Sunteți pe pagina 1din 299

Sfântul cuvios Nicodim Aghioritul

(14 iulie)

Cel întru sfinți și purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru, Sfântul Nicodim


Aghioritul a fost un mare teolog și învățător al Bisericii Ortodoxe, reînnoitor al
isihasmului, canonist, haghiolog și scriitor de poeme liturgice. A fost canonizat de
Biserica Ortodoxă în 1955, iar prăznuirea sa se face în ziua de 14 iulie.
Index
Acatistul Sfântului cuvios Nicodim Aghioritul .......................................... 4
Paraclisul Sfântului cuvios Nicodim Aghioritul ....................................... 16
Slujba Sfântului Nicodim Aghioritul - 14 iulie ......................................... 29
Rugăciune pentru răbdare ...................................................................... 60
Vieţile Sfinţilor - Sfântul Nicodim Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu... 61
Moise Aghioritul - Sinaxar - Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) - 14
iulie ....................................................................................................... 68
Calendar ortodox - Sfântul apostol Achila, Sfântul cuvios Nicodim
Aghioritul .............................................................................................. 76
Sfântul Nicodim Aghioritul - Scrieri........................................................ 79
Hristoitia (Bunul moral al creştinilor) .................................................. 80
Biserica este spital de obşte .............................................................. 86
Sfântul Nicodim Aghioritul - Cuvânt pentru pocăinţă........................... 88
Sfântul Nicodim Aghioritul - Noul theotokarion - Canoanele aghiorite ale
Maicii Domnului .................................................................................. 90
„Gheronda, cum să ajung s-o iubesc pe Maica Domnului?” ................ 94
Sfântul Nicodim Aghioritul - Războiul nevăzut ..................................... 96
Sfântul Nicodim Aghioritul - Paza celor cinci simțuri ......................... 123
Vrei să-ți ghicești viitorul?................................................................. 129
Cum să se pregătească fiecare când vrea să se mărturisească? .......... 130
Citiţi-i pe Sfinții Părinţi ..................................................................... 132
Sfântul Nicodim Aghioritul, un teolog întru cele ale lui Dumnezeu .... 133
Cuvânt foarte folositor al Sfântului Nicodim Aghioritul despre Sfânta
Spovedanie ........................................................................................ 135
Sfântul Nicodim Aghioritul (14 iulie) - Leacul folosit de a nu ne supăra de
greşelile şi neputinţele noastre .......................................................... 161
Sfântul Nicodim Aghioritul – Editoriale ................................................ 166
Sfântul Ioan Iacob Românul - O mare bucurie pentru Sfânta ortodoxie:
Cuviosul Nicodim Aghioritul .............................................................. 167
Cum trăieşte Cuviosul Nicodim Aghioritul ...................................... 170
Stihuri de umilinţă (versuri, troparul, condacul, megalinaria, canoane)
...................................................................................................... 178
Adrian Agachi - Sfântul Nicodim Aghioritul, strateg al „războiului
nevăzut“ ........................................................................................... 183
Ovidiu Neacșu - Sfântul Nicodim Aghioritul, un luptător în războiul
nevăzut ............................................................................................. 190
Pr. Ciprian Florin Apetrei - Theologica - Cuviosul Nicodim Aghioritul şi
Rugăciunea inimii ............................................................................. 194
Sfântul Nicodim Aghioritul cinstit în Biserica Ortodoxă ..................... 196
Arhimandrit Teofil Pârâian: Ignoranța - marele dușman al mântuirii .. 199
Tibor Valentin Tăbăcaru - Paza minții în viziunea Sfântului Nicodim
Aghioritul .......................................................................................... 200
Despre Nicolae Pintilie - Sfântul Nicodim Aghioritul, teolog al Euharistiei
......................................................................................................... 205
Arhimandritul Ioannikios - Râvna pentru sfinți .................................. 209
Arhimandrit Emilianos Simonepetritul - Este bine ca sfinţii pe care îi
chemăm să aibă legătură cu viaţa noastră.......................................... 211
Sfântul Nicodim Aghioritul - Noul Martirologhion .............................. 213
ro.orthodoxwiki - Nicodim Aghioritul ................................................. 215
Pr. Silviu Cluci - Sfântul Gheorghe „a Skurtéilor” - Kareia, Athos ........ 224
Mănăstirea Sfântului Nicodim Aghioritul - Grecia ................................. 226
(Foto) Pelerin la Mănăstirea „Sfântul Nicodim Aghioritul” din Goumenissa,
Grecia .................................................................................................. 234
Icoane .................................................................................................. 273
Acatistul Sfântului cuvios Nicodim Aghioritul

Rugăciunile începătoare

În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.


Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi


toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te
sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi mântuieşte,
Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;
Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta
este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un


răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi,
miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi


foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne
izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem
poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să


nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu
eşti mântuirea neamului creştinesc.

Crezul
Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului,
al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din
Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin
care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri Şi
S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi după Scripturi .
Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să
judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin
prooroci.
Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!

Troparul Sfântului cuvios Nicodim Aghioritul, glasul 1: Săltaţi şi vă veseliţi, po-


poare, că, iată, în prisosul bucuriei se arată astăzi pârga cea sfântă a Athosului,
folositorul şi mângâietorul nostru, blândul Nicodim. Căci prin râvna cea după
Hristos Biserica o a luminat, îndreptând cele stricate şi părăsite prin nebăgare de
seamă şi trecerea cu vederea, iar acum înaintea Sfintei Treimi neîncetat se roagă
pentru sufletele noastre.

***
Condacul 1
Pe tine, moştenitorul Raiului şi luminoasa odraslă a Naxosului, cuvioase Nicodim,
cel mare în cuvânt şi în smerenie adânc, te lăudăm. Că întru adevăr nevoindu-te şi
de la înalta pronie izvoarele bogăţiei de daruri revărsând, cunună cerească ai luat,
iar Biserica într-un glas cântă: Aliluia!

Icosul 1
În pământul dragostei, smerite, ai fost crescut de către evlavioşii tăi părinţi, ară-
tându-te de mic iubitor al slujbelor şi înţelepciunii dumnezeieşti. Iar pe dascălii cei
de Hristos insuflaţi cu osârdie urmând, ai împletit cunoaşterea şi faptele virtuţii
întru slava Nedespărţitei Treimi.
Bucură-te, căutător neobosit al treimicei înţelepciuni;
Bucură-te, uimitoare memorie făcută vistierie a Cuvântului;
Bucură-te, agerime a minţii păzite sub aripa Duhului;
Bucură-te, intrare prin supunerea şi ascultarea faţă de toţi în iubirea Tatălui;
Bucură-te, smerenie de toţi îndrăgită şi alăută a cântărilor prea dulci;
Bucură-te, risipire prin har a pâclei nepriceperii;
Bucură-te, umblare cu lacrimi întru căutarea binelui;
Bucură-te, suspinare zi şi noapte spre aflarea folosului;
Bucură-te, sălăşluire cu toată virtutea în locul păcii;
Bucură-te, minte iubitoare de frumuseţe duhovnicească;
Bucură-te, cercetare şi împlinire a sfaturilor rodnice;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 2-lea
Ca o albină învăţăturile dascălilor din Naxos şi Smyrna le-ai strâns, Sfinte Nico-
dim, le-ai lămurit în focul dreptei credinţe şi le-ai pus în slujba izbăvirii de patimi.
Neobosit te sârguiai să cercetezi pe cuvioşii luminaţi cu duhul întru aflarea liniştii
şi vederii celei duhovniceşti, iar împreună cu ei cântai: Aliluia!

Icosul al 2-lea
Îngrăditu-te-ai, sfinte, cu povăţuirile mitropolitului Macarie al Corintului şi dorind
a te face monah, ai fost de dânsul îndrumat spre cuviosul Silvestru, care pustnicea
împreună cu alţi doi monahi isihaşti în insula Hydra. Aşa ai lepădat împilarea grijii
celei deşarte şi ai învăţat rugăciunea minţii, culegând virtuţile îngereştii vieţuiri.
Bucură-te, aşezare prin răbdarea cea bună în lumina Chipului lui Hristos;
Bucură-te, trezvie, ce păzeşti cugetul de împrăpăstuire;
Bucură-te, rugăciune, piatră de hotar a Împărăţiei lui Dumnezeu;
Bucură-te, purtare a crucii ascultării ce descuie cerurile;
Bucură-te, primire printr-însa a celor din afară în trupul de taină al iubirii;
Bucură-te, cunoaştere însuşită de chipul iubirii duhovniceşti;
Bucură-te, că şi mama ta a primit chipul monahicesc;
Bucură-te, inimă-chivot al Numelui mântuitor;
Bucură-te, inimă-icoană a Chipului de viaţă dătător;
Bucură-te, inimă în închinare;
Bucură-te, înaltă smerită cugetare;
Bucură-te, postire întru îndulcirea de duhovnicească hrană;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 3-lea
Hrănit cu mierea liniştirii şi duhovniceştii suiri râvnitor, te-ai întărit în nevoinţele
isihaste, purtat fiind în Sfântul Munte de dumnezeiescul dor. Iar tuns curând mo-
nah, sub acoperământul prea curatei Fecioare, desăvârşit ţi-ai închinat viaţa lui
Hristos, veselindu-te a cânta cu îngereştile cete: Aliluia!

Icosul al 3-lea
Prea iubitor al sfinţeniei te-ai arătat, cuvioase Nicodim, sârguindu-te să dezgropi
din ţarina uitării filocalicele scrieri ale dumnezeieştilor Părinţi, prin care Însuşi
Hristos a revărsat în inimi focul cereştii chemări.
Bucură-te, chemare la ospăţul cereştii vieţuiri;
Bucură-te, înmulţire prin credinţă a sfintei moşteniri;
Bucură-te, rugăciune strălucind de slava Numelui mântuitor;
Bucură-te, nesăturată sete de mântuirea tuturor;
Bucură-te, povăţuitor al povăţuitorilor;
Bucură-te, al marilor Părinţi râvnitor;
Bucură-te, smerenie roditoare a sfintelor deprinderi;
Bucură-te, nepătimire ce odrăsleşti cunoaşterea spre viaţă;
Bucură-te, călăuză în nevăzutul război spre Schimbarea la Faţă;
Bucură-te, dascăl al vieţii duhovniceşti;
Bucură-te, vas desăvârşit al ştiinţelor bisericeşti;
Bucură-te, dor nepotolit după împărtăşirea cu Hristos;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 4-lea
Pe Sfântul Paisie Velicikovski, care călăuzea în Moldova peste o mie de fraţi şi îi
învăţa rugăciunea minţii, ai râvnit a-l întâlni şi de dânsul a fi povăţuit întru dumne-
zeiasca lucrare. Pentru aceea te-ai îmbarcat într-o corabie, dar din pricina unei
furtuni nu ţi-ai putut atinge ţelul. Mişcat de semnul cereştii Pronii, te-ai hotărât să
nu mai părăseşti Sfântul Munte şi cu viaţa cea sihăstrească însoţindu-te, neîncetat
cântai: Aliluia!

Icosul al 4-lea
Înaintea Domnului zi şi noapte privegheai, sub ascultarea bătrânului Arsenie
curăţindu-ţi mintea întru neîncetată rugăciune şi înfrânare, cu chipul luminat de
contemplaţia Sfintelor Scripturi şi Predanii. În acelea, ca într-un rai cuvântător
sălăşluit, de închinarea în duh a inimii ca dintr-un pom al vieţii te împărtăşeai,
Sfinte Nicodim.
Bucură-te, privighetoare a pustiei;
Bucură-te, fântână a cuvintelor Duhului;
Bucură-te, întoarcere a minţii spre Izvorul şi Ţinta cuvintelor;
Bucură-te, privire mai presus de vedere a locului inimii;
Bucură-te, auzire mai presus de auzire a cuvintelor rugăciunii;
Bucură-te, iubire a libertăţii Duhului, celei neîngrădite de patimi;
Bucură-te, tăcere cuvântătoare ce odrăsleşti rodul înţelepciunii;
Bucură-te, chip luminat şi păzit de sabia de foc a Numelui lui Iisus;
Bucură-te, inimă învăpăiată de credinţă şi întipărită cu Numele lui Hristos;
Bucură-te, liniştire mai presus de fire întru Numele mântuitor;
Bucură-te, purtare a crucii, altar al iubirii duhovniceşti;
Bucură-te, iubire smerită, ce îmbrăţişezi voia Tatălui ceresc;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 5-lea
Prin mântuitoarea călăuzire şi întregimea cuvântătoare a frumoaselor tale alcătuiri,
ne păzim cu putere simţurile de toată pofta şi ne izbăvim de toată intrarea demo-
nilor care se furişează ascuns prin simţuri, strălucind în sfintele încăperi ale minţii
icoană de pururea închinare a Cuvântului: Aliluia!

Icosul al 5-lea
Urmându-ţi povăţuitorul în insula pustie Skyropoulla în căutarea unei singurătăţi
şi linişti mai mari, iar în viaţa cea cu multă osteneală sporind, ţi-ai făcut inima
vistierie a Numelui lui Iisus Hristos şi darurilor suprafireşti ale harului, pentru care
cu bucurie îţi cântăm:
Bucură-te, liniştire, altar al vorbirii cu Dumnezeu;
Bucură-te, veghere şi atenţie, chip al stării înaintea Domnului;
Bucură-te, ascultare ce odihneşti chipul de fiu al lui Dumnezeu;
Bucură-te, lepădare de sine ce străbaţi cărarea cea strâmtă a mântuirii;
Bucură-te, smerenie mulţumitoare, vas al credinţei;
Bucură-te, întreagă înţelepciune ce închini lui Hristos pământul inimii;
Bucură-te, nemâniere şi nejudecare păzind senin cerul minţii;
Bucură-te, dispreţuire a seminţelor diavolului;
Bucură-te, tăcere de icoană, ce nu bagi în seamă lătrăturile lui;
Bucură-te, necontenită cugetare la prea dulcele Nume al lui Iisus;
Bucură-te, inimă în asemănare cu chipul prea curatei Fecioare;
Bucură-te, iubire nevoitoare ce alungi frica de moarte;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 6-lea
Plecând din pricina unei boli părintele tău, ai trăit câteva luni singur, după care te-
ai întors la Athos, fiind tuns şi îmbrăcat de către bătrânul Damaschin în schima cea
mare. Iar cuvintele tale îndulcite de harul neîncetatei rugăciuni au adunat mulţi
fraţi în chiliile dimprejur, dornici a se împărtăşi din izvorul curat al învăţăturilor
tale şi împreună cu tine să cânte: Aliluia!

Icosul al 6-lea
Îndemnat de binecuvântatul Macarie al Corintului, te nevoiai, cuvioase Nicodim,
să dăruieşti tuturor prin traduceri şi tâlcuiri prea înfrumuseţate scrierile Sfinţilor,
ca pe nişte izvoare ale Vieţii celei veşnice. Iar mistuit de dumnezeiasca râvnă
pentru Biserica lui Hristos, te-ai arătat cârmaci de Sus luminat al Sfintei Corăbii a
mântuirii.
Bucură-te, far al Bisericii şi mare povăţuitor al creştinătăţii;
Bucură-te, râvnă apostolică pentru unirea cu Hristos ce şterge păcatul;
Bucură-te, cântăreţ iscusit al măririi Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, doctor de suflete şi călăuză spre mărturisirea curată;
Bucură-te, evlavie pentru canoanele Bisericii cele dezlegătoare de patimi;
Bucură-te, învăţătorule al durerii lucrătoare a pocăinţei;
Bucură-te, că ai arătat că aceasta te face monah, chiar şi în lume fiind;
Bucură-te, cuvânt cu putere, ce smulgi relele rădăcini ale păcatului;
Bucură-te, trezvitoare aducere aminte de chipurile cuielor lui;
Bucură-te, sădire în inimă a pomilor de Rai ai virtuţilor;
Bucură-te, simţire a nevredniciei proprii ce te răsădeşti în iubirea Sfintei Treimi;
Bucură-te, păzire cu toată fiinţa a frumuseţii recâştigate a Chipului lui Dumnezeu;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 7-lea
Cu cuvântul viu al harului aprindeai în inimi râvna după îndreptarea vieţii prin
pocăinţă, către mai deasa împărtăşire cu Trupul şi Sângele lui Hristos, spre
tămăduire, luminare şi sfinţire, spre îndreptare, întărire şi pază de diavoleasca
lucrare, spre îndrăznirea şi dragostea cea către Domnul, înmulţirea faptei celei bu-
ne şi desăvârşirii, spre plinirea poruncilor şi împărtăşirea cu Sfântul Duh, nu spre
judecată şi osândă, ci întru odihna şi bucuria Sfintei Treimi, cântând: Aliluia!

Icosul al 7-lea
Multe neînţelegeri şi răstălmăciri, multe acuze, calomnii şi chiar condamnări s-au
abătut asupra ta când împreună cu mitropolitul Macarie al Corintului ai publicat
cartea despre deasa Împărtăşire. Însă de sus întărit, şi crucea ţi-ai purtat nepărăsind
locul virtuţii şi ca o gură a Cuvântului, Biserica o ai luminat cu mărturisirea evla-
viei şi credinţei tale celei drepte, pentru care cu bucurie îţi cântăm:
Bucură-te, năvod care scoţi din marea uitării mărgăritarele Sfintei Tradiţii;
Bucură-te, cerească şi înfricoşată chemare la Cina de Taină a Împărăţiei;
Bucură-te, chemare întărită pe mărturiile Sfintei Scripturi, ale apostolilor şi Părin-
ţilor;
Bucură-te, călăuză spre Izvorul vieţii celei veşnice;
Bucură-te, sfântă îndemnare spre paharul mântuirii şi cereasca hrană;
Bucură-te, iubire de vrăjmaşi îndelung răbdătoare ce birui răul cu binele;
Bucură-te, viaţă şi mărturisire apărate de însăşi sfânta comunitate a Athosului;
Bucură-te, hrănitor al dogmelor Bisericii de către ea numit;
Bucură-te, apărător al binecuvântatului obicei al vechilor creştini;
Bucură-te, că însuşi patriarhul Grigorie al V-lea a primit mărturisirea ta în privinţa
Sfintei Împărtăşanii;
Bucură-te, nevoinţă a înnoirii duhovniceşti încununată de Hristos;
Bucură-te, râvnă a plămădirii Bisericii în Trupul lui Hristos;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 8-lea
Prin mâhnirea şi amărăciunea încercărilor ca printr-un foc lămuritor trecând, mai
tare străluceau pe chipul tău pacea şi iubirea lui Hristos. Atât erai de viteaz în
isihie, încât acolo unde privegheai şi scriai, demonii şuşoteau în afara uşii chiliei şi
tu scriai fără să te înfricoşezi, iar uneori râdeai chiar de feţele lor pământii, netul-
burat cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea
Ruşinând cursele vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, harul lui Dumnezeu lucra în tine
spre desăvârşire prin neputinţele trupului. Iar tu, ca pe un altar de închinare
răstignit, nu încetai a liturghisi iubirea lui Hristos.
Bucură-te, om mare în lumea cea mică;
Bucură-te, strajă neadormită a dreptei socoteli;
Bucură-te, uitare de cele fireşti întru dăruirea duhovnicească;
Bucură-te, iubire de pătimire pentru Hristos;
Bucură-te, răbdare a suferinţei ce te umpli de mirul mângâierii dumnezeieşti;
Bucură-te, liman de mângâiere şi vindecare a celor răniţi de păcate;
Bucură-te, povăţuitorul monahilor în îngereasca slujire;
Bucură-te, dar şi mirenilor chemare la duhovniceasca prefacere;
Bucură-te, hrănire a poporului însetat după Cuvântul lui Dumnezeu;
Bucură-te, inimă întru care Însuşi Duhul se roagă cu negrăite suspine;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 9-lea
Sub jugul otoman, mulţi credincioşi plăteau cu viaţa mărturisirea lor, iar tu, Sfinte
Nicodim, neîncetat te rugai să nu piară în focul urgiei credinţa creştinilor. Pe cei ce
slăbeau cu duhul îi întăreai, pe cei căzuţi care se pocăiau îi pregăteai pentru mar-
tiriu, celor biruitori le alcătuiai slujbe de pururea pomenire, iar Biserica strălucea
de slava Crucii şi Învierii lui Hristos: Aliluia!

Icosul al 9-lea
Luminat de Sfântul Duh, arătai că Pronia dumnezeiască binevoia întru noii martiri
spre slava Bisericii Ortodoxe şi înnoirea dreptei credinţe, dar şi spre mustrarea
celor de alte credinţe, ce vor rămâne fără cuvânt de apărare în Ziua Judecăţii. Apoi
celor robiţi pildă de răbdare, ba chiar îndrăzneală şi îndemn spre a-i imita cu fapta
pentru toţi creştinii siliţi după împrejurări la martiriu şi mai cu seamă câţi au ajuns
să lepede credinţa ortodoxă.
Bucură-te, chip îngeresc ce găteşti calea Domnului;
Bucură-te, cuvânt ce întorci inimile spre Chipul lui Hristos;
Bucură-te, doctor de suflete şi povăţuitor de mucenici;
Bucură-te, adânc al smereniei ce izbăveşti din iadul deznădejdii;
Bucură-te, povăţuitor Sfântului mucenic Constantin din Hydra;
Bucură-te, că cel ce trecuse la islam desăvârşit s-a pocăit de lepădarea sa;
Bucură-te, că s-a hotărât să şi-o retracteze public, înfruntând moartea;
Bucură-te, că cinci luni l-ai pregătit la Iviron pentru martiriu;
Bucură-te, neobosită căutare a oii rătăcite;
Bucură-te, că şi dintre musulmani se converteau şi pătimeau pentru Hristos;
Bucură-te, pană a Duhului Sfânt, zugrăvind vieţile noilor Martiri;
Bucură-te, stâlp de foc al Bisericii, ce uneşti pământul cu cerul;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 10-lea
Cine ar putea spune minunile săvârşite prin tine de Cuvântul dumnezeiesc, Sfinte
Nicodim? Căci întru slăbiciuni din ce în ce mai mari sporeai în duhovniceasca
slujire, liturghisind în raiul smereniei şi ascultării voia lui Dumnezeu, prin care
scară nouă către cer întinzi, celor ce cântă: Aliluia!

Icosul al 10-lea
Cu neclintită blândeţe şi dragoste ţi-ai pecetluit până în sfârşit mărturisirea dreptei
credinţe, chemând pe cei ce pe nedrept te acuzau să înlocuiască ura cu iubirea,
pentru ca ostenelile ascetice şi dragostea faţă de Hristos să nu fie zadarnice.
Bucură-te, micşorare de sine întru prea mărirea lui Dumnezeu;
Bucură-te, slujire pe crucea bolilor şi neputinţei;
Bucură-te, slujire pe crucea acuzelor şi calomniilor;
Bucură-te, purtare a Crucii la hotarul dintre viaţă şi moarte;
Bucură-te, privire întărită de Duhul în Cartea Vieţii;
Bucură-te, smerenie, carte a Cuvântului ipostatic;
Bucură-te, cuvânt mântuitor, icoană de veşnică închinare;
Bucură-te, vedere de icoană, ce naşti cuvintele vii ale harului;
Bucură-te, tresăltare a inimii sub lucrarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, prăznuire prin rugăciunea lui Iisus a Întrupării dumnezeieşti;
Bucură-te, negrăită simţire a harului botezului la primirea Sfintelor Taine;
Bucură-te, netâlcuită bucurie întru pomenirea Sfintei Fecioare şi a tuturor Sfinţilor;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 11-lea
Toate ceasurile zilei şi ale nopţii le închinai acestor două lucrări: fie ca să explici
vreun înţeles al dumnezeieştii Scripturi, fie ca să-ţi pleci capul în partea stângă a
pieptului, să-ţi cobori mintea în inimă şi să strigi „Doamne Iisuse Hristoase, mi-
luieşte-mă!” Şi deşi doreai să petreci neîncetat în dumnezeiasca rugăciune a minţii,
neobosit slujeai pe cei ce veneau să te vadă şi să fie mângâiaţi, cântând împreună
cu ei: Aliluia!

Icosul al 11-lea
Spre sfârşit, de o mare neputinţă copleşit, adeseori te rugai lui Dumnezeu să te
primească la Dânsul. Aşa, între viaţă şi moarte, ai ajuns la Karyes, şi aproape para-
lizat te-ai pregătit de înfricoşata trecere în Veşnicie, prin mărturisire generală,
Maslu şi zilnică Împărtăşire cu Preacuratele Taine. Iar din pricina oboselii, nu mai
puteai spune cu mintea rugăciunea lui Iisus, ci mai întâi cu glas tare, iar apoi doar
cu starea nemişcată de închinare.
Bucură-te, stâlp ce călăuzeşti pe noul Israel spre evlavie;
Bucură-te, nor răcoritor celor încinşi în cuptorul păcatelor;
Bucură-te, însetare după vederea faţă către faţă a lui Hristos;
Bucură-te, nevoinţă peste fire în via Lui tainică;
Bucură-te, rugăciune pentru plinirea de Sus a ostenelii iubirii;
Bucură-te, îmbrăţişare ultimă a moaştelor Sfinţilor Macarie al Corintului şi Par-
tenie;
Bucură-te, sărutare a moaştelor Părinţilor duhovniceşti în nădejdea învierii;
Bucură-te, chemare cu umilinţă a rugăciunilor lor mijlocitoare;
Bucură-te, înainte păşire prin credinţă în odihna Domnului;
Bucură-te, icoană vie a lui Hristos răstignit;
Bucură-te, sfinţenie, ce nu încetezi a purta vălul smereniei;
Bucură-te, fericită vedere a nevredniciei proprii, ce poţi purta strălucirea dumne-
zeirii;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 12-lea
Privegheat fiind toată noaptea de fraţi, în ceasul al şaselea, după întrebarea lor, le-
ai vestit grabnicul tău sfârşit şi, rugându-i să te împărtăşească, ai primit Prea-
curatele Taine. După puţin te-au găsit cu mâinile încrucişate şi picioarele întinse şi
te-au întrebat: „Învăţătorule, ce faci? Te linişteşti?” „Pe Hristos L-am vârât înlău-
ntrul meu”, ai răspuns, „şi cum nu mă voi linişti?”: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Până astăzi, în chilia iconarilor Skurtei se păstrează ca o binecuvântare pentru lume
sfântul tău craniu. Iar noi din adâncul patimilor alergăm către razele învăţăturilor şi
rugăciunilor tale, prin care pururea ne mângâi, ca un ucenic iubit al lui Hristos.
Bucură-te, îndoită nepătimire şi desăvârşitoare ascultare;
Bucură-te, atotvirtuoasă smerenie şi mulţumitoare răbdare;
Bucură-te, discernământ cu dumnezeiască scânteiere;
Bucură-te, de Dumnezeu imitatoare îndurare;
Bucură-te, milostenie mântuitoare de suflete;
Bucură-te, rugăciune necontenită şi zdrobită căinţă;
Bucură-te, adevărată mărturisire şi neînvinuitoare conştiinţă;
Bucură-te, pătimire a Iubirii îndumnezeitoare a Sfintei Treimi;
Bucură-te, pătimire cu Hristos şi pentru Hristos spre care îngerii doresc să se plece;
Bucură-te, chip învăluit de strălucirea frumuseţii dumnezeieşti;
Bucură-te, neobosit zugrav al chipului Maicii Domnului şi al vieţuirii monahiceşti;
Bucură-te, chemare şi a mirenilor în rugul aprins al isihiei;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul al 13-lea (de trei ori.)


Ca un vestitor înflăcărat al Sfintei Treimi şi apărător al cereştilor dogme, râvnitor
al Sfintelor Scripturi şi Tradiţii te-ai arătat, cuvioase Nicodim, spre împărtăşirea
lumii de viaţa cea dumnezeiască. Pentru aceasta, smereniei Maicii Domnului
urmând, te-ai făcut părtaş bucuriei veşnicei uniri cu Hristos, pe care roagă-L,
sfinte, să o dobândim şi noi nevrednicii, cei ce cu umilinţă strigăm: Aliluia!

Apoi se zice iarăşi:

Icosul 1
În pământul dragostei, smerite, ai fost crescut de către evlavioşii tăi părinţi, ară-
tându-te de mic iubitor al slujbelor şi înţelepciunii dumnezeieşti. Iar pe dascălii cei
de Hristos insuflaţi cu osârdie urmând, ai împletit cunoaşterea şi faptele virtuţii
întru slava Nedespărţitei Treimi.
Bucură-te, căutător neobosit al treimicei înţelepciuni;
Bucură-te, uimitoare memorie făcută vistierie a Cuvântului;
Bucură-te, agerime a minţii păzite sub aripa Duhului;
Bucură-te, intrare prin supunerea şi ascultarea faţă de toţi în iubirea Tatălui;
Bucură-te, smerenie de toţi îndrăgită şi alăută a cântărilor prea dulci;
Bucură-te, risipire prin har a pâclei nepriceperii;
Bucură-te, umblare cu lacrimi întru căutarea binelui;
Bucură-te, suspinare zi şi noapte spre aflarea folosului;
Bucură-te, sălăşluire cu toată virtutea în locul păcii;
Bucură-te, minte iubitoare de frumuseţe duhovnicească;
Bucură-te, cercetare şi împlinire a sfaturilor rodnice;
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!

Condacul 1
Pe tine, moştenitorul Raiului şi luminoasa odraslă a Naxosului, cuvioase Nicodim,
cel mare în cuvânt şi în smerenie adânc, te lăudăm. Că întru adevăr nevoindu-te şi
de la înalta pronie izvoarele bogăţiei de daruri revărsând, cunună cerească ai luat,
iar Biserica într-un glas cântă: Aliluia!

şi se face otpustul.
Paraclisul Sfântului cuvios Nicodim Aghioritul

[Preotul: face obişnuitul început, zicând: Binecuvântat este Dumnezeul nostru.]

Citeţul: Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Rugăciunile începătoare:

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi


toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te
sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi mântuieşte,
Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.


Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;
Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta
este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne, miluieşte ! (de 12 ori)

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Împăratul nostru Dumnezeu.


Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul
nostru.

Apoi:

Psalmul 142:
Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-
mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei
vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă
în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri.
Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am
aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele
mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca
un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi
întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în
mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi
calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de
vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti
Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii.
Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din
necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi
cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Bine este cuvântat Cel ce vine întru
numele Domnului. (de 3 ori), apoi:

Troparul: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu sus-


pinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut
luminător lumii, strălucind cu minunile, Nicodim, Părintele nostru. Roagă-te lui
Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Nu vom tăcea, de Dumnezeu Născătoare, a spune pururea puterea ta noi, nevre-


dnicii, că de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi scăpat pe noi de atâtea
primejdii, sau cine ne-ar fi păzit pe noi până acum slobozi? Noi de la tine, Stăpână,
nu ne vom depărta, că tu mântuieşti pe robii tăi pururea din toate nevoile.

Psalmul 50
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor
Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de
păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu
înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut, aşa
încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată
întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată
adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat
mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât
zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele
mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile
mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept
înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul
Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii Tale, şi cu Duh
stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei
necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge
Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea
Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi
voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu,
duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine,
Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe
altarul Tău viţei.

Canonul Sfântului Nicodim Aghioritul

Cântarea I

Irmos: Pe Faraon, cel ce se purta în car, l-a cufundat toiagul lui Moise, cel ce a fă-
cut minuni oarecând, în chipul Crucii lovind şi despărţind marea şi pe Israel
fugăritul şi mergătorul pedestru l-a izbăvit; pe cel ce cânta cântare lui Dumnezeu.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mintea noastră neputincioasă nu poate a cuprinde mulţimea darurilor tale, căci


minte luminată de Duhul având, ai stat cu smerenie înaintea Minţii celei Dintâi
primind strălucirile înţelepciunii celei de sus.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dascăl al isihasmului, carte vie a tainelor Cuvântului, veselia monahilor, cum te


vom numi pe tine, cel ce ai adus rod bogat în via Luminii?

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cunună a isihaştilor şi călăuzitor al iubitorilor de înţelepciune către limanul


darurilor Duhului fiind, roagă-te să aflăm şi noi darul pocăinţei.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Poarta mântuirii deschide-mi mie, Ceea ce prin naşterea ta ai închis porţile iadului.

Cântarea a III-a

Irmos: Tu eşti tăria mea, Doamne, Tu şi puterea mea, Tu, Dumnezeul meu, Tu bu-
curia mea, Cel ce n-ai lăsat sânurile părinteşti şi a noastră sărăcie ai cercetat-o.
Pentru aceasta, cu profetul Avacum, strig către Tine: Slavă puterii Tale, iubitorule
de oameni.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un cerb ai alergat spre limanul muntelui Athos şi ca o albină ai adunat din


florile minţii cuvioşilor Părinţi nectarul înţelepciunii spre a aşeza în cărţi mierea
cea scumpă a cuvintelor dumnezeieşti.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prin smerenie şi ascultare ai uimit pe fraţi şi i-ai povăţuit pe ei prin pilda vieţii să
urmeze căile anevoioase ale desăvârşirii.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu mierea rugăciunii minţii ţi-ai îndulcit ostenelile neîncetate ale trupului şi te-ai
înălţat către munţii faptelor bune.
Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Acoperământul milostivirii tale dăruieşte-l nouă, ca Una ce eşti tuturor acope-


rământul nepreţuit în ceasul judecăţii Cuvântului.

Apoi aceste stihiri:

Cu frumuseţea înţelepciunii încingându-te, ai strălucit ca un soare cu razele sme-


reniei, luminând sufletele celor însetaţi de Adevăr.

Maica Domnului, ca una ce ai dăruit lumii pe Binecuvântarea Tatălui, cu bine-


cuvântări încununează pe robii tăi, cei ce te cinstesc pe tine.

Sedealna: Ca un luceafăr luminezi bolta Ortodoxiei, mulţimea scrierilor tale ca


nişte stele călăuzind pe oameni în noaptea acestei vieţi trecătoare.

Cântarea a IV-a

Irmos: Nepăzind poruncile Tale Stăpâne, cu mintea mea intrând în patimile des-
fătărilor, am fost golit de har şi pentru răni zac gol; ci mă rog Ţie, Mântuitorule,
mântuieşte-mă!
Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Spre paza desăvârşită a simţurilor ne-ai călăuzit, Sfinte Nicodim, însuţi biruind toa-
te patimile trupeşti cu puterea Duhului lui Hristos.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Canoanele Sfinţilor Părinţi ca pe nişte trepte ale Bisericii le-ai închipuit spre slava
Pietrei vieţii.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Rugăciunea lui Iisus ca pe o răsuflare ai avut-o şi ai ajuns să Îl vezi pe Răsăritul


cel de sus pe cerul inimii tale.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lumina mântuirii dăruieşte-ne nouă, Ceea ce ai arătat lumii pe Soarele dreptăţii,


care a spulberat întunericul morţii.

Cântarea a V-a

Irmos: Căutând cu ochiul Tău cel neadormit, milostiveşte-Te spre mine, cel cu-
prins de dormitarea trândăviei, şi care slujesc somnului desfătărilor în patul pati-
milor; Cel ce ţi-ai plecat capul pe Cruce şi Te-ai trezit de bunăvoie, micşorând
Hristoase, noaptea păcatului, Cel ce eşti lumina dreptăţii.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Comorile Filocaliei le-ai adus la lumină spre bucuria duhovnicească a căutătorilor


de sfinţenie care ţi-au adus ţie mulţumiri.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu post aspru ţi-ai împletit rugăciunea şi din izvorul smereniei te-ai adăpat, cău-
tând pe Cel ce este Izvorul desăvârşirii.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.


Spre deasa împărtăşire ai sfătuit pe cei vrednici, ca să nu se lipsească ei de darul lui
Hristos în luptele duhovniceşti.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cu secerea rugăciunii tale taie neghinele gândurilor mele celor rele, ca să aduc spic
plin de roade duhovniceşti.

Cântarea a VI-a

Irmos: Rugăciunea mea voi înălţa către Domnul şi Lui voi spune mâhnirile mele;
că sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad. Dar ca Iona
mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înfruntat-ai cu bărbăţie năvălirile taberelor drăceşti, pe care le alungă cu săgeţile


rugăciunilor tale de la cei ce te cinstesc pe tine.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Sfântul Simeon Noul Teolog foarte l-ai cinstit, ca pe un iscusit dascăl al rugă-
ciunii inimii, cu al cărei dor şi tu te-ai într-aripat.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe insulă pustie te-ai adăpostit şi în marea luptelor duhovniceşti te-ai aruncat cu


vitejie, nimicind pe nevăzuţii vrăjmaşi.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Porţile pocăinţei deschide-mi mie Fecioară, ceea ce ai născut fără sămânţă pe Cel
ce a zdrobit porţile morţii.

Apoi aceste stihiri:

Nu te depărta de noi sfinte, cei ce suntem mult păcătoşi, ci cu rugăciunile tale îm-
blânzeşte dreapta mânie a Domnului.
Preacurată, care, prin cuvânt, negrăit ai născut pe Cuvântul în zilele cele mai de
apoi, roagă-te Lui, ca una ce ai îndrăznire de Maică.

Condacul: Cu curăţie sufletească dumnezeiască într-armându-te şi cu neîncetata


rugăciune, şi ca o suliţă tare în mâini ţinând-o, ai junghiat taberele drăceşti,
Nicodim, Părintele nostru, neîncetat roagă-te pentru noi toţi.

Prochimenul, glas 4: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuviosului Său.

Stih: Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul...

Evanghelia unui cuvios

Luca 6, 17-23
17. Şi coborând împreună cu ei, a stat în loc şes, El şi mulţime multă de ucenici
ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul
Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile
lor.
18. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau.
19. Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca
pe toţi.
20. Şi El, ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiţi voi cei săraci, că a
voastră este împărăţia lui Dumnezeu.
21. Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi
acum, că veţi râde.
22. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă
vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului.
23. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în
cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor.

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndu-


rărilor tale curăţeşte toată fărădelegea mea.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pentru rugăciunile cuviosului Tău, Milostive, curăţeşte mulţimea greşelilor noa-


stre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin


Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea
greşalelor noastre.

Stihira:

Stih: Miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndu-


rărilor tale curăţeşte toate fărădelegile noastre.

Canoanele închinate Maicii Domnului ca pe o comoară le-ai lăsat moştenire celor


ce au evlavie către cea plină de dar şi în toate primejdiile aleargă către ocrotirea ei.

[Diaconul (iar în lipsa lui, preotul ) rosteşte rugăciunea: Mântuieşte, Dumnezeule,


poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta cu milă şi cu
îndurări, înalţă fruntea creştinilor ortodocşi şi trimite peste noi milele Tale cele
bogate; pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei de Dum-
nezeu şi pururea Fecioarei Maria; cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci;
cu ocrotirile cinstitelor, cereştilor netrupeşti Puteri; pentru rugăciunile cinstitului,
măritului prooroc, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan; ale Sfinţilor, mări-
ţilor şi intru tot lăudaţilor apostoli; ale tuturor sfinţilor sfinţiţilor ierarhi; ale
sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici; ale prea cuvioşilor şi de Dumne-
zeu purtătorilor Părinţilor noştri, ale Sfinţilor (N), a căror pomenire o săvârşim,
ale cuviosului Nicodim Aghioritul, ale sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi
Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor; rugămu-ne, Mult-milostive Doamne,
auzi-ne pe noi păcătoşii, care ne rugăm Ţie, şi ne miluieşte pe noi.]

[Doamne, miluieşte (de 12 ori).]

Cântarea a VII-a

Irmos: Chipului celui de aur neînchinându-se tinerii lui Avraam, s-au lămurit ca
aurul în topitoare; ca, în cuptorul cel de foc, ca într-o cămară luminată, dănţuiau,
cântând: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tainele războiului nevăzut nouă ni le-ai descoperit, ca un părinte iscusit şi milostiv


către cei ce au râvnă spre îmbunătăţirea vieţii.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Din darul învăţăturilor tale tuturor ai dat cu dragoste, voind a-i aduce pe toţi către
cunoaşterea adâncimilor înţelepciunii dumnezeieşti.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Spre paza simţurilor pe mulţi ai povăţuit, ca să se izbăvească ei de căderea cea


cumplită în adâncul păcatelor.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nu înceta a mijloci nouă grabnică izbăvire din nevoi, ca Una ce cu legătura rugă-
ciunii tale ai legat pe mulţi spre urmarea Cuvântului.

Cântarea a VIII-a

Irmos: Văzându-Te soarele întins pe Cruce, şi-a strâns razele şi tot pământul s-a
clătinat cu cutremur, Împărate al tuturor, văzându-Te de voie pătimind, Cel ce eşti
din fire nepătimitor. Pentru aceasta, Te rog Hristoase: Tămăduieşte ca un doctor
patimile sufletului meu!

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prin tine s-au odihnit inimile Sfinţilor, căci cu aripile rugăciunii ai atins înălţimile
neajunse ale munţilor duhovniceşti.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Nicodim, ajută-mă pe mine a urma calea cea dreaptă a pocăinţei, ca să nu fiu
eu tras pe căile pierzării de chiar patimile care mă stăpânesc.

Stih: Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântului Duh, Dumnezeu.

Multe suferinţe trupeşti ai răbdat, mai înainte de sfârşit, dar Hristos te-a înălţat
întru slava Sa după ce ai adormit.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cu smerenie cădem înaintea ta şi te rugăm să ne mijloceşti nouă mare milă şi ier-


tarea Cuvântului.
Cântarea a IX-a

Irmos: Eva adică, prin păcatul neascultării, blestem înăuntru a adus, iar Tu Fe-
cioară de Dumnezeu Născătoare, prin odrasla purtării în pântece, lumii binecu-
vântare ai înflorit; pentru aceasta toţi te slăvim.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dulceaţa cuvintelor tale ai mângâiat multe inimi şi le-ai izbăvit de veninul cel
necruţător al întristării.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Hristos ai propovăduit şi călătoria bine ai săvârşit, mutându-te întru lumina


Treimii.

Stih: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca unul ce ai lăsat Bisericii darurile scrierilor tale celor spre folosul mântuirii
multor suflete, adu-ţi aminte şi de noi şi scrie şi în inimile noastre cu condeiul
Duhului cuvânt de înţelepciune.

Stih: Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Toate cetele îngereşti s-au mirat, văzându-te pe tine purtând în pântece pe Cel mai
presus de ceruri, pe care roagă-L să ne ridice din adâncul păcatelor.

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pu-


rurea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. ceea ce eşti mai
cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care
fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, Te mărim.

Bucură-te, veselia monahilor, înţelepciunea iubitorilor de sfinţenie, mintea cea


înaltă a Bisericii, canonul credincioşilor, floarea cea neveştejită a rugăciunii, cu
mireasma darurilor tale alungă de la noi mirosul cel greu al patimilor.

Dăruit-ai bisericii mulţime de cărţi spre luminarea credincioşilor, acestea trecând


peste valurile timpului şi scoţând din adâncul păcatelor pe cei căzuţi.
Ochii minţii ţi-ai luminat şi ai văzut pe Soarele dreptăţii, Cel ce te-a ajutat a trece
noaptea acestei vieţi întru lucrarea virtuţilor.

Pidalionul tău şi astăzi este canon de îndreptare tuturor şi cârmă a Bisericii lui Hri-
stos întru care şi noi slujim ca mădulare vii.

Sfântul Munte cu dragoste cinsteşte ziua prăznuirii tale, căci ai strălucit cu învă-
ţăturile şi cu nevoinţele vieţii tale mai mult decât alţi Părinţi spre slava lui
Dumnezeu.

Îndreptează-ne pe noi Sfinte, la lumina poruncilor lui Hristos, ca unul ce te-ai


arătat soare călăuzitor multor suflete pe cărarea desăvârşirii.

Cetele puterilor netrupeşti, cu Botezătorul, cu apostolii lui Hristos, cu Sfântul


Nicodim Aghioritul şi cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, faceţi rugăciune ca
să ne mântuim.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.


Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;
Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !
Doamne, miluieşte !

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta
este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Veseleşte-te Sfinte Nicodim, cel ce eşti ancoră a rugăciunii celor cufundaţi în adân-
cul grijilor lumeşti şi iscusit dascăl către viaţa cea îmbunătăţită .

La smerenie pe toţi ai îndrumat, ca să scape de cursele celui viclean şi să stingă


focul patimilor celor de multe feluri, de a căror tiranie izbăveşte-ne şi pe noi.

Stăpână, primeşte rugăciunile robilor tăi şi ne izbăveşte pe noi de toată nevoia şi


necazul.

Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maică lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub sfânt
acoperământul tău.
Slujba Sfântului Nicodim Aghioritul - 14 iulie

facerea monahului Gherasim Mikraghiannanitul

Traducere românească a diaconului


Ioan I. Ică jr. la anul 2012

Dedicată Părintelui Nicodim de la Hurezi

La Vecernia mică

Punem 4 stihuri și cântăm următoarele prosomii, glas 2:

Veniți monahii cei din Athos să prăznuim întru veselia inimii pomenirea de peste
an a dascălului nostru Nicodim fericitul, cel ce prin cuvinte și fapte ne conduce pe
calea virtuților; căci acesta trăind cuvios s-a arătat exemplu foarte bun și pildă
strălucită întru toate.
La cuvânt și înțelepciune adevărată distingându-te cu înțelepțire dumnezeiască
și viețuire cuminte, sfeșnic prea luminos al Duhului te-ai arătat în anii din urmă
și pe toți îi luminezi, ca un prea dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, prin razele
dumnezeieștilor tale scrieri, și încălzești spre dor dumnezeiesc mințile
credincioșilor, Nicodime.

Ca o comoară duhovnicească și bogăție duhovnicească ai lăsat Bisericii lui Hristos


mulțimea scrierilor tale înmiresmând cu mireasma cunoștinței și bună-mireasma
Duhului Sfânt, de care desfătându-ne cinstim atotlăudata ta pomenire, cuvioase Ni-
codime.

Creștetul tău cinstit văzându-l și sărutându-l întru străpungerea inimii, socotim că


vedem luminoasa ta față cea plină de har, părinte, grăind vesel cu gură sfântă
cuvintele vieții, dându-ne pace copiilor tăi și îndemnuri părintești celor ce te dorim
pe tine.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu dumnezeiască lumină luminându-ți inima, de Dumnezeu răpit te-ai arătat în


viață, de Dumnezeu înțelepțite Nicodime; căci în Hristos Domnul tău viețuind și în
El scriind și grăind, te-ai arătat comoară de înțelesuri duhovnicești și dascăl de
Dumnezeu purtător al Bisericii. Ci acum că ai sfârșit alergarea cea bună, întărește-
ne în ea și pe noi ca să bineplăcem lui Dumnezeu prin cuvioasele tale rugăciune,
rugămu-ne.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (a Născătoarei de Dumnezeu)

Rugăciunile păcătoșilor primindu-le și netrecând cu vederea suspinul celor necăjiți,


roagă-L pe Cel ce s-a născut din pântecul tău neprihănit să ne mântuim, Preasfântă
Fecioară.

La Stihoavnă, glas 2: Cu Duhul întraripându-te, Sfinte Nicodime, vas de sfințenie


și ritor dumnezeiesc al bunei cinstiri te-ai făcut.

Stih: Gura mea va grăit înțelepciune…

Îndreptar exact având cuvintele tale spre agonisirea celor mai bune, lăudăm
măririle tale dumnezeiești, de Dumnezeu înțelepțite.

Stih: Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul…


Noroadele monahilor cinstesc sfântă pomenirea ta, Nicodime, luminându-se
neîncetat cu învățăturile tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu gură bine-cinstitoare teologhisindu-Te drept pe Tine, Dumnezeire în Trei Sori,


dumnezeiescul Nicodim, de slava Ta s-a învrednicit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (a Născătoarei de Dumnezeu)

Cu cântări dulci ca mierea lăudându-te pe tine, Fecioară, dumnezeiescul Nicodim


ți-a strigat: Bucură-te, Fecioară preac urată!

Acum slobozește, Sfinte Dumnezeule, Troparul de la Vecernia mare și apolisul.

La Vecernia mare

După psalmul de început, „Fericit bărbatul”. La „Doamne, strigat-am” punem 6


stihuri și cântăm următoarele prosomii, glas 4.

Locașul harului, călăuzitorul dumnezeiesc cel călăuzit de Duhul Sfânt, slava ne-
grăită a lui Dumnezeu, darurile imateriale ale unei vieți prea strălucite, trâmbița de
Dumnezeu insuflată care trâmbițează în lume cuvântul harului să-l lăudăm după
vrednicie pe grăitorul de Dumnezeu Nicodim.

Cu dumnezeiescul Duh luminându-ți inima, Nicodime, noian de învățături ai adus


cu buzele tale Bisericii și cu adăpările harului dat cuvântului tău, părinte, îmbeți
pururea, cum spune David, brazdele ei și veselești cu înțelepciunea ta cetele bine-
cinstitorului.

Ca pe un luminător nou al Bisericii te lăudăm pe tine, care o luminezi cu


dumnezeieștile tale cuvinte, ca pe învățător al bunei-cinstiri, ca pe o gură de
Dumnezeu înțelepțită a virtuților îndumnezeitoare, ca pe un arătător dumnezeiesc
al vieții mai bune și chitară de cântări dulci ca mierea, săvârșind atotsfântă
pomenirea ta, Nicodime.

Glas 8:

Îmbelșugatul har al Atotsfântului Duh sălășluindu-se în sufletul tău, curățindu-l


mai înainte cu dăruiri de virtuți te-a făcut organ dumnezeiesc de cuvinte
dumnezeiești - o, atotînțelepte învățăturile tale, Nicodime - prin care toți suntem
puși în rânduială spre o viață mai bună.

Curgere de învățături ai țâșnit ca un izvor cuvântător mai dulce decât mierea și


îndulcind inimile credincioșilor, Nicodime, căci rouă cerească și mană de viață e
cuvântul tău, părinte, hrănindu-i spre creștere duhovnicească pe cei ce citesc cu
bună-cinstire dumnezeieștile tale cărți, cuvioase.

Nectar de înțelepciune și cunoștință luând de la Dumnezeu, lărgindu-ți gura


sufletului tău cu vederi și cu făptuiri, te-ai arătat vistierie a toată înțelepciunea și de
luminări dumnezeiești împărțind îndreptare potrivită tuturor celor ce se pleacă cu
cucernicie asupra învățăturii tale, părinte.

Slavă glas 6:

Strălucitu-ne-a astăzi ca o stea de dimineață pomenirea cuviosului dascăl Nicodim,


cugetătorul celor cerești, luminând cu razele ei Biserica. Veniți deci, iubitorii
cuvintelor lui, să prăznuim în duh și în adevăr, strigându-i:
Bucură-te, cel ce prin viață de virtute ți-ai făcut mintea sălaș al Duhului Sfânt!
Bucură-te, vistierie însuflețită, în care sunt comori nedeșertate de înțelepciune de
multe feluri!
Bucură-te, dumnezeiesc vlăstar din Naxos, podoaba Sfântului Munte și călăuză de
Dumnezeu înțelepțită a întregii Biserici! Roagă-te, părinte, pentru sufletele noastre!

Și acum.

Cine nu te va ferici pe tine, Preasfântă Fecioară? Sau cine nu va lăuda Preacurată


nașterea Ta? Că cel ce a strălucit fără de ani din Tatăl, Fiul Unul-Născut, Același
din tine, prea curată, a ieșit negrăit întrupându-Se, din fire Dumnezeu fiind și cu
firea om făcându-Se, pentru noi.

Intrare, Lumină lină, prochimenul zilei și paremiile:

Din Înțelepciunea lui Solomon [3, 1–9]

Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și nici un chin nu le va atinge. În


ochii nemintoșilor ei par că au murit, ieșirea lor din lume e o nenorocire, plecarea
dintre noi, totuna cu nimicul, dar ei se află în pace. Chiar dacă, în ochii oamenilor,
au îndurat chinuri, nădejdea lor e plină de nemurire; pentru o pedeapsă mică primi-
vor plată mare. Căci Dumnezeu i-a pus la încercare și i-a găsit vrednici de El; ca pe
aur în cuptor, așa i-a încercat și i-a primit ca pe o jertfă de ardere de tot. Vor
străluci în ziua cercetării, roi de scântei pe miriște vor fi. Stăpâni peste popoare, ei
neamuri judeca-vor, iar Domnul peste dânșii va împărăți în veci. Acei ce-și pun
credința în El vor înțelege ce este adevărul, cei credincioși ai Săi cu El vor sta în
iubire, căci harul și îndurarea sunt pentru aleșii Săi.

Din Înțelepciunea lui Solomon [5, 15 – 6, 3]

Dar drepții vor trăi în veci; răsplata lor este la Domnul, Cel Preaînalt îi are în grija
Sa. De aceea vor primi, din mâna chiar a Domnului, cununa împărătească a
strălucirii și diadema frumuseții, căci ei de dreapta Lui vor fi păziți și ocrotiți vor
fi, ca de un scut, de brațul Său. Cu aprinsa-I gelozie drept armură, El va înarma
făptura spre a-Și nimici vrăjmașii, și cu dreptatea împlătoșat, coif Își va pune
dreapta judecată, sfințenia Și-o va face un scut nebiruit, din aspra Sa mânie, o sabie
ascuțită, și întregul univers porni-va la război alături, să-i înfrunte pe cei lipsiți de
minte. Fulgere vor țâșni, cu vârful drept la țintă, din arcul bine întins al norilor
zburând; din praștie, puzderie de grindini mânioase; spre ei se îndreaptă furia din
clocotele mării și fluvii în puhoaie vor trece peste ei; o cruntă vijelie-i va biciui din
față și-i va zvârli prin aer precum un uragan. Astfel nelegiuirea va pustii pământul
întreg și răutatea va răsturna din tronuri pe cei puternici. Voi, regi, ascultați și
înțelegeți! Învățați-vă, voi, cei ce judecați marginile pământului! Plecați-vă auzul,
voi, cei ce stăpâniți peste mulțimi și care vă trufiți cu mulțimea neamurilor! Căci
Domnul este Cel ce v-a dat stăpânirea și Cel Preaînalt, puterea; El este Cel ce vă va
cerceta faptele și planurile vi le va cerca.

Din Înțelepciunea lui Solomon [4, 7–15]

Omul drept, chiar dacă moare de timpuriu, află odihnă. Bătrânețea cinstită nu e cea
dată de lungimea vieții, ea nu se măsoară cu numărul anilor; la om, înțelepciunea e
căruntețea lui și viața neîntinată îi este bătrânețea; plăcut lui Dumnezeu, Acesta l-a
iubit mutându-l dintr-o lume a celor păcătoși; răpit a fost, ca nu cumva răutatea să-i
strâmbe înțelepciunea, ca nu cumva înșelarea să-i amăgească sufletul; căci vraja
răutății întunecă ce-i bun și amețeala poftei subjugă mintea clară; desăvârșit
devreme, plinirea lui e lungă. Sufletul său, plăcut lui Dumnezeu, a fost grăbit să
plece din mijlocul răimii. Nebunii văd aceasta, dar nu pricep nimic și nici că-și bat
ei capul cu astfel de nimicuri, că harul și îndurarea sunt pentru aleșii Săi, iar
cercetarea, pentru sfinții Săi.

La Litie
Idiomelele, glas 1:

Veselește-te în Domnul, vestitule Athos, aleasa moștenire a Maicii lui Dumnezeu;


căci iată, ca un stâlp de lumină ceresc se va fi arătat întru tine purtătorul de
Dumnezeu Nicodim, cel răpit de Dumnezeu prin înțelepciune și cu chip
dumnezeiesc prin virtuți; căci prin viețuire fără prihană ai moștenit luminările
gândirii de sus, și revărsând peste tot razele harului lui, spre faptele luminii îi duci
pe cei ce cu străpungerea inimii strigă lui Dumnezeu: Doamne, slavă Ție!

Glas 2: Ascetic viețuind, ai supus ce e mai rău la ce e mai bun și te-ai unit cu
Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, Nicodime, și prin unirea fericită învățându-te
în chip nemijlocit cele dumnezeiești, asemenea dumnezeiescului Pavel ai auzit
cuvinte de nespus și ai pus în scris cele pe care le-a învățat prin experiență. De
aceea ca niște lumini îndumnezeitoare luminează cuvintele tale de la răsărit și până
la apus spre luminarea celor ce strigă: Doamne, slavă Ție!

Glas 3: Luminând cu înțelepciunea te-ai arătat organ al teologhisirii și tainic


scriitor al vieții în Duhul, căci precum ai făptuit înveți, și cuvântul scurt de la
părinți l-a desfășurat în multe feluri, cum spune Isaia, cu puterea unui cuvânt
făptuitor și frumusețea unei înțelepciuni de Dumnezeu dăruite, mult înțelepte
Nicodime; căci har dumnezeiesc s-a revărsat de pe buzele tale și te-a arătat scriitor
al celor de negrăit spre mântuirea celor ce strigă: Doamne, slavă Ție!

Glas 4: Ca un crin primăvăratic revărsând în adierea Duhului mireasma vieții din


Rai sunt cărțile tale de Dumnezeu insuflate, atotfericite Nicodime; căci prin curată
viețuirea ta te-ai făcut bună mireasmă a lui Hristos și prin florile cuvintelor tale
alungi duhoarea patimilor. Căci ca niște cupe de miruri ne înmiresmează prin scris
obrajii tăi cunoașterea virtuților și rigoarea dogmelor dumnezeiești, spre mântuirea
celor ce strigă: Doamne, slavă Ție!

Slavă. Glas 4.

Pe prea înțeleptul între cuvioși și cuviosul între dascăli, pe marele Nicodim să-l
fericim după datorie mulțimile bine-credincioșilor; căci ajungând neprihănit prin
asceză s-a făcut gură a Duhului și asemenea lui David a grăit în adunare multă
dumnezeiasca înțelepciune în taină; prin care a povățuit sufletele ortodocșilor să
gândească și să caute cele de sus și a fulgerat oștirile ereticilor, fiindcă în tot
pământul a ieșit graiul lui spre slava lui Hristos Dumnezeu și Mântuitorul sufle-
telor noastre.
Și acum. A Născătoarei.

Din toate primejdiile păzește-i pe robii tăi, binecuvântată Născătoare de Dumne-


zeu, ca să te slăvim pe tine, nădejdea sufletelor noastre.

La Stihoavnă glas 5.

Bucură-te, frumusețea monahilor, odrasla aleasă a insulei Naxos, buna podoabă a


Athosului, ochiul străveziu, limba prea dulce și de Dumnezeu grăitoare care gră-
iește și scrie în Duhul dumnezeiesc cuvintele învățăturii cerești, care tâlcuiește
tuturor înțelesurile cu anevoie de înțeles ale celor sfinte și deschide înțelesul
vederilor negrăite spre lărgimea unei cunoașteri mai bune, părinte Nicodime,
vistierie însuflețită a unei gândiri de Dumnezeu dăruite.

Stih: Gura mea va grăi înțelepciune…

Bucură-te, vasul înțelepciunii, comoara teologhisirii adevărate, slava ortodocșilor


care ai biruit cu înțelepciune meșteșugirile ereticilor, chitara dogmelor credinței,
săditorul purtărilor neprihănite și dascălul bine cinstitorilor, înălțimea cunoașterii
dumnezeiești, adâncul înțelepciunii, noianul neistovit al înțelesurilor duhovnicești,
părinte Nicodime, cel care ceri tuturor luminarea dumnezeiască.

Stih: Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul…

Bucură-te, luminătorul nou, strălucit și mult luminos al Bisericii lui Hristos, gura
teologilor, râvnitorul zelos și fierbinte al predaniilor dreptei-credințe, desfășurarea
Scripturilor, lămurirea celor ascunse, cel ce vindeci cu cuvântul harului bolile
pierzătoare ale sufletelor, lira prea armonioasă și harfa cu dulce glas a imnelor
dumnezeiești, cuvioase părinte Nicodime, înduplecă-L pe Hristos să dea iertare de
greșeli celor ce te cinstesc pe tine.

Slavă. Glas 8.

Plugărind frumos cuvântul învățăturii, aduci Bisericii roade de viață nemuritoare


de Dumnezeu grăitorule Nicodime, căci ca niște pomi mereu înfloriți în revărsările
apelor harului de Dumnezeu întipăritele tale scrieri ne aduc pururea cunoașterea
mântuitoare, prin care izbăvindu-ne din amărăciunea patimilor ni se dă de către
Hristos pace și mare milă.

Și acum. A Născătoarei
Fecioară nenuntită, care ai zămislit în chip negrăit pe Dumnezeu cu trup, Maică a
Dumnezeului Celui Preaînalt, primește cererile rugătorilor tăi, prea curată, care
dăruiești tuturor curățire de greșeli; și primind acum rugămințile noastre, roagă-l să
ne mântuim toți.

Acum slobozește, Sfinte Dumnezeule și troparul glas 3

Cu harul înțelepciunii împodobit fiind, părinte, trâmbiță de Dumnezeu grăitoare și


călăuzitor al virtuților te-ai arătat, Nicodime de Dumnezeu grăitorule; căci tuturor
ai predat învățăturile mântuirii, arătând luminarea curăției vieții prin bogăția
cuvintelor tale dumnezeiești, prin care ai strălucit ca o lumină lumii.

Altul, glas 1.

Pe luminătorul Athosului, odrasla Naxosului și învățătorul de Dumnezeu insuflat al


întregii Biserici, pe Nicodim cel plin de înțelepciune dumnezeiască să-l cinstim
credincioșii, căci cerești învățături izvorăște celor ce strigă: Slavă lui Hristos Celui
ce te-a slăvit pe tine! Slavă Celui ce te-a încununat pe tine! Slavă Celui ce prin tine
cele de folos ne dăruiește.

Al Născătoarei

Gavriil zicând ție, Fecioară, „Bucură-te!”, deodată cu glasul S-a întrupat Stăpânul
tuturor întru tine, chivotul cel sfânt, precum a zis dreptul David; arătatu-te-ai mai
largă decât cerurile, cea ce ai purtat pe Ziditorul tău. Slavă Celui ce S-a sălășluit
întru tine! Slavă Celui ce a ieșit din tine! Slavă Celui ce ne-a slobozit pe noi prin
nașterea ta.

Și apolisul

La Utrenie

După prima catismă din Psaltire, sedealna, glas 1: Corurile monahilor s-au adunat
cu evlavie să prăznuiască sfântă pomenirea ta, Nicodime cuvioase, dascăle al
bunei-cinstiri; binecuvântează-i de sus pentru că sărută cu credință prea sfântul tău
creștet, de Dumnezeu înțelepțite.

Slavă.
Cu razele dumnezeieștii înțelepciuni luminat fiind, ai aflat comoară de cuvinte
sfinte, Nicodime cuvioase, dascăle al bunei-cinstiri, prin care ne povățuiești spre
urcușul vieții și strălucirii ascunse în Hristos, atotfericite.

Și acum. A Născătoarei.

Lăudând ca David în cântări cu dulce sunet multe mărețiile tale, Curată, Nicodim
Aghioritul a strigat ție: Bucură-te, binecuvântată Marie, care nu știi de nuntă, punte
a lumii spre Dumnezeu Mântuitorul și ajutătoare a Athosului.

După a doua catismă din Psaltire, sedealna, glas 4: Pajiște prea bine înmiresmată a
de Dumnezeu insuflatelor Scripturi te-ai arătat, Nicodime, prin viața ta curată, ai
învățat taina lor prin răpire dumnezeiască; căci desfătându-te zi de zi de cugetarea
la ele, ai dăruit mireasma cunoașterii cerești, prin care îi veselești, părinte, pe cei ce
te fericesc pe tine.

Slavă.

În chip cuvios și virtuos ai trăit, înțelepte, și pe toți i-ai uimit cu înțelepciunea ta,
Nicodime cuvioase, veselia ortodocșilor, iar cu cuvântul tău ai surpat neghioabele
meșteșugiri ale cacodocșilor; de aceea cinstim pomenirea ta cea de peste an.

Și acum. A Născătoarei.

Fără sămânță ai zămislit pe Făcătorul a toate, fără stricăciune ai născut din sângele
tău pe Hristos Dumnezeul nostru; de aceea avându-te pe tine început al mântuirii,
te lăudăm, Născătoare de Dumnezeu, ca pe ocrotitoarea noastră și mărim cu cre-
dință slava ta, prea curată.

După Polieleu, sedealna, glas 8: Cu înțelepciunea dumnezeiască îmbogățindu-te,


ai aflat din vistieria inimii tale bogăția duhovnicească a toată cunoașterea și te-ai
arătat dătător de hrană hrănind cu cuvântul harului sufletul și gândirea drept-
credincioșilor; drept pentru care punând în rânduială purtările oamenilor, ai arătat
tuturor luminarea mântuirii, de Dumnezeu purtătorule Nicodime. Roagă pe Hristos
Dumnezeu iertare de greșeli să dăruiască celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă
pomenirea ta.

Slavă, și acum. A Născătoarei.


Dând trup fără schimbare în chip mai presus de fire din prea curatul tău sânge,
Fecioară, lui Hristos Dumnezeul nostru făcut om pentru milostivirea milei, la viața
dintru început ne-ai adus omorând șarpele cu nașterea ta, prea curată. De aceea
primind harul tău cu recunoștință îți înălțăm pururea cântări de mulțumire,
Născătoare de Dumnezeu, strigând către tine: Roagă pe Fiul și Dumnezeul tău
iertare de greșeli să dăruiască celor ce scapă cu dor la acoperământul tău, Stăpână.

Antifonul 1 al glasului 4 și prochimenul: Cinstită înaintea Domnului, moartea cu-


viosului Său.

Stih: Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul.

Evanghelia unui cuvios

Luca 6, 17-23
17. Şi coborând împreună cu ei, a stat în loc şes, El şi mulţime multă de ucenici
ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul
Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile
lor.
18. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau.
19. Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca
pe toţi.
20. Şi El, ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiţi voi cei săraci, că a
voastră este împărăţia lui Dumnezeu.
21. Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi
acum, că veţi râde.
22. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă
vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului.
23. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în
cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor.

Psalmul 50
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor
Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de
păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu
înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut, aşa
încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că iată
întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată
adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat
mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât
zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele
mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile
mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept
înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi Duhul
Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii Tale, şi cu Duh
stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei
necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge
Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea
Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi
voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu,
duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine,
Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe
altarul Tău viţei.

Slavă

Pentru rugăciunile cuviosului tău Nicodim, Milostive curăţeşte mulţimea


greşelilor noastre.

Și acum

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive curăţeşte mulţimea


greşelilor noastre.

Stih: Miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea


îndurărilor tale curăţeşte toate fărădelegile noastre.

Idiomela glas 2: Noul luceafăr al Bisericii și dumnezeiesc dascăl al monahilor,


Nicodim de Dumnezeul prinsul, săvârșind buna alergare a virtuții urcă la cereștile
locașuri, iar pe cei ce prăznuiesc cinstită pomenirea sa îi răsplătește cu
binecuvântările părintești și cere pentru toți mare milă.

Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău… Cu mila și îndurările…

Apoi Canoanele: Al Născătoarei cu irmoasele pe 6 și două ale sfântului pe 8.

Canonul Născătoarei de Dumnezeu


Cântarea 1
Irmos: Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul, şi cuvânt răspunde-voi
Împărătesei Maici şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei
bucurându-mă.

Comoară și noian neistovit de haruri fiind, Stăpână, picură-mi și mie un strop de


cunoaștere, ca împreună cu îngerul să-ți strig cu trâmbiță de cântări: Bucură-te,
surpare a blestemului, bucură-te, Stăpână a lui Dumnezeu Mireasă, izbăvirea lumii,
bucură-te atotnepătată, care ai izvorât viață veșnică și ai omorât iadul cu nașterea
ta, bucură-te!

Palat al puterii Tatălui, bucură-te, Preacurată, iatacul neîntinat al Ziditorului, bucu-


ră-te, prea strălucită cămară de nuntă a slavei, bucură-te, atelierul slavei
dumnezeieștii întrupări.

Toiag care ai înflorit pe Săditorul a toată făptura, bucură-te, ceea ce nu știi de


nuntă, bucură-te, vița care ai odrăslit ciorchinele frumos din care țâșnește vinul
cunoștinței.

Primul canon al Sfântului Nicodim


același glas și irmos.
Cântarea 1

Irmos: Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul, şi cuvânt răspunde-voi


Împărătesei Maici şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei
bucurându-mă.

Treime de o ființă, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, dă-mi înțelepciune să laud


strălucit pe dumnezeiescul Nicodim cel ce te-a slăvit cu cuvintele, învățăturile și
faptele, Doamne.

Mintea cea cerească, vasul cu mir al Duhului, dumnezeiescul Nicodim pe noi toți
ne cheamă să săvârșim pomenirea lui cea de peste an; să alergăm toți cinstindu-l.

Omorând cugetul trupului tău, Nicodime, prin asceză, filozofia cea dumnezeiască,
ai supus ce e mai rău la ce e mai bun și te-ai arătat vas de mult preț al harului.

Al Născătoarei

Bogat fiind dumnezeiescul Nicodim în tăria și luminarea ta, Stăpână, prea dumne-
zeiesc și întreg purtător de Dumnezeu s-a arătat în Athos în anii din urmă.
Al doilea canon al Sfântului Nicodim
, glas 8.

Cu luminarea ta, de lumină dătătorule Doamne, luminează-mi mintea și cuvânt dă-


mi, Cuvinte, în buzele mele să cânt cu strălucire laudă vrednică dumnezeiescului
Nicodim, minunatul Tău slujitor.

Curata ta viețuire, cuvioase, sălaș al luminii te-a arătat în Athos, stâlp cu totul de
lumină și sfeșnic prea luminos revărsând în lume învățăturile nemuririi, de
Dumnezeu grăitorule părinte Nicodime.

Cuvântul cel dumnezeiesc al Legii lui Dumnezeu desfășurându-l, cuvioase, cu


limbă de Dumnezeu insuflată, noian de înțelesuri și bogăție de cunoaștere
dumnezeiască ai făcut să plouă cu multă înțelepciune Bisericii ca pe o mană
cerească, părinte.

Al Născătoarei

Izvorule nedeșertat al dumnezeieștilor curgeri hrănitoare de suflet, Stăpână,


țâșnește sufletului meu apa săltătoare spre viață veșnică, ca să sting, Fecioară, căr-
bunii păcatului și să mă umplu de luminare imaterială.

Catavasie: „Deschide-voi gura mea”

Canonul Născătoarei de Dumnezeu

Cântarea 3

Irmos: Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvor viu şi


îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i, în dumnezeiască
Mărirea ta, de cununile măririi învrednicindu-i.

Munte umbros și dumnezeiesc, din care a venit la noi Împăratul făpturii și l-a aflat
pe Adam pe munții pierzaniei, bucură-te, curată Fecioară-Mamă.

Bucură-te, ploaie care reverși vindecări oamenilor; bucură-te, izvor nedeșertat din
care ne-a țâșnit apa săltătoare spre viața veșnică.

Bucură-te, Fecioară, vas de aur care ai lucrat fără sămânță lumii ca o mană
cerească Pâinea vieții; bucură-te, sfeșnic atotluminos al strălucirii Tatălui.
Tăbliță a noului legământ în care s-a scris întrupându-Se Stăpânul a toate te lăudăm
strigând: Bucură-te, plinirea Legii și lauda Prorocilor.

Primul canon al Sfântului Nicodim

Cântarea 3

Irmos: Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvor viu şi


îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i, în dumnezeiască
Mărirea ta, de cununile măririi învrednicindu-i.

Umplutu-te-ai de lumină cerească, curățindu-ți mintea, Nicodime, și ca un


luminător atotluminos ai strălucit Bisericii în anii din urmă spre câștigul bine-
cinstitorilor.

Harul dumnezeieștilor tale cuvinte a strălucit în tot pământul ca un fulger ceresc,


curățind purtările oamenilor și ducându-i la lumina poruncilor Ziditorului.

Sfeșnic al gândirii dumnezeiești, trâmbiță răsunătoare a lui Dumnezeu, limbă de


Dumnezeu grăitoare lăudat fie după datorie astăzi în cântări dumnezeiești de
Dumnezeu grăitorul Nicodim.

Al Născătoarei.

Locaș purtător de lumină și scaun în chip de foc al lui Dumnezeu te-ai arătat,
Stăpână binecuvântată, purtându-L în pântec cu trup; și pe mine luminează-mă cu
strălucirea slavei Tale.

Al doilea canon al Sfântului Nicodim

Curățindu-ți prin înfrânare încordată sufletul și trupul de noroiul oricărei


împătimiri, ai plugărit harurile nepătimirii, de Dumnezeu înțelepțite Nicodime și
prin cuvântul tău pe toți îi îndemni spre dobândirea acestora.

Împodobit fiind cu virtuțile ni te-ai arătat învățător de Dumnezeu purtător al tainei


vieții celei ascunse în Hristos, Nicodime fericite, ducând sufletele noastre spre
taina urcușurilor dumnezeiești.

Mintea ta luminându-ți prin strălucirea Mângâietorului, iar mâna ta mișcată fiind


de Acesta, ne-ai pus învățături cerești în multe cărți sfinte, Nicodime cuvioase.
Al Născătoarei.

Preaslăvită Marie, Fecioară Împărăteasă a toate, care ai născut pe Dumnezeu în


chip netâlcuit, sufletul meu cel stricat de patimi vindecă-l și dă-mi să văd
întoarcerea cea mântuitoare.

Catavasie: „Pe ai tăi cântăreți”

Sedealnă, glas 5: Gura de Dumnezeu insuflată a dumnezeiescului Duh, lira prea


armonioasă a cântărilor cerești, podoaba monahilor de la Athos, scriitorul de
Dumnezeu purtător al înțelepciunii lui Dumnezeu, de Dumnezeu înțelepțitul
Nicodim să fie lăudat în armonii ca un adevărat slujitor al lui Hristos.

Slavă, și acum.

Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ajutătoarea lumii, în vreme de nevoi ajută-i


totdeauna pe cei ce aleargă fierbinte la a ta ocrotire și ferește de orice vătămare
moștenirea ta, curată, care la al tău ajutor aleargă totdeauna, Stăpână.

Canonul Născătoarei de Dumnezeu

Cântarea 4

Irmos: Cel ce şade întru slavă pe Scaunul Dumnezeirii pe norul uşor a venit, Iisus
cel Îndumnezeit, din prea curată Fecioară şi a mântuit pe cei ce strigă: Slavă Puterii
Tale, Doamne!

Sfeșnicul cel purtător de lumină care ai fulgerat tuturor în chip de muritor lumina
cea neapropiată, bucură-te, Fecioară, dimineața neînserată, care ai strălucit Soarele
dreptății.

Poartă a mântuirii te-ai arătat celor ce-ți strigă bucură-te, vas de mir care ai purtat
în pântec pe Cuvântul Unsul lui Dumnezeu, care dă buna mireasmă a nestri-
căciunii celor ce prin neascultare și-au plugărit moartea.

Bogăție de viață curgătoare a darurilor cerești, bucură-te, împărțitoare a bunătății


obârșie de dumnezeire, bucură-te, cămară de nuntă a bunăvoirii dumnezeiești, ceea
ce nu știi de nuntă, prin care s-a șters stricăciunea.

Primul canon al Sfântului Nicodim


Cântarea 4

Irmos: Cel ce şade întru slavă pe Scaunul Dumnezeirii pe norul uşor a venit, Iisus
cel Îndumnezeit, din prea curată Fecioară şi a mântuit pe cei ce strigă: Slavă Puterii
Tale, Doamne!

În cugetarea la legea lui Dumnezeu și la cuvintele Duhului zăbovind zi și noapte,


Nicodime, te-ai arătat pom roditor lângă ape, aducând drept rod cunoașterea mai
bună a harului dumnezeiesc.

Vesel în purtări, părinte, plăcut la vedere, dulce în cuvânt, de Dumnezeu înțelepțit


în îndemnuri te-ai arătat, sfinte, celor ce veneau la tine împărțind tuturor învățături
dumnezeiești.

Înlemnește mințile credincioșilor, părinte sfinte, înălțimea și adâncimea, lățimea și


lărgimea comorii de har a înțelepciunii tale, Nicodime, că te-ai arătat tuturor noian
de cunoaștere de tot felul.

Al Născătoarei.

Cer pe pământ mai înalt decât cerurile te-ai arătat, Fecioară PreaSfântă, ținând în
mâini ca un prunc pe Făcătorul cerului și al pământului venit pentru milă să ne
înalțe la cetatea cea cerească.

Al doilea canon al Sfântului Nicodim

Chitara melodioasă și cu dumnezeiesc sunet a limbii tale insuflate de Dumnezeu,


Nicodime, a lăuda în sunete prea dulci și cântări armonioase vestitele izbânzi ale
cuvioșilor veselind inimile bine-cinstitorilor.

Mană a vieții, miere țâșnită din piatră, rouă dumnezeiască pogorâtă pe pământ de la
Duhul Sfânt este cuvântul tău, Nicodime, învățătorule al tainei celor cerești, hră-
nind, veselind și rourând inimile celor ce se pleacă cu credință peste cărțile tale.

Dulceața dumnezeiescului har revărsându-se în prea curată inima ta, cuvioase, s-a
strâns prin cinstitele tale buze comoară în cărțile tale sfinte, Nicodime, îndulcind și
fermecând pe toți cei care citesc cu credință cărțile tale, cuvioase.

Al Născătoarei.
Roagă-te pentru noi pururea, Născătoare de Dumnezeu, singura pururea Fecioară,
pe Cel care a ieșit din prea curatul tău sânge, să se îndure de cei pe care i-a zidit și
să ne dea tuturor dezlegare de greșeli și părtășia luminii celei veșnice.

Catavasie: „Cel ce șade slavă”

Canonul Născătoarei de Dumnezeu

Cântarea 5

Irmos: Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta; că tu, Fecioară, nei-


spitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut pe Fiul
Cel fără de ani, Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.

Izbăviți fiind prin nașterea ta de osânda cea de demult, bucură-te strigăm cu


bucurie, bucură-te, Fecioară, care ai împăcat cu Împăratul a toate Dumnezeul
nostru pe cei surpați prin amăgirea șarpelui.

Înflorind, Preacurată, ca o pajiște de Dumnezeu sădită floarea cea frumoasă și


înmiresmată, pe Cel ce a înfrumusețat pământul cu flori, de mireasmă dumne-
zeiască i-ai umplut pe cei care-ți strigă: Bucură-te, miros dumnezeiesc.

Sion cu multe nume, bucură-te, Fecioară Stăpână, cetate a marelui Împărat, despre
care s-au grăit cu înțelepciune lucruri străine; bucură-te, cea care ne-ai deschis
poarta cea cerească și desfătarea nestricăcioasă.

Rugul nears bucură-te, Fecioară prea curată; bucură-te, cea care ai omorât iadul, ca
una care ai născut pe Împăratul vieții, care prin moarte și pătimiri a țâșnit tuturor
nepătimire și viață.

Primul canon al Sfântului Nicodim

Cântarea 5

Irmos: Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta; că tu, Fecioară, nei-


spitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut pe Fiul
Cel fără de ani, Cel ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.
Învățături dumnezeiești ai țâșnit, Nicodime, ca un râu al Dumnezeului Celui Viu și
ca un pârâu de desfătare cu curgerile cuvintelor tale veselești pururea toată Biserica
Ortodoxă a lui Hristos, înțelepte.

Ca isihast ai viețuit, Nicodime, în trezia inimii și înfrânare și în cugetarea de


Dumnezeu insuflatelor Scripturi, și te-ai într-aripat cu mintea spre luminările
Duhului cele mai presus de minte.

Luptele mucenicilor lăudând și nevoințele cuvioșilor, pe ale căror urme ai pășit


ducând pe pământ viață îngerească, după vrednicie ai fost prea slăvit cu aceștia,
cuvioase.

Al Născătoarei.

Cort cu totul de lumină a lui Dumnezeu Atotțiitorul, Născătoare de Dumnezeu


plină de har, sufletul meu cel întunecat luminează-l și vas curat al Celui ce a
strălucit din tine arată-l, Maica lui Dumenezeu.

Al doilea canon al Sfântului Nicodim

Sporirile virtuților, exercițiile dumnezeiești și cugetările dumnezeiești le zugrăvești


în chip potrivit, Nicodime, într-o carte sfântă, căreia i-ai pus numele potrivit care
vine din faptele tale.

Cu plugăria cuvântului retezi rădăcinile patimilor, Nicodime, și cultivi cu înțele-


pciune, părinte, sămânța mântuitoare a poruncilor lui Dumnezeu brazdele sufletelor
ca un prea dumnezeiesc slujitor al lui Dumnezeu.

Meșteșugul unui război nevăzut cu puterile întunericului desfășori tuturor, Nico-


dime, ca unul care ai biruit în el și pe noi ne antrenezi cu sfătuiri împotriva
patimilor și demonilor, părinte sfinte.

Al Născătoarei

Fecioară Maică, ceea ce ai purtat în pântec în chip negrăit pe Dumnezeu Cuvântul,


păzește și acoperă de orice nevoie și vătămare această turmă a ta, vestitul Munte al
Athosului, cum a făgăduit în bunătatea ta.

Catavasie: „Spăimântatu-s-au toate…”


Canonul Născătoarei de Dumnezeu

Cântarea 6

Irmos: Înțelepţii lui Dumnezeu, care faceţi acest praznic dumnezeiesc şi cu totul
cinstit, al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Dumnezeu,
Cel ce S-a născut dintr-însa.

Mir ceresc ai născut, care umple de bună-mireasmă tot pământul, bucură-te, vasul
harului, bucură-te, dumnezeiesc alabastru al nestricăciunii.

Palat însuflețit te-ai arătat curată și chivot de sfințire al Atotțiitorului, bucură-te, de


aceea îți cântăm: Bucură-te, locaș prea cinstit al slavei dumnezeiești.

Râul plin și curgător al apelor Duhului, bucură-te, din care se adapă cu curgeri
dumnezeiești toată lumea care-ți strigă: Bucură-te!

Bună-cuviința îngerilor, bucură-te, slava prorocilor, întărirea cuvioșilor, bucură-te,


cununa mucenicilor și scăparea celor deznădăjduiți.

Primul canon al Sfântului Nicodim

Cântarea 6

Irmos: Înțelepţii lui Dumnezeu, care faceţi acest praznic dumnezeiesc şi cu totul
cinstit, al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Dumnezeu,
Cel ce S-a născut dintr-însa.

Soare nou arătat te-ai arătat Bisericii lui Hristos, Nicodime, luminând pururea
plinătatea ortodocșilor cu razele cuvintelor și îndemnurilor tale.

Mare dascăl te-ai arătat, Nicodime, ca unul care ai făcut și ai învățat voia lui
Dumnezeu; de aceea de mari cinstiri te-ai învrednicit de la Domnul, Cel ce te-a
slăvit pe tine.

Prea dumnezeiesc în virtuți și prea înțelept în cuvânt și înțelepciune te-ai arătat în


Athos, ducând mintea monahilor spre taina celor mai desăvârșite, de Dumnezeu
înțelepțite.

Al Născătoarei
Sfeșnic cu șapte lumini al luminii dumnezeiești, bucură-te, pururea Fecioară, care
luminează cu strălucirile lui de taină pe cei ce-ți strigă cu cucernicie: Bucură-te!

Al doilea canon al Sfântului Nicodim

Viață fără de prihană ducând în liniștirea minții și curățiri dumnezeiești, te-ai arătat
gură a învățăturii Scripturilor și Părinților.

Cu tăria iubirii de Dumnezeu înzdrăvenindu-ți, părinte, neputința trupului, viața ți-


ai cheltuit, Nicodime cuvioase, pentru aproapele scriind învățăturile vieții.

Țâșnirea curgerilor cuvântătoare revărsate din buzele tale, Nicodime, pururea ada-
pă gândirea noastră spre rodire de fapte de virtute, părinte.

Al Născătoarei

Bucuria îngerilor și ajutătoarea oamenilor, binecuvântată curată, singura pururea


Fecioară ajută-ne pururea în nevoi și în tot felul de necazuri.

Catavasie: „Înțelepțiții de Dumnezeu…”

Condac, glas 8: Ca un prea bun învățat în viața virtuoasă și dascăl purtător de


Dumnezeu al bunei cinstiri te cinstește Biserica Ortodoxă; căci primind din cer
darul harului prin dumnezeieștile tale scrieri îi luminezi pe cei ce strigă ție:
Bucură-te, părinte Nicodime!

Icos
Înger prin purtări și mare în cunoștință te-ai arătat în Athos, Nicodime, căci având
viață îngerească, cu glas îngeresc ai lămurit scrierile Părinților, prin care îi lumi-
nezi pe cei ce strigă:
Bucură-te, buna podoabă a Naxosului;
bucură-te, făclia Athosului.
Bucură-te, desfășurarea dogmelor Părinților;
bucură-te, tâlcuirea cuvintelor sfinților.
Bucură-te, înălțime de chibzuință și râu de înțelepciune;
bucură-te, adânc de cunoștință dumnezeiască și vistierie de iubire.
Bucură-te, că te-ai arătat scriitor purtător de Dumnezeu;
bucură-te, că ești tâlcuitor grăitor de Dumnezeu.
Bucură-te, sfeșnic al purtărilor de cuviință;
bucură-te, foc al strălucirii de sus.
Bucură-te, prin care se întăresc credincioșii;
bucură-te, prin care se înspăimântă vrăjmașii.
Bucură-te, părinte Nicodime.

Sinaxar

În ziua a 14-a a lunii iulie, pomenirea cuviosului și de Dumnezeu purtătorului


Părintelui nostru Nicodim Aghioritul, prea înțeleptul dascăl al Bisericii.

Stih: Biruință dă, Nicodime, poporului credincios Cuvântul tău cu Duh dumne-
zeiesc;

În a paisprezecea zi Nicodim a fost luat de aici.

Acest dumnezeiesc Părinte și mare dascăl al Bisericii era de naștere din Naxos, una
din insulele Ciclade, născut fiind din evlavioșii părinți Antonie și Anastasia
Kallivurtsis în anul 1749.

În tinerețe a învățat limba greacă veche în Smirna de la dascălul Ierotei. Dorind


însă viața simplă a monahilor, a venit în Sfântul Munte Athos în anul 1775 și, tuns
fiind monah în sfânta mănăstire a cuviosului Dionisie, i s-a schimbat numele din
Nicolae în Nicodim.

Cuprins de dorul isihiei, a părăsit însă mănăstirea și a venit în schitul sfintei


mănăstiri Pantocrator, unde a schimbat diferite colibe îmbrățișând viața isihastă;
aici a primit și marele și îngerescul chip de la un bătrân Damaschin Stavruda.

Curățindu-se în isihie printr-o înfrânare culminantă și celelalte osteneli ascetice,


precum și prin îndumnezeitoarea rugăciune a minții în inimă, de care s-a
îndrăgostit înflăcărat, s-a umplut de strălucirea Sfântului Duh și a luat de sus,
potrivit lui Solomon, curgere de înțelepciune și har îmbelșugat de învățătură, ca
marii Părinți și dascăli din vechime ai Bisericii, al căror egal s-a arătat.

Căci a alcătuit foarte multe scrieri și cărți sfinte pline de har dumnezeiesc și înțele-
pciune, lămurind și desfășurând pe larg cu puterea cuvântului tratate teologice,
rânduieli canonice și prescripții morale spre întărirea credincioșilor, îndreptarea
vieții și îmbunătățirea purtărilor.
A fost legat de prietenie duhovnicească de Sfântul Macarie, mitropolitul
Corintului. A suferit multe încercări de la oameni și demoni, dar a dus o viață de
înger, bineplăcând Domnului.

Și ajungând în virtute și înțelepciune vestit și îndrăgit de toți, bolind puțin a plecat


la sălașurile cerești mutându-se la Domnul în anul 1809, 14 iulie, în vârstă de 60 de
ani, în chilia Sfântului Gheorghe din Karyesul Athosului, aparținând sfintei
mănăstiri Marea Lavră, numită a „Skurteilor”, al căror apropiat a fost, și unde se
află și sfântul său creștet.

Purtarea i-a fost simplă și neranchiunoasă, felul de a fi dulce și grațios, neago-


nisitor și foarte neîmprăștiat.

Avea o astfel de memorie încât știa pe de rost capitole întregi din Scripturi și
pagini întregi și cuvinte din Părinți, ale căror locuri și tomuri și pagini le știa fără
greș din memorie.

Suferind cu vitejie multe încercări din partea vrăjmașilor nevăzuți și nesfârșite


învinuiri din partea celor văzuți, adică a celor neînvățați și care se prefăceau doar a
fi virtuoși, s-a făcut model de viață cuvioasă și puternic în faptă, în cuvânt și
învățătură duhovnicească.

Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește. Amin.

Canonul Născătoarei de Dumnezeu

Cântarea 7

Irmos: N-au slujit făpturii înţelepţii lui Dumnezeu, ci numai Făcătorului şi groaza
focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau, cântând: Prea lăudate Dumnezeul
părinţilor noştri şi Doamne, bine eşti cuvântat.

Îmbelșugată țâșnire de vindecări cunoscându-te pe tine îți strigăm cu credință:


Bucură-te, izvor cu totul de aur care țâșnești apa nemuritoare și săltătoare spre
viață veșnică.

Pe cleștele de mult preț care a purtat în prea curatele ei mâini Cărbunele vieții să-l
lăudăm zicând: Bucură-te, Maică a lui Dumnezeu, cădelniță de aur de Dumnezeu
lucrată a bunei-miresme a Cuvântului.
Bucură-te, război negrăit, în care Cuvântul fără de început Și-a țesut fără mână de
muritor veșmântul întrupării Lui; bucură-te, Stăpână, care ai îmbrăcat pe Adam în
haina nestricăciunii.

Brazdă neplugărită te-ai arătat, Fecioară, care a rodit izvorul bunătăților, pe


Hristos, care dă premiu răscumpărarea tuturor celor ce-ți strigă ție: Bucură-te,
pământ dumnezeiesc, pe care l-a însemnat dinainte Ioil.

Primul canon al Sfântului Nicodim

Cântarea 7

Irmos: N-au slujit făpturii înţelepţii lui Dumnezeu, ci numai Făcătorului şi groaza
focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau, cântând: Prea lăudate Dumnezeul părin-
ţilor noştri şi Doamne, bine eşti cuvântat.

Spre urcușul treptelor unei vieți strălucite îi duci, cuvioase, pe scara cuvintelor tale,
pe care ai așezat-o cu înțelepciune, părinte Nicodime, pe cei ce aleargă cu credință
la cartea ta pe care Scară nouă ai numit-o.

Ca o pajiște cu bună-mireasmă a dumnezeiescului Duh, părinte Nicodime, grădină


de haruri de viață ne-ai arătat prin limba ta de Dumnezeu grăitoare cartea ta pe care
Grădină de haruri ai numit-o.

Cu limbă dumnezeiască și minte de Dumnezeu răpită îmbogățindu-te, Nicodime,


călăuză sfântă a cuvântului credinței te-ai arătat în anii din urmă, cuvioase, și pe
toți îi scoli spre agonisirea celor mai bune.

Al Născătoarei.

Dumnezeiește a lăudat Sfântul Nicodim mărețiile tale cu adevărat minunate,


Fecioară atotlăudată, pe care l-ai strălucit cu arătările de taină ale bunăvoirii tale ca
pe un dumnezeiesc slujitor al tău.

Al doilea canon al Sfântului Nicodim

Tăria și strălucirea cuvintelor tale dumnezeiești, părinte și harul de sus și bogata lui
țâșnire nu l-au putut nicicum suferi, Nicodime, cetele părinților înțelepți, care au
fost biruiți întru tine.
Și suflet, și trup, și simțiri, și gândire ți-ai curățit, părinte Nicodime, de orice noroi
material, de aceea cu înțeleaptă învățătură ne duci spre curățirea și paza minții.

Cu curăția minții și agerimea gândirii, părinte, ai lămurit cuvintele de Dumnezeu


grăitoare ale Sfinților Părinți și drept comoară de suflet folositoare ai lăsat Bisericii
lui Hristos dumnezeieștile tale scrieri.

Al Născătoarei

Seninătate cerească și ușoară străpungere a inimii dă-mi, Născătoare de Dumnezeu


Fecioară, și lumină pașilor sufletului meu, ca să umblu frumos cărările ce mă duc
la viața cea de sus, Fecioară curată.

Catavasie: „N-au slujit făpturii înțelepțiții de Dumnezeu…”

Canonul Născătoarei de Dumnezeu

Cântarea 8

Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu


i-a mântuit; atunci fiind închipuită, iar acum lucrată; pe toată lumea ridică să-ţi
cânte ţie: pe Domnul, lucrurile, lăudaţi-L şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.

Scară înțelegătoare, Fecioară, bucură-te, prin care Cel prea desăvârșit S-a pogorât
la mine și pe Adam cel căzut cu dumnezeiască cuviință l-a înălțat la slava dintâi,
care strigă ție: Bucură-te, cort arătător de lumină al Celui ce din neființă la ființă a
adus toate!

Liman neînviforat te-ai făcut născând pe Cârmaciul lumii; du-mă din valurile
pieirii la limanul mântuirii, ca să strig ție: Bucură-te, Fecioară, acoperământul și
ajutorul celor ce laudă în cântări slava ta!

Urmând cuvintelor dumnezeiești, sfeșnic și masă cerească, car cu multe nume, pat
în chip luminos, te numim cu credință și strigăm ție: Bucură-te, pricina bucuriei!
Bucură-te, care ai făcut să înceteze durerea Evei!

Al Născătoarei

Singura care ai fost înainte de naștere și în naștere fecioară, și după naștere ai


rămas fecioară, ca una care ai născut cu trup pe Cel de necuprins cu mintea,
vindecă cu slava ta cea dumnezeiască neputințele sufletelor și trupurilor noastre, ca
să-ți strigăm cu mulțumire: Bucură-te!

Primul canon al Sfântului Nicodim

Cântarea 8

Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu


i-a mântuit; atunci fiind închipuită, iar acum lucrată; pe toată lumea ridică să-ţi
cânte ţie: pe Domnul, lucrurile, lăudaţi-L şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.

Izbăvire din patimile păcatului, sfinte, vindecare sufletelor ce pătimesc, mântuire


din deznădejdile și razele vieții de cuviință dă pururi cuvântul tău dumnezeiesc
luminând cu lumină cerească pe cei ce vin la tine cu cucernicie.

Fără răutate și blând te-ai arătat, împodobit cu toată dreptatea, cuvioase Nicodime,
și arătând pe fața ta strălucirile cuvioșiei, dulce ca mierea te-ai arătat tuturor ca
unul plin de luminarea cea dumnezeiască.

Cu gura ta atotînțeleaptă lămurind acrivia dogmelor ortodoxe, cuvioase Nicodime,


i-ai uimit pe toți cei ce veneau la tine din apus și i-ai arătat cu adevărat ca niște
pești fără de glas prin curgerea dumnezeieștilor tale cuvinte, părinte.

Al Născătoarei

Sufletul meu care bolește de patima păcatului și de fierbințeala gândurilor spurcate


și viclene, vindecă-l, prea curată, și strălucește inimii mele lumina pocăinței, căci
spre tine scap eu, ticălosul, să nu treci cu vederea ruga mea, Fecioară.

Al doilea canon al Sfântului Nicodim

În chip arătat te-ai distins în Athos, Nicodime, cu cuvântul, cu înțelepciunea și cu


strălucirea vieții, și te-ai făcut pildă și călăuză mântuitoare tuturor monahilor spre
sporirea virtuților, strigând neîncetat: Preoți, binecuvântați, popoare, prea înălțați
pe Hristos în veci!

Cu cuvântul lui Dumnezeu încingându-te ca și cu o sabie cerească, părinte, și ca și


cu o platoșă îmbrăcându-te în harul Duhului, ai întors înapoi taberele ereticilor și
duhurilor înțelegătoare, strigând cu veselie: Preoți, binecuvântați, popoare, prea
înălțați pe Hristos în veci!
Comoară de sfințire se vede creștetul tău, revărsând bună mireasmă, părinte; căci
vase cu miresme, cum spune înțelepciunea, s-au arătat obrajii tăi, cuvioase, în care
ni se amestecă neîncetat mireasma nemuririi și băutura veseliei cea din nepătimire.

Al Născătoarei

Cea care ai purtat în pântec cu trup pe Domnul Cel fără de trup, Cel ce este în
sânurile Tatălui, Fiul Cel împreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul, înnoind lumea fără
stricăciune, sufletul meu cel stricat de răutatea trupească înnoiește-l, Fecioară, cu
adevărată pocăință.

Catavasie: „Pe tinerii cei bine-credincioși în cuptor…”

Canonul Născătoarei de Dumnezeu

Cântarea 9

Irmos: Tot neamul pământesc să salte, cu Duhul fiind luminat şi să prăznuiască


firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfinţita prăznuire a Maicii lui Dumnezeu
şi să strige: Bucură-te, prea fericită Născătoare de Dumnezeu, curată, pururea
Fecioară.

Punte de Dumnezeu dăruită ești, Stăpână fără prihană, căci prin tine Cuvântul
cercetându-i pe cei pierduți i-a tras din moarte la viața fără sfârșit pe cei ce strigă:
Bucură-te, atotfericită Născătoare de Dumnezeu, curată pururea fecioară!

Pământul cel curat, din care l-a plăsmuit Hristos pe om, bucură-te, ceea ce nu știi
de nuntă; bucură-te, piatră care picuri mierea mântuitoare celor ce străbat pustia
vieții și sunt mântuiți cu bunătatea ta, Stăpână!

Ceea ce ne-ai plouat mana vieții, bucură-te, a lui Dumnezeu Mireasă! bucură-te,
ceea ce ai făcut vii pe cei omorâți oarecând prin gustarea pomului! bucură-te, ceea
ce ai deschis intrarea Edenului celor ce strigă: Bucură-te, prea fericită Născătoare
de Dumnezeu, curată pururea Fecioară!

Maică nemincinoasă a Atotțiitorului te-ai făcut atotlăudată și fecioară nestricată ai


fost păzită după naștere. Cine va lăuda deci cum se cuvine mărețiile tale? Ci
primește și lauda mea pe care ți-o înalț din inimă fierbinte.

Primul canon al Sfântului Nicodim


Irmos: Tot neamul pământesc să salte, cu Duhul fiind luminat şi să prăznuiască
firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfinţita prăznuire a Maicii lui Dumnezeu
şi să strige: Bucură-te, prea fericită Născătoare de Dumnezeu, curată, pururea
Fecioară.

Învățat în taina Duhului cu adevărat te-ai făcut cu luminarea minții, cuvioase


Nicodime, și buchet strălucit al Părinților din vechime prin sfintele tale cugetări,
punând înainte credincioșilor înmiresmatele înțelesuri din cuvintele lor.

Întreagă viața ta ai adus-o din tinerețe Cuvântului dătător de viață ca pe o tămâie și


jertfă fără prihană, călcând pe urmele Lui, cuvioase; de aceea cu cunună de înțelep-
ciune te-a încununat cu sfințenie Hristos.

Cu cântări sfinte prăznuim, Nicodime înțelepte, sfântă pomenirea ta, sfințindu-te cu


harul tău; ci ca un dar bineprimit primește, părinte, lauda noastră, care te iubim
fierbinte ca pe un părinte și dascăl al nostru.

Al Născătoarei

Cea care L-ai purtat în pântec în chip negrăit, singur atotbinecuvântată, pe


Dumnezeu Cel Preaînalt, care ne-a înălțat din iad, pe mine cel căzut în noroiul
patimilor înalță-mă spre înălțările curăției vieții, Născătoare de Dumnezeu, ajută-
toarea noastră.

Al doilea canon al Sfântului Nicodim

Desfăcându-te de trupul tău, Nicodime cuvioase, te-ai învrednicit a vedea razele și


harurile mai presus de minte ale Treimii obârșie de dumnezeire, cărora te-ai făcut
părtași și moștenitor, de Dumnezeu grăitorule, ca unul ce ai dus întru toate viață
prea dumnezeiască.

Ca niște flori de primăvară cinstitele tale cuvinte revarsă mireasma vieții și bună-
mireasma din Dumnezeu; căci pajiște de tot felul de învățături te-ai arătat,
Nicodime de Dumnezeu înțelepțite, luminătorule al Bisericii, podoaba ortodocșilor.

Desfătare cerească luând de la Dumnezeu, de Dumnezeu purtătorule Nicodime, și


de viața fără sfârșit dezmierzându-te, păzește-i și acoperă-i cu rugăciunile tale pe
cei ce cu dragoste te cinstesc pe tine.

Al Născătoarei
Sfeșnic de aur prea luminos al strălucirii Tatălui, curată, tron al lui Dumnezeu pe
care-l înconjoară cu frică multă Puterile cerești, Marie singură pururea Fecioară,
luminează-mi mintea cu lumina poruncilor Celui ce a strălucit din pântecul tău.

Catavasie: „Tot neamul pământesc…”

Exapostilarie: Cu dragostea filozofiei dumnezeiești hrănindu-te, ai secerat bogăția


înțelepciunii celei mai de sus, părinte Nicodime, de Dumnezeu înțelepțite, organul
teologhisirii și locuitorule împreună cu îngerii, cu care roagă-te pentru noi, de
Dumnezeu purtătorule.

A Născătoarei

Dând trup lui Dumnezeu Cel mai presus de ființă, Fecioară, ai surpat osânda Evei
prin nașterea ta și izvor de binecuvântare ai țâșnit celor ce te slăvesc și propo-
văduiesc cu dreaptă credință, Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioară.

La Laude

Glas 1 punem patru stihuri și cântăm următoarele prosomii:

Pomenirea purtătoare de lumină a Sfântului Nicodim dascălul nostru să o prăznuim


cu dragoste, căci viețuind cuvios în virtuți a bineplăcut lui Hristos și călăuză a
învățăturilor sfinte s-a arătat prin Duhul cel dumnezeiesc.

Tot Athosul să salte veselindu-se luminat fiind de bogatele revărsări și tainicele


daruri ale dumnezeiescului și înțeleptului Nicodim, căci ca un luceafăr strălucit
luminează marginile lumii.

În pajiștile dumnezeieștilor Scripturi zburând ca o albină, părinte, ai strâns de acolo


cu dreaptă gândire dulceața mierii harului și cu înțelesurile lor sfinte și dumne-
zeiești veselești sufletele noastre.

Prea sfântul și prea cinstitul tău creștet înconjurându-l cu credință îl sărutăm cu


dragoste, Nicodime prea fericite, și din el scoatem har dumnezeiesc și ne înmires-
măm în Duhul de darul vieții celei neîmbătrânitoare.

Slavă, Glas 8.
Să trâmbițăm cu trâmbiță de cântări, să dănțuim sărbătorește și să săltăm
veselindu-ne de purtătoarea de lumină pomenire a dascălului nostru. Preoți și mo-
nahi să alerge împreună și să bată din palme în laude cântând pe purtătorul de
Dumnezeu ca pe unul care a țâșnit iarăși lumii izvoarele învățăturilor sfinte
izvorând din Eden. Adunările ortodocșilor adunându-ne să lăudăm pe nou arătatul
luminător al Ortodoxiei, comoara înțelepciunii, vistieria virtuților, gura Mân-
gâietorului, tăblița purtărilor cuviincioase, limba de Dumnezeu grăitoare a teolo-
giei, sfeșnicul luminos al înfrânării, lira dogmelor drepte, călăuza dumnezeiască a
bine cinstitorilor, pe care lăudându-l să zicem așa: Nicodime de Dumnezeu
înțelepțite, fă-ne înțelepți cu învățăturile tale și roagă-te pururea Treimii pentru cei
ce te cinstesc pe tine!

Și acum

Să trâmbițăm cu trâmbiță de cântări, căci plecându-se de sus Împărăteasa a toate


Fecioara Maică încununează cu binecuvântări pe cei ce o laudă. Împărați și stăpâni,
alergați și bateți din palme lăudând în laude pe Împărăteasa care a născut pe
Împăratul care a binevoit să-i dezlege cu iubire de oameni pe cei stăpâniți înainte
de moarte. Păstorii și dascălii adunându-ne să lăudăm pe Maica prea curată a
Bunului Păstor, sfeșnic de aur, norul purtător de lumină, pe cea mai largă decât
cerurile, chivotul cel însuflețit, tronul frumos al Stăpânului, vasul de aur purtător
de mană, poarta închisă a Cuvântului, scăparea tuturor creștinilor lăudând-o în
cântări dumnezeiești să zicem: Palatule al Cuvântului, învrednicește-ne pe noi cei
smeriți de Împărăția Cerurilor, căci nimic nu e cu neputință mijlocirii tale.

Doxologia mare și apolisul

La Liturghie

La Fericiri, din cântările a 3-a și a 6-a ale canoanelor sfântului.

Apostolul unui cuvios Galateni 5, 22-26; 6,1-2.

Evanghelia unui cuvios Matei 4, 25 ; 5, 1-12.

Chinonic: Întru pomenire veșnică va fi dreptul…

Megalinara: Bucură-te, noule luminător al Bisericii și podoaba sfântă a credin-


cioșilor! Bucură-te, sfeșnic purtător de lumină al monahilor, Nicodime prea
fericite, lauda Athosului.
Act de canonizare

Cuvios şi foarte folositor lucru pentru plinătatea Bisericii lui Hristos este ca pe
aceia care s-au distins în viaţă cu trup prin realizări de virtute să-i avem în evlavie
şi după plecare lor din această viaţă ţi să-i preţuim şi cinstim cu celebrări anuale şi
imne de laudă; pentru că lauda adusă celor ce au vieţuit în virtute urcă la
Dumnezeu Însuşi, de la Care vine la oameni toată virtutea. Cum spune Grigorie cel
cu numele teologiei, şi pentru că pe cei indolenţi şi leneşi lauda celor frumoase îi
stârneşte şi îndeamnă spre realizarea virtuţii, iar pe cei purtaţi deja spre ea cu iubire
de osteneală îi face şi mai ageri spre ea.

Aşadar, pentru că în astfel de realizări de virtute excepţionale s-a distins şi


Nicodim Aghioritul care a vieţuit la Sfântul Munte. La început în sfânta mănăstire
împărătească şi stavropighie patriarhală Dionisiu, în care a primit sfântul chip,
după care a trăit în sfânta mănăstire împărătească şi stavropighie patriarhală a
Marii Lavre şi în alte părţi, înfăţişându-se şi arătându-se prin cuviinţa şi sfinţenia
vieţii model de conduită potrivit lui Hristos şi icoană vie a virtuţii, şi prin diverse
scrieri ortodoxe şi de suflet folositoare dascăl al Bisericii şi al plinătăţii cu numele
lui Hristos, de aceea smerenia noastră împreună cu prea sfinţiţii mitropoliţi din
jurul nostru, fraţii şi coliturghisitorii noştri iubiţi în Duhul Sfânt, privind la
vieţuirea lui plăcută lui Dumnezeu, la făptuirile şi realizările lui şi purtând de grijă
de folosul comun al tuturor credincioşilor, având încă în vedere şi câte ne-a
înfăţişat prin raportul său către Marea Biserică în numele tuturor prea cuvioşilor
monahi care se nevoiesc în Sfântul Munte gheronul Anania Lavriotul de la chilia
din Karyes, cerându-ni-se ca aniversarea de fiecare an a morţii lui să fie dedicată
cinstirii sfântului, am hotărât în acord cu Părinţii dinaintea noastră şi urmând
obiceiului comun al Bisericii să i se acorde cinstirea cuvenită bărbaţilor
dumnezeieşti.

Drept pentru care dispunem şi hotărâm în chip sinodal şi poruncim în Duhul Sfânt
ca de acum înainte ş în continuare în tot veacul Nicodim Aghioritul să fie numărat
împreună cu bărbaţii cuvioşi şi sfinţi ai Bisericii, cinstit cu cântări de laudă în ziua
de 14 iulie în care s-a dus în chip fericit la Domnul.

Spre cunoştinţă şi confirmare s-a întocmit prezentul act al nostru patriarhal şi


sinodal, înscris în original în această Condică sfântă a sfintei şi marii noastre
Biserici a lui Hristos şi trimis în copie sfintei Comunităţi a Sfântului Munte spre a
fi depus în arhiva lor.

În anul mântuirii 1955, mai 31.


† Atenagora, din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului, Noua
Romă, şi patriarh ecumenic şi membrii Sfântului Sinod

Slujba: pdf
https://www.scribd.com/document/420348904/Slujba-Sf-Nicodim-Aghioritul-14-iulie
Rugăciune pentru răbdare

O, Dumnezeul meu, când se va înarma inima mea cu arma răbdării? Când voi trece
prin ispită fără a-mi tulbura inima, ca să dau bucurie Dumnezeului meu?

O, iubitele mele suferinți ce mă faceţi asemenea Domnului meu Iisus, Cel ce a


pătimit pentru mine! O, Iisuse, singura viaţă a sufletului meu! Ajunge-voi oare a
odihni între mii de suferinţe pentru mărirea Ta? Voi fi fericit, dacă în mijlocul
focului necazurilor mă voi aprinde de dorinţa de a suferi chinuri mai mari!
Vieţile Sfinţilor - Sfântul Nicodim Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu

Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula
Naxos din arhipelagul Ciclade - Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de
Dumnezeu - mama sa s-a săvârşit din viaţă ca şi călugăriţă i-au dat la Sfântul Botez
numele de Nicolae şi l-au încredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească.
De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase, pentru a se dedica stăruitor
lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci, de
asemenea, şi cu o memorie excepţională, care-i permitea să reţină şi să repete
fără greşeală tot ceea ce citea. La şcoală a avut ca dascăl pe arhimandritul Hrisant,
fratele Sfântului Cosma Etolianul.

La vârsta de 16 ani a fost trimis la Smirna, pentru a deprinde învăţătura dascălului


Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toţi, atât de învăţători, cât şi de elevi, pentru
bunătatea şi sensibilitatea sa. În afară de cultura laică şi studiul cărţilor sfinte, a
învăţat latină şi franceză şi a devenit iscusit cunoscător al limbii eline vechi, ceea
ce l-a învrednicit să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o: să
facă cunoscute poporului grec asuprit comorile tradiţiei Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune,
în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a
întâlnit pe călugării Grigorie, Nifon şi Arsenie, care fuseseră alungaţi din Sfântul
Munte pentru că sprijineau pe cei care susţineau că nu se pot face parastase
duminică, deoarece este ziua învierii Domnului. Aceştia, porecliţi de adversarii lor
„colivari", i-au aprins dragostea pentru viaţa monahală şi l-au iniţiat în practica
ascezei şi a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hydra trăia un om cu virtuţi
deosebite, cunoscător adânc al Sfinţilor Părinţi, anume Mitropolitul Macarie al
Corintului, tânărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele
apelor, şi în apropierea acestui sfânt ierarh a înţeles nevoia urgentă de a edita şi
traduce cărţi din izvoarele Sfintei Tradiţii.

Acolo s-a întâlnit şi cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-
o chilie izolată, la mică distanţă de oraş. Acest sihastru sfânt i-a zugrăvit atât de
luminos bucuriile vieţii ascetice, încât tânărul Nicolae s-a hotărât să ia îndată jugul
lui Hristos şi, luând scrisori de recomandare de la Silvestru, s-a întors în Naxos, ca
să se pregătească de plecare în Sfântul Munte.

În 1775, la vârsta de 26 de ani, a intrat în obştea Mănăstirii Dionisiu şi, la puţin


timp, a fost făcut călugăr sub numele de Nicodim. Primind ascultarea de secretar
şi citeţ, el devine curând un model pentru toţi fraţii, atât în ascultarea care o
îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu râvnă, cât şi în râvna pentru rugăciune şi
nevoinţă. El sporea în fiecare zi, supunând carnea duhului şi pregătindu-se pentru
luptele vieţii isihaste.

După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte şi l-a
însărcinat să diortosească şi să pregătească pentru tipar „Filocalia", acest manual
ortodox al rugăciunii şi vieţii duhovniceşti.

Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Careia, pentru a săvârşi această lucrare
vrednică de cei mai înaintaţi părinţi ai isihasmului şi care cerea o profundă
cunoaştere a ştiinţei sufletului. La fel a făcut şi pentru alte scrieri, cum sunt
„Everghetinos" şi „Tratatul despre deasa împărtăşire" redactat de Sfântul Macarie,
dar pe care l-a îmbunătăţit mult. După terminarea acestei lucrări, monahul Nicodim
s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinţilor filocalici şi lucrarea neîncetată a
rugăciunii lui Iisus i-au deschis gustul de a se consacra mai complet acesteia.

Auzind de Sfântul Paisie de la Neamţ, care conducea o mie de călugări în Moldova


în această sfântă lucrare a coborârii minţii în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu
corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providenţa dumnezeiască, o
furtună l-a împiedicat să-şi atingă acest scop.

Întorcându-se la Athos şi arzând de dorinţa de a se dărui total rugăciunii în linişte,


nu s-a mai dus la Mănăstirea Dionisiu, ci s-a retras la o chilie aproape de Careia,
apoi la schitul Capsala, care ţinea de Mănăstirea Pantocrator, într-o sihăstrie
închinată Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-şi câştiga cele de
trebuinţă. Acolo putând să se consacre zi şi noapte neîncetatei rugăciuni şi
cugetării la scrierile Sfinţilor Părinţi, el a urcat repede treptele scării duhovniceşti.

După puţin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, a
putut să se reîntoarcă în Muntele Athos şi s-a aşezat în schitul Capsala. Nicodim a
renunţat atunci de bună voie la singurătatea sa, pentru a profita de binefacerile
ascultării, şi i-a devenit ucenic bătrânului. Însă abia au terminat construcţia unei
chilii când, tulburaţi în liniştea lor, au hotărât să se retragă în insula pustie şi aridă
Skyropoula, în faţa Eubeii, în anul 1782.

Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul Nicodim a
scris capodopera operelor sale - "Manualul sfaturilor bune" sau "Paza celor
cinci simţiri", despre păzirea simţurilor şi a gândurilor şi despre activitatea
minţii. În vârstă de numai 32 de ani, lipsit de cărţi şi notiţe, neavând ca resurse
decât bogăţia imensei sale memorii şi dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune
în această operă o sinteză a întregii învăţături duhovniceşti a Sfinţilor Părinţi,
ilustrată printr-un mare număr de citate însoţite de referinţe exacte. El învaţă
cum se poate dezrobi mintea de înlănţuirea plăcerilor simţurilor, pentru a-i
permite înălţarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovniceşti ale
contemplaţiei. În timpul petrecut în această insulă, sfântul a înfruntat atacurile
puternice ale demonilor care căutau să-l alunge; dar el îşi păzea mintea şi nu-şi
ridica capul din cartea sa, decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut în Skyropoula, el s-a reîntors în Athos, unde a primit marea


schimă şi s-a aşezat în chilia Sfântului Teonas din Capsala.A acceptat să aibă un
ucenic, pe Ierotei, şi s-a dăruit mai mult ca oricând scrierii şi cercetării fraţilor care
veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înţelepciunea sa.

Cu prilejul unei noi şederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie i-a încredinţat grija
traducerii şi editării operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. în
introducerea acestei opere, care conţine analize atât de profunde asupra
contemplaţiei, Sfântul Nicodim precizează că astfel de cărţi nu sunt scrise doar
pentru călugări, ci şi pentru laici, pentru că toţi creştinii sunt chemaţi să trăiască
desăvârşirea evanghelică.

El a redactat apoi un "Manual al duhovnicului" care este cel mai folosit în Biserica
greacă de azi şi a adunat într-o culegere unică, corespunzând celor opt glasuri şi
fiecărei zile a săptămânii, "Canoanele Maicii Domnului" cântate la sfârşitul
Vecerniei sau la Pavecerniţe în mănăstiri. În afara altor numeroase cântări liturgice,
el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după faimoase cărţi duhovniceşti
din Apus: "Războiul nevăzut" de Lorenzo Scuppoli şi "Deprinderile duhovniceşti"
de J.P.Pinamonti. Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au fost cu totul
refăcute şi transformate de sfântul isihast, care prezintă în ele o învăţătură
desăvârşită despre pocăinţă, asceză şi rugăciunea lui Iisus.

Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune
Sfântului Nicodim să reia şi să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o
pregătise, îmbogăţind-o cu comentarii. Sfântul, pentru care viaţa şi disciplina
Bisericii erau mai preţioase decât propria sa viaţă, s-a apucat de muncă cu
sârguinţă, adunând patru caligrafi pentru a termina la timp această operă foarte
necesară Bisericii, pe care a numit-o "Pidalion", adică "Cârma". El a muncit zi şi
noapte, timp de peste doi ani, compilând şi corectând textele denaturate sau
contradictorii, comparând canoanele Sfintelor Sinoade cu cele ale Sfinţilor Părinţi
şi cu decretele legislaţiei bizantine, şi îmbogăţind lucrarea cu un număr mare de
note, care oferă criterii sigure pentru aplicarea canoanelor în viaţa Bisericii. Odată
terminată şi trimisă la Constantinopol, lucrarea a aşteptat multă vreme
binecuvântarea patriarhală, apoi a fost trimisă ieromonahului grec Teodoret, care
se găsea în România, pentru a fi editată cu ajutorul unei subscripţii a tuturor
călugărilor atoniţi. Dar acesta din urmă, adversar al „colivazilor" şi al împărtăşirii
dese, a introdus în Pidalion corecţi născocite de el însuşi, trădând astfel concepţia
autorului şi tradiţia Bisericii. Când cartea, apărută la Leipzig în anul l800, a ajuns
la cunoştinţa sfântului, el a fost profund îndurerat şi a scris: „Era mai bine să mă fi
lovit direct în inimă cu o sabie, decât să se adauge sau să se retragă ceva din
această carte".

Cam în aceeaşi vreme a fost înştiinţat că manuscrisul operelor complete ale


Sfântului Grigorie Palama - pe care, la cererea Sfântului Atanasie din Paros şi a
mitropolitului Leon al Eliopolei, Sfântul Nicodim le adunase cu multă trudă şi le
adnotase a fost reţinut la tipograful său din Viena şi a fost distrus de austrieci,
aflaţi în căutarea mesajelor de propagandă revoluţionară adresate grecilor de
Napoleon Bonaparte. Această veste a contribuit la suferinţa sa şi l-a făcut să verse
izvoare de lacrimi, nu numai pentru timpul irosit cu această lucrare de neînlocuit,
dar şi pentru pierderea unei astfel de comori.

După ce a rămas pentru o vreme în chilia Sfântului Vasile, unde vieţuise odinioară
Sfântul Teofil izvorâtorul de mir, Cuviosul Nicodim şi a reluat viaţa de pustnic şi
şi-a continuat lucrarea sa apostolică. Îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi
grosolani, el se consideră cel mai de pe urmă decât toţi. Se hrănea mai mult cu orez
fiert, cu miere dreasă cu apă, la care adăuga câteva măsline şi fasole înmuiată.
Când era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănânce, dar cel mai adesea, fiind
prins în discuţii, cuviosul uita să mănânce. Nu cunoştea decât două activităţi:
rugăciunea şi studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei
cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare
cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. El a
devenit astfel în întregime rugăciune şi prin această unire cu Hristos, harul
dumnezeiesc a pus în inima sa întreaga comoară a Bisericii.

Când scria, era aşa de absorbit, încât nu simţea nimic în jurul lui. Într-o zi, un
călugăr venind la el şi găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în
gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de
pâine în gură, ca şi când n-ar fi observat nimic.

El a redactat apoi un vast comentariu al Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după


Sfântul Teofilact al Bulgariei, ca şi al Epistolelor Soborniceşti. De asemenea a
făcut un comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament,
intitulat "Grădina Harului" şi a tradus comentariul Psalmilor scris de Eftimie
Zigabenul.

Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfântul Nicodim depăşea mult rolul unui
traducător, căci completa textele cu note bogate în mărturii ale altor Sfinţi Părinţi
ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o selecţie de vieţi de sfinţi din vechime,
precum şi "Noul martirologiu", adică o culegere a vieţilor noilor martiri, menită să
sprijine credinţa creştinilor oprimaţi sub jugul otoman. Mereu preocupat de
educaţia poporului lui Dumnezeu, a mai compus şi un „Manual al bunelor obiceiuri
creştine" (Hristoitia), un rezumat deosebit al învăţăturilor morale ale Sfântului Ioan
Gură de Aur.

Zi de zi, toţi cei care fuseseră răniţi de păcate sau de apostazie, lăsând episcopii şi
duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi
vindecare şi mângâiere sufletelor. Şi veneau nu numai călugări, ci şi mireni sosiţi
de departe, astfel încât sfântul se plângea că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind
să plece în pustie. Dar boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vârsta de 57 de
ani, însă era epuizat de asceză şi de munca editării de cărţi, care puteau să umple o
bibliotecă.

El era atins de o aşa slăbiciune, că nici o mâncare nu-l putea întări. Deci a părăsit
sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia prietenilor săi Skourtaios din
Careia. Aici a redactat, timp de doi ani, „Sinaxarul", care cuprinde toţi sfinţii
Bisericii. Întorcându-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor şi
ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa
ştiinţă teologică şi seva sa duhovnicească, chiar dacă era foarte bolnav în anul
1808. Noi calomnii reuşind să ducă la condamnarea pe nedrept a lui Atanasie din
Paros şi a altor trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfântul Nicodim
nu a putut să le ia apărarea, ci s-a mulţumit să redacteze o Mărturisire de credinţă.

Starea sa de sănătate s-a înrăutăţit mult. Revăzând pentru ultima oară comentariul
său la Octoih, a zis: „Doamne, ia-mă! Sunt sătul de această lume!" Din zi în zi,
boala se întindea în tot trupul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus,
cerând iertare în faţa fraţilor că nu putea să o ţină în taină. După ce s-a spovedit şi a
primit Sfânta împărtăşanie, a luat în mâinile sale moaştele Sfântului Macarie din
Corint şi cele ale lui aărtenie Skourtaios şi, sărutându-le cu lacrimi, a zis: „Voi aţi
plecat spre cer şi vă odihniţi pentru virtuţile pe care le-aţi câştigat pe pământ,
gustând deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din pricina păcatelor mele! Pe
voi, care aţi fost părinţii mei, vă rog să stăruiţi pentru mine pe lângă Domnul, ca
El să aibă milă de mine şi să mă aducă unde sunteţi şi voi". În timpul nopţii, a
spus: „Mor! Mor! Aduceţi-mi Sfânta împărtăşanie!" După ce a primit Sfânta
împărtăşanie, a dobândit o linişte deosebită şi, încrucişând mâinile deasupra
pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să
între Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?"

În zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Unul
dintre cei prezenţi a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini,
decât Nicodim!" Dar chiar dacă astrul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să
lumineze Biserica, iar cărţile sale rămân un izvor permanent de învăţătură, de
mângâiere şi de încurajare pentru plinătatea vieţii în Hristos. Cu ale cărui sfinte
rugăciuni, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne miluiască şi să ne mântuiască în
veci. Amin.

Notă- Cuviosul Nicodim Aghioritul a scris şi a tradus peste 20 de cărţi, dintre care
amintim următoarele, menţionând şi anul apariţiei lor:
1. Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al sufletului
către Dumnezeu - anul 1782;
2. Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi - anul 1783;
3. Din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog - anul 1790;
4. Carte foarte folositoare de suflet - anul 1794;
Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion - anul 1796;
l. Războiul nevăzut - anul 1796;
2. Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David, anul 1799;
3. Noul martirologiu - anul 1799;
4. Pidalionul - anul 1800;
5. Deprinderi duhovniceşti - anul 1800;
6. Paza celor cinci simţiri - anul 1801;
7. Culegere nouă (Sinaxar) - anul 1803;
8. Hristoitia - Cartea bunelor moravuri creştine;
9. Tâlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale sfinţilor şi prea lăudaţilor apostoli
Iacob, Petru, Ioan şi Iuda - anul 1806;
10. Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan - anul 1816;
11. Sinaxar - anul 1819;
12. Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei -
anul 1819;
13. Grădina harurilor - anul 1819;
14. Mărturisire de credinţă - anul 1819;
15. Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David - anii 1819-1821;
16. Eortodromionul sau Comentar la canoanele sărbătorilor - anul 1836;

17. Scara cea nouă, adică "Tâlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiţi
scriitori bisericeşti" - anul 1844;
18. Introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie Palama - anul
1883;
19. Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;
20. Opera poetică a Sfântului Nicodim.
Moise Aghioritul - Sinaxar - Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) - 14 iulie

Sfântul Nicodim Aghioritul este una dintre figurile cele mai reprezentative ale
învățământului teologic din perioada dominației turcești. Prin activitatea sa, a
ridicat nivelul duhovnicesc al monahilor și al tuturor credincioșilor, a făcut
cunoscută înțelepciunea aghiorită, mireasma scrierilor aghiografice și harul
imnografic. Pe bună dreptate, Sfântul Nicodim este considerat mândria Sfântului
Munte și slava Bisericii Ortodoxe.

Potrivit ieromonahului Eftimie, biograful său contemporan lui, sfântul s-a


născut în insula Náxos, în anul 1749, din părinți evlavioși, Antonie și Anastasia,
având numele de Nicolae Kallivoúrtzis. Mama s-a săvârșit din viață ca monahie,
cu numele Agathá, în mănăstirea Sfântului Ioan Gură de Aur din Náxos.

Harismele extraordinare care au împodobit viața Sfântului Nicodim au ieșit la


iveală de timpuriu. Agerimea minții, dragostea de carte, memoria excelentă și
curăția sufletească îl făceau cel mai bun elev al preotului-învățător din parohie și
slujitor al acestuia la Sfintele slujbe și Liturghii. Inteligența și performanțele sale l-
au impus și în școala din Náxos.
La vârsta 16 ani a fost admis ca elev al celebrei Școli Evanghelice din Smyrna, la
marii dascăli ai vremii, Ierothéos Dendrinós și Hrísanthos Karavías.

Întorcându-se în patria sa, și-a îmbogățit cunoștințele de la cunoscutul și foarte


bunul profesor Hrisant etolianul († 1785), fratele Sfântului Cosma etolianul. Tot
aici, mitropolitul locului, Ánthimos Vardís, apreciindu-l și având încredere în el, l-
a angajat secretar.

Biograful lui notează: ”Acolo s-a întâlnit cu monahii aghioriți Grigorie și Nifon
și cu Gheronda Arsenie, bărbați care pe mulți îi întreceau cu adevărat în virtute
și smerenie și de la care a deprins practica ascezei și a învățat rugăciunea minții.
De aici, nu știu când, a plecat în Hydra. Acolo trăia Sfântul Macarie al
Corintului, care strălucea prin tot felul de virtuți și sfințenie. L-a cunoscut și pe
Gheron Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, în afara
orașului Hydra. Acesta i-a dat să guste din mierea isihiei și i-a aprins dragostea
pentru viața monahală”. Aceștia monahi aghioriți, numiți ”colivari”, fuseseră
alungați din Muntele Athos, fiind adepți ai acelei mișcări filocalice care susținea
revenirea la tradiția bisericească autentică. De la acești monahi cu virtuți deosebite,
tânărul Nicolae Kallivoúrtzis a primit inițierea în tainele rugăciunii inimii,
aprinzându-i dragostea pentru monahismul aghiorit.

 În anul 1755 ”a venit în Muntele Athos, unde a fost tuns monah în


mănăstirea Sfântului Dionisie, fiindu-i schimbat numele din Nicolae în
Nicodim. Acolo a primit ascultarea de citeț și secretar al mănăstirii.
 După 7 ani, a plecat la Mănăstirea Pantocrator, unde s-a distins prin viața
sa ascetică și prin dragostea pentru studiu, devenind tâlcuitor încercat al
Sfintei Scripturi”.

Dorința pentru o lucrare duhovnicească mai înaltă îl determină să plece în Țările


Române, la practicantul rugăciunii inimii, Cuviosul Paisie Velicikovski († 1794).
Călătoria sa însă i-a fost zădărnicită, rămânând, pentru un an de zile, în insula
pustie Skyropoúla, aproape de Sfântul Munte, sub ascultarea lui Gheronda Arsenie
Kollivás, unde a scris ”Manualul sfaturilor bune”.

Biograful său insistă să amintească din multa și îndelungata lui trudă literară
următoarele cărți folositoare pentru suflet:
 faimoasa ”Filocalie”,
 ”Everghetinosul”,
 ”Tratatul despre deasa împărtășanie”,
 ”Lucrările Sfântului Simeon Noul Teolog”,
 ”Mărturisirea de credință”,
 ”Cununa Pururea Fecioarei - Theotokárion”,
 ”Războiul nevăzut”,
 ”Noul martirologiu”,
 Deprinderi duhovnicești”,
 ”Răspunsurile Sfântului Grigorie Palama”, care din păcate s-a pierdut,
 ”Pidalionul”,
 ”Hristoitia - Cartea bunelor moravuri creştine”,
 ”Carte de rugăciuni”,
 ”Grădina harurilor”,
 ”Dialogurile lui Varsanufie”,
 ”Sinaxar”,
 ”Abecedarul Cuviosului Meletie”,
 ”Culegere nouă (Sinaxar)”,
 ”Eortodromionul sau Comentariu la canoanele sărbătorilor”,
 ”Scara cea nouă”.

Încă multe alte cărți hermeneutice, liturgice, imnografice, apologetice și scrisori,


împreună cu cele canonice, ascetice, mistice, etice și aghiografice, pe care le-am
menționat deja, ajung toate la aproximativ o sută de lucrări, cunoscând mai multe
ediții.

Trăind în diferite colibe din sihăstria Kapsála, care ținea de mănăstirea Pantocrator,
a îndurat multe ispite, cu post continuu, sărăcie și mare asceză, devenind un pol de
atracție pentru mulți oameni: „toți cei care fuseseră răniți de păcat sau de
apostazie (lepădarea de credință), neglijând să ceară ajutor de la episcopi și
duhovnici, alergau la Nicodim, cel îmbrăcat în zdrențe, pentru a găsi vindecare
și mângâiere sufletului lor. Și nu numai călugări, ci și mireni veneau de departe
ca să-l vadă pe Nicodim și să fie mângâiați de acesta în suferințele lor”.

Deși suferea pentru semenii săi, și acest lucru se vede desigur din multele cărți
didactice pe care le-a scris, oamenii îl oboseau, pentru că îl țineau departe de
rugăciune, după descrierea frumoasă a minunatului său biograf: lumea ”îl
împiedica de la lucrarea sa dumnezeiască, căci își dorea să spună zi și noapte
dumnezeiasca rugăciune a inimii. Se îngrijea așadar, de două lucrări cărora se
dedica cu totul, fie să explice sensul Sfintei Scripturi, fie să-și plece capul spre
partea stângă a pieptului, să-și coboare mintea în inimă și să strige în gând
«Doamne Iisuse, miluiește-mă». Și, de aceea, de multe ori ne spunea: «să
mergem, părinții mei, într-un loc pustiu și necunoscut, ca să scăpăm de lume»”.
La fel ca tovarășul său, Sfântul Macarie Notarás, astfel și Sfântul Nicodim avea o
legătură strânsă cu Mănăstirea Vatopedi, vizitându-i bogata bibliotecă, precum și
cu școala acestei mănăstiri, Academia Athonită sau Athoniada.

În anul 1801, atunci când școala a trecut prin multe greutăți, Sfânta Sinaxă a
Părinților Aghioriți a numit printre alții și pe mult-înțeleptul și Sfântul Nicodim ca
membru al administrației financiare, formată din trei membri, fiind responsabil
pentru funcționarea regulată a școlii. Contribuția sfântului a fost ”foarte valoroasă
atât din punct de vedere administrativ, cât și duhovnicesc și moral”. Comisia
formată din cei trei membri era constituită din fostul mitropolit Ambrósios Tríkkis,
mult virtuosul dascăl aghiorit Hristofor Prodromitis și, ”mândria Sfântului Munte”,
Sfântul Nicodim Aghioritul, a cărui ”prezență în Athoniada a fost mult mai
benefică decât a altora”.

Sfântul Nicodim a contribuit la îmbunătățirea situației economice a școlii și,


”lucrând cu râvnă pentru progresul școlii, a reușit să o mențină funcțională
până în pragul revoluției de la 1821”. Corespondența Sfântului Nicodim din
această perioadă se află la mănăstirea Vatopedi.

Sfântul Nicodim a fost, într-adevăr, ”teologul mișcării colivarilor”, ”îndrumătorul”


acesteia, și ”potrivit unor manuscrise, a fost considerat cel mai de seamă om
bisericesc, cercetător și scriitor, de după căderea Constantinopolului. Sfântul
Nicodim s-a îngrijit de editarea lucrărilor Sfântului Grigorie Palama și ale
Sfântului Simeon Noul Teolog. Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul au fost
traduse în limbile turcă, rusă și română, fiind citite și în zilele noastre de mii de
creștini”.

Sfântul Nicodim a avut o legătură strânsă și cu Sfântul mucenic Grigorie al V-lea


(1821), de la mănăstirea Iviron, care l-a ajutat la publicarea lucrărilor sale. Sfântul
Grigorie l-a trimis pe noul mucenic Constantin din Hydra (1801) la Sfântul
Nicodim pentru a-l catehiza și pregăti de martiriu, și despre a cărui viață va scrie
mai târziu.

De asemenea, la chilia sa din Capsala ajungeau mulți eterodocși, pe care îi


introducea în teologia, cultul și viața ortodoxă. Unul dintre aceștia va scrie mai
târziu despre el: ”Nicodim, ca autor de cărți de drept canonic, liturgică, viețile
sfinților și viață ascetică, este unul dintre scriitorii cei mai autentici și, cu
siguranță, cel mai sârguicios dintre monahii cu care Biserica se va putea mândri
multe secole de acum înainte”.

Sfântul Nicodim, fără îndoială, ”a fost dascăl în sensul propriu și în sensul larg al
cuvântului, în calitate de dascăl al elevilor din Smirna, tutore, membru al
Consiliului Școlar în cadrul Academiei Athonite, dascăl al novicilor și, în
general, al monahilor athoniți, dascăl al clericilor care trăiau în afara Sfântului
Munte, dascăl al fraților mireni, al apostaților și al noilor mucenici cateheți,
dascăl al popoarelor ortodoxe și, mai ales, dascăl, pedagog și luminător al
grecilor înrobiți; pe scurt, mare dascăl al neamului”.

Într-adevăr, acest mare dascăl al Bisericii și al neamului a fost, din păcate, pizmuit
aspru de unii neînvățați, care l-au acuzat și l-au defăimat prin tot felul de lucruri
neadevărate. Astfel, a fost nevoit să scrie „Mărturisirea de credință”, prin care să
dovedească dreapta sa credință.

Spune undeva sfântul: „Tot ceea ce Biserica Sfântă, Sobornicească și Apos-


tolească a lui Hristos, mama noastră comună și duhovnicească, acceptă și
mărturisește, pe acestea toate și noi le acceptăm și le mărturisim cu un glas;
toate câte aceasta le refuză și le respinge, pe acestea, de asemenea, și noi le
refuzăm și le respingem, ca fii sinceri și autentici ai acesteia”.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, într-o declarație din 13 ianuarie 1801


menționează: „Noi toți, deci, cu un glas, îl susținem și îl mărturisim pe acest
evlavios și ortodox adevărat, hrănit din dogmele Bisericii lui Hristos, așa cum se
reiese din scrierile sale sfinte și de folos pentru sufletele noastre, care nu conțin
idei eretice. Și precum noi mărturisim că este ortodox, așa și voi toți să-l
recunoașteți ca fiind în adevăr”.

Acest atlet curajos al Duhului, mărturisitor înflăcărat al tradiției ortodoxe autentice


aghiorite, iubitor al Maicii Domnului, prieten și imnograf al sfinților, neobosit
luptător pentru adevăr, chinuit de calomnii, iar nu de suferință și de tainica și
îndelungata sa nevoință, s-a îmbolnăvit pe când se afla în chilia sa mult iubită,
smerită și pustnicească din Mănăstirea Sfântul Gheorghe. S-a spovedit, i s-a făcut
Sfântul Maslu, împărtășindu-se zilnic și rugându-se continuu, având în permanență
pe buze numele dulce al lui Hristos.
În noaptea de 13 iulie 1809 s-a împărtășit pentru ultima oară, simțindu-și sfârșitul
aproape. Când l-au întrebat frații: „ Ai odihnă, Părinte?” El a răspuns: „L-am
primit pe Hristos înlăuntrul meu, cum să nu am odihnă?”

Excelentul său biograf scria pe bună dreptate, în mod elogios: „În a paisprezecea
zi, răsărind soarele cel simțit, a apus soarele cel înțelegător al Bisericii lui
Hristos, s-a ascuns stâlpul care a condus pe noul Israil întru evlavie; s-a ascuns
norul cel ce umbrea pe cei topiți de căldura înăbușitoare a păcatelor; s-au
îndoliat prietenii, cunoscuții și toți creștinii, iar un necunoscător de carte a spus
acest cuvânt: «Părinții mei, era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini,
decât Nicodim!» Dar, razele învățăturilor sale sunt cu noi, luminându-ne, și vor
lumina și Biserica”.

Viața Sfântului purtător de Dumnezeu, Nicodim, a fost scrisă de ieromonahul


Eftimie (1829). O altă viață, mai scurtă, a fost scrisă de Onufrie Iviritul. Din aceste
două biografii s-au inspirat toți scriitorii de mai târziu, care s-au ocupat de viața și
lucrarea sa.

Slujba întreagă, cu fericiri, a fost compusă de Gherasim Mikraghiannanitul, dar și


de mitropolitul Patrei Nicodim Vallindrás și de mitropolitul de Mithýmnis, Iacob.

Cinstitul cap al Sfântului se află astăzi în Mănăstirea Marea Lavră. În mănăstiri,


biserici și case există o mulțime de icoane ale sale. Cea mai veche reprezentare a
Sfântului, care supraviețuiește și astăzi, se află pe o gravură de aramă, din 1818.
Aceasta a fost schițată în Veneția și împodobește multe din primele ediții ale
operelor sale.

Lucrările sale au cunoscut ediții și traduceri repetate. Recunoașterea sa oficială și


canonizarea s-au făcut în anul 1955, fiind prăznuit pe 14 iulie.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sinaxarul Vatopedin, Sfânta și marea


Mănăstire Vatopedi, Sfântul Munte, 2007.
Calendar ortodox - Sfântul apostol Achila, Sfântul cuvios Nicodim Aghioritul

Sfântul apostol Achila, împreună cu soţia sa, Priscila, au fost printre iudeii care au
plecat din Roma în urma poruncii împăratului Claudiu şi s-a stabilit în Corint,
lucrând ca ţesător de corturi. Aici a găzduit pe Sfântul apostol Pavel.

În urma predicii lui Pavel, în sufletele celor doi s-a aprins dragostea faţă de Hristos
şi, după primirea botezului, au ajutat la răspândirea Evangheliei lui Hristos alături
de Sfântul apostol Pavel.

Datorită acestei râvne, Sfântul apostol Achila a fost hirotonit episcop în cetatea
Heracleea din Pont, convertind pe păgâni, sfărâmând idolii, ridicând biserici şi
hirotonind preoţi, fapt pentru care, împreună cu soţia Priscila, a suferit martiriul în
timpul primei prigoane.

***
Sfântul cuvios Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749, în insula Naxos,
Grecia.
În 1775, la vârsta de 26 de ani, a intrat în obştea Mănăstirii Dionisiu din Sfântul
Munte Athos şi, la puţin timp, a fost făcut călugăr. Primind ascultarea de secretar şi
citeţ, el devine curând un model pentru toţi fraţii, atât în ascultarea pe care o
îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu râvnă, cât şi în râvna pentru rugăciune şi
nevoinţă. El sporea în fiecare zi, pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste.

După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte şi l-a însăr-
cinat să corecteze şi să pregătească pentru tipar „Filocalia„ acest manual ortodox al
rugăciunii şi vieţii duhovniceşti.

Sfântul a trecut la Domnul în data de 14 iulie 1809.

El este cunoscut pentru activităţile sale de traducere şi tipărire. Cu purtarea sa de


grijă au apărut următoarele lucrări:
 Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al su-
fletului către Dumnezeu - anul l782;
 Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi - anul 1783;
 Din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog - anul 1790;
 Carte foarte folositoare de suflet - anul 1794;
 Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion - anul 1796;
 Războiul nevăzut - anul 1796;
 Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David, anul
1799;
 Noul martirologiu - anul 1799;
 Pidalionul - anul 1800;
 Deprinderi duhovniceşti - anul 1800;
 Paza celor cinci simţiri - anul 1801;
 Culegere nouă (Sinaxar) - anul 1803;
 Hristoitia - Cartea bunelor moravuri creştine;
 Tâlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale Sfinţilor şi prea lăudaţilor
apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda - anul 1806;
 Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan - anul 1816;
 Sinaxar - anul 1819;
 Tâlcuirea Epistolelor Sfântului apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei -
anul 1819;
 Grădina harurilor - anul 1819;
 Mărturisire de credinţă - anul 1819;
 Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David - anii 1819-
1821;
 Eortodromionul sau Comentariu la canoanele sărbătorilor - anul 1836;
 Scara cea nouă, adică „Tâlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din di-
feriţi scriitori bisericeşti” - anul 1844;
 Introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie Palama - anul
1883;
 Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;
 Opera poetică a Sfântului Nicodim.

Tot astăzi, Biserica ortodoxă sărbătoreşte pe Sfinţii mucenici Iust şi Iraclie.


Sfântul Nicodim Aghioritul - Scrieri
Hristoitia (Bunul moral al creştinilor)

https://ro.scribd.com/document/369543196/Sf-cuv-Nicodim-Aghioritul-Hristoitia-Bunul-
moral-al-cre%C5%9Ftinilor

***
Către cititori

Nu mă ruşinez a propovădui cu glas tare, că n-am învăţat meşteşugul retoricei şi


minunata convingere ce urmează dintr-aceasta; însă chiar dacă vreodată am meditat
acest meşteşug - când eram copilandru - din multa vreme trecută de atunci, a pierit
şi s-a şters din memoria mea şi mai cu seamă de când m-am hotărât să petrec viaţă
smerită monahicească după Hristos, toată trufia cuvintelor am părăsit-o. Iar
învăţătura (retorica) pe care am avut-o (dacă am avut-o) ca pe un dar şi jertfa prea
săracă am adus-o Cuvântului celui mai-nainte de veci, din Care şi prin Care şi către
Care cuvintele tuturor izvorăsc şi se aduc. Şi dacă aş fi avut dreptate, puteam să zic
şi eu pentru cuvintele mele, zicerea teologului Grigorie, eu, care nu sunt vrednic să
dezleg cureaua încălţămintelor lui: „în cuvinte mult m-am ostenit în multă vreme,
dar şi pe acestea, Cu faţa la pământ înaintea picioarelor lui Hristos le-am aruncat”,
(În Cuvânt ce zicea pentru sine).

Dar cu adevărat, astfel de meşteşug public, care este retorica, - precum l-a numit
înţeleptul Sinesie - (Cuvânt pentru împărăţie), toţi bărbaţii din lume caută să-I
folosească, iar unui bărbat monah şi ţăran care a fugit de tulburările lumii, precum
sunt eu, îi este cu totul nepotrivit. Pentru aceea şi cuvintele pe care le-a alcătuit
neputinţa mea, scoţându-se la priveala lumii, nu sunt împodobite cu forme
retoriceşti, n-au începuturi meşteşugite şi mare slavă, nu sunt întocmite cu povestiri
înfrumuseţate, nu sunt împodobite cu mare cuviinţă din meşteşugul gândirii şi al
cuvintelor numite alegorice, nu sunt atât de mişcătoare simţământului, nu se
îmbogăţesc cu falnice citiri şi simplu a zice, nu sunt înfrumuseţate cu florile şi
feluritele daruri din livezile retoricei din care urmează aplauzele şi laudele
ascultătorilor. Totuşi se ivesc la lumină prin tipar neîmpodobite, fără retorică,
îmbrăcate în haine zdrenţuroase, pe care le are ţărănimea noastră şi pustnicia. Că
nu sunt numai neînvăţat, ci oarecum nici nu doresc aplauzele ce urmează din
meşteşugul retoricei, eu, cel care am întocmit aceste cuvinte.

Şi dacă acel Ioan, cel care pentru covârşitorul dar al bunei vorbiri s-a numit Gură
de Aur, cel ce a întrecut şi pe vechiul retor Demostene, în puterea retoricei –
precum aceasta o zicea înaintea împăratului Iulian, retorul Libanie, după anonimul
scriitor al vieţii lui Hrisostom. Pe Demosten acela, zic, care pe toate le arăta că sunt
cu putinţă - prin meşteşugul retoricii - şi iarăşi le arăta că sunt cu neputinţă, cum
spunea Sfântul Isidor Pilusiotul (Epist. 1276, către Olimpie Prezviterul). Căci
însuşi Segnieri cel numit de italieni noul Demosten, numea pe Hrisostom, prea
lăudat retor al său (că aşa zicea el italieneşte despre Hrisostom: „Mio Avocatore”
adică: Retorul meu). Dacă acela, zic, care îi era pe buze buna vorbire, precum
altora le este lesne simpla vorbire, acela căruia îi era buza ageră spre înduplecare -
după comici - şi mai presus de meşteşugul retoricesc grăia, după oarecare. Pentru
aceea de multe ori fiind aplaudat sub Amvon de cei ce ascultau acea limbă numită
aurită, nu-i plăcea să alcătuiască cuvinte cu meşteşug şi retoriceşti; şi nu numai
aceasta, dar şi mustra pe creştinii care iubeau astfel de cuvinte.

Cum era deci cu dreptate ca eu să alcătuiesc cuvinte nepotrivite cinului (rangului)


meu? Eu, care sunt atât de departe de retorica lui Hrisostom, cât este de departe
pământul de cer. Şi dacă acela care era vrednic de mii de laude, nu iubea aplauzele
ascultătorilor, cum era cuviincios ca eu pustnicul şi vieţuitorul în tufe să vânez
laude şi slave?!
Şi întocmai cum acelui dumnezeesc bărbat, cel în adevăr cu Limba şi cu gura de
aur căruia nu-i plăceau cuvinte retoriceşti, ba încă şi prihănea pe cei ce iubeau şi
scriau astfel de cuvinte; este martor el însuşi după cum spune: „Aceasta a răsturnat
bisericile (adunarea „poporului”) căci şi voi nu căutaţi a auzi cuvânt smerit, ci
ascultaţi la cuvintele care pot să vă veselească cu vocea lor cea tare şi cu alcătuirea
şi împletirea vorbelor, precum ale cântăreţilor şi chitariştilor. Iar noi facem rău
urmând gustul vostru, însă trebuie să înlăturăm aceasta.

Şi se întâmplă la fel: precum un tată nechibzuit al unui fiu prea dezmierdat, care
deşi este bolnav, cu toate acestea îi dă dulceţuri şi apă rece şi numai cât îi
pricinuiesc veselie; iar de cele ce 1-ar folosi nu face nici o purtare de grijă.

Aceasta o pătimim şi noi cei care luăm aminte fără folos la frumuseţea şi potrivirea
cuvintelor; ca să îndulcim şi nu ca să folosim; ca să fim admiraţi, nu ca să învăţăm;
ca să pricinuim veselie şi nu umilinţă; ca să ne aplaude cei de faţă şi să plecăm
lăudaţi, şi nu ca să îndreptăm obiceiurile” (Cuvânt 30 la Fapte).

Însăşi de plesnetul palmelor ce-l făceau ascultătorii se îngreţoşa şi se mâhnea


dumnezeiescul Părinte şi numai o singură aprobare c ăuta şi iubea, aceea: să facă
ascultătorii cele spuse lor şi pe aceasta o dovedeşte iarăşi aceeaşi bună limbă: „Ce
folos îmi este mie din aplauzele acestea şi ce dobândesc eu din laudele şi onorurile
zgomotoase? Lauda mea este, ca să arătaţi voi cu lucru pe toate cele zise, atunci eu
sunt mulţumit şi fericit; nu când adeveriţi, ci când faceţi cu toată osârdia pe câte le
auziţi de la mine ” (Andr. 2). Şi într-alt loc: „Una numai voesc, ca în linişte şi
silinţă să ascultaţi şi să faceţi cele zise vouă, aceasta este aplauda şi lauda mea”
(Omil. 17, la Matei). Pentru aceasta, i-a făcut să înţeleagă în cele din urmă, ca să
înceteze de a mai bate în palme, cum erau deprinşi ascultătorii să facă şi i-a
îndemnat numai să asculte cu tăcere la cele spuse, precum aceasta se vede în cel
mai de sus cuvânt 30 al lui, la Fapte, în care zice: ,,De multe ori am gândit să
hotărăsc ca să se oprească aplauzele şi să vă fac a asculta în tăcere şi cu bună
rânduială. Dar aveţi vă rog, puţină răbdare şi ascultaţi-mă... Şi dacă vi se pare bine,
să întărim acum această orânduială şi să nu fie îngăduit nimănui din cei ce ascultă,
să bată în palme, în timpul când se vorbeşte. Ci de voieşte cineva să admire, să facă
aceasta tăcând, căci nimenea nu-l opreşte, însă să-şi dea toată silinţa şi sârguinţa ca
să facă şi să primească cele ce i se spun”.

Deci, acestui cu adevărat retor al Bisericei lui Hristos şi om de trei ori fericit,
urmându-i la acestea şi eu, cel ce nu sunt vrednic nici cureaua încălţămintei lui a o
dezlega, cu simplă vorbire şi cu fraze nemeşteşugite am compus aceste cuvinte,
privind nu la laudele celor puţini şi pricepuţi, ci la folosul sufletesc al creştinilor
celor mulţi şi neştiutori,

a) Pentru că laudele şi sunetul palmelor risipindu-se în aer, se pierd, iar folosul


sufletului rămâne nepieritor şi pricinuieşte plată nemuritoare şi celui ce vorbeşte
şi celor ce ascultă, după cum spune tot acest Hrisostom: „Căci ce folos am eu din
laudele voastre, când văd că nu sporiţi în fapta bună? Fiindcă lauda celui ce
vorbeşte nu este aplauda, ci râvna ascultătorilor pentru buna credinţă. Aplauda,
îndată ce a ieşit din gură, risipindu-se în aer, se pierde, iar prefacerea spre mai bine
a ascultătorilor, aduce plată neîmbătrânitoare, veşnică şi nemuritoare celui ce
spune cuvânt şi celor ce ascultă şi împlinesc cu fapta” (Cuvânt la Apost. ce zice:
De flămânzeşte vrăjmaşul tău, hrăneşte-l).

b) Pentru că cei ce caută la laudele oamenilor şi alcătuiesc cuvinte spre arătare cu


înţeles nelămurit cu chip grăbit şi cu terminologii în fraze şi cu tot înfocatul metod
al acestui meşteşug, deodată pricinuiesc trei mari pagube: una, căci lipsesc de
folosul sufletesc pe cei mai mulţi dintre simplii creştini, fiindcă nu sunt pricepute
de urechea lor şi prin urmare nici se înţeleg cuvintele cele retoriceşti şi în mod
radical; a doua, pentru că şi cei puţini cari înţeleg cuvintele cele retoriceşti şi
radicale, lăudându-le şi nefăcându-le, mai mult păcătuiesc; şi a treia, că şi cei care
spun cuvânt spre arătare şi laudă, se fac vrednici de râs, fiindcă nu-şi ating scopul
şi sfârşitul pentru care compun cuvintele cele cu meşteşug şi radicale, din care ar
ieşi folos pentru ascultători, ci numai una fac: arată Biserica lui Hristos, nu loc de
învăţătură şi şcoală duhovnicească, ci ca pe un teatru în care se fac numai plesnituri
în palme şi laude de la privitori şi mai mult nimic. Aşa retoricescul condei a lui
Ioan a scris cu litere de aur: „Căci dacă lauzi cele spuse, iar nu faci pe câte le auzi,
osânda şi dispreţul sunt destul de mari, iar isprava noastră de ruşine şi batjocură!
Oare aici este teatru? Nu cumva staţi acum aici ca să priviţi scamatorii şi să bateţi
în palme numai? Aici este şcoală duhovnicească ” (Omil. 17, la Matei).

Pentru aceasta şi eu la alcătuirea acestor cuvinte, nu m-am îngrijit de retoriceasca


buna aşezare a cuvintelor şi de împodobirea numirilor, ca un sărac şi nepriceput la
acestea, ci numai o podoabă m-am îngrijit să o păzesc, aceea a adevărului şi a
lucrurilor; căci aceasta este adevărata filozofie lăuntrică, după teologul Grigorie ce
zice: „Socotesc că toţi cei cu minte sănătoasă nu vor tăgădui că nu numai bunătatea
învăţăturii noastre cea înaltă are întâietatea, ci şi ceea ce trece cu vederea şi
defăima tot cuvântul împodobit şi iubitor de slavă deşartă şi caută numai spre
mântuire şi frumuseţea celor cereşti” (Deasupra mormântului marelui Vasile). De
aceea am întrebuinţat cuvinte ţărăneşti şi simple, numai şi numai ca să înţeleagă
toţi ţăranii şi simplii mei fraţi creştini; deoarece văd, că şi marele Vasile în epistola
sa cea către Diodor, laudă astfel de compunere, zicându-i: „Am primit şi citit
cărţile cele trimise de cucernicia ta... simplitatea şi firea cuvintelor mi s-au părut că
se potrivesc oricărui creştin care scrie, nu cu scop să fie slăvit, ci mai ales pentru
folosul cel de obşte”.

Dar şi mai-nainte de marele Vasile, dumnezeiescul Apostol, dojeneşte pe cei care


vorbesc către cei simpli şi de altă limbă ce nu o pot ei înţelege, dimpotrivă însă,
laudă pe cei ce vorbesc în limbă simplă către cei simpli ca să înţeleagă; uneori
zicând: „Iar acum fraţilor, de voi veni la voi grăind în limbi, ce voi folosi vouă?”
(Cor. 14, 6); şi: „de nu voi înţelege puterea cuvântului, voi fi asemenea celui ce
vorbeşte în altă limbă barbară” (I Cor. 14, 11). Iar alteori: „Pentru că de voi
binecuvânta cu duhul, cel ce împlineşte locul celui prost, cum va zice, amin, după
mulţumirea ta, căci nu ştie ce zice? că tu înţelegi pentru ce mulţumeşte, dar celălalt
nu se foloseşte sufleteşte” (I Cor. 14, 17). Şi în Biserică voiesc cinci cuvinte a grăi
cu mintea mea, ca şi pe alţii să-i învăţ, decât zece mii de cuvinte în limbă” (I Cor.
14, 19); şi: „Toate spre zidire sufletească să se facă” (I Cor. 14, 26).

Primiţi deci cu bună voinţă aceste cuvinte simple şi prea folositoare de suflet, fraţii
mei în Hristos prea iubiţi, pe care am găsit de cuviinţă a le numi: „Bunul moral al
creştinilor”, pentru că cea mai mare parte din ele sunt alcătuite spre îndreptarea
relelor obiceiuri ale creştinilor de acum şi vă încredinţez, că de le veţi cugeta
neîncetat pe acestea şi le veţi ceti şi veţi pune în lucrare pe cele cetite, în puţină
vreme veţi schimba obiceiurile şi năravurile cele rele şi necreştineşti, pe care le
aveţi acum şi veţi căpăta altele bune, drepte şi cu adevărat creştineşti. Iar prin astfel
de obiceiuri bune şi pe voi înşivă vă veţi mântui şi păgânilor şi necredincioşilor,
care vă văd, le veţi da prilej a se minuna de obiceiurile cele bune ale petrecerii
voastre dinafară şi de dogmele credinţei voastre cele dinăuntru. Şi a se minuna
păgânii de acestea, nu este lucra mic, ci mare, căci dintr- acestea ei merg cu mintea
mai departe şi se minunează şi laudă pe Hristos cel crezut de creştini şi puţin câte
puţin se îndeamnă a crede în El. Pentru aceea a zis Grăitorul de Aur: „De care faptă
se va minuna închinătorul de idoli? De credinţa noastră? Căci nu din dogma
credinţei noastre judecă ei credinţa noastră, ci din faptele cele bune şi din pilda
vieţuirii noastre. Iar aceasta nu este lucru mic, ci prea mare, a se minuna adică de
credinţa noastră din purtarea şi petrecerea cea bună a noastră” (Omil. 4, la cea către
Timotei).

Şi fiindcă viaţa noastră, credinţa, obiceiurile şi dogmele acestea, zic, se întregesc


una pe alta şi tind către aceiaşi ţintă, încât oricine are pe una din ele, de nevoie se
cade a avea şi pe cealaltă, precum a zis teologul Grigore, în cugetările sale cele cu
două stihuri, compuse din versuri eroice: “Deopotrivă este după mine, a avea viaţa
rea, sau cugetul necredincios. Şi una din acestea de ai, vei avea şi pe cealaltă.” Prin
urmare, dacă creştinii au viaţă şi obiceiuri bune, negreşit vor da păgânilor care îi
văd, să înţeleagă că au credinţa adevărată şi dogme drepte, iar dacă au viaţa şi
obiceiurile rele, dau ocazie neamurilor să spună că: toţi creştinii au credinţă
neadevărată şi dogme false. De aceea petrecerea şi obiceiurile sunt dovadă
credinţei şi dogmelor şi nu almintrelea. „Şi eu voi arăta ţie, din faptele mele
credinţa mea” (Iacov, 2, 18). Iar de câtă osândă şi muncă se face cineva vrednic
când, din pricina lui se huleşte de neamuri Credinţa şi Dogmele creştine, limba
omenească nu poate să spună.

Nu vă minunaţi deci fraţii mei creştini, văzând aceste cuvântări aşa de lungi, căci
aceasta am făcut-o:
a) ca să dăm material, argumente şi dovezi destule prea cucernicului şi evlaviosului
preot D. Gheorghie, care a cerut aceste cuvinte şi care se trage cu neamul din
orăşelul Kesaria, numit turceşte: „Nem Seer”, şi oricărui alt neiscusit misionar
(sfinţit propovăduitor) al dumnezeieştei Evanghelii; şi
b) pentru că binecuvântatul şi dumnezeiescul Hrisostom, retorul meu, cu prea
dulcea sirenă a bineglăsuitoarei sale limbi, şi cu puterea cea atrăgătoare şi
îndemânatecă a auritelor lui cuvinte din care am adunat cele mai multe dovezi, atât
de mult m-au fermecat şi m-au tras cu totul, încât, când voiam să aduc vreo dovadă
a lui aurită ca s-o introduc în lucrarea noastră de faţă; de multe ori mă sileam s-o
las, dar nu puteam. Pentru aceasta şi fără să vreau, s-au întins cuvintele prea mult,
pentru care cer iertare cititorilor. Mângâie însă lungimea lor şi uşurează osteneala
cititorilor, despărţirea acestor cuvinte în deosebite capete şi felurimea zicerilor
celor multe din Sfânta Scriptură şi părerea şi simţământul dumnezeieştilor Părinţi;
dar mai cu seamă cuvântul cel spus de marele Vasile: „Nu este saţiu bisericii
(adunării) de acest fel de ascultători cu luare aminte; pe care-l adeverează cuvântul
Eclesiastului, că nu se va sătura urechea de a auzi” (Eccl. l, 8) (Omil. pentru
credinţă).

Deci, citind şi folosindu-vă din aceste cuvinte, vă rog fraţilor aduceţi-vă aminte şi
rugaţi pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor întocmitorului acestora, ale celui ce
m-a îndemnat să le scriu şi ale creştinului celui ce le-a dat în tipar.

Fiţi sănătoşi.
Autorul Nicodim Aghioritul
Biserica este spital de obşte

Sunteţi nevoiţi, creştinilor, să vă duceţi la biserică, fiindcă Biserica este spital de


obşte, care vindecă pe toţi păcătoşii ce se rănesc de diavolul.

Deci, precum cei ce au răni pe trupul lor sunt siliţi să meargă la doctor ca să se vin-
dece şi să nu moară, într-acest fel şi câţi creştini sunt răniţi cu înţelegătoare răni ale
patimilor şi păcatelor, se află în mare primejdie de a se duce la spitalul cel de obşte
al Bisericii, ca să-şi arate rănile lor la duhovnic şi să ia de la el doctorii potrivite şi
plasturi ca să se vindece.

Căci, dacă vor defăima şi nu se vor duce, putrezesc rănile lor şi le pricinuiesc
moarte sufletească şi veşnică. Pentru aceea a zis Hrisostom despre Biserică:
„Căci, casa aceasta este spital duhovnicesc, ca să ne vindecăm aici rănile ce le
vom lua de afară“ (Omil. 2 la cea de la Ioan). Şi într-alt loc: „Biserica este
spitalul sufletelor... şi se cade, precum când ne ducem la spital şi după ce luăm
doctoriile cele potrivite pentru răni, să ieşim“ (Omil. 32 la Facere).

Pentru aceasta şi Domnul nostru, casă de obşte sau spital a numit biserica la pilda
celui ce căzuse între tâlhari (Luca 10, 34), care are acest înţeles: Omul adică este
Adam şi orice păcătos; Ierusalimul, din care s-a pogorât, este Raiul şi fapta cea
bună; Ierihonul este lumea şi păcatul; tâlharii sunt dracii; rănile sunt patimile; Sa-
marineanul, Hristos; untul de lemn şi vinul sunt iubirea de oameni şi dreptatea; do-
bitocul este întruparea Domnului nostru; casa de oaspeţi este biserica; îngrijitorul
este Pavel şi ceilalţi apostoli şi urmaşii apostolilor, arhierii şi preoţii... şi cei doi
dinari sunt Scriptura cea Veche şi cea Nouă.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia - bunul moral al creștinilor, Editura


Bunavestire, 1997, p. 501)
Sfântul Nicodim Aghioritul - Cuvânt pentru pocăinţă

https://ro.scribd.com/document/420641105/Sf-cuv-Nicodim-Aghioritul-Cuvant-pentru-
poc%C4%83in%C5%A3%C4%83

***
Cuvânt înainte

În care se arată în ce primejdie se află cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor


mărturisi şi se vor pocăi.

Oare pentru care pricină, omul, în toate lucrurile lui cele trupeşti, se pleacă mai
mult spre frică, decât spre nădejde, iar în cele sufleteşti, mai mult nădăjduieşte
decât se teme? Socotesc că aceasta se întâmplă fiindcă omul îşi iubeşte foarte puţin
mântuirea sa şi nu priveghează cu adevărat asupra lui, ca să nu-1 prindă moartea în
ceasul în care nici nu se gândeşte; căci găsindu-1 pe el nepocăit, se va chinui
veşnic în iad.

Mulţi sunt creştinii, care, după cum zice în Sfânta Scriptură, la Iov (15, 16), “beau
păcatul ca apa”. Pentru că fiecare dintre ei, mai înainte de a păcătui cugetă şi zice:
“Să păcătuiesc şi apoi mă voi mărturisi şi mă voi pocăi”. Iar după ce au păcătuit,
într-adevăr unii se mărturisesc, dar după mărturisire nu se mai îngrijesc de păcat, ci
zic: “M-am mărturisit, m-am pocăit”. “O, rău gând! De unde te-ai ivit să acoperi
pământul cu vicleşugul?” (Isus Sirah, 37, 3). O, amăgire foarte vătămătoare de
suflet şi înşelare a minţii ce acoperi pământul cu păcatele! Din care adânc ai ieşit?
Cu adevărat, n-ai ieşit din altul, ci numai din iad. Dar oare nu se cade să te întorci
iarăşi în iad şi să nu-i mai amăgeşti pe creştini?

În cuvântul acestei cărţi noi vom vorbi despre primejdia care stă asupra celor ce
păcătuiesc fără frică şi nu se mai îngrijesc ca după aceea să facă o mărturisire şi o
pocăinţă adevărată.
Sfântul Nicodim Aghioritul - Noul theotokarion - Canoanele aghiorite ale
Maicii Domnului

https://ro.scribd.com/doc/298175324/Sfantul-Nicodim-Aghioritul-Noul-theotokarion-
Canoanele-aghiorite-ale-Maicii-Domnului

***

Prefaţa Sfântului Nicodim la ediţia a doua a Theotokarion-ului

Feţei tale se vor închina bogaţii poporului, spune în mod profetic, referindu-se la
Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu, David Proorocul, strămoşul ei şi prin ea,
strămoşul lui Dumnezeu, care este cel mai insuflat de Dumnezeu dintre toţi
cântăreţii din veac. Bogaţii poporului pot fi socotiţi în chipul cel mai propriu şi mai
potrivit sfinţii şi cuvioşii melozi adunaţi în acest Theotokarion, fiindcă ei sunt cei
aleşi din popor, şi cu adevărat bogaţi, plini nu numai de harurile înţelepciunii şi ale
cunoştinţei, ci mai vârtos de ale sfinţeniei şi ale celorlalte felurite daruri
dumnezeieşti ale Duhului Sfânt. Aşadar, ei sunt cei ce se închină şi laudă faţa
Pururea Fecioarei Maria prin cântările lor aplaudate de Dumnezeu şi care picură
miere.

Mă refer la Andrei Criteanul, căpetenia tuturor melozilor, lebăda Bisericii cu grai


răsunător; Ioan Damaschinul, privighetoarea cea mai melodioasă şi cu dulce glas a
lui Hristos; Teofan al Niceii şi Graptul, mierla cea cu dulce grai şi bine
viersuitoare; Iosif imnograful, rânduneaua mult glăsuitoare, cu limpede glas a
credincioşilor; Ioan al Evhaitelor, sirena cu glasul ca mierea şi fermecător a
Duhului Sfânt; Mitrofan al Smirnei; cocoşul bine glăsuitor al Bisericii; Teodor
Studitul, greierele cântător al ortodocşilor; Fotie al Constantinopolului, pasărea
triluitoare şi căutătoare a Bisericii; Gheorghe al Nicomidiei, alăuta cea răsunătoare
şi frumos cântătoare; Teoctist Studitul, psaltirea cea cu zece coarde; Pavel de
Amorio, lira cea limpede a Duhului Sfânt; Nicolae Cataschepinul, harpa cea
duhovnicească şi armonioasă; Atanasie al Constantinopolului, organul cel insuflat
de adierile Mângâietorului; Ignatie al Constantinopolului, timpanul cel sfânt şi
cuvântător; Marcu al Efesului, trâmbiţa cu mare glas, Teodor Lascaris, naiul cel cu
dulce glas; Manuil Retorul, chimvalul cel răsunător; Clement, alăuta cu glas de
miere a Duhului; Ilie Ecdicul, harpa cea desfătătoare a harului; Calinic al
Heracleei, fluierul cel păstoresc şi dulce grăitor; celălalt Nicolae, cinteza cea
primăvăratică limpede glăsuitoare, şi Tecla, prea dulce răsunare.

Şi aşa cum în vechea Lege împăratul profet David, urmat de fiii lui Asaf şi ai lui
Idithum şi de restul cântăreţilor şi psalmiştilor, a cântat psalmii înaintea Chivotului
celui închipuit, iar poporul, urmându-i şi luând de la ei exemplu a cântat şi el
împreună cu aceştia, la fel şi în Noua Lege, a Evangheliei harului, bogaţii
poporului, sfinţii adică, aceşti scriitori de cântări şi melozi, unii au cântat cântare
dorică, alţii lidică, alţii frigiană, şi alţii mixolidică, unii au cântat pe glasurile
plagale ale acestora, astfel într-o singură muzică pe opt glasuri au alcătuit aceste
canoane de cântări, un singur melos prea armonios, înaintea Chivotului celui
adevărat şi însufleţit al lui Dumnezeu, adică înaintea Împărătesei Cerurilor,
Născătoarea de Dumnezeu, slujind şi lăudând chipul ei de Maică dumnezeiască
prin cântările şi laudele cele mai cuvenite ei, cerând nebiruita ei ocrotire prin
cuvintele cele mai mângâietoare şi foarte străpunse.

După modelul celor din corul corifeilor şi întâistătătorilor şi cântăreţilor acestora,


şi poporul Domnului cu numele lui Hristos numit, împrumutând aceleaşi cântări,
cântă şi el împreună şi slăveşte pe Maica lui Dumnezeu, chemând în ajutor
ocrotirea ei în toată vremea şi înconjurarea. Pentru aceasta şi Proorocul David,
profeţind despre sfinţii aceştia conducători de cor prin cuvântul de mai sus pe care
l-am amintit, adaugă imediat că şi celelalte popoare care poartă numele lui Hristos
vor lua exemplu de la aceştia de a mărturisi şi a slăvi în veacul veacului pe Pururea
Fecioara Maria zicând: „Pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul
veacului”. Şi acest cuvânt în mod sigur se referă la Născătoarea de Dumnezeu cum
îl tâlcuieşte marele Grigorie al Tesalonicului [Palama] în primul cuvânt la Intrarea
în Biserică a Maicii Domnului. Aceste canoane de cântări împrăştiate în multe
diferite Theotokarii manuscrise ale Sfinţilor Sfântului Munte şi adunate într-o
singură carte cu multă trudă şi osteneală, un frate evlavios şi iubitor de Hristos le-a
dat la lumină pe toate spre slava pururea Fecioarei şi spre folosul comun al tuturor
ortodocşilor şi iubitorilor evlavioşi ai Născătoarei de Dumnezeu.

Şi aşa cum cineva împletind dintr-o pajişte înflorită o cunună minunată şi felurită
din florile desfătate şi înmiresmate de acolo, ar aduce-o împăratului pământesc ca
pe un dar de mulţumire, la fel şi aici, din toate canoanele de cântări ale Născătoarei
de Dumnezeu, care se află în Sfântul Munte, Raiul Pururea Fecioarei, am adunat
cununa de faţă multicoloră şi înmiresmată din multe flori alese şi am adus-o cu
mult dor şi evlavie acestei Împărătese a cerurilor, Născătoarei de Dumnezeu, ca pe
un dar pentru ea, mai dorit decât preţioasa coroană de aur a lui Molhom, pe care a
purtat-o împăratul David pe cap, şi mai râvnit decât cununa Apocalipsei cea de
douăsprezece stele şi, ca să spun pe scurt, mai preţios decât toate cununile
împărăteşti de pe pământ bătute cu pietre scumpe.

Primiţi aşadar, fraţilor, acest nou şi prea înfrumuseţat Theotokarion. Primiţi-l cu


toţii, preoţi, monahi şi laici având bune nădejdi că toţi vom rămâne mulţumiţi,
citindu-l pe el cu mai multă evlavie a sufletului şi mai multă râvnă şi pocăinţă şi
străpungere şi bucurie a inimii decât vechiul Theotokarion. Cu mai multă evlavie
fiindcă fiecărui canon îi corespunde alcătuitorul lui care l-a cântat, cu mai multă
râvnă, străpungere şi bucurie a inimii din pricina felurimii şi a diversităţii, a
faptului că atâţia melozi diferiţi în fiecare zi diversifică privirea şi alungă
plictiseala şi desăvârşesc sufletul, potrivit marelui Vasile, împrospătându-l mereu
şi făcându-l înfloritor. Când e un singur autor, adeseori şi sufletul se plictiseşte şi
se împrăştie, dar când se schimbă autorul şi psalmodia se diversifică, atunci se
împrospătează şi dorinţa şi se înnoieşte şi atenţia.

Fie cunoscut iubirii voastre, fraţilor, că pe măsură ce veţi lăuda pe Maica


Domnului prin canoanele acestea de cântări şi cu cât veţi aduce feluritele voastre
cereri prin aceste canoane cu mai multă pocăinţă şi zdrobire şi smerenie a inimii
către iubitoarea Doamnă, cu atât mai mult veţi primi ajutor de la ea şi haruri, în
veacul acesta, fiind izbăviţi de toată înconjurarea potrivnică a vrăjmaşilor celor
văzuţi şi nevăzuţi, iar în veacul viitor, vom fi izbăviţi de osândă şi învredniciţi de
Împărăţia Cerurilor, potrivit teologului Grigorie al Tesalonicului [Palama], căci
acesta punând înainte acest cuvânt de mai sus al lui David „Pentru aceasta
popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului”. Şi tâlcuindu-l pe el, zice:
„Vezi cum toată zidirea laudă pe această Maică Pururea Fecioară si aceasta nu în
ani număraţi, ci în veac si în veacul veacului? Este de aici de înţeles că aceea nu
va înceta în tot veacul să facă bine la toată făptura...” .

Aşadar, bucurându-ne de atâtea bunătăţi prin citirea Theotokarion-ului, rugaţi-vă şi


pentru cel ce primul l-a adus la lumină şi pentru cel care îl tipăreşte acum deja a
doua oară şi încă pentru toţi fraţii care împreună s-au străduit şi au ajutat. Pentru ca
toţi asemenea prin mijlocirea Pururea Fecioarei să fie învredniciţi de mult râvnita
mântuire, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Celui născut din ea, ale lui Hristos,
Dumnezeul nostru, Căruia fie slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt
în veci. Amin.
„Gheronda, cum să ajung s-o iubesc pe Maica Domnului?”

- Gheronda, cum să ajung s-o iubesc pe Maica Domnului?


- Să citeşti în fiecare zi Canoanele ei (Theotokarion - culegere de şaizeci şi două de
canoane către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adunat Sfântul
Nicodim Aghioritul din manuscrisele aflate în mănăstirile din Sfântul Munte şi pe
care le-a editat în 1796). Ele te vor ajuta foarte mult s-o iubeşti pe Maica
Domnului. Să vezi după aceea ce va face Maica Domnului! Îţi va da multă mân-
gâiere.

- Gheronda, maica Stareță mi-a spus că am trebuinţă de trezire. Ce îmi poate


aprinde din nou râvna?
- Să citeşti în fiecare zi un Canon din Theotokarion şi vei vedea că vei dobândi
nobleţe. Fă aceasta ca pe un canon (n.r. - rugăciune de îndeplinit, primit de obicei
de la duhovnic). Dacă nu poţi să citeşti un canon întreg, să citeşti primul tropar de
la fiecare cântare şi podobiile care se află la sfârşitul canonului.

- Gheronda, ca să mă ajut în rugăciune, pot să-mi rânduiesc o perioadă de timp


în care să mă rog şi să nu mă opresc până ce nu trece acel timp?
- În această perioadă poţi rosti Rugăciunea lui Iisus, dar să faci între timp şi un
Paraclis sau să citeşti Theotokarionul.

- Gheronda, când să citesc Theotokarionul, seara sau dimineața?


‒ Este mai bine să-l citeşti dimineaţa, astfel încât ceea ce ai citit să-ţi stăruie în
minte toată ziua. Şi când eşti la ascultare poţi să întrerupi puţin lucrul şi să citeşti
un Canon din Theotokarion.

Theotokarionul ajută foarte mult. Încălzeşte inima, mişcă sufleteşte. Îmi aduc
aminte de ieromonahul Chiril, egumenul Mănăstirii Cutlumuş. Acesta, atunci când
citea Theotokarionul, nu se putea opri din suspine şi lacrimi. Chiar şi o singură
noimă (n.r. - înțeles, sens, conținut) din Theotokarion îţi poate schimba sufletul.

(Sfântul cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești VI. Despre rugăciune,


Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 66-67)
Sfântul Nicodim Aghioritul - Războiul nevăzut

Armele cele mai puternice în războiul nevăzut

După cum spune dumnezeiescul Pavel: „Lupta noastră nu-i împotriva cărnii și a
sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânilor întu-
nericului acestui veac și împotriva duhurilor răutății de sub cer” (Efeseni 6, 12).

Și ea mai spune că ostașii care au să se arunce în această luptă sunt toți creștinii.
Conducătorul lor este Domnul nostru Iisus Hristos, însoțit de toți coloneii și
căpitanii Săi, adică de toate cetele îngerilor și sfinților. Câmpul de bătaie (stadion)
și terenul în mijlocul căruia are loc acest război este inima noastră și toată natura
lăuntrică a omului. Durata războiului este toată viața noastră.

Și care-i armamentul acestui război nevăzut? Ascultați:


 „adăpostul” și apărarea luptătorilor este completa neîncredere în sine;
 „scutul” este încrederea și ferma nădejde în Dumnezeu;
 „povățuitorul” lor este meditarea suferințelor Domnului;
 „încingătoarea” lor este abținerea de la pasiunile trupești;
 „încălțămintea” lor, umilința și cunoașterea propriei lor neputinți;
 „pavăza” lor, lupta în ispite;
 „sabia” pe care o țin în mâna lor este sfânta rugăciune, atât mentală, cât și
orală, precum și ceea ce vine prin meditare;
 „sulița” ce o au în cealaltă mână este neînvoirea cu patimile care luptă
împo-triva lor, ci respingerea lor cu indignare;
 „porțiile” și hrana cu care se întăresc împotriva inamicilor sunt continua
par-ticipare la dumnezeiasca împărtășire, atât împărtășirea sacramentală la
altar, cât și comuniunea spirituală;
 iar „ochianul” cu care să poată vedea pe inamic din depărtare este
continua formare a minții a recunoaște faptele în chip just și deprinderea
continuă a voinței de a dori să fie bineplăcut lui Dumnezeu; precum și pacea
și liniștea deplină a inimii.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp.


4-5)

Să nu ne bizuim pe noi înșine

Iubite frate, este așa de necesar a nu te încrede în tine însuți, în acest război, că fără
aceasta, fii sigur, nu numai că nu vei izbuti a câștiga victoria dorită, dar nici nu poți
rezista câtva timp. Aceasta să se întipărească în mintea ta (Profetul Ieremia
numește apostat de la Dumnezeu pe cel ce e încrezător și nădăjduiește în sine
însuși, zicând: „Astfel zice Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om”
(Ierem. XVII, 5).
Sfântul Vasile cel mare, interpretând aceste cuvinte spune că: prin „cel ce se
încrede în om”, proorocul revelează ca noi să nu nădăjduim într-altul. Iar prin
cuvintele: „care face din plăcere brațele lui”, vrea să spună că noi să nu ne
încredem în noi înșine. Ambele lucruri sunt numite apostazie de la Dumnezeu,
această expresie fiind interpretată și într-alt fel, duce la concluzia că cel ce se
încrede în sine e un om apostat. Fiindcă zice că cel ce nădăjduiește într-un om este
apostat de la Dumnezeu.

Vezi cât de minunată-i această carte din calea ce o urmează ea: ea face război
dragostei egoiste care-i prima cauză, sursa și începutul tuturor patimilor și
viciilor.). Fiindcă de la Adam avem o mare concepție despre noi înșine. Totdeauna
credem că suntem ceva mai mult și credem că ar fi o mare greșeală să ne socotim
că nu suntem nimic. Suntem ceva. (Socotința că suntem ceva se numește
prezumție. E o patimă născută din iubirea de sine și devine izvorul, începutul și
cauza celorlalte pasiuni, dar atât de subtilă și tainică e această mândrie, încât cei ce
o au n-o simt. E un rău tot atât de mare pe cât e de subtil și tainic. Aceste patimi
închid prima ușă a minții prin care harul lui Dumnezeu voiește a intra, nu-l lasă să
intre și harul se retrage. Căci, cum poate veni harul să lumineze pe cineva care se
socotește a fi ceva mare; că-i înțelept și că n-are nevoie de alt ajutor, Domnul să
vindece aceste boli și patimi luciferice.

Cei ce-și arogă acest drept sunt nenorociți, cum spune profetul: „Vai de cei ce se
socotesc întelepți în ochii lor proprii” (Isaia V, 2), și Apostolul: „Nu vă socotiți
înțelepți” (Rom. XII, 16) și Solomon: „Nu socotiți că sunteți ceva” (Proverbe
III,7). E o prezumpție. E un defect greu de recunoscut, și care nu-i plăcut în ochii
lui Dumnezeu, Căruia Îi place o pătrunzătoare cunoștință de aceasta. Adică să
recunoștem că orice har și virtuți vin numai de la El. El este „vistierul tuturor
bunătăților” și de la noi nu poate veni nimic plăcut, nici vreun lucru care să-i placă,
chiar dacă acest adevăr foarte necesar este lucrul dumnezeeștilor Lui mâini pe care
dorește să-l dea iubiților lui prieteni, uneori cu inspirație și iluminare, alteori cu
lupte grele, amărăciuni, uneori cu ispită violentă de neînvins, alteori cu alte mij-
loace pe care nu le înțelegem.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 15-16)


De ce nu reușim să dezrădăcinăm patimile din viața noastră?

Află că-n acest război duhovnicesc sunt două voinţe în noi, una contrară alteia.
Una a părţii raţionale, şi de aceea se numeşte Raţionalul şi voinţă superioară.
Cealaltă a simţurilor, şi de aceea este numită sensibilă, voinţă inferioară. Ultima de
obicei mai este numită voinţa iraţională, voinţa poftelor şi a pasiunilor corporale.

Cu voinţa superioară, raţională, dorim numai lucrurile bune, iar cu cea inferioară,
iraţională, dorim numai lucrurile rele.

Deci, când dorim ceva numai cu simţurile, atât timp cât nu consimţim la aceasta cu
voinţa superioară şi raţională, nu ştim dacă-i adevărat ceea ce dorim. În aceasta,
adică în voinţa superioară, constă tot războiul nevăzut. În voinţa superioară.

Fiindcă voinţa raţională care-i între voinţa lui Dumnezeu şi cea a simţurilor se
luptă fie cu una, fie cu alta. Fiecare din acestea caută s-o câştige şi s-o supună.

De aceea, cei ce doresc să schimbe viaţa lor trupească şi să o pună în slujba lui
Dumnezeu, atunci mai ales la început întâmpină mari tulburări, dureri şi amă-
răciuni. Mai ales când răul a devenit obişnuinţă. Fiindcă opoziţia pe care voinţa
raţională o primeşte de la voinţa lui Dumnezeu şi de la cea a voinţei simţurilor,
care stau de o parte şi de alta şi luptă împotriva ei, este aşa de puternică când
biruinţa ei se câştigă cu multe sudori. Antagonismul lor e greu de înţeles celui ce
şi-a făcut obişnuinţă a trăi fie în virtuţi, fie în vicii, care se mulţumeşte a trăi fie în
unele, fie în altele. Pentru că virtuosul se supune uşor voinţei lui Dumnezeu, iar cel
vicios înclină spre voinţa simţurilor, fără nici o opoziţie nu poate izbuti. Deci cel ce
doreşte să obţină virtuţi creştine şi să slujească lui Dumnezeu, dacă nu se leapădă
nu numai de plăcerile mai mari, ci şi de cele mai mici, de care este legat cu
dragoste pământească, se întâmplă că foarte puţini ajung la desăvârşire.

Fiindcă atunci când au izbutit, prin mari sforţări, să stăpânească plăcerile mai mari,
nu mai vor să se silească a supune şi poftele lor mai mici şi mai nebăgate în seamă.
Acestea-i domină în tot ceasul.

De pildă: sunt unii care, desigur, nu se gândesc la situaţia şi lucrurile ce aparţin


altora, totuşi iubesc până la exces pe ale lor; alţii nu caută cinste, totuşi n-o refuză
dacă le este dată, ba chiar o doresc pe ascuns şi uneori o caută prin diferite
mijloace. Iar alţii țin cu statornicie posturile hotărâte, după datoria lor, totuşi sunt
stăpâniţi de lăcomie şi mănâncă mai mult decât trebuie. Alţii trăiesc în austeritate,
abţineri şi nevoinţe, totuşi nu se despart de unele tovărăşii care le plac, deşi acestea
constituie o mare piedică a vieţii spirituale şi a unirii cu Dumnezeu. (...)

Din cele spuse rezultă că cei ce trăiesc astfel înfăptuiesc lucrurile bune în mod
imperfect, cu mai puţină cinste, fiindcă ei caută măririle lumii.

De aici rezultă că ei nu progresează în calea mântuirii, ci dau înapoi şi cad în


răutăţile dinainte. Nu iubesc adevărata virtute, nici nu se arată recunoscători lui
Dumnezeu, care i-a răscumpărat din tirania şi robia celui rău. De aceea, totdeauna
sunt ignoranţi și orbi, încât nu văd pericolul în care se găsesc, pe când ei se con-
sideră mântuiţi şi în afară de orice pericol.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 35-37)


Războiul duhovnicesc trebuie dus neîntrerupt, cu mult curaj şi pe tot frontul

De voieşti a birui pe inamicii tăi mai repede, e nevoie să lupţi, frate, curajos cu
toate patimile tale: mai ales contra egoismului, obişnuindu-te a întâlni ca pe nişte
prieteni necazurile ce ţi le poate face lumea. Când un om nu recunoaşte absoluta
necesitate a acestui război de sine, şi când îl socoteşte lucru de nimic, s-a întâmplat
şi întotdeauna se întâmplă că biruinţele sunt grele, rare, nedepline şi nestatornice.

De aceea, acest război trebuie dus fără încetare ori slăbire, până în vremea morţii şi
cu toată bărbăţia sufletului, pe care uşor o dobândeşti dacă o ceri de la Dumnezeu.

Mai cugetă la un fapt. Neputinţa şi ura continuă ce ţi-o poartă demonii si marea
mulţime de rătăciri si dezorientări puse înaintea ta, nu pot nimic în faţa puterii
nemărginite a lui Dumnezeu şi a dragostei ce o are pentru tine, a îngerilor din
ceruri şi a rugăciunilor tuturor sfinţilor care luptă de partea ta, cum este scris
despre Amalec: „Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al
Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam"
(Eşirea, 17, 16).

Deci tot prin aceste cuvinte au fost purtate aşa de multe femei şi aşa de mulţi
oameni. Gândurile acestea au stăpânit şi au mişcat toată lumea şi a înviorat
înţelepciunea lumii.

De aceea să rămâi curajos, chiar de ţi s-ar părea că lupta inamicilor te-ar nimici şi
te-ar pierde, că ea poate continua toată viaţa şi că te-ar arunca în cine ştie ce
prăpastie. Pentru că toată puterea şi cunoaşterea vrăjmaşilor este pusă în mâinile
dumnezeescului Comandant, Şefului Suprem, Iisus Hristos, pentru cinstea Căruia
tu lupţi.

Domnul nu numai că nu va lăsa pe duşmani să te piardă, (fiindcă aceasta ar fi şi


necinstirea Lui), ci va şi lupta în locul tău până ce-i va da prinşi în mâinile tale
după buna Lui plăcere, cum e scris: „Căci Domnul Dumnezeul tău merge în
mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească şi să-ţi dea în mână pe vrăjmaşii tăi
dinaintea ta; tabăra ta va trebui să fie sfântă, pentru ca Domnul să nu vadă la tine
nimic necurat şi să nu se abată de la tine" (Deut. 23, 14).

Chiar dacă El amână biruinţa până în ultima zi a vieţii tale aceasta-ţi va fi de mare
folos. Un câştig mai mare. Nu lepăda armele, nici nu fugi.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 46-47)


Trăim o luptă zilnică, în care Hristos ne ajută să biruim

Când te scoli dimineaţa şi te-ai rugat puţină vreme, zicând: „Doamne Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, primul lucru de care trebuie să-ţi dai
seama este acesta, că tu eşti într-un loc, numit stadion [stadion însemnează locul
unde se dau luptele atletice], care nu-i altceva decât inima ta şi tot omul dinăuntru.
Ai în vedere că în faţă stă inamicul, pofta ta cea rea, contra căreia te-ai hotărât a
lupta. Fii gata de atac şi netemător de moarte, dacă voieşti a birui. Cugetă că în
partea dreaptă a arenei vezi chiar pe Comandantul tău biruitor, Domnul nostru Iisus
Hristos, cu PreaSfântă Maica Sa şi cu multe oşti de îngeri, sfinţi şi îndeosebi cu
Arhanghelul Mihail; iar la stânga, vezi răul infernal cu demonii lui, aromându-ți și
îndulcindu-ți pasiunile şi poftele rele.

Aruncă-te în luptă, supune pe demon cu semnul crucii, fiindcă ai un glas de la


îngerul tău păzitor care grăieşte astfel: „Azi ai de luptat împotriva acestei pasiuni, a
celorlalţi inamici ai tăi, nu lăsa inima a-ţi slăbi; nu fugi din luptă, fiindcă de faţă-i
Domnul nostru şi Comandantul Suprem, Iisus Hristos, însoţit de toţi coloneii şi
căpitanii. Adică cu toată oastea Lui glorioasă, gata a lupta împotriva tuturor
inamicilor tăi. Nu-i va lăsa să te oprime, ori să te ia prins. Domnul, s-a zis, va lupta
pentru noi”. (Ieşirea XIV, 14).

Deci, stai ferm, supraveghează-te, sileşte-te de suportă „necazul” ce-l simţi uneori;
strigă din adâncul inimii tale cât de des; „Nu mă lăsa în mâinile vrăjmaşilor mei”
(Ps. XXVI, 14). Strigă către Domnul, către Preasfânta Fecioară şi către toţi sfinţii,
bărbaţi şi femei, şi totdeauna vei fi biruitor. Fiindcă este scris: „Scris-am vouă,
părinţilor, fiindcă aţi cunoscut ce este de la început. Scris-am vouă, tinerilor, căci
sunteţi tari, şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean”
(I Ioan II, 14).

Şi dacă eşti slab, neobişnuit, stângaci, iar vrăjmaşii tăi sunt puternici şi mulţi, cu
atât mai mare va fi ajutorul Celui ce te-a făcut şi te-a răscumpărat. Dumnezeu este
neasemănat mai puternic în acest război; căci este scris: „Cine este acest împărat al
Slavei? Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte” (Ps. XXIV, 8). El
are mai multă dorinţă a te salva, decât vrăjmaşul de a te nimici.

De aceea luptă şi nu te mâhni de oboseală. Fiindcă din aceasta se naşte biruinţa şi


marele tezaur adus de Împărăţia Cerurilor, şi sufletul este unit în veci cu
Dumnezeu.

Deci, începe în numele lui Dumnezeu a lupta. Ia arma cu această speranţă. Cu


încredere în Dumnezeu, cu rugăciuni, exerciţii, şi mai ales cu arma rugăciunii din
inimă şi cuget care este: „Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă”; un nume aşa de
înfricoşat, ca o sabie cu două tăişuri, întorcându-se în inima ta şi aruncând jos,
biciuind, demonii şi pasiunile.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp.


49-50)
Pune, Doamne, pază gurii mele!

Deprinde-te a tăcea, chiar acolo unde nu-i rău să vorbeşti, ca să câştigi deprinderea.
Numai să nu fie tăcerea ta pricină de vătămare duhovnicească ţie ori celorlalţi. Ia
seama a sta departe de sfaturile oamenilor, fiindcă în locul oamenilor vei avea
tovarăşi pe îngeri, pe sfinţi şi pe Dumnezeu.

În fine, aminteşte-ţi de războiul ce-l ai în mâini. Dacă vei vedea câtă luptă ai să
depui într-însul, desigur vei pierde pofta a vorbi ceva de prisos.

Cum se cuvine a ne conduce limba

Cea mai mare trebuinţă este a ști să-ți cârmuiești limba cum se cuvine şi s-o
înfrânezi. Foarte adeseori, multa vorbire vine din mândrie. Din aceasta părându-ni-
se că ştim multe şi fiind mulţumiţi de părerile noastre, ne silim cu multe reflecţii şi
cuvinte meşteşugite să impunem opinia noastră inimilor celorlalţi, ca să le apărem
ca învăţători. Le arătăm astfel de mândrie, ca și cum ei ar avea nevoie să înveţe de
la noi. Acest orgoliu apare mai ales când îi învăţăm fără ca ei să fi cerut acest lucru
de mai înainte.

Nu-i posibil a spune în câteva cuvinte câte răutăţi se nasc din multa vorbire. Vorba
multă e mama lenei, baza ignoranţei şi a nebuniei, uşa clevetirii, sluga minciunilor
şi răceala evlaviei fierbinţi. Vorbele multe întărâtă şi întăresc patimile, şi dintr-
însele se porneşte apoi limba cu o mare uşurinţă spre vorbire nechibzuită.
De aceea, Sfântul apostol Iacov voind să arate cât de greu este unui om să nu
greşească în cuvintele rostite, zice că acest lucru e posibil numai pentru bărbaţii
desăvârşiţi: „Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în
stare a-şi înfrâna tot trupul” (Iacov 3, 2).

Fiindcă limba, îndată ce începe a vorbi, aleargă ca un cal fără frâu şi nu vorbeşte
numai cele bune şi cuviincioase, ci şi cele rele. De aceea, acelaşi apostol o
numeşte: „Rău fără astâmpăr, plină de venin aducător de moarte” (Iacov 8); iar
Solomon în acelaşi fel a zis că „din multă vorbire nu vei scăpa de păcat” (Proverbe
10, 2).

Şi ca să spunem în general: Cel ce vorbeşte mult, dă a se înţelege că-i ignorant:


„Cel nebun înmulţeşte cuvintele” (Eclesiastul 10, 14).

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 80-81)


Atunci când ne lăsăm pradă tristeții, capitulăm în fața diavolului

După cum orice creştin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă
orice spre a şi-o recâştiga, tot astfel trebuie să ştie că nu-i raţional şi drept ca vreo
întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.

Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare paşnică, cum
am spus mai înainte de mai multe ori. Şi astfel, fără supărarea inimii, să ne
mâhnim, ca orice păcătos, şi să plângem foarte puţin înăuntrul nostru; adică, să
simţim compătimire în dispoziţia pioasă a dragostei.

Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele şi chinuitoare, ca: boala,
lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri şi altele, deşi oamenii
cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de nişte vexaţiuni ale naturii, totuşi, cu
darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le şi dorim, să le iubim
ca fiind nişte pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest
scop, vom plăcea chiar Domnului nostru şi, urmând Voinţii Lui, vom trece prin
toate ale lumii cu o inimă liniştită şi paşnică, oricât de mari ar fi tulburările,
necazurile și amărăciunile acestei vieţi.

Fii încredinţat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui
Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărăşită de nedesăvârşire şi
totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o
strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra şi tulbura, să te
vestească a-ţi lua armele de apărare, socotind că cele rele, deşi simţurile noastre şi
exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuşi nu sunt într-adevăr rele,
nici nu ne pot lipsi de cele bune şi că toate sunt poruncite sau permise de
Dumnezeu pentru scopurile drepte şi bune ale noastre şi pentru alte pricini
necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune şi drepte.

Dacă, la orice supărare şi întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm,


mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să ştii că orice sârguinţă şi
nevoinţă nu-ţi aduce nici un folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu
mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristaţi, inima e supusă multor loviri
şi războaie ale vrăjmaşilor şi că, mai mult, nici nu putem vedea şi desluşi bine
calea adevărată şi drumul faptei bune. Vrăjmaşul nostru, diavolul, urăşte mult
pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu, ca să facem
lucruri mari), adesea vine ca un prieten şi încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce
par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare şi mincinoase poţi să vezi din semne
precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.

De aceea, dacă voieşti a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică
mintea şi atenţia ei, îţi va spune că o nouă dorinţă de vreun lucru bun cere să intre
în suflet, nu-i deschide uşa inimii. Întâi leapădă-te de orice voinţă a ta, pune-o
înaintea lui Dumnezeu şi, mărturisind orbirea şi ignoranţa ta, roagă-L cu căldură să
te lumineze cu Lumina Lui, ca să poţi vedea dacă această poftă şi dorinţă vine de la
vrăjmaş. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc şi supune-o judecăţii
lui.

Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorinţă, se cuvine, înainte de a păşi la


realizarea ei, să te smereşti şi să-ţi omori graba şi ardoarea pentru ea, pentru că
ceea ce naşte din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta
naturii.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 99-102)


Cum ne dăm seama dacă mustrările de conștiință vin de la diavol?

Ca să-ţi păstrezi pacea totdeauna, trebuie să îți aperi inima de unele mustrări şi de
cenzurile interne ale conştiinţei care uneori, deşi par a fi de la Dumnezeu, totuşi
vin de la diavol, fiindcă te acuză pentru vreo greşeală.

Din roadele acestor reproşuri vei cunoaşte originea lor. Pentru că, dacă te smeresc,
te fac sârguitor la fapte bune şi dacă nu-ţi răpesc încrederea şi nădejdea în
Dumnezeu, primeşte-le ca de la Dumnezeu; iar de te tulbură, te fac mic la suflet,
neîncrezător, leneş şi pregetător la bine, fii convins că vin de la diavol. Nu asculta
de ele, ci urmează-ți calea și nevoința ta.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 102)


Cum să avem răbdare în necazuri - Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Pentru a te putea feri de aceste loviri ale amărăciunilor şi necazurilor, două lucruri
ai să faci: primul, a socoti cui sunt potrivnice acele fapte: Duhului şi sufletului;
egoismului şi poftelor noastre. Pentru că, de sunt contrare apetiturilor şi egoismului
(care-i universal şi primul tău duşman), să nu le numeşti potrivnice, ci socotește-le
ca binefaceri şi ajutoare ale Preaînaltului Dumnezeu.

Deci, primeşte-le cu inimă veselă şi cu recunoştinţă; dar dacă sunt contrare Du-
hului şi sufletului, nici pentru acest motiv nu se cade a-ţi pierde pacea sufletului; al
doilea, înalță-ți mintea la Dumnezeu și, cu ochii închişi (fără să te mai uiţi la
altceva), ia orice întâmplare din milostiva mână a dumnezeieştii Providenţe, ca pe
un pachet plin de toate bunătăţile.

Sfântul Ioan Gură de Aur obişnuia a zice în toate împrejurările: „Slavă lui
Dumne-zeu pentru toate, pentru că nu voi înceta a zice astfel totdeauna pentru
toate ce mi se întâmplă”.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 102-103)


Cum să ne rugăm dacă ne-a biruit păcatul?

Când diavolul ţine pe cineva în robia păcatului, el este mai zelos decât la orice a-l
orbi şi a-l scoate din orice gând bun care l-ar face să-şi cunoască viaţa lui cea
nenorocită. Nu numai că îl scoate din orice gând ce l-ar duce la convertire şi la
pocăinţă, punându-i în mintea lui alte gânduri rele şi potrivnice, ci şi cu uneltiri
gata şi cu prilejuri imediate îl face să cadă adesea în acelaşi păcat ori în altele mai
mari. Din acestea mizerabilul păcătos iese mai întunecat şi mai orbit, încât această
orbire îl aruncă în prăpastia păcatului şi de la starea de compătimire, de la orbire
trece la un păcat mai mare, încât mai toată viaţa lui ticăloasă se mişcă într-un cerc
vicios până la moarte, dacă Dumnezeu nu se va îngriji să-l mântuiască prin harul
Său.

Deci cel ce se află în această stare nenorocită, dacă voieşte a se însănătoşi, trebuie
să primească cât mai repede posibil acel gând şi acea inspiraţie care-l cheamă de la
întuneric la lumină, de la păcat la pocăinţă şi trebuie să strige din toată inima către
Făcătorul său: „Domnul meu, ajută-mi, ajută-mi degrabă şi nu mă mai lăsa în acest
întuneric al păcatului!”

Dar să nu înceteze a repeta această strigare şi îndată, de-i posibil să ceară ajutor şi
sfat ca să se poată elibera de vrăjmaşi; iar de nu se poate ridica repede, să alerge cu
toată bărbăţia la Iisus cel Răstignit, să cadă la sfintele Lui picioare cu faţa la
pământ şi la Născătoarea de Dumnezeu Maria, cerând îndurare şi ajutor. În această
bărbăţie stă toată biruinţa.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 106-107)
Acum este vremea pentru îndreptare și pocăință, nu mâine sau poimâine

Cei ce-și dau seama de viața ticăloasă ce o duc și voiesc s-o schimbe, deseori sunt
biruiţi şi amăgiţi de vrăjmaşi cu această armă: „După aceasta, după aceasta”,
„Mâine, mâine”, „Întâi să fac aceasta şi apoi mă voi apleca cu mai multă sârguinţă
la darul lui Dumnezeu şi la viaţa spirituală; să fac azi aceasta şi mâine mă voi
îndrepta”.

Frate, aceasta este cursa vrăjmaşului care a prins pe mulţi şi totdeauna prinde pe
toată lumea. Cauza ei este lenevirea şi ignoranţa noastră, pentru că faţă de o astfel
de cauză, de care depinde toată mântuirea sufletului nostru şi toată cinstirea lui
Dumnezeu, nu luăm toată energia şi tăria noastră să zicem: „Acum, acum să duc
viaţă duhovnicească, să mă pocăiesc, iar nu mâine”. „Acum” şi „azi” sunt în mâna
mea, iar „după aceasta” şi „mâine” sunt în mâinile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi în
puterea mea „după aceasta” şi „mâine”, ce cale de biruinţă și de mântuire ar fi
aceasta ca întâi să doresc a fi rănit şi apoi tămăduit, a face neorânduială şi apoi a
mă înţelepţi?

De aceea, frate, de vrei să fugi de această amăgire şi să învingi pe vrăjmaş, leacul


cel mai bun este să te supui gândurilor bune şi dumnezeieştii inspiraţii, care te
cheamă la pocăinţă şi să nu zici: „Am pus un termen şi nu mă pot pocăi înainte”.
Nu, fiindcă astfel de hotărâri deseori sunt greşite şi mulţi din cei ce s-au încrezut
într-însele au rămas amăgiţi şi nepocăiţi din diferite pricini.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 107-108)


Cum să înfruntăm gândurile de mândrie?

Dacă amintirea faptelor bune făcute de tine te îndeamnă la mândrie, cugetă îndată
că aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, și, ca și cum ai vorbi cu ele, zi
(Gândeşte-te deci că, oricâte fapte bune ai face şi oricâte daruri ai lua, cu atât mai
mult ele se datorează lui Dumnezeu şi tu te obligi mai mult faţă de El. Din această
meditare, nu numai că nu te vei mândri de virtuţi şi calităţi, ci te vei coborî în
adâncul smereniei, fiindcă nu ai nimic vrednic cu care să mulţumeşti pe deplin
darurilor dumnezeieşti): „Nu ştiu, gândurilor, cum aţi apărut şi aţi năvălit în mintea
mea! Nu eu sunt autorul faptelor bune, ci bunul Dumnezeu şi darul Său. El v-a
crescut şi v-a păzit. Deci numai pe El voiesc să-L cunosc, Părinte Începător şi
Înfăptuitor. Lui Îi mulţumesc şi pe El Îl laud”.

Meditează apoi că toate lucrurile făcute de tine nu sunt tocmai în lumina şi după
darul dat ţie să le cunoşti şi să le faci, ci multe sunt neîndeplinite şi multe departe
de scopul curat şi sârguinţa obligatorie. De aceea, când vei înţelege bine acestea,
vei vedea că se cuvine mai bine a te ruşina de virtuţile tale, decât a fi satisfăcut în
zadar și a te mândri cu ele. Fiindcă-i destul de adevărat că virtuţile fireşti ale lui
Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind în sine curate si desăvârşite,
oarecum se profanează din cauza lipsurilor şi insuficienţelor noastre.

Apoi compară-ţi faptele cu ale sfinţilor, adevăraţilor prieteni şi robi ai lui Dumne-
zeu, şi vei vedea că cele mai de seamă fapte ale tale sunt nimicuri şi de foarte
puţine ori de nici o cinste. (...)
În scurt, de îţi vei înălţa mintea la dumnezeirea şi nemărginita mărire a Dumne-
zeului tău („înaintea Căruia nici cerul nu-i curat", cum e scris, Iov, 15, 15), vei
vedea bine că, în tot lucrul tău, nu trebuie să te mândreşti şi să-ţi înalţi cugetul, ci
să te îngrozeşti şi să te cutremuri, oricât de sfânt şi de desăvârşit ar fi. Eşti dator a
zice din tot sufletul către Domnul, ca vameşul cel smerit: „Dumnezeule, milostiv
fii mie, păcătosului”.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp.


119-120)
Să ne smerim singuri, ca să nu ne smerească Dumnezeu

Acesta-i fundamentul tuturor virtuţilor, Dumnezeu ne-a făcut din nimic şi acum,
fiindcă suntem ceea ce suntem prin Dânsul, voieşte a întemeia toată fiinţa noastră
duhovnicească pe această cunoştinţă că de la noi înşine nu suntem nimic. Cu cât ne
vom adânci mai mult în această observare, cu atât vom vedea mai clar neajunsurile
şi ticăloşiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca să se ridice duhov-
niceasca noastră zidire.

Nu gândi, o, fiule, că vei putea să adânceşti vreodată toată cunoaşterea aceasta. E


cu neputinţă. (...)

De voieşti a lăuda pe Dumnezeu, smerește-te și doreşte a fi prigonit de alţii.


Smereşte-te cu toţi şi sub toţi, dacă voieşti a slăvi pe Dumnezeu.

Dacă vrei a-L afla, nu te înălţa, că El fuge. Smereşte-te şi smereşte-te cât poţi, iar
El va veni să te afle şi să te îmbrăţişeze. Cu cât te vei smeri în ochii Lui şi vei voi a
fi socotit netrebnic de alţii şi a se întoarce toţi de la tine ca de la un lucru urât, cu
atât te va primi şi se va uni strâns cu tine şi mai cu iubire.

Frate, pentru marele dar ce ţi-l dă Dumnezeu, Cel atât vătămat de păcatele tale, ca
să te unească cu Sine, fă şi tu aceasta - a te socoti mai nevrednic şi mai rău decât
toţi. Deseori mulţumeşte-I şi socoate-te îndatorat celor ce-ţi dau prilej a te smeri.
Adică celor ce te-au defăimat ori te defaimă totdeauna. Chiar dacă suferi în silă
defăimările, sileşte-te, cât poţi, a nu arăta nici un semn de nemulţumire.
Şi dacă, cu toate aceste nevoinţe adevărate, viclenia diavolului şi închinarea noa-
stră cea rea se îndârjesc la noi, încât mereu ne supără gândurile mândriei şi ne
rănesc inima, chiar atunci este vreme potrivită cu atât mai mult a ne smeri şi a ne
defăima, a ne urî (păcatele), cu cât vedem din acea cercare că într-adevăr luptăm cu
toate puterile noastre să ne izbăvim de el.

Dar nu ne putem elibera de brutalitatea lui, fiindcă suferim de supărările mândriei


care-şi au rădăcina şi originea în blestemata şi deșarta părere de noi înşine.

Astfel vom scoate din otrava amară, miere; din răni, sănătate şi din mândrie, sme-
renie.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 121-122)


Trecând cu răbdare prin ispite, Îl bucurăm pe Dumnezeu

De aceea, să avem la îndemână multe ziceri pentru virtutea la care ne nevoim, pe


care să le folosim, repetându-le toată ziua şi mai ales când ne va ataca antipodul
virtuţii ce căutăm.

De pildă, dacă ne silim a deprinde răbdarea, putem rosti aceste ziceri şi altele
asemenea:
 „Bărbatul îndelung răbdător are multă pricepere” (Pilde 14, 31).
 În Psalmi 9,18: „Răbdarea săracilor nu va pieri niciodată”;
 „Vai celor ce aţi pierdut răbdarea!” (Sirah, 2, 15);
 „Mai bun este cel îndelung răbdător, decât bărbatul puternic” (Proverbe
16, 34);
 „Cel ce-şi stăpâneşte mânia e mai bun decât cel ce cucereşte o cetate”.
 „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19);
 „Prin răbdare să alergăm la lupta pusă înainte” (Evrei 12);
 „Iată fericim pe cei ce au răbdat” (Iacob 5, 11);
 „Fericit bărbatul care rabdă ispită” (1, 12);
 „Iar răbdarea să fie desăvârşită; aveţi nevoie de răbdare” (1, 4 şi 10, 36).

Tot astfel putem rosti şi această rugăciune mică:

„O, Dumnezeul meu, când se va înarma inima mea cu arma răbdării? Când voi
trece prin ispită fără a-mi tulbura inima, ca să dau bucurie Dumnezeului meu? O,
iubitele mele suferinți ce mă faceţi asemenea Domnului meu Iisus, cel ce a pătimit
pentru mine! O, Iisuse, singura viaţă a sufletului meu! Ajunge-voi oare a odihni
între mii de suferinţe pentru mărirea ta? Voi fi fericit, dacă în mijlocul focului
necazurilor mă voi aprinde de dorinţa de a suferi chinuri mai mari!”

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 128)


Hristos a simţit orice fel de suferinţă pe care noi am putea s-o avem ca oameni

Toată durerea suferită de orice om, de la Adam până la sfârşitul veacului, toate,
toate, fără alegere le-a simţit Domnul într-Însul. De aceea, ocările, ispitele, hulirile,
greutăţile, austerităţile, toate greutăţile şi muncile oamenilor au chinuit sufletul lui
Iisus. Ba încă mai grozav decât cele ce le-a pătimit.

Toate necazurile mari şi mici, ale sufletului şi trupului, venite peste toţi oamenii în
cursul vieţii lor, până la o uşoară durere de cap, toate I-au fost cunoscute deplin.
Noul Adam şi Părintele duhovnicesc al tuturor oamenilor le-a simţit puternic în
milostiva Lui inimă.

Nimeni nu poate spune ceva din multele şi grozavele dureri produse Lui de amără-
ciunea Preasfintei Maicii Sale. Căci şi Ea s-a amărât de toate durerile Fiului şi a
pătimit cu Dânsul. Pentru acest motiv, durerile Maicii au produs răni lăuntrice
Fiului şi inima cea dulce a rămas săgetată de săgeţi de foc ale dragostei de Ma-
mă.(...)

În scurt, iubite, dacă vei medita bine cauza chinurilor îndurate, nu vei găsi alta
decât că: „El a luat asupră-Și durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a
împovărat” (Isaia 53, 4). De aceea, primește să pătimeşti cu Dumnezeul tău cel
Răstignit, întoarce-I darurile cerute de El de la tine. Nemăsurat ești dator. Urăşte
păcatul şi luptă-te vitejeşte cu toţi vrăjmaşii Lui şi cu toate pornirile şi voile tale
rele. Numai astfel te poţi dezbrăca de omul cel vechi şi îmbrăca în cel nou,
împodobindu-ţi sufletul cu virtuţile evanghelice.
(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 158)
Cum să renunțăm la judecarea aproapelui

Pentru a-ţi agonisi virtutea neosândirii şi a nu ţine pizmă faţă de vrăjmaşii tăi, ci a-i
iubi, a-i ierta şi a te ruga lui Dumnzeu din tot sufletul să fie iertaţi, chiar dacă te-au
ocărât, chiar dacă te-au păgubit şi chiar dacă ţi-au pus şi viaţa în pericol de moarte,
contemplă pe Domnul răstignit pe cruce. Priveşte-L însângerat, cu cunună de spini
împletiţi pe cap, cu faţa necinstită şi scuipată, cu buzele arse de sete şi durere, vezi-
L cum roagă pe Părintele Său a ierta pe ucigaşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce
fac” (Luca 23, 34). Deşi putea porunci pământului să-i înghită într-o clipă!

De aici, ia seama cum Atotputernicul lumii a iertat păcatul atâtor vrăjmaşi şi


ucigaşi. Ce lucru mare e dacă tu, un nimic, tu viermele ticălos şi neputincios al pă-
mântului, vei urma Lui şi vei ierta vrăjmaşilor tăi din inimă?

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 159-160)


Sfântul Nicodim Aghioritul - Paza celor cinci simțuri

Clerul nu se cade a hrăni păsări şi câini mici

Alături de glasurile dezmierdătoare ale oamenilor şi ale cântecelor de joc se


numără şi glasurile păsărilor, adică ale papagalilor, privighetorilor, porumbeilor,
canarilor şi ale altor cântătoare de acest fel, precum şi lătratul câinilor mititei,
vietăţi pe care le hrănesc cu oarecare grele cheltuieli în casele lor nu numai [dintre]
mireni, ci şi clerici şi sfinţiţi. Pentru aceea, având în vedere vătămarea produsă de
acestea, precum şi deşertăciunea lor, te rog fierbinte pe Prea Sfinţia ta să te lipseşti
[de ele]. Şi dacă poate ai în casă unele ca acestea, leapădă-le, căci, într-adevăr, este
un lucru cu totul necuviincios ca un arhiereu să hrănească [vietăţi] ca acestea în
Mitropolie, întrucât se face pricină de multă ocară şi sminteală creştinilor - adică să
vadă în casa arhiereului sau a preotului păsări şi câini mici şi să audă necu-
vântătoarele lor glasuri acolo unde se cădea să se vadă tot lucrul de cinste şi
cucernic.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa,


Galaţi, p. 141)
Ispita ce vine de la ținerea animalelor de companie!

Pentru că aceste vieţuitoare (animalele de companie) pricinuiesc în inimile


oamenilor împătimire şi dragoste neraţională, încât cei ce le au le iubesc mai mult
pe ele decât pe oamenii cei raţionali, asemenea lor. Aceasta o adevereşte pe de o
parte împăratul Onorie, care nu s-ar fi întristat atât de mult chiar dacă s-ar fi
pierdut cetatea Romei cât dacă ar fi pierit papagalul său care se numea tot la fel
[Roma], după cum zic istoricii, sau, după alţii, căţeaua lui care se numea astfel. Pe
de altă parte, robii unor popoare care se aflau la Roma şi ţineau în mâinile lor câini
mici pe care îi mângâiau ca şi cum ar fi fost copiii lor l-au făcut pe cezarul să îi
înfrunte cu această nostimă întrebare: „În locurile acestor oameni femeile nasc
copii sau nu?” Aceasta povesteşte Plutarh. Şi ce să spun despre nişte vietăţi ca
acestea? Atât de nepriceput şi de împătimit este ticălosul om, încât îşi revarsă
patima şi dragostea până şi către târâtoarele cele purtătoare de moarte şi otră-
vitoare.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Editura Egumenița,


Galați, p. 141)
Dezlegarea pentru zilele de miercuri și vineri

Să păzeşti nedezlegat postul de miercuri şi vineri, exceptându-le pe cele ce au


dezlegare în sfinţitul Ceaslov. Iar dacă alţii (nu ştiu care) dezleagă [acest post] la
vin şi la ulei, să nu le urmezi şi Sfinţia ta, oricine ar fi [ei]. Canoanele vorbesc
despre aceasta în multe locuri.

Canonul 69 apostolic hotărăşte ca postul de miercuri şi vineri să se ţină ca şi Postul


mare, [adică] cu mâncare uscată: „Dacă un episcop, preot, diacon, ipodiacon, citeţ
sau psalt nu ar posti sfânta patruzecime a Paştilor, sau Miercuri şi Vineri, să se
caterisească, afară de faptul când ar fi împiedicaţi de o slăbiciune trupească. Laicul
să se afurisească.”

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Editura Egumenița,


Galați, p. 161)
Privirea zidirilor se naşte din Scripturi

În cuvintele acestea ale zidirilor să se îndeletnicească, deci, sfinţitul tău suflet, dacă
voieşti să-ţi veseleşti mintea şi să-ţi îndulceşti inima prin cugetarea la ele. Să înveţi
încă şi cuvintele lumii celei gândite - adică ale celor nouă cete de îngeri - de la
Dionisie cel cu minte îngerească, acea pasăre a cerului (după cum îl numeşte
dumnezeiescul Gură de Aur), precum şi de la ucenicii lui. Iar cuvintele lumii
văzute să le înveţi de la dumnezeieştii Părinţi - tâlcuitorii celor şase zile [ale
creaţiei] - şi mai ales de la marele Vasile care a arătat firea celor existente. Căci
zice Sfântul Isaac: „Căci privirea de către fii a tainelor fireşti este legată de credinţă
şi paşte în livada Scripturilor”.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Bunavestire,


Bacău, 2001, p. 324)
Cu ce se aseamănă organele simțurilor?

Sârguieşte-te să-ţi cureţi sufletul de întinăciunile aduse de organele simţurilor. Se


cuvine a urmări cum Mirele apare prin ferestre - adică prin simţurile noastre. Când
cugetăm la legea Domnului ziua şi noaptea, desfătându-ne întru dumnezeieştile
cuvinte şi luând aminte la cele scrise cu umilinţă şi cu înţelegere, ne deschidem
ferestrele noastre şi primim faţa Mirelui.

Iar când alţii citesc dumnezeieştile cuvinte sau vorbesc despre Dumnezeu şi noi
ascultăm, din nou se iveşte Mirele - de data aceasta prin ceilalţi - şi ne arată nouă
felul frumuseţii Lui pornind de la cele din afară spre cele dinlăuntru, căci ele se
aseamănă pâraielor tulburi (comparaţia este a marelui Vasile). Aceste pâraie, după
ce vor ieşi din albiile lor - în vreo iarnă - din cauza ploilor celor repezi, târăsc în
curgerea lor orice li s-ar întâmpla în cale: pietre, lemne, pământ şi altele de acest
fel. Tot aşa şi organele simţurilor: după ce o dată s-ar lăsa de Domnul mintea [dacă
s-ar dezlipi vreodată mintea de la Dumnezeu], se reped cu mare iuţeală la lucrurile
simţite şi, târând cu ele privirea necinstită, urâta cuvântare, auzul rău şi, pe scurt,
toată mizeria şi necurăţia poftelor, se întorc înapoi şi le bagă pe toate în ticălosul
suflet, făcându-l întunecat şi plin de atâtea chipuri urâte şi strigări răsunătoare.
Deci, într-un cuvânt, îl îneacă pe loc în patimi, prefăcându-l în peşteră de tâlhari
sau gazdă de necuraţi.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Editura Egumenița,


Galați, p. 208)
Cu ce se aseamănă patimile?

Precum şerpii dacă se închid în vreun vas şi nu li se dă hrană, mor încet-încet, tot
astfel şi patimile lăuntrice din inimă, atunci când se închid şi nu vor lua dinafară
vreme îndelungată hrana lor cea puturoasă prin organele simţurilor trupului,
slăbesc şi mor. Rezultă din cele spuse mai sus că diavolul - care are drept hrană
patimile şi dulceţile simţurilor - dacă ar fi lipsit de o hrană ca aceasta, moare şi el
împreună cu ele.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Editura Egumenița,


Galați, p. 216)
Vrei să-ți ghicești viitorul?

Cei care vor să afle viitorul, sau diferite lucruri ascunse, să ştie că doar Dumnezeu
le cunoaşte pe cele tainice, şi doar El le prezice pe cele viitoare. Îngerii şi oamenii
cunosc oarecum lucrurile ascunse, dar nu de la ei, ci din descoperirea lui Dumne-
zeu. Vracii şi demonii, pentru că sunt întunecaţi şi nu au iluminare de la
Dumnezeu, nu pot să cunoască nimic ascuns, nici ce urmează să se întâmple
fiecărui om, pentru că omul e propriul său stăpân. Dacă doreşte, se abate spre bine,
dacă nu voieşte binele, se înclină spre rău. Deci, evoluţia şi sfârşitul său sunt
necunoscute. De aceea şi Dumnezeu râde de Babilon, ai cărui locuitori credeau în
astrologi şi în demoni, şi le zice: Să iasă la iveală şi să te izbăvească aceia care
măsoară cerul şi iscodesc stelele, care la fiecare lună nouă spun ceea ce se va
întâmpla! (Isaia 47, 13).

Desigur că demonii preştiu multe, dar pe cele din afară şi fireşti, trăgând concluzii
despre întâmplări din legile firii, aşa cum fac de altfel oamenii de ştiinţă şi cei
înţelepţi. Cele care se află însă în străfundurile inimii omului, şi ţin de voinţa lui,
doar Dumnezeu le preştie cu exactitate. Aceia trag câteva concluzii, din mişcările
trupului şi din purtarea exterioară a omului. Astfel, şi câte par să le ştie dinainte, le
cunosc întunecat, neclar şi strâmb. (Sfântul Nicodim Aghioritul)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura


Egumeniţa, 2008, pp. 252-253)
Cum să se pregătească fiecare când vrea să se mărturisească?

Fratele meu cel păcătos, în aşa chip trebuie să te pregăteşti când vei voi să te
pocăieşti şi să te mărturiseşti: află, mai întâi, că pocăinţa - potrivit cu dumne-
zeiescul Ioan Damaschin (cartea 11, capitolul 47) - este o întoarcere de la starea
cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, şi care
se săvârşeşte cu durere şi cu nevoinţă.

Deci şi tu, iubitul meu, dacă vrei să te pocăieşti precum se cuvine, trebuie să
părăseşti pe diavol şi faptele cele diavoleşti şi să te întorci către Dumnezeu şi către
o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să laşi păcatul, care este lucru împotriva
firii şi să te întorci spre fapta cea bună, care este ceva potrivit cu firea; să urăşti
într-atât de mult răutatea, încât să zici şi tu, împreună cu David: „Nedreptatea am
urât şi am dispreţuit” (Psalmul 118:163); şi, dimpotrivă, să iubeşti atât de mult
binele, încât să zici, cu acelaşi David: „Legea Ta am iubit-o” şi, iarăşi: „Pentru
aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decât aurul şi topazul” (Psalmul
118:127).

Pe scurt, Duhul Sfânt, prin înţeleptul Sirah, te învaţă care este adevărata pocăinţă,
grăind astfel: „Întoarce-te la Domnul şi părăseşte păcatele... Sârguieşte către Cel
Preaînalt, şi te întoarce de la nedreptate şi te scârbeşte foarte de lucrul urât” (17:
20, 21). Iar care este adevărata pocăinţă şi roadele ei, caută şi vezi în cuvântul cel
de la sfârşit.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Editura Credinţa Strămoşească,
2000, p. 98)
Citiţi-i pe Sfinții Părinţi

Pe lângă Sfânta Scriptură, citiţi-i şi pe Dumnezeieştii Părinţi, interpreţii Scrip-


turilor. Veţi dobândi o la fel de mare bucurie ca şi din Sfintele Scripturi, căci
desluşind în sfintele lor scrieri înţelesurile tainice din Sfintele Scripturi, Părinţii ne
luminează mintea şi ne dau posibilitatea de a cunoaşte lucruri necunoscute până
atunci. „Arătarea cuvintelor Tale luminează şi înţelepţeşte pe prunci” (Ps. 118,
130).

Întrucât în chip firesc cunoaşterea înţelesurilor ascunse este însoţită de o mare


bucurie, după axioma enunţată de filosoful Aristotel: „Toţi oameniii, prin fire, vor
să cunoască” (Metafizica, Cartea I), o inefabilă încântare şi bucurie se va produce
în sufletul tău din interpretările şi cuvintele Dumnezeieştilor Părinţi, aşa încât şi tu
vei pronunţa acele cuvinte entuziaste ale lui David, spunând: „în calea mărturiilor
Tale m-am desfătat, ca de toată bogăţia”. (Ps. 118,14)

(Constantin Cavarnos, Sfântul Nicodim Aghioritul, Editura Doxologia, 2011, p.


91)
Sfântul Nicodim Aghioritul, un teolog întru cele ale lui Dumnezeu

Dar cine poate istorisi defăimările, necazurile şi ispitele fericitului Nicodim


pricinuite de luptele sale duse în apărarea adevăratelor şi sănătoaselor tradiţii ale
Bisericii noastre? El a luptat cu curaj pentru acestea depunând toate eforturile
pentru păstrarea lor şi pentru renaşterea unei adevărate vieţi duhovniceşti în
rândurile monahilor athoniţi, dar şi restul creştinătăţii ortodoxe.

Din această pricină el a fost persecutat fără milă de fraţii cei mincinoşi care se
prefăceau a fi evlavioşi; şi aşa a fost defăimat cu cruzime „de buzele celor nedrepţi
care grăiau minciună şi mândrie şi dispreţ”, aşa cum s-a întâmplat cu marii Părinţi
ai Bisericii noastre, pe care i-a imitat cu mare râvnă şi i-a egalat în calitatea sa de
scriitor: Sfântul Atanasie cel mare, Sfântul Ioan Hrisostom şi Sfântul Fotie. Deci el
a scris mai sus pomenita Mărturisire pentru conştiinţa fraţilor săi de credinţă.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte căutând să apere nevinovăţia şi dreptatea


marelui dascăl, a publicat o enciclică, blamându-i şi mustrându-i cu asprime pe cei
ce căutau să semene neghinele în ogorul sfânt al Bisericii.

Întreaga viaţă a cuviosului Părinte a fost plină de mari şi îndelungate lupte duhov-
niceşti, precum şi de scrierea de cărţi sfinte. Harul Duhului Sfânt care sălăşluia
în inima sa curată se revărsa din belşug de pe buzele sale, ca dintr-un izvor
bogat, aducând bucurie tuturor.
Pe tot parcursul vieţii sale nu a avut decât o singură grijă şi preocupare, şi anume
aceea de a sluji voii lui Dumnezeu şi de a-i fi de folos aproapelui. În amândouă el
s-a dovedit a fi neîntrecut şi asemenea sfinţilor de odinioară. El a primit talantul de
la Dumnezeu şi l-a înmulţit de zece mii de ori, ca o slugă bună şi credincioasă.

A vieţuit ca un înger pe pământ, a avut viaţă cuvioasă şi sfântă, un teolog întru cele
ale lui Dumnezeu, o comoară neîmpuţinată a Duhului Sfânt, un povăţuitor luminat
şi dumnezeiesc al oamenilor de la Patriarh la cel mai simplu credincios, plin de
harul lui Hristos. Era simplu în purtări, iertător, blând şi bun din fire, lipsit de
orice fel de bunuri materiale, umil şi profund smerit. Smerenia sa era adâncă,
atât în cuvânt, cât şi în faptă.

Ori de câte ori vorbea despre sine, spunea: „Sunt un monstru”, „Sunt câine mort”,
„Sunt un nimeni”, „Sunt prost şi neînvăţat”. În loc de pantofi, purta întotdeauna
sandale. Avea o singură rasă şi ducea lipsă de o locuinţă stabilă. Casa dascălului
celui de Dumnezeu înţelepţit era întregul Munte al Sfinţeniei, de unde a primit şi
numele de aghiorit, adică „cel din Sfântul Munte”.

(Constantin Cavarnos, Sfântul Nicodim Aghioritul, editura Doxologia, p. 71-73)


Cuvânt foarte folositor al Sfântului Nicodim Aghioritul despre Sfânta
Spovedanie

Cuvânt înainte

După cum, la rânduiala firii, Dumnezeu n-a purtat de grijă numai să fim sănătoși în
viața aceasta, ci să și dobândim sănătatea cu osebite doctorii și tămăduiri când ne
vom îmbolnăvi trupește - în același chip, și la rânduiala darului, El n-a purtat de
grijă numai ca să ne naștem a doua oară duhovnicește, sănătoși, prin Sfântul Botez,
ci și să dobândim sănătatea cea duhovnicească, când ne vom îmbolnăvi sufletește,
cu o baie curățitoare și doctorie minunată. Și aceasta nu este altceva decât Taina
Sfintei Mărturisiri. [...]

Dar, o, nenorocire! Această baie curățitoare și minunată doctorie, adică măr-


turisirea cea folositoare de suflet, s-a făcut astăzi la creștini o Taină prea puțîn folo-
sitoare! Căci, socotind că se curăță în această baie, n-au ajuns nici măcar să se
spele - după cum zice Solomon: ,,Fiul rău pe sine se judecă a fi drept, și de
întinăciune nu s-a spălat.“ (Pilde 30:13) - de vreme
 ce unii dintre dânșii sau nu se mărturisesc niciodată, sau se mărturisesc
foarte rar, iubind, ticăloșii, mai bine să se tăvălească în noroiul păcatelor
lor ca dobitoacele decât să alerge la această baie și să se curețe.
 Alții se mărturisesc, e adevărat, însă nu precum se cuvine, pentru că nu se
spovedesc cu cea mai cuviincioasă cercetare a conștiinței și a păcatelor lor,
nici cu zdrobirea și umilința cea trebuincioasă, nici cu o voință hotărâtoare
ca de aici înainte să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se
cuvine - că acestea toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu,
ci se mărturisesc fără de nici o cercetare, fără de nici o umilință, fără de
hotărâre și fără de împlinirea canonului, mai pe scurt spus, se spovedesc
numai pentru obicei, poate pentru că vine Paștele, sau Nașterea lui Hristos,
sau Botezul, Și așa, în acest chip rău mărturisindu-se, ticăloșii, se
batjocoresc cu adevărat și foarte se păgubesc.
De aceea, noi ne întristăm pentru o atât de mare pagubă și înșelare a fraților noștri
creștini, încât ne-am nevoit ca să adunăm de la mulți dascăli această scurtă sfătuire
către cel ce se pocăiește, și cu aceasta să-i îndemnăm pe păcătoșii ce se mărturisesc
să se mărturisească mai des; iar celor de se mărturisesc rău, să le tâlcuim și să-i
facem să cunoască a se mărturisi cum se cuvine, pentru ca mărturisirea lor să fie
plăcută lui Dumnezeu, și folositoare și, ca urmare, să fie adeverită și fără de
îndoială iertarea păcatelor lor, care se dă de la Dumnezeu prin preotul duhovnic.
[...]

Cum trebuie să se pregătească fiecare când vrea să se mărturisească

Fratele meu cel păcătos, în așa chip trebuie să te pregăteșţi când vei voi să te
pocăiești și să te mărturiseșţi: află, mai întâi, că pocăința - potrivit cu dumne-
zeiescul Ioan Damaschin (cartea 11, capitolul 47) - este o întoarcere de la starea
cea împotriva firii la cea potrivit cu firea, adică de la diavol la Dumnezeu, și care
se săvârșește cu durere și cu nevoință. Deci și tu, iubitul meu, dacă vrei să te
pocăieșţi precum se cuvine, trebuie să părăsești pe diavol și faptele cele diavolești
și să te întorci către Dumnezeu și către o trăire potrivită cu voia lui Dumnezeu. Să
lași păcatul, care este lucru împotriva firii și să te întorci spre fapta cea bună,
care este ceva potrivit cu firea;
 să urăști într-atât de mult răutatea, încât să zici și tu, împreună cu David:
,,Nedreptatea am urât și am disprețuit“ (Psalmul 118:163);
 și, dimpotrivă; să iubești atât de mult binele, încât să zici, cu același David:
,,Legea Ta am iubit-o“
 și, iarăși: ,,Pentru aceasta am iubit poruncile Tale, mai mult decât aurul și
topazul“ (Psalmul 118:127).
 Pe scurt, Duhul Sfânt, prin înțeleptul Sirah, te învață care este adevărata
pocăință, grăind astfel: ,,Întoarce-te la Domnul și părăsește păcatele....
Sârguiește către Cel Preaînalt, și teî ntoarce de la nedreptate și te scârbește
foarte de lucrul urât.“ (17: 20,21).

Iar care este adevărata pocăință și roadele ei, caută și vezi în cuvântul cel de la
sfârșit.

Părțile pocăinței

În al doilea rând, să șţii că trei sunt părțile pocăinței:


I) zdrobirea inimii,
II) mărturisirea și
III) împlinirea canonului.
Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă o parte a pocăinței, și
anume:dezlegarea de păcat - care se face de către darul Sfântului Duh, prin mij-
locirea duhovnicului - care se numește cheie și, mai ales această ține într-însa
Taina pocăinței.

I) Ce este zdrobirea inimii.

Zdrobirea inimii este o mâhnire și o durere desăvârșită a inimii, care se petrece


fiindcă omul a supărat cu păcatele sale pe Dumnezeu și a călcat legea Lui dumne-
zeiască. Această durere nu stă numai întru simțire, adică în suspine și lacrimi, ci
stă, mai ales, în aceea ca voința omului să urască păcatul dinlăuntru și să hotărască
să nu-l mai facă.

Ține seama și de aceasta, potrivit cu Koressios, că durerea și zdrobirea inimii sunt


părți alcătuitoare ale pocăinței și, în măsura în care se găsesc în inimă, se află și
omul în pocăință. Îndată însă ce va lipsi durerea din inimă, lipsește și omul de la
pocăință. Prin aceasta vrea să spună că durerea și zdrobirea trebuie să se afle
pururea în inima celui ce se pocăiește, și în acest chip pocăința lui este adevărată.
Însă această zdrobire a inimii este lucrarea celor ce sunt desăvârșiți și asemenea
unor fii, fiindcă izvorăște numai din dragostea cea către Dumnezeu. Adică, după
cum se pocăiește un fiu numai pentru că l-a supărat pe tatăl său, și nu pentru că va
fi lipsit de moștenirea părintească sau va fi izgonit din casa tatălui său. [...]

Mărturisirea trebuie să se facă la cei mai iscusiți duhovnici


Întâi, cercetează și află care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalți. Pentru că
marele Vasile spune (în hotărârea pe scurt 229): ,,După cum oamenii nu-și arată
unul altuia suferințele și rănile trupului, ci le dezvăluie doctorilor încercați care
știu să le lecuiască, așa și păcatele secade să fie înfățișate nu oricui, ci acelora
care pot să le tămăduiască.“

Cum să-și cerceteze cineva cugetul său

În al doilea rând, după cum stai și socotești cu câți bani ești păgubit în neguțătoria
pe care o faci, tot așa adună-te și tu, frate, deoparte, și înainte să mergi la un
asemenea duhovnic, vreme de două sau trei săptămâni, mai cu seamă la începutul
celor patru posturi ale anului - șezi în mare liniște, și plecându-ți capul, cercetează
în cugetul tău ceea ce Filon iudeul numește judecata cugetului. Și să nu te faci
apărător, ci judecător al păcatelor tale, cum spune Sfințitul Augustin. Socotește și
tu, precum Iezechia, toată vremea trecută a vieții tale, cu mâhnire și amărăciune în
sufletul tău: ,,Sfârși-voi firul vieții mele aducându-mi aminte de amărăciunea
sufletului meu!“ (Isaia 38:15); sau măcar socotește, după ce te-ai mărturisit, câte
păcate ai săvîrșit; cu fapta, cu vorba și încuviințarea gândurilor. Numără lunile;
apoi, de la luni, treci la săptămâni, și de la săptămâni la zile. Adu-ți aminte de
oamenii cu care ai păcătuit și de locurile unde ai păcătuit și gîndește-te cu grijă, ca
să afli fiecare păcat al tău.

Deoarece oamenii astăzi fie că se lasă greu când e vorba să-și facă o asemenea
cercetare amănunțită a cugetului lor, fie că uită și nu pot să-și amintească păcatele,
iată, frate, că ți-am așternut pe hârtie, în ,,Învățătura către duhovnic“, păcatele de
moarte, păcatele ce se iartă și păcatele care se trec cu vederea. Ți-am înfățișat acolo
și cele zece porunci și cine sunt cei ce greșesc la fiecare din acestea, ca să te
despovărăm de această greutate și să te facem să-ți amintești cu ușurință păcatele
tale. Deci caută acolo, și, cercetând, adu-ți aminte care păcate din cele ce se află
acolo le-ai săvărșit, ca să le mărturisești.

Dar, precum vânătorii nu se mulțumesc doar să afle fiara în pădure, ci se străduiesc


în tot chipul să o ucidă, tot astfel și tu, frate al meu păcătos, nu te mulțumi doar
să-ți cercetezi și să-ți afli păcatele. Pentru că numai acest lucru puțin îți va
folosi. Ci luptă-te în tot chipul să-ți omori păcatele cu durerea inimii tale, adică
cu zdrobirea inimii și cu îngrijorarea. Și, ca să dobândești zdrobirea, socotește
marea vătămare pe care ți-au adus-o păcatele tale înaintea lui Dumnezeu. Iar ca
să dobândeșţi îngrijorarea, gândește la paguba cea mare pe care păcatele tale ți-
au pricinuit-o ție însuți. [...]
Cum trebuie să se mărturisească păcătosul

După ce te vei fi gândit în acest chip la păcatele tale, frate al meu păcătos, și te vei
fi pregătit cu această zdrobire a inimii și îngrijorare, mergi atunci la acel iscusit
duhovnic de care am vorbit. Dacă știi carte, însemnează-ți, frate, păcatele și pe
hârtie, ca să nu le uiți. Și, de va fi departe locuința duhovnicului, să nu întârzii,
după cum nu întârzii să mergi pentru boala ta cea trupească la acel doctor iscusit
care se află departe. Ci zi și tu ca fiul acela risipitor: ,,Sculându-mă, mă voi duce la
tatăl meu“ (Luca 15:18). Și, mergând la dânsul, când acela îți va spune să-ți
mărturisești păcatul tău înaintea Stăpânului Hristos, atunci tu, îngenunchind
înaintea sfintei Lui icoane, să zici: ,,Părinte, greșit-am la cer și înaintea Ta și nu
sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, dar iată că astăzi, prin părintele meu
duhovnicesc, mă voi mărturisi Ție, întru dreptatea inimii.“ Și, așa, să începi apoi să
te mărturisești.

Ce este mărturisirea?

Mărturisirea este o înfățișare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca și a vor-


belor și a gândurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără
rușinare, hotărâtă, și se face către un duhovnic legiuit. Mărturisirea trebuie făcută
de bunăvoie.

Așadar, și tu, frate:


1) Trebuie să mărturiseșţi, cu însăși gura ta, toate faptele tale cele rele, toate
vorbele tale rele și toate gândurile tale rele. Am zis să-ți spui păcatele cu însăși
gura ta deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiți, totuși ai datoria să le
citești tu însuți duhovnicului tău. Cei care își scriu păcatele și, după ce au dat
duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău și greșesc, iar mărturisirea lor nu
este desăvârșită. Și, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit și să-și citească
ei singuri înscrisul cu păcatele lor.

Mărturisirea să nu se facă din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind


împreună cu David: ,,Și din voia mea mă voi mărturisi Lui. “Să nu te asemeni și tu,
în aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a
avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună și visul, și
tălmăcirea lui. ,,Deci, descoperiți-mi visul și tâlcuirea lui! (Daniel 2:6). Dar tu,
spune mai întâi visul, adică păcatele tale, și atunci, auzindu-le, duhovnicul să le
îndrepte.

Mărturisirea trebuie să fie smerită


2) Trebuie să te mărturiseșţi cu smerenie, cu multă umilință și cu inima zdrobită -
precum și-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum cananeanca și precum
se ruga vameșul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta și să-ți dea
iertarea păcatelor. Fiindcă „inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“
(Psalmul 50:18).

Această smerenie și umilință trebuie să o arăți încă și atunci când te mustră duhov-
nicul pentru vreun păcat al tău, păstrând tăcerea și fără să te mânii, și nici tăindu-i
vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca și când ți-ar face-o Însuși Dumnezeu. Ce
zic să o primești cu bucurie? Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pământ ca un
vinovat și să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuiește Sfântul Ioan
Scărarul: ,,Fii - și în purtare, și în cuget - ca un păcătos, la mărturisirea ta
cătând spre pământ, și, de este cu puţință, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce
te lecuiește, ca pe ale lui Hristos“ (Cuvântul IV).
Mărturisirea trebuie să fie spre învinovățirea ta

3) Când te mărturiseșţi nu trebuie să învinovățești pe unul sau pe altul, spunând că


ei au fost pricină de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva, și Eva pe șarpe.
Nu! Tu să nu faci așa! Ci să te învinovățești numai și numai pe tine și voința ta cea
ticăloasă.

,,Dacă vrei să învinovățești pe cineva - îți spune dumnezeiescul Gură de Aur


(Omilia 51 la Matei) - învinovățește-te pe tine!“

Și alcătuitorul Pildelor spune: ,,Drept este cel ce se învinovățește pe sine“ (Pilde


18:17). ,,Pe sine“ zice, și nu ,,pe alții“. Pentru ca nu cumva, căutând să-și împu-
țineze cu mărturisirea păcatele sale, să și le sporească, adăugind și învi-novățirea.

Iar ce să spui duhovnicului, te sfătuiește Ioan Scărarul:(Cuvântul IV): ,,Spune


și nu te rușina: A mea este izbitura, părinte, a mea este rana, ea este pricinuită
de însăși lipsa mea de grijă, și nu de altul. Nimeni nu este vinovat de aceasta:
nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci numai lipsa mea de grijă!“

Mărturisirea trebuie să fie dreaptă

4) Trebuie să te mărturisești întru adevărul și dreptatea inimii tale, arătându-ți toate


păcatele, așa cum le-ai săvârșit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina,
numărul păcatelor și felul lor. (vezi capitolul V al ,,Învățăturii către Duhovnic“,
despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să
le arăți.) Mărturisește-ți păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui
jumătate din păcatele tale unui duhovnic, și jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii
vicleni. Să nu le spui cu cine știe ce cuvinte meșteșugite - cu care în același timp
să-ți ascunzi păcatele, cu scopul să-ți micșorezi rușinea - ci să le mărturiseșţi
simplu și drept, cu inimă fără vicleșug, și adevărat. Fiindcă, dacă te mărturisești cu
vicleșug și doar așa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urâtă înaintea
lui Dumnezeu, care iubește pururi adevărul: ,,Că iată adevărul ai iubit“ (Psalmul
50, 7), ci încă și păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolți din nou în tine,
după puțină vreme, după cum încolțesc din nou și perii albi la acei bătrâni care nu-i
dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra. Cu acestea te asemeni și tu, în această
privință, cum spune David: ,,Ca un brici ascuțit ai făcut vicleșug“ (Psalmul 51:1)

Mărturisirea trebuie făcută fără să te rușinezi

5) Trebuie să te mărturiseșţi fără să te rușinezi, fiindcă rușinea pe care o capeți


când te mărturisești îți aduce slavă și har de la Dumnezeu, potrivit cu Sirah: ,,Este
rușine care aduce păcate și este rușine care aduce mărire și har“ (Isus Sirah 4:23).
Rușinea aceasta te face să scapi de rușinea ce va să fie în ziua înfricoșată a
Judecății, potrivit cu Scărarul (Cuvântul IV): ,,Nu nesocoti mărturisirea păca-
tului tău, pentru ca, prin rușinea de aici, să scapi de rușinea de dincolo!“

De ce te rușinezi, păcătosule? Când săvârșeșţi păcatul nu te rușinezi, și acum, când


cauți să te scapi de el, te rușinezi? O nebunule! Tu nu știi că rușinea aceasta este de
la diavolul, care, atunci când faci păcatul, îți dă îndrăzneală și nerușinare, iar când
îl mărturisești îți dă frică și rușine? Așa dă mărturie Sfântul Ioan Gură de Aur:
,,Două sunt acestea: păcatul și pocăința: în păcat - rușine și batjocură; în
pocăință - laudă și îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rânduiala și dă la păcat
îndrăzneală, și la pocăință rușine. Tu însă să nu i te încrezi!“ (Cuvântul pentru
mărturisire)

Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte îmbunătățit l-a văzut cu ochii lui pe
diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle rușine păcă-
toșilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ți-a dat drept duhovnic vreun Înger
sau vreun Arhanghel, ca să te rușinezi, ci un om, unul supus patimilor ca și tine,
pentru ca să nu te rușinezi. [...] Iar dacă - să zicem - ai afla de la alții sau ai bănui
că duhovnicul tău dă pe față altora păcatele tale, acest fapt să nu te împiedice de la
mărturisire, fiindcă este înșelăciune a diavolului, cu care caută să-ți piardă sufletul.
Tu să mergi fără teamă și mărturisește-ți păcatele! Iar dacă acela le dă pe față altora
(ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputință, să o facă) el are să dea
socoteală înaintea lui Dumnezeu, pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată
spovedit, ești pe deplin nevinovat și iertat de păcatele tale.
Așa cum îți aduce la cunoștință Sfântul Meletie mărturisitorul (Treapta 171):
,,Dacă îți dă în vileag și-ți defaimă mărturisirea, acesta va da socoteală lui
Dumnezeu la Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămâne întru totul nevinovat, și
izbăvit pe deplin de greșelile lui.“

În vechime, cei ce păcătuiau, stăteau la poarta bisericii și-și mărturiseau păcatele la


toată mulțimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: ,,La început, așa
au socotit preoții să se arate mulțimii din biserică păcatele de către cel ce se
mărturisește, ca într-un teatru“ (Cartea a VII-a, capitolul 16, și canoanele 56 și 75
ale marelui Vasile spun același lucru.)

Un om drept ca Iov nu se rușina să se mărturisească în fața mulțimii, după cum ne


vestește el însuși: ,,Căci nu am dat înapoi față de mulțimea gloatei, ca să mă
mărturisesc înaintea lor“ (Iov 31:34). Și tu, frate al meu, păcătos fiind, de ce să te
rușinezi, când te mărturiseșţi unui singur om?

Păcatele trebuie să fie arătate, fie aici, fie dincolo.

6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ți arăți păcatele tale, frate, către duhov-
nicul sau dincolo, înfricoșatul Judecător le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor
și oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. ,,Mustra-te-voi și voi pune înaintea
feței tale păcatele tale“ (Psalmul 49:22). Ce zic, „judecător“? Înseși păcatele tale
nemărturisite te vor mustra atunci și te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a
toată lumea. ,,Lepădarea ta de credință te va pedepsi și răutatea ta te va mustra“
(Ieremia 2:19).

Vezi și pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: ,,Acolo le vom vedea
(greșelile noastre), în fața ochilor, goale și descoperite, și vom plânge acolo, și va
fi în zadar!“

Vezi și mărturia marelui Vasile, că vom vedea atunci păcatele noastre, pe fiecare
cum s-a săvârșit (în al optulea capitol al ,,Învățăturii către Duhovnic“).

Dacă cumva vreun singur păcat va rămâne nemărturisit, rămân neiertate și cele-
lalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de rușine, numai unul
singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămân neiertate, dar îți
mai adaugi ție, pe deasupra, și un alt mare păcat, al pângăririi celor sfinte, pentru
această tăinuire, după cum spune, în ,,Cartea cea pentru mărturisire“, patriarhul
Hrisant al Ierusalimului.
Vezi și în ,,Mântuirea păcătoșilor“, unde se arată că o femeie, deși și-a mărturisit
toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu și-a mărturisit un mare păcat al
ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieșea din gura ei câte un șarpe
pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un șarpe mare cum și-a
scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăși l-a tras înăuntru și nu l-a mai
scos. Pentru aceasta, toți ceilalți șerpi care ieșiseră mai înainte s-au întors iarăși și
au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat șezând pe un
înfricoșat balaur, și i-a spus duhovnicului ei și fratelui că a fost pedepsită fiindcă
nu și-a mărturisit acel păcat.
De aceea, și un oarecare dascăl te sfătuiește cu înțelepciune că, dacă vrei să
biruiești pe diavolul care îți aduce rușinea, spune, mai înainte de toate celelalte,
acel păcat de care te rușinezi mai mult.

Mărturisirea se cuvine să fie plină de hotărâre

7) Trebuie să te mărturiseșţi cu hotărâre, adică să arăți înaintea duhovnicului o


hotărâre temeinică și statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decât să
mai păcătuiești cu voia ta, având ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei
o asemenea hotărâre în inima ta, puțin îți va folosi zdrobirea inimii, și îngrijorarea
și pocăința, cum spun îndeobște toți dascălii Bisericii. Pentru aceasta, câți nu iau o
asemenea hotărâre, au - ca să zic așa - un picior la duhovnic, și altul în păcat. Se
mărturisesc cu gura, iar cu inima gândesc iarăși să săvârșească păcatul, asemuindu-
se în această cu câinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăși la vărsătura lui, și
cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvălește iarăși în noroiul de la început.

Aceștia - după cum spune Sfințiţul Augustin - nu retează păcatul, ci amână aceasta
pentru altădată. Ei se mărturisesc doar din obișnuință, așa, pentru că vine - să
zicem - Paștele, sau Nașterea Domnului, sau pentru că sunt în primejdie de moarte,
și nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină.

Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborând în iad cum cade zăpada pe
pământ în mijlocul iernii. Și oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc
creștinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărârea de a nu mai păcătui; fiindcă
nu-și sfâșie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărâtă, ci își sfâșie
numai veșmintele, după cuvântul proorocului, cu o mincinoasă și prefăcută durere.
,,Sfâșiați inimile, și nu hainele voastre!“ (Ioil 2:13).

Și ce-ți va fi ție de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc!
Un asemenea ,,am păcătuit“ a spus și Saul (I Împărați15:24), a spus și Iuda (Matei
27:4), dar nu le-a folosit. De aceea, și marele Vasile spune că nu se folosește de pe
urma mărturisirii și nu se mărturisește nicidecum acela care spune numai ,,am
păcătuit“, dar stăruie iarăși în păcat și nu-l urăște. Și spune că nu trage nici un folos
de pe urma nedreptăților pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăși săvârșește
nedreptăți, ,,fiindcă nu se mărturisește cu adevărat cel ce zice «am păcătuit», și pe
urmă stăruie în păcat, ci acela care, după cuvântul Psalmului, și-a aflat păcatul său
și l-a urât. Căci ce folos este pentru bolnav îngrijirea doctorului, dacă el face mereu
lucruri primejdioase pentru viață? Tot așa este și cel ce încă face păcate, nu are nici
un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic“ (într-o tâlcuire de către Nichita
a Psalmului 35).
Întreaga ta pocăință înseamnă să te hotărăști să-ți schimbi viața. Să nu spui: Dacă
am să pot, am să mă îndrept! - sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci așa să spui:
Hotărăsc să mă îndrept! Vreau de astăzi - cu voință puternică, neschimbată și
hotărâtă - să nu mai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu
otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbușesc într-o prăpastie și după cum
nu vreau vreodată să mă omor.“

Deoarece voința omului nu poate să rămână tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ți-am
alcătuit o rugăciune prin care se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe
aceasta o vei găsi la sfârșitul învățăturii a șasea, pentru păzirea de sine.

Se cuvine să însemn aici că se face și o a doua mărturisire a propriilor păcate,


pentru trei pricini:
1) dacă cineva nu-și mărturisește păcatele cu împrejurările și cu pregătirea
cuviincioasă, cu întristarea și hotărârea de a nu mai greși și cu împlinirea cano-
nului;
2) dacă nu s-a îndreptat și nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; și
3) (după Simeon al Tesalonicului, întrebarea 24) dacă - odată ce a căzut din nou în
aceleași păcate sau într-altele, care sunt urmare a celor dintâi - spune, odată cu
păcatele din urmă, și pe cele dintâi, socotite că niște rădăcini și pricini ale celor din
urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii și smerenie.

Scris este în cartea ce se cheamă ,,Învățătură pentru cel ce se pocăiește“, că este un


lucru foarte folositor dacă își face cineva și o mărturisire cuprinzătoare și de obște
a tuturor păcatelor pe care le-a săvârșit în întreaga sa viață, după cum fac cei ce vor
să se preoțească și cei ce sunt în primejdie de moarte, măcar o dată pe an și mai
ales, dacă se întâmplă să mergi la un nou duhovnic. Deoarece, prin mijlocirea
acestei cuprinzătoare mărturisiri, se strâng laolaltă toate păcatele, ca niște râuri, și
alcătuiesc o mare întinsă, sau sunt ca niște munți deasupra altor munți, încât par că
ajung până la cer, cum spune Ezdra: ,,Și greșelile noastre s-au ridicat până la cer“
(Ezdra, 9:6). Iar cel ce se mărturisește, văzându-le pe acestea dintr-o singură
privire îngrămădite laolaltă, capătă o mai mare rușinare, o suferință mai mare, o
mai mare smerenie și, drept urmare, se teme mai mult de dumnezeiasca dreptate,
pe care a mâniat-o atâta de mult. Capătă astfel o liniște deplină în cugetul său,
vestindu-i-se că păcatele i-au fost iertate, și capătă o mare înfrânare și piedică spre
a nu mai cădea din nou.

Se cuvine ca păcătosul să primească cu bucurie canonul său. [...]

Ce este împlinirea canonului

După mărturisire, urmează a treia parte a pocăinței, adică facerea canonului dat de
duhovnic, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, după cum o hotărăște
Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine.

Așadar și tu, frate al meu păcătos, ești dator să primești cu mare bucurie canonul pe
care ți-l va da duhovnicul, fie că e vorba de post, de plecări ale genunchilor, de
milostenie, sau de altceva. Și, înainte de toate, să primești din tot sufletul înde-
părtarea de la împărtășire, atâția ani cât va hotărî el. Fiindcă cu această mică
pedeapsă îmblânzești marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest
canon trecător, scapi de canonul cel veșnic al iadului.

Pilde ale celor care s-au canonisit pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moisi n-ar fi fost izgonită afară din tabără pe șapte zile, nu s-ar fi
curățit de lepră (Numeri 12). Dacă desfrânatul din Corint nu ar fi fost dat satanei, el
nu și-ar fi mântuit sufletul (I Corinteni 5).

Așa și tu, frate, dacă nu primeșţi această mică pedeapsă a canonului, nici de lepra
păcatului nu te vei curăți pe deplin, nici sufletul tău nu se mântuiește. Neguțătorie
este aceasta, iubitule, aducătoare de mult câștig și de mare însemnătate pentru cei
înțelepți: una dai, și scapi de milioane; primești (pedepse) trecătoare, și scapi de
cele veșnice.

Împăratul David, pentru ispășirea păcatelor sale, a fost alungat din împărăția sa de
însuși fiul său, Avesalom. Cutreiera munții și văile desculț, era ocărit și lovit cu
pietre de Simei (2 Împărați 16:6-13), era disprețuit și defăimat de toți. Și tu cauți
să-L îmblânzești pe Dumnezeu fără nici un canon? O, om fără de minte ce ești!

 Împăratul Teodosie cel mare a împlinit o vestită canonisire la Milan, așa


cum i-a fost hotărâtă de Sfântul Ambrozie.
 Împăratul Romanos cel bătrân, Lecapenul, din pricina jurămintelor pe care le
călcase, pocăindu-se, s-a călugărit. Și, când era timpul să mănânce pâine,
avea (lângă el) un băiețaș care îl lovea cu un bici peste picioare, pentru
canonisire, și-i spunea: ,,Mergi, călugăr nevrednic, la trapeză!“
 Alt împărat, pentru un omor pe care îl săvârșise, a fost canonisit să suie un
munte înalt, cu picioarele goale. Și, acolo sus aflându-se, dezbrăcat de
veșmântul împărătesc, a ținut un post întreg de patruzeci de zile numai cu
pâine și apă, în necurmată rugăciune și tăcere, dormind pe pământul tare.
 Și alți mulți împărați au îndurat cele mai aspre canonisiri pentru păcatele lor.
Și tu, păcătosule, ești - chipurile! - mai de soi decât ei? Sau ai un trup mai de soi și
mai gingaș, și nu primești un canon atât de ușor, de la duhovnicul tău, pentru
păcatele tale?

Să nu te înșele cugetul zicând că dai bani să-ți răscumperi canonul! Împărații


aceștia aveau bani mai mulți decât tine și puteau să dea milioane ca să nu capete
aceste canoane. Dar aceasta nu este cu putință să se întâmple, chiar dacă cineva ar
da o împărăție. Fiindcă dreptatea nepărtinitoare a lui Dumnezeu nu poate fi mul-
țumită în alt chip decât numai dacă se pedepsește însuși trupul care a păcătuit.

Iar de se va afla vreun duhovnic iubitor de câștig, și-ți va spune să-i dai bani, că el
te iartă, ia aminte și să nu-i dai crezare, fiindcă nu poate să te ierte în asemenea
chip, și-ți pierzi și banii, și rămâi și neiertat.

Sfântul Isidor Pelusiotul scrie unui asemenea duhovnic așa: „Duhovnicii nu pot
ierta pe cei bogați care dau bani, căci ei nu sunt stăpâni și domni ai iertării, sau
moștenitori ai jertfelnicului dumnezeiesc, ca acei necredincioși care ziceau:
«Veniți să moștenim altarul lui Dumnezeu!» Căci, după cum a spus apostolul,
acei care aduc jertfe pentru păcatele lor, nu pot să ierte cu a lor putere păcatele
celor nepocăiți, chiar dacă aceștia ar fi bogați“ (epistola 1060 către Zosim). (Vezi
și la începutul capitolului IX din ,,Învățătura către duhovnic“.)

Cel ce împlinește canonul său este fiu adevărat al Bisericii

Dacă îți împlinești canonul dat de duhovnicul tău, prin aceasta arăți că într-adevăr
te pocăiești și ești fiu cu adevărat al lui Dumnezeu și al Sfintei Biserici, care a
hotărât această pedeapsă. Iar dacă, dimpotrivă, încalci canonul duhovnicului tău,
aceasta este un semn că pocăința ta nu este adevărată, ci mincinoasă, un semn că
nu ești fiu adevărat al lui Dumnezeu și al Bisericii, așa cum grâiește și Pavel:
,,Răbdați, spre înțelepțire! Dumnezeu Se poartă cu voi ca față de fii, căci care este
fiul pe care tatăl său nu-l pedepsește? Iar dacă sunteți fără de certare, de care toți au
parte, atunci sunteți fii nelegitimi și nu fii adevărați“ (Evrei12:7-8).

Cel ce se pocăiește se cuvine să ceară de la sine un canon mai greu

Dacă, din întâmplare, duhovnicul tău vrea să-ți dea canon ușor, atunci tu, din
dragostea pentru Dumnezeu, trebuie să-l rogi să-ți dea canon mai greu (cum fac
mulți care se pocăiesc cu osârdie), ca să îmblânzeșţi mai vârtos, prin acest canon
vremelnic, dumnezeiasca dreptate și să te încredințezi mai bine că Dumnezeu te-a
iertat de pedeapsa cea veșnică pe care ai fi căpătat-o pentru păcat. Păcătosul trebuie
să-și capete canonul fie aici, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci.

Cum să se păzească păcătosul după mărturisire

Iar după ce te-ai mărturisit și ți-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să
te păzești să nu cazi din nou în același păcat sau în altele, folosește-te de aceste
cinci povățuiri, ca de niște leacuri care să te păzească:

 Întâia păzire: aducerea aminte de păcatele făcute.

Să nu uiți, ci să-ți aminteșţi pururea de păcatele pe care le-ai săvârșit. Că așa îți
poruncește Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: ,,Eu sunt Acela care șterge
păcatele tale și nu Își mai aduce aminte de fărădelegile tale“ (Isaia 43:25). Aceasta
să faci, adică să-ți aminteșţi păcatele tale, nu ca să-ți chinuiești cugetul - îți spune
dumnezeiescul Gură de Aur, în Omilia IV la Statui - ci să-ți pedepseșţi sufletul, ca
să nu mai zburde la patimi și să nu mai cadă iarăși în aceleași. Ca, prin aducerea
aminte, să cunoști marele dar ce L-ai primit de la Dumnezeu ca să-ți ierte atât de
multe păcate, după cum și Pavel și-a adus pururea aminte că a prigonit Biserica,
pentru ca să arate cât de mare este harul lui Dumnezeu - spune Sfântul Ioan Gură
de Aur (Cuvântul XXXVIII la I Corinteni).

Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, când își amintește ce a pățit, tremură și
se înfricoșează, și frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăși în aceeași prăpastie.

Așa și David, după ce i-au fost iertate păcatele, întotdeauna și le amintea și le avea
înaintea ochilor lui. De aceea și zice: ,,Și păcatul meu înaintea mea este pururea“
(Psalmul 50:4).

Dacă voiești - îți spune Sfințiţul Augustin - să-Și întoarcă Dumnezeu fața Sa de la
păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le privești și să plângi
pentru ele. Dacă tu vei scrie și îți vei aminti de păcatele tale, dumnezeiescul Gură
de Aur te încredințează că Dumnezeu le va șterge și ți le va ierta. Iar dacă tu le vei
șterge de unde le-ai scris și le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu și-Și va aminti
de ele. Și iarăși spune același: ,,Căci nu este nici un alt leac pentru iertarea
păcatelor precum neîncetata aducere aminte și necurmata lor osândire“. (Cuvântul
II cum că spre folos este că proorociile nu sunt limpezi).

Sfântul Marcu Pustnicul te sfătuiește însă că, atunci când îți mărturisești lui
Dumnezeu păcatele tale, să nu-ți amintești de ele după felul lor, deci să nu-ți
amintești împrejurările și fețele oamenilor cu care ai păcătuit. Deoarece, fiind tu
încă împătimit și iubitor de plăceri, s-ar putea să poftești iarăși la ele și să te
tulburi; sau aducându-ți aminte cu durere de ele după chipul lor, să cazi în
deznădejde. Mai cu seamă să te ferești când este vorba de păcatele trupești și
murdare pe care le-ai săvârșit: deci să nu-ți aduci în minte împrejurările și oamenii
cu care ai păcătuit, fiindcă îți întinezi mintea. Să-ți aminteșţi doar că ești păcătos și
că ai săvârșit multe păcate cu care ai mâniat pe Dumnezeu.

 A doua păzire: să fugi de pricinile păcatului.

A doua păzire folosește-o ca să fugi de pricinile păcatului, fiindcă aceleași pricini


aduc întotdeauna și aceleași urmări. Fugi dar, frate, de priveliștile cele rele, de
vorbirea și întovărășirea cu cei fără de rânduială și, mai cu seamă, să fugi de
vorbirea și prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupește. Fiindcă, una din
două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să se îndepărteze de tine și să-i
alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat, fie că este unul
din prietenii tăi. Căci despre aceștia a vorbit Domnul: ,,Iar dacă ochiul tău cel drept
te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul
din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă “ (Matei 5:29).

Să nu te încrezi niciodată în tine, zicând: Eu pot să mă întovărășesc cu oameni


vătămători și să nu mă vatăm! Înșelător este gândul acesta, fiindcă scris este: ,,Nu
te încrede în dușmanul tău niciodată“ (Isus Sirah 12:12). Și unii dascăli sunt de
părere că acel prea înțelept Iosif, dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpânei sale, de bună
seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine
o îndrăgește, acela va cădea: ,,Cel ce iubește primejdia, va cădea într-însa“ (Isus
Sirah 3:25). De aceea spune și dumnezeiescul Gură de Aur: ,,Cel ce nu fuge
departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trăi și de multe ori va cădea
într-însele“ (Cuvântul XV la statui).

 A treia păzire: mărturisirea deasă aduce cinci lucruri bune.


De a treia păzire folosește-te, spovedindu-te des, așa încât, dacă este cu puţință, să
alergi îndată la duhovnic ori de câte ori vei săvârși un păcat cât de mic, care se
iartă, nu doar când vei săvârși un păcat mare și de moarte. Fiindcă, după cum rănile
care sunt arătate doctorului nu se măresc, tot așa și păcatele mici, când sunt măr-
turisite, nu sporesc, după cuvântul Scărarului: ,,Vânătăile care sunt date la iveală
nu se vor înrăutăți, ci se vor tămădui“ (Cuvântul lV pentru ascultare).

Berzele au un obicei foarte înțelept: când li se strică cuibul, nu se mai duc acolo.
Așa fac și diavolii: fug de cel ce se spovedește des, fiindcă, prin mărturisirea deasă,
își pierd cuiburile și mrejele lor, după cum i-au spus dracii unui călugăr îmbu-
nătățit, că ei nu au mijloace și nici putere împotriva cui se spovedește des. Și, pe
lângă aceasta, au mai spus că, atâta timp cât omul se află nespovedit, toate
mădularele lui sunt ca și legate de păcat și nu se pot mișcă spre a face binele; dar,
când se va spovedi, numaidecât ele sunt dezlegate.

Și pentru ce altceva nu s-a scăldat Neeman Sirianul o singură dată în Iordan, ci de


șapte ori, decât pentru a ne învăța pe toți - mici și mari, patriarhi și arhierei,
duhovnici și preoți - să ne spovedim de șapte ori, adică des, cât mai des cu puţință
(pentru că numărul șapte înseamnă, în dumnezeiasca Scriptură, „de multe ori“). Și
ne mai învață să ne scăldăm în apele pocăinței, al cărei chip fusese Iordanul, pentru
că într-însul boteza înainte-mergătorul ,,botezul pocăinței, întru iertarea păcatelor“
(Marcu 1:4).[...]

Întâiul folos al mărturisirii dese: după cum copacii care se răsădesc des nu pot să
prindă rădăcini adânci în pământ, tot așa și deasa mărturisire nu lasă obiceiurile și
deprinderile rele ale păcatului să capete rădăcini adânci în inima celui ce se
spovedește des. Sau - mai bine zis - după cum un copac bătrân și mare nu poate fi
doborât dintr-o singură lovitură, tot așa, un obicei și o deprindere veche și rea nu se
poate dezrădăcina și nimici cu totul doar cu o singură suferință a inimii (și aceea,
poate, nedesăvârșită) pe care a arătat-o la spovedanie cel ce se pocăiește, cu toate
că păcatul lui a fost iertat prin rugăciunea de iertăciune a duhovnicului.

Al doilea folos al mărturisirii dese: cine se spovedește des are mare ușurință în a-și
cerceta cu amănunțime cugetul și a-și afla numărul păcatelor sale, deoarece, ușu-
rându-se neîncetat de mulțimea păcatelor prin deasa mărturisire, acestea rămân tot
mai puține. Pentru aceasta poate și el să le găsească mai lesne și să și le amin-
tească. Iar cel care nu se mărturisește des, datorită numărului mare de păcate care
se îngrămădesc asupra lui, nu poate nici să le afle cu amănunțime, și nici să și le
amintească; ci, de multe ori, uită multele și grelele păcate ale sale care, dacă rămân
nemărturisite, rămân prin urmare și neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le
amintească în ceasul morții sale, și atât de mult îl va strâmtora, încât îl vor trece
sudorile morții și va plânge cuamar, sărmanul, dar fără nici un folos, fiindcă atunci
nu mai poate să le mărturisească.

Al treilea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturisește des, chiar de va săvîrși


vreodată un păcat de moarte, îndată însă, după ce s-a mărturisit, intră în harul lui
Dumnezeu, și câte fapte bune va face, îl vor învrednici de viața cea veșnică. Iar cel
ce nu se mărturisește des, dacă - să zicem - săvîrșește și el același păcat de moarte,
și nu aleargă neîntârziat să se spovedească, câtă vreme rămâne nespovedit, nu
numai că este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar și lucrurile bune pe care le face de
la sine - posturi, privegheri, metanii mari și altele asemenea - nu-I sunt vrednice
pentru a-i câștiga plată și viață veșnică, pentru că sunt lipsite de harul lui Dumne-
zeu, care este începutul și temelia tuturor faptelor care duc la mântuire. (Vezi și
capitolul X al ,,Învățăturii către duhovnic“.)

Al patrulea folos al mărturisirii dese: cel ce se mărturisește des este mai încredințat
că moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu și că astfel va fi mântuit. Și diavolul -
care este pururea obișnuit să meargă la morți, nu numai la moartea păcătoșilor, dar
și la cea a sfinților (cum spune marele Vasile în tâlcuirea Psalmului 7) și încă și la
aceea a Domnului, potrivit cu cuvântul: ,,Vine stăpânitorul acestei lumi, și el nu are
nimic în Mine“ (Ioan 14:30) - diavolul, zic, care merge la morțile oamenilor, să
vadă dacă va găsi ceva, va merge și la acesta, dar nu va afla nimic din ale sale,
fiindcă acesta i-a luat-o înainte prin spovedanie, și socotelile lui sunt limpezi și
catastifele lui sunt bine cumpănite, datorită desei mărturisiri. Iar cel ce nu se
spovedește des este foarte cu puţință să moară nespovedit, și astfel să fie pierdut pe
vecie, deoarece cade iarăși cu ușurință în păcat, și nu se spovedește, iar moartea
vine pe neașteptate.

Al cincilea folos al mărturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuiește deasa


mărturisire este că îi împiedică și-i înfrânează pe oameni de la păcat. Fiindcă cel ce
se mărturisește des, când își amintește că peste puține zile are să se spovedească,
chiar dacă își are gândul la păcat, se oprește numaidecât, socotind rușinea pe care o
va simți când se va mărturisi și dojana pe care o va auzi de la duhovnic.

Pentru aceasta a scris și Sfântul Ioan Scărarul: ,,Nimic nu dă diavolilor și


gândurilor (vinovate) atâta putere asupra noastră, cât faptul de a le lăsa pe acestea
nemărturisite, și să fie hrănite în inimă.“ Și iarăși: ,,Sufletul care înțelege
mărturisirea este oprit ca de un frâu să nu mai păcătuiască, fiindcă pe cele
nemărturisite le săvârșim fără frică, ca și cum am fi în întuneric“ (Cuvântul IV).
De aceea, același sfânt grâiește pentru frații acelei minunate chinovii pe care o
înfățișează, că aveau câte o tăbliță atârnată de cingătoare, pe care își scriau
gândurile în fiecare zi, și le spuneau prin spovedanie la acel mare stareț.

Așadar, frate al meu păcătos, aflând de acestea, mergi mai des la sfințita Măr-
turisire, căci cu cât mai des mergi la această baie, cu atât mai spornic te vei curăța.
Nu amâna timpul potrivit zicând: Să fac acest lucru, și pe urmă merg să mă
spovedesc! - fiindcă Dumnezeu, deși de multe ori Se arată îndelung răbdător, tot-
deauna sosește la timp. ,,Să nu zici: Am păcătuit, și ce mi s-a făcut mie? Că
Domnul este îndelung-răbdător. Că mila și mânia de la El sunt, și peste cei păcătoși
se va odihni mânia Lui“ (Iius Sirah 5:4, 7).

Adu-ți aminte mereu de Samson, care, deși de trei ori a izbutit să-și rupă legăturile
cu care îl legaseră cei de alt neam, a patra oară n-a mai izbutit să le rupă și să
scape. ,,Voi face ca mai înainte, și mă voi scăpa de ei. Dar nu știa că Domnul Se
depărtase de el“ (Judecători 16:20).

Așa și tu, frate, cu toate că o dată, și de două ori și de trei ori păcătuind și zăbovind
să te îndrepți și să te spovedeșţi, mai târziu, cu mila Domnului te-ai învrednicit să
te spovedești și să te îndrepți, dacă și a patra oară păcătuind amâni vremea potrivită
pentru mărturisire, poate că nu te vei mai învrednici de ea, ci vei muri nespovedit și
neîndreptat. Care lucru să dea Domnul să nu se întâmple niciodată vreunui creștin.

 A patra păzire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi.

Folosește cea de a patra păzire, frate, ca să-ți amintești de cele de la sfârșitul vieții
tale, adică să cugeți necontenit la moartea ta, la înfricoșata Judecată a lui
Dumnezeu, la pedeapsa cea veșnică și la veșnica desfătare a Raiului. Fiindcă
aducerea aminte și teama de acestea patru se face întru tine ca un frâu puternic,
care nu te lasă să păcătuiești.

După cum grâiește Duhul Sfânt, prin Isus Sirah: ,,În tot ce faci, adu-ți aminte de
sfârșitul tău, și nu vei păcătui niciodată“ (Sirah 7:38). Așadar, atunci când gândul
cel viclean și diavolul, ca și patimile tale, se luptă cu tine și te îndeamnă să
păcătuiești fă așa: întâi, pune în fața ta moartea și cugetă că însuși acest trup al tău
- care acum poftește să curvească, sau să ucidă, sau să fure sau să săvârșească
vreun alt păcat - va muri și își va pierde frumusețea, sănătatea, grăsimea și toate
puterile lui, și o să ajungă un hoit, slut, fără chip, fără frumusețe, fără suflet.
Gîndește-te că acesta are să fie înmormântat într-un mormânt prea întunecat, și
acolo are să se risipească și o să ajungă hrană viermilor, împuțiciune, putreziciune
și pulbere. Adu-ți aminte câtă spaimă, câtă durere, câtă groază vei încerca atunci
când sufletul se va despărți de trup, când îți vor sta în preajmă diavolii, ca să te
răpească, și nimeni nu se va afla să te ajute.

Să iei aminte că același lucru are să se întâmple și acelui ins cu care dorești să
săvârșești păcatul. Fiindcă acest trup, pe care acum tu îl iubeșţi și-l pofteșţi atât de
mult, peste puțin are să se facă după moarte deopotrivă: un hoit nefericit, putre-
ziciune, hrană viermilor și împuțiciune.

Și, mai presus de toate acestea, amintește-ți că însăși moartea este ca un hoț care
vine pe neașteptate, încât nu știi niciodată când vine la tine. Se poate să vină în
această zi, în acest ceas, în această clipă, și tu, care te simțeai bine ziua, să nu apuci
să mai vezi seara, și tu, care ai ajuns până seara, să nu mai apuci a doua zi, după
cum a grăit Domnul: ,,Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când
vine Fiul Omului“ (Matei 25:13). Trage învățătură din acestea, frate al meu, și
spune așa în sinea ta: Dacă eu am să mor, și poate de o moarte năprasnică, ce am să
ajung, nefericitul de mine? Ce-mi va folosi atunci că m-am bucurat de toate plă-
cerile lumii? Ce voi câștiga dacă săvârșesc acest păcat? Ce-mi va rămâne dacă voi
făptui această ticăloșie? Mergi înapoia mea, satano, și tu, gând viclean! Nu vreau
să te ascult, și să cad în păcat!

În al doilea rând, dacă vrei să nu păcătuiești, pune-ți în față ziua înfricoșată a


Judecății și adu-ți aminte de toate cele ce se vor întâmpla atunci, adică cum cerul
se va înfășura ca o hârtie, cum stelele vor cădea din cer, cum soarele și luna se vor
întuneca, munții și colinele se vor topi ca ceara, marea se va înspăimânta și va
scădea, stihiile vor arde, pământul se va cutremura, mormintele se vor deschide și
vor învia toți oamenii, de la Adam până la sfârșitul lumii, ca să se înfățișeze
înaintea înfricoșatului Judecător. Cum, de frică, se vor clinti până și Îngerii din cer;
cum au să se deschidă catastifele și cum are să fie judecat fiecare, urmând să dea
socoteală în amănunt pentru faptele rele pe care le-a săvârșit și pentru gândurile
rele pe care le-a gândit.

Așadar, păcătosule, așa să-i zici gândului tău: Dacă eu am să păcătuiesc acum, ce
am să fac atunci, în ziua și în ceasul acela înfricoșat? Cum mă voi apăra pentru
acest păcat, față de acel judecător nemitarnic și nepărtinitor? Ah, câtă teamă și
cutremur voi încerca, nenorocitul de mine! Vai! Vai! Cum voi putea să mă țin pe
picioare? - când voi auzi hotărârea aceea cutremurătoare: ,,Duceți-vă de la Mine,
blestemaților, în focul cel veșnic, cel pregătit pentru diavol și pentru Îngerii lui!“
Vai! Vai! Câtă rușine voi încerca atunci când voi sta gol, dat în vileag înaintea a
toată acea adunare a întregii lumi: a Îngerilor, a Sfinților, a Drepților, a păcătoșilor
și a toată omenirea! Desigur, neputând să îndur acea necinstire și rușine, necu-
prinsă cu mintea, am să grăiesc munților și măgurilor să se prăbușească și să mă
zdrobească, ca să nu mă mai arăt în ochii oamenilor și ca să scap de urgia unui
asemenea înfricoșat Judecător, ,,strigând munților și stâncilor: Cădeți peste noi și
ne ascundeți de fața Celui ce șade pe tron și de mânia Mielului! (Apocalipsa 6:16).
De voiești să nu păcătuiești, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricoșate
de pedeapsă pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca să pedepsească păcatul,
adică necurmata lipsire deDumnezeu, întunericul cel mai din afară, focul cel
nestins, viermele cel neadormit, străfundul cel prea rece, plânsul cel nemângâiat,
scrîșnirea dinților și celelalte cazne nenumărate și felurite. Și, mai presus de toate,
că te vei găsi pururea întovărășit cu înșiși acei diavoli, dușmanii tăi, pe care îi
urăști atât de mult, pentru că ți-au pricinuit atâtea suferințe.

Lucru care este mai cumplit decât celelalte feluri de pedeapsă - potrivit cu Sfântul
Maxim. Căci - în cuvântul de sfătuire către Gheorghe, eparhul Africii - acesta
spune următoarele: ,,Și, ceea ce este mai jalnic între toate și mai greu de spus cu
adevărat - lucru pe care nu pot măcar să-l grăiesc, cu atât mai mult să-l îndur
(izbăvește-ne, Hristoase, și scapă-ne de această durere!): despărțirea de Dumnezeu
și de Sfintele Sale Puteri, și viețuirea laolaltă cu diavolul și dracii săi vicleni, care
va ține o veșnicie! Și cea mai grea și mai cumplită dintre pedepse este să stea de-a
pururi împreună cei ce urăsc cu cei ce sunt urâți.“ Apoi, ține minte că toate aceste
suferințe vor fi pedeapsa păcătoșilor nu pentru o sută de mii de ani, nu pentru o mie
de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fără nădejdea că li se va mai pune capăt
vreodată.

Așadar, așa să-ți vorbeșţi în tine însuți: Dacă eu nu pot să rabd durerea pricinuită
de un os al meu când iese din locul lui, cum voi răbda, nefericitul de mine, înde-
părtarea veșnică de Dumnezeu, care este tot ce e mai lăuntric în ființa mea? Dacă
eu nu pot îndura să fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar dacă mai
înainte m-aș fi bucurat de toate plăcerile lumii, cum voi suferi să mă aflu pe vecie
în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat să fii, păcatule, care mă stânjenești!
Nu, nu te voi săvârși! Și cum, pentru o singură și măruntă plăcere, să dobândesc o
veșnicie de suferințe și să plâng nemângâiat, ca un smintit, precum acel Ionatan:
,,Doar am gustat puțină miere cu vârful toiagului pe care îl aveam în mână, și, iată,
trebuie să mor!“ (I Împărați 14:43).

 A cincea păzire: cunoașterea păcatului.

Folosește, frate, și a cincea păzire, cunoscând bine ce lucru rău este păcatul, și mai
ales cel de moarte. Toți oamenii săvârșesc păcatul fiindcă nu știu cât de mare rău
este. De aceea, în multe părți ale dumnezeieșţii Scripturi, păcătoșii se numesc
„nesocotiți“ și „neștiutori“. Având în vedere acestea, noi aici îți vom da (puţința) să
cunoști răutatea păcatului, nu în deplinătatea lui - fiindcă nici o minte nu poate să-l
înțeleagă pe deplin: ,,Greșelile, cine le va pricepe?“ (Psalmul 18:13), ci numai cât
este cu puţință:
1) din păcatul însuși,
2) din împrejurările lui,
3) după pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

1) Cunoașterea păcatului din el însuși. Păcatul, prin el însuși, este un rău nemăr-
ginit, fiindcă este o ocară față de Dumnezeu cel nemărginit și o defăimare a
nemărginitei Sale bunătăți și măreții. Deoarece atunci când tu ai să săvârșeșţi - să
zicem - un omor, sau curvie, sau furtișag, sau vreun alt păcat, gândește-te că
Dumnezeu stă de-o parte a ta și diavolul de cealaltă parte. Dumnezeu îți spune:
Omule, să nu faci acest păcat, fiindcă este ceva împotriva legii Mele; fiindcă, dacă
nu-l vei face, vei câștiga un Rai veșnic, iar dacă îl vei face, vei dobândi o pedeapsă
veșnică! Iar diavolul îți spune: Săvârșește acest păcat, și nu mai ține seama nici de
ocară pe care acesta o aduce lui Dumnezeu, nici de pedeapsa pe care o vei căpăta
pe urmă! Știi ce faci dacă vei asculta de diavol și vei săvârși acel păcat? Aduci
ocară lui Dumnezeu, disprețuieșţi legea Sa, înjosești măreția și bunătatea Sa. Dacă
nu cu vorba, însă că fapta se vede că-I spui cuvintele: ,,...depărtează-Te de la mine,
că nu voiesc să cunosc căile Tale!“ (Iov 21:14). Și: Mie nu-mi pasă de Tine, eu nu
doresc Raiul Tău, nu pun preț pe pedeapsa Ta, nu mă tem de urgia Ta, nu Te
cunosc drept Stăpân al meu! Pentru aceasta nu vreau să ascult glasul și porunca Ta!
Astfel, te asemeni și tu cu încapățînatul Faraon, care spunea: ,,Cine este acela,
Domnul, ca să-I ascult glasul? Nu cunosc pe Domnul!“ (Ieșirea 5:2). [...]

2) Cunoașterea păcatului după împrejurările care îl însoțesc. Am arătat, în culori


întunecate, cât de mare este răutatea păcatului, privit în el însuși. Acum, îți vom
arăta răutatea lui și după împrejurările care îl însoțesc.

Cea dintâi împrejurare a păcatului. Cea dintâi împrejurare a păcatului ești tu


însuți, care îl săvârșești. Fiindcă cine ești tu, cel care te împotrivești măreției atât
de nemărginite a Ziditorului tău? Un vierme nevrednic al pământului, puțintel lut,
precum spune Isaia: ,,Tu ești Tatăl nostru, noi suntem lutul“ (64:7). Un om care, nu
numai că ai începătura din pământ și în pământ ai să te risipești, dar și un om dăruit
de Dumnezeu cu nespus de multe binefaceri, zidit de puterea și înțelepciunea Lui
cea nemărginită, ocrotit de nemărginita Lui pronie, răscumpărat cu nenumăratele
Lui suferințe și dureri, înfiat prin botezul Lui, părtaș al Tainelor Sale, adăpat cu
sângele Lui, hrănit cu trupul Lui. Și, un asemenea om să păcătuiască?!
O..., înfricoșată priveliște! Să păcătuiască un barbar, un păgân, un închinător la
idoli, se poate răbda - ,,de m-ar fi ocărit vrajmășul, aș fi răbdat“ (Psalmul 54:12) -
dar să păcătuiască un creștin - care s-a împărtășit din Duhul lui Dumnezeu, care
luptă sub steagul și în oastea lui Iisus Hristos, care este casnic al Lui, care s-a
bucurat de atâtea ori de darurile Lui, care Îi datorează întreaga sa ființă - aceasta nu
se mai poate răbda: ,,iar tu, omule asemenea mie, căpetenia mea și cunoscutul
Meu, care împreună cu Mine te-ai îndulcit de mâncări...“ (Psalmul 54:14, 15). [...]

A doua împrejurare a păcatului. A doua împrejurare a păcatului este pricina


pentru care tu, păcătosule, păcătuiești. Și oare te încumeți tu să săvârșești păcatul
pentru vreo mare nevoie a ta: ca să-ți păstrezi viața, ca să dobândești slavă sau bo-
găție sau o împărăție? Nu! Ci îl săvârșești pentru puțină linte, ca Esau; ca să
mănânci puțină miere, ca Ionatan, sau ca să dobândești puțin orz sau o bucată de
pâine. ,,Voi Mă necinstiți înaintea poporului Meu pentru o mână de orz și pentru o
bucată de pâine“ - așa se plânge Dumnezeu prin Iezechiel (13:19).

Tu te lepezi de multe ori de harul Lui, încalci legea Lui, disprețuiești binefacerile
Lui. Pentru ce? Pentru o plăcere grețoasă, pentru un câștig de nimic, pentru o
deșartă nălucire a ta, pentru un nimic. Iată până la ce grozăvie ajunge răutatea
inimii tale, omule! Pentru care, cu jale strigă Iisus: ,,M-au urât pe nedrept!“ (Ioan
l5:25). Ah! Pentru o singură asemenea defăimare a ta, oare nu trebuie cerul să
verse din nou peste tine focul și pucioasa sodomitenilor, ca să te mistuie? Nu
trebuie să se deschidă deodată pământul sub picioarele tale și să te înghită de viu,
ca pe Datan și Aviron?

A treia împrejurare a păcatului. A treia împrejurare a păcatului este locul în care


îl săvârșești, frate. Ah! Și, de ai fi ocărit pe Dumnezeu într-un loc în care El să nu
vadă această ocară, treacă-meargă! Dar, dacă Dumnezeu cuprinde toate locurile, ca
Unul ce se află pretutindeni și deasupra a toate, cum se poate găsi vreodată un
asemenea loc? În fața Lui deci, înaintea feței Lui păcătuiești, păcătosule, chiar în
fața ochilor Lui, și te arăți ca și cum I-ai spune: ,,Cu toate că ești de față, cu toate
că vezi și auzi fiecare gând, și cuvânt și faptă a mea, cu toate că ochii Tăi cei
luminoși privesc cu ură la răutate, eu totuși o voi săvârși! Dacă o vezi și dacă nu-Ți
place, puțin îmi pasă de asta! Îmi este de ajuns dacă nu mă văd ochii oamenilor;
dacă mă văd ochii Tăi, nu mă sinchisesc! O, îndrăzneală nemaiauzită! O, obrăz-
nicie de nespus! [...]

A patra împrejurare a păcatului. A patra împrejurare este vremea în care săvâr-


șești păcatul. Mai ales din această împrejurare se vede cât de mare este răutatea lui.
Fiindcă nu-l săvârșești doar atunci când Dumnezeu te ceartă și te pedepsește, ci
întotdeauna: ,,... oameni care întărâtau fără încetare fața Mea“ (Isaia 65:3). Fără
încetare: și când îți păzește ființa ta, și când îți dăruiește hrană și îmbrăcăminte;
fără încetare; și atunci când te apără de mii de primejdii înfricoșate, și când îți dă
putere, sănătate, frumusețe, prieteni, avuții și toate celelalte bunătăți câte le ai. Și,
ceea ce este mai greu e că, în același timp în care le primești pe acestea de la
Dumnezeu, tu le foloseșţi ca arme ca să porți război fără încetare împotriva Însuși
Aceluia care ți le-a dăruit.

Lucru care, dacă l-ai fi făcut față de un împărat de pe pământ, ar fi fost o culme a
nelegiuirii și nerecunoștinței. Despre o asemenea lipsă de recunoștință a ta ar fi
vorbit toate istoriile lumii și toți oamenii s-ar fi rușinat că sunt de o fire cu tine.

A cincea împrejurare a păcatului. A cincea împrejurare a păcatului de moarte o


alcătuiesc înspăimântătoarele răutăți și urmări pe care ți le pricinuiește.

Șapte sunt capetele balaurului celui otrăvitor:

Întâia răutate a păcatului. Întâia răutate a păcatului este lipsirea de harul lui
Dumnezeu, care este un mărgăritar de un atât de mare preț, încât Domnul Și-a
cheltuit tot sângele Său ca să-l răscumpere pentru tine, și pe care tu, nenorocitule, îl
schimbi cu un nimic, făcând ceva mai nechibzuit decât un prunc care schimbă un
diamant pe o singură nucă. Fără acest har, sufletul tău, frate, rămâne atât de urât,
încât este cu neputință să-l privească cineva așa cum este și să nu moară. [...]

A doua răutate a păcatului. A doua răutate a păcatului de moarte, păcătosule,


este că-ți lipsește sufletul tău de dumnezeiasca înfiere, care este un însemnat dar și
o harismă atât de înaltă, încât face ca Duhul Sfânt să locuiască în tine cu o
înființare și o lucrare osebită, alta decât în toate celelalte locuri. Ea te face fiu al lui
Dumnezeu și moștenitor al împărăției Lui, așa încât cea mai măruntă faptă a ta este
de un preț atât de mare cât este și întreg Raiul. Dar, îndată ce pierzi un asemenea
dar, ce ajungi? Vai! Fiu al diavolului, asemenea cu el din pricina păcatului, după
cum și fiul se aseamănă cu tatăl său, potrivit cu firea: ,,voi sunteți din tatăl vostru,
diavolul“ (Ioan 8:44).

A treia răutate a păcatului. A treia răutate a păcatului este că te lipsește, frate, de


moștenirea veșnică a Raiului - cum am mai spus - pe care Tatăl tău cel ceresc o
avea pregătită să ți-o dea. Și cine poate spune câtă cinstire primește de la toți un fiu
întîi-născut și moștenitor al unui împărat? Cât este pizmuit de toți, cât îl fericesc
toți? Nimeni, desigur! Tot așa, dimpotrivă, nimeni nu poate spune cât este de
nebun, cât este de batjocorit de toți unul care și-ar vinde acest drept al său de
neprețuit, cum și-a vândut Esau dreptul de întâi-născut pentru puțină linte. [...]

A patra răutate a păcatului. A patra răutate pe care o face păcatul, iubitule, este
că te lipsește de toate plățile tuturor faptelor bune pe care le-ai săvârșit.
De pildă: de ai fi dus o viață aspră vreme de șaizeci de ani împliniți, rămânând
despuiat și ars vara de arșița soarelui, iar iarna înghețat de frig, precum Onufrie și
Petru de la Sfântul Munte; dacă ai fi purtat pe grumazul tău un lanț de fier, vreme
de douăzeci de ani, ca Sfântul Eusebiu; dacă ai fi locuit într-un mormânt pai-
sprezece ani, precum cuviosul Iacov; dacă ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui
stâlp, ca Sfântul Simeon Stâlpnicul; de ai fi adus la credință mai multe neamuri
decât apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decât proorocii; de ai fi vărsat
mai mult sânge decât toți mucenicii, dar, după acestea, ai fi săvârșit un singur păcat
de moarte, din pricina acestuia pierzi îndată acele fapte bune ale tale de mai înainte
și răsplata lor și, murind în păcat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atâtor
nevoințe.

Așa hotărăște Însuși Dumnezeu pentru dreptul care păcătuiește, că nu se vor aminti
faptele lui cele drepte: ,,atunci nu se va mai pomeni toată dreptatea lui“ (Iezechiel
33:13). [...]

A cincea răutate a păcatului. A cincea răutate pe care o pricinuiește păcatul este


că te lipsește, frate, de ajutoarele cele mai alese ale lui Dumnezeu, fiindcă, după
cum o mamă iubitoare îndrăgește și poartă din inimă pururea de grijă copilului ei,
așa și Dumnezeu poartă de grijă sufletului tău, când ești fără de păcat de moarte:
,,După cum mama își mângâie fiul ei, și Eu vă voi mângâia pe voi“ (Isaia 65:13).
El îl ajută, îl chivernisește, îl ține în brațele Sale, îi îndulcește inima, îi luminează
mintea, îi încălzește voința și-i dă o putere lucrătoare, ca să-și făurească mântuirea
cu ușurință.

Însă, după ce tu păcătuiești de moarte, cu toate că nu te părăsește cu totul, Dumne-


zeu nu mai răspândește totuși în sufletul tău înrâuririle și ajutoarele cele dinainte
ale harului Său. Așa că, lipsindu-te de asemenea ajutoare, și mântuirea ta ți se face
mai anevoioasă, fiindcă partea mai înaltă a sufletului tău se face neputincioasă, iar
partea cea mai de jos, supusă patimilor, se întărește și biruie. Și astfel, căzând
dintr-un păcat într-altul, nimerești la sfârșit într-o prăpastie de nenorociri.

A șasea răutate a păcatului. A șasea răutate pe care ți-o pricinuiește păcatul,


frate, este că te face vinovat de pedeapsa cea veșnică, fiindcă, îndată ce păcătuieșţi
de moarte, numele tău se șterge din cartea vieții și te faci supus la acele cumplite
chinuri ale iadului, ca să fii pedepsit pe vecie.

A șaptea răutate a păcatului. A șaptea răutate a păcatului este cea mai de pe


urmă, care urmează morții. Fiindcă - dacă nu nimicești păcatul în tine înaintea
morții tale, printr-o pocăință adevărată și desăvârșită și printr-o îndreptare - sufletul
tău cade de fapt în acele temnițe ale iadului, într-un loc de durere, într-un loc
întunecos, așteptând până ce va veni învierea cea de obște, ca să învie și trupul tău,
ca să capeți și împlinirea pedepsei. La toate aceste nesfârșite nenorociri și pagube
pe care ți le pricinuiește păcatul cugetă și te socotește pururea, frate al meu păcă-
tos, ca să dușmănești din fundul inimii păcatul, ca pe un lucru aducător de moarte
și ca pe cel mai mare dușman al tău, și altă dată să nu-l mai săvârșești.

3) Cunoașterea păcatului după cele trei pedepse pe care le-a căpătat. A rămas
acum, frate, să-ți arătăm răutatea păcatului și după pedeapsa cea aspră cu care
Dumnezeu l-a pedepsit:
a) la îngeri,
b) la oameni,
c) în fața lui Iisus Hristos.

a) Pedeapsa păcatului la îngeri. Numai pentru un gând trufaș și hotărâtor al lor,


Dumnezeu a pedepsit păcatul la îngeri, prăbușind în iad o mulțime nenumărată,
neținând seama că erau duhuri nemateriale în firea lor, nemuritoare după ființa lor,
mai înțelepte decât toți oamenii, mai puternice decât toate făpturile. Și nu a ținut
seama nici de firea lor aleasă, nici de mintea lor prea subțire, nici de cunoașterea
nematerială pe care o aveau, ci i-a osândit cu o pedeapsă veșnică, cu cele mai
crâncene cazne ale iadului, ca să ne facă să înțelegem cât de mult urăște și, în
același timp, pedepsește păcatul.

b) Pedeapsa păcatului la oameni. A pedepsit păcatul la oameni, fiindcă pe Adam,


pe cel dintâi om, îndată după ce a călcat porunca Lui, l-a izgonit din |Rai și l-a
osândit, pe el și pe noi toți urmașii săi, să trăim pe acest pământ blestemat, cu
sărăcie, cu boli, cu suferințe, cu suspine, cu nefericiri, și în sfârșit să înfruntăm o
moarte dureroasă și în afara firii.

A pedepsit păcatul, fiindcă pe oamenii păcătoși din vremea lui Noe i-a înecat într-
un potop de apă care s-a întins peste toată lumea; fiindcă a pârjolit Sodoma și
Gomora cu un alt și nou potop, de pucioasă și de foc. Și, în sfârșit, fiindcă i-a
osândit pe păcătoșii nepocăiți să ardă de-a pururi în focul iadului, pe care diavolii
nu vor osteni niciodată să-i chinuie, și Dumnezeu nu se va milostivi niciodată de
nenorocirea lor, nu va asculta niciodată plânsetele lor, ci mai degrabă îi va lovi și-i
va urî în veci. [...]

c) Pedeapsa păcatului în fața lui Iisus Hristos. A pedepsit Dumnezeu păcatul și în


fața lui Iisus Hristos, dar cu o atât de aspră pedeapsă, încât toate pedepsele pome-
nite mai sus, puse alături de aceasta, par doar o umbră. Fiindcă o singură rană
ușoară pe fața Mântuitorului Hristos, un ghimpe din spinii (cununii) Lui, o singură
biciuire a Lui înseamnă o pedeapsă mai mare decât dacă Dumnezeu ar fi prăpădit
întreaga lume și ar fi părăsit în focul iadului pe oameni, pe Îngeri, pe Arhangheli și
orice altă făptură. Fiindcă ce are de-a face pedeapsa tuturor făpturilor cu cea mai
mică suferință a Ziditorului, a Fiului cel prea curat, prea sfânt, Unul născut? [...]

 A șasea păzire este rugăciunea. Sfințitul Augustin spune că omul trebuie să


facă ceea ce poate și să ceară de la Dumnezeu ceea ce nu poate: ,,Să faci ce
poți și să ceri ceea ce nu poți.“ Pentru aceasta, și noi - după ce ți-am dat,
frate, cele cinci mijloace de păzire pentru a nu mai cădea în păcat, mai sus
arătate, mijloace pe care le poți folosi de la tine, cu propria ta putință și
alegere - acum, la sfârșit, îți dăm și un al șaselea mijloc de păzire, care este
sfințiţa rugăciune.

Să nu încetezi așadar să te dăruiești pe tine lui Dumnezeu, și să-L rogi prea


fierbinte să dea putere slăbiciunii tale, să-ți întărească voința în această hotărâre pe
care ai luat-o, cu harul și ajutorul cel de sus, nădăjduind că El te va auzi, în marea
Sa milostivire, cum făgăduiește El însuși: ,,De va striga către Mine, îl voi auzi,
pentru că sunt milostiv“ (Ieșirea 22:27).

Nu ai putere de la tine însuti? Nu ai încredere în voința ta? Pricină este că nu le ceri


de la Dumnezeu. ,,Nu aveți, pentru că nu cereți“ - spune dumnezeiescul Iacov
(4:2). Te temi de primejdie? Te înspăimânți de ispita păcatului? Priveghează și te
roagă, ca să nu cazi într-însul. ,,Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită“
(Matei 26: 41). Și, pentru mai multă ușurință, iată că-ți însemnăm aici rugăciunea
de față:

Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Îți mulțumesc că, prin
mărturisirea de taină către duhovnicul meu părinte, m-ai învrednicit pe mine,
păcătosul, să primesc de la Tine iertarea păcatelor mele. Urmând deci lui David -
care spunea: ,,Juratu-m-am și m-am hotărât să păzesc judecățile dreptății Tale“
(Psalmul 118:106) - Îți făgăduiesc, cu o voință hotărâtoare a sufletului meu, că sunt
gata să primesc mai bine mii de morți, decât să mai săvârșesc vreun păcat de
moarte și cu el să amărăsc nesfârșita Ta bunătate. Fiindcă însă voința mea este
slabă în sinea ei, fără de ajutorul Tău, Te rog fierbinte să mă împuternicești cu
harul Tău și să mă întărești cu ajutorul Tău cel puternic, ca să rămân până la sfârșit
neabătut în această sfântă hotărâre a mea. Da, Doamne Iisuse al meu, Cel prea
iubitor de suflet, dă-mi putere să petrec în pocăință timpul ce-mi rămâne din viața
mea, ca să mă bucur aici jos de harul Tău, iar acolo, în cer, de fericita Ta slavă,
prin soliile prea binecuvîntatei Tale Maici și ale tuturor sfinților Tăi. Amin.
Cuvântul de pe urmă

Pun capăt și pecetluiesc această sfătuire cu aceste cuvinte: Tatăl, care a trimis pe
Înainte-mergătorul Ioan că să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor:
,,Pocăiți-vă!“ (Matei 3:2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, înce-
pătură și temelie a propovăduirii Sale: ,,Pocăiți-vă!“ (Matei 4:17). Duhul Sfânt,
când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin apostolul
Petru: ,,Pocăiți-vă!“ (Faptele Apostolilor 2:38). Trei sunt Cei ce mărturisesc, și
mărturia Celor Trei este adevărată, mai mult, este adevărul însuși. Deci, frații mei
păcătoși: ,,Pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!“

Bibliografie: Sfântul Nicodim Aghioritul, Dulce sfătuire, Ed. Credința Stră-


moșească, 2000.
Sfântul Nicodim Aghioritul (14 iulie) - Leacul folosit de a nu ne supăra de
greşelile şi neputinţele noastre

Cap. XXVI - Leacul folosit de a nu ne supăra de greşelile


şi neputinţele noastre

Dacă vei cădea vreodată în vreo greşeală iertată, în lucru, ori în cuvânt, dacă te
vei tulbura de vreun lucru petrecut ţie, vei face vreo prigoană, pornire de
nerăbdare, iscodire, bănuială, ori vei cădea în trândăvie, nu trebuie să te tulburi,
nici să te deznădăjduieşti ori întristezi, gândind la ceea ce ai făcut, că nu mai
poţi ieşi din astfel de neputinţe şi că imperfecţiunile tale sunt cauza acestora.
Uneori, te tulburi la gândul că nu umbli în adevăr în Duhul şi în calea
Domnului. Atunci îţi încarci sufletul cu mii de spaime.

Ce urmează de aici? Te ruşinezi a sta înaintea lui Dumnezeu, a îndrăzni, ca şi


cum n-ai fi păzit credinţa ce eşti dator a o ţine şi-ţi pierzi timpul cugetând la aceste
lucruri. Atunci examinezi: cât ai stat în fiecare greşeală, dacă ai cedat, dacă le-ai
voit ori nu, de-ai lepădat acel gând şi cele asemenea lor. Şi cu cât gândeşti, atât te
întristezi mai mult. În aceeaşi măsură dezgustul, supărarea şi necazul de a te
mărturisi. Iar când mergi la mărturisire te mărturiseşti cu o frică împovărătoare
şi după ce vei petrece multă vreme cu mărturisirea, tot nu poţi avea pace în
suflet, căci ţi se pare a nu le fi spus pe toate. Astfel trăieşti o viaţă amară şi
neliniştită, cu puţin rod şi-ţi pierzi vremea. Aceasta ia naştere ca să nu ştim
moleşirea noastră din fire şi să nu cunoaştem felul în care trebuie să ne tocmim cu
Dumnezeu.

Adică, mai bine să folosim o smerită pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, când s-


ar întâmpla să cădem într-unul din păcatele zise iertate, iar nu de moarte, decât
să luăm o amărăciune şi tulburare din cauza lor. Am zis, păcate iertate, căci mai
obişnuit în ele cade sufletul ce trăieşte după felul descris aici, înţelegând numai pe
cei cu viaţă duhovnicească, doritori de progres şi-s fără păcate de moarte.

Celor ce trăiesc în mod ticălos, cu păcate de moarte, vătămând câte puţin pe


Dumnezeu, trebuie să le dau altă învăţătură. Lor nu le merge leacul amintit. Ei
trebuie să se supere şi să plângă cu durere, totdeauna să facă mari sforţări de a-
şi cerceta conştiinţa lor şi a se mărturisi pentru a nu pierde, din cauza şi lenea
lor, datoria şi mântuirea necesară.

Deci, ca să vorbim de liniştea şi pacea ce trebuie s-o aibă totdeauna slujitorul şi ro-
bul lui Dumnezeu, adăugăm: Această întoarcere şi pocăinţă să fie toată aşezată în
nădejdea către Dumnezeu, bineînţeles nu numai pentru greşelile uşoare şi
zilnice, ci şi pentru cele mari şi mai grele din cele obişnuite, în care câteodată
cade şi servul lui Dumnezeu, după slobozire, din cauza celor făcute nu numai din
moliciune şi neputinţe ci uneori şi din rea voinţă.[1]

Zdrobirea ce tulbură mintea celui duhovnicesc, nu aduce vreodată desăvârşire în


suflet dacă nu se va uni cu nădejdea în mila lui Dumnezeu. Ea e necesară întâi
celor ce doresc a ieşi din ticăloşiile lor, ci şi a dobândi o înaltă treaptă de virtuţi,
mare dragoste şi unire cu Dumnezeu, pe care mulţi bărbaţi duhovniceşti nevoind să
o înţeleagă stau totdeauna cu o inimă şi cu o minte mai deznădăjduită şi nu vor să
înainteze ori să primească mai mari daruri de la Dumnezeu, ce le sunt gătite din zi
în zi. De multe ori trăiesc o viaţă nemernică, nefolositoare şi vrednică de plâns. Ei
nu vor să urmeze decât închipuirile lor. Nu vor să îmbogăţească adevărata şi
mântuitoarea învăţătură, ce îi îndreptează în calea împărătească a bunelor virtuţi
creştine şi la pacea lăsată nouă de Hristos, când zice: ”Pace las vouă; Pacea mea
dau vouă’‘ (Ioan. 14, 26). Apoi aceştia sunt datori totdeauna, în vreo supărare din
cauza unor îndoieli ce urmează ştiinţei lor, să asculte de părintele duhovnicesc ori
de altcineva destul de în stare a da asemenea sfaturi. Aici să se consacre şi să se
odihnească deplin.
Cap. XXVII. - Sufletul să fie în pace, să progreseze şi să nu piardă timpul

Să faci ce ţi-am spus în cap. XXVI, part. I, adică: ori când vei vedea că ai căzut în
vreo greşeală din cele iertate, mai mică ori mai mare, chiar de ţi se întâmplă
aceasta de milioane de ori, nu te supăra, nu te tulbură şi nu-ţi pierde mult timp a
o cerceta. Ci îndată cunoscând ce ai lucrat smereşte-te şi văzându-ţi neputinţa,
întoarce-te cu dragoste la Dumnezeu şi cu gura ori cu mintea, zi: “Domnul meu,
n-am făcut decât ceea ce sunt. Nu se putea aştepta de la mine decât aceste
neajunsuri. Şi, dacă n-ar fi fost bunătatea Ta care să-mi ajute şi să nu mă
părăsească, nu m-aş fi oprit numai la ele. Îţi mulţumesc că m-ai slobozit şi suferi
durere pentru ceea ce am săvârşit, nerăspunzând darului Tău. Iartă-mă şi-mi dă
dar a nu Te mai vătăma şi a nu mă mai despărţi prin ceva de Tine. Ţie doresc a-
Ţi sluji şi a mă supune totdeauna.”

După ce vei face aceasta, nu-ţi pierde timpul a gândi că Dumnezeu nu te-a iertat,
ci cu credinţă mergi înainte, urmându-ţi obişnuitele nevoinţe ca şi cum n-ai fi
căzut în nici o greşeală. Fă aceasta nu numai odată ci de sute de ori, iar de e
nevoie în orice clipă, cu aceeaşi îndrăzneală până la urmă ca la început, căci
astfel faci mare cinste bunătăţii lui Dumnezeu, pe Care trebuie să-L socoţi
întotdeauna bun, prea îndurat, ce covârşeşte închipuirea ta. În acest fel,
progresul tău nu va fi împiedicat, ci va merge înainte şi nu-ţi vei pierde zadarnic
timpul şi rodul.

Chiar într-unul din neajunsurile de mai sus poţi rămâne în pace, dacă procedezi
astfel: îndeamnă-te cu o forţă lăuntrică a-ţi cunoaşte nemernicia ta şi a te smeri
înaintea lui Dumnezeu. Să cunoşti apoi şi îndurarea lui Dumnezeu făcută cu
tine, a-L iubi, şi a-I înălţa nenumărate mulţumiri şi slavoslovii. Din această cădere
te vei înălţa mai mult, cu ajutorul dat de Dumnezeu.

Trebuie să ia seamă la aceasta cei ce se supără, se îndoiesc când greşesc, pentru


a vedea cât de mare este orbirea lor. Căci umblând cu atâta pagubă îşi pierd
timpul. De aceea le şi dăm acest avertisment, care-i o veche cheie cu care sufletul
poate deschide mari comori şi într-un timp scurt se îmbogăţeşte cu darul Dom-
nului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea,
împreună cu cel fără de început al Lui Părinte şi cu prea Sfântul Duh, acum şi
în vecii vecilor. Amin”.

Notă:
[1] Foarte bună e învăţătura aceasta. Căci robul lui Dumnezeu cade vreodată, fie
în greşelile uşoare şi obişnuite, fie în cele mai grele decât acestea, numite în
general iertate, nu de moarte. Una este păcatul iertat, altceva a avea aplecare şi
pornire spre el şi deseori a-l şi săvârşi. De păcate iertate nu sunt scutiţi nici sfinţii,
după canonul 125, 126 şi 127 al Sf Sinod din Cartagena. Ei cad uneori fie prin
necunoştinţă, fie prin cunoştinţă şi voinţa, din cauza neputinţei omeneşti.
Dar nu trebuie a avea pornire spre dânsele, ci să lupte totdeauna a-şi curăţi
sufletul de astfel de înclinare, pentru a nu-şi pierde buna plăcere către Dumnezeu.
Căci deşi Dumnezeu nu pedepseşte păcatele iertate, cu munca veşnică, totuşi ele îi
sunt neplăcute şi urâte, atât ele cât şi cei ce le fac.
Pe lângă aceasta, greşelile iertate moleşesc puterile sufletului, strică evlavia,
opresc darul lui Dumnezeu, deschid uşa ispitelor, şi astfel omoară sufletul, îl fac
neputincios. Mai ales când cineva stă mult într-însele cu voinţă şi înclinare. Una
este a spune cineva odată ori de două ori o minciună uşoară, alta a minţi în orice
împrejurare şi a simţi plăcere şi bucurie în acest fel de greşeală. Când muştele
iau numai odată dintr-o mirodenie n-o alterează, dar de se opresc pe ea, şi mor
acolo, o strică toată şi o împuţesc, cum zice Solomon: ”Dacă mor muştele strică
dulceaţa untului de lemn”. Tot astfel şi păcatele uşoare, cele iertate, stând mult
timp în suflet strică toată cucernicia şi bună starea lui.
Sfântul Nicodim Aghioritul – Editoriale
Sfântul Ioan Iacob Românul - O mare bucurie pentru Sfânta ortodoxie:
Cuviosul Nicodim Aghioritul

Este trecut în rândul Sfinţilor, prin hotărâre canonică a Bisericii.

În luna ianuarie 1955 s-a hotărât la Sinodul Parohiei Ecumenice ca Biserica Orto-
doxă să numere între Sfinţi şi pe cuviosul monah Nicodim Aghioritul.

Numele lui este destul de cunoscut între creştinii râvnitori, căci Cuviosul Nicodim
este Dascălul cel vestit care a alcătuit cartea Sfintelor canoane, care se numeşte
Pedalion.

Tot el a mai scris şi cartea Nevăzutul Război, Cartea pentru Mărturisire, Cele
Cinci Simţuri, Sinaxarul Sfinţilor pe tot anul, Tâlcuirea Psaltirii, Tâlcuirea
Antifoanelor, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii, Filocalia şi alte cărţi prea alese de
care se foloseşte toată lumea creştină.

În urma cererii pe care au făcut-o Epitropii Mânăstirilor din Sfântul Munte şi după
dorinţa celor mai râvnitori dintre pravoslavnicii creştini, Cuviosul Nicodim este
trecut în rândul Sfinţilor. Cel care a trăit ca un Sfânt, s-a ostenit ca un adevărat
Mucenic şi a lăsat în urmă cele mai folositoare cărţi pentru Creştinătate, cu
dreptate este ca să fie cinstit împreună cu sfinţii, pe cari i-a lăudat aşa de mult în
Sinaxarul său.

Călugărul cel flenduros, care umbla încălţat cu opinci şi care dorea să meargă în
ţară la noi şi să trăiască în obştia Cuviosului Paisie de la Neamţu, astăzi este cinstit
în toată lumea, împreună cu Sfinţii mari Dascăli ai Bisericii noastre de Răsărit.

Lumea creştină de azi care nu prea ţine seama de canoanele Pedalionului a trebuit
să recunoască prin lege că scriitorul Pedalionului este Sfânt.

Patriarhia Ecumenică din Ţarigrad care a defăimat odinioară Sfintele Canoane din
Pedalion, astăzi prin acte oficiale hotărăşte că: cel care a alcătuit Pedalionul – prin
hotărâre sinodală – este trecut în rândul Sfinţilor!

Iată un semn de încurajare pentru bieţii creştini râvnitori, carii pătimesc pentru
apărarea Sfintelor Canoane şi cari sunt luaţi în batjocură de lumea modernă când
pomenesc de Pedalion!

Recunoaşterea canonică a Sfântului Nicodim Aghioritul este un semn că darul Prea


Sfântului Duh nu s-a depărtat din sânul Bisericii noastre deşi oamenii de azi au
stricat multe rândueli bisericeşti şi râvnesc mai mult la moda din Apus.

Dar va veni şi ziua (şi cred că nu-i departe) când Păstorii cei fermecaţi de moda
nouă se vor trezi şi vor cunoaşte că nu este potrivit să defaime Pedalionul, odată ce
singuri au hotărât în sobor şi au declarat la toată lumea că Monahul Nicodim, care
a scris Pedalionul este Sfânt!

Trebuie să înţeleagă odată Proestoşii că dacă Nicodim este Sfânt, atunci şi


canoanele adunate de el în Pedalion trebuiesc cinstite! Căci dacă Pedalionul nu se
ia în seamă, atunci cum putem zice că cinstim pe scriitorul Pedalionului.

Şi dacă nu ascultăm de Sfintele Canoane, atunci înseamnă că nu cinstim nici pe


Cuviosul Nicodim şi nici pe Sfinţii Părinţi din vechime. Iar hotărârea pe care au
făcut-o pentru canonizarea (adică recunoaşterea) Cuviosului Nicodim este ca o
grămadă de cărbuni aprinşi în capul celor cari au hotărât aceasta. Pe marele
apărător al Sfintelor Canoane şi a vechiului Călindar l-au aşezat între Sfinţi, iar
cartea Sfintelor Canoane şi Călindarul vechi îl ţin sub picioare!
Iată pentru ce se clatină pământul şi se aprinde văzduhul cu înfricoşare. Iată pentru
ce s-a speriat şi a fugit de pe pământ iar calul cel Roşu din Apocalips (adică focul
războiului) nechează mereu şi-i gata să rupă legăturile.

Am mâniat pe Dumnezeu şi Sfinţii acum cer răzbunare că s-au defăimat


învăţăturile lor şi s-a călcat în picioare aşezământul lor! În vremurile acestea de
înţepenire duhovnicească şi de nepăsare generală, Sfânta noastră Biserică de
Răsărit (aşa prigonită şi sărăcită cum este) ea totuşi nu încetează de a revărsa darul
ei asupra celor binecredincioşi iar cei împodobiţi cu fapte bune Sfânta noastră
Biserică le dăruieşte cununa Sfinţeniei şi îi numără între “Fiii ei cei întâi născuţi”.

În Biserica cerească, Cuviosul Nicodim este de multă vreme între Sfinţi şi se


roagă pentru noi pământenii la tronul Dumnezeirii, dar Soborul Bisericii
pământeşti abea acum s-a gândit să-l cinstească aşa cum se cuvine.

Lumina Sfântului nostru Părinte Nicodim care a răsărit la ceruri acum 152 de ani,
s-a vădit astăzi mai bine în Biserica de pe pământ, ca să lumineze tuturor!

Se bucură acum tot norodul creştinesc şi Sfânta Biserică dănţuieşte, cinstind pe


marele scriitor bisericesc şi pe alesul cinului călugăresc. Să dăm cu toţii slavă lui
Dumnezeu că nu s-a curmat niciodată şireagul sfinţilor Cuvioşi, care merg pe calea
cea strâmtă a crucii şi aduc la ceruri prinosul nevoinţilor pustniceşti!

Câtă vreme Sfânta lumină se pogoară în Biserica noastră şi sfinţii odrăslesc în


livada cea duhovnicească a ortodoxiei, este semn că Dumnezeu este cu noi şi
adevărul Sfintei credinţe străluceşte mai mult decât soarele, spre biruinţa
noastră.
Cum trăieşte Cuviosul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Părintele nostru Nicodim este floarea cea mai aleasă din grădina
Maicii Domnului (adică din Sfântul Munte) care a odrăslit în veacul din urmă.

Mireazma cea duhovnicească pe care a răspândit-o acest cuvios, a umplut Biserica


Ortodoxă din toate părţile.

Prin viaţa lui cea sfântă, prin învăţătura lui cea dulce, prin cărţile lui cele scumpe şi
de Dumnezeu insuflate, el a ajuns la măsura sfinţilor dascăli din vechime, alături
de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfântul Ioan
Damaschinul şi de alţi sfinţi mari.

S-a născut în ostrovul Naxului. A urmat o bucată de vreme la seminarul din oraşul
Smirna. Însă dorul de călugărie nu l-a lăsat să termine şcoala. Ca o căprioară
însetată a alergat la adăpostul liniştit al Mânăstirii.

În vremea când Cuviosul Părintele nostru Paisie era plecat din Sfântul Munte şi
punea începutul vieţii de obşte la noi în ţară, cam pe-atunci a intrat Cuviosul
Nicodim ca frate în Mânăstirea Sfântului Dionisie din Sfântul Munte (în anul
1775).
Însă n-a stat acolo decât doi ani, căci talentul lui pentru alcătuirea cărţilor l-a
făcut ca să colinde întocmai ca o albină prin tot Sfântul Munte, pentru a aduna
mierea cea duhovnicească oriunde auzea că sunt cărţi şi însemnări vechi,
mergea ca să le citească ori ca să le copieze pentru folosul de obşte.

Pe cele cari erau scrise într-o limbă grea şi neînţeleasă, el le scria într-o limbă
uşoară, pe cele greşite le îndrepta, iar pe cele necomplete, el le completa.

Vieţile Sfinţilor care erau atunci împrăştiate şi netipărite, el le aduna la un loc,


scripturile greu de înţeles el le tâlcuia iar la Sfinţii care nu aveau slujba la Mineiu
el le alcătuia slujba în chip armonios. În scurte cuvinte putem zice că nu era
sfătuire de folos care să nu treacă sub pana lui, nu era vreo nedumerire care să nu
fie dezlegată de el, nu era cuvânt duhovnicesc care să nu fie lămurit de el.

Când a aflat de petrecerea minunată a Stareţului Paisie de la Mânăstirea


Neamţului, care era cărturar ca şi dânsul, a dorit mult ca să meargă în
România, spre a petrece în obştea vestită de la Neamţu.

Dar când s-a pregătit să meargă, a fost înştiinţat prin descoperire cerească ca să
nu părăsească Sfântul Munte, care avea nevoie de lumina învăţăturii lui şi de
pilda vieţii. Dorinţa lui era ca să găsească un povăţuitor iscusit şi învăţat aşa cum
era Cuviosul Paisie din România, însă Maica Domnului l-a ţinut pe loc ca să
înflorească şi să rodească în grădina cea Sfântă a Ei (în Sfântul Munte).

Darul Sfântului Duh s-a revărsat din belşug peste el şi l-a făcut ca să lumineze ca
un luceafăr în toată lumea pravoslavnică.

În vremea aceea când mai toate naţiile ortodoxe erau sub robia turcească şi duceau
lipsă de învăţătură, smeritul Părintele nostru Nicodim a adăpat pe norodul cel
însetat la suflet cu sfânta lui învăţătură.

Vorba lui simplă şi dulce, sfatul lui cel plin de râvnă şi de înţelepciune, a fost în
vremea aceea, este şi în ziua de astăzi, şi va rămâne cât va fi lumea, ca o miere
duhovnicească, care hrăneşte pe cel flămând la suflet şi îndulceşte pe cel amărât
la inimă.

Talentul lui a fost pizmuit de mulţi “fraţi mincinoşi” (cum îi numeşte Sfântul
Apostol). Aceştia s-au luptat ca să oprească izvorul învăţăturii lui şi să-i
ponegrească numele. Şi poate scârba asta l-a făcut ca să se hotărască a merge în
România (pe lângă alte motive).
Însă Dumnezeu astupa gura la toţi vrăjmaşii lui, căci toţi Proestoşii cei
duhovniceşti până şi însuşi Patriarhul Ţarigradului îl lăuda şi preţuia cărţile lui.

În Constantinopol era pe vremea aceea Patriarh Ecumenic Grigorie al cincilea, care


mai pe urmă a suferit moarte mucenicească.

Într-o vreme în care Patriarhul Grigorie a fost silit de turci ca să părăsească


Scaunul, s-a retras în Sfântul Munte şi trăia în linişte, într-o chilie de lângă
Mânăstirea Ivirul.

Cuviosul Nicodim fiind acolo în apropiere la Sihăstria Capsala, era ajutat cu


provizii de către Fericitul Ierarh şi de multe ori vorbeau împreună, punând la cale
luminarea norodului creştinesc, care zăcea în neştiinţă, sub jugul păgânesc.

Mulţi creştini din stăpânirea turcească au fost siliţi ca să-şi lepede Sfânta Credinţă.

Şi toţi care cunoşteau căderea şi cereau pocăinţă, alergau în Sfântul Munte ca la un


liman de mântuire. Aici aflau pe Fericitul Patriarh Grigorie la care se mărturiseau.
Acesta îi trimitea pe urmă la Dascălul Nicodim din pustia Capsalei ca să-i
povăţuiască.

În chipul acesta, Cuviosul Nicodim a scos pe mulţi din întunericul lepădării şi i-a
adus la pocăinţă curată, iar pe unii din aceştia i-a îndemnat ca să mărturisească pe
Hristos înaintea stăpânilor păgâni.

Aşa a primit moartea mucenicească Noul Mucenic Constantin din Idra.

Pe acesta Cuviosul Nicodim l-a întărit ca să mărturisească pentru Hristos şi pe


urmă i-a scris viaţa cu pătimirile lui, alcătuindu-i şi slujba lui în chip minunat.

Din vremea aceea a rămas şi o scrisoare a Cuviosului Nicodim adresată către


Patriarhul Grigorie pentru un monah român din Transilvania, care nu avea botezul
adevărat.

Iată cuprinsul acestei scrisori:

Prea Sfinţite Stăpâne şi dumnezeescule Patriarh a toată lumea, Aducătorul acestei


scrisori, care este de origină din Ungaria (adică Transilvania) şi are Botezul (sau
mai bine zis desbotezul) fiind molipsit de întinăciunea latinilor, vine prin
mijlocirea mea, către Înalt Prea Sfinţia voastră, cerând călduros să fie Botezat cu
botezul Bisericii noastre de Răsărit. Deci atât el, cât şi eu – ne rugăm de a voastră
inimă următoare lui Hristos şi apostolească, ca să trimiteţi întărit prin ordin scris
oficial pe numitul Monah nemonah (adică fără darul călugăriei) către Duhovnicul
Român Părintele Grigore din Mânăstirea Pantocreator. Căci acela fiind de acelaşi
neam şi de aceeaşi limbă cu dânsul poate ca să-l înveţe şi să-l înoiască cu botezul
nostru, precum el însuşi şi eu ne rugăm mai mult lui Dumnezeu ca după alte cereri
de mântuire să aibă şi călătorie uşoară, să fie călăuzit la Tronul Prea Fericirii
voastre şi să aleagă calea cea bună spre folosul a tot norodul Creştinesc. Pentru
aceasta, cerându-vă Rugăciuni, rămân socotindu-mă cel mai mic dintre slugile
voastre.

(ss) Nicodim

Din actul acesta se vede cât de multă pază era în vremea aceea de a nu primi în
mânăstire pe cei cari sunt botezaţi prin stropire.

Despre locul acesta ne putem încredinţa şi din cărţile Cuviosului Paisie de la


Neamţ care nu primea nicidecum în obştea lui pe cei cari veneau din Transilvania
ori din Bucovina unde se boteza prin stropire.

În vremea când trăia Cuviosul Nicodim la Sihăstria Capsalei a fost chemat de


către Proestoşii Sfântului Munte ca să discute cu nişte clerici Papistaşi despre
dogmele credinţii. Când s-a ivit Cuviosul în ograda Mânăstirii din Careia,
îmbrăcat flenduros şi cu opinci în picioare, Papistaşii s-au plâns Proestoşilor că
asta este semn de batjocură pentru ei ca să stea de vorbă cu un asemenea
călugăr mojic. Proestoşii însă i-au liniştit, dându-le oarecari lămuriri despre
“flendurosul Nicodim”.

Când au început discuţia, fiecare vorbă rostită de monahul nostru era ca un


fulger arzător pentru uscăturile (sau mai bine zis pentru secăturile) Papei. Chiar
de la început le-a închis gura şi neştiind ce să mai zică, croncăneau ca nişte
cioare, întrebând: “Mai sunt în Muntele Athos şi alţii la fel cu cel care a vorbit
cu noi?”

Întrebarea asta a făcut-o către Epitropii Sfântului Munte, dar Cuviosul Nicodim
care era de faţă a luat-o înainte cu răspunsul zicând” “Sunt o mulţime şi eu sunt
cel din urmă!”.

***
A mers odinioară la Sfântul Munte un protestant din Germania şi căuta să ia în
bătaie de joc simplitatea călugărilor.

A declarat în faţa epitropilor din Careia că el este proorocul Ilie. Proestoşii au


început a râde, crezând că au de-a face cu un nebun. Dar când a început el să le
vorbească, au văzut că nu este nebun ci este o undinţă primejdioasă pentru
Ortodoxie.

Deci nepricepându-se ei cum să-i răspundă s-au sfătuit ca să găsească pe cineva


dintre călugări cari să dovedească cu mărturii din Sfânta Scriptură că pro-
testantul este mincinos (iar nu prooroc cum zicea el). Atunci şi-au adus aminte
bătrânii de smeritul dascăl Nicodim, care trăia la vremea ceea la o chilie,
aproape de Careia.

Cuviosul Nicodim s-a prezentat ca de obicei îmbrăcat în nişte zdrenţe şi încălţat


cu opinci de porc. Când l-a văzut protestantul a început a râde cu hohote.

Atunci bătrânii proestoşi i-au lămurit cuviosului pentru ce este chemat, adică să
dea răspunsul cuvenit proorocului mincinos.

Pricepând cuviosul că ereticul îşi bate joc de călugări i-a zis: “Va să zică eşti
proorocul Ilie, Domnule”.

“Desigur (a răspuns neamţul)!”

Atunci cuviosul i-a zis iarăşi: “Proorocul Ilie a avut tăierea împrejur, dar
dumneavoastră?” (o aveţi?)

La întrebarea aceasta a rămas proorocul cu gura căscată şi a plecat fără să mai


stea de vorbă cu opincarii din Sfântul Munte.

Toţi carii veneau să ispitească pentru tainele credinţii dacă se întâmpla ca să


vorbească cu dascălul cel flenduros, nu mai avea poftă să râdă, ci plecau îndată
ruşinaţi.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a făcut semne şi minuni în viaţă, dar viaţa lui
întreagă a fost o întreagă minune, prin roadele bunătăţii care au umplut lumea.
Învăţăturile lui au luminat norodul creştinesc şi au întărit Biserica Ortodoxă în
vremurile cele mai grele.
După mărturisirile Sfinţilor Părinţi, sfinţenia omului nu se arată din săvârşirea
minunilor ci din viaţa cea îmbunătăţită. Minunile sunt lucrurile lui Dumnezeu şi
se fac mai mult pentru luminarea celor necredincioşi şi pentru întărirea celor slabi
în credinţă, iar faptele cele îmbunătăţite sunt roadele prin cari se cunosc sfinţii.

Iată ce zice Sfântul Grigore Teologul, în cuvântul de la înmormântarea


Sfântului Vasilie cel mare: “Minunile pentru cei necredincioşi, iar nu pentru cei
ce cred. Semnele bărbaţilor Sfinţi este viaţa lor cea după Dumnezeu şi aşezarea
lor cea sfântă!”

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Virtutea este mai presus decât minunile”

Tot el mai scrie şi aceasta: “Sfinţii sunt acei care au credinţă dreaptă şi viaţă
curată. Chiar de nu săvârşesc semne, chiar de nu gonesc duhurile necurate,
după cum Ioan cel mai mare dintre toţi cei născuţi din femeie, nu se pomeneşte
nicăieri că ar fi făcut semne!” (vezi cuv. Sfântului Ioan Gură de Aur la tâlcuirea
Epistolei către Filipeni).

Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut minuni în viaţa, dar a trăit ca Îngerii pe
pământ şi s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.

Tot aşa nici Cuviosul Nicodim n-a făcut minuni dar viaţa lui a fost îngerească şi
a botezat milioane de suflete cu lumina cea sfântă a învăţăturii sale. Cărţile lui
sunt ca nişte făclii aprinse care luminează creştinătatea. Ele vor rămânea ca o
călăuză de mântuire pentru toate veacurile.

Dar ostenelile cele prea mari ce le-a suferit Cuviosul Nicodim la alcătuirea cărţilor
i-au supt de timpuriu puterile şi la vârsta de 60 de ani s-a stins din viaţa aceasta
precum se stinge o făclie de ceară curată, pentru a răsări ca un luceafăr luminos în
lumina cerească. Toată viaţa şi-a petrecut-o în sărăcie şi întru osteneli mai presus
de fire. Călugării din Sfântul Munte îi ziceau “Dascăl” (adică învăţător) iar el se
numea pe sine “Lepădătură” şi câine mort, atâta era de smerit încât oriunde se
afla cu fraţii, tot locul cel mai de pe urmă îl căuta, umblând încălţat totdeauna
cu opinci.

Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a învăţat Telologia la Universitatea din Atena şi


nici n-a colindat pe la şcolile înţelepţilor din Apusul Europei (cum obişnuiesc
Domnii Teologi de astăzi).
El s-a adăpat numai cu apa cea limpede a ortodoxiei din Mânăstirile Sfântului
Munte, adică din Sfintele Scripturi. Dar razele învăţăturii lui întrec toată ştiinţa
înţelepţilor de astăzi care cuprinde lustrul filozofiei dar lipsită de miezul
credinţii. Căci un bob de credinţă curată preţuieşte mai mult decât vagoane
întregi de ştiinţă lipsită de mustul credinţii.

Este de însemnat că Monahii din Sfântul Munte l-au socotit totdeauna pe Cuviosul
Nicodim ca “Dascăl” al lor, aşa îl numeau toţi încă de când era în viaţă. Iar după
mutarea lui din viaţă, toţi Monahii şi toţi creştinii cari cunoşteau viaţa lui, îl
socoteau ca pe un sfânt.

Capul lui a fost aşezat într-o cutie de lemn spre închinarea celor care cinsteau
pomenirea lui. Pe fruntea lui este scris: “Aştept Învierea Morţilor” după cum a
lăsat el cuvânt înainte de moarte.

Prea fericitul şi Marele Patriarh Ioachim al treilea mergând în Sfântul Munte a


îngenunchiat înaintea cinstitului său cap, îndelung rugându-se cu multe lacrimi ca
să-l acopere în viaţă cu darul lui cel Sfânt. La urmă a sărutat cu evlavie cinstitul
cap al Cuviosului zicând către cei de faţă: “Cine nu socoate acest cap ca moaşte
de Sfânt să fie ANATEMA!”.

Cu alte cuvinte el este socotit ca sfânt cu mult înainte de a se hotărî în Sobor. Mulţi
dintre călugării aghioriţi sărbătoreau pomenirea lui cu mult înainte de hotărârea
Patriarhiei, căci toţi erau convinşi despre sfinţenia vieţii lui.

Numele lui a ajuns cunoscut şi la Papistaşii din Apus, cari au avut de multe ori
discuţii cu el pentru credinţă şi s-au spăimântat de darul înţelepciunii care locuia
întru el. Însăşi aceştia pe care i-a ruşinat de multe ori Cuviosul Nicodim, l-au
însemnat în cărţile lor, împreună cu sfinţii ortodocşi din vechime pe care îi cinsteau
şi ei (adică alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul
Andrei Criteanul).

O, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Nicodime, care mult doreai odinioară ca să


mergi la noi în ţară, ca să petreci la obştea Cuviosului Paisie de la Neamţu, adu-
ţi aminte astăzi de scumpa noastră ţară, cerceteaz-o cu duhul dintru înălţime şi
vezi ce fel de obşte au făcut azi românii, după moda sovietelor!
Fiii duhovniceşti ai Cuviosului Paisie nu mai au loc azi în România, întreaga
ţară s-a prefăcut într-o obşte care luptă pe Dumnezeu şi aleargă către rău!
Tu care eşti neîntrecut la sfătuire şi prea dulce vorbire, vorbeşte şi acum tainic,
la inima Păstorilor duhovniceşti de după “Perdeaua Roşie” ca să nu mai facă
tovărăşie cu Stăpânirea Întunericului, ca să nu mai înjuge Biserica la carul
sovietic, să nu mai facă slujnică pe Mireasa lui Hristos, care este Biserica.
Stihuri de umilinţă (versuri, troparul, condacul, megalinaria, canoane)

Stihuri de umilinţă

Nicodime prea ferice


Care doreai odinioară
Ca să trăieşti la noi în ţară,
Acuma caută din ceruri
Şi vezi pe fiii României
Cum poartă jugul tiraniei.

Cu Sfântul Stareţ de la Neamţu


Să dai acuma ajutor
Prea necăjitului popor
Iar tabăra înşelăciunii
Din vatra noastră strămoşească
Degrab să se risipească!

În ţara noastră primitoare


Acuma nu mai este “soare”
Cu razele de libertate
Căci vântul de la Miază Noapte
Aduce negură de moarte.

Cu darul tău cel sfânt, Părinte


Să mângâi pe cei necăjiţi
Şi să dezlegi pe cei robiţi
Iar pe organele pierzării
Cari hulesc Sfânta Credinţă
Întoarce-i către pocăinţă!

Învăţătura ta cinstită
Să fie iarăşi folosită
De neamul nostru românesc
Şi “coarnele lui Veliar”
Să nu se mai înalţe iar!

Pedalionul scris de tine


Să fie naţiei Creştine
Ca o duhovnicească cârmă
Iar cartea “Celor cinci simţiri”
Oglinda Sfintei mântuiri.

În viaţa noastră necăjită


Şi de Păstorii buni lipsită,
La toţi creştinii provoslavnici
Luceafăr să ne fie-n cale
Sfinţenia vieţii tale!

N.B. Cuviosul Nicodim dorea mult să meargă la chinovia Cuviosului Paisie de la


Neamţu, însă prin semne cereşti a fost oprit. Prăznuirea lui se face la 14 Iulie.

Adaus spre lămurire

Când lipsesc povăţuitorii cei buni, când duhul lumesc caută să înăbuşe sfânta
credinţă, când slugile lui Antihrist se grăbesc să întunece adevărul, atunci
Pedalionul Sfântului Nicodim ne arată ca o busolă încotro să mergem, iar cartea lui
“Nevăzutul Război” ne învaţă cum trebuie să folosim armele cele Duhovniceşti, pe
urmă “Hristoitia” adică cartea bunelor obiceiuri ne dăscăleşte cum să ne purtăm în
viaţă, iar cartea celor Cinci Simţiri ne serveşte ca o strajă neadormită pentru suflet.
În sfârşit, toate cărţile lui, care sunt mai mult de o sută, le avem ca pe nişte proptele
de mântuire în toată viaţa noastră.

Troparul Sfântului Nicodim, glasul 5 (Tin tahian su schepin che tin voitian …)

Pre Sfântul Nicodim cel nou vestit


Pre marele Dascăl Aghiorit,
Pre albina cea cu dar
Care strâns-au din belşug
Pravoslavnicul nectar
Spre hrana creştinătăţii,
Acum noi cu râvnă venind
Să-l lăudăm, prăznuind!

Condacul Sfântului, glasul 3 (ca şi condacul Naşterii: Partenos simeron …)

Îngereşte vieţuind
Te faci icoană virtuţii
Şi pe toţi povăţuind
În lupta cu “nevăzuţii”,
Limba ta este organul mişcat de Duhul
Pana ta ne luminează tainic văzduhul
Şi cinstindu-i pe toţi Sfinţii,
Te duci la bucuria lor!

Megalinaria (După melodia grecească a megalinărilor) (de la Paraclis “Tin


ipsilotera ton uranon …”)

Pre luminătorul cel prea slăvit


Şi pe Scriitorul şi Sihastrul neobosit
Veniţi credincioşilor astăzi într-un gând
Să-i împletim cunună de laude, cântând!

Megalinaria Cuviosului Nicodim, glas 3 (ca şi: Apostoli de la margini)

Pre Cuviosul Nicodim,


Podoaba călugăriei,
Pre Îngerul Sfântului Munte
Şi slava ortodoxiei,
Să-l lăudăm împreună,
Urmându-i povaţa cea bună.

Câteva canoane din Pedalion –


Care opreşte a ne ruga cu cei de altă credinţă

Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi


schismaticii măcar în casă de s-ar afla, se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele
Taine (adică să se împărtăşească).

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul sau Preotul sau Diaconul


care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca
preot să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că


latinii sunt eretici şi nu au nici botez, nici Preoţie, şi dacă vreun Preot nu botează
pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodicheia opreşte, cu eretici şi cu schismatici a te ruga.

Canonul 6 şi 7 de la Soborul I Ecumenic porunceşte: că cele de la început obiceiuri


să le păstrăm.

Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare tot aşa zice că ereticii şi schismaticii
trebuie să se boteze.

Sfântul Sfinţit Mucenic Chiprian tot aşa zice că ereticii şi schismaticii să se boteze.

Iar câţiva din Slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi, defaimă aceste Sfinte
canoane, numindu-le “Barieri ruginite”. Canoane insuflate de Duhul Sfânt prin
Sfinţii Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi ai celor şapte Sfinte Soboare Ecumenice. Zic
că Canoanele de multă vechime pe care o au, au ruginit.

Nu zic că ei de multă grăsime, şi nefrică de Dumnezeu li s-a întunecat mintea şi au


năpârlit, căzându-le şi părul, şi barba şi mustaţa, făcându-se ca femeile. Cum e
chipul Domnului şi al Sfinţilor şi cum e chipul lor? De aceea Sfintele Canoane ale
Sfinţilor ei le calcă în picioare.

Dar predică sus şi tare că sunt “Ortodocşi”.


(din: Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul), Din Ierihon către Sion. Trecerea
de la pământ la cer. Ierusalim, 1999)
Adrian Agachi - Sfântul Nicodim Aghioritul, strateg al „războiului nevăzut“

Cuviosul Nicodim Aghioritul, autorul cărţii „Războiul nevăzut“, al „Pidalionului“


şi cel căruia i se datorează prima tipărire a „Filocaliei“, s-a născut în anul 1749 în
oraşul Naxos, din insula cu acelaşi nume.

***
Trăitor într-o epocă de prefaceri sociale şi culturale istorice în Europa, cuviosul
Nicodim a dat dovadă de o uimitoare clarviziune prin îndemnurile sale de apro-
fundare a canoanelor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, adresate celor care, decla-
rându-se „moderni“, proclamau învechirea şi inadecvarea învăţăturilor Bisericii la
noile vremuri.

În relaţia cu celelalte confesiuni creştine, Sfântul Nicodim Aghioritul este de


părere că „poziţiile care nu sunt în acord cu dreapta credinţă şi obiceiurile nele-
gitime ale latinilor şi ale celorlalţi eretici să fie urâte şi respinse, dar, dacă la ei se
găseşte ceva corect şi garantat de canoanele Sfintelor Sinoade, nu trebuie să urâm
şi să respingem acel lucru, ca să nu ne găsim urând şi respingând însăşi canoa-
nele“.

Cuviosul Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749 în oraşul Naxos, din insula cu
acelaşi nume. Se numea de fapt Nicola Kallivurtzis şi provenea dintr-o familie
destul de înstărită. Părinţii săi, Antonie şi Anastasia, erau foarte evlavioşi.
Se cunoaşte faptul că mama sa, după decesul soţului ei şi intrarea în monahism a
fiului lor, a părăsit viaţa în lume şi s-a retras la Mănăstirea „Sfântul Ioan Gură de
Aur“ din oraşul natal.

Micul Nicola a primit primele îndrumări de la preotul paroh din localitate, studiind
apoi cu Hrisant Exochoritis, fratele Sfântului Cosma Etolianul. Acest Hrisant era
recunoscut drept unul dintre cei mai buni profesori greci la vremea respectivă. El a
fost cel care şi-a iniţiat propriul frate în arta retoricii înainte ca acesta să devină
unul dintre cei mai faimoşi predicatori ai tuturor timpurilor.

La dorinţa lui Hrisant, Nicola a putut merge în Smyrna, pentru a-şi continua
studiile. Aici a învăţat împreună cu experimentatul Ierotei Dendrynos filosofia
aristotelică şi teologia.
Împiedicat de o furtună să ajungă la Mănăstirea Neamţ

Progresul la învăţătură a fost foarte rapid, pentru că Nicola avea o memorie feno-
menală. Se spune că, odată, din cauza pierderii cărţii necesare, citeţul bisericii
locale l-a rugat să rostească o parte din slujbă până când va găsi cartea. Nicola a
rostit din memorie toate cele 15 paremii ale Vecerniei din Sâmbăta mare!

În aceste condiţii, Ierotei a vrut să-l lase drept urmaş, dar Nicola avea un alt ţel. În
1770, la doar 21 de ani, este numit secretar al episcopului Antim de Naxos.

Luând contact cu numeroşi monahi, Nicola se hotărăşte să intre în monahism la 26


de ani, după câteva vizite la Sfântul Munte.

Încă din 1777 a fost solicitat de episcopul Macarie al Corintului să revizuiască şi să


editeze trei lucrări importante: Filocalia, Everghetinosul şi Despre Împărtăşania
necontenită.

Tot în această perioadă a încercat să vină la Neamţ, pentru a putea discuta cu


Sfântul Paisie Velicikovski, dar nu a reuşit acest lucru. Corabia cu care trebuia să
plece din portul Thassos a fost împiedicată de o furtună teribilă, lucru care l-a făcut
pe cuviosul Nicodim să îşi regândească planul, considerând acest eveniment drept
un semn că trebuie să rămână.

Dispute între modernism şi tradiţionalism, în urmă cu două veacuri


Unul dintre momentele dificile pe care cuviosul Nicodim a trebuit să le trăiască s-a
petrecut în 1798, odată cu pierderea unei părţi din manuscrisul operelor Sfântului
Grigorie Palama.

Tipografia din Viena căreia îi fusese încredinţat corpusul spre a fi editat a fost
închisă din ordin imperial, iar manuscrisele au fost confiscate, pierzându-se o parte
din texte.

De asemenea, alte momente dificile s-au consumat odată cu editarea Pidalionului şi


a cărţii Despre Împărtăşania necontenită. Mulţi clerici şi monahi neînduhovniciţi
au criticat apariţia celor două lucrări, motivând că multe canoane sunt exagerate şi
ar trebui excluse şi, totodată, „conduita duhovnicească modernă“ nu mai permite o
împărtăşire cu Sfintele Taine prea des.

Abia după zece ani de discuţii, în 1807, cuviosul a fost absolvit de orice vină în
cadrul discuţiilor elaborate de Sfânta Comunitate athonită.

La doar doi ani distanţă, pe data de 14 iulie 1809, cuviosul Nicodim trecea la
Domnul, încheindu-şi astfel drumul aspru al vieţii.

Războiul nevăzut

Această operă a fost publicată iniţial în anul 1796, la Veneţia, şi a fost tradusă în
limba română 30 de ani mai târziu, la Mănăstirea Neamţ. Ediţia în limba rusă a
apărut mai repede, în 1816, graţie traducerii lui Aleksandr Labşin şi apoi a
beneficiat de revizuirea Sfântului Teofan Zăvorâtul.

Această operă este parţial preluată din scrierea cu acelaşi nume a lui Lorenzo
Scupoli, care apăruse în 1589 la Veneţia.

Partea originală constă în comentarea ei din punct de vedere ortodox, bogăţia de


citate suplimentare scripturistice şi patristice, precum şi adaptarea la problemele
vremii.

În introducere, cuviosul Nicodim menţiona: „Această carte învaţă despre un război


simţit şi văzut, nu despre vrăjmaşi trupeşti şi arătaţi, ci despre războiul înţeles cu
mintea şi nevăzut pe care-l poartă orice creştin încă din ceasul când a fost botezat
şi s-a făgăduit înaintea lui Dumnezeu să lupte până la moarte pentru numele Lui
dumnezeiesc; despre acest război se scrie în mod alegoric în Cartea Numeri, unde
se vorbeşte despre războiul Domnului (21, 14).
Şi ea (cartea de faţă) învaţă despre vrăjmaşii netrupeşti şi nevăzuţi, care sunt dife-
ritele patimi şi voinţe ale trupului şi demonii vicleni şi urâtori de oameni, care nu
încetează să ne războiască zi şi noapte. Precum spunea fericitul Pavel: «Lupta
noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva stăpâniilor, împotriva
puterilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii din văzduhuri» (Ef. 6, 12). Şi ea învaţă că soldaţii care trebuie să
se războiască cu acest vrăjmaş sunt toţi creştinii“.

Actul de canonizare

Pe 31 mai 1955, patriarhul ecumenic Atenagora I împreună cu membrii Sinodului


au emis Tomosul de canonizare al Sfântului Nicodim Aghioritul. Printre altele, se
menţionau următoarele: „Este un lucru cuvios şi plin de folos pentru plinătatea Bi-
sericii să se arate plină de evlavie, să cinstească şi să comemoreze prin slujbe
anuale şi prin imne de laudă pe cei ce s-au distins în viaţa lor trupească prin fapte
virtuoase: pe de parte pentru că lauda care se dă celor ce au trăit în chip virtuos se
referă la Însuşi Dumnezeu, de la Care vine la oameni toată virtutea, aşa cum
grăieşte undeva Grigorie cel supranumit cu numele Teologiei, iar, pe de altă parte,
pentru că lauda celor bune însufleţeşte şi îndeamnă pe cei slabi şi zăbavnici spre
săvârşirea virtuţii“.

Sinodul a recunoscut aportul enorm pe care opera cuviosului Nicodim Aghioritul a


avut-o pentru credincioşi şi misiunea pastorală actuală.

Practic, toate eforturile cuviosului nu pot fi trecute cu vederea, de vreme ce slujirea


sa a adus atâtea foloase Bisericii.

Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Sfântul Nicodim Aghioritul în data de 14 iulie a


fiecărui an.

Pidalionul

Titlul complet al acestei scrieri cuprinde un înţeles bogat. Acesta sună astfel:
„Cârma navei spirituale a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească
a ortodocşilor sau toate sfintele şi dumnezeieştile canoane ale Sfinţilor şi prea
lăudaţilor apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale şi ale dumnezeieştilor
Părinţi, în originalul grec pentru autenticitate, traduse şi comentate în limba
populară spre a fi pe înţelesul celor mai simpli de ieromonahul Agapie şi monahul
Nicodim“.
Prin aceasta, ni se precizează că sfintele canoane sunt ca o cârmă a Bisericii, lucru
extrem de important.

Pidalionul a fost editat prima dată la Leipzig, în anul 1800, însoţit de bine-
cuvântarea sfântului sinod şi a patriarhului ecumenic.

În limba română a apărut tradus în anul 1844 la Mănăstirea Neamţ, sub numele de
Pidalion sau Cârma corabiei înţelese a catoliceştii şi apostoleştei Biserici a orto-
doxilor.

Mitropolitul Veniamin Costachi a fost cel care a dat binecuvântarea pentru tra-
ducerea acestui compendiu atât de necesar în lucrarea slujitorilor Bisericii.
Cu toate că Pidalionul a beneficiat de o recenzie foarte aspră din partea unui teolog
faimos ca Christos Yannaras, rămâne o operă de bază în misiunea pastorală a cle-
rului.

Filocalia

În prologul primei ediţii a Filocaliei, cuviosul Nicodim spunea: „Carte care e


vistieria trezviei, straja minţii, şcoală tainică a rugăciunii minţii. Carte care e
modelul excelent al făptuirii, călăuza nerătăcită a contemplării, raiul Părinţilor,
lanţul de aur al virtuţilor. Carte care e deasa îndeletnicire a Numelui lui Iisus, trâm-
biţa care cheamă harul şi, scurt spus, însăşi instrumentul dumnezeirii, lucru de mii
de ori mai dorit decât oricare altul şi de mulţi ani căutat şi gândit, dar negăsit“.

Cu adevărat, publicarea Filocaliei a constituit un moment de răscruce în spi-


ritualitatea ortodoxă, oferind credincioşilor posibilitatea unei creşteri duhovniceşti,
bazate pe experienţa Părinţilor Bisericii.

În anul 1782, în Veneţia, vedea lumina tiparului pentru prima dată manualul de
bază al creştinului căutător de isihie (linişte). Nu mai puţin de 1.207 pagini a
cuprins această primă ediţie a Filocaliei, pentru care cuviosul Nicodim a beneficiat
şi de ajutorul episcopului Macarie al Corintului.

Numărul de autori patristici cuprinşi în colecţie este 36, acoperind o perioadă de


unsprezece secole: IV-XV.

Totodată, la mai puţin de un an distanţă au apărut atât Evergetinosul cât şi cartea


Despre Împărtăşania necontenită. Acestea au adus, şi ele, o contribuţie importantă,
amintind credincioşilor de datoria păstrării unei împărtăşiri regulate, precum şi de
pildele din vieţile părinţilor îmbunătăţiţi.

Filocalia românească

Prima traducere a Filocaliei în limba română nu a apărut, după cum se crede în-
deobşte, odată cu strădaniile părintelui Stăniloae, ci cu mult timp înainte. Astfel, în
anul 1769, la Dragomirna, monahul Rafail oferea primul manuscris copiat al
acesteia, pentru ca, în anul 1800, la Mănăstirea Neamţ să fie atestat un nou
manuscris care cuprindea o traducere a primei jumătăţi din Filocalia greacă.

Cuviosul Paisie Velicikovski a publicat prima traducere slavonă a Filocaliei sub


titlul de Dobrotoliubie, la Moscova, în anul 1793.
Prima traducere tipărită a Filocaliei în limba română o datorăm părintelui Dumitru
Stăniloae, realizată în 3 etape, între anii 1947 şi 1991.

În prezent, este în curs o reeditare a Filocaliei în 12 volume la Editura Institutului


Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), care a ajuns deja
la al treilea volum.

„Dacă la latini se găseşte ceva corect şi garantat de canoane, nu trebuie să urâm şi


să respingem acel lucru“

Deşi a criticat aspru unele practici ale Bisericii Catolice şi a fost considerat un
antilatin convins, cuviosul Nicodim a efectuat câteva traduceri după texte spirituale
latine, pe care le-a reinterpretat din punct de vedere ortodox.

Astfel, Războiul nevăzut, Deprinderi duhovniceşti sunt opere ale unor autori latini,
care au beneficiat de traducerea cuviosului Nicodim tocmai pentru că se apropiau
foarte mult de învăţătura ortodoxă.

Aşa cum afirma şi el, „Îngenuncherea până de Rusalii, ca şi deasa Împărtăşire au


fost desfiinţate de noi în chip greşit şi păgubitor, împotriva canoanelor. Poate că
lucrul aceasta se datorează faptului că, după schismă, ai noştri, opunându-se
latinilor cu un zel lipsit de minte şi nebunesc, au respins în chip rău şi fără
deosebire obiceiuri bune şi legiuite aflate în vigoare la ei... Poziţiile care nu sunt în
acord cu dreapta credinţă şi obiceiurile nelegitime ale latinilor şi ale celorlalţi
eretici să fie urâte şi respinse, dar dacă la ei se găseşte ceva corect şi garantat de
canoanele Sfintelor Sinoade, nu trebuie să urâm şi să respingem acel lucru, ca să
nu ne găsim urând şi respingând însăşi canoanele“.
Prin urmare, dreapta socoteală rămâne mai presus de toate virtuţile chiar şi în
interiorul schismei.

Nici o zi fără lectură din Sfânta Scriptură

Cuviosul Nicodim recomanda fiecărui creştin cunoscut să nu lase să treacă o zi fără


să citească măcar un pasaj din Sfânta Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Făcea
aceasta pentru că observa cât de mulţi creştini se rătăcesc datorită necunoaşterii
scrierilor duhovniceşti.

Aşa cum Sfântul Cosma Etolianul îi îndemna pe oameni să construiască şcoli,


pentru a nu-şi pierde moştenirea neamului, cuviosul Nicodim îi povăţuia să ci-
tească, pentru a nu-şi pierde sufletul încercând lucruri peste puterile lor sau
ignorând viaţa duhovnicească.

Totodată, le atrăgea atenţia să nu citească orice, ci doar ce le recomanda părintele


duhovnic, deoarece există şi alt pericol: acela de a citi fără discernământ, fapt de
care se îngrijora şi Sfântul Paisie de la Neamţ: „Prin scoaterea la tipar a cărţilor
Sfinţilor Părinţi, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru
cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă, însă, mi-e frică şi
mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor
pravoslavnici, ca un lucru de vânzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le
urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcă-
tori ai rugăciunii minţii“.

Asceză cu discernământ

Cuviosul Nicodim nu a fost un ascet exagerat şi nu a folosit niciodată metode


extreme. Era cumpătat la mâncare, dar nu postea până la neputinţă. Asceza sa
principală era copierea şi editarea de texte. Ştiind că asceza trupească foloseşte
doar în măsura în care sufletul beneficiază de pe urma ei şi nu se întunecă din
cauza asprimii exerciţiilor spirituale, avea grijă să doarmă şi să mănânce suficient
pentru a nu-şi pierde vigoarea minţii.

Avea rugăciunea minţii şi încerca să îi înveţe acest meşteşug pe toţi cei care îl
cunoşteau. Nu petrecea doar în singurătate şi era bucuros să primească oaspeţi şi să
discute cu ei.

A fost un om simplu în comportamentul său exterior, dar foarte cultivat, plin de


bunătate şi înţelegere.
Ovidiu Neacșu - Sfântul Nicodim Aghioritul, un luptător în războiul nevăzut

Sfântul Nicodim a fost foarte dăruit de Dumnezeu. Scrierea de cărţi, tălmăcirea


altor scrieri din vechime pe înţelesul credincioşilor din vremurile actuale, lămuriri
referitoare la disputele pe teme de tradiţie, om al rugăciunii şi ascezei, acestea erau
doar câteva dintre darurile sale.

Nicolae, după numele de mirean pe care l-a primit la botez, a fost un copil care din
pruncie s-a deosebit de ceilalţi copii de vârsta lui. Născut în anul 1749 în Grecia, în
insula Naxos, tânărul Nicolae a fost trimis de către părinţii săi să înveţe a scrie şi a
citi de la preotul satului.

Darul lui Dumnezeu s-a arătat dintru început asupra lui, căci avea o sclipire de
geniu. Putea fără greutate să reproducă îndată după o lectură, cuvânt cu cuvânt,
ceea ce a citit. Memoria deosebită cu care era înzestrat, precum şi seriozitatea sa l-
au recomandat pentru a studia mai departe.

Ajunge în Smirna, unde îşi desăvârşeşte studiile, reuşind să înveţe limba latină,
limba franceză şi mai ales limba greacă veche, care îi va permite şi accesul la texte
vechi pe care le va pune într-o nouă lumină, făcându-le accesibile întregii Biserici
Ortodoxe.

Lucrări monumentale
Îl cunoaşte în această vreme pe mitropolitul Macarie de Corint (ajuns sfânt) şi pe
alţi monahi îmbunătăţiţi care îi vorbesc despre rugăciunea inimii şi despre un loc
potrivit pentru nevoinţă şi ia hotărârea să intre în Sfântul Munte Athos, unde va şi
primi numele de Nicodim odată cu haina monahală.

Mai întâi în Mănăstirea Dionisiu, apoi şi în alte locuri, îşi consacră timpul cule-
gând, alcătuind şi editând lucrări vechi ale tradiţiei bisericeşti, dar şi articulând
propriile păreri şi meditaţii la nevoile şi provocările vremii sale. Aşa au apărut într-
o formă nouă lucrări moumentale, precum Filocalia, Everghetinosul, "Războiul
nevăzut", Pidalionul, Hristoitia, "Despre vrăjitorie", "Paza celor cinci simţuri" sau
"Carte foarte folositoare de suflet", "Sfătuire către duhovnic" şi altele.

Aşa cum fiecare om nu poate fi asemănat cu un altul, cu atât mai mult un sfânt nu
seamănă cu un alt sfânt şi în această particularitate se vede tocmai împlinirea
desăvârşită a diversităţii darurilor Sfântului Duh. Sfântul Nicodim a fost un sfânt
cu multe daruri de la Dumnezeu. Poate cel mai de seamă dar este acela de a se
învrednici a sta în ceata sfinţilor, dar în timpul petrecut în trup, pe pământ,
Sfântul Nicodim s-a îndeletnicit mai cu seamă cu scrierea de cărţi, traducerea,
diortosirea şi alcătuirea lor fiind preocuparea cea mai dragă lui, cum şi
recunoaşte. Acesta este şi motivul pentru care Sfântul Nicodim apare zugrăvit în
icoane ţinând în mână o carte sau scriind. În orice oră din zi sau din noapte
vizitatorii îl puteau găsi pe Sfântul Nicodim aplecat asupra unei cărţi, citind sau
scriind.

El confirmă totodată că sfinţenia nu se desparte de preocupările pe care omul este


obligat să le aibă câtă vreme trăieşte pe pământ şi că faptul că a petrecut mult timp
în preajma cărţilor nu l-a împiedicat să ducă o viaţă de asceză, de adâncă nevoinţă,
de purtare frumoasă, bineplăcută lui Dumnezeu.

Nu obişnuia să se îngrijească prea mult de trup, de aceea nu gătea, ci mânca hrană


uscată, măsline, miere diluată în apă. Nu era de mirare că adesea chiar uita să mă-
nânce, mărturie stând vizita unui părinte care, găsindu-l la masa de lucru, i-a pus o
bucată de pâine în gură. Seara, când a trecut pe la el, era aşa cum îl lăsase, cu
bucata de pâine în gură. Sfântul a uitat de sine pentru a sta împreună cu Hristos
prin lucrarea sa cărturărească sau în rugăciune prin invocarea numelui lui Iisus.

Sfântul Nicodim era totuşi prins şi în viaţa Bisericii. A ştiut în permanenţă care
sunt nevoile comunităţii în care trăia. Aşa se face că ia atitudine cu privire la
disputa iscată în jurul practicii pomenirii morţilor în ziua de duminică, numită şi
disputa colivarilor.
Iată ce scria Sfântul Nicodim într-o apologie împotriva celor care nesocoteau
astfel tradiţia Bisericii: "Din ce motive săvârşeşte însă Biserica pururea sâmbăta
pomenirea celor adormiţi? (...) Pentru că în ziua de sâmbătă Dumnezeu S-a găsit
cu sufletul în iad prădându-l şi dezlegând din legături sufletele ţinute acolo...",
precum şi: "În al doilea rând fiindcă sâmbăta înseamnă odihnă, fiindcă şi
sufletele celor adormiţi s-au odihnit de toate lucrurile vieţii..."

Cu alt prilej, Sfântul Nicodim a luat cuvântul apărând obiceiul Împărtăşaniei dese
cu Trupul şi Sângele Domnului, smerindu-i cu puterea sa de convingere insuflată
de Duhul Sfânt pe cei care nesocoteau Predania cea veche a Bisericii. El spune:
"Iar după ce te împărtăşeşti, gândindu-te iarăşi cu ce înfricoşătoare şi cereşti
Taine te-ai cuminecat, ia seama la tine însuţi ca să nu necinsteşti harul (...). Iar
când te gândeşti iarăşi că după puţine zile te vei împărtăşi din nou, dublează
atenţia, adaugă râvnă peste râvnă, înfrânare peste înfrânare, priveghere peste
priveghere, osteneli peste osteneli (...) fiindcă eşti strâns cumva între două
lucruri tari: pe de o parte, de faptul că te-ai împărtăşit cu puţin înainte, iar, pe de
altă parte, de faptul că după scurt timp te vei împărtăşi din nou".

Sfântul Nicodim ţinea foarte mult la lucrările pe care le îngrijea. Aşa se face că,
atunci când una din lucrările sale a fost modificată chiar înainte de a ieşi de la tipar,
a exclamat: "Ar fi făcut mai bine să mă lovească în inimă cu o spadă decât să
adauge sau să suprime ceva în această carte!"

"Doamne, scoate-mă de aici"

Bineplăcutul lui Dumnezeu Nicodim a fost chemat la Domnul. Avea 60 de ani


când a plecat la Preadulcele Iisus al Cărui nume s-a străduit să-l rostească toată
viaţa cu buzele, cu mintea, şi mai ales cu inima. Chiar şi pe patul morţii, era fără
întrerupere chinuit de numeroasele calomnii care i se aduceau, încât sfântul striga:
"Doamne, scoate-mă de aici, m-am săturat de lumea aceasta!" Topit de vâlvătaia
ascezei, Sfântul Nicodim slăbise aşa de mult, că nici o îngrijire lumească nu îl mai
putea ţine în viaţă. A ştiut mai dinainte, prin descoperire dumnezeiască, ceasul
morţii, de aceea a cerut să primească pentru ultima dată Sfânta Împărtăşanie.

14 iulie, ziua trecerii sale la Domnul, este şi ziua în care întreaga Biserică îi aduce
cinstirea cuvenită Sfântului Nicodim, care a iubit atât de mult Predania Bisericii,
ajutând-o să dăinuiască prin cărţile sale ca şi noi să ne bucurăm de ea.

A vrut să vină în ţara noastră


Credincioşii români îl simt îndeosebi aproape pe Sfântul Nicodim, o dată pentru că
din ceata sfinţilor el aduce rugăciuni lui Dumnezeu pentru întreaga obşte a drept-
slăvitorilor creştini, dar şi pentru că sfântul, în timpul vieţii, a dorit să ajungă pe
plaiurile moldovene. Auzise de obştea de monahi condusă de Sfântul Paisie
Velicikovski şi ardea de nerăbdare să li se alăture acestor rugători aprinşi de dra-
gostea lui Dumnezeu. Vicisitudinile vremii şi mai ales gândul lui Dumnezeu pe
care îl avea cu acest monah l-au ţinut însă de la a ajunge şi pe teritoriul ţării
noastre.
Pr. Ciprian Florin Apetrei - Theologica - Cuviosul Nicodim Aghioritul şi
Rugăciunea inimii

În secolul al 18-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim;
avea să devină cunoscut sub numele de cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809).
El este considerat unul dintre cei mai mari părinţi isihaşti din istoria nevoinţei
monahale din Muntele Athos.

Cel întru sfinți și purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru, Sfântul Nicodim


Aghioritul a fost un mare teolog și învățător al Bisericii Ortodoxe, reînnoitor al
isihasmului, canonist, haghiolog și scriitor de poeme liturgice.

Sfântul Nicodim a fost canonizat de Biserica Ortodoxă în 1955, iar prăznuirea sa se


face în ziua de 14 iulie.

În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească
rugăciunea inimii. Sfântul Nicodim învăţa călugări aghioriţi cum să ajungă să
practice această rugăciune. „Pune în mișcare voința sufletului”, spunea cuviosul
Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată
tăria sa și cu toată iubirea sa”, învăța cuviosul.

Practicarea Rugăciunii inimii este strâns legată de trăirea isihastă. Manualul


duhovnicesc al Sfântului Nicodim, Filocalia, înfăţişează conştiinţa filocalică
isihastă şi trăirea ascetică a ei.

Scopul monahilor care practicau - și care încă practică - Rugăciunea lui Iisus sau
Rugăciunea inimii este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă,
succes, avere, ambiție ş.a. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează
lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în
lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui
Iisus („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcă-
tosul”) ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de a face idoli din
cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Pra-
ctica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care
ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești.
Sfântul Nicodim Aghioritul cinstit în Biserica Ortodoxă

În fiecare an, la data de 14 iulie, îl prăznuim pe marele părinte al Bisericii, cuviosul


Nicodim Aghioritul (1749-1809), prilej de a exprima câteva referințe asupra operei
canonice și disciplinare a acestui spirit enciclopedic al Răsăritului.

Desigur că numele și faima sa sunt legate de cartea intitulată ‘Pidalion’, adică


‘Îndreptar’, apărută la Leipzig, în anul 1800. Cartea este o colecție de canoane care
se referă la probleme disciplinare, liturgice și pastorale din viața Bisericii. Unele
confirmă, sancționează sau aprobă uzuri sau rituri, care la vremea promulgării
canoanelor erau în discuție; altele, dimpotrivă, interzic practici care nu erau în con-
formitate cu rânduielile cunoscute din cultul bisericesc; altele reglementează unele
aspecte disciplinare din viața credincioșilor.

Un număr mare de canoane cuprind, de asemenea, hotărâri ale Sinoadelor Ecu-


menice, a unor sinoade locale sau ale unora dintre marii Părinți ai Bisericii din
epoca patristică. Așadar, Pidalionul constituie un îndreptar sau un instrument de
lucru indispensabil în activitatea pastorală a preoților.

În acest spirit trebuie evaluat Pidalionul pe care conștiința Bisericii l-a primit ca pe
un ajutor foarte folositor pentru exercitarea păstoririi ortodoxe.

Cei care au exercitat și exercită lucrarea pastorală a Bisericii, și mai cu seamă


episcopii și duhovnicii ei, au Pidalionul drept călăuză și sfătuitor al lor pentru
exercitarea păstoririi lor în acord cu spiritul teocentric al Bisericii, așa cum îl
exprimă Sfintele Canoane. Fără Sfintele Canoane și Pidalion, care le tâlcuiește
corect, păstorirea Bisericii riscă să devină antropocentrică și să cadă într-una din
cele două extreme: fie în eticism și juridism, fie în anomism și respingerea moralei
lui Hristos. Pidalionul îi ajută și călăuzește pe păstorii Bisericii ca să-i aducă pe
credincioși la autenticul etos eclesial și euharistic.

De mare interes științific sunt numeroasele note explicative adăugate de Sfântul


Nicodim la comentariile canoanelor de interes liturgic și pastoral care privesc
diverse probleme de istoria sau interpretarea cultului bisericesc.

De pildă, în nota 1 la interpretarea canonului 42 al Sinodului local din Cartagina ni


se oferă îndrumări practice privind săvârșirea Liturghiei, împărtășirea credin-
cioșilor și a bolnavilor.

În nota 1 la interpretarea canonului 58 al Sinodului VI Ecumenic, se oferă detalii


asupra împărtășirii monahilor.

Din nou, în nota 1 la interpretarea canonului 83 al Sinodului VI Ecumenic, se


aduce în discuție o problemă actuală din vremea sa, cu care el nu era de acord, și
anume, îngroparea morților în biserică.

În comentariile canonului 7 apostolic vorbește despre importanța zilei de duminică


și sărbătorirea Paștilor.

Una dintre preocupările sale principale o reprezintă problema postului. În co-


mentariul la canonul 51 apostolic aduce în discuție îndrumări privitoare la mo-
dalitatea postirii și la dezlegările din timpul postului. Este important de notat că
Sfântul Nicodim nu este de acord cu dezlegarea la pește din Duminica Floriilor, pe
care o socotește o practică mai nouă (vezi nota 1 la interpretarea canonului 69
apostolic). De asemenea, el consideră nejustificată și practica zilelor cu harți din
cele două săptămâni de dinainte de Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paști
(vezi nota 2 la interpretarea canonului 69 apostolic).

În aceeași notă aprobă postul din zilele de luni, recomandat călugărilor în tipicurile
mănăstirești, pe care îl socotește bun și pentru laici.

Notele 2 și 3 la interpretarea canonului 56 al Sinodului VI Ecumenic și nota 2 la


interpretarea canonului 89 al Sinodului VI Ecumenic oferă informații prețioase
despre cele patru posturi mari din cursul anului, precum și despre regimul ali-
mentar prescris de tipicurile și tradiția Bisericii.
Cât privește rezonanța acestei opere în spațiul românesc, amintim că opera sa a fost
publicată la noi în 1842 de către însuși mitropolitul Moldovei de atunci, Veniamin
Costachi, cu care Nicodim corespondase pe la începutul secolului. Și la noi, ca și în
alte părți, era prima oară când se edita o astfel de colecție completă a canoanelor,
după ce mai înainte fusese revizuită de Neofit Scriban și de Neonil, starețul de la
Neamț.

Concluzionând, putem spune că opera cu caracter canonic și disciplinar a cu-


viosului Nicodim Aghioritul a avut o importanță și în același timp o rezonanță
deosebită în viața Bisericii din Răsărit.

(articol publicat în Ziarul Lumina din data de 14 iulie 2012)


Arhimandrit Teofil Pârâian: Ignoranța - marele dușman al mântuirii

- „Ignoranța este un mare dușman al minții” - cum scrie în cartea Războiul nevăzut,
a Sfântului Nicodim Aghioritul. De ce și cum se manifestă ignoranța în viața
creștinului?

- Ignoranța în sensul că dacă nu cunoști - nu împlinești. Domnul Hristos a venit și a


propovăduit. De ce a propovăduit? Ca să se știe ce avem de fãcut. Ignoranța e
condamnabilă în măsura în care poți să cunoști și nu cunoști, pentru că, necu-
noscând, nu împlinești.

Sfântul apostol Pavel spune că trebuie să învățăm că Domnul Hristos ne-a trimis la
propovăduire și că numai prin propovăduire poate cineva să cunoască adevărul
Evangheliei. De aceea zice el despre sine, ca trimis al Mântuitorului la propo-
văduire: „Vai mie, de nu voi propovădui, de nu voi binevesti” (Epistola I către
Corinteni, Capitolul al IX-lea).

Sfântul Marcu Ascetul spune că înaintea tuturor păcatelor merg trei uriași: ne-
știința, uitarea și nepăsarea, așa încât ignoranța este vinovată atunci când nu vrei să
cunoști, când nu cauți să cunoști ceea ce ai putea să cunoști.

(Arhimandrit Teofil Pârâian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova,


1998, p. 52)
Tibor Valentin Tăbăcaru - Paza minții în viziunea Sfântului Nicodim
Aghioritul

Introducere

Lucrarea de față se adresează fiecăruia dintre noi mai mult ca oricând. Paza minții
a fost încă de la începutul lumii în atenția tuturor celor care au căutat adevăratul
sens al existenței în Dumnezeu.

Sfântul Nicodim Aghioritul (1749- 1809) ne oferă prin scrierile sale un adevărat
crez al mărturisirii de credință ortodoxă a Bisericii atât pe baza descoperirii
dumnezeiești cât și pe temeiul experienței sfinților. Trăitor în sfântul munte al
Athosului - la mănăstirea Dionisiu, își va dedica întreaga viață traducerii din
operele Sfinților Părinți cât și în punerea în practică a învățăturii autentic creștine.

Operele sale devin astfel lucrări de circulație internaționale, dând răspunsuri la


nelămurirea multiplelor gânduri făurite de omul postmodern, fiind adevărate
îndreptare spre viața creștină adevărate.
Și cum nimic necurat nu poate să ajungă în împărăția lui Dumnezeu, tema acesta
caută să explice de ce trebuie să ne păzim mintea și cum putem să ne păstrăm
curați și în special, ce trebuie să facem după căderea minții spre cele rele.

Ce este mintea?

După cum am afirmat în introducere, operele Sântului Nicodim sunt sinteze ale
multor Părinți ai Bisericii alcătuite într-un mod deosebit, care lămurește pe creștin
în ceea ce privește poziția Bisericii față de orice lucru tratat, în cazul de față,
mintea.

Pentru a ne da seama mai bine, sfântul ne înfățișează o analogie, în care trupul este
un palat împărătesc iar mintea e ca un împărat. ,,Capul este cerdac, inima este
cămară prea tainică, grabnici alergători sunt duhurile, aducători și străbătători
sunt venele sub formă de țevi, iar ferestrele sunt cele cinci organe ale sim-
țurilor.“

De asemenea, sfântul subliniază că sufletul curățit este tot minte. Deci această
minte este considerată drept împărat înconjurat de trei puteri principale:
rațiunea, voința și simțirea. Împăratul acesta are drept hârtie tabla imaginației
pentru a scrie câte vin de afară prin ferestrele simțurilor iar ca unealtă rațională este
creierul, inima fiind scaunul lucrării și puterii celei simțitoare.

Mai mult, mintea fiind nematerială i se cuvine să se pregătească cu cele nema-


teriale; ca una ce este fără de moarte, cu cele nemuritoare.

De aceea și Sfântul Grigorie de Nyssa spune că: ,,Dulceața este îndoită în firea
omenească: una lucrează în suflet prin nepătimire iar alta se lucrează prin trup
prin patimă. Pe care din cele două o va alege voința omului aceea va avea
stăpânire asupra celeilalte.“

Observăm până acum superioritatea netă a minții față de trup și necesitatea


conducerii trupului de către partea superioară lui, adică a minții.

IV. Simțurile, ferestre ale minții

Pentru mintea care sălășluiește în trup, Dumnezeu i-a dat mai multe ferestre
identificate cu cele cinci simțuri și anume: prin văz, auz, miros, gust și pipăit, prin
care mintea ia legătură cu lumea din exterior cu scopul de a dobândi prin ele hrană
și dulceață trupească dar mai ales cele hrănitoare de suflet, cele dumnezeiești.
Dar mintea a fost robită de dezmierdările cele simțite, odată cu păcatul strămoșesc.
Așadar pe toată perioada vieții, mintea este atrasă de simțuri și este robită de ele ca
o nedesăvârșită și nepricepută. Diferența dintre dulceața firească a minții și cea
potrivnică ei o arată ca fiind bucuria permanentă a gândului până la săvârșirea ei,
pe când cea potrivnică este dată prin analogia potrivit căreia dulceața se aseamănă
cu o pilă unsă cu untdelemn pe care lingându-o pisica, linge în același timp și
sângele limbii sale. În acest sens se cere multă înțelepciune în conducerea lor,
ddându-le doar ceea ce este necesar trupului, dar și tăind de la ele toate câte
prisosesc și care conduc spre desfătare. De aceea Sfântul Ncodim subliniază în
mod repetat că dacă nu vom scoate din dulcețile cele materiale simțurile noastre,
atunci nici mintea noastră nu va putea să se întoarcă la dulceața ei firească.

În continuare vom prezenta succint cele cinci simțuri și soluții pentru păzirea lor
curate.

1. Simțul văzului

Este asemănat cu șeful tâlharilor pentru că răpește cu iuțeală mintea și o alunecă


într-o clipă, prin ochi la locul păcatului. Sfântul Nicodim arată că sunt două tipuri
de a privi.
 Una este cea a priviri cu iscodire prin care se înmulțesc păcatele,
 iar alta este aceea de a privi superficial, care duce la o împuținare a lucru-
rilor.

Ca remedii, se promovează puterea rugăciunii, lupta de a nu-ți întoarce imaginația


spre un lucru nesemnificativ, ori se merge pe vorba înțeleaptă: ,,Cui pe cui se
scoate“ adică, odată ce s-a întipărit în mintea ta un chip de femeie, imagine care
devine obsedantă, trebuie să ai forța și să-ți imaginezi persoana fără de ochi, cu
obrajii tăiați pentru a vedea că nu este altceva decât o căpățână despuiată și un os
înroșit, înfricoșat la vedere.

2. Simțul auzului

În scrierile sale, Sfântul Nicodim Aghioritul susține că prin cântecele alcătuite


pentru dezmierdare se nasc trei posibile vătămări sau pervertiri ale auzului,după
cum urmează: slăbirea cugetului sufletesc ce-l adoarme, închipuirea celor înțelese
din textul cântecelor și nu în ultimul rând, imaginația interpreților care, deși nu se
văd, transmit ascultătorului stări și predispoziții ale gândului străin față de creștin
,,că orice în afară de Hristos este fărădelege.“ Ca soluții de păzire a acestui simț,
sfântul monah susține ca în mediul unde se clevetește, omul să audă cu o singură
ureche și să nu ia nici o hotărâre nefastă fără mărturia a doi sau trei martori,
precum îi poruncește Sfântul apostol Pavel lui Timotei: ,,nu primi pâră fără numai
doi sau trei martori“ (I Timotei 5, 19).

3.Simțul mirosului

La acest simț, Sfântul Nicodim recomandă ferirea de întrebuințarea mirurilor și


aromatelor scumpe. Sfântul observă cum trupul se preface și se așează după
influiențele exterioare ale celor simțite, împreună cu el prefăcându-se și așezându-
se sufletul. El spune: ,,Dacă dorești ca și trupul tău să miroase și să respire
miresme dulci, să nu-l lași nelucrător și nemișcat, ci să-l miști și să-l pui la lucru,
silindu-te pe tine și făcând zilnic cincizeci sau o sută de metanii, iar închinăciuni
câte vei putea.“ Este foarte interesant modul de prezentare a lucrurilor după cum
afirmă: ,,Mișcarea trupului, în mod natural pricinuiește fierbințeală; aceasta
subțiază unele din umezelile cele de prisos ale trupului, prefăcându-le în abur, iar
pe altele mistuindu-le. Din aceste umezeli se naște putoarea cea grea și duhoarea
cea puturoasă a trupului. Așadar, prin subțiere, trupul se usucă și devine sănătos,
ușor de mișcat, și drept urmare, binemirositor; știut fiind că toți cercetătorii firii
umane spun că uscăciunea este cauza miresmei.

4. Simțul gustului

Acesta este numit iadul nesătul, iar ca periculozitate este primul deoarece prin el
vine lăcomia, poarta spre toate viciile: beția; delirul; îngrășarea; apoplexia; iar, mai
grav, curvia și sodomia.

El identifică trei pași în procesul de alimentație, și anume: înfrânarea, îndestularea


și săturarea. Astfel se recomandă ca să nu pășim în partea a treia a săturării și a
desfătării. De asemenea,Sfântul Nicodim accentuează importanța zilelor de post.

5. Simțul pipăirii

Acest simț lucrează mai ales prin mâini. Dacă celelalte organe ale simțurilor stau
departe de fapta păcatului, pipăirea este cea mai apropiată de păcat. Pentru a ne feri
de acesta, sfântul ne recomandă ca nici măcar să nu ne atingem trupurile unele față
de altele - în afară de vreo trebuință, deoarece senzațiile trupului mai ales la tineri
sunt deosebit de receptive și pot altera cel puțin pe moment gândul uman. De
asemenea confortul extrem de la haine și până la așternuturi rafinate duc la lene-
vire, predispun spre patimi, și dau de lucru minții.
Am arătat, așadar cum lucrează diavolul prin aceste simțuri dacă nu sunt bine
chivernisite. Paza minții se vede efectiv prin această ordonare a celor cinci simțuri
care duc la nepătimire și concentrarea spre cele cerești.

Mijloace de păzire a minții

În ceea ce privesc mijloacele de păstrare neîntinată a minții, Sfântul Nicodim


Aghioritul insistă asupra modului de concentrare asupra realității umane a morții.
În acest sens, gândul spre moarte, grija pentru răspunsul pe care îl vom da pentru
sufletul nostru la Judecată sunt premise ale nepătimirii sufletești.

Mai mult, el analizează cu precizie care sunt cauzele care duc la robirea minții prin
simțuri. Astfel, înfrânarea joacă un rol esențial în viața creștinului, dându-ne în
acest sens o comparație în care se vorbește despre un împărat, care vrând să cuce-
rească o cetate, le ia mai întâi din resursele de hrană, știindu-se în mod sigur că va
avea biruință asupra ei. Tot așa se întâmplă și cu trupul care de va fi înfrânat vor fi
și mai bine conduse simțurile și implicit, și mintea.
După acestea, va fi deprinderea cu faptele și cugetările cele folositoare, deci o
curățire evidentă, care nu va rămâne fără de lucrare, mai ales prin citirea Sfintei
Scripturi, lucrarea poruncilor dumnezeiești, toate acestea ducând mintea spre cele
tainice. Rugăciunea mintală, adică cugetarea de cerere a primirii de la Dumnezeu
ale puterii de a fi ajutat în timp de ispită care ne întâmpină zi de zi.

Concluzii

Nu putem să vorbim despre paza minții fără să discutăm despre cele cinci simțuri,
ce sunt ferestre ale trupului și căi spre minte.

Din cele expuse până acum reiese importanța păstrării curăției trupești, care ajută
la concentrarea minții asupra lucrurilor importante, către Dumnezeu, iar pe cele
mici, neînsemnate să le considerăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Așa cum trupul vede prin ochi, tot așa și sufletul se vede prin minte. În acest sens
păzirea minții conduce la îmbrăcarea sufletului cu deprinderi duhovnicești, adică
înfrumusețarea interiorului adică a ceea ce nu se vede.

Cu fiecare situație cu care venim în contact, trebuie să căutăm valoarea ei spiri-


tuală, necesitatea ei în viața noastră, așa încât să păzească mintea, și sufletul în
curăție; netrecând cu vederea că tot ce este creat devine Teologie dacă din fiecare
situație se caută prea mărirea lui Dumnezeu.
Despre Nicolae Pintilie - Sfântul Nicodim Aghioritul, teolog al Euharistiei

„Cel ce n-are nici o piedică, poate să se împărtăşească şi în fiecare zi, precum şi cel
ce alunecă în păcate şi nu se pocăieşte, nici la sărbătoare nu poate să se împăr-
tăşească. Pentru că nu aduce uşurarea de păcate faptul că se împărtăşeşte cineva în
mod nevrednic, o dată pe an. Obiceiul acesta aduce şi mai mare pedeapsă.”

***
De multe ori, auzim în jurul nostru, a celor care trăim între o Liturghie și alta,
afirmații și întrebări despre cum este bine să ne împărtășim - mai des sau doar în
cele patru posturi rânduite de către Sfânta Biserică? Oarecum, trăim într-o dispută
euharistică, argumentele curgând și dintr-o parte, și din alta, umplând zeci de
pagini în literatura de specialitate din ultimii ani.

Răspunsul acestei provocări, care ține totuși de viața noastră, trebuie căutat sub
epitrahilul duhovnicului și împlinit prin evlavia euharistică personală. Și, totuși,
ne-ar ajuta să cunoștem istoria acestei frământări liturgice, care se manifestă
frecvent în viața Bisericii actuale. O istorie care începe în patru secole creștine,
atunci când participarea la dumnezeiasca Liturghie era sinonimă cu primirea
Euharistiei. O istorie care continuă cu perioada în care evlavia euharistică a scăzut,
primirea Sfintei Împărtășanii devenind o opțiune personală și nu una comunitară.
Pe parcursul acestei istorii euharistice au existat momente de revenire la practica
apostolică, momente prilejuite de personaltăți teologice, care au văzut necesitatea
însuflețirii vieții euharistice. O astfel de personalitate, care a luptat cu toată puterea
pentru a înviora practica primirii euharistiei ca eveniment al comunității, a fost
Sfântul Nicodim Aghioritul.
O viață închinată studiului

Născut într-o vreme când Grecia Insulară era sub stăpânire otomană, Sfântul Nico-
dim Aghioritul a fost personalitatea care a deschis o nouă epocă teologică, o
renaștere după lumea apusă a Sfinților Nicolae Cabasila, Grigorie Palama și
Simeon al Tesalonicului. În plină stăpânire otomană, care nu încuraja educația
relgioasă creștină a supușilor greci, cum a fost oare posibilă pregătirea unui geniu
teologic, care să readucă în actualitate teologia Părinților?

Născut în Naxos, în jurul anului 1749, viitorul monah Nicodim a avut șansa ca, în
copilărie, să aibă un dascăl strălucit - arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului
Cosma Etolianul. La doar 16 ani, tânărul învăța știința laică, studiul cărţilor sfinte,
dar și limbile latină şi franceză, alături de cea elină, în care erau scrise marea majo-
ritate a operelor teologice din primele șase secole creștine.

Acestă bună pregătire filologică s-a întâlnit cu spiritualitatea Sfântului Munte. Cu o


viață de pustnic, monahul Nicodim, numit mai târziu Aghioritul, a zidit o lucrare
apostolică. Îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi, hrănindu-se cu orez fiert și
miere dreasă cu apă, sfântul cunoștea doar două activităţi: rugăciunea şi studiul.

Ucenicii povestesc cum dragostea pentru studiu depășea orice limită: „La orice oră
din zi sau din noapte, îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia
în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa,
chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. Când scria, era aşa de absorbit,
încât nu simţea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr venind la el şi găsindu-l
lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-
a găsit pe sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi când n-ar fi
observat nimic”.

După o viață trăită în smerenie, sărăcie și bucuria studiului, Sfântul Nicodim a lăsat
o mare comoară Bisericii Ortodoxe - cărțile sale: prima diortosire a Filocaliei,
„Everghetinos”, „Tratatul despre deasa împărtăşire”, „Manualul sfaturilor bune”
sau „Paza celor cinci simţiri” - o carte monahală scrisă la doar 32 de ani, Opera
completă a Sfântului Simeon Noul Teolog, „Manual al duhovnicului”, „Canoanele
Maicii Domnului” cântate la sfârşitul Vecerniei și la Pavecerniţă, „Războiul
nevăzut”, „Deprinderile duhovniceşti”, o antologie a Sfintelor Canoane -
„Pidalion” sau „Cârma”, manuscrisul operelor complete ale Sfântului Grigorie
Palama, comentariu la Epistolele Sfântului apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al
Bulgariei, Comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament,
intitulat „Grădina Harului”, Comentariul Psalmilor după Eftimie Zigabenul, „Noul
martirologiu”, „Manual al bunelor obiceiuri creştine” sau „Hristoitia”, vremea
morții prizându-l aplecat asupra „Comentariului la Canoanele sărbătorilor şi ale
Octoihului”.

Cearta colivarilor sau disputa euharistică

Cu o viață închinată studiului, Sfântul Nicodim Aghioritul a creat, prin activitatea


sa, un curent „de revenire la spiritualitatea Părințior, o întoarcere la izvoare”, așa
cum menționa în cartea sa, care a lăsat o importantă urmă în istoria vieții ecleziale
- „Tratatul despre deasa împărtăşire”.

Sfântul Nicodim a fost teologul care a răspuns unei mișcări de răsunet în Sfântul
Munte Athos - „disputa colivelor”.

Deși nu sună foarte elegant, cu acest nume a rămas în istorie o dispută dintre două
curente prezente în viața monahală a secolului al XVIII-lea, din muntele
Ortodoxiei. Practic, ce se întâmplase? Călugării de la schitul Sfintei Ana hotărâseră
să construiască un schit nou. Nevoia de materiale de construcție și de mijloace
financiare i-a făcut pe acești monahi să caute donatori, pe care să-i pomenească la
slujbe, în schimbul ajutorului. Cu siguranță că acești binefăcători au adus, odată cu
pomelnicul pentru cei vii, și unul pentru cei adormiți. Se ajunsese, spune istoria, la
peste 1.200 de pomelnice pentru cei adormiți. În acest context, monahii de la
Sfânta Ana, pentru că nu puteau fizic să pomenească atâtea nume după privegherea
de vineri seara spre sâmbătă, au mutat rânduiala parastasului duminica, în locul
zilei de sâmbătă.

Primul scandalizat de noua practică a fost învăţatul Neofit Kavsokalivitul - primul


„colivar”. „Colivari” erau deci cei care susţineau celebrarea parastaselor sâmbăta
căci, în virtutea tradiţiei, duminica nu se cuvenea să fie pomeniţi morţii, pentru că
era zi a Învierii.

De aici, până la problema frecvenței primirii Sfintei Împărtășanii a fost doar un


pas. Monahii „colivari”, cei care susțineau tradiția în fața curentelor, săvârșeau
dumezeiasca Liturghie de mai multe ori pe săptămână, împărtășindu-se toată
obștea. De cealaltă parte, începând cu monahii de la Sfânta Ana, „înnoitorii”
renunțaseră la Liturghia de sâmbătă, primind Euharistia în mod personal doar
duminica. Care era practica corectă? Cât de des trebuiau să se împărtășească?

Răspunsul a fost dat de către monahul Nicodim Aghioritul, o practică considerată


până astăzi echilibrată - o împărtăşire cât mai deasă - exprimându-se împotriva
unei practici de împărtăşire rară a credincioşilor. Însă, împărtăşirea deasă este
legată de către Sfântul Nicodim de o pregătire prealabilă, temeinică, a fiecărui
credincios: „Cel ce n-are nici o piedică, poate să se împărtăşească şi în fiecare zi,
precum şi cel ce alunecă în păcate şi nu se pocăieşte, nici la sărbătoare nu poate să
se împărtăşească. Pentru că nu aduce uşurarea de păcate faptul că se împărtăşeşte
cineva în mod nevrednic, o dată pe an. Obiceiul acesta aduce şi mai mare
pedeapsă”.

La sfârșitul „Tratatului despre deasa împărtăşire”, Sfântul Nicodim recomandă o


mai deasă primire a Sfintei Euharistii, însă frecvența primirii să fie hotărâtă sub
epitrahilul duhovnicului, în funcţie pregătirea personală. Soluţia propusă, în tra-
ducere liberă, cam așa sună: nici rară, nici deasă, ci cu vrednicie și cu dezlegarea
duhovnicului!

Moștenirea lăsată Bisericii prin operele sale, mai ales prin strângerea la un loc a
operelor Sfinților Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama, prin diortosirea
Filocaliei și publicarea Pidalionului, a făcut ca Sfântul Nicodim Aghioritul să fie
înscris în rândul „cărturarilor Bisericii”. Dincolo de acest merit, peste veacuri a
rămas un îndemn care ar trebui pe fiecare să ne motiveze la meditație: „Iubitorilor
de bună credinţă, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi
urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu
cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui
nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin harul Sfintei Împărtăşanii să vă întăriţi în
lupta împotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea
celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi
nestri-căcioşi, prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase”.
Arhimandritul Ioannikios - Râvna pentru sfinți

Sunt călugări care se hrănesc duhovniceşte cu Vieţile Sfinţilor. Ei comunică con-


stant cu sfinţii, vorbesc cu ei, simt prezenţa şi activitatea tuturor sfinţilor Bisericii
triumfătoare, una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Ei sunt cărturari ai Vieţilor
Sfinţilor, experţi în cântece, în tipic, în sărbători şi privegheri, în minuni. Aşa a fost
smeritul părinte Teoctist de la Dionisiu, care a fost îndoit de anii de nevoinţă
ascetică.

Nu exista pelerin la Mănăstirea Dionisiu care să nu fie luat, cu voia sau fără voia
lui, de Teoctist ca să viziteze chilia Sfântului Nifon şi să se închine la icoana lui
Hristos de pe peretele de acolo. Cu dragoste de copil şi cu evlavie, Teoctist îi
apropia pe vizitatori de icoana care i-a fost descoperită Sfântului Nifon într-o
vedenie. De asemenea, îi ducea la chilia din apropiere, a Sfântului Nicodim.

Deoarece părintele Teoctist era din Epir, el cinstea mai ales sfinţii epireni - pe toţi,
desigur. Citea sinaxarul sfinţilor în fiecare zi, fiind atent să nu omită pe vreunul,
nici măcar unul din neomartiri. El era râvnitor, supus şi niciodată nu se mânia de
muncă sau de orice altă îndatorire.

Îmi amintesc că, pe când încă trăia părintele Lazăr, care adora numele divin a lui
Hristos şi spunea mereu Rugăciunea lui Iisus, îl avea pe părintele Teoctist sub
ocrotire, deoarece ultimul a fost încercat de mai mulţi călugări care-l ocărau,
crezându-l ori idiot, ori nebun. Dar acest monah simplu a îndurat toate încercările
cu o răbdare rară, bucurându-se de toate suferinţele.
Părintele Lazăr mi-a spus odată în taină că ştia un monah care încă trăieşte şi din
mâinile căruia veneau să mănânce păsările cerului. Cred că am înţeles la cine se
referea.

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria


Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, pp. 190-191)
Arhimandrit Emilianos Simonepetritul - Este bine ca sfinţii pe care îi chemăm
să aibă legătură cu viaţa noastră

Este bine ca icoanele pe care le punem în chilie şi sfinţii pe care îi chemăm să aibă
legătură cu viaţa noastră: vreo întâmplare, vreo boală, vreo iluminare, vreo amin-
tire vie, vreo trăire lăuntrică sau exterioară, sufletească sau trupească, să ne fi legat
de ei. Dacă nu avem aşa ceva, cel puţin s-o dorim. E şi asta ceva şi se poate să ne
dea ceva.

Port, de exemplu, numele Sfântului Nicodim. Sfântul Nicodim nu-mi vorbeşte, dar
este Sfântul meu. O să-l chem, o să-l pun în chilie la mine. Îl citesc pe Sfântul
Grigorie Teologul, pe Sfântul Grigorie Palama şi mă impresionează. Îl citesc pe
marele Vasilie si îmi vorbeşte. Pe aceşti sfinţi îi voi chema la mine în chilie şi-i voi
lăsa să vorbească neîncetat în sufletul meu.

După ce-i chem pe sfinţi, îi pun pe fiecare la locul său. Aici, sfântul pe care-l
iubesc cel mai mult, acolo, sfântul pe care-mi place să-l văd mai des cu ochii sufle-
tului sau ai trupului meu. În faţa mea, pe cel care am experienţa că îmi dă tot ce-i
cer, aşadar şi acum, dacă-i cer ceva, îmi va da. Dacă astăzi mă simt greoi, dacă văd
cerul întunecat, ştiu din experienţă că acest sfânt mă va ajuta. Şi, într-adevăr, dacă
găsim „butonul” unui sfânt, ne încredinţăm că sfântul ni le rezolvă pe toate, ne
introduce în viaţa sa şi intră şi înlăuntrul nostru. Fiecare sfânt poate să aibă ceva să
ne dea. Dacă cineva este sărac în viaţa sa, adică cu minte puţină, va avea puţini
sfinţi. Altul poate să aibă mulţi sau să ia câţi vrea. Ajunge să ştie să încheie legături
cu sfinţii citindu-le şi recitindu-le viaţa.

(Arhimandrit Emilianos Simonepetritul, Cuvânt despre ascultare şi priveghere,


Editura Sfântul Nectarie, pp. 66-67)
Sfântul Nicodim Aghioritul - Noul Martirologhion

Prezenta ediție reprezintă traducerea din limba greacă veche a ediției Noului
Martirologhion, de Sfântul prea cuvios Nicodim din Sfântul Munte Athos, ediția a
II-a, tipărită cu sprijinul lui S.K. Skatharos, Atena, 1856.

Datorită contextului istoric, ni s-a părut oportun să nu întârziem publicarea unui


astfel de proiect inedit - prezentarea vieții unor noi-mucenici mai puțin sau deloc
cunoscuți în spațiul editorial românesc - și am lăsat traducerea slujbelor acestora
(scrise de diverși autori, nu doar de Sfântul Nicodim) pentru o nouă ediție adăugită.
Mircea Ştefan
***
Sfântul Nicodim Aghioritul (n. 1749 Naxos, Grecia - † 1809) a fost un mare teolog
și învățător al Bisericii Ortodoxe, reînnoitor al isihasmului, canonist, haghiolog și
scriitor de poeme liturgice.

Sfântul cuvios Nicodim Aghioritul este autorul cărţilor „Războiul nevăzut“,


„Pidalionul“ şi cel căruia i se datorează prima tipărire a „Filocaliei“.

Trăitor într-o epocă de prefaceri sociale şi culturale istorice în Europa, cuviosul


Nicodim a dat dovadă de o uimitoare clarviziune prin îndemnurile sale de
aprofundare a canoanelor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, adresate celor care,
declarându-se „moderni“, proclamau învechirea şi inadecvarea învăţăturilor Bise-
ricii la noile vremuri.
ro.orthodoxwiki - Nicodim Aghioritul

Cel întru Sfinți și purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru, Sfântul Nicodim


Aghioritul a fost un mare teolog și învățător al Bisericii Ortodoxe, reînnoitor al
isihasmului, canonist, haghiolog și scriitor de poeme liturgice. Sfântul Nicodim a
fost canonizat de Biserica Ortodoxă în 1955, iar prăznuirea sa se face în ziua de 14
iulie.

Viața

Sfântul Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749 în insula Naxos din arhipelagul
Cicladelor (Grecia). Părinții săi, pioși și cu frica de Dumnezeu, i-au dat numele
Nicolae la Sfântul Botez și l-au încredințat preotului satului ca să-l învețe să
citească.

Spre deosebire de ceilalți copii, nu-i plăceau jocurile zgomotoase, dedicându-și


timpul liber lecturilor. Fusese înzestrat de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie,
ci și cu o memorie ieșită din comun, care îi permitea să rețină pe dată tot ceea ce
citea și să repete apoi totul fără nici o greșeală.

Trimis la Smirna la vârsta de 16 ani pentru a urma învățătura dascălului Ierotei la


Școala Evanghelică, se face plăcut tuturor, învățătorului și confraților, pentru blân-
dețea sa și rafinamentul deprinderilor sale.

În afara Literelor profane și a diferitelor discipline ale științelor sacre, mai învață
latina, franceza și ajunge să stăpânească greaca veche, ceea ce îi permite să înde-
plinească misiunea pe care i-o pregătise Dumnezeu: să facă accesibile poporului
grec ortodox aflat sub asuprire comorile Tradiţiei Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, ca urmare a unei campanii militare rusești,
otomanii îi omoară pe grecii din regiune, astfel că Sfântul Nicodim este constrâns
să se întoarcă la Naxos, în patria sa. Îi întâlnește acolo pe călugării Grigore, Nifon
si Arsenie, exilați din Sfântul Munte din cauza controversei "Colivelor", iar aceștia
îi trezesc dragostea pentru viața monahală și îl inițiază în practica ascezei și a
rugăciunii interioare.

Aceștia îi spun că la Hidra locuia un om de o mare virtute, versat în doctrina


Părinţilor Bisericii, mitropolitul Macarie de Corint. Nicolae se duse dar la el cum
se duce cerbul însetat la izvorul apelor și găsi în jurul sfântului ierarh o mare
comuniune de gândire și de aspirații în ceea ce privea necesitatea de a edita de
urgență și de a traduce izvoarele Tradiției bisericești.

Acolo îl cunoaște și pe renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, care trăia într-o
chilie retrasă nu departe de oraș. Acest om sfânt îi făcu elogiul plăcerii vieții în
singurătate cu asemenea ardoare, încât Nicolae se hotărî să nu mai zăbovească și să
ia jugul ușor și blând al lui Hristos. Luând scrisori de recomandare din partea lui
Silvestru, se îmbarcă spre Muntele Athos (1775).

Intră mai întâi în Mănăstirea Dionisiu, unde primește repede haina monahicească
sub numele de Nicodim. Numit secretar și lector, devine la scurt timp modelul
tuturor fraților, atât în serviciile pe care le înfăptuia cu supunere și fără să
crâcnească, precum și în sârguința pe care o demonstra în rugăciune și asceză. Se
întindea cu fiecare zi tot mai înainte, făcând carnea trupului să se supună minții și
pregătindu-se astfel pentru luptele vieții isihaste.

Scrieri și traduceri

Trecuseră doi ani, când Sfântul Macarie din Corint, în vizită la Sfântul Munte, îl
însărcinează pe Nicodim cu revizuirea și pregătirea pentru editare a Filocaliei,
această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și a vieții spirituale.

Tânărul călugăr se retrage într-o chilie la Karyes pentru a îndeplini această sarcină
demnă de marii învățători ai isihiei și care cerea o cunoaștere profundă a științei
sufletului. Face la fel pentru Everghetinos și pentru Tratatul despre deasa împăr-
tășire, redactat de Sfântul Macarie, dar pe care îl îmbogățește considerabil.

După ce termină această lucrare, se întoarce la Dionisiu, dar contactul cu Părinții


Filocaliei, precum și exercițiul intens al Rugăciunii lui Iisus îi treziseră dorința de a
i se dedica cu totul. Cum auzise vorbindu-se de Sfântul Paisie Velicikovski, care
conducea mai bine de o mie de călugări din Moldova în această sfântă activitate a
minții îndreptate către inimă, el încearcă să li se alăture. Dar, prin pronia lui
Dumnezeu, o furtună îl împiedică să își atingă scopul. Revenit la Muntele Athos și
arzând de dorința de a se consacra rugăciunii în liniște totală, nu se mai întoarce la
Dionisiu, ci se retrage într-o chilie în apropiere de Karyes, apoi la Schitul Kapsala,
dependință a mănăstirii Pantocratorului, într-o sihăstrie închinată Sfântului
Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-și acoperi nevoile de zi cu zi.

Cum aici putea să se dedice zi și noapte, fără împrăștiere, rugăciunii și meditației la


învățătura Sfinților Părinți, el urca repede treptele Scării spirituale.

La puțin timp după aceea, bătrânul Sfânt Arsenie din Peloponez, pe care îl cu-
noscuse la Naxos, putu să se întoarcă la Athos și veni să se instaleze în schit.
Nicodim renunță atunci de bună voie la singurătatea sa pentru a profita de bine-
facerile ascultării și deveni ucenicul acestuia. Abia terminaseră construcția unei noi
chilii când, tulburați în liniștea lor, ei hotărăsc să se retragă în insula pustie și aridă
Skyropoula, în fața Eubeei (Ivia) (1782). Dar, în fața dificultății de a-și asigura cele
necesare existenței, Arsenie pleacă în altă parte, lăsându-l singur pe Nicodim.
Acolo, la cererea vărului său, episcopul Ierotei din Euripos, sfântul redactează
capodopera sa: Manualul sfaturilor celor bune, despre păstrarea simțurilor și a
gândurilor, și despre activitatea minții 1.

În vârstă de numai 32 de ani, fără cărți și fără note, neavând ca sursă de inspirație
decât comoara impresionantei sale memorii și neîncetatul său dialog cu Dumnezeu,
el expune în această lucrare esența întregii doctrine spirituale a Părinților, ilustrată
cu un mare număr de citate, însoțite de referințele lor exacte. În această lucrare, el
ne învață cum să eliberăm inteligența, mintea (nous) de lanțul care o leagă de
plăcerile simțurilor, pentru a-i permite să se înalțe, prin rugăciunea interioară
(cunoscută și ca "Rugăciunea inimii" sau "Rugăciunea lui Iisus") 2, la "plăcerile"
spirituale ale contemplației (theoria).

În timpul acestei șederi pe insula pustie, sfântul are de înfruntat violente atacuri ale
demonilor, care încercau sa îl alunge de acolo. Spre deosebire de atitudinea sa
temătoare din tinerețe, când nu îndrăznea să doarmă cu ușa închisă, acum, când

1
Traducerea românească este publicată la noi sub numele de Paza celor cinci simțuri, de
exemplu la Editura Anastasia, .....[DE COMPLETAT]
2
Este vorba de rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe
mine, păcătosul", rostită des, după învățătura Părinților filocalici
duhurile întunericului veneau să șoptească la fereastra lui, el nu își ridica privirea
din carte decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut la Skyropoula, se întoarce la Athos, unde primește Marea


Schimă călugărească și obține chilia Sfântului Teonas la Kapsala. Acceptă să
primească un ucenic, Ierotei și se consacră mai mult ca niciodată scrierilor și învă-
țării fraților care veneau să se instaleze în împrejurimi pentru a profita de știința
lui.

Cu ocazia unei noi șederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie îi încredințează


editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. În intro-
ducerea la această lucrare, care conține învățături atât de profunde despre
contemplație, Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărți nu sunt făcute doar
pentru călugări, ci și pentru mireni, căci toți creștinii au fost chemați să trăiască
desăvârșirea Evangheliei.

El redactează apoi Manualul Duhovnicului 3. El mai compune și o admirabilă


Liturghie spre cinstirea Sfântului Simeon, a cărui prăznuire a instituit-o la 12
octombrie și adună într-o culegere unică, după cele opt glasuri și pentru fiecare zi a
săptămânii, canoanele închinate Maicii Domnului cântate la sfârșitul Vecerniei sau
la Pavecerniţă în mănăstiri.

În afara multor altor compoziții liturgice, el publică atunci două lucrări adaptate
după renumite cărți spirituale din tradiția occidentală: Războiul nevăzut de
Lorenzo Scuppoli (1589) 4 și Exerciții spirituale 5, care au cunoscut până în zilele
noastre un succes nedezmințit. Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au
fost profund restructurate și adaptate de sfântul isihast, care introduce în ele o
învățătură fără cusur despre căință, asceză și Rugăciunea lui Iisus.

Între timp, cartea despre deasa împărtășire suscitase reacții puternice printre
călugării care apărau obiceiul, de dată târzie și contrar Sfintelor Canoane și tra-

3
Această traducere poarta numele de Dionisie de Zagora, dar e foarte probabil ca Sfântul
Nicodim să o fi revizuit în profunzime
4
Sfântul Nicodim se folosise de o ediție manuscrisă în limba italiană care se găsește și astăzi la
mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos și care îi fusese împrumutată fără îndoială de
Sfântul Macarie din Corint
5
considerată a fi o adaptare a renumitului tratat al lui Ignatie de Loyola, fondatorul Ordinului
călugăresc occidental al iezuiților, această lucrare este de fapt inspirată din Exercițiile
spirituale, precum și din alte opere ale autorului spiritual italian J.P. Pinamonti
dițiilor apostolice, al împărtășirii de numai trei sau patru ori pe an. Acuzată de
erezie novatoare, cartea este condamnată de patriarhul Procopie al Constan-
tinopolului. Dar, odată cu instalarea lui Neofit al VII-lea (1789), interdicția a fost
suspendată, iar Colivazii au fost recunoscuți drept adevărații apărători ai Tradiției.

Calomnii vulgare și ridicole continuă însă să circule în anumite medii mănăstirești


împotriva Sfântului Nicodim, mergând până la a-l acuza de faptul că ar fi ascuns
Sfânta Împărtășanie în culionul său pentru a putea să se împărtășească mergând.
Dar sfântul prefera să tacă, neașteptând decât de la Dumnezeu încuviințare și
plângea rugându-se pentru convertirea celor care se găseau în greșeală în privința
pomenirii morților, duminica.

Ieromonahul Agapie din Peloponez venise la Muntele Athos pentru a propune


Sfântului Nicodim să preia spre traducere o culegere a Sfintelor Canoane pe care el
o pregătise și să o îmbogățească în comentarii. sfântul, pentru care viața și disci-
plina Bisericii erau mai prețioase decât propria sa viață, se pune pe lucru cu
îndârjire, reunind patru caligrafi pentru a termina la timp această culegere absolut
necesară pe care o numește Pidalion (Cârma Bisericii Ortodoxe). El lucrează zi și
noapte timp de doi ani, compilând, corectând textele greșite sau contradictorii,
punând în paralel Canoanele Sinoadelor, cele ale Părinților și decretele bizantine
(nomocanoanele), dar mai ales îmbogățind opera cu un număr impresionant de
note care furnizează criteriile de aplicare a Canoanelor la viața Bisericii 6.

După ce cartea a fost terminată și trimisă la Constantinopol, lucrarea așteptă multă


vreme binecuvântarea patriarhală. Apoi a fost transmisă ieromonahului Teodoret,
care se găsea în Țările Române, pentru a fi editată printr-o subscripție a tuturor
călugărilor atoniți. Dar acesta din urmă, adversar al Colivazilor și al împărtășirii
dese, introduse corecturi proprii în Pidalion, trădând astfel gândirea autorului și
Tradiția Bisericii. Când ajunge la cunostința sfântului forma ediției apărute la
Leipzig in 1800, acesta, adânc mâhnit, strigă: "Ar fi făcut mai bine să mă lovească
în inimă cu o spadă decât să adauge sau să suprime ceva în această carte!"

Cam în aceeași perioadă, i se aduse la cunoștință faptul că manuscrisul operelor


complete ale Sfântului Grigorie Palama (prăznuit la 14 noiembrie), care fuseseră
adunate cu mare greutate și adnotate de Sfântul Nicodim la cererea Sfântului
Atanasie din Paros (pomenit la 24 iunie) și a mitropolitului Leon din Heliopolis,
fusese reținut la tipograful său din Viena și distrus de austriecii aflați în căutarea

6
Pidalionul rămâne cartea canonică ortodoxă cea mai întrebuințată, iar notele sale sunt adesea
considerate ca având autoritate echivalentă celei a Canoanelor.
mesajelor de propagandă revoluționară adresate grecilor de către Napoleon
Bonaparte. Această veste se adăugă supărării sale, făcându-l să plângă amarnic nu
numai pentru timpul consumat în această lucrare de neînlocuit, ci mai ales pentru
pierderea unei asemenea comori.

După ce a rămas câtva timp în compania lui Silvestru din Cezareea în chilia
Sfântului Vasile, unde altădată trăise Sfântul Teofil, izvorâtorul de mir (prăznuit pe
8 iulie), Nicodim își reia viața singuratică și își continuă lucrarea apostolică.
Îmbrăcat în zdrențe și încălțat cu saboți greoi, se considera cel mai lipsit de însem-
nătate dintre toți. Nu gătea niciodată și mânca orez fiert sau miere diluată în apă,
însoțită de câteva măsline și de fasole muiată. Când era chinuit de o foame
puternică, se ducea la vecinii săi la masă; dar cel mai adesea, antrenat în discuții,
uita să mănânce.

Nu era cunoscut sa aibă alte activități în afară de rugăciune și de studiu. La orice


oră din zi sau din noapte putea fi găsit fie aplecat asupra unei cărți fie asupra mesei
sale de lucru, fie, cu bărbia înclinată spre partea superioară a trupului, pentru a face
să coboare mintea sa în cele mai profunde părți ale inimii și să cheme cu ardoare
Sfântul Nume al lui Iisus. Devenise cu totul "rugăciune" și, prin această uniune
intimă cu Hristos, harul dumnezeiesc lăsase în inima sa toată comoara Bisericii.

Când scria, era atât de cufundat în ceea ce făcea încât, într-o zi, un călugăr venit să
îl viziteze și găsindu-l la lucru îi puse în gură o bucată de pâine proaspătă. Când
trecu din nou seara pe la el, îl găsi pe sfânt în aceeași poziție, cu bucata de pâine în
gură, ca și cum nu și-ar fi dat seama de nimic.

El redacta atunci un amplu comentariu despre Epistolele Sfântului Pavel, după


Sfântul Teofilact al Bulgariei, precum si comentariul Epistolelor Catolice.

Compunea totodată și un comentariu la cele nouă Ode scripturale, intitulat Grădina


harului și traducea comentariul la Psalmi scris de Eftimie Zigaben. La fel ca în
toate celelalte opere ale sale, Sfântul Nicodim depășea cu mult sarcina unui simplu
traducător. Plecând de la un comentator tradițional, el îl completa cu note din
abundență, pline de mărturii ale celorlalți Părinți ai Bisericii despre nenumărate
subiecte.

Izvor nesecătuit, el edită și o selecție a Vieților Sfinților din vechime (Neon


Eklogion) și Noul Martirologiu: culegere a vieților noilor Martiri, destinată să întă-
rească credința creștinilor asupriți sub jugul otoman și datorită căreia mulți dintre
cei care negau existența lui Dumnezeu s-au convertit și s-au adăugat la glorioasa
armată a mucenicilor.

Plin de grijă ca întotdeauna față de educația poporului lui Dumnezeu, el compune


de asemenea un Manual al bunelor deprinderi creștine (Hristoitia), admirabil rezu-
mat al învățăturilor morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Zilnic, toți cei care fuseseră răniți de păcat sau de apostazie (lepădarea de credință),
neglijând să ceară ajutor de la episcopi și duhovnici, alergau spre ascetul din
Kapsala pentru a găsi vindecare și mângâiere sufletului lor. Și nu numai călugări,
ci și mireni veniți de departe, astfel încât sfântul se plângea că nu putea să se mai
dedice rugăciunii aşa cum și-o dorea și ar fi vrut să plece din nou într-un loc pustiu
și necunoscut. Dar boala îl împiedică de la aceasta.

În vârstă de numai 57 de ani, dar epuizat de asceză și de lucrările de editare - care


ar putea umple o bibliotecă întreagă - el slăbi într-atât încât nici o sporire a hranei
nu putea să îl vindece. Își părăsi atunci sihăstria de la Kapsala pentru a trăi o vreme
în chilia prietenilor săi Skurtei, la Karyes (acolo sunt păstrate Moaştele sale, în
biserica de curând ridicată în cinstea sa), apoi la unul din vecinii lor, călugăr
iconograf. Atunci a redactat el, cu prețul a doi ani de muncă, Sinaxarul.

Mutarea la Domnul

Se întoarse apoi in chilia sa de la Kapsala, unde redactă bogatul său Comentariu la


canoanele sărbătorilor (Eortodromion) și cel al xxx (Noua Scară) ce se cântă
dimineața la Utrenie. Termină această ultimă lucrare în care se regăsește întreaga
sa știință teologică și seva sa spirituală, în timp ce era doborât de anemie, își
pierduse dinții și devenise aproape surd (1808).

Noi calomnii făcuseră ca Atanasie din Paros și alți trei Colivazi să fie condamnați
pe nedrept de către patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului. Sfântul
Nicodim nu putu sa îi apere, dar se mulțumi să redacteze o Mărturie de credință.

De altfel, starea sa de sănătate nu întârzie să se înrăutățească. După ce a mai


revăzut o dată comentariul sau despre Anavathmoi, el spuse: "Doamne, scoate-mă
de aici, m-am săturat de lumea aceasta!" Din zi în zi, hemiplegia i se întinse la
toate membrele. El repeta cu voce tare Rugăciunea lui Iisus, cerându-și iertare de la
frați că nu poate să o păstreze în secret.
După ce s-a mărturisit și a primit Sfânta Împărtășanie, el luă în mâinile sale
moaștele Sfântului Macarie de Corint și ale lui Partenie Skourtaios. Sărutându-le
cu lacrimi, spuse: "Ați plecat la ceruri și vă odihniți de virtuțile pe care le-ați
cultivat pe pământ, gustând deja din slava Domnului Nostru. Eu sufăr din cauza
păcatelor mele. De aceea, pe voi care sunteți Părinții mei, vă implor să mijlociți
pentru mine pe lângă Domnul ca să aibă milă de mine și să mă facă vrednic de
locul în care vă găsiţi voi". În timpul nopții strigă: "Mor, mor, aduceți-mi Sfânta
Împărtășanie". După ce s-a împărtășit, îl cuprinse o nespusă pace și, încrucișându-
și mâinile pe piept, răspunse călugărilor care îl întrebau dacă era la odihnă: "L-am
făcut pe Hristos să intre în mine, cum să nu fiu la odihnă?"

Când se făcu ziuă, pe 14 iulie 1809, el își dădu sufletul în mâinile Domnului. Unul
dintre cei prezenți strigă: "Era mai bine să fi murit azi o mie de creștini decât
Nicodim!"

Dar dacă Luceafărul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să lumineze Biserica, iar
cărțile sale rămân o sursă inepuizabilă de învățătură, de mângâiere și de încurajare
la plinătatea vieții întru Hristos.

Ediţii în limba română

Scrieri ale Sfântului Nicodim Aghioritul în limba română (ediții recente):


 Pidalion sau Cârma Bisericii Ortodoxe, ed. Credința Strămoșească , f.l.,
2007 (la autor este trecut numele patriarhului Neofit al Constantinopolului)
 Războiul nevăzut, Anastasia, București, ???; Egumenița, București, an
(ISBN 973-7952-68-5)
 Paza celor cinci simțuri, Anastasia, București, 1999 (ISBN 973-9374-33-6) ;
Egumenița, București, an (ISBN 978-973-8926-05-9)
 Hristoitia (Bunul moral al creștinului), Egumenița, București, an ????
 Despre vrăjitorie, traducere din limba greacă de Ion Diaconescu, editura
Sophia, București, an 2003 (ISBN 973-8207-82-7)
 Carte foarte folositoare de suflet. Sfătuire către duhovnic, Egumenița,
București, an ; Editura Mitropoliei Banatului, an 1997, (ISBN 973-98197-1-
0)
 Grădina darurilor. Tâlcuire la Cântarea Maicii Domnului, editura Sophia,
București, an ???
 Apanthisma. Rugăciunile Sfinților Părinți, editura Sophia, București, an ???
 Cuv. Efthimie Zigaben, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile
Sfinților Părinți, 2 volume, Egumenița, București, an ????
 Sfântul Nicodim Aghioritul, Neofit Kafsokalivitul, Deasa împărtășire cu
Preacuratele lui Hristos Taine, traducere de Arhim. Petroniu Tănase, Ed.
Reîntregirea [Isvoare duhovnicești], Alba-iulia, an????
Pr. Silviu Cluci - Sfântul Gheorghe „a Skurtéilor” - Kareia, Athos

Chilia Sfântul Gheorghe„a Skurtéilor” - Kareia, Athos (Foto: pr. Silviu Cluci)

Sfântul Nicodim Aghioritul a viețuit pentru o vreme la chilia Sfântul Gheorghe „a


Skurtéilor” și a avut o relație duhovnicească cu Sfântul Partenie Skourtas, starețul
chiliei și unul dintre părinții colivazi.

În vara anului 1809, suferind de hemiplegie și simțindu-și sfârșitul aproape,


cuviosul Nicodim s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, apoi a sărutat cu
lacrimi moaştele Sfântului Macarie din Corint şi cele ale cuviosului Partenie
Skourtas. După aceasta a dobândit o linişte deosebită şi, încrucişând mâinile
deasupra pieptului, sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, în zorii zilei de 14
iulie. A fost înmormântat chiar la Chilia Sfântul Gheorghe„a Skurtéilor”.

La 31 mai 1955 a fost emis Tomosul de canonizare al Sfantului Nicodim Aghio-


ritul de către patriarhul ecumenic Atenagora I, împreună cu membrii Sinodului.
În anul 1970, prin purtarea de grijă a mitropolitului Apostolos al Enosului, în
vremea starețului Anania, la chilia Sfântul Gheorghe a fost ridicat un paraclis
închinat Sfântului Nicodim Aghioritul, proiectat de către profesorul Pavlos
Mylonas. Însă, din cauza unor probleme de construcție, zidurile vechii biserici ai
chiliei au început a se eroda. Astfel, specialiștii KEDAK au propuse demolarea, iar
Sfânta Chinotită a aprobat reconstruirea bisericii. Pictura a fost realizată de
iconarul Florentin Stoian.

Cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic, în anul 2011, chiar de prăznuirea


Sfântului Nicodim Aghioritul, a fost pusă fundația noii biserici, ce urmează vechea
arhitectură athonită. Biserica a fost ridicată prin osteneala părintelui Theona,
starețul chiliei, și prin contribuția financiară a domnului Ivan Savvidis și a unor
credincioși din nordul Greciei.
Mănăstirea Sfântului Nicodim Aghioritul - Grecia
(Foto) Pelerin la Mănăstirea „Sfântul Nicodim Aghioritul” din Goumenissa,
Grecia

Mănăstirea Sfântul Nicodim Aghioritul a fost construită în 1981 și este metoc al


Mănăstirii Simonopetra din Sfântul Munte Athos.
Icoane
Bucură-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvântului dumnezeiesc!