Sola Fide I: protestanti vs catolici despre doctrina indreptatirii

Cu doctrina indreptatirii numai prin credinta (justificatio sola fide)

Wayne Grudem in a sa Teologie Sistematica despre importanta acestui subiect:
Înţelegerea corectă a justificării este absolut vitală pentru întreaga credinţă
creştină. În momentul în care Martin Luther a înţeles adevărul privitor la justificarea numai
prin credinţă, a devenit şi a simţit o revărsare de bucurie nouă pe care i-o dădea Evanghelia.
Dacă vrem să păzim adevărul Evangheliilor pentru a-l transmite nealterat
generaţiilor viitoare, trebuie să înţelegem adevărul despre justificare.
Ce este, asadar, indreptatirea? Este vorba de un termen strans legat de curtea de
judecata iudaica. O astfel de curte judeca un proces la portile cetatii, unde un judecator
asculta cele doua parti ce se infatisau in fata sa: acuzatorul si paratul. Ascultand cele doua
parti si depozitia martorilor adusi de acestia judecatorul dadea o sentinta in favoarea uneia
din parti, fie ca era vorba de acuzator, sau de parat. Cel in favoarea caruia se pronunta
curtea era considerat „indreptatit” sau „justificat”.
De asemnea, trebuie sa fim atenti si la faptul ca acesti termeni sunt si termeni legati de
legamant. Relatia lui Israel cu Dumnezeu este reglementata de Vechiul Legamant mozaic.
Relatia Bisericii cu Domnul sau este reglementata prin Noul Legmant.
Ce este un legamant? La aceasta intrebare putem raspunde cel mai simplu printr-o
comparatie intre legamant si contract. Printr-un contract se face un schimb de bunuri, servicii
si/sau bani. Printr-un legmant se face un schimb de persoane. Un contract dureaza pana
la implinirea sa. Daca schimbul de bunuri, servicii sau bani are loc, potrivit clauzelor stabilite
de contract, acel contract inceteaza, iar partile sunt eliberate de obligatii una fata de cealalta.
Un legamant, fiind un schimb de persoane, dureaza pana la moartea uneia din parti. Un
contract se incheie printr-un schimb de promisiuni ,legamantul se face printr-u schimb de
juramanite. Casatoria este un legamant prin care cele doua parti se daruiesc reciproc,
pe ei insisi, in baza unor juraminte.
Aceasta este si situatia legamntelor cu Dumnezeu. Ele sunt incheiate be baza unor
juraminte (termenul latin sacramentum se refera la juramantul soldatului roman care intra
in armata). Stim din exprienta (a noastra sau a celor din jur) ca un legamant are atat o
dimensiune personala cat si una juridica. Cu cat relatia personala este mai trainica, cu atat
aspectele juridice raman in umbra, dar daca relatia personala se raceste dimensiunea juridica
isi intra in drepturi ca sa il condamne pe cel vinovat. Este la latitudinea partii ofensate
daca va ierta pe cel vinovat de inalcarea legamntului, sau daca va lasa dimensiunea
juridica a legamntului sa il condamne pe acesta. Intr-o relatie contractuala nu exista nici un
fel de relatie personala. Aspectul indreptatirii (adica al achitarii celui vinovat)
Problema cruciala se afla aici: in baza a ce suntem declarati in fata tribunalului
divin ca fiind drepti. Cu alte cuvinte, in baza a ce suntem achitati de Judecator?
Inainte sa discutam concret cele doua raspunsuri il rog pe cititor sa ma insoteasca intr-
o scurta divagatie suplimentara privind relatia tribunal-legamant. Pentru aceasta ne vom
intoarce la inceputul Cartii Genezei. Vedem acolo ca Dumnezeu in zilele creatiei face de mai
multe ori observatia ca ceea ce tocmai a creat este „bun”. De asemenea, la sfarsitul celor sase
zile el „se odihneste” in a saptea zi. Doar nu a obosit? Si de ce dureaza creatia sapte zile? Daca
este atotputernic de ce se osteneste sase zile si apoi se odihneste?
In ebraica a face un juramant (in baza careia se incheie un legamant) este sinonim cu
expresia „a (se) insepti”[1]. Primul capitol Il prezinta pe Dumnezeu ca facand un juramant –
mai precis creind lumea in baza unui juramant prin care incheie un legamant. Sentintele prin
care el declara ca fiind bune lucrurile create se refera la autoritatea sa de rege suveran care
este chemat nu doar sa creeze ci si sa guverneze si sa judece. Intreg procesul creatiei trebuie
sa culmineze cu o pronuntare, in a saptea zi, a intregii creatii ca fiind buna. Asta, dupa cum
stim, nu a mai avut loc. Traducerile in limbile modenre ascund acest lucru, dar „odihna”
despre care vorbeste textul ebraic este, defapt, intronarea unui suveran in palatul sau.
Oamenii sunt chemati sa ia parte la aceasta odihna, adica sa fie viceregi cu autoritate
juridica asupra creatiei, alaturi de Dumnezeu.
Dupa cum stim, Ziua Domnului se refera atat la Sabat cat si la Ziua Judecatii. Nu
este o intamplare. Ziua judecatii este ziua infricosatoare in care Dumnezeu va pronunta
o judecata asupra intregii creatii, asa cum a pronuntat judecata asupra unor parti din
creatie in cele sase zile. Doar ca de data asta sentinta nu va mai fi aceeasi, iar Dumnezeu, ca
rege care cumuleaza autoritatea de a judeca si responsabilitatea de a executa sentinta, va
distruge creatia cazuta sub pacat si aflata in rebeliune fata de El. Aceasta e judecata de
care trebuie sa scapam. Dumnezeu ar fi trebuit sa distruga creatia si sa il execute pe
Adam in acea prima zi de Sabat, potrvit avertismentului cum ca in ziua in care Adam si
Eva vor manca din fructele pomului interzis ei vor muri. El a amanat, totusi,
pronuntarea sentintei, urmand ca la sfarsitul vremurilor, in Ziua Domnului, sa o pronunte,
in cele din urma si sa o execute, implinindu-se, intr-un fel, avertizarea cum ca „in ziua in care
vei manca din pomul cunostintei binelui si raului vei muri negresit”. Va fi un Sabat amanat,
dar va fi vorba de Sabatul judecatii finale. Pana atunci El tolereaza rebeliunea noastra.
Intrebarerea: cum putem noi, care suntem in rebeliune fata de El, sa scapam cu
basma curata la judecata, in conditiile in care suntem vinovati si ar trebui sa ne astepte o
sentinta de condamnare. Dupa cum am spus mai sus, aceasta este radacina diferentelor dintre
catolici si protestanti.
Nu. Potrivit invataturii catolice nu suntem indreptatiti in baza harului si a
faptelor, ci harul lucreaza in noi fapte, care fapte sunt, in ultima instanta, lucrarea lui
Dumnezeu in noi. Deci intreg procesul este unul numai prin har, fara ca harul si faptele
sa se excluda.
Sa-i dam cuvantul lui Millard Erickson:
În Noul Testament justificarea este un act declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza
suficienţei morţii ispăşitoare a lui Cristos, El declară că credincioşii au îndeplinit toate
cerinţele Legii care se referă la ei. Justificarea este un act judiciar care îi atribuie
credinciosului dreptatea lui Cristos; ea nu este o infuzie de sfinţenie în individ. Justificarea
ţine de declaraţia că o anumită persoană este dreaptă. Ea nu se realizează prin
transformarea persoanei în aşa fel încât să fie dreaptă sau prin modificarea stării ei
spirituale reale. (Erickson, M, Teologie Crestina, 1998, vol. III, p. 127. sublinierea apartine
autorului)
Singurul lucru pe care as dori sa il adaug este ca aici Erickson descrie pozitia
protestanta si nu invatatura Noului Testament. Inapoi la Grudem:
Dreptatea lui Cristos ne este atribuită nouă şi de aceea Dumnezeu o consideră ca
aparţinându-ne nouă. De aceea poate spune Pavel că Dumnezu L-a făcut pe Cristos
„pentru noi înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Pavel
afirmă că ţelul lui este să fie aflat în Cristos „nu având o dreptate a mea, pe care mi-o dă
Legea, ci aceea care se capătă prin credinţă în Cristos, dreptatea pe care o dă
Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3:9). Pavel ştie că drepatea pe care o are înaintea lui
Dumnezeu nu este câştigată prin ceva ce a făcut el; este dreptatea lui Dumnezeu căpătată prin
Isus Cristos (comp. 3: 21,22).
Este absolut esenţial pentru propovăduirea Evangheliei să se insiste asupra faptului că
Dumnezeu ne declară drepţi nu pe baza dreptăţii noastre, ci pe baza dreptăţii perfecte
a lui Cristos, pe care Dumnezeu ne-o transferă nouă.
De asemenea, Grudem explica:
Când afirmăm că Dumnezeu ne atribuie dreptatea lui Cristos, Citim „Avraam a crezut
pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate” (Romani 4:3 citând Geneza 15:6).
Pavel explică „pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcător drept,
credinţa pe care o are el îi este socotită ca dreptate. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe
omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte drept (Romani 4:5,6)”. Acesta este felul
în care dreptatea lui Cristos devine dreptatea noastră. Pavel spune că noi suntem cei care am
primit „darul dreptăţii” (Romani 5:17). (p. 762)
Cu asta am stabilit prima si cea mai importanta diferenta dintre pozitia catolica si cea
protestanta: baza indreptatirii noastre. Restul decurge in mod logic de aici. Atat pentru
catolici cat si pentru protestanti dreptitudinea in baza carea suntem achitati este o una
care nu ne apartine, dar pentru protestanti este vorba de o dreptitudine care ne este
atribuita din exterior si ne ramane exterioara, pe cand pentru catolici este vorba de o una
care lucreaza in interiorul nostru. Din perspectiva protestanta Dumnezeu ne achita in
ciuda faptului ca noi nu avem o dreptitudine a noastra, pe cand din perspectiva
catolica El ne achita in baza unei dreptitudini care este cu adevarat in noi. Cu alte
cuvinte, intr-un caz suntem achitati in ciuda faptului ca suntem vinovati, pe cand in al doilea
caz suntem achitati pentru ca suntem, cu adevarat, drepti. Uneori apologetii catolici ii acuza
pe protestanti ca il fac pe Dumnezeu sa il indreptateasca pe vinovat in baza unei „fictiuni
legale”.
Sa mergem mai departe. Putem vedea din cele spuse mai sus ca pentru catolici
indreptatirea implica o schimbare interioara, pe cand pentru protestanti nu e cazul.
Din contra, protestantii au grija sa faca distinctia dintre indreptatire si sfintire. In cazul
teologiei catolice este vorba de doua aspecte ale aceluiasi proces. De aceea catolicii pot vorbi
de o crestere a indreptatirii in credincios, pe masura progresului in sfintire. Pentru
protestanti asa ceva e de neconceput.
Grudem insumeaza, la pagina 782 a lucrarii sale, sub forma unui tabel, diferentele
dintre indreptatire si sfintire potrivit invataturii protestante:
Justificare Sfintire
Statut legal Conditie interioara
O data pentru totdeauna Continua de-a lungul vietii
In intregime lucrarea lui Dumneze Si noi cooperam
Perfecta in aceasta viata Imperfecta in aceasta viata
Aceeasi in toti credinciosii Mai evidenta in unii decat in altii
Erickson explica:
Justificarea este un eveniment care se încheie într-o clipă, în timp ce sfinţirea este un proces
care se întinde pe întreaga perioadă a vieţii în vederea desăvârşirii. Există o deosebire
cantitativă. Poţi fi justificat sau nu, în timp ce poţi fi mai mult sau mai puţin sfinţit. Cu alte
cuvinte, există grade de sfinţire, dar nu şi de justificare. Justificarea este o problemă
judiciară sau declarativă, după cum am văzut mai devreme, în timp ce sfinţirea este o
transformare reală a caracterului şi a stării unei persoane. Justificarea este o lucrare
obiectivă care schimbă situaţia noastră înaintea lui Dumnezeu, relaţia noastră cu El, în
timp ce sfinţirea este o lucrare subiectivă care schimbă persoana noastră
lăuntrică.(Erickson 1998, vol. III, p. 141)
De ce este atat de preocupata teologia protestanta sa faca distinctia intre
indreptatire/justificare si sfintire? Pentru ca sfintirea este, in mod clar, un proces, deci
implica fapte. Daca indreptatirea este un eveniment ce are loc o data pentru totdeauna
atunci se pot elimina faptele.
Grudem insista ca:
Niciodată Scriptura nu afirmă că suntem justificaţi datorită unei bunătăţi inerente a credinţei
noastre, ca şi cum credinţa noastra ar avea un merit înaintea lui Dumnezeu. Niciodată
credinţa nu ne permite să credem că prin ea însăşi ne câştigăm favoarea înaintea lui
Dumnezeu. În schimb Scriptura afirmă că suntem justificaţi prin intemediul credinţei noastre,
dând de înţeles că aceasta este instrumentul prin care ne este dată justificarea şi nicidecum o
activitate care ne câştigă merit sau favoare înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem justificaţi
numai datorită meritelor lucrării lui Cristos. (p. 766)
Pozitia catolica, potrivit careia suntem indreptatiti in baza unei dreptitudini care
lucreaza in interiorul nostru aduce cu sine faptele, chiar daca faptele in cauza nu sunt ale
noastre decat in sens secundar, in sens primar reprezentand lucrarea harului divin in noi.
O dreptitudine intrinseca presupune indreptatirea ca un proces, deci implica fapte. Ca
indreptatirea sa fie numai prin credinta, fara fapte (fie ca este vorba de fapte ale noastre sau
ale harului care lucreaza in noi) este nevoie ca indreptatirea sa fie separata de sfintire si sa fie
un eveniment ce are loc o data pentru totdeauna.
Dar de ce este nevoie ca indreptatirea sa fie numai prin credinta si fara fapte? Grudem
explica:
De ce a ales Dumnezeu credinţa ca şi mijloc prin care primim justificarea?

Se pare că a făcut acest lucru deoarece credinţa este singura atitudine a inimii
diametral opusă dependenţei noastre de noi înşine. Când venim la Cristos prin credinţă zicem
în esenţă: „Cedez! Nu vreau să mai depind de mine însumi sau de faptele mele bune. Ştiu că
niciodată nu mă pot justifica singur înaintea lui Dumnezeu”. În felul acesta, credinţa este
exact opusul încrederii în noi înşine şi de aceea este atitudinea care se potriveşte perfect cu
mântuirea care depinde nu de meritele noastre, ci în întregime de darul fără plată al harul lui
Dumnezeu. Pavel explică acest lucru când afirmă: „De aceea, moştenitori sunt cei ce se fac
prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru
toată sămânţa lui Avraam” (Romani 4: 16). Din cauza aceasta reformatorii de după Luther
au susţinut cu ferminate că justificarea nu vine prin credinţă plus meritele sau faptele
noastre bune, ci numai prin credinţă. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”
(Efeseni 2: 8, 9). (p. 766)
Nu ma pot abtine sa nu remarc un non sequitur cuibarit chiar in inima argumentatei
din acest pasaj. Nu este adevarat ca doar credinta „este singura atitudine a inimii diametral
opusă dependenţei noastre de noi înşine” asa cum spune el si cum par sa creada protestantii.
Atat smerenia, cat si dragostea, sunt atitudini diametral opuse dependentei noastre de
noi insine. Ba chiar si intelepciunea, care incepe, dupa cum se stie, cu frica de
Dumnezeu. Motivul pentru care a fost aleasa credinta si nu dragostea este aceea ca
dragostea implica fapte (iubirea pasiva de aproapele este o contradictie in termeni), pe
cand cradinta poate fi luata in asa fel incat sa elimine faptele.
In rest, Grudem ne reda exact motivatia ce se afla in spatele doctrinei protestante a
indreptatirii numai prin credinta (sola fide): aceea de a-l face pe cel achitat un recipient
complet pasiv al acestei indreptatiri. Intreaga lucrare a indreptatirii este, astfel, o lucrare a lui
Dumnezeu, la care noi nu participam in nici un fel. Cand vorbesc de indreptatire numai prin
har (sola gratia) protestantii se refera tocmai la aceasta, si anume ca intreaga lucrare a
indreptatirii este una infaptuita de Dumnezeu, si numai El, fara ca noi sa participam la ea.
Iata, deci, ca in spatele aparentei convergente in privinta indreptatirii numai prin har (sola
gratia), avem de-a face doar cu folosirea aceleiasi expresii, dar cu sensuri radical diferite si cu
implicatii complet divergente.
Am vazut ca pentru protestanti indreptatirea este data numai prin har (sola
gratia) si primita numai prin credinta (sola fide).
Cum putem enunta, atunci, pozitia catolica? Cum se leaga credinta si faptele de
indreptatire? Este corect sa spunem ca in timp ce pentru protestanti indreptatirea se
primeste numai prin credinta, pentru catolici ea se primeste prin credinta si fapte? Nu,
nu este intru totul corect. Este vorba de o jumatate de adevar care poate induce in eroare.
Multi protestanti isi imagineaza astfel diferenta dintre cele doua pozitii, iar unii chiar merg
pana intr-acolo incat sa spuna ca pentru protestanti este prin credinta, iar pentru catolici prin
fapte. Aceasta ultima opinie nu poate fi calificata nici drept o jumatate de adevar. Este, pur si
simplu, o minciuna izvorata din ignoranta si intretinuta de refuzul de a da ascultare celeilalte
parti.
Pentru a intelege corect pozitia catolica trebuie sa tinem cont ca indreptatirea
este considerata un proces (ce coincide cu sfintirea) si nu un eveniment ce are loc o
data pentru totdeauna. Fiind vorba de un proces trebuie sa facem distinctia intre intrarea
sau reintrarea in acest proces al indreptatirii/sfintirii, pe de o parte, si pastrarea indreptatirii
odata primite, pe de alta parte. In ambele cazuri credinta si faptele se insotesc una pe cealalta
si nu pot fi separate. Pentru a intra in procesul indreptatirii nici credinta si nici faptele celui
indreptatit nu participa in nici un fel; in schimb, pastrarea indreptatirii se face atat prin
credinta, cat si prin fapte. Din perspectiva catolica, deci, indreptatirea nu este nici prin
credinta si nici prin fapte, respectiv este prin credinta si fapte, impreuna. Trebuie sa fim,
doar, atenti despre ce vorbim: despre intrarea in indreptatire, sau despre pastrarea unei
indreptatiri deja primite.
Daca la sfarsitul acestui post mi-a mai rams vreun cititor alaturi, dupa toate aceste
consideratii ce nu sunt deloc usor de inteles si de urmarit, atunci suntem gata sa trecem, cat de
curand si cu voia lui Dumnezeu, la o evaluare biblica a pozitiei protestante a indreptatirii
numai prin credinta. Sper ca am reusit sa fiu cat de cat clar, in ciuda complexitatii temei si in
ciuda stilului mei de a scrie, dar cred ca cititorul care a avut rabdarea sa urmareasca macar
partial ceea ce am spus si-a dat deja seama ca avem de-a face cu o tema absolut cruciala.

[1] In Geneza 21:31 avem de-a face cu o fantana numita Beer-Seba, care poate fi tradusa fie ca
fantana juramantului fie ca fantana celor sapte (este vorba de numarul mieilor pe care
Avraam i-a adus pentru ceremonia de incheiere a legamantului cu Abimelec). Avem de-a face
cu un joc de cuvinte care3 se bazeaza pe acest sens dublu al termenului a face un juraman / a
inseptii
Sola Fide II. – O evaluare biblica

Am vazut intr-un post precedent ca principala problema pe care catolici si

protestanti o avem unii cu altii, la nivel teologic, este interpretarea doctrinei
indreptatirii.
Protestantii cred ca ea vine prin har si e primita numai prin credinta, o data
pentru totdeauna, pe cand
catolicii insista ca ea vine prin har si ca nu se primeste nici in baza credintei si
nici in baza faptelor, dar odata primita, fiind vorba de un proces, se mentine atat prin
fapte cat si prin credinta.
In acest post mi-am propus sa incep o critica biblica a doctrinei indreptatirii numai
prin credinta (sola fide), sperand sa pot reveni ma tarziu cu detalii in plus.
Inainte de toate sa definim din nou invatatura protestanta prinvind indreptatirea:
Indreptatirea se poate defini ca fiind un act al lui Dumnezeu prin care Acesta atribuie unui
pacatos care crede dreptitudinea completa si desavarsita a lui Hristos, iertand pacatosul de
orice nedreptate, si declarandu-l/o perfect dreapta in ochii Sai, scotand astfel credinciosul de
sub condamnare[1].
Cu exceptia unui singur element din aceasta definitie cred ca orice protestant
evanghelic ar fi de acord cu ce spune aici John MacArthur. In continuare el observa corect
diferentele dintre pozitia catolica si pozitia sa protestanta:
Prin includerea sfintirii, ca aspect al indreptatirii teologia catolica face imposibila
indreptatirea instantanee. Mai rau, aceasta pozitie substituie dreptitudinea imperfecta a
credinciosului dreptitudinii perfecte a lui Hristos, ca temei al indreptatirii[2].
Intr-adevar, pentru teologia catolica temeiul indreptatirii este dreptitudinea
persoanei in cauza, iar dupa indreptatirea initiala aceasta progreseaza in indreptatire,
pana la indreptatirea finala, de la Judecata de apoi.
Dar sa revenim la un mic detaliu la care am facut aluzie putin mai sus.
MacArthur este acceptabila pentru mai toti evanghelicii, cu o mica exceptie. El
spune ca cel care primeste indreptatirea este un “pacatos care crede” (believing sinner).
Din perspectiva calvinista asa ceva este de neconceput, ceea ce este putin ironic, pentru ca
MaArthur se considera pe sine calvinist. Inaintea indreptatirii pacatosul este mort din
punct de vedere spiritual, asa cum insista primul din cele cinci puncte ale
calvinismului[3]. Este imposibil, deci, ca inainte de regenerare acesta sa aiba credinta.
Rezulta ca regenerarea (nasterea din nou) precede indreptatirea. In felul acesta Calvin
si traditia calvina contrazic versiunea luterana a sola fide. Pentru Luther credinta (si
numai credinta) precede regenerarea, iar asta este tocmai esenta doctrinei sale
asupra indreptatirii numai prin credinta.
Calvin si ai sai au observat foarte corect ca in felul acesta credinta insasi devine o
fapta meritorie in baza careia se primeste harul, ceea ce este imposibil. Prin urmare,
au plasat credinta alaturi de fapte dupa regenerare. Problema in acest caz este ca in felul
acesta credinta nu mai este separata de fapte, ci vine alaturi de ele. In acest caz se pune
intrebarea: de ce ar fi indreptatirea numai prin credinta, daca atat credinta cat si faptele
sunt date de Dumnezeu prin har dupa regenerare, ca si consecinte ale acesteia? Practic
credinta si harul sunt puse, astfel, la acelasi nivel. Ce le deosebeste atunci, si, mai ales, ce le
separa? Aceasta pozitie nu numai ca este logica, dar este si biblica:
8. Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este
darul lui Dumnezeu. 9. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. 10. Căci noi sîntem lucrarea
Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai
dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2: 8-10)
In versetul 8 “aceasta” este de genul neutru in textul original grec, pe cand “har” si
“credinta” sunt ambele de gen feminin. Deci “aceasta” nu se refera in mod special la har
sau la credinta, ci la intregul proces al mantuirii. In continuare ni se spune ca fapele
bune, la fel, sunt de la Dumnezeu ca si harul si credinta. S-ar putea sa nu coincida toate
temporal, dar logic ele – har, credinta si fapte – sunt toate de la Dumnezeu in egala
masura, iar ceea ce Dumnezeu a unit omul sa nu desparta.

Se insala catolicii asupra caracterului declarativ al indreptatirii?

Aceasta este o acuzatie comuna adusa de evanghelici. Millard Erickson simte nevoia,
in Teologia Crestina, sa insiste asupra caracterului declarativ al verbului dikaioo, in fata
unora care il iau cu sensul de “a face (pe cineva) drept”.:
În Vechiul Testament trebuie să observăm Deuteronom 25: 1, pe care l-am citat deja,
şi Proverbe 17: 15 „Cel ce justifică pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat sunt amândoi
o scârbă înaintea Domnului” (trad. aut.). Dacă „a justifica” ar însemna „a face drept sau
sfânt sau bun”, cei care îl justifică pe cel rău nu ar fi acuzaţi împreună cu cei care îl
condamnă pe cel drept. Dacă, deci, condamnarea este un act declarativ, atunci şi justificarea
trebuie să fie la fel.[4]
De asemenea, Alister McGrath, in monumentala (si remarcabila) sa lucrare Iustitia
Dei, in care traseaza istoria doctrinei indreptatirii in toata istoria teologiei crestine,
considera ca prin redarea in latina cu iustificare a termenilor ebraici si grecesti pentru
indreptatire, s-a sadit in occident ideea ca indreptatirea inseamna ca devi drept[6]. Ma
intreb, in aceste conditii, de ce Biserica Ortodoxa Greaca, care nu foloseste o terminologie
latina in teologia sa, deci ar trebui sa fie in afara influentei nefaste a acestor alunecari de
sens, nu are o teologie protestanta asupra indreptatirii? Dar sa trecem la contraargumente
serioase.
Doua lucruri ar fi de spus privitor la aceasta chestiune. In primul rand, un catolic nu
are nici o problema in a accepta dikaioo ca inseamnand „a declara drept” in loc „a face
drept”. Dar inainte sa argumentez acest lucru as observa ca nu este corect sa se restranga
astfel sensul verbului de care ne ocupam. Lucrurile nu sunt nici pe departe atat de simple,
cum ne aminteste istoricul protestant Philip Schaff in volumul 7 al sau History of the
Christian Church:
Exegeza moderna a indreptatit aceasta evaluare a dikaioo si dikaiuosi, potrivit uzantei
elenistice, desi etimologic verbul ar putea sa insemne „a face drept”[7].
In continuare Schaff da cateva exemple de verbe in aceeasi terminatie, care au, insa,
sensul de a face cutare sau cutare. Prin urmare, lucrurile sunt ceva mai complexe decat ne
spune Erickson, Ankerberg sau Weldon si multi altii pe langa ei. Dar, teologia catolica nu are
nici o problema in a accepta sensul acesta restrans al verbului dikaioo. Problema nu este
daca dikaioo inseamna a declara sau a face drept. Problema este pe ce baza este declarat
drept cel indreptatit.
Intr-adevar, indreptatirea intr-un tribunal veterotestamentar se refera la
recunoasterea dreptatii uneia dintre parti. Daca judecatorul a decis in favoarea
acuzatorului, atunci despre acesta se spune ca este „indreptatit” si ca poseda „dreptitudine”.
Daca acuzatul este gasit nevinovat atunci el este considerat „indreptatit” si despre acesta se
spune ca poseda dreptitudine. Judecatorul nu ii face drepti pe cei pe care ii indreptateste, ci
ii declara ca fiind astfel. Este firesc, deci, ca atunci cand se spune ca suntem achitati la
tribunalul divin, in fata caruia trebuie sa aparem cu totii, sa intelegem prin asta ca suntem
declarati drepti. Dar asta nu inseamna ca nu suntem si facuti, in acelasi timp, drepti.
Sa nu pierdem din vedere faptul ca atunci cand suntem achitati in fata tribunalului
divin este nevoie sa fim, in acelasi timp, facuti drepti. De ce? Pentru ca exista o diferenta
cruciala intre tribunalul uman si cel divin. In cazul tribunalelor umane despre care am
pomenit, unul din cei care se infatiseaza in fata judecatorului are dreptate, iar celalalt nu. In
fata tribunalului divin suntem cu totii vinovati. Judecatorul uman trebuie sa judece cine este
cu adevarat drept, si in baza dreptatii pe care fie acuzatorul fie acuzatul o are deja sa il
declare pe acesta indreptatit. La baza indreptatirii in fata unui tribunal veterotestamentar
sta dreptatea pe care cel indreptatit de judecator o are inaintea sentintei tribunalului. De
aceea judecatorul nu il face, ci doar il declara pe unul sau pe altul indreptatit. Cel indreptatit
era deja drept inainte sa fie declarat ca atare de judecator (in cazul unei judecati drepte).
Dar daca Dumnezeu indreptateste pe cel pacatos (Romani 4: 5) fara sa il si faca in
acelasi timp drept cu adevarat, atunci Dumnezeu este nedrept. Sa revenim la versetul din
Proverbe 17: 15, citat de Erickson: „Cel ce justifică pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat
sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului”. Este clar ca daca Dumnezeu il indreptateste pe
pacatos, fara sa il faca drept, devine o scarba in fata Sa Insasi, ceea ce, desigur, este absurd.
De fapt, atunci cand Dumnezeu rosteste un cuvant, chiar si o senstinta, acesta are efecte
reale. Pronuntandu-l drept pe pacatos, prin Cuvantul sau creator, El il recreeaza pe pacatos,
facandu-l drept. In acest sens a indreptatii inseamna, in cazul nostru special, a face drept.

Indreptatirea este un proces – exemplul lui Avraam.

 Romani capitolele 3 si 4 reprezinta unul din textele standard pentru argumentarea
biblica a dontrinei protestante a indreptatirii numai prin credinta. Sper sa am ocazia sa
revin mai pe lag asupra capitolelor 2, 3 si 4 din epistola, dar acum ma voi limita doar la un
singur aspect. Pavel ne spune in capitolul 3:
(…) noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii. (v. 28)
Traducand acest verset in germana Luther a adaugat textului cuvantul „numai”, care
nu se regaseste in original. In felul acesta, in Biblia lui Luther Pavel ajunge, intr-adevar sa
spuna ca indreptatirea este numai prin credinta. Ceea ce urmeaza in capitolul 4 va fi
intepretat, astfel, prin prisma acestei idei straine de Biblie.
1. Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? 2. Dacă Avraam a
fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3. Căci
ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s’a socotit ca neprihănire.” 4.
Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5. pe
cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o
are el, îi este socotită ca neprihănire. (Rom. 4: 1-5)
Pavel citeaza din Geneza 15: 6, indicand ca in momentul descris acolo, Avraam a fost
indreptatit. Daca asa stau lucrurile, atunci inseamna ca inainte de acest moment el nu a mai
fost intreptatit, si, la fel, nu a mai fost indreptatit nici mai tarziu, indreptatirea fiind, potrivit
teologiei protestante evanghelice, un eveniment ce are loc o data pentru totdeauna.
Problema cu aceasta teza este ca, potrivit Scripturii, Avraam a mai fost indreptatit si inainte
si dupa acest episod, ceea ce inseamna ca indreptatirea nu este un eveniment ce are loc o
data pentru totdeauna, ci este un proces, cum sustine teologia catolica. Sa vedem despre ce
este vorba:
1. Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare
despre lucrurile cari nu se văd. 2.Pentrucă prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună
mărturie. 3. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvîntul lui Dumnezeu, aşa că
tot ce se vede n’a fost făcut din lucruri cari se văd. 4. Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o
jertfă mai bună decît Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a
primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. 5. Prin credinţă a fost mutat
Enoh de pe pămînt, ca să nu vadă moartea. Şi n’a mai fost găsit, pentrucă Dumnezeu îl mutase.
Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. 6. Şi fără credinţă
este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El
este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. 7. Prin credinţă Noe, cînd a fost înştiinţat de Dumnezeu
despre lucruri cari încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfîntă, a făcut un chivot ca să-şi scape
casa; prin ea, el a osîndit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin
credinţă. 8. Prin credinţă Avraam, cînd a fost chemat să plece într’un loc, pe care avea să-L ia
ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce. 9. Prin credinţă a venit şi s’a
aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într’o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi
Iacov, cari erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaş făgăduinţe. 10. Căci el aştepta cetatea
care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. (Evrei 11:1-10)
 Capitolul 11 din Epistola catre Evrei se ocupa, in mod special, de credinta prin care
suntem placuti lui Dumnezeu (v. 6). In intreaga Biblie nu gasim o definitie a credintei, decat
in Evrei 11: 1, restul capitolului fiind un sir de exemple de personaje biblice care au avut
astfel de credinta si au placut Domnului. Dintre personajele veterotestamentare nu putea
lipsi Avraam, omul credintei, prin excelenta, potrivit lui Pavel in Romani si
Galateni. Problema este ca potrivit Evrei 11: 8 el a avut aceasta credinta, care te face placut
in fata lui Dumnezeu, deja in Geneza 12, cu mult inainte de evenimentele din Gen. 15, cand,
chipurile, a fost indreptatit o data pentru totdeauna. Fie Evrei 11 nu se ocupa de credinta
mantuitoare, ci de o credinta care nu indreptateste, caz in care intreg capitolul este inutil,
fie Avraam a avut credinta care indreptateste, potrivit teologiei protestante, deja in Geneza
12. Daca acceptam acest al doilea caz tocmai am cazut de acord ca indreptatirea nu este un
eveniment o data pentru totdeauna, cum insista Erickson, Grudem, MacArthur, Ankerberg si
Weldon si multi, multi altii. Din contra, este un proces, cum sustine teologia catolica.
De asemenea, in Galateni vedem din nou legatura stransa dintre cele doua episoade din
Geneza:
6. Tot aşa şi „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca
neprihănire.” 7. Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sînt cei ce au credinţă. 8. Scriptura, de
asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a
vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvîntate în
tine.” 9. Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sînt binecuvîntaţi împreună cu Avraam cel
credincios.(…)
13. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu-Se blestem pentru noi, - fiindcă este
scris: „Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn” - 14. pentruca binecuvîntarea vestită lui
Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul
făgăduit. (Galateni 3: 6-9; 13-14)
Pavel citeaza Geneza 15: 6 si 12: 3. Vedem ca Avraam a fost indreptatit prin credinta
(v. 6 citand Gen. 15: 6) de unde rezulta ca cei ce cred si sunt indreptatit sunt fii lui Avraam
(v. 7). Scriptura a prevazut faptul ca toate neamurile vor fi binecuvantate, asa cum si
Avraam a fost binecuvantat (v. 8 citand Gen. 12: 3), iar aceasta binecuvantare este
indreptatirea (v. 9). In cazul in care am avea dubii ca binecuvantarea consta in indreptatire,
avem marturia versetelor 13-14. Binecuvantarea vestita lui Avraam vine peste neamuri
prin jertfa Mantuitorului, iar ca rezultat noi primim prin credinta Duhul Sfant. Avem o
paralela evidenta intre blestemul din versetul 13 si binecuvantarea din versetul 14, ceea ce
inseamna ca binecuvantarea este rezultatul blestemului sub care a cazut Hristos “pe lemn”.
Ori rezultatul Crucii este indreptatirea. Mai mult, potrivit ultimei parti a versetului 14, noi
primim Duhul Sfant, adica suntem sfintiti. In versetele 8 si 9 binecuvantarea se refera la
indreptatire, pe cand in versetul 14 aceeasi binecuvantare se refera la Sfintire. In mod
evident indreptatirea si sfintirea nu sunt atat de distincte precum ne lasa sa intelegem
autorii evanghelici citati.
 Mai mult, Avraam a mai fost indreptatit cel putin o data in viata, potrivit marturiei lui
Iacov in epistola sa:
21. Avraam, părintele nostru, n’a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a adus pe fiul său
Isaac jertfă pe altar? 22. Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa
a ajuns desăvîrşită. 23. Astfel s’a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu,
şi i s’a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” 24. Vedeţi dar că
omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.(Iacov 2: 21-24)
Evenimentul la care face referire Iacov se gaseste in Geneza 22, deci la ani buni dupa
indreptatirea din Geneza 15. In plus avem aici singura data cand Scriptura foloseste
expresia “numai prin credinta” (sola fide): “Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin
fapte, şi nu numai prin credinţă” (v. 24). Este ironic ca singura data cand expresia sola
fide apare in Biblie este negata cu hotarare. Nici nu este de mirare ca teologii protestanti au
incercat sa gaseasca un raspuns la aceasta dilema. Iata parerea lui Wayne Grudem:
Pavel afirmă în mod repetat că „nimeni nu va fi justificat înaintea lui prin faptele Legii”
(Romani 3:20); aceeaşi idee este repetată în Galateni 2: 16; 3: 11; 5:4.
Este acest lucru compatibil cu Epistola lui Iacov? Ce vrea să spună Iacov când zice: „Vedeţi dar
că omul este justificat prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2:24). Aici este important
să realizăm că Iacov foloseşte cuvântul justificat într-u sens diferit de cel pe care i-l atribuie
Pavel. La începutul acestui capitol am observat că termenul justificare are o gamă mai largă
de înţelesuri, iar sensul de bază este „declarat a fi drept”; acum este cazul să arătăm că
termenul grecesc dikaioô poate însemna şi „a demonstra sau a arăta că eşti drept”.
In continuare Grudem da cateva exemple din Scriptura unde acest verb este folosit cu
sensul tocmai indicat: Luca 16: 15, Luca 10: 28, 29, Matei 11: 19; Luca 7: 35; Romani 3: 4.
Intepretarea pe care o dăm textului din Iacov 2 nu depinde numai de faptul că „a se arăta
drept” este sensul acceptabil pentru justificat, ci si de consideraţia că sensul acesta corespunde
contexului din Iacov 2. Când Iacov zice: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el justificat prin
fapte, cand a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?” (v. 21), el se referă la ceva ce s-a întâmplat
mai târziu în viaţa lui Avraam, întâmplarea jertfirii lui Isaac, care apare în Geneza 22. Lucrul
acesta se întâmplă la mult timp după cele înregistrate în Geneza 15: 6 unde Avraam a crezut
pe Dumnezeu „şi lucrul acesta i-a fost socotit ca şi justificare”. Totuşi, incidentul acesta
timpuriu de la începutul relaţiei de legământ a lui Avraam cu Dumnezeu este acela la care
Pavel se referă şi îl citează în mod repetat în Romani 4. Pavel vorbeste despre vremea când
Dumnezeu l-a justificat pe Avraam o dată pentru totdeauna, socotindu-i dreptatea ca un
rezultat al credinţei lui Dumnezeu. Iacov, însă, vorbeşte despre lucruri petrecute mult mai
târziu, după ce Avraam a aşteptat mulţi ani naşterea lui Isaac şi după ce acesta a crescut
suficient de mare ca să poată duce lemnele de jertfă pe munte. În vremea aceea, Avraam „se
dovedea că era drept” prin faptele lui şi în aces sens zice Iacov că Avraam „a fost justificat prin
fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar” (Iacov 2:21) (p. 767. Am corectat „cand
Isus zice”, asa cum apare in traducerea romana, cu „Iacov zice”, cum este corect si cum
apare si in textul original englez)
 Prin urmare, teza lui Grudem este ca Iacov foloseste verbul „a indreptatii” in alt sens.
Aici el nu are sensul de a fi declarat drept de un judecator, ci de a demonstra propria
dreptitudine. Este corect ce spune Grudem? John MacArthur crede la fel. In capitolul 11 al
comentriului sau asupra Epistolei lui Iacov el spune asa:
Iacov invata ca dorinta lui Avraam de a-l jertfi pe Isaac ii justifica (scuzati cacofonia n. tr.)
credinta in fata oamenilor – o invatatura cu care apostolul Pavel este perfect de acord
(Efeseni 2:10). Nu exista conflict, prin urmare, intre cei doi autori inspirati[8]
Asa sa fie? Sa vedem textul original:
9. Cînd au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar, şi a
aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac, şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. 10. Apoi
Avraam a întins mîna, şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. 11. Atunci Îngerul Domnului
l-a strigat din ceruri, şi a zis: „Avraame!Avraame!” „Iată-mă!” a răspuns el. 12. Îngerul a zis:
„Să nu pui mîna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucît
n’ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” 13. Avraam a ridicat ochii, şi a văzut
înapoia lui un berbece, încurcat cu coarnele într’un tufiş; şi Avraam s’a dus de a luat berbecele,
şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. 14. Avraam a pus locului aceluia numele:
„Domnul va purta de grijă. Deaceea se zice şi azi:„La muntele unde Domnul va purta de grijă.”
15. Ingerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam, 16. şi a zis: „Pe Mine însumi
jur, zice Domnul: pentrucă ai făcut lucrul acesta, şi n’ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău
fiu, 17. te voi binecuvînta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămînţa, şi anume:ca stelele
cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămînţa ta va stăpîni cetăţile vrăjmaşilor ei. 18.
Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta, pentrucă ai ascultat de
porunca Mea!” (Geneza 22: 9-18)
Sa observam ca nu e prezenta nici tipenie de om, deci cu siguranta Avraam nu a fost
indreptatit in fata oamenilor. Din contra, textul biblic spune ca el si-a demonstrat credinta
in fata lui Dumnezeu: “Să nu pui mîna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi
de Dumnezeu, întrucît n’ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (sublinierea
mea). Prin gura ingerului vorbeste insusi Dumnezeu, ia El spune “stiu acum a te temi de
Dumnezeu”. Potrivit Scripturii indreptatirea nu are loc in fata oamenilor, asa cum si-ar dori
MacArthur, din motive lesne de inteles.
Grudem evita aceasta capcana, cu pretul ambiguitatii, si nu spune ca Avraam s-a
justificat in fata oamnilor, ci doar ca s-a justificat, in general, cu sensul ca si-a demonstrat
dreptitudinea, nu ca i-a fost atribuita. In fata cui s-a justificat astfel? Grudem evita sa ne
spuna, si dupa ce am vazut ce spune textul biblic propriu zis nu e de mirare ca a preferat sa
ramana ambiguu. Dar nici teza lui mai ambigua decat a lui MacArthur nu rezista in lumina
Scripturii. Iacov citeaza acelasi verset din Geneza 15: 6, pe care l-a citat Pavel in Romani si
Galateni, dupa cum am vazut. Doar ca Iacov spune ca Geneza 15: 6 s-a implinit cand au avut
loc evenimentele din Geneza 22. El nu poate folosi verbul “a (se) indreptatii” altfel decat
Pavel in Romani si Galateni, pentru ca versetul Gen. 15: 6 nu poate sa aiba un sens in
Romani si Galateni, dar alt sens in Iacov. Este vorba de unul si acelasi verset, care are un
singur sens, cel din Geneza, citat in toate cele trei locuri. Este absurd sa crezi ca un verset
sau pasaj isi schimba sensul in functie de contextul in care e citat.
Prin urmare, dupa ce Avraam a fost binecuvantat/indreptatit in Geneza 12 si apoi in
Geneza 15, a mai fost indreptatit, in acelasi sens, si in Geneza 22, de data aceasta prin fapte,
alaturi de credinta.
In concluzie, indreptatirea este un proces si nu un eveniment o data pentru
totdeauna, si se mentine prin credinta si fapte. (va urma)

[1] “Justification may be defined as an act of God whereby he imputes to a believing sinner
the full and perfect righteousness of Christ, forgiving the sinner of all unrighteousness,
declaring him or her perfectly righteous in God’s sight, thus delivering the believer from all
condemnation.”, MacArthur, John, The Gospel According to Jesus, Zondervan, 1994, p. 197.
Prima editie a acestei carti, datand din 1988 a fost tradusa si in limba romana, dar ii lipseste
capitolul din care tocmai am citat.
[2] MacArthur, p. 198
[3] Acestea sunt, in ordine: depravitate totala, alegere neconditionata, ispasire limitata
(doar la cei predestinati), harirezistibil si perseverenta sfintilor. In limba engleze cele cinci
formeaza acronimul TULIP.
[4] Erickson, M., Teologie Crestina, 1998, vol. III, p. 127-128.
[5] Erickson, p. 128
[6] McGrath, Alister, Iustitia Dei, The History of the Christian Doctrine of Justification,
Cambridge University Press, 2005, p. 20. Argumentul sau este mai complex si mai rafinat,
dar am simplificat lucrurile de dragul expunerii. Daca este nevoie si exista cerere imi pot
rafina si eu observatiile legate de observatiile lui.
[7] “Modern exegesis has justified this view of dikaiovw and dikaivwsi”, according to
Hellenistic usage, although etymologically the verb may mean to make just, i.e., to sanctify,
in accordance with verbs in ovw (e.g. delovw phanephouw, tuphlovw, (i.to makemanifest,
etc.).” vezihttp://www.ccel.org/s/schaff/history/7_ch02.htm (nota 138)
[8] “James is teaching, then, that Abraham’s willingness to offer Isaac vindicates his faith
before men—a teaching with which the apostle Paul was in wholehearted agreement (Eph.
2:10). There is thus no conflict between the two inspired writers.” MacArthur, John, James,
Moody Press/Chicago, 1994.
Sola Fide III. – O evaluare biblica (continuare)

Prin implinirea Legii, sau prin credinta, fara faptele Legii?

In capitolul 2 al Epistolei catre Romani Pavel insista din nou si din nou ca vom fi
judecati in baza faptelor noastre. Mai mult, ne spune ca cei se implinesc Legea vor fi
indreptatiti (v. 13). Sa vedem textu:
1. Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi desvinovăţi; căci prin faptul că
judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. 2. Ştim,
în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvîrşesc astfel de lucruri,este
potrivită cu adevărul. 3. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvîrşesc astfel de lucruri, şi pe
cari le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? 4. Sau dispreţuieşti tu bogăţiile
bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te
îndeamnă la pocăinţă? 5. Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni
o comoară de mînie pentru ziua mîniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, 6. care
va răsplăti fiecăruia după faptele lui. 7. Şi anume, va da viaţa vecinică celor ce, prin
stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; 8. şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh
de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. 9. Necaz şi strîmtorare va veni
peste orice suflet omenesc care face răul: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 10.Slavă, cinste şi
pace va veni însă peste oricine face binele: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. 11. Căci înaintea
lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. 12. Toţi ceice au păcătuit fără lege, vor pieri
fără lege; şi toţi ceice au păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege. 13. Pentrucă nu cei ce
aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor
fi socotiţi neprihăniţi. 14. Cînd Neamurile, măcar că n’au lege, fac din fire lucrurile Legii,
prin aceasta ei, cari n’au o lege, îşi sînt singuri lege; 15. şi ei dovedesc că lucrarea Legii este
scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor,
cari sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. 16. Şi faptul acesta se va vedea în ziua
cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale
oamenilor.(Romani 2: 1-13)
In schimb in capitolul urmator pare sa spuna ceva diferit:
21. Dar acum s’a arătat o neprihănire (dreptate), pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea
mărturisesc Legea şi proorocii - 22. şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin
credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.
23. Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24. Şi sînt socotiţi
neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. 25. Pe El
Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire, ca
să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei
răbdări a lui Dumnezeu; 26. pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa
fel în cît, să fie neprihănit, şi totuş să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. 27. Unde
este dar pricina de laudă? S’a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei.
28. Pentrucă noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele
Legii. 29. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da,
este şi al Neamurilor; 30. deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin
credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur. (Romani 3: 21-
30)
Interpretarea protestant evanghelica a acestor pasaje este ca in capitolul precedent
Pavel ne spune ca, daca ipotetic am reusi sa implinim Legea, atunci am putea fi indreptatiti
prin ea. Doar ca noi suntem cu totii morti spiritual, deci nu putem sa facem asta, asa ca, mai
departe, Pavel ne descrie evanghelia indreptatirii numai prin credinta, fara faptele Legii. Cu
alte cuvinte, avem un plan A – indreptatirea prin implinirea faptelor Legii si un plan B,
indreptatirea prin har si prin credinta. Fiindca primul nu functioneaza, se trece la al doilea,
iar noi suntem indreptatiti prin credinta, fara faptele Legii. Se face apel la urmatotul pasaj
pentru a arata ca este imposibil sa implinim Legea:
9. Ce urmează atunci? Sîntem noi mai buni decît ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie
Iudei, fie Greci, sînt supt păcat, 10. după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit,
niciunul măcar. 11. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să
caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. 12. Toţi s’au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici.
Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. 13. Gîtlejul lor este un mormînt
deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; supt buze au venin de aspidă; 14. gura le este
plină de blestem şi de amărăciune; 15. au picioarele grabnice să verse sînge; 16. prăpădul şi
pustiirea sînt pe drumul lor; 17. nu cunosc calea păcii; 18. frica de Dumnezeu nu este înaintea
ochilor lor.” 19. Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sînt supt Lege, pentruca orice
gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. 20. Căci
nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine
cunoştinţa deplină a păcatului. (Romani 3: 9-20)
Potrivit intepretarii protestante acest pasaj ne informeaza ca fiecare din noi este
mort in pacate, fara sa poata face nimic. Problema cu aceasta intepretare este ca ea e
contrazisa de Matei 1: 19, Marcu 6: 20, Luca 2: 22, 1 Petru 2: 7, 8 si, mai ales, Luca 1: 5, 6. In
toate aceste cazuri avem de-a face cu oameni care poseda dreptitudine: Iosif, Ioan
Botezatorul, Simion si Lot. Dupa cum spuneam, cazul preotului Zaharia si al sotiei sale,
Elisabeta este relevant in mod special:
5. În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta
lui era din fetele lui Aaron, şi se chema Elisaveta. 6. Amîndoi erau
neprihăniţi (dikaioi) înaintea lui Dumnezeu, şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate
rînduielile Domnului. (Luca 1: 5, 6)
Acestia erau neprihaniti in fata lui Dumnezeu, deci nu este vorba de acea
indreptatire despre care Grudem crede ca ar vorbi Iacov, cum am avazut in postul
precedent. In ce fel erau ei drepti? Pazind “fara pata toate poruncile si toate randuielile
Domnului”. Avem de-a face, deci, cu o contradictie in Scriptura? Nu.
In exegeza biblica trebuie tinut cont, mereu, de trei aspecte mari si late: 1 context, 2
context si 3 context. Fara acestea trei versetele si pasajele pot prinde noi sensuri ce nu au
nici o tangenta cu ce gandea autorul lor. Pavel nu se refera la fiecare om in parte, cand
spune “toti”. Contextul este condamnarea evreilor pe langa neamuri, atat in textul lui Pavel
cat si in pasajele veterotestamentare pe care le alege. Evreii considerau ca au Legea si au,
astfel, o relatie speciala cu Dumnezeu. Pavel le spune ca nu e suficient sa ai Legea, trebuie sa
o si implinesti. Dar pacatosi care nu implinesc Legea exista si intre israeliti, nu numai intre
neamuri, care sunt fara Lege. Citatele veterotestamentare pe care le da Pavel in Romani 3:
10-18 se refera tocmai la asta, cum spuneam: si evreii sunt pacatosi alaturi de Neamuri, deci
ii asteapta judecata divina. Romani 3: 10-18 este o dovedire din Vechiul Testament a ceea ce
Pavel sustine in versetul 9, respectiv ca iudeii nu sunt mai buni decat cei din neamuri.
Dar nu spune Pavel clar si negru pe alb (ma rog, negru pe galbui, pentru ca scria pe
papirus) ca “Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar. Nu este nici unul care să aibă
pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s’au abătut, şi
au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar”? Ce nu e clar?
Fiecare din noi e pacatos.
Este adevarat ca fiecare din noi este pacatos si se afla sub condamnare, altfel nu am
avea nevoie de Hristos. Dar argumentul lui Pavel este altul in acest pasaj. El citeaza Psalmul
14, in care avem de-a face cu doua categorii de oameni, puse in contrast: cei asupritori si
“poporul meu” (v. 4). Iar atunci cand Dumnezeu se va arata in mijlocul neamului neprihanit
cei rai se vor inspaimanta (v. 5). Fiind vorba de doua categorii e oameni, una fiind cea a
celor rai, nu se poate spune ca toti se refera la fiecare individ uman in parte. Aceasta ar fi o
eroare de exegeza grosolana, impunand textului un sens pe care nu il are si nu are cum sa il
aiba.
Subiectul Psalmului 14 este asuprirea lui David de catre propri conationali, care ar
trebui sa fie cu el in slujba Domnului. Numai ca evreii, care ar trebui sa se separe moral de
neamuri si de coruptia lor, s-au corupt si ei. Aceasta este teza lui Pavel si despre asta
vorbeste si David. De aceea Pavel il citeaza. Daca Pavel l-ar cita cu sensul ca fiecare finta
umana de pe pamant este in pacat si nimeni nu face binele, atunci Pavel ar cita scos din
context si ar falsifica sensul Scripturii, iar asta sub inspiratia Duhului Sfant, ceea ce este
absurd. Deci Romani 3: 9-20 nu spune ceea ce apologetii protestanti cred ca ar spune.
Concluzia lui Pavel se gaseste in versetele 19 si 20: “Ştim însă că tot ce spune Legea,
spune celor ce sînt supt Lege, pentruca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită
vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin
faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Adica posesia Legii nu
semnifica automat neprihanire. Legea a fost data ca sa ne arate ce este pacatul, ca sa putem
intelege de ce trebuie sa fim mantuiti. Astfel, Legea si faptele sale nu aduc neprihanire.
Pavel spune ceva de genul urmator. Fara implinirea faptelor Legii nu exista dreptate, dar nu
implinirea in sine aduce dreptate, ci motivatia din spatele acestei impliniri. Daca implinim
cerintele Legii cu scopul de a face ceea ce trebuie ca sa ii putem cere lui Dumnezeu sa ne
socoteasca drepti, am nesocotit insasi esenta Legii si am pacatuiti impotrivca ei. Legea este
data ca sa ne arate care este vointa lui Dumnezeu si ca, astfel, sa Il putem cunoaste si iubi.
Pazirea poruncilor din iubire fata de Dumnezeu si de aproape este mantuitoare, pentru ca
asta inseamna mantuire, sa intram intr-o relatie personala de iubire cu Dumnezeu. Daca
implinim faptele Legii fara sa Il iubim pe El si pe aproapele, doar ca sa avem spatele
acoperit la judecata, atunci faptele noastre sunt inutile.
La asta se refera Isus cand spune:
Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a
Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Matei 5: 20)
 Aici Isus nu doreste sa ne prezinte un standard imposibil de atins, ca sa ne intoarcem
apoi la indreptatirea care vine numai prin credinta, asa cum am auzit de la diferiti teologi
evanghelici. Ne spune pur si simplu ca trebuie sa privim la esenta Legii, care este iubirea de
Dumnezeu si de aproapele. Daca incercam sa il indatoram pe Dumnezeu prin faptele
noastre o s-o patim urat de tot, asa cum o vor patii “carturarii si fariseii”. Acestia sunt
condamnati pentru ca vor sa castige prin faptele lor o indreptatire a lor. Dar Legea a fost
data nu ca sa putem aduna merite care sa Il indatoreze pe Dumnezeu, ci ca sa Il putem
cunoaste si sa Il putem iubi (vezi, de exemplu, Marcu 12: 28-30)
Isus nu incearca sa ne arate imposibilitatea implinirii Legii, ci ne indeamna sa trecem
de litera Legii, la care se opresc fariseii si carturarii, si sa trecem la motivatia din spatele
poruncilor. In continuare, in Matei 5, Isus ne da cateva exemple in acest sens: nu e suficient
sa nu ucizi. Trebuie sa eviti si sa te maniezi pe aproapele tau. Nu e suficient sa nu comiti
adulter. Trebuie sa eviti sa te lasi sedus de ispitele din jur.
Faptele Legii, in sine, nu ne mantuiesc, dar fara implinirea Legii nu ne putem mantui.

Iacov despre credinta si fapte

La asta se refera si Iacov, dar dintr-un alt punct de vedere. In timp ce Pavel ataca
autosuficienta celor care spun ca au fapte, Iacov ataca autosuficienta celor care spun ca au
credinta.
Iacov 2:
8. Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi”, bine faceţi. 9. Dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat, şi sînteţi
osîndiţi de Lege ca nişte călcători de lege. 10. Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într’o
singură poruncă, se face vinovat de toate. 11. Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi:
„Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. 12. Să vorbiţi şi să
lucraţi ca nişte oameni cari au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei: 13. căci judecata este
fără milă pentru celce n’a avut milă; dar mila biruieşte judecata. 14. Fraţii mei, ce-i foloseşte
cuiva să spună că are credinţă, dacă n’are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l
mîntuiască?(…)
21. Avraam, părintele nostru, n’a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a adus pe fiul său
Isaac jertfă pe altar? 22. Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa
a ajuns desăvîrşită. 23. Astfel s’a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu,
şi i s’a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” 24. Vedeţi dar că
omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. 25. Tot aşa, curva Rahav:
n’a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, cînd a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă
cale? 26. După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este
moartă. (Iacov 2: 8-14; 21-26)
Iosif Ton, in cartea sa Mantuirea, Ce este ea? Se poate pierde?Comenteaza astfel:
Iată cum îşi începe Iacov discuţia despre tema mântuirii prin credinţă:
„Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa
aceasta să-l mântuiască?” (Iacov 2:14).
Este clar deja de aici că Iacov pune în discuţie natura credinţei. Există un fel de credinţă care
rămâne doar la nivel declarativ, aşa cum e credinţa celui care spune celor săraci şi lipsiţi
cuvinte frumoase de îmbărbătare, dar nu-i ajută cu nimic material. Despre această credinţă
Iacov scrie:
„… credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (v. 17) şi în concluzia întregii discuţii,
el scrie: „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (v.
26).
O asemenea credinţă, scrie Iacov, au şi demonii (v. 19), deoarece ei cred în Dumnezeu, ba chiar
ei ştiu bine că Dumnezeu există, şi totuşi, credinţa aceasta nu-i duce la altă acţiune decât că
„se înfioară”, adică le este groază de judecata lui Dumnezeu, dar… totuşi rămân demoni.
Cheia la tot ce vrea să spună Iacov despre credinţă-mântuire-fapte stă în aceste cuvinte: „eu îţi
voi arăta credinţa mea din faptele mele”(v. 18). Credinţa veritabilă, mântuitoare, este credinţa
care se manifestă prin fapte izvorâte din ascultarea de Dumnezeu.[1]
Astfel, pentru Ton Iacov discuta natura credintei si nu spune nicidecum ca suntem
indreptatiti prin credinta si fapte impreuna. Nu e greu de inteles de ce protestantii ajung sa
intepreteze astfel cuvintele lui Iacov. Daca indreptatirea este numai prin credinta atunci
trebuie facut ceva cu aceasta epistola: ea fie este scoasa din canon (Luther, neurmat de alti
protestanti dupa aceea), sau se spune ca Iacov se refera la o altfel de indreptatire (vezi
postul precedent), sau ca el vorbeste despre natura credintei mantuitoare. Potrivit teologiei
protestante evanghelice sutem indreptatiti numai prin credinta, iar daca aceasta este
autentica, drept dovada ca am fost indreptatit, vor veni si faptele in cursul procesului
sfintirii. Potrivit lui Millard Erickson:
(…) mărturia biblică ne arată că deşi credinţa este cea care duce la justificare, justificarea
trebuie să producă şi va produce în mod invariabil fapte potrivite cu natura noii creaţii care a
venit în fiinţă.
De unde rezulta ca:
În pofida părerii destul de comune că există o tensiune între Pavel şi Iacov, ambii
demonstrează în esenţă acelaşi lucru: că autenticitatea credinţei care duce la justificare poate
fi constatată prin rezultatele ce decurg din ea[2].
Asa sa fie? Un indiciu clar al faptului ca lucrurile nu stau asa il avem din observatia
lui Ton asupra versetului 14. Iacov se intreba retoric „poate credinta aceasta sa il
mantuiasca?” Raspunsul, desigur, e negativ, credinta aceasta nu il poate mantui. Dar ce fel
de creinta il poate mantui? – ne intrebam imediat cu Ton si Erickson? Intrebarea e gresita.
Acest argument se bazeaz pe o traducere deficitara a textului grec original. In textul grec al
lui Iacov lipseste „acesta”. Avem de-a face cu o adaugire la Cuvantul lui Dumnezeu. De fapt
Iacov spune „poate credinta lui sa il mantuiaca?”, ceea ce este cu totul altceva. Raspunsul
este negativ, credinta singura nu il poate mantui, ci doar credinta si faptele impreuna. Nimic
din ce ne spune Iacov nu ne sugereaza ca faptele ar urma invariabil credintei autentice. Din
contra, Iacov ne atrage atentia ca faptele nu insotesc neaparat credinta, caz in care credinta
nu ne mantuieste. Doar credinta si faptele impreuna ne indreptatesc (este vorba de
indreptatirea continua, cei carora le scrie Iacov fiind deja crestini, deci indreptatiti).
Daca argumentul lui Iacov este ca exista doua feluri de credinta: una vie, care
produce fapte si una moarta, care nu produce fapte atunci anumite afirmatii ale sale nu mai
au sens. Sa facem un mic exercitiu:
19. Tu crezi cu credinta moarta că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred cu
credinta moarta … şi se înfioară! 20. Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte
este zădarnică? 21. Avraam, părintele nostru, n’a fost el socotit neprihănit prin fapte, cînd a
adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? 22. Vezi că credinţa (moarta) lucra împreună cu faptele
lui, şi, prin fapte, credinţa (moarta) a ajuns desăvîrşită (adica o credinta vie, presupun). 23.
Astfel s’a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s’a socotit ca
neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” 24. Vedeţi dar că omul este socotit
neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă (moarta).
Daca Iacov vrea sa spuna ceea ce teologii evanghelici cred ca el ar spune, atunci se
exprima destul de ciudat. Din contra, din ceea ce spune rezulta ca nu are nimic impotriva
calitatii credintei, ci, cea ce il deranjeaza este faptul ca aceasta credinta este singura. Faptul
ca cei carora se adreseaza autorul epistolei cred in Dumnezeul cel unic (Shema Israel…) este
ceva pozitiv. Problema este ca pe langa aceasta credinta ei nu au fapte si nu natura credintei
cu care acestia cred in unul Dumnezeu.
In continuare Iacov afirma ca Avraam a fost indreptatit prin fapte, cand a fost gata sa
il jertfeasca pe Isaac (Geneza 22), si nu oricum, ci a fost indreptatit in acelasi fel in care a
fost indreptatit in Geneza 15 prin credinta. Alaturand cele doua episoade, cand Avraam a
fost indreptatit, in Gen. 15 prin credinta si in Gen. 22 prin fapte, Iacov poate sa concluda:
„Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă” (v. 24). In
mod clar Iacov vrea sa spuna ca nu e destul ca Avraam a fost indreptatit in Gen. 15 numai
prin credinta, ci a fost nevoie si de faptele din Gen. 22.

Pavel si Ioan indreptirea prin sfintire

Din nou si din nou vedem acelasi mesaj la Isus, la Pavel si acum la Iacov. Legea
trebuie implinita, dar nu in litera sa, ci in spiritul sau care este dragostea de Dumnezeu si de
aproapele. Defapt suntem mantuiti nu prin credinta, ci prin dragoste. Sau, mai precis, prin
ceea ce jargonul teologic catolic numeste, parafrazandu-l pe Pavel,fides caritas informata:
4. Voi, cari voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v’aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din
har. 5. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii. 6. Căci în Isus
Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n’au vreun preţ, ci credinţa care
lucrează prin dragoste. (Galateni 5: 4-6)
Iata ca indreptatirea nu este un eveniment din trecut ce are loc o data pe totdeauna,
ci are si o dimensiune viitoare (v. 5). Este ceva ce incepe in trecut, continua in prezent si se
implineste la Judecata. De aceea exista, intr-adevar, versete in care indreptatirea noastra
este tratata ca fiind ceva din trecut:
1. Deci, fiindcă sîntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin
Domnul nostru Isus Hristos. 2. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această
stare de har, în care sîntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. (Romani 5: 1,2)
Avem pace acum cu Dumnezeu, pentru cam fost deja indreptatiti. Dar sa vedem si un
alt pasaj deosebit de interesant, care vorbeste de indreptatire la trecut:
9. Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa
aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
10. nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu. 11. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi
fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului
nostru. (1 Cor. 6: 9-11)
Indreptatirea este un eveniment din trecut aici, dar sa observam ordinea in care
Pavel prezinta lucrurile: am fost spalat, sfintiti si indreptatiti. Aici Pavel este foarte neglijent
fata de ordo salutisprotestant traditional, care incepe cu regenerare/credinta (in functie de
cine intrebi), continua cu sfintirea si culmineaza cu glorificarea. Aici Pavel pare sa puna
carul in fata boilor, si inverseaza neglijent ordinea dintre indreptatire si sfintire. Mai rau, la
inceputul sirului spune, nici mai mult, nici mai putin decat “spalarea”. In alte pasaje
“spalarea” se refera mereu la botez (Fapte 22: 16; 1 Cor. 1:14-17; 12: 13). Fie Pavel este
foarte neglijent in exprimare, pana intr-acolo incat da apa la moara catolicilor, fie catolicii
au dreptate cand spun ca nu exista o demarcatie rigida intre indreptatire si sfintire, iar
procesul acesta incepe cu botezul, care este instrumentul prin care primim
indreptatirea/sfintirea. Anumite pasaje din Pavel ma fac sa optez pentru aceasta a doua
varianta:
29. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea
(summorphous) chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi
fraţi. 30. Şi pe aceia pe cari i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a
chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi
proslăvit.(Romani 8: 29, 30)
Aici avem din nou un sir precum cel din 1 Corinteni 11. Ceea ce este remarcabil aici
este ca Pavel sare de la indreptatire la glorificare, subsumand astfel sfintirea indreptatirii.
Din nou Pavel refuza sa distinga in mod protestant indreptatirea de sfintire. O intrebare. In
ce fel devenim asemenea chipului Fiului Sau? Sa vedem ce ne spune apostolul in Filipeni
despre asemanare:
10. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac
asemenea (summorphizomenos) cu moartea Lui; 11. ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea,
la învierea din morţi. (Filipeni 3:10)
Cand si cum are loc aceasta conformare? Aflam in primele versete din Romani 6:
3. Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4. Noi
deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum
Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5. În adevăr,
dacă ne-am făcut una cu El, printr’o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi
printr’o înviere asemănătoare cu a Lui. 6. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El, pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu
mai fim robi ai păcatului; 7. căci cine a murit, de drept, este izbăvit (literaldedikaiotai, adica
indreptatit) de păcat. 8. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi
împreună cu El, 9. întrucît ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai
are nici o stăpînire asupra Lui. (Romani 6: 3-9)
Deci cand si cum are loc conformarea cu moartea si invierea Domnului? Raspunsul
este: la botez si prin botez, asa cum sustine Conciliul Tridentin, respectiv la fructificarea sau
trairea concreta a botezului de-a lungul vietii. Iata de ce Pavel spune “Dar aţi fostspălaţi, aţi
fost sfinţiţi, aţi fost indreptatiti” (1 Cor. 6: 11). Asezand alaturi aceste pasaje vedem clar ca
nu are rost sa rupem in doua conceptul botezului. Numai pentru ca un pasaj vorbeste de
botez dar nu si de apa sau spalare nu inseamna ca este vorba de un ipotetic “botez cu Duhul
Sfant” distinct de botezul cu apa. Aceasta este o distinctie nebiblica (dar acest subiect ar
cere un post separat), la fel cum distinctia dintre indreptatire si sfintire este artificiala si
nebiblica.
Si asta nu e tot. In Romani 6: 7 eliberarea de pacat, adica sfintirea cu alte cuvinte,
este numita nici mai mult nici mai putin decat… indreptatire. Asa ceva cu siguranta nu se
potriveste soteriologiei protestant evanghelice, din cate reuses eu sa vad. Di nou si din nou
Pavel refuza sa faca distinctia intre indreptatire si sfintire. Pentru el este vorba de acelasi
lucru. Asa ar trebui sa fie si pentru noi. Pentru ca in felul acesta intelegem de ce Ioan a putut
spune ceva de genul urmator:
Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire (dikaiosunen), este neprihănit
(dikaios), cum El însuş este neprihănit (dikaios). (1 Ioan 3: 7)
Avand in vedre ca fratele Pavel ne-a lamurit cum ca indreptatirea si sfintirea sunt
unul si acelasi proces ce continua o viata intrega, sa nu ne lasam inselati de nimeni! Vom
deveni drepti (dikaios) asa cum Isus insusi este dikaios, adica ne indreptatim in continu,
prin procesul sfintirii progresive de o viata, adica implinind in viata noastra, in mod concret,
neprihanirea. Astfel, si nu altfel, se implinste Scriptura care spune:
20. Căci vă spun că, dacă neprihănirea (dikaiosune) voastră nu va întrece neprihănirea
cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Matei 5: 20)

[1] Iosif Ton, Mantuirea, ce este ea? Se poate pierde?, Ed. Cartea Crestina, Oradea, 1999, pp.
42-43,.
[2] Erickson, Teologie Crestina, 1998, vol. III, p. 131
Sola Fide IV. – O evaluare biblica
Credinta, fapte si merite

In general, versetele si pasajele pe care protestantii se bazeaza pentru a demonstra

indrepatirea dotrinei indreptatirii numai prin credinta (sola fide) se gasesc in epistolele lui
Pavel. Dar exista si cateva pasaje din Evanghelii la care se face apel. Unul din acestea este
pilda vamesului si a fariseului. Sa vedem textul:
9. A mai spus şi pilda aceasta pentru unii cari se încredeau în ei înşişi că sînt neprihăniţi, şi
dispreţuiau pe ceilalţi. 10. „Doi oameni s’au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi
altul vameş. 11. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi
mulţămesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul
acesta. 12. Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele.» 13.
Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi
zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» 14. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta
s’a pogorît acasă socotit neprihănit decît celalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se
smereşte, va fi înălţat.“ (Luca 18: 9-14)
Potrivit exegezei protestante aceasta pilda ne arata ca faptele fariseului nu il
indreptatesc pe acesta, ci doar il fac ingamfat, pe cand vamesul este indreptatit fara sa fi
facut nici o fapta. Deci indreptatirea este prin credinta fara fapte.
Intr-un articol intitulat Long Before Luther, Jesus and the Doctrine of
Justification John MacArthur spune urmatoarele despre aceasta parabola:
Acum el ii uluieste si mai mut pe ascultatorii Sai cu o pilda ce pare sa il puna pe un vames
detestat intr-o pozitie mai buna, din punct de vedere spiritual, decat un fariseu care se roaga.
Argumentul lui Isus este clar. El invata ca indreptatirea este numai prin credinta. Avem acolo
intreaga doctrina despre indreptatire. Dar fara sa se lanseze in teologie abstracta, Isus ne da,
in mod clar, o imagine printr-o parabola[1].
Ma mir ca tocmai MacArthur trage aceasta concluzie. In primul rand, in parabola nu
se sufla o vorba despre credinta. Tema centrala este pocainta, nu credinta. De ceva vreme in
teologia evanghelica din Statele Unite se duce o lupta acerba intre partizanii Lordship
Salvation, John MacArthur, R. C. Sproul, I. J, Packer, Kenneth Gentry si altii pe ee o parte si
adeptii Free Grace Theology, Zane Hodges, Charles Ryrie, Charles Bing etc. Disputa se
invarte tocmai in jurul pocaintei si a relatiei sale cu credinta mantuitoare. Primul grup
considera ca pacainta insoteste in mod firesc credinta mantuitoare, si fara pocainta credinta
insasi este moarta. Din contra, cea de-a doua tabara considera ca daca indreptatirea este
numai prin credinta atunci pocainta nu poate avea nici un loc in indreptatire, deci a asocia
pocainta credintei inseamna a introduce fapte in doctrina indreptatirii.
Dar sa lasam la o parte aceasta neconcordanta. Sa spunem ca, defapt, prin pocainta
sa vedem ca vamesul a avut o credinta vie, pe cand fariseul, fara pocainta, a avut o credinta
moarta. In acest caz pilda se refera la natura credintei mantuitoare si nu la problemasola
fide, deci este o pila foarte buna pentru a contracara Free Grace Theology promovat de
Hodges, Ryrie et. comp., dar nu impotriva papistasilor idolatri care confunda indreptatirea
si sfintirea. Vom reveni indata la chestiunea relatiei dintre creditna si pocainta.
Simplul fapt ca in acest caz Isus nu ne mentioneaza nimic altceva pentru
indreptatirea vamesului decat pocainta, pardon, credinta sa, nu inseamna nimic. Isus vrea
sa raspunda unei probleme concrete si nu sa ne dea o expunere completa a chestiunii
indreptatirii. De aceea, se presupune implicit ca vamesul a adaugat si fapte bune credintei
sale, fara fapte neputandu-se indreptatii. De ce sunt atat de sigur? Pentru ca ne-o spune
Luca explicit si fara jumatati de masura. Dupa ce Isus termina de dat invataturile Sale cu
aceasta ocazie Il vedem din nou pe drum si de data aceasta intalneste un vames in carne si
oase, care se pocaieste, imediat in capitolul urmator. In pilda de mai sus am avut teoria, iar
cu Zaheu avem punerea in practica a pildei:
1. Isus a intrat în Ierihon, şi trecea prin cetate. 2. Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele
vameşilor, 3. căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de
statură. 4. A alergat înainte, şi s’a suit într’un dud ca să-L vadă; pentrucă pe drumul acela
avea să treacă. 5. Isus, cînd a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus, şi i-a zis: „Zachee,
dă-te jos de grabă, căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta.“ 6. Zacheu s’a dat jos în grabă, şi L-a
primit cu bucurie. 7. Cînd au văzut lucrul acesta, toţi cîrteau şi ziceau: „A intrat să găzduiască
la un om păcătos!” 8. Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului, şi I-a zis : „Iată, Doamne,
jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi
împătrit.” 9. Isus i-a zis: „Astăzi a intrat mîntuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui
Avraam. 10. Pentrucă Fiul omului a venit să caute şi să mîntuiască ce era pierdut.“ (Luca 19:
1-10)
Cand a intrat mantuirea in casa aceasta? Cand Zaheu se angajeaza sa faca fapte
demne de pocainta sa. Potrivit Legii, daca furai si erai prins dadeau inapoi indoit (Exod 22:
4). Dar daca furai si iti recunosteai singur vinovatia erai obligat de Lege sa doi inapoi numai
pretul intreg al bunului respectiv si inca a cincea parte. (Numeri 5: 7) Potrivit Legii, Zaheu
este obligat, ca unul care isi recunoaste pacatul, sa dea inapoi pretul intreg si a cincea parte.
Dar el nu numai ca da inapoi atat cat ar trebui sa dea inapoi un hot prins, dar intrece pana si
asta, angajandu-se sa dea inapoi impatrit. Avem de-a face cu o implinire a Legii din inima,
din dragoste de aproape si de Dumnzeu. O astfel de aplicare a Legii indreptateste. Credinta
singura, nu. Atat timp cat nu interpretam pilda in limina exemplului concret care ii urmeaza
vom pierde esentialul.
Sa revenim putin la problema relatiei dintre pocainta si credinta, pe care am
mentionat-o mai sus. Iata ce spune MacArthur legat de aceasta relatie in cartea
sa Evanghelia dupa Isus, o carte polemica intreptata tocmai impotriva adeptilor Free Grace
Theology:
Credinta si lucrarea nu sunt incompatibile. Exista un sens in care Isus numeste chiar actul
credintei o lucrare (Ioan 6: 29). – nu insa un merit al omului, ci o lucrare a lui Dumnezeu,
plina de har, in noi. El ne aducela credinta, apoi ne da capacitatea si puterea sa credem in
ascultare (comp. Romani 16: 26)
Tocmai aici trebuie facuta distinctia principala. Mantuirea prin credinta nu elimina faptele in
sine. Ea exclude doar faptele omenesti (Efeseni 2: 8). Ea renunta la orice incercare de a ne
castiga favoarea lui Dumnezeu prin faptele noastre. Dar ea nu sta in calea scopului prestabilit
al lui Dumnezeu ca umblarea noastra in credinta sa se caracterizeze prin fapte bune (v. 10)[2]
Nici Conciliul Tridentin n-ar fi putut prezenta mai bine pozitia catolica. In conceptia
catolica atat credinta cat si faptele reprezinta o lucrare a harul divin in noi, deci, in sens
strict, noi nu avem nici un fel de merite. In masura in care se vorbeste de merite in teologia
catolica, este vorba de merite care, defapt, nu ne apartin. Un exemplu concret ne poate fi de
ajutor. In Cartea lui Ezechiel avem o descriere metaforica foarte sugestiva a alegerii prin har
a Israelului:
6. Atunci Eu am trecut pe lîngă tine, te-am văzut tăvălită în sîngele tău, şi am zis: „Trăieşte
chiar şi în sîngele tău!” Da, ţi-am zis: „Trăieşte chiar şi în sîngele tău!” 7. Te-am înmulţit cu
zecile de mii, , ca iarba de pe cîmp. Şi ai crescut, te-ai făcut mare, ai ajuns de o frumuseţă
desăvîrşită; ţi s’au rotunjit ţîţele, ţi-a crescut părul. Dar erai tot goală, goală de tot. 8. Cînd am
trecut Eu pe lîngă tine, M’am uitat la tine, şi iată că îţi venise vremea, vremea dragostelor.
Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoprit goliciunea, ţi-am jurat credinţă,
am făcut legămînt cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea! 9. Te-am scăldat în apă,
te-am spălat de sîngele de pe tine, şi te-am uns cu untdelemn. 10. Ţi-am dat haine cusute cu fir,
şi o încălţăminte de piele de viţel de mare, te-am încins cu in supţire, şi te-am îmbrăcat în
mătasă. 11. Te-am împodobit cu scule scumpe, ţi-am pus brăţări la mînă, şi o salbă la gît; 12.
ţi-am pus o verigă în nas, cercei în urechi, şi o cunună minunată pe cap. 13. Astfel, ai fost
împodobită cu aur şi cu argint, şi ai fost îmbrăcată cu in supţire, cu mătasă şi cusături cu fir.
Ai mîncat floarea făinei, miere şi untdelemn. Erai de o frumuseţă desăvîrşită, ba ajunsesei
chiar împărăteasă. 14. Ţi s’a dus vestea printre neamuri, pentru frumuseţa ta; căci era
desăvîrşită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul,
Dumnezeu.” (Ezechiel 16: 6-14)
In continuare Dumnezeu ii reproseaza alesei sale ca imediat ce s-a vazut frumoasa a
ajuns ingamfata si L-a parasit pentru alti iubiti, prostitutia si adulterul fiind metafore
obisnuite in Biblie pentru idolatrie si apostazie. Dar sa observam ca avem de-a face,
metaforic, cu o femeie care a fost luata in grija, spalata, imbracata si impodobita, spre
bucuria si placerea barbatului ei. Barbatul ei se bucura de frumusetea ei, pe care ea il are de
la El, care a spalat-o de sangele nasterii si a ingrijit-o. Ceea ce ea are de pret are de la El, dar
asta nu inseamna ca El nu gaseste incantare tocmai in darurile cu care El a coplesit-o.
In acest sens se vorbeste de merite in teologia catolica. Dumnezeu ne ia pacatosi si
lipsiti de orice fel de glorie si merit. Ne spala in apa botezului, ne innoieste si, sfintindu-ne,
ne face din ce in ce mai placuti privirii Sale. Noi devenim, cu adevarat, din ce in ce mai
placuti in ochii Sai, si de aceea suntem coplesiti cu tot mai multe daruri, intr-un “cerc vicios”
binecuvantat.
In mod concret, teologia catolica vorbeste despre doua feluri de merite, pe care le
putem avea in fata lui Dumnezeu, merite in baza carora ne rasplateste: meritum de
congruo si de condigno. Despre ce este vorba? Meritele de congruo sunt merite pe care
Dumnezeu le rasplateste, atat in cazul celui indreptatit, cat si in cazul unuia neindreptatit,
dar o face complet disproportionat fata de valoarea faptei meritorii. Meritum de condigno se
refera numai la cineva aflat deja in har, si reprezinta la un merit rasplatit de Dumnezeu, dar
nu in baza unei datorii legale, ci numai in baza marinimiei Sale. Sa explicam acum mai
detaliat aceste doua feluri de merite, dupa ce am incercat sa le definim cat de cat inteligibil
(sper).
Meritum de congruo
Sa ne amintim de la orele de geometrie lectiile in care invatam (sau, cel putin, ni se
preda) despre diferenta intre egal si congruent. Doua triunghiuri sunt egale daca laturile lor
au aceeasi lungime, iar unghiurile sunt si ele egale. Dar doua triunghiuri care au doar
unghiurile egale, dar unul din ele are laturi mai lungi decat celalalt, sunt doar congruente. In
termeni barbari – ce i-ar ingrozii pe fostele mele profesoare de matematica – triunghiurile
congruente au aceeasi forma (data de faptul ca unghiurile lor sunt egale), dar marimea lor
difera. Unul e mai mare, iar celalalt mai mic.
Avem de-a face si in cazul nostru cu o congruenta intre faptele rasplatite si rasplata
divina, dar marimea rasplatei este mult dincolo de valoarea faptelor, in baza milostivirii
divine, desi exista o oarecare congruenta intre faptele meritorii si rasplata.
Sa luam un exemplu biblic. In Faptele Apostolilor, capitolul 10 citim despre convertirea
sutasului Corneliu:
1. În Cezarea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită „Italiana”. 2.
Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe
milostenii norodului, şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. 3. Pela ceasul al nouălea din zi, a
văzut lămurit într’o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el, şi i-a zis:
„Cornelie!”4. Corneliu s’a uitat ţintă la el, s’a înfricoşat, şi a răspuns: „Ce este, Doamne?” Şi
îngerul i-a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s’au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi-a adus
aminte de ele.” (Fapte 10: 1-4)
Corneliu facea milostenii si se ruga. Ce ii datoreaza Dumnezeu in baza acestor fapte?
Absolut nimic. Daca il lasa in pacatele lui, sa se duca in iad, Dumnezeu nu comite nici un fel
de nedreptate. Rasplata divina de care are parte Corneliu este “congruenta” cu faptele sale.
Dumnezeu il rasplateste mult dincolo de valoare meritelor sale, dar exista o oarecare
coordinare intre faptele sutasului si raspunsul divin. Intuim in mod instinctiv ca Dumnezeu
a facut bine cand a decis sa rasplateasca asa cum a facut-o faptele ofiterului roman. Acesta
este meritul de congruo. In mod clar, nu este vorba de un merit cu care sa te poti lauda in
fata lui Dumnezeu.

Meritum de condigno
Spre deosebire de meritele de congruo, cele de condigno nu le pot avea decat cei
indreptatiti, sau, cum am spune noi papistasii, cei care sunt in har. Astfel, ele nu ne pot
aduce in stare de har, ci doar ne pastreaza acolo. Acest merit este exact opusul meritului
care da nastere unei obligatii legale.
In cazul unei obligatii legale, angajatorul meu trebuie sa imi plateasca, in baza
contractului dintre noi, ceea ce mi se cuvine pentru munca mea. Daca nu o face am baza
legala sa il dau in judecata si sa ii cer astfel drepturile contractuale ce imi revin. Este
irelevant daca eu si seful mei ne simpatizam sau nu, si putem chiar sa nu ne cunoastem
deloc. Atat timp cat exista un contract intre noi el e obligat sa ma plateasca pentru ceea ce
fac.
Dar daca ne intalnim in afara programului de lucru, si seful meu ma roaga sa il ajut
sa caram ceva la portbagajul masinii lui el nu are nici o obligatie legala sa ma (ras)plateasca.
S-ar putea s-o faca, pentru ca i-am devenit simpatic prin felul in care m-am comportat, dar
nu se pune problema unei obligatii. Daca decide sa nu ma recompenseze in nici un fel nu il
pot da in judecata. Este vorba strict de o relatie personala.
Daca ma cheama intr-un sfarsit de saptamana sa il ajut sa se mute in noul sau
apartament, iar eu ma prezint si il ajut, la sfarsitul zilei el poate sa ma recompenseze intr-un
fel sau altul, dar nu am nici o baza legala sa il oblig sa o faca. Sa observam ca daca ma invita
pe mine sa il ajut cu mutatul inseamna ca are incredere in mine. Avem de-a face cu o relatie
personala, dincolo de relatia contractuala angajator/angajat. Daca il ajut aceasta relatie
personala va deveni mai trainica. Defapt, s-ar putea ca rasplata sa fie tocmai faptul ca in
felul acesta ajungem sa ne cunoastem mai bine si sa ne apreciem reciproc mai mult ca
persoane. Castigam, amandoi, cate un prieten (sau aprofundam o prietenie pe care am avut-
o deja). El va aprecia faptul ca mi-am facut timp pentru el, iar eu s-ar putea sa ajung sa
descopar o lartura a sa mai umana si mai casnica, decat cea pe care am cunoscut-o la lucru.
Meritele de condigno se refera, deci, la merite ce se afla in afara unui sistem
contractual, si se bazeaza strict pe relatia personala intre cele doua parti. Cel ce vine cu
faptele le implineste din pura bunavointa si dragoste fata de cel ce urmeaza sa-l
rasplateasca, iar cel care rasplateste o face exclusiv din aprecierea personala pentru cel care
a lucrat. Nu se poate invoca nici un fel de obligatie contractuala de nici o parte. Acestea sunt
faptele pe care noi, cei ce nu ne mai aflam sub Lege ci sub har, le infaptuim, fiind rasplatiti,
nu in baza stipularilor Legii, ci in baza marinimiei divine. Vom vedea ceva mai la vale unde
anume in Scriptura ni se vorbeste de astfel de merite.
Exemplul nu este intru totul potrivit, pentru lipseste un element important. Faptele
in baza carora se poate vorbi de merite, fie de congruo fie de condigno, nu ne apartin, ci sunt
fapte pe care harul divin le lucreaza in noi si prin noi. Atunci cand Dumnezeu ne rasplateste
pentru unul din aceste feluri de merite El, defapt, rasplateste propria lucrare in noi.
Am insistat ceva mai mult asupra acestui punct, pentru ca teologia catolica a
meritelor a dat nastere la tot felul de mitologii fantasmagorice in randul protestantilor
evanghelici.

Legea? Care Lege?

 Se poate vedea ca noi catolicii nu avem retineri sa vorbim de implinirea poruncilor,
in contextul mantuirii. In aceasta privinta noi luam aminte la cuvintele apostolului care
spune ca Dumnezeu “va rasplati fiecaruia dupa faptele lui”:
7. Şi anume, va da viaţa vecinică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi
nemurirea; 8. şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi
ascultă de nelegiuire. (Romani 2: 6-8)
Viata vesnica depinde, deci, de staruinta in bine. Cum asa? Doar apostolul spune clar
ca:
16. Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu
pentru mîntuirea fiecăruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului; 17. deoarece în ea este
descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după
cum este scris:„Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Romani 1: 16, 17)
21. Dar acum s’a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea
mărturisesc Legea şi proorocii - 22. şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin
credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. 23.
Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24. Şi sînt socotiţi neprihăniţi, fără
plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. (Romani 3: 21-24)

1. Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? 2. Dacă
Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui
Dumnezeu. 3. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s’a socotit ca
neprihănire.” (Gen. 15: 6) 4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un
har, ci ca ceva datorat; 5. pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos
neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. 6. Tot astfel, şi David
numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. 7.
„Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fără de legi sînt iertate, şi ale căror păcate sînt acoperite!
8. Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”” (Romani 4: 1-8)
8. Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui
Dumnezeu. 9. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. 10. Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am
fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca
să umblăm în ele. (Efeseni 2: 8-10)
Nu spune Scriptura clar ca suntem indreptatiti fara fapte si numai prin credinta? Nu.
Scriptura nu spune asa ceva. Sa analizam atent aceste pasaje sa vedem ce spun ele cu
adevarat.
In primul pasaj, din Romani 1 Pavel citeaza din Habacuc. Contextul in care profetul
vorbeste despre credinta este foarte relevant. El vede ca Iuda a cazut in pacate, iar pedeapsa
divina intarzie. Dumnezeu il linisteste ca aceasta va veni, prin intermediul babilonienilor,
care vor invada tara. Profetul ramane nedumerit, cum de un popor pagan si pacatos poate fi
adus sa pedepseasca Iuda. Dumnezeu il asigura ca si ei isi vor primi pedeapsa la momentul
potrivit. Mesajul lui Dumnezeu este ca, desi in momentul de fata se pare ca El a uitat de
poporul Lui dreptatea Sa se va manifesta la momentul potrivit, iar cei drepti trebuie sa aiba
incredere in El. “Credinta” de care vorbeste Habacuc, si prin care va trai cel drept este
aceasta incredere in providenta divina in ciuda aparentelor de moment. Este vorba nu atat
de credinta, cat de credinciosie pe termen lung.
In aceasta viata “umblam prin credinta, nu prin vedere” (2 Corinteni 5: 7). In felul
acesta este rasturnat pacatul lui Adam. El, alaturi de Eva, avea toate indiciile sa creada ca
Dumnezeu ii este alaturi si ca se ingrijeste de amandoi. Ce dovada mai potrivita decat
Paradisul? Dar el a decis sa asculte de sarpe, care l-a convins ca Dumnezeu l-a mintit, ca sa ii
ascunda niste avantaje pe care le-ar putea castiga singur. Din contra, noi suntem chemati sa
avem incredere in providenta divina, in ciuda faptului ca toate indiciile arata ca El fie nu
exista fie nu se ingrijeste de noi. La asta se refera “credinta” in Habacuc 2: 4 si tot la asta se
refera si “credinta” din Romani 1: 17, Galateni 3: 11 si Evrei 10: 38, versete in care este citat
acesta.
Ori credinciosia nu inseamna doar credinta fara fapte, ci este tocmai o combinatie de
credinta si fapte de care vorbeste Iacov, asa cum am vazut. Credinciosia ne mantuieste,
adica fidelitatea fata de Dumnezeu, umblarea prin credinta si nu prin vedere. Nu credinta,
pur si simplu, separabila de fapte, ci umblarea in credinta, adica credinciosia.
Sa fii credincios sotiei tale inseamna ceva mai mult decat a crede in existenta ei si in
dragostea ei pentru tine. Inseamna incredere in dragostea ei si fapte care sa dovedeasca
prorpia ta dragoste pentru ea. Dar aceste fapte care insotesc credinta ta o obliga legal pe ea,
in asa fel incat sa ii poti pretinde recompensa contractuala? Nu, legatura este una profund
personala si ea te va rasplati, chiar dincolo de ceea ce meriti, pur simplu pentru ca te
iubeste si pentru ca tu ii raspunzi dragostei ei tinand aprinsa flacara relatiei dintre voi.
Fapte? Da, fapte! Fara fapte nu exista mantuire, pentru ca fara fapte nu exista relatie
de dragoste. Fara fapte relatie de dragoste se raceste si aspecte legale ale legamntului de
casnicie incep sa iasa la suprafata. O casnicie este un legmant prin care se face un schimb de
persoane. Am discutat asta in primul post pe tema Sola Fide. Avem de-a face cu o relatie
care este in acelasi timp personala si legala. Atat timp cat relatia personala infloreste
aspectul legal ramane ingropat si nu este nevoie de el. Cand dragostea s-a racit dimensiunea
legala a legamantului iese la suprafata, dar acesta nu poate decat sa condamne. Iar fara
fapte relatia se raceste.
Dar nu ne spune Romani 3: 21 ca acum ni s-a revelat o neprihanire fara Lege? “Si
anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi
şi peste toţi cei ce cred în El.” (v. 22) Asa este, dar apostolul continua: “Nu este nici o
deosebire. 23. Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24. Şi sînt socotiţi
neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” Am
vazut intr-un post precedent ca versetul 23 nu se refera la fiecare individ in parte ci la toti,
adica la iudei si cei din neamuri, fara deosebire. Asta nu inseamna ca nu suntem fiecare in
parte sub pacatul lui Adam, doar ca acest pasaj nu discuta acest lucru, iar un pasaj trebuie
discutat in propriul context si nu in altul. Pavel spune ca neprihanirea nu vine prin Legea
mozaica, pentru ca altfel iudeii ar fi neprihaniti prin acea Lege, iar cei din neamuri ar trebui
sa accepte Tora inainte sa devina crestini. Asta nu inseamna ca noi (crestini dintre iudei si
neamuri) nu trebuie sa implinimm Legea lui Hristos. Inseamna, concret, ca nu ne mantuim
prin faptele prescrise de Legea mozaica.
Dar nu spune Pavel “celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos
neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” (Romani 4: 5) E clar,
deci, ca indreptatirea este fara fapte. Este numai prin credinta. Aici nu se vorbeste de faptele
Legii mozaice, ci de fapte in general. La asta eu voi spune ca este perfect adevarat cum ca in
acest caz este vorba de fapte in general si nu specific de faptele Legii mozaice. Nu de alta,
dar Avraam, la care se refera pasajul, a trait cu cateva secole inainte de Moise, deci putin
probabil sa fi putut implini Tora, asa cum o aveau iudeii.
Numai ca pasajul spune ceva mai mult: “4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i
se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5. pe cînd, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel
ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.”
Vedem din context ca nu este vorba de un contrast intre a lucra sau a nu lucra, ci intre a
lucra cu simbrie, adica in baza unui contract ce il obliga pe angajator, si intre o relatie
personala intre cel care lucreaza si cel pentru care se lucreaza. Cu alte cuvinte, faptul ca
versetul spune “celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva
datorat” inseamna ca versetul 5 vrea sa spuna “pe cînd, celui ce nu lucrează” astfel, ci intr-o
relatie personala, in afara unei obligatii contractuale.
Pe ce ma bazez? Pe exemplul pe care Pavel il da in continuare.
6. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte
neprihănit. 7. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fără de legi sînt iertate, şi ale căror păcate
sînt acoperite! 8. Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Rom. 4: 6-8)
Pavel citeaza din Psalmul 32, scris de David in urma episodului tragic cu sotia lui
Urie Hetitul. Am discutat aceasta intamplare in postul despre Purgatoriu. David seduce sotia
lui Urie si pe acesta il trimite la moarte pe front. Confruntat de Natan profetul David se
pocaieste si este pedepsit aspru, dar scapa cu viata din mainile Domnului, care se indura de
el vazand pocainta lui. David se bucura ca a intrat din nou in gratia lui Dumnezeu si este din
nou unul dintre cei drepti.
Acest episod arata cateva lucruri. Indreptatirea se poate pierde si recastiga, ceea ce
inseamna ca nu este o data pentru totdeauna. Episodul pacatului lui David il citim in Cartea
2 Samuel, insa in 1 Samuel 13: 14 citim ca acelasi David este un “om dupa inima lui
Dumnezeu”, ceea ce este imposibil daca nu este unul dintre cei drepti. Mai incolo, in 1
Samuel 16: 17 Dumnezeu ne spune despre acelasi David ca „Domnul nu se uită la ce se uită
omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.”. Deci David este
curat la inima, cade in pacat, se pocaieste si Dumezeu il iarta, iar el se bucura ca este unul
din cei drepti. Este evident ca el si-a pierdut dreptitudinea prin pacat si a fost indreptatit
din nou in urma pocainte sale. Deci indreptatirea nu este o data pentru totdeauna.
 Al doilea lucru de observat este ca David nu si-a pierdut credinta in tot acest timp.
Aflam din Evrei 11: 6 ca „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se
apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”
Acesta este continutul credintei ce ni se cere. Ori David nu a incetat sa creada in Dumnezeu.
A continuat sa creada atat in existenta Sa, cat si in faptul ca il rasplateste pe acela care il
cauta, altfel nu s-ar fi pocait. Deci nu credinta l-a indreptatit pe David, ci pocainta – acea
relatie personala pe care deja o avea cu Dumnezeu inainte de pacat.
Intr-o relatie solida pacatele unei parti pot aduce rupturi, dar daca cel vinovat
realizeaza grozavia a ceea ce a facut atunci partea lezata il poate ierta in baza realtiei
personale, trecand peste cerintele legale ale legamntului. In acest sens nu suntem sub lege,
ci sub har (Romani 6: 4). Dar faptul ca un legamant, precum cel ala casatoriei, are o
dimensiune personala, care transcende si poate pune in paranteza dimensiunea legala, nu
inseamna ca incalcand legile care guverneaza legamantul nu putem distruge si relatia
personala, cazand in ghearele acelor legi care ne condamna. De aceea suntem chemati, chiar
daca nu suntem sub lege ci sub har, sa nu incalcam Legea lui Hristos. In acest sens suntem
sub Legea lui Hristos, care ne poate condamna, daca nu o indeplinim.
Pavel ne spune explicit ca exista o astfel de Lege pe care trebuie sa o indeplinim:
20. Cu Iudeii, m’am făcut ca un Iudeu, ca să cîştig pe Iudei; cu ceice sînt supt Lege, m’am făcut
ca şi cînd aş fi fost supt Lege (măcar că nu sînt supt Lege), ca să cîştig pe ceice sînt supt Lege;
21. cu ceice sînt fără Lege, m’am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sînt fără o
lege a lui Dumnezeu, ci sînt suptlegea lui Hristos), ca să cîştig pe cei fără lege. (1 Cor. 9: 20,
21)
In ce consta aceasta Lege? Ne spune apostolul:
Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos. (Galateni 6: 2)
Deci Pavel se refera la o porunca si o Lege de indeplinit cand spune lucruri de genul
urmator:
9. Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine. 10. Iubiţi-vă
unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întîietate altuia. (Rom 12: 9, 10)
8. Să nu datoraţi nimănui nimic, decît să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a
împlinit Legea. 9. De fapt: „Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire
mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta:
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”10. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea
deci este împlinirea Legii. (Romani 13: 8-10)
13. Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să
trăiţi pentru firea pămîntească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. 14. Căci toată Legea se
cuprinde într’o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Galateni 5:
13, 14)
9. Cît despre dragostea frăţească, n’aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţăţi
de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii, 10. şi iubiţi în adevăr pe toţi fraţii, cari sînt în toată
Macedonia. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în ea. (1 Tess. 4: 9, 10)
Noi nu suntem fara Lege. Mai mult, fara implinirea acestei Legi nu exista mantuire pentru
noi. Nu implinirea Legii ne mantuieste, in sensul ca nu putem obliga pe Dumnezeu sa ne
primeasca in baza a ceea ce facem, dar fara implinirea Legii nu exista mantuire. Iacov este
de acord:
8. Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi”, bine faceţi. 9. Dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat, şi sînteţi
osîndiţi de Lege ca nişte călcători de lege. 10. Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într’o
singură poruncă, se face vinovat de toate. 11. Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi:
„Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. 12. Să vorbiţi şi să
lucraţi ca nişte oameni cari au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei: 13. căci judecata este
fără milă pentru celce n’a avut milă; dar mila biruieşte judecata. (Iacov 2: 8, 13 – sublinierea
mea)
Sa observam ca daca nu implinim „legea slobozeniei”, iertand, nu va exista mila
pentru noi. Fara fapte suntem condamnati. De asemenea, Ioan vorbeste despre o porunca:
4. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.
5. Dar cine păzeşte Cuvîntul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvîrşită; prin
aceasta ştim că sîntem în El. 6. Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit
Isus. 7. Prea iubiţilor nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care aţi avut-o dela
început. Porunca aceasta veche este Cuvîntul, pe care l-aţi auzit. 8. Totuş vă scriu o poruncă
nouă, lucru care este adevărat atît cu privire la El, cît şi cu privire la voi; căci întunerecul se
împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar. 9. Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe
fratele său, este încă în întunerec pînă acum. 10. Cine iubeşte pe fratele său, rămîne în lumină,
şi în el nu este niciun prilej de poticnire. 11. Dar cine urăşte pe fratele său, este în întunerec,
umblă în întunerec, şi nu ştie încotro merge, pentrucă întunerecul i-a orbit ochii. (1 Ioan 2: 4-
11)
10. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în
neprihănire, nu este dela Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. 11. Căci vestirea, pe
care aţi auzit-o dela început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţii; 12. nu cum a fost Cain, care
era dela cel rău, şi a ucis pe fratele său. Şi pentruce l-a ucis? Pentrucă faptele lui erau rele, iar
ale fratelui său erau neprihănite. (1 Ioan 3: 10-12)
7. Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este dela Dumnezeu. Şi oricine
iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. 8. Cine nu iubeşte, n’a cunoscut
pe Dumnezeu; pentrucă Dumnezeu este dragoste. 9. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s’a
arătat prin faptul că Dumnezeu a trimes în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.
10. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe
noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. 11. Prea iubiţilor, dacă
astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.(1 Ioan 4: 7-11)
1. Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Celce L-a
născut, iubeşte şi pe cel născut din El. 2. Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea
că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea
poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sînt grele; 4. pentrucă oricine este născut din Dumnezeu,
biruieşte lumea; şi ceeace cîştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră. 5. Cine este celce
a biruit lumea, dacă nu celce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? (1 Ioan 5: 1-5)
Acesti adevarati ucenici nu fac decat sa ne transmita o porunca obligatorie data de
Mantuitor in persoana:
34. Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi
unii pe alţii. 35. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste
unii pentru alţii.“ (Ioan 13: 34)
Este important sa retinem aceste pasaje, pentru ca in literatura polemica protestanta
vom gasi afirmatii de genul:
In Evanghelia dupa Ioan se da o singura conditie pentru obtinerea vietii vesnice: credinta (de
ex. Ioan 3: 16, 36; 5: 24; 20: 23). Daca mantuirea nu ar fi numai prin credinta atunci intregul
mesaj al lui Ioan ar putea induce in eroare, pentru ca ar afirma ca nu exista decat o singura
conditie pentru mantuire, cand defapt sunt doua: credinta si faptele. Intr-adevar, Ioan spune
explicit ca singura „fapta” necesara pentru mantuire este credinta. Cand este intrebat „Ce să
facem ca să săvîrşim lucrările lui Dumnezeu?” Isus a raspuns „Lucrarea pe care o cere
Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El.“ (Ioan 6: 29). Pur si simplu
nu exista nimic altceva ce putem face pentru mantuirea noastra.[3]
Incorect. Sa incepem cu o remarca privind versetele din Ioan de la inceputul acestui
fragment. Ori de cate ori Ioan vorbeste de credinta in Evanghelia care ii poarta numele
avem de-a face nu cu o simpla credinta, ci cu o credinta constanta: adica credinciosie pe
termen lung. Acest lucru poate fi observat verificand gramatica textului originar grec. Ioan
nu ne cere sa credem ci sa ramanem constanti in credinta. Tocmai ca si Habacuc, citat de
Pavel. Ori credinciosia, spre deosebire de credinta, subsumeaza faptele. Se poate face o
separatie intre credinta si fapte, dar nu si intre credinciosie si fapte. Poate exista o
contrapozitie intre credinta si fapte, dar nu si intre credinciosie si fapte. De aceea Ioan
vorbeste despre credinciosie, subantelegandu-se ca faptele isi au si ele rolul lor.
Ioan insusi ne artata cu o alta ocazie ca despre asta este vorba si nu despre o
credinta care poate fi pusa in contrapozitie cu faptele:
21. Prea iubiţilor, dacă nu ne osîndeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. 22. Şi
orice vom cere, vom căpăta dela El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut
înaintea Lui. 23. Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne
iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El. 24. Cine păzeşte poruncile Lui, rămîne în El, şi El în
el. Şi cunoaştem că El rămîne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.(Ioan 3: 21-24)
Este incorect sa spui ca Ioan vorbeste numai despre credinta, fara fapte. Trebuie sa
pazim si poruncile Sale, iar poruncile nu se reduc la credinta, asa cum ne spun Geisler si
MacKenzie in cartea lor, de altfel, foarte buna.
Dar care este relatia dintre Legea mozaica si Legea lui Hristos? Pavel ne spune ca
suntem scosi de sub autoritatea Torei, adica suntem indreptatiti fara faptele Torei. Si cu
toate acestea vom fi judecati in baza faptelor.
 Nota. Este remarcabil faptul ca ori de cate ori se vorbeste de judecata in Noul
Testament se vorbeste de judecata in baza faptelor: Matei 5: 22 Matei 7: 16-27; Matei 10:
22; Matei 16:27; Matei 18: 8,9; Matei 25: 14-30; Matei 25: 31-46; Luca 3: 9 (si Matei 3:10,
Matei 7:19) Luca 14: 13, 14; Luca 21: 24-36; Ioan 5: 26-29; Romani 1:18; Romani 2: 5-13; 1
Corinteni 3:8,9; 2 Corniteni 5:10; 1 Tesaloniceni 3: 12-13; 1 Tesaloniceni 5: 23; 2
Tesaloniceni 1: 7-12; Evrei 6: 7,8; 1 Petru 1:17; 1 Petru 4: 13; 2 Petru 3: 10-14; Iuda 6-16;
Iuda 20-21; Apocalipsa 2:5; Apocalipsa 2:23; Apocalipsa 20: 11-13; Apocalipsa 21: 8,
Apocalipsa 22: 12)
Dumnezeu este creator si legislator pentru aceasta lume. El a randuit-o potrivit unor
legi. Avem de-a face, prin urmare, cu o Lege divina care ordoneaza lucrurile. Relativ la
mersul lumii vorbim despre o lege naturala, care aseaza orice lucru la locul sau. Legea
naturala ne spune ce natura are un lucru si care este locul sau in ordinea universala. Pe
langa aceste legi avem de-a face si cu doua legi pozitive: Legea mozaica (Tora) si Legea lui
Hristos. Spre deosebire de primele doua, care tin de natura intrinseca a lucrurilor, deci nu
pot fi abolite decat abolind lucrurile insele, legile pozitive pot fi date si pot fi revocate. De
asemenea, in dimensiunea lor morala aceste legi reafirma adevaruri care tin de insasi
natura lucrurilor, deci reprezinta o aplicatie practica a legii naturale, pentru o perioada
data.
Asa se face ca noi indeplinim legi care se afla in Tora, desi Tora a fost abolita. Noi nu
indeplinim aceste legi pentru ca sunt date in Tora, ci pentru ca insasi Tora le are din legea
naturala. Un exemplu elocvent este cazul celor 10 Porunci. Ele, fiind parte a Torei au fost
abolite impreuna cu Tora, dar fiind ca apartin legii naturale suntem obligati si noi sa le
implinim.
Relativ la porunca privind Sabatul din Decalog Catehismul Roman(sau Catehismul
Conciliului Tridentin, a nu se confunda cuCatehismul Bisericii Catolice) spune:
Celelalte porunci ale Decalogului sunt precepte ale legii naturale, obligatorii intotdeauna si de
neschimbat. De aceea, dupa abrogarea Legii lui Moise, toate poruncile de pe Tablele Legii sunt
implinite de crestini, nu pentru ca implinirea lor este poruncita de Moise, ci pentru ca se fla in
conformitate cu natura, care cere sa fie ascultate. (traducerea am facut-o din engleza si nu
dupa originalul latin)
(Acest catehism a fost publicat pentru folosinta parohilor, ca sa clarifice
documentele Conciliului Tridentin – textul decretelor in lat., engl. si it.).
De aceea vedem o continuitate intre Legea Veche si cea noua:
Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi
Proorocii. (Matei 7: 12)
34. Cînd au auzit Fariseii că Isus a astupat gura Saducheilor, s’au strîns la un loc. 35. Şi unul
din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: 36.
„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37. Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe
Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.“
38. „Aceasta este cea dintîi, şi cea mai mare poruncă. 39. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» 40. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea
şi Proorocii.“ (Matei 22: 34-40)
28. Unul din cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă ştia că Isus răspunsese bine Saducheilor, a
venit la El, şi L-a întrebat: „Care este cea dintîi dintre toate poruncile?” 29. Isus i-a răspuns:
„Cea dintîi este aceasta: «Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn;»
30. şi: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot
cugetul tău, şi cu toată puterea ta»; iată porunca dintîi. 31. Iar a doua este următoarea: «Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» Nu este altă poruncă mai mare decît acestea.“ 32.
Cărturarul I-a zis: „Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu
este altul afară de El, 33. şi că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, şi cu toată
puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decît toate arderile de tot şi decît
„toate jertfele.” 34. Isus a văzut că a răspuns cu pricepere, şi i-a zis: „Tu nu eşti departe de
Împărăţia lui Dumnezeu.“ Şi nimeni nu îndrăznea să-I mai pună întrebări.(Marcu 12: 28-34)
25. Un învăţător al Legii s’a sculat să ispitească pe Isus şi I-a zis: „Învăţătorule, ce să fac ca să
moştenesc viaţa vecinică?” 26. Isus i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?“ 27. El a
răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată
puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 28. „Bine ai răspuns“, i-a
zis Isus; „fă aşa, şi vei avea viaţa vecinică.“ (Luca 10: 25-28)
Atunci cand este intrebat cum se ajunge la viata vesnica Isus ii trimite pe cei care
intreaba sa implineasca Legea. Avand in vedere ca Legea Noua nu fusese inca promulgata,
iar cea Veche inca nu era abrogata Isus le cere ceea ce era firesc sa le cere: sa implineasca
Legea valabila in momentul in care intrebarea este pusa. Diferenta dintre cele doua
Legaminte nu este aceea ca unul e un legamant al legii, iar celalat al harului. In ce priveste
legea, ambele sunt pe aceeasi lungime de unda: pentru mantuire suntem chemati sa
implinim poruncile, deci mantuirea nu este numai prin credinta, in asa fel incat sa elimine
faptele (de exemplu, facandu-le o consecinta a mantuirii si nu o conditie a sa, cum sunt
defapt).
Problema fariseilor nu era aceea ca aveau fapte dar nu aveau credinta, ci aceea ca nu
aveau nici credinta si nici fapte, asa cum cerea Legea. Ei, defapt, nu implineau Legea.
Concetrandu-se pe respectarea sabatului, posturi, si alte detalii importante, dar secundare,
ei incercau prin scrupulozitatea lor sa il indatoreze pe Dumnezeu. Ei credeau ca daca
implinesc cu strictete Legea, in detaliile sale, atunci ei implinesc partea lor din intelegere si
Dumnezeu este obligat, in baza Legamantului prin care a fost promulgata Legea, sa ii
rasplateasca. In felul acesta ei incalcau cea mai importanta dintre legi: „Să iubeşti pe
Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot
cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Deuteronom 6: 5 si Levitic 19: 18, citate,
de exemplu in Matei 22: 37-39; Marcu 12: 30, 31 sau Luca 10: 27), facandu-se vinovati de
incalcarea Legii intregi. Pe scurt, problema fariseilor nu era aceea ca aveau fapte, dar nu
aveau credinta, ci ca incalcau Legea pentru ca nu aveau credinta, asa cum avea, de exemplu,
Habacuc.
 In acest context trebuie sa intepretam si cazul tanarului bogat
16. Atunci s’a apropiat de Isus un om, şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa
vecinică?” 17. El i-a răspuns: „Dece mă întrebi: «Ce bine?» Binele este Unul singur. Dar dacă
vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.“ 18. „Cari?” I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi:
să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; 19. să cinsteşti pe tatăl tău
şi pe mama ta”; şi: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ 20. Tînărul I-a zis: „Toate
aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţa mea; ce-mi mai lipseşte?” 21. „Dacă vrei să
fii desăvîrşit“, i-a zis Isus, „du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi
vino, şi urmează-Mă.“ 22. Cînd a auzit tînărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentrucă
avea multe avuţii. 23. Isus a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în
Împărăţia cerurilor. 24. Vă mai spun iarăş că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea
acului, decît să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.“ 25. Ucenicii, cînd au auzit lucrul
acesta, au rămas uimiţi de tot, şi au zis: „Cine poate, atunci să fie mîntuit?” 26. Isus S’a uitat
ţintă la ei, şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate
lucrurile sînt cu putinţă.“ (Matei 19: 16-26)
Acest caz este un ghimpe in coasta doctrinei sola fide, pentru ca Isus, intrebat direct,
ce e de facut pentru a avea viata vesnica, cere implinirea poruncilor, adica fapte, si nu
credinta. Ori doctrina sola fide promoveaza o conceptie despre credinta si fapte care face
imposibila coexistenta lor in cazul mantuirii. Fie una fie alta. Ce e de facut, atunci? John
MacArthur face ceea ce o buna parte dintre protestanti fac, cand intepreteaza astfel de
pasaje: le declara ipotetice sau pedagogice: Isus spune, defapt, ca daca ai implinii poruncile
atunci te-ai mantui prin ele, dar pentru ca este imposibil nu ramane decat sa iti recunosti
statutul de pacatos si sa ai credinta. Numai credinta:
Dar, in invatatura pe care a dat-o Isus a fost preocupat de la inceput sa defineasca intreaga
Lege, astfel incat nimeni, nici cei care aderau cu strictete la cerintele exterioare ale Legii sa nu
priveasca poruncile Legii si sa se simta totusi indreptatiti (comp. Matei 5: 20-48; Romani 3:
20)[4]
Pasajul din Matei citat de MacArthur se refera la predica de pe munte. Versetul 20,
este acela in care Isus spune: “dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea
cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Aceasta sa fie
miza afirmatiei lui Isus? Sa ii faca pe oameni sa inteleaga ca sunt pacatosi si ca nu au cum sa
atinga siguri standardul divin?
Cu siguranta oamenii sunt pacatosi si nu au cum sa atinga singuri standardul divin.
Cel care ar incerca, prin proprile eforturi, sa se mantuiasca implinind Legea ar fi ca baronul
Munchausen, care se lauda ca a reusit sa se scoat din mlastina, cu cal cu tot, tragandu-se
singur de par. Nu intamplator baronul este epitomul mincinosului in cultura noastra.
Dar miza predicii de pe munte nu este de a prezenta Legea in asa fel incat toata
lumea sa priceapa ca este imposibila de implinit, ci aceea de a arata cum trebuie implinita
Legea in spiritul sau si nu doar in litera sa. Legamantul prin care a fost promulgata aceasta
Lege este un Legamant al dragostei intre Dumnezeu, sotul si parintele si Israel, sotia si
copilul. Regulile si legile care guverneaza un legamant au si un rol pedagogic, de a arata cum
trebuie iubit celalalt. Astfel, Legea trebuie implinita din dragoste pentru Dumnezeu si nu cu
scopul de a-L indatora legal sa binecuvanteze pe cel care implineste scrupulos fiecare
precept al ei.
Daca implinesti Legea din dragoste pentru Dumnezeu, stiind ca Legea iti arata cum
este El, care a dat-o, si tu, care esti chemat sa o implinesti, vei vedea ca implinind Legea il
vei cunoaste din ce in ce mai mult pe Dumnezeu si pe tine insuti. Iar aprofundarea
cunoasterii merge mana in mana cu aprofundarea dragostei. Aceasta e miza Legii, iar Isus
asta vrea sa ne reaminteasca prin afirmatiile sale de genul: “Aţi auzit că s’a zis celor din
vechime (…) Dar Eu vă spun”. Suntem chemati sa trecem de implinirea mecanica si
exerioara a Legii, pentru a o descoperii ca mijloc de apropiere de Dumnezeu si de aproapele,
asa cum ea trebuie sa fie. Fariseii, care nu porneau de la dragostea de Dumnezeu si de
aproapele se faceau din start vinovati de incalcarea Legii, si inca in cea mai importanta
parte a sa. Nici nu e de mirare ca Isus ne spune: “dacă neprihănirea voastră nu va întrece
neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”
Nici unde nu ni se spune in aceste pasaje ca Legea trebuie implinita fara nici o abatere.
Acest lucru este imposibil. Dar intr-o relatie de dragoste nu se cere perfectiune din partea
celor doi. Ceea ce se cere este acea relatie personala prin care se pot depasii momentele de
cadere. La fel, noi putem sa cadem in umblarea noastra inaintea Lui, dar atat timp cat ne
pastram credinta si dragostea ne vom putea adresa Lui sa ne ridice. O astfel de umblare
constanta, presarata de caderi ocazionale, ne va duce din ce in ce mai aproape de El, pana
cand se va fi imlinit porunca lui Isus “Voi fiţi dar desăvîrşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel
ceresc este desăvîrşit.” (Matei 5: 48)
Acelasi lucru il spune Isus si tanarului bogat. El a implinit Legea in litera sa, probabil,
dar pentru mantuire este nevoie de dragoste de Dumnezeu, care vine prin aprofundarea
Legii. Tanarul bogat trebuie sa treca de litera Legii si sa o implineasca in spiritul ei, ceea ce
in cazul sau insemna renuntarea la bogatiile extrerioare de dragul aproapelui si al lui
Dumnezeu. Asta l-ar aduce mai aproape de Dumnezeu si de aproape, dar e prea mult pentru
el.
Cat despre celalalt exemplu, Pavel nu spune ceea ce MacArthur crede ca el ar spune.
Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine
cunoştinţa deplină a păcatului. (Romani 3: 20)
MacArthur presupune ca Pavel “nimeni” se refera la fiecare individ in parte, iar
argumentul lui Pavel este ca din cauza pacatoseniei fiecaruia dintre noi nu putem implini
Legea, deci Isus trebuie sa o implineasca in locul nostru, ca apoi dreptitudinea sa ne poata fi
atribuita si, astfel sa fim socotiti drepti in fata Legii. Aceasta este intepretarea traditionala
protestanta, ce poate fi gasita in nenumarate comentarii protestante asupra Epistolei catre
Romani, dar este vorba de o datina care desfiinteaza Scriptura (Marcu 7: 13).
In context Pavel nu spune nimic de genul acesta. Sa ne amintim de cele trei reguli de
auri ale exegezei: context, context si context. Pavel tocmai a demonstrat ca nici cei din
neamuri si nici iudeii nu pot scapa de condamnare. Neamurile sunt condamnate fara lege,
pentru ca nu au Legea, iar iudeii vor fi condamnati in baza Legii lui Moise (Rom. 3: 12). In
acest sens “nimeni” nu va fi indreptatit in baza faptelor Legii mozaice, adica iudeii nu sunt
scutiti de condamnare numai pentru ca au Tora. Acel “nimeni” este adresat, in context,
iudeilor care erau increzatori ca in baza relatiei speciale cu Dumnezeu, mediata de Lege, vor
scapa. Pavel le aminteste lor ca Legea le descrie tocmai ceea ce ar trebui sa faca si nu fac,
deci posesia Legii nu numai ca nu ii va mantui de la judecata, dar tocmai ea va marturisii
impotrivi lor, pentru ca au incalcat-o. Din moment ce se afla inca in exil (revenirea din exil
infaptuindu-se la venirea Mesiei care va reconstrui si va rededica Templul. Din moment ce
acest lucru nu s-a intamplat pedeapsa lor inca nu s-a incheiat, deci nu pot sustine ca, la nivel
national, nu sunt un popor pacatos ce are nevoie de mantuire).
Stim ca “nimeni” este iudeilor, in sensul ca si ei sunt sub judecata ca si neamurile,
pentru ca in versetul imediat precedent citim: “Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor
ce sînt supt Lege (adica iudeilor), pentruca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie
găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.”
Deci nu suntem “scutiti” de la implinirea Legii, in cazul nostru Legea lui Hristos,
pentru mantuirea noastra. Fara fapte nu exista mantuire.

[1] “Now He further astounds His listeners with a parable that seems to place a detestable
tax-gatherer in a better position spiritually than a praying Pharisee.
Jesus’ point is clear. He was teaching that justification is by faith alone. All the theology of
justification is there. But without delving into abstract theology, Jesus clearly painted the
picture for us with a parable.”
Articolul este, defapt, capitolul al treilea dintr-un volum colectiv dedicat temei
indreptatirii numai prin credinta, intitulat: Don Kistler, Justification by Faith Alone, Soli Deo
Gloria Publications: Morgan, PA, 1995. O buna parte din articolele ce compun acest volum
sunt disponibile online. Iata-le:
3. Long Before Luther, Jesus and the Doctrine of Justification – John MacArthur
5. JFA The Relation of Faith to Justification – Joel R. Beeke
6. JFA The Nature of Justifying Faith – John H. Gerstner
7. JFA The Sufficiency of Faith for Justification – John H. Armstrong
[2] MacArthur, John, Evanghelia dupa Isus, Societatea Misionara Romana, 1992, p. 39
[3] “In the Gospel of John only one condition is laid down for obtaining eternal life: belief
(e.g., John 3:16 , 36 ; 5:24 ; 20:31). If salvation were not by faith alone then John’s whole
message would be misleading, since it states that there is only one condition for salvation
when actually there are two: faith plus works. Indeed, John states explicitly that the only
“work” necessary for salvation is to believe. When asked, “What can we do to accomplish
the works of God?” Jesus replied, “This is the work of God, that youbelieve in the one he
sent” (John 6:29 , emphasis added). There simply is nothing else we may do in exchange for
our salvation.” Geisler, J. MacKenzie, R, Roman Catholics and Evangelicals, Agreements and
Differences, Baker Books, 1995 (in Capitolul 12 intitulat Justification)
[4] MacArthur, John, Evanghelia dupa Isus, pp. 107-108
Reclame