RECOLTAREA ŞI PREGĂTIREA

PROBELOR DE SÂNGE

Sângele este un ţesut mobil, lichid, complex, alcătuit din plasmă în care se află în
suspensie elementele figurate: eritrocite, leucocite şi trombocite.
- reprezintă 6 – 8% din greutatea corporală (volemia normală a adultului = 5000 ml) şi
conţine 40 – 45% elemente figurate, dintre care 1% sunt trombocite şi leucocite, iar
restul sunt hematii.
Valorile normale ale elementelor figurate sunt:
Eritrocite
femei: 4 200 000 – 4 500 000/mm3
bărbaţi: 4 500 000 – 5 500 000/mm3
Leucocite 4 000 – 9 000/mm3
granulocite 65 – 70%
limfocite 25 – 30%
monocite 4 – 8%
eozinofile 1 – 4%
bazofile 0%
Trombocite 150 000 – 350 000/mm3
Plasma sanguină reprezintă 55 – 60% din volumul total de sânge, fiind alcătuită din 90%
apă şi 10% reziduu uscat, din care 9% substanţe organice şi 1% substanţe anorganice.
Substanţele organice sunt reprezentate de către:
 componente organice neazotate: glucide, lipide, trigliceride, acizi graşi liberi,
fosfolipide;
 componente organice azotate neproteice: uree, acid uric, creatina, creatinina,
hemoglobina, bilirubina;
 componente organice azotate proteice: proteine plasmatice, proteine serice, fibrinogen
plasmatic, enzime serice.
Substanţele anorganice sunt reprezentate de cloruri, sulfaţi, fosfaţi, bicarbonaţi de sodiu
sau potasiu, calciu, magneziu, fier şi o serie de oligoelemente: cobalt, zinc, mangan, fluor, cupru,
etc.
Plasma este un lichid de culoare alb-gălbuie, culoare ce poate varia în funcţie de creşterea
sau scăderea, în afara limitelor normale, ale unor componenţi: bilirubină, hemoglobină, lipide.
Sângele, împreună cu limfa şi lichidul interstiţial alcătuiesc mediul intern al
organismului.

Rolul sângelui
Prin rolul său de transport sângele indeplineşte o multitudine de alte funcţii în organism:
Respiraţie. Sângele transportă oxigen molecular de la ţesutul alveolar pulmonar la toate
ţesuturile corpului şi dioxid de carbon de la ţesuturi la plămâni.
Nutriţie. Sângele transportă substanţele cu rol nutritiv absorbite la nivelul tractului
digestiv şi metaboliţii endogeni (glucoza, aminoacizii şi lipidele) la ţesuturi, asigurând astfel
energia necesară metabolismului precum şi posibilitatea ca celulele să-şi îndeplinească funcţiile
normale.
 Excreţie. Substanţele reziduale produse în timpul metabolismului (uree, acid uric,
amoniac, compuşi cetonici, dioxid de carbon, acid lactic, etc) sunt transportate de către sânge la
organele de excreţie (rinichi, plămâni, piele şi intestin) pentru a fi eliminate din organism.
Reglare metabolică. Pe lângă oxigen şi substanţe nutritive, sângele transportă şi hormoni,
vitamine, enzime care intervin în reglarea anumitor funcţii ale organismului.
Menţinerea homeostaziei mediului intern. Prin conţinutul său sângele asigură presiunea
coloid-osmotică (oncotică), echilibrul acido-bazic, echilibrul hidro-electrolitic.
Sistem de comunicaţii între anumite organe. Mişcarea substanţelor amintite prin
intermediul sângelui permit unui organ să controleze funcţia altuia, deşi cele două organe se
situează la o anumită distanţă unul de celălalt.
Imunitate. Sângele este responsabil şi de activităţile sistemului imunitar, apărarea în calea
agresiunii antigenice prin intermediul leucocitelor şi anticorpilor sanguini ajutând la combaterea
infecţiilor şi a bolilor.
Hemostaza. Sângele participă la asigurarea statusului antihemoragic prin participarea
trombocitelor şi complexului factorilor plasmatici de coagulare.
Termoreglare. Producerea şi pierderea de căldură în diferite părţi ale corpului sunt
echilibrate de transferul de sânge prin vasele de sânge ca urmare a variaţiei diametrului vaselor
de sânge din piele.

Obţinerea plasmei şi serului

Analizele biochimice se pot efectua din sânge total, plasmă sau ser.
Plasma sanguină se obţine prin centrifugarea sângelui proaspăt recoltat pe anticoagulant,
timp de zece minute la 3000 de turaţii/minut. Supernatantul obţinut este constituit din plasma
sanguină, iar sedimentul, din elementele figurate.
Serul sanguin se obţine prin centrifugarea sau decantarea sângelui proaspăt recoltat fără
substanţă anticoagulantă, după ce a fost lăsat să se coaguleze la temperatura camerei timp de 30
– 60 de minute.
Sângele se recoltează direct în vase sterile şi uscate, fără substanţă anticoagulantă. Se lasă
30 – 60 de minute la temperatura camerei să se coaguleze. Se desprinde uşor cu o baghetă de
sticlă cheagul de pereţii eprubetei şi se mai lasă 30 de minute la temperatura camerei pentru
retracţia cheagului. Se decantează apoi foarte repede serul într-o ebrubetă curată, prin aspirare cu
o pipetă sterilă sau prin transvazare, cu atenţie ca să nu ajungă bucăţi de cheag.

Serul normal este limpede, transparent, de culoare galben pai şi se deosebeşte de plasma
sanguină prin faptul că nu mai conţine fibrinogen.

Plasma = Ser + Fibriogen + Factori de coagulare

În mod fiziologic serul poate să aibă următoarele aspecte:

 opalescent în cazul particulelor de grăsime provenite dintr-un regim bogat în lipide
(clarificarea se poate obţine prin deproteinizare sau prin extracţia lipidelor cu un amestec alcool
– eter);
 galben-brun într-o alimentaţie excesiv vegetariană (carotenoide).
 În mod patologic serul are aspect opalescent în nefroza lipoidică şi culoare galben-brun în
ictere.
Serurile şi plasma lipemice şi icterice influenţează determinările fotometrice.
Coloraţia roz până la roşu intens denotă prezenţa hemoglobinei în urma hemolizei
datorată unor greşeli în tehnica de recoltare a sângelui.
Hemoliza serului poate fi prevenită prin recoltarea în vase uscate, agitare uşoară şi
evitarea stazei venoase prelungite.
Din aceste două componente, ser şi plasmă sanguină, se vor efectua principalele analize
medicale biochimice şi serologice.
Sângele total este utilizat pentru analize hematologice.

Substanţele anticoagulante
Substanţele anticoagulante folosite la recoltare au proprietatea de a inhiba coagularea
sângelui şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să nu conţină substanţa de dozat;
 să nu interfere cu reactivii;
 să se găsească într-o anumită proporţie faţă de sânge.
Substanţe anticoagulante cele mai utilizate sunt:
 fluorura de sodiu este inhibitor al glicolizei eritrocitare şi al unor enzime; se utilizează
pentru determinarea glicemiei atunci când analiza nu poate fi efectuată în maxim 4 ore de la
recoltare şi nu se utilizează pentru determinarea enzimelor;
 citratul de sodiu se foloseşte la determinarea fibrinogenului, VSH-ului şi probelor de
coagulare;
 oxalatul de potasiu împiedică procesul de coagulare prin legarea calciului sub formă de
oxalat de calciu insolubil;
 EDTA (etilendiamintetraacetat – sare disodică) se foloseşte în special pentru
hemograme, deoarece nu modifică dimensiunile sau aspectul celulelor sanguine; se foloseşte şi
pentru determinări de fibrinogen sau metaboliţi;
 heparina este anticoagulantul fiziologic ideal pentru că nu modifică starea fizico-
chimică a sângelui (se utilizează heparinat de potasiu, sodiu, litiu, amoniu); are proprietăţi
anticoagulante, antilipemice şi are efect stabilizator asupra trombocitelor.
Pentru a evita coagularea se poate folosi şi metoda defibrinării, care presupune agitarea
sângelui într-un balonaş cu perle de sticlă.
Recoltarea sângelui
1.Pregătirea pacientului

Foarte importantă în vederea recoltării sângelui este aşa numita pregătire a pacientului,
care se face de către medicul care a prescris analizele şi care constă în câteva recomandări.
În funcţie de analizele ce trebuie efectuate pacientului i se comunică:
 să servească ultima masă cu 16 – 17 h înainte de recoltă (à jeun);
 să renunţe la fumat în dimineaţa recoltării;
 să evite să bea cafea, ceai, alcool;
 să nu fie după o masă copioasă;
 să nu fie imediat după un efort fizic intens;
 să stopeze orice medicaţie cu 24 h înainte de recoltare.
În cazul testului de toleranţă la glucoză administrată oral, pacientul va urma un regim
alimentar timp de trei zile înaintea efectuarii testului, ce constă în ingerarea a 250 g
hidrocarburi/zi.
În cazul determinării acidului uric, cu minim trei zile înainte, alimentaţia va fi săracă în
purine.
În cazul determinării statusului lipidic trebuie asigurat un regim constant de lipide,
deoarece metabolismul lipidic se stabilizează după zece zile.

2 Prelevarea probelor
Se face de către personal medical calificat, conform instrucţiunilor date de laborator,
dimineaţa à jeun, ideală fiind poziţia de decubit dorsal.
S-a constatat că poziţia corpului şi staza venoasă influenţează concentraţia unor particule
indicând:
 concentraţii mari pentru albumine, hematii, colesterol;
 concentraţii mici pentru lactat, piruvat, amoniac.
Schimbarea poziţiei la vertical scade volumul intravascular de sânge şi determină
creşterea concentraţiilor substanţelor sanguine.
Se recomandă repaus complet minim o oră înaintea recoltării probelor, mâna fiind
poziţionată în plan orizontal timp de 30 de minute înainte de recoltare.
Pentru testul de toleranţă la glucoză administrată oral sau intravenos se menţine poziţia
orizontală timp de 30 de minute înaintea testului şi pe toată perioada de două ore de desfăşurare a
acestuia.
Sângele se recoltează de obicei pentru examene hematologice, parazitologice, biochimice,
serologice, microbiologice şi virusologice; scopul pentru care se face recoltarea stabileşte şi locul
puncţiei.

Echipamentul de recoltare a sângelui venos include sistemul venoject sau vacutainer.

Acest sistem este format din ac de puncţie, holder şi tuburi vidate.
Fiecare tub vidat este etichetat, iar pe etichetă sunt inscrise:
 volumul de sânge care poate fi aspirat în tub;
 informaţii privind prezenţa sau absenţa anticoagulantului;
 informaţii privind tipul de analiză care se poate executa;
  informaţii despre datele personale ale pacientului de la care se recoltează
sângele.
Fiecare tip de vacutainer are o anumită culoare a dopului sau pe etichetă, care indică în
plus scopul pentru care a fost pregătit tubul vidat.

Recoltarea sângelui venos

Pentru determinări hematologice şi biochimice se foloseşte sânge venos, iar recoltarea
sângelui se face, în consecinţă, prin puncţie venoasă.
La adult şi copii mari, obişnuit, se face recoltarea din venele plicii cotului, iar la sugari şi
copii mici din venele jugulare sau fontanelă.

Principiul metodei
Sângele este aspirat în vacutainer ca urmare a presiunii mult scăzute faţă de cea din vasul
de sânge.

Materiale necesare
mănuşi
garou
ac de puncţie venoasă
holder
vacutainer cu anticoagulant pentru examenul hematologic
vacutainer fără anticoagulant pentru examenul biochimic
vată
alcool medicinal
benzi adezive

Tehnica de lucru
Se fixează garoul deasupra plicii cotului şi se recomandă pacientului să strângă uşor
pumnul. Cu ajutorul garoului se produce o stază venoasă, lăsând liber fluxul arterial.
Se dezinfectează tegumentul la locul de puncţie cu alcool.
Se puncţionează vena.
Se recoltează sângele direct în vacutainere.
După recoltare se agită uşor vacutainerul de 8 – 10 ori, fără să se facă spumă.
Se îndepărtează garoul şi se tamponează locul puncţionării cu un tampon cu vată îmbibat
în alcool.
 Figura 48 Recoltarea sângelui venos

Rezultate
Proba de sânge venos

Recoltarea sângelui capilar

Pentru analize hematologice de tipul: formulă leucocitară, morfologie eritrocitară,
examinare a frotiului sanguin se recoltează sânge capilar. Recoltarea sângelui capilar se face din
pulpa degetului, din călcâi (la nou-născuţi) sau din lobul urechii (la pacienţi în stare de şoc).

Principiul metodei
Curgerea spontană a sângelui după înţeparea unui vas capilar.

Materiale necesare
ace Franke cu vârf înlocuibil sau ace obişnuite de seringă
vată
eter
alcool medicinal
lame pentru executarea frotiului sanguin
lame rodate pentru întinderea frotiului sanguin

Tehnica de lucru
Se dezinfectează pulpa degetului inelar cu eter.
După evaporare şi uscare se înţeapă pielea rapid şi suficient de adânc cu ajutorul acului
steril.
Se lasă sângele să curgă spontan sau după o slabă presiune.
Prima picătură se şterge cu o hârtie de filtru sau vată.
A doua picătură de sânge se depune pe lamă şi se întinde frotiul cu ajutorul lamei rodate.
După prelevare se tamponează locul puncţiei cu un tampon de vată îmbibat în alcool.
 Rezultate
Picătura de sânge capilar

Etichetarea şi notarea probelor

Probele sunt recoltate în vacutainere corespunzătoare, alese în funcţie de tipul de analiză
cu sau fără substanţă anticoagulantă, etichetate.
Asistenta medicală verifică identitatea pacientului şi notează înaintea prelevării pe
recipient:
 numele şi prenumele pacientului;
 numărul foii de observaţie;
 secţia;
 numărul salonului;
 numărul patului;
 analizele ce trebuie efectuate;
 data şi ora recoltării;
 numele medicului care a recomandat analizele;
 numele în clar şi semnătura cadrului medical care a recoltat proba.
Se completează recomandare pentru ambulator, iar pentru spital se completează un bilet
de analize ce conţine:
 datele de pe recipient;
 numărul foii de observaţie şi secţia;
 numele medicului care a recomandat analizele;
 analizele ce trebuie efectuate.

Transportul probelor
Transpotul probelor la laborator se face imediat după recoltare, cu atenţie să nu cadă
etichetele şi fără a fi agitate, pentru a nu favoriza hemoliza. În caz contrar au loc difuzii ale unor
substanţe:
 din ser în hematii – clorul care ia locul bicarbonatului;
 din hematii în ser – potasiul, lactat dehidrogenaza, fosfataza alcalină.

Conservarea probelor
În general se recomandă ca efectuarea analizelor să se facă în primele 2 – 3 ore de la
recoltare, timp în care la temperatura laboratorului nu se produc modificări notabile ale
concentraţiei metaboliţilor sau ale activităţii enzimatice.
Dacă analizele nu se execută în primele 2 – 3 ore de la prelevare, serul trebuie păstrat în
eprubete la + 4°C (dar nu mai mult de 2 – 3 zile). Acest lucru nu este valabil pentru glicemie,
AT, FAL.
În cazul păstrării probelor pentru perioade mai lungi de timp (câteva luni), serul poate fi
congelat la –20°C. După decongelare probele se omogenizează şi se lucrează imediat. Nu se
repetă congelarea.
 Hormonii se lucrează în primele 4 ore de la recoltare, în caz contrar serul trebuie
congelat.
Pentru unele analize, mai ales pentru bilirubină, probele trebuie păstrate la întuneric.

Erori produse în laborator

Pentru evitarea erorilor produse în laborator trebuie respectate următoarele reguli:
 Alegerea reactivilor se face în concordanţă cu metoda de lucru folosită. Se va ţine permanent
o evidenţă strictă în ceea ce priveşte tipul şi cantitatea din fiecare tip de reactiv, condiţiile de
păstrare şi termenul de valabilitate. Pentru fiecare lot de reactivi trebuie să existe ser de control.
 Respectarea criteriilor de alegere a metodei.
În prezent se folosesc metode enzimatice ce folosesc volume mici de sânge sau ser şi care
îndeplinesc următoarele criterii:
 specificitate – reactivul utilizat în reacţie reacţionează cu o singură substanţă, cea care trebuie
determinată (ex. glicemia cu glucozoxidază, ureea cu urează, acidul uric cu uricază);
 reproductibilitate – la repetarea multiplă a analizei din aceeaşi probă se obţine aceeaşi
valoare;
 exactitate – se obţin rezultate asemănătoare cu valoarea reală prin mai multe determinări din
aceeaşi probă, folosind alte metode în paralel;
 sensibilitate – metoda surprinde concentraţii foarte mici ale substanţelor.
 Timpul de lucru al metodei trebuie respectat deoarece, dacă acesta este crescut sau scăzut,
reacţiile de culoare sunt prea intense sau nu apar.
 Probele recoltate (ser, plasmă, LCR, urină etc.) trebuie să fie de calitate.
 Sticlăria şi cuvetele spectrofotometrului să fie curate, fără să conţină urme de substanţe care ar
putea interfera cu reactivii de lucru. Acestea trebuie clătite cu apă distilată şi uscate sau, în
anumite cazuri, trebuie să fie de unică folosinţă.
 Aparatura de laborator trebuie să fie modernă şi să aibă contract de service şi garanţie.
Permanenta întreţinere şi verificare a aparaturii se execută zilnic de către personalul de laborator
şi periodic de echipa de service, lucru înscris în fişe de evidenţă pentru control şi reparaţie.
 Controlul erorilor ce ţin de primirea şi înregistrarea probelor biologice se realizează prin
evitarea transcrierilor inutile, existenţa unui registru unic al laboratorului, tipărirea unui buletin
de analiză pentru fiecare pacient, care să reunească toate tipurile de analize efectuate,
transmiterea datelor on-line, etc.
 Calificarea şi conştiinciozitatea personalului de laborator. Pentru menţinerea performanţelor
personalului laboratorului trebuie să existe un manual care să cuprindă toate tehnicile de lucru,
un manual pentru utilizarea fiecărui aparat şi nu în ultimul rând, un program de perfecţionare
care să cuprindă cursuri, manifestări ştiinţifice.