Sunteți pe pagina 1din 6

Republica Populară Chineză

China (scris cu caractere chinezești tradiționale: 中國; scris cu caractere chinezești simplificate: 中国;
Pinyin Zhōnghuá Rénmín Gònghéguó Despre acest sunet ascultă (ajutor·info)), denumită oficial
Republica Populară Chineză, este un stat independent situat în Asia de Est. Este țara cea mai populată
din lume, cu o populație de peste 1.350.000.000 de locuitori. China are un sistem unipartid, condus de
către Partidul Comunist Chinez, având sediul guvernamental în orașul-capitală Beijing.[5] Acesta
exercită jurisdicție peste 22 de provincii, cinci regiuni autonome, patru municipii de subordonare
centrală (Beijing, Tianjin, Shanghai și Chongqing) și două regiuni administrative speciale, având în
mare parte un sistem de autoguvernare (Hong Kong și Macao). RPC revendică, de asemenea,
Taiwanul, drept a XXIII-a provincie, care este, în prezent, controlată de către o entitate politică
separată, Republica Chineză (RC); o revendicare controversată din pricina statutului politic complex
din Taiwan.[6]

Acoperind aproximativ 9,6 milioane de km2, China este ca mărime a suprafeței de uscat a doua țară
din lume [7] și a III-a / a IV-a țară după suprafața totală, în funcție de metoda de măsurare.[b] Peisajul
Chinei este vast și divers, variind de la stepe și deșerturi, precum Gobi și Taklamakan, din nordul arid,
la pădurile subtropicale din sudul umed. Lanțuri muntoase precum Himalaya, Karakoram, Pamir și
Tian Shan separă China de Sudul și Centrul Asiei. Fluviile Yangtze și Galben, ca lungime al III-lea și al
VII-lea din lume, curg dinspre platoul tibetan înspre dens populata coastă de est. Coasta Chinei, de-a
lungul Oceanului Pacific, este de 14.500 km lungime și este mărginită de mările Bohai, Galbenă, Chinei
de Est și Chinei de Sud. Istoria Chinei începe din erele civilizației antice - una dintre cele mai vechi
din lume - care a înflorit în bazinul fertil al Fluviului Galben, în Câmpia Chinei de Nord. De milenii,
sistemul politic al Chinei s-a bazat pe monarhii ereditare, cunoscute sub numele de dinastii, începând
cu semimitologica Xia, din bazinul Fluviului Galben (cca 2000 î.Hr.). De la anul 221 î.Hr., când dinastia
Qin a cucerit o serie de mai multe state, pentru a forma un imperiu chinez, țara s-a extins, fărâmițat și
reunificat de mai multe ori. Republica Chineză (1912-1949) (RC) a răsturnat ultima dinastie în 1911 și
a condus China Continentală până în 1949. După înfrângerea Imperiului Japoniei în Al Doilea Război
Mondial, Partidul Comunist i-a învins pe naționaliștii din partidul Kuomintang, din China Continentală,
și a proclamat Republica Populară Chineză, la Beijing la 1 octombrie 1949, în timp ce Kuomintangul a
mutat guvernul RC la actuala capitală, Taipei. De la introducerea unor reforme economice în 1978,
China a devenit una dintre economiile mari ale lumii, cu cea mai rapidă creștere economică. În 2013 a
fost ca mărime a doua economie din lume, atât cu PIB-ul total nominal, cât și cu paritatea puterii de
cumpărare (PPC) și este, de asemenea, cel mai mare exportator și importator din lume de bunuri.

Etimologie Cuvântul „China” este derivat din cuvântul persan Cin (scris cu abjadul arab: ‫)چی‬, care
provine de la cuvântul sanscrit Cina (चचच).[12] Este consemnat pentru prima dată în 1516, în jurnalul
exploratorului portughez Duarte Barbosa.[13] Jurnalul a fost tradus și publicat în Anglia în 1555.[14]
Teoria tradițională, propusă în secolul al XVII-lea de către Martino Martini, este că „Cina” este derivat
din „Qin” (秦), regatul vestic al Chinei, în timpul dinastiei Zhou.[15] Cu toate acestea, termenul a fost
folosit în scripturile hinduse timpurii, inclusiv în Mahabharata (secolul V î.Hr.) și Legile lui Manu
(secolul II î.Hr.).[16][17] Numele oficial al prezentei țării este „Republica Populară Chineză” (scris cu
caractere chinezești simplificate: 中华人民共和国; scris cu pinyin: Zhōnghuá Rénmín Gònghéguó).
Denumirile chineze obișnuite ale țării sunt: Zhongguo (scris cu caractere chinezești tradiționale: 中國;
scris cu caractere chinezești simplificate:中国, de la Zhong: „central” sau „de mijloc” și Guo: „stat” sau
„state” – și în timpurile moderne - „națiune”) și Zhonghua (în chineză :中华), cu toate că numele
oficial al statului a fost schimbat de mai multe ori, de către dinastii succesive și guverne moderne.
Termenul ZhongGuo a apărut în diverse texte antice, cum ar fi „Textul clasic despre Istorie” din
secolul al VI-lea î.Hr.,[c] iar în perioada pre-imperială a fost adesea folosit ca un concept cultural
pentru face o distingere față de triburile Huaxia, percepute ca „barbare”. Termenul, care poate fi
singular sau plural, făcea referire la grupul de state sau de provincii al Câmpiei Centrale (Chineze), dar
până în secolul al XIX-lea nu a fost folosit ca un nume pentru întrega țară. Chinezii nu au fost singurii
care și-au considerat țara ca „centrală”, conceptul fiind întâlnit și la alte civilizații.[18]

Preistorie Dovezile arheologice sugerează o prezență umană pe teritoriul Chinei încă de acum 250.000
= 2,24 miloane de ani.[19] O peșteră din Zhoukoudian (în apropierea Beijingului de astăzi) prezintă
fosile hominide datând din perioada 680.000 - 780.000 î.Hr.[20] Fosilele sunt ale Omului de Pekin, un
exemplu de Homo erectus care utiliza focul.[21] Situl Omul de Pekin a dat, de asemenea, resturi de
Homo sapiens datând din perioada 18.000-11.000 î.Hr.[22] Unii oameni de știință susțin că o formă de
protoscriere a existat în China mai devreme de anul 3000 î.Hr.[23] Conform traditiei chineze, prima
dinastie monarhică a fost Xia, care a apărut în jurul anului 2070 î.Hr.[24] Dinastia a fost considerată
mitică de către istorici, până la săpăturile arheologice științifice de la Erlitou, unde au fost găsite
rămășițe datând din epoca bronzului, în Henan în 1959.[25] Însă rămâne neclar dacă aceste site-uri
sunt rămășițele dinastiei Xia sau unei alte culturi din aceeași perioadă.[26] Domnia dinastică
timpurie Articol principal: Dinastiile Chinei. Prima dinastie din China care a lăsat consemnări istorice,
semi-feudala Shang,[27] era poziționată de-a lungul Fluviului Galben, din estul Chinei, din secolul al
XVII-lea î.Hr., până în sec XI î.Hr.[28] Inscripțiile divinatorii de pe oase, din timpul dinastiei Shang,
reprezintă cea mai veche formă de scriere chineză, găsită până în prezent[29] și este predecesoarea
directă a caracterelor chineze moderne.[30] Shang a fost cucerit de către Zhou, care a domnit între
secolele XII si V î.Hr., până când autoritatea centralizată a fost, încetul cu încetul, erodată de către
lideri militari feudali. Au apărut, astfel, mai multe state beligerante independente, datorită slăbirii
autorității statului Zhou, întrându-se în perioada de 300 de ani a Primăverilor și Toamnelor, întreruptă
doar ocazional de către regele Zhoului. Până în Perioada Statelor Combatante, din secolele V-III î.Hr.,
mai rămăseseră doar șapte state suverane puternice, pe teritoriul Chinei de azi, fiecare stat având
propriul

Ulterioara dinastie Han a condus China între 206 î.Hr. și 220 dHr, creând o identitate culturală
durabilă, care s-a păstrat până în prezent în rândul populației chineze.[31][32] Dinastia Han a extins
considerabil teritoriul imperiului datorită campaniilor militare inițiate, ajungând până în Peninsula
Coreeană, Vietnam, Mongolia și Asia Centrală și, de asemenea, a contribuit la crearea Drumului
Mătăsii din Asia Centrală. Han China a devenit, treptat, cea mai mare economie a lumii antice.[33]
Dinastia a adoptat confucianismul, o filozofie dezvoltată în Perioada Primăverilor și Toamnelor, ca
ideologie oficială de stat. În ciuda abandonului oficial al Legalismului, ideologia oficială a dinastiei Qin,
instituțiile și politicile legaliste au rămas și au stat la baza guvernării Han.[34] După prăbușirea
dinastiei Han a urmat o perioadă de dezbinare, cunoscută sub numele de Perioada celor Trei
Regate.[35] În anul 581 d.Hr, China a fost reunificată sub dinastia Sui. Cu toate acestea, dinastia s-a
prăbușit timpuriu, la aceasta contribuind și înfrângerea sa din timpul războiului Goguryeo-Sui
(598-614).[36][37] Sub următoarele dinastii Tang și Song, tehnologia și cultura chineză au intrat
într-o epocă de aur.[38] Rebeliunea An Shi din secolul al VIII-lea a devastat țara și a șubrezit
dinastia.[39] Dinastia Song a fost primul guvern din istoria lumii care a emis bani de hârtie și primul
sistem politic din China care a fondat o flotă navală permanentă.[40] Între secolele X și XI, populația
Chinei s-a dublat, ajungând la aproximativ 100 milioane de oameni, în mare parte ca urmare a
extinderii cultivării orezului în centrul și sudul imperiului și a producției excedente de alimente.
Dinastiei Song a văzut, de asemenea, o înflorire a filozofiei și artei. Pictura peisagistică și de portret au
fost duse la noi nivele de maturitate și de complexitate.[41] Elitele sociale se adunau pentru a admira
operele artistice, să-și împărtășească propriile creații și să comercializeze opere de artă prețioase.
Dinastiei Song a văzut o revigorar
La 1 ianuarie 1912, Republica Chineză a fost înființată, iar Sun Yat-sen, liderul partidului Kuomintang
(KMT sau Partidului Naționalist), a fost proclamat președinte provizoriu.[49] Cu toate acestea,
președinția i-a fost cedată ulterior lui Yuan Shikai, un fost general Qing, care, în 1915, s-a
auto-proclamat împărat al Chinei. În fața condamnării populare și a opoziției din propria sa armată,
Beiyang, Yuan a fost forțat să abdice și să restabilească republica.[50] După moartea lui Yuan Shikai, în
1916, China a devenit fragmentată politic. Guvernul de la Beijing era recunoscut pe plan internațional,
dar practic lipsit de putere,[51][52] întrucât de la sfârșitul anilor ’20, liderii militari regionali controlau
cea mai mare parte a teritoriului republicii. Spre sfârșitul anilor ’20, Kuomintangul, condus de către
Chiang Kai-shek, a fost capabil să reunifice țara, sub controlul său, cu o serie de manevre militare și
politici abile, cunoscute colectiv sub denumirea de „Expediția Nordică”.[53][54] Kuomintangul a mutat
capitala națiunii la Nanjing și a pus în aplicare „tutelajul politic”, un stadiu intermediar de dezvoltare
politică prezentat în Doctrina San-min a lui Sun Yat-Sen, un plan pentru transformarea Chinei într-un
stat democratic modern.[55][56] Divizarea politică din China a făcut anevoioasă lupta lui Chiang cu
liderii comuniști, împotriva cărora Kuomintangul era în război încă din 1927, în cadrul Războiului Civil
din China. Acest război a continuat cu succese pentru Kuomintang, mai ales după ce comuniștii s-au
retras în Marșul cel Lung, însă numai până la agresiunea japoneză din 1936, incidentul Xi'an forțând
armata lui Chiang să înfrunte Imperiul Japonez.[57] Al Doilea Război Chino-Japonez (1937-1945), un
teatru al celui de-al Doilea Război Mondial, a forțat o alianță incomodă între Kuomintang și comuniști.
Forțele japoneze au comis numeroase atrocități de război împotriva populației civile; în total
pierzându-și viața mai mult de 20 de milioane de civili chinezi.[58] Surse chineze afirmă că totalul
pierderilor umane – militari și civili, morți, răniți și dispăruți – se ridică la 35 de milioane de oameni,
între 1931-1945.[59] Se estimează că aproximativ 200.000 de chinezi au fost masacrați în orașul
Nanjing, numai în timpul ocupației japoneze.[60] Japonia a capitulat necondiționat în 1945. Taiwanul,
inclusiv arhipelagul Pescadores, a fost pus sub controlul administrativ al Republicii Chineze. China a
ieșit (tehnic) victorioasă, dar devastată de război și ruinată financiar. Neîncrederea continuă dintre
Kuomintang și comuniști a dus la reizbucnirea războiului civil. În 1947 a fost stabilită o conducere
constituțională, dar din cauza tulburărilor politice continue, multe prevederi ale constituției RC nu au
fost niciodată puse în aplicare în China Continentală.[61]

Luptele majore ale Războiului Civil Chinez s-au încheiat în 1949, odată ce Partidul Comunist controla
cea mai mare parte a Chinei continentale și retragerea Kuomintangului în largul mării, reducând astfel
teritoriul RC numai la Taiwan, Hainan și micile insule din jur lor. La data de 1 octombrie 1949,
președintele Partidului Comunist Mao Zedong a proclamat crearea Republicii Populare Chineze.[62] În
1950, Armata Populară de Eliberare a reusit să captureze Hainanul de la Naționaliști[63] și să ocupe
Tibetul.[64] Cu toate acestea, restul forțelor naționaliste au continuat insurecțiile în vestul Chinei,
de-a lungul anilor ’50.[65] Mao a încurajat creșterea populației, iar sub conducerea sa populația
Chinei aproape s-a dublat, de la aproximativ 550 de milioane la peste 900 milioane de locuitori.[66]
Cu toate acestea, Marele Salt Înainte al lui Mao, un proiect de reformă economică și socială pe scară
largă, a dus la un număr estimat de 45 de milioane de decese între 1958 și 1961, în cea mai mare
parte din cauza foametei.[67] Între 1 și 2 milioane de moșieri au fost executați fiind stigmatizați drept
„contrarevoluționari”[68] În 1966, Mao și aliații săi au lansat Revolutia Culturală, ceea ce a adus o
perioadă de incriminare politică și revolte sociale, care a durat până la moartea lui Mao, în 1976. În
octombrie 1971, Republica Populară Chineză a înlocuit Republica China în cadrul Organizației
Națiunilor Unite și a luat locul acesteia în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate
ONU.[69] După moartea lui Mao în 1976 și arestarea facțiunii cunoscute sub numele de Grupul celor
Patru, care a fost învinuit pentru excesele Revoluției Culturale, Deng Xiaoping a preluat puterea și a
condus țara spre reforme economice importante. Partidul Comunist a slăbit, ulterior, controlul
guvernamental asupra vieții personale a cetățenilor și comunele au fost desființate, în favoarea
arendării pământurilor țăranilor. Această turnură a evenimentelor a marcat trecerea Chinei de la o
economie planificată la o economie mixtă,
Presedinte Jiang Zemin și premierul Zhu Rongji au condus națiunea în anii ’90. Sub administrația lor,
performanța economică a Chinei a scos un număr estimat de 150 de milioane de țărani din sărăcie și a
susținut o rată medie anuală de creștere a produsului intern brut de 11,2%.[72][73] Țara a aderat în
mod oficial Organizația Mondială a Comerțului în 2001, menținându-și rata mare de creștere
economică și sub președinția lui Hu Jintao, în anii 2000. Cu toate acestea, creșterea rapidă a avut un
impact sever asupra resurselor țării și a mediului,[74][75] și a provocat majore migrări
omenești.[76][77] Nivelul de trai a continuat să se îmbunătățească, în ciuda recesiunii de la sfârșitul
anilor 2000, dar controlul politic centralizat rămâne strâns.[78] Pregătirile pentru schimbările de
putere, preconizate pentru anul 2012, au fost marcate de dispute facționale și scandaluri politice.[79]
La al XVIII-lea Congres Național al Partidului Comunist din China, din noiembrie 2012, Hu Jintao și Wen
Jiabao i-au înlocuit, în calitate de președinte și premier, pe Xi Jinping și Li Keqiang, preluând oficial
mandatul în 2013.[80][81] Sub conducerea lui Xi, guvernul chinez a inițiat eforturi pe scară largă
pentru a reforma economia,[82][83] care a avut de suferit din cauza instabilității structurale și
creșterii încetinite.[84][85][86][87] Administrația Xi a anunțat, de asemenea, reforme majore ale
politicii „unicului copil” și ale sistemulului penitenciarelor.[88]

Republica Populară Chineză este a doua țară ca mărime din lume, după suprafața uscată[89], în urma
Rusiei și este, a treia, sau a patra, cea mai mare ca suprafață totală după Rusia, Canada și, în funcție
de modul de calcul, Statele Unite ale Americii.[d] În general, suprafața totală a Chinei este considerată
ca fiind de aproximativ 9.600.000 km2.[90] Cifrele variază de la 9.572.900 km2, conform Enciclopediei
Britannica,[91] 9.596.961 km2, conform Anuarului Demografic al ONU,[92] la 9.596.961 km2, conform
CIA World Factbook.[93] China are cea mai lungă frontieră terestră din lume, de 22.117 km, de la
vărsarea în mare a râului Yalu, până la Golful Tonkin.[93] China se învecinează cu 14 națiuni, mai mult
decât orice altă țară, cu excepția Rusiei, care se învecinează tot cu 14 state.[94] China se extinde în
mare parte din Asia de Est, învecinându-se cu Vietnam, Laos, Birmania în Asia de Sud-Est; cu India,
Bhutan, Nepal și Pakistan în Asia de Sud [e]; cu Afganistan, Tadjikistan, Kârgâzstan și Kazahstan în Asia
Centrală; cu Rusia, Mongolia, Coreea de Nord în Asia de Nord și Nord-est. În plus, China împarte
granițele maritime cu Coreea de Sud, Japonia, Vietnam, Filipine și Taiwan.

Teritoriul Chinei se află între latitudinile 18° și 54°N și între longitudinile 73° și 135°E. Peisajele Chinei
variază semnificativ de-a lungul vastului teritoriu. În est, de-a lungul țărmurilor Mării Galbene și Mării
Chinei de Est sunt extinse și dens populate câmpii aluvionare, în timp ce pe marginile platoului
Mongoliei Interioare, în nord, predomină pajiștile largi. Sudul Chinei este dominat de dealuri și lanțuri
muntoase joase, în timp ce partea central-estică găzduiește deltele a două mari fluvii din China,
Galben și Yangtze. Alte ape importante includ Xi, Mekong, Brahmaputra și Amur. La vest se află lanțuri
muntoase importante, mai ales Himalaya. Platourile înalte prezintă peisaje aride în nord, cum ar fi
deșerturile Taklamakan și Gobi. Cel mai înalt punct din lume, Muntele Everest (8848 m), se află la
granița chino - nepaleză.[95] Cel mai de jos punct al țării, și al treilea din lume, este fundul lacului
uscat (playa) Ayding (-154 m), în Depresiunea Turpan.[96] Clima Chinei este dominată, în principal,
de sezoane uscate și musoni umezi, care duc la diferențe pronunțate de temperatură între iarnă și
vară. În timpul iernii, vânturile nordice, care provin dinspre latitudini mai înalte, sunt reci și uscate; în
timpul verii, vânturile dinspre sud, din zonele de coastă ale latitudinilor mai joase, sunt calde și
umede[97] Clima Chinei diferă de la o regiune la alta, din cauza teritoriului vast și a topografiei
complexe. O problemă majoră de mediu în China este extinderea continuă a deșerturile sale, în
special a deșertului Gobi.[98][99] Cu toate că liniile – barieră – de arbori plantați în 1970 au redus
frecvența furtunilor de nisip, seceta prelungită și practicile agricole greșite au dus la apariția de furtuni
de praf, ce afectează nordul Chinei, în fiecare primăvară, extinzându-se apoi și înspre alte părți ale
Asiei de Est, inclusiv în Coreea și Japonia. Conform Ministerului de Protecție al Mediului din China,
SEPA, China pierde 4,000 km² pe an din cauza deșertificării.[100] Calitatea apei, eroziunea și contr
China este una dintre cele 17 țări megadiverse,[102] fiind situată în două din zonele ecologice majore
ale lumii: Palearcticul și Indomalaya. După o estimare, China are peste 34.687 de specii de animale și
plante vasculare, ceea ce o face a treia cea mai biodiversificată din lume, după Brazilia și
Columbia.[103] Țara a semnat Convenția de la Rio de Janeiro privind diversitatea biologică, la 11 iunie
1992, și a devenit parte a Convenției de la data de 5 ianuarie 1993.[104] Mai târziu s-a elaborat o
Strategie Națională Privind Biodiversitatea și un Plan de Acțiuni, cu o revizuire, care au fost acceptate
de către Convenție la 21 septembrie 2010.[105] China este casa a cel puțin 551 de specii de mamifere
(ocupând locul 3 în lume);[106] 1221 de specii de păsări (locul opt pe Terra);[107] 424 de specii de
reptile (locul 7)[108] și 333 de specii de amfibieni (locul 7 pe glob).[109] China este țara din afara
tropicelor cu cea mai mare biodiversitate. Fauna sălbatică a Chinei își împarte habitatul și suportă
presiunea acută a celei mai mari populații de homo sapiens din lume. Cel puțin 840 de specii de
animale sunt amenințate, vulnerabile sau în pericol de dispariție, la nivel local în China, în principal din
cauza activităților antropice, cum ar fi distrugerea habitatelor, poluarea și vânatul pentru hrană, blană
și ingrediente pentru medicina tradițională chineză.[110] Fauna sălbatică pe cale de dispariție este
protejată prin lege și din 2005 țara are peste 2349 rezervații naturale, care acoperă o suprafață totală
de 149.95 milioane de hectare, 15% din suprafața totală a Chinei.[111] China are peste 32.000 de
specii de plante vasculare,[112] și este casa la o varietate de tipuri de păduri. Pădurile de conifere reci
predomină în partea de nord a țării, susținând specii de animale, cum ar fi elanul, ursul tibetan,
împreună cu peste 120 de specii de păsări.[113] Pădurile mai puțin înalte de conifere umede pot
conține desișuri de bambus. La altitudini montane mai înalte se întâlnește ienupărul și tisa, bambusul
fiind înlocuit de rhododendron. Pădurile subtropicale, care predomină în centrul și sudul Chinei, susțin
mai mult de 146.000 de specii de floră.[113] Pădurile umede tropicale și sezoniere, deși limitate la
Yunnan și insula Hainan, conțin un sfert din toate speciile de animale și plante găsite în China.[113]
China are consemnate peste 10.000 de specii de ciuperci,[114] și din acestea, aproape 6.000, aparțin
subregnului dikarya.[115]

În ultimele decenii China a avut de suferit din cauza poluării și a deteriorării grave a
mediului.[116][117] În timp ce reglementări, cum ar fi Legea de Protecție a Mediului din 1979, sunt
destul de stricte, sunt însă prost aplicate, întrucât sunt adesea ignorate de către comunitățile locale și
oficialii guvernamentali, în favoarea dezvoltării economice rapide.[118] Poluarea urbană a aerului
este o gravă problemă de sănătate în țară, Banca Mondială estimând, în 2013, că 16 din 20 cele mai
poluate orașe ale lumii, sunt situate în China.[119] China este cel mai mare emițător din lume de
dioxid de carbon.[120] Țara are, de asemenea, probleme legate de apa potabilă. Aproximativ 298
milioane de chinezi, din zonele rurale, nu au acces la apă bună de băut; până la sfârșitul anului
2011,[121] 40% din râurile Chinei au fost poluate de deșeuri industriale și agricole.[122]

Al Șaselea Recensământ Național al Republicii Populare Chineze”, din 2010, a înregistrat o populație
totală de aproximativ 1.370.536.875. Rata natalității este de 12,3‰, comparabilă cu toate țările
europene este una dintre cele mai scăzute din lume iar rata mortalității este de 7,1‰. Rata fertilității
este de 1,55 copii/femeie, una dintre cele mai reduse valori, de asemenea, din întreaga lume. Din
cauza politicii unicului copil, China are acum cea mai mare rată de îmbătrânire a populației din lume.
Deși s-ar putea introduce legea celui de-al doilea copil începând cu 1 ianuarie 2016, un sondaj a arătat
că doar aproximativ 1 milion de cupluri chineze își doresc un al doilea copil. Pentru următorii ani, se
preconizează o scădere a populației, până în 2100 populația va scădea cu peste 400 milioane de
locuitori. Cu cât economia Chinei se dezvoltă, cu atât natalitatea va scădea. Marea majoritate a
cuplurilor chineze își doresc un singur copil. Aproximativ 16,60% din populație avea sub 14 ani,
70,14% aveau vârste cuprinse între 15 și 59 de ani, iar 13,26% peste 60 de ani.[133] Rata de creștere a
populației, pentru 2013, este estimată la 0,46%.[134] Deși este o țară cu venituri medii, după
standardele occidentale, creșterea economică rapidă a Chinei a scos sute de milioane de oameni din
sărăcie, începând cu 1978. Astăzi, aproximativ 10% din populația din China trăiește sub limita sărăciei,
supraviețuind cu mai puțin de un dolar SUA pe zi, în scădere de la 64% în 1978. Șomajului în mediul
urban, în China, a scăzut la 4% până la sfârșitul anului 2007.[135] În prezent, rata șomajului în mediul
urban este de aproximativ 4,1%.[136][137] Cu o populație de peste 1,3 miliarde de locuitori și cu
diminuarea resurselor naturale, guvernul chinez este foarte preocupat de ritmul de creștere al
populației și a încercat, din 1979, cu rezultate mixte,[138] să pună în aplicare o politică de planificare
familială strictă, cunoscută sub numele de „Politica Unicului Copil”. Înainte de 2013 această politică
limita familiile la a avea do

hina recunoaște, oficial, 56 de grupuri etnice distincte, dintre care cei mai numeroși sunt chinezii han,
care constituie circa 91,51% din totalul populației.[147] Chinezii Han - cel mai mare grup etnic din
lume[148] – sunt mai numeroși decât celelalte grupuri etnice, în fiecare diviziune de la nivelul de
provincie, cu excepția Tibetului și Xinjiangului.[149] Minoritățile etnice reprezintă circa 8,49% din
populația din China, conform recensământului din 2010.[147] Comparativ cu recensământul din 2000,
populația Han a crescut cu 66.537.177 de persoane, sau cu 5,74%, în timp ce populația combinată a
celorlalte 55 de minorităților naționale, a crescut cu 7.362.627 de persoane, sau 6,92%.[147] La
recensământul din 2010 s-au înregistrat un total de 593.832 de cetățeni străini care trăiesc în China.
Cele mai mari astfel de grupuri erau din Coreea de Sud (120,750), Statele Unite ale Americii (71493) și
Japonia (66159).[150] Limbi Limbile cele mai vorbite în China fac parte din familia limbilor
sino-tibetane. Există, de asemenea, mai multe grupuri lingvistice majore în limba chineză însăși.
Dialectele cele mai vorbite sunt Mandarina (vorbită de către 70% din populație),[151] Wu (inclusiv
Shanghaineza), Yue (inclusiv Cantoneza și Taishaneza), Min (inclusiv Hokkien și Teochew), Xiang, Gan
și Hakka. Limbi non-sinice vorbite pe scară largă de către minoritățile etnice includ zhuang, mongolă,
tibetană, uigură, hmong și coreeană.[152] Mandarina Standard, un grai mandarin bazat pe dialectul
Beijing, este limba națională și oficială din China și este folosită drept „lingua franca” între oamenii
proveniți din medii lingvistice diferite.[153] Chineza Clasică, forma standard de scriere în China timp
de mii de ani, a permis comunicarea în scris a vorbitorilor chinezi, de limbi și dialecte diferite,
neinteligibile. Scrierea chineză vernaculară, sau Baihua, este standardul de scriere, bazat pe dialectul
mandarin și popularizat pentru prima dată în romanele dinastiei Ming. Aceasta a fost adoptată, cu
modificări semnificative, în peri