Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ sau Hozevitul (5 august)

În cuvântul introductiv al cărţii „Hrană duhovnicească” găsim urmatoarele

informaţii cu referire la viaţa Sfântului:
Cuviosul Ioan lacob s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniş, judeţul
Botoşani, la 23 iulie 1913, într-o familie de ţărani credincioşi, anume Maxim şi
Ecaterina, fiind singur la părinţi. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea
„Iliuţă”.
- Orfan de mama la 6 luni ramas in grija bunicii.
- Orfan de tata, care a murit pe front la 3 ani
- Bunica trece la cele vesnice cand Iliuța avea 10 ani
- Ramane in grija unchiului sau Alecu lacob.
- În vara anului 1933, a intrat ca vieţuitor în obştea Mănăstirii Neamţ.
- Pe 8 aprilie 1936 este tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în
noiembrie, acelaşi an, se duce cu alţi doi călugări din marea Lavră, să se închine la
Mormântul Domnului. Apoi rămâne definitiv în Ţara Sfântă, unde se nevoieşte în obştea
Mănăstirii Sfântul Sava de lângă Betleem.
- La 14 septembrie 1947, este hirotonit preot
- După 5 ani de ascultare, se retrage cu ucenicul său, monahul Ioanichie, în
pustiul Hozeva, aproape de Ierihon.
- Aici se nevoiesc împreună opt ani de zile, în peştera Sfânta Ana, pe valea
pârâului Horat.
- La 5 august 1960, când avea 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob se mută la
cereştile locaşuri şi este înmormântat chiar în peştera în care s-a nevoit. După 20 de ani,
la 8 august 1980, s-a aflat întreg în mormânt, fiind preamărit de Dumnezeu ca Sfânt.
- Canonizat in BOR in 1992
- În 2016, a fost proclamată canonizarea Sfântului Ioan Iacob în Patriarhia
Ierusalimului.

De Paşte: „Poate şi mama şi tata au înviat“ Întreaga copilărie a lui Ioan Iacob
Hozevitul a fost marcată de dorul de părinţi, dar şi de munca grea pe câmp. Suferea în
tăcere, iar când era copleşit, mergea şi plângea la mormântul părinţilor şi al bunicii. „S-
a dus la cimitir într-o zi de Paşte. Era de acuma băietan mai mare. Dar era tare supărat. Şi
toţi copiii se duceau acolo la cimitir, ciocneau ouă, erau fericiţi, tineret mult. Dar el stătea
acolo la mormântul mamei şi al tatălui şi la bunica Maria, că erau unii lângă alţii. Stătea
şi plângea după ei, că era tare singur. Şi când îi spuneau ceilalţi «Hristos a Înviat», a
izbucnit şi mai tare în plâns şi a pupat mormântul mamei şi al tatălui şi a spus: «Mă duc
acasă, poate şi mama şi tata au înviat». Era greu fără părinţi atunci. S-a dus acasă şi în
faţa casei încuiate s-a aşezat pe prispă şi a plâns şi mai tare“, povesteşte Georgeta
Bajureanu. Vrisoara lui
Cu o bocceluţă a plecat la Neamţ Iliuţă Iacob era un copil silitor. Era atras de ştiinţe, dar
mai ales de literatură şi de scrierile bisericeşti. „Învăţa foarte bine. Şi fiindcă era silitor,
moşul Alecu a făcut tot ce trebuia ca el să înveţe carte. A făcut gimnaziul la Hotin alături
de cei mai silitori şi apoi a fost cel mai bun elev din şcoală la liceul din Cernăuţi. Era
înclinat către biserică şi era cuminte şi credincios. Era mândria satului. Aşa viaţă de
necăjită şi aşa de silitor şi credincios! A vrut moş Alecu să-l dea la Facultatea de Teologie
de la Cernăuţi să iasă preot. Dar el avea alte gânduri. El dorea să se facă călugăr şi să se
ducă să se canonească în pustie pentru Dumnezeu şi oameni. Dar l-a ascultat pe nea Alecu
şi un an s-a dus la Cernăuţi“, adaugă tanti Georgeta. Soarta lui Ilie Iacob părea
pecetluită: avea să devină preot.
Dar o viziune a schimbat totul. Se spune că sfântul se afla pe câmp când a primit un semn
privind drumul pe care trebuia să-l urmeze. „Era pe câmp şi prăşea alături de ceilalţi
băieţi. Dar băieţii s-au dus în treaba lor lăsând munca. El, însă, muncitor cum era, a rămas
în continuare şi făcea treaba la toţi. Singur acolo şi muncit rău de tot, era măcinat şi de
gânduri, că el nu voia să supere nici pe moşul Alecu, dar nici să renunţe la visul lui de
călugărie. Şi l-a năpădit iarăşi dorul de părinţi.
A lăsat sapa acolo pe câmp, s-a pus în genunchi şi plângând s-a uitat la cer şi a întrebat:
«Încotro să apuc?». Şi de acolo, din cer, ar fi auzit: «Mănăstirea». Nu a mai stat. S-a
dus şi le-a spus la toţi că el se duce la mănăstire. A luat binecuvântare de la preotul din
sat şi de la moşul Alecu şi a plecat la Neamţ“, povesteşte Georgeta Bajureanu.
„Ne aducea iconiţe şi cruciuliţe“ S-a mai întors în sat, dar de această dată nu mai era
Iliuţă, era Ioan Iacob şi era înveşmântat în straie monahale. Dar era acelaşi om, spune
verişoara acestuia. „Era înalt şi frumos. Şi venea aşa, cu barbă, îmbrăcat în călugăr şi ne
aducea iconiţe şi cruciuliţe. Zâmbea şi vorbea numai frumos şi cu rost. Nu era el din
lumea aceasta păcătoasă. Şi pe copii îi strângea şi le povestea şi îi dădăcea şi le spunea să
înveţe bine la şcoală, să fie credincioşi şi să iubească pe toată lumea. A venit şi a cerut
pământul tatălui, ca să poată pleca la Ierusalim. Atunci a venit ultima oară, apoi a plecat
în pustie, pentru noi toţi şi acolo s-a sfârşit Iliuţă“, spune, cu lacrimi în ochi, bătrâna din
Păltiniş.