Sunteți pe pagina 1din 2

Parisul, noaptea...

Dragă Ilie, aş fi vrut să-ţi fac pe plac. Mi-ar fi fost simplu să trec direct la meciul meu cu Neale Fraser,
mai ales că am şi scris atunci, în 1962, scurta poveste a primului meu turneu în afara Europei, la Cairo şi
Alexandria. Mi se pare însă că n-ar fi bine ca în această posibilă carte, care ar vrea să fie un meci al
sincerităţii, să căutăm doar momentele frumoase. Iată de ce aş vrea să-ţi aduc aminte că "învingătorul lui
Fraser 1962" nici nu ştia, cu patru ani înainte de acea victorie, dacă va juca vreodată tenis.
... După cele 70 de zile de la Recolta, vara s-a scurs repede, ca apa de pe Tâmpa. Deşi împlinisem 18 ani,
nimic nu era încă limpede în capul meu. Tenis jucam şi nu prea jucam. Dacă nu mă înşel, în vara lui 1957
am îmbrăcat pentru prima oară treningul albastru al echipei României, într-un dublu cu Viziru cel mic. L-
am înlocuit în ultimul moment pe Ştefan Georgescu, şi gândul că fusesem chemat doar pentru că se
îmbolnăvise Ştefan m-a împins şi mai mult spre hochei. Astăzi, după atâţia ani, îmi vine să cred că vechea
mea atracţie spre hochei s-ar fi putut să fie o formă a instinctului meu de apărare.
Poate că-mi era frică de o înfrângere netă în tenis. Altfel nu-mi explic de ce am aşteptat sfios un locşor
lângă Varga, Czaka, lonescu sau Fodor, când eram, în orice caz, mult mai aproape de aşii tenisului nostru.
În ciuda acestor şovăieli, în primăvara lui 1958 ajung, fără eforturi prea mari, în echipa naţională pentru
"Cupa Gallea", alături de Serester, "Ticu" Viziru şi Saiti. In primul meci câştigăm cu 3-0 la elveţieni, eu
jucând şi simplu,şi dublu. A fost o partidă fără emoţii, motiv pentru care nu prea am amintiri. Mult mai
interesant a fost, în schimb, meciul cu Franţa. Am câştigat mai greu, cu 2-l. Eu l-am bătut pe Renavand.
(Anul trecut, la Paris, după Roland Garros, într-un night club de pe Boulevard,
l-am întâlnit, din întâmplare, pe Renavand. Şi am stat la poveşti o noapte întreagă, despre jocul nostru, din
"Cupa Gallea", de la Bucureşti. Renavand e şi astăzi directorul acelui night club... "Syphodilik" sau aşa
ceva... De la Renavand am aflat noutăţi şi despre ceilalţi, îmi spunea Renavand, cu o oarecare tristeţe în
glas: "Acum 12 ani, mon cher Tiriac, eu visam să ajung un mare jucător de tenis, un nou Cochet sau Petra
al Franţei. Tu îmi spuneai că joci tenis în... tranzit, ca să nu te plictiseşti, în aşteptarea iernii, pentru
hochei. Et voilă! Eu sunt directorul unui nightclub, Bresson, omul nostru nr. 2, e inginer în Algeria, iar
Vaubran e un modest antrenor în Maroc. Tu, în schimb, ai câştigat ieri dublul la Roland Garros. La ce bun
toate planurile şi visurile, Jean?")
... După meciul cu Franţa, am plecat la Vichy, pentru turneul final. Voiajul în Franţa a fost un prim şoc
pentru mine. Ţin minte, am aterizat noaptea. De sus, Parisul mi-a tăiat respiraţia. Nu mi-aş fi putut
închipui vreodată că un oraş poate trăi normal cu atâta electricitate în corpul său, fără să fie electrocutat.
La Vichy am jucat cu Italia. Am câştigat la Borghi, dar am pierdut la Bonfiglio. Împreună cu Serester,
am pierdut şi dublul la Tacchini-Bonfiglio.
Până la Vichy avusesem impresia că nu poate exista în lume un jucător mai mare decât Molinari, pe
care-l văzusem la Bucureşti. Acolo însă mi-am schimbat părerea. La Vichy i-am văzut pentru prima oară
pe Santana şi Arilla. Deşi Santana era noul campion de seniori al Spaniei, pe mine m-a impresionat Arilla.
Mi-a plăcut mai mult jocul lui de atac. Sau cine ştie? poate că am vrut să fiu original, împotriva părerii
tuturor cronicarilor. La urma urmei, cine a atacat vreodată mai mult decât Santana?
Am revenit acasă cu două rachete în plus şi cu unele îndoieli în minus. Vichyul mi-a plăcut enorm. Noi,
jucătorii de tenis în fond, nişte băieţandri timizi şi speriaţi ca vai de lume eram trataţi ca nişte miniştri
întruniţi pentru o mare conferinţă.
Visurile mele au trăit însă până la prima bătaie, pe care mi-a administrat-o Bosch, cu pedanteria lui
obişnuită,ca să uit reverenţele fetelor din parcurile de mătase aleVichyului.
Şi totuşi, Vichyul a însemnat foarte mult pentru mine. Spre toamnă, la "naţionale", având sub braţ cele
două rachete cucerite "în străinătate", am ajuns în finală cu Gogu Viziru. Îmi aduc aminte că avancronica
din "Sportul popular" îşi punea o singură întrebare: "Câte ghemuri va izbuti să facă tânărul Tiriac?" A
doua zi însă, ziarul a fost nevoit să fie mai culant. Şi nu pentru că am reuşit să fac 15 ghemuri, ci pentru
că meciul a stat deschis timp de o oră şi jumătate. Eu am reuşit să câştig setul doi şi să ajung la 5-5, în
setul trei, după un break la 4-5 (Rezultatul finalei 1958: Gheorghe Vizirulon Tiriac: 6-3, 4-6, 7-5, 6-l.)
Această înfrângere în faţa lui Gogu Viziru a fost, în acelaşi timp, o mare victorie pentru mine. Aş putea
spune că Gogu Viziru m-a învăţat în ziua aceea că victoria sau înfrângerea se joacă nu numai cu racheta,
că jucătorii se înfruntă nu numai în faţa fileului, ci şi în jurul măsuţelor cu lămâi şi citronade, că soarta
unui ghem nou nu depinde atât de un "as" fericit, cât de rezultatul duelului psihologic din spatele
scaunului de arbitraj, în pauza de un minut, când cei doi se pândesc, ca să-şi surprindă momentele de
slăbiciune.
Atunci, în septembrie 1958, în prima mea finală naţională, Gogu a fost îmi dau seama astăzi un mare
actor, care a căutat să joace rolul stăpânului. La început a încercat să fie generos, apoi a căutat să arate că-
i e milă de eforturile mele, pentru ca în următoarele două ore să fie, rând pe rând, amabil, sever,
dispreţuitor, rău şi chiar brutal. Eu însă am rezistat. Şi nu m-am pierdut cu firea. Dimpotrivă. Am tăcut tot
timpul. M-am străduit să par calm. In minutul de pauză, l-am privit cu atenţie şi insistenţă pe Gogu. Poate
că am schiţat şi un zâmbet, un fel de test aş spune. Am avut, în orice caz, timp să-l studiez pe Gogu. Şi
mi-am dat seama că, de fapt, Gogu Viziru începe să se îndoiască de forţele sale. Ştiam însă că nu-l pot
bate şi am preferat să-mi amân contraatacul, nu însă înainte de a fi făcut tot ce trebuia să fac pentru a
pregăti succesul acestui contraatac, în momentul în care arbitrul a spus: "Ghem, set şi partidă... Gheorghe
Viziru", am rupt în mine pactul de neagresiune pe care mi-l impusesem în tot timpul meciului. Imediat
după joc, un fotoreporter ne-a rugat să-i pozăm. A doua zi, în "Sportul", a apărut şi fotografia. Eu eram
foarte înalt pe lângă Gogu Viziru. Mai înalt decât în realitate.
... Sezonul 1958 era pe sfârşite, în definitiv, puteam să mă declar mulţumit. Fusesem la Vichy...
Câştigasem un set la Gogu Viziru, în finală, deşi jucam tenis de numai trei ani. Şi totuşi aşteptam cu
nerăbdare gerul care să îngheţe apa patinoarului. De ce? N-aş putea să vă spun. Poate pentru că la sfârşitul
anului a apărut clasamentul celor mai buni tenismani pe 1958. Eu eram abia pe locul 7. Tenisul îmi
dovedea încă o dată că "ucenicul Tiriac" mai are de tras foarte mult dacă vrea să rămână printre capii
breslei.
În aşteptarea gheţii, m-am legitimat la C.C.A. ca hocheist. Am luat din nou crosa în mână. Dar gerul nu
venea. Şi Spartachiada militară bătea la uşă. Ţin minte că mă trezeam pe la miezul nopţii şi ieşeam în
stradă, uneori în cămaşă, în speranţa că o să mi se lipească nările... Dar gerul tot nu venea. Până la urmă,
Spartachiada nu s-a mai ţinut. Gunther Bosch mi-a spus atunci mi-aduc aminte foarte bine că ăstai un
semn anume pentru ca eu să aleg tenisul
Între timp am fost suspendat. Motivul? Şovăielile mele.
M-am întors acasă, la Steagul roşu. Lucram din nou la secţia de tratamente termice a uzinei.
Nici nu mai ştiam dacă fusesem vreodată la Vichy...