TEMA 1: EVOLUȚIA TEORIEI CONCURENȚEI

1. Conceptul de concurenţă în teoria economică clasică

2. Conceptul de concurenţă perfectă în teoria neoclasică
3. Ordoliberalismul: ideile Şcolii Freiburgheze privind concurența
4. Abordarea Şcolii de la Harvard asupra concurenţei
5. Abordarea Şcolii de la Chicago asupra concurenţei
6. Concurenţa ca proces dinamic
7. Concurența din punctul de vedere a teoriei pieţelor contestabile
8. Abordarea concurenței prin prisma costului de tranzacţie
9. Concurența potrivit teoriei noi a organizării industriale și teoriei jocurilor
10. Concurența în viziunea Şcolii de la Bruxelles

Doctrina economică a încercat să explice formele de manifestare ale concurenţei, atât din
perspectiva comportamentului agenţilor economici, cât şi din perspectiva structurii de piaţă.
Abordarea conceptului de concurenţă în teoria economică este de multe ori tratată în sens contrar.
Una din întrebările fundamentale în acest sens este Concurenţa: situaţie sau proces?

1. Conceptul de concurenţă în teoria economică clasică

În teoria economică clasică (reprezentată de A. Smith, J. S. Mill ș.a.), concurenţa era

considerată un concept comportamental, esenţa căruia era efortul unui vânzător particular să vândă
mai ieftin, sau a unui cumpărător să supraliciteze, în raport cu rivalii de pe piaţă. Concurenţa era
percepută ca o putere ce forţa reducerea preţurilor. În lucrarea sa „Wealth of Nations” Adam Smith
a inclus conceptul de concurență conferindu-i o semnificaţie unică, prin prezentarea concurenţei
drept o forţă, o „mână invizibilă” care va determina indivizii să acționeze în favoarea bunăstării
generale în mod inconştient. Mâna invizibilă în opinia lui A. Smith obligă producătorii să ţină cont
de cerinţele consumatorilor. În cazul în care ignoră aceste cerinţe, vor fi excluşi de pe piaţă.
În economia clasică, conceptul de concurenţă era perceput ca fiind un proces de rivalitate
între companiile competitoare care posedau cunoştinţe rezonabile despre posibilităţile pe care le
oferă piaţa. Libertatea de a negocia era evidenţiată drept o condiţie necesară pentru funcţionarea
concurenţei. Concurenţa era perceputa ca un proces care ajunge la rezultatele dorite doar în timp.
Concurenţa era percepută ca fiind forţa ce determina preţul şi nu ca structură de piaţă, deşi
era recunoscut faptul că, concurenţa era mai eficientă între un număr mai degrabă mai mare de
concurenţi decât unul mai mic. Ideea de concurenţă în calitate de structură de piaţă a constituit
contribuţia remarcabilă a economiei neoclasice. În economia neoclasică a fost dezvoltat un model
mai precis şi elegant al concurenţei perfecte. Totuşi acest model se axează exclusiv pe efectele

1
concurenţei. De aceea, în pofida eleganţei sale, pierde din vizor procesele comportamentale ce
conduc la aceste rezultate.
Condiţiile prezentate de către Adam Smith, pentru ficționarea concurenței pot fi rezumate în
felul următor:
 concurenţii trebuie să acţioneze în mod independent, şi nu în mod coluziv;
 numărul de concurenţi, cei potenţiali, precum şi cei actuali, trebuie să fie suficient
pentru a elimina câştiguri extraordinare;
 unităţile economice trebuie să posede cunoştinţe admisibile despre posibilităţile pe
care le oferă piaţa;
 trebuie să existe liberate pentru a acţiona conform acestor cunoştinţe;
 trebuie sa treacă suficient timp pentru ca resursele să înainteze spre direcţiile şi în
cantităţile dorite de proprietarii acestora.
Este o eroare faptul că teoria economia clasică şi-a pus orbeşte încrederea în principiul
laissez faire. Mulţi dintre economiştii clasici se împotriveau implicaţiei guvernului în treburile
pieței, și erau de părerea că procesul competitiv va genera rezultate eficiente. Totuşi, unii dintre ei
pledau pentru reglarea limitată a concurenţei. Chiar dacă concurenţa ca proces era acceptată, ei
considerau necesară o anumită intervenţie din partea guvernului pentru asigurarea funcţionării
libere a pieţelor, în aşa mod încât concurenţii să poată intra şi ieşi de pe piaţă fără dificultate. În
special, A.Smith era conştient de necesitatea unui cadru legal pentru a garanta libertatea
concurenţei prin prevenirea coluziunii dintre companii şi abuzurilor din partea companiilor
dominante.

2. Conceptul de concurenţă perfectă în teoria neoclasică

Teoria economică neoclasică reprezentată de economiştii matematicieni Antoine A.
Cournot, William S. Jevons, Francis Y. Edgeworth, Alfred Marshall a dezvoltat conceptul de
concurenţă care a luat o formă diferită de cea clasică. Apariţia teoriei preţului în secolul XIX a
determinat dezvoltarea noţiunii structurale şi statice de concurenţă: concurenţa perfectă.
În prezent acest concept este indispensabil în teoria economică modernă, fiind foarte util
pentru analizarea proprietăţilor bunăstării unui sistem de piaţă. În comparaţie cu economia clasică
care analiza concurenţa ca un proces dinamic, teoria preţului se axează pe proprietăţile echilibrului
pieţii. Echilibrul poate fi definit ca starea finală, în care posibilităţile de schimburi reciproc
avantajoase între părţile de piaţă au fost epuizate. Teoria preţului nu ia în considerare modul în care
se ajunge la acest echilibru.
Viziunea neoclasicilor asupra concurenței a format teoria tradițională a concurenţei, care a
dominat atît din punctul de vedere al analizei economice, cît şi din cel al aplicaţiilor sale practice.
Norma tradiţional admisă în studiul structurilor de piaţă este cunoscută în literatura economică sub
2
numele de "concurenţă pură şi perfectă". Preocuparea acestei teorii constă in a determina dacă, pe o
piaţă dată, un producător sau un mic număr de producători au puterea (sau, cel puţin, posibilitatea)
de a inf1uenţa preţul acestui bun de o manieră conştientă. În acest caz, se consideră că nu există
concurenţă. În schimb, o situaţie va fi considerată drept concurenţială atunci cînd un producător dat
va avea o dimensiune relativă prea mică în raport cu ceilalţi producători pentru a putea exercita
vreo influenţă pe piaţă, în special asupra preţurilor produselor.
Ca să existe "concurenţă pură şi perfectă", trebuie să se reunească un anumit număr de
condiţii. Lista acestor condiţii variază uşor in funcţie de autori, dar ea cuprinde, de regulă,
următoarele elemente: existent unui număr mare de cumpărători şi vînzători, fiecare avînd o
dimensiune economică relativă redusă, un produs omogen şi divizibil, o informare perfectă.
Condiţia referitoare la dimensiunea relativ redusă a actorilor pieței este fundamentală, celelalte
condiţii fiind într-o oarecare măsură secundare.
Este necesar să se facă distincţie între ceea ce înseamnă „puritatea” concurenţei şi
„perfecţiunea” concurenţei. Astfel concurenţa este pură atunci când sunt îndeplinite simultan trei
condiţii:
- atomicitatea, care presupune existenţa unui număr suficient de mare de agenţi economici
(vânzători şi cumpărători) de dimensiuni neglijabile în raport cu piaţa şi nici unul dintre ei neputând
influenţa semnificativ piaţa;
- omogenitatea produsului, ceea ce presupune că pe piaţă există bunuri echivalente, identice
fără deosebiri între ele, neexistând diferenţierea produselor şi nici publicitate;
- intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă, care presupune să nu existe nici o barieră juridică sau
instituţională care să limiteze intrarea noilor concurenţi într-un domeniu de activitate, ramură sau
industrie. Această condiţie nu urmăreşte în sine decît să permită realizarea obiectivului suprem,
adică existenţa unui număr mare de producători.
Concurenţa perfectă apare atunci când sunt îndeplinite simultan următoarele două condiţii:
- transparenţa perfectă a pieţei, care presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate
în condiţii de informare perfectă, informaţiile fiind referitoare la calitatea şi natura produselor şi
asupra preţului;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie; această condiţie presupune ca factorii de
producţie (munca şi capitalul) să fie “distribuiţi” acolo unde vor fi folosiţi cel mai bine.
Ca urmare, concurenţa este pură şi perfectă numai atunci când cele cinci condiţii sunt
satisfăcute simultan. Dacă una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, atunci se poate vorbi despre
concurenţa impură sau imperfectă. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă are o existenţă doar
teoretică, deoarece în practică este aproape imposibil să fie reunite concomitent toate cele cinci
condiţii enumerate mai sus. De aceea, situaţia reală existentă în cadrul oricărei economii de piaţă
este aceea a unei concurenţe imperfecte, cu o varietate de forme. Concurenţa imperfectă reflectă

3
mai bine realitatea economică, fiind varianta întâlnită în practică şi care, la rândul ei, prezintă
următoarele forme: concurenţa monopolistică, oligopolul, monopolul, oligopsonul, monopsonul.
Atractivitatea modelului de concurenţă perfectă în calitate de prototip pentru politica în
domeniul concurenţei este limitată deoarece, teoria tradiţională conduce la o dilemă nerezolvabilă.
Într-adevăr, este aproape imposibil să se întilnească perfect în practică numeroasele şi strictele
condiţii care definesc o situaţie de concurenţă pură şi perfectă. Aşadar, ca să putem afirma că există
sau nu concurenţă, vom fi obligaţi să decidem dacă o situaţie efectivă este sufficient de apropiată
sau de îndepărtată de situaţia teoretică de referinţă. Dar aceasta înseamnă că în practică, această
teorie sofisticată trebuie să lase loc unor raţionamente personale.

3. Ordoliberalismul: ideile Şcolii Freiburgheze privind concurența

Şcoala Freiburgheză a fost o şcoală de gândire neoliberală apărută în anii 1930 şi care după
al Doilea Război Mondial a jucat un rol însemnat în dezvoltarea politicilor în domeniul economiei
şi a legislaţiei cu privire la concurenţă în Germania şi Europa. Cei mai proeminenţi reprezentanţi ai
acesteia au fost economistul Walter Eucken şi juristul Franz Böhm. În aşa mod, a început cercetarea
interdisciplinară a concurenței în domeniul economiei şi dreptului. Ordoliberalii germani au adoptat
o viziune clară referitor la sistemul legal de a percepe reguli economice, cum ar fi interzicerea
înţelegerilor de tip cartel, în calitate de instrumente pentru atingerea scopurilor economice. După
cum a constatat Franz Böhm, limbajul economiei trebuie tradus în limbajul ştiinţelor juridice pentru
a crea condiţii pentru o piaţă funcţională competitivă eficientă.
Viziunea ordoliberală asupra societăţii a fost caracterizată printr-o căutare a unei a treia căi
între capitalism (economie de piaţă) şi socialism (economie controlată). După Primul Război
Mondial, Europa a suferit o renaştere a liberalismului teoretic, care a încercat evite dezavantajele
sistemului vechi liberal laissez-faire, fără a se mişca spre intervenţionismul statal extrem şi sisteme
economice central planificate (care au apărut în Rusia după Revoluţia din Octombrie 1917). După
al Doilea Război Mondial, problema socializării producţiei a ajuns cap de listă pe agenda politică
germană. Cooperarea apropiată între industria grea germană şi regimul hitlerist, care a pus bazele
unei politici stimulatoare pentru înţelegerile de tip cartel a trebuit să fie încheiată. Socialiştii şi
liberalii au convenit asupra necesităţii măsurilor antimonopol. Totuşi, liberalii au adoptat poziţia
potrivit căreia libertatea individuală este un scop social primar, ce poate fi garantat doar în
condiţiile în care libertatea economică şi proprietatea privată sunt protejate. A treia cale între
capitalism şi socialism a devenit cunoscută prin conceptul de „economie de piaţă socială”, care este
o piaţă deschisă în care există echitate socială şi libertate. Ordoliberalii Şcolii Freiburgheze
acceptau ideea principală a liberalismului clasic, care considera libertatea economică ca fiind
concluzia ce derivă din teoria potrivit căreia libertatea politică şi concurenţa sunt instrumentele
principale prin intermediul cărora se realizează o societate liberă. Totuşi, în viziunea

4
ordoliberalilor, este necesar un cadru legal pentru a proteja libertatea individuală economică nu
doar de intervenţie guvernamentală, dar şi de puterea economică privată. Rolul legislaţiei este să
definească principalele reguli care dirijează activităţile economice în constituţia economică şi de a
nu interveni ulterior. Procesele economice trebuie sa rămână libere dar necesită un cadru ca să-şi
obţină rezultatele benefice.
Şcoala Freiburgheză a conferit legii cu privire la concurenţă un loc central în întreaga ordine
economică. Ordoliberalii erau de părerea că economia operează mai eficient în condiţiile unei
concurenţe înverşunate. Conform opiniei lui Eucken, scopul spre care se tinde este concurenţa
completă. Această noţiune este apropiată de noţiunea de concurenţă perfectă. După cum s-a
explicat anterior, o serie de criterii nerealiste trebuie satisfăcute pentru a ajunge la concurenţa
perfectă. După Eucken, ar fi suficient sa se asigure că acele companii care sunt active pe piaţă sunt
primitoare de preţ. În această ordine de idei, ordoliberalii a subliniat şi importanţa liberului acces pe
piaţă, care exclude posibilităţile de limitare din partea companiilor participante. Într-o piaţă
dominată de concurenţa completă, nicio companie nu are puterea de a influenţa cu forţa conduita
altor companii. Corespunzător, pentru ordoliberali, forma ideală de piaţă este poliopolia.
Conform părerilor autorilor şcolii freiburgheze, statul ar trebui să creeze cadrul legal pentru
a face posibilă concurenţa completă şi, acolo unde acest ideal nu e posibil să fie realizat, trebuie să
adopte regulamente care vor stimula rezultatul concurenţei complete (companiile care sunt
primitoare de preţ). Pentru a realiza un sistem competitiv, ordoliberalii au sugerat şapte principii
constitutive şi trei principii reglatorii. Principiile anterioare îmbrăţişau sistemul de preţ al
„concurenţei complete”, crearea unei valute stabile, proprietatea privată, libertatea contractuală,
responsabilităţile participanţilor pe piaţă (riscul falimentării), liberul acces pe pieţe şi o politică
economică continuă. Principiile reglatorii constituiau o politică antimonopol activă, şi o politică de
venit care rectifica punctele slabe a sistemului de piaţă şi o politică socială.
Contribuţia majoră a şcolii freiburgheze o constituie accentul plasat pe necesitatea
transferării responsabilităţii pentru realizarea concurenţei pornind de la laissez faire la un stat
puternic. În ceea ce priveşte conţinutul concret al legii cu privire la concurenţă, între membrii şcolii
freiburgheze au existat opinii diferite. Totuşi, ei toţi au subscris următoarelor principii comune.
Sarcina primară a concurenţei este să protejeze procesul competitiv de puterea economică privată.
După cum susţinea Franz Böhm, regulile concurenţei trebuie să protejeze libertatea indivizilor, care
constituie o condiţie indispensabilă pentru realizarea concurenţei efective. Simpla existenţă a
monopolurilor este absolut nepotrivită cu ideea de concurenţa completă, care exclude deţinerea
puterii coercitive. Conform viziunilor ordoliberale, interzicerea strictă a înţelegerilor de tip cartel
orizontale şi un control preventiv al fuziunilor ar preîntâmpina crearea monopolurilor pe pieţe, în
timp ce condiţiile concurenţei absolute ar fi realizate. Pe alte pieţe, în condiţiile unei concurenţe
complete, intervenţia statului care cere dizolvarea înţelegerilor de tip cartel, cesionarea şi controlul

5
monopolurilor rămase, ar trebui să realizeze sau să stimuleze rezultatele. Companiile ce deţin
putere economică ar trebui forţate să adopte un comportament potrivit situaţiei în care ipotetic ar
exista concurenţa completă, în special cu referinţă la deciziile de stabilire a preţurilor.
Executarea regulilor cu privire la concurenţă ar trebui încredinţate unei autorităţi
independente pentru protecţia concurenţei nesupusă presiunii din partea grupurilor de interes. Multe
particularităţi ale legii germane cu privire la protecţia concurenţei reflectă viziuni ordoliberale.
Ideile ordoliberale şi-au lăsat amprenta inclusiv şi pe legislaţia Europeană cu privire la protecţia
concurenţei. În acest sens, se poate face referinţă la abordarea net ordoliberală în formularea
interdicţiei înţelegerilor de tip cartel şi restricţiei asupra abuzurilor de poziţie dominantă.

4. Abordarea Şcolii de la Harvard supra problemelor concurenţei

Şcoala de la Harvard reprezentată de economiști precum Edward Mason, Edward
Chamberlin, John M. Clark ș.a. a dominat politica concurențială până în anii 1970. Cercetătorii au
încercat să găsească relaţii cauzale pentru a presupune eventuale rezultate pe piețele reale,
caracterizate de regulă printr-un număr limitat de companii mari urmat de un număr mai mare de
competitori mici. Conform abordării Şcolii de la Harvard, activitatea unor anumite industrii era
percepută ca fiind dependentă de conduita companiilor, care la rândul lor erau dependente de
structura pieţei industriei cercetate. Acest fenomen a devenit cunoscut prin paradigma „Structură –
Conduită - Performanţă”, care accentuează legătura cauzală dintre structura, conduită şi
performanţă. Savanţii Şcolii de la Harvard au renunţat la concurenţa perfectă drept un ideal spre
care să tindă. Conceptul de concurenţă efectivă a fost propus în loc în calitate de prototip pentru
politica concurenţială. Pentru a determina faptul dacă o anumită industrie satisface criteriile
concurenţei efective, trebuie examinate componentele structurale, modelele de conduită şi criteriile
de performanţă.
Paradigma „Structură – Conduită - Performanţă” presupune că performanţa pieţei (succesul
industriei în producerea beneficiilor pentru consumatori) în anumite industrii depinde de conduita
vânzătorilor şi a cumpărătorilor (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea, cercetarea şi
dezvoltarea). La rândul său conduita este determinată de structura pieţei relevante (numărul de
vânzători şi cumpărători, barierele de intrare pentru companiile noi, nivelul de diferenţiere a
produsului). Structura unei industrii depinde de condiţiile de bază atât din partea aprovizionării
(cum ar fi materia primă, tehnologia, sindicalizarea forţei de muncă) cât şi din partea cererii (cum
ar fi elasticitatea preţurilor, rata creşterii, şi metoda de cumpărare). Politicile guvernamentale, prin
legislaţia antimonopol, fiscală etc. pot afecta condiţiile de bază, structura unei industrii, conduita
actorilor economici şi în sfârşit performanţa industriei.
Relaţia între condiţiile de baza, structură, conduită, perfecţionare şi politica guvernamentală
este una complexă. Paradigma a analizat industriile din punctul de vedere a unui lanţ cauzativ de la

6
structură spre conduită şi performanţă. Totuşi, există de asemenea şi efecte feedback de la conduită
spre structura pieţei şi condiţiile de bază, şi de la structura pieţei spre condiţiile de bază. De
exemplu, politicile de preţ ale vânzătorilor (conduita) pot atât să încurajeze intrarea pe piaţă, cât şi
să determine ieşirea acestora de pe piaţă, în aşa mod afectând numărul concurenţilor (structura
pieţei); şi publicitatea (conduita) poate fi folosită pentru a face cererea pentru produsele oferite mai
puţin elastică (condiţiile de bază).
Conceptul de concurenţă efectivă a rezultat din publicarea în 1940 a articolului clasic scris
de John M. Clark „Toward a Concept of Workable Competition”. Ulterior, această publicaţie a
condiţionat o schimbare radicală în perceperea politicii cu privire la concurenţă. Analiza economică
a problemelor cu privire la concurenţă era orientată spre situaţii de piaţă reale, în timp ce modelul
concurenţei perfecte se aplica în calitate de directivă politică. Modelul teoretic al concurenţei
perfecte nu stipulează vreun standard sigur conform căruia să fie evaluate condiţiile reale de piaţă.
Mai mult, Clark sublinia faptul că, cu timpul, imperfecţiunile pieţei în sine nu erau în mod
obligatoriu dăunătoare. Politica în domeniul concurenţei nu ar trebui să elimine toate
imperfecţiunile de piaţă, întrucât acestea din urmă se pot neutraliza una pe alta, fenomen devenit
cunoscut drept „teoria antidot” („antidote theory”). Spre exemplu incertitudinea informaţională ar
putea fi favorabilă pentru evitarea înţelegerilor secrete pe pieţele cu puţini furnizori.
Imperfecţiunile persistente ale pieţei nu constituie obstacol pentru concurenţa efectivă. Politicile
din domeniul concurenţei nu ar trebui să tindă spre idealul de concurenţă perfectă, ci să formuleze
criterii pentru a înţelege în ce măsură o industrie este efectiv competitivă.
Criteriile paradigmei ”Structură – Conduită – Performanţă”
CRITERII STRUCTURALE:
 Numărul de companii trebuie să fie cel puţin atât de mare pe cât permite economia de scară.
 Nu trebuie să existe constrângeri artificiale pentru intrare sau mobilitate.
 Produsele din ofertă trebuie să aibă diferenţe moderate în calitate şi preţ.
CRITERII DE CONDUITĂ:
 Concurenţii trebuie să fie supuşi unui nivel de incertitudine până în măsura în care se vor
urma iniţiativele de preţ.
 Companiile trebuie să-şi urmărească obiectivele în mod independent fără înţelegeri
reciproce.
 Nu se vor folosi practici de comerţ neloial sau măsuri de excludere.
 Furnizorii şi clienţii neeficienţi nu vor fi protejaţi în mod constant.
 Publicitatea nu va fi neloială, ci va avea un caracter informativ.
 Nu va exista discriminare degradantă şi persistentă pe criterii de preţ.
CRITERII DE PERFORMANŢĂ:

7
  Procesele de producere şi distribuire a companiilor vor fi eficiente şi în cadrul acestora nu
se vor pierde resurse.
 Nivelul de producere şi calitatea produsului (diferenţierea, durata de folosire a produsului,
siguranţa, rezistenţa) vor fi în conformitatea cu dorinţele clienţilor.
 Profiturile vor atinge doar nivelul necesar pentru a asigura investiţiile, eficienţa şi inovațiile.
 Nivelul preţurilor trebuie să încurajeze alegerea raţională, să îndrepte pieţele spre echilibru
şi să evite întărirea instabilităţii ciclice.
 Se va profita de oportunităţile de a introduce produse tehnice superioare.
 Cheltuielile pentru publicitate nu vor fi excesive.
 Vor avea succes vânzătorii care răspund în măsura cea mai mare dorinţelor consumatorilor.
Viziunea Şcolii de la Harvard care accentuează relaţia între puterea de piaţă, conduita de
afaceri şi rezultatele pieţei, extinde considerabil scopul responsabilităţii care stă la baza legislaţiei
cu privire la concurenţă. În versiunea ce mai simplă paradigma dezaprobă poziţiile de putere şi
bariere de intrare dacă acestea nu se referă la economia de scară. Analiza efectuată de Şcoala de la
Harvard a devenit piatra de temelie a politicilor de concurenţă în anii 1960 şi a continuat să fie până
când abordările neoclasice şi neoinstituţionale au început să prevaleze spre mijlocul anilor 1970.
Abordarea Şcolii de la Harvard a evidenţiat patru obiective a politicilor concurenţiale: în
primul rând de a ajunge la rezultate economice favorabile; într-al doilea rând, de a crea şi a menţine
procese competitive; într-al treilea rând, de a prescrie norme de conduită corectă; şi într-al patrulea
rând, de a restricţiona creşterea companiilor mari. Eficienţa şi progresul sunt considerate a fi cele
mai importante rezultate economice care pot fi influenţate substanţial de către politicile
concurenţiale. Ulterior, stabilitatea angajării şi o distribuţie corectă a venitului sunt stabilite ca fiind
rezultatele dorite pentru întreaga economie. Politicile concurenţiale sunt capabile să reducă
mărimea companiilor atât în mod direct (de ex. eliminând poziţiile dominante), cât şi în mod
indirect prin restricţii asupra conduitei (de ex. prin legi care vin să interzică poziţia dominantă).

5. Abordarea Şcolii de la Chicago asupra problemelor concurenţei

Specialiştii în domeniul economiei şi jurisprudenţei din Şcoala de la Chicago au produs o
revoluţie în perceperea problemelor legate de antimonopol. Ideile fundamentale ale abordării Şcolii
de la Chicago au fost instaurate de către economistul Aaron Director și juristul Edward Levi.
Punctul de plecare al Şcolii de la Chicago poate fi găsit în teoria neoclasică a preţului. Confruntarea
dintre abordarea clasică, dogmatică legală referitor la legislaţia antimonopol şi modul de analiză
micro-economic au pus bazele unei teorii extrem de ample care se bazează pe eficienţă.
Viziunile Şcolii de la Chicago derivă din doctrinele centrale ale teoriei neoclasice a preţului.
Teoria preţului porneşte de la ipoteza conform căreia companiile care se comportă de o manieră
raţională din punct de vedere economic, vor tinde să-şi maximizeze profiturile; companiile care nu
8
o vor face, însă, nu vor supravieţui în timp. Conduita bazată pe maximizarea profitului poate fi
considerată drept conduită competitivă, şi că, în principiu, pieţele sunt capabile să-şi corecteze
imperfecţiunile eventuale în mod individual. Majoritatea pieţelor sunt considerate competitive,
chiar dacă cuprind relativ puţine companii; dacă concurenţa conform principiul preţ este redusă,
lacuna va fi suplinită de către forme de concurenţă non-preţ.
Şcoala de la Chicago consideră de asemenea că monopolurile nu vor exista întotdeauna.
Profiturile înalte câştigate de către companiile dominante vor atrage intrări noi care vor eroda
poziţiile de dominanţă. În baza acestor axiome, este posibilă explicarea conduitei companiilor şi
formularea a două linii directorii pentru politica antimonopol. Prima linie directore constată în
faptul că conduita ce urmăreşte maximizarea profitului trebuie în principiu să fie considerată drept
legitimă. A doua linie directore constată în faptul că răspunsul la întrebarea dacă o conduită este
sau nu competitivă nu trebuie oferit în baza unui model economic abstract; în schimb, ar trebui
examinat faptul dacă conduita este sau nu eficientă din punct de vedere economic. Drept rezultat,
legislaţia antimonopol nu trebuie să prezinte impedimente pentru forme eficiente de conduită
întrucât regulile legitime trebuie să urmărească promovarea eficienţei.
Cele mai remarcabile diferenţe dintre Şcoala de la Harvard şi Şcoala de la Chicago pot fi
rezumate în felul următor:
1. Şcoala de la Harvard este criticată pentru lipsă de teorie, fiind bazată pe observarea
comportamentului de afaceri. Economiştii Şcolii de la Chicago căutau explicaţii pentru
practicile observate în pieţele reale care se conformează la bazele teoriei economice. În
această ordine de idei, practicile care erau considerate anterior anticoncurenţiale (cum ar
fi restricţiile verticale) sunt justificate.
2. Paradigma ”Structură –Conduită – Performanţă” este respinsă. Corelaţia pozitivă între
structură şi performanţă nu este considerată drept pierdere de bunăstare cauzată de
puterea de piaţă, dar drept consecinţă a eficienţei înalte. Eficienţele de alocare asociate cu
economiile de scara şi domeniu sunt considerate a fi de o importanţă supremă.
3. În contrast cu multitudinea de scopuri acceptate de Şcoala de la Harvard, eficienţa
productivă şi cea de alocare sunt înaintate ca fiind unicele obiective care vor fi luate în
considerare atunci când se aplică şi se interpretează legislaţia antimonopol. Atunci când
pieţele generează rezultate ineficiente (fapt ce este considerat puţin probabil), intervenţia
guvernamentală este adecvată doar dacă îmbunătăţeşte eficienţa economică.
În viziunea Şcolii de la Chicago, nu există bariere de intrare semnificative cu excepţia celor
create de către guvern. Economistul George J. Stigler a definit barierele de intrare ca fiind „costul
producerii (la un nivel sau la fiecare nivel de producere) care trebuie suportat de către o companie
ce încearcă să intre într-o industrie, dar nu este suportat de companiile deja existente în industrie”.

9
 Barierele de intrare sunt prezente doar în cazul în care costurile pentru companiile care intră
pe piaţă se dovedesc a fi mai mari decât pentru companiile existente. Dacă, spre exemplu, este
nevoie de 10 mln. de dolari SUA pentru construcţia celei mai mici companii eficiente posibile cu o
viaţă economică de zece ani, atunci costul anual pentru un concurent nou intrat va fi doar 1 mln de
dolari SUA. Companiile existente se vor confrunta cu aceleaşi costuri anuale, cel puţin dacă se
presupune ca ele la fel intenţionează să-şi înlocuiască fabricile. Corespunzător, nu există dezavantaj
de cost pentru un competitor nou care doreşte să intre. În abordarea lui Stigler, importanţa
barierelor de intrare este redusă. Conform abordării acestuia, barierele clasice de intrare, cum ar fi
spre exemplu, exigenţele semnificative de capital, nu vor prezenta impedimente serioase intrării pe
piaţă. Dacă se ajunge la profituri monopoliste şi pieţele capitale funcţionează eficient, se poate
presupune creşterea capitalului necesar pentru a porni în concurenţă. Conform aceste abordări
afişarea diferențierii posibile şi a produsului, de asemenea, nu vor constitui bariere de intrare
serioase. În timp ce Şcoala de la Harvard califică multe lucruri drept bariere de intrare, Şcoala de la
Chicago accentuează faptul că trebuie să se facă diferenţa între formele eficienţei, cum ar fi
diferenţierea produsului, şi a barierelor de intrare artificiale. Problema pentru politica de concurență
este limitată spre a clarificarea faptului dacă există impedimente artificiale înafara regulamentelor
guvernamentale care restricţionează intrarea pe piaţă.
Dacă Şcoala de la Harvard i-a atribuit o multitudine de scopuri legislaţiei concurenţiale
asigurând o bază pentru o politică intervenţionistă, savanţii Şcolii de la Chicago au recunoscut doar
un singur scop al politicii de concurență: urmărirea eficienţei economice. Abordarea ortodoxă a
Şcolii de la Chicago critică dur politica ce protejează competitorii individuali în detrimentul
concurenţei (şi a competitorilor mari). O politică ce atacă companiile mari din teamă pentru
creşterea concentrării poate fi destructivă pentru bunăstarea economică. Discipolii Şcolii de la
Chicago avertizează împotriva politicii concurenţiale care ignoră importanţa eficienţei.
Mai mult, adepţii Şcolii de la Chicago subliniază faptul că teama că piaţa va fi dominată de
către companii eficiente care fac abuz de putere de piaţa este deseori exagerată. Îndată ce o
companie dominată încearcă să exploateze consumatorii crescându-şi preţurile cu mult peste
nivelurile sale de costuri, companiile mici îşi vor extinde cotele de piaţă. În cazul puţin probabil în
care fuziunile elimină celelalte companii de pe piaţă, noi companii din alte pieţe geografice vor
intra pe piaţa monopolizată. În asemenea caz, concurenţa potenţială devine concurenţă actuală.
Nou-veniţii vor intra pe piaţă şi vor compromite preţurile mari când acestea depăşesc nivelul
necesar pentru a exclude companiile mai puţin eficiente. Concentrarea poate persista doar dacă
economiile de scară preîntâmpină existenţa unei multitudini de companii sau dacă profiturile
monopoliste constituie doar o recompensă pentru faptul că s-a atins un nivel mai mare de eficienţă
cu ajutorul reducerii preţurilor sau îmbunătăţirii produsului, realizări pe care nu le-au reuşit
companiile concurente şi cele noi intrate.

10
 Şcoala de la Chicago a căpătat influenţă puternică asupra politicilor concurenţiale din SUA
din anii 1970 încoace şi a ajuns la apogeul influenţei în anii 1980. Multe jurisdicţii şi teoreticieni
din domeniul concurenţei au acceptat filozofia cu privire la concurenţă promovată de către Şcoala
de la Chicago. În Europa principalele reguli ale legislaţiei cu privire la concurenţă şi practicile
Comisiei Europene au rămas neschimbate în perioada revoluţiei antimonopol din SUA. Viziunile
Şcolii de la Chicago au afectat legislaţia concurenţială europeană care se baza pe teoriile Şcolii de
la Harvard, dar accentul plasat pe scopul integrării pieţei europene explică diferenţele rămase dintre
legislaţia antimonopol a SUA şi legislaţia concurenţială europeană.

6. Concurenţa ca proces dinamic

Abordarea Şcolii de la Harvard a fost caracterizată ca fiind concepţia structuralistă a
politicilor concurenţiale. Atenţia sporită pe care discipolii Şcolii de la Harvard au acordat-o
structurii pieţei vine în contradicţie puternică cu principala preocupare a teoriilor concurenţiale care
analizează concurenţa ca fiind un proces şi nu ca structură. Opiniile economiştilor proeminenţi cum
ar fi Joseph Aloïs Schumpeter, reprezentanții școlii austriece Friedrich A. von Hayek, Ludwig H.
von Mises, şi Israel M. Kirzner, precum şi promotorii germani a conceptului de concurenţă liberă,
cum ar fi Erich Hoppmann şi Dieter Schmidtchen, sunt diametral opuse teoriilor structuraliste ale
concurenţei.
Primul autor important de pe lista teoreticienilor în domeniul concurenţei, care a pledat
pentru viziunea dinamica a concurenţei a fost Schumpeter. În opera lui Schumpeter concurenţa este
percepută ca fiind procesul dinamic al „distrugerii creative”. Companiile pioniere introduc produse
noi şi metode de producere noi, astfel deschizând pieţe noi. Dinamismul acestor companii iniţial le
oferă o poziţie de monopol pe piaţă, în acelaşi timp stimulând pe altele să le imite. Aceste inovaţii
şi imitaţii promovează progresul și din perspectiva concurenţei constituie un proces dinamic.
Respingerea structurii de piaţă ca fiind un punct fix de referinţă după care va fi considerată
concurenţa şi-a făcut loc în politicile concurenţiale. În timp e în teoria preţului monopolul era
considerat un fenomen indubitabil negativ, în viziunea dinamică nu mai continuă să fie la fel. Într-
adevăr, monopolurile sunt considerate a fi factorul decisiv în promovarea concurenţei. Schumpeter
susţinea că monopolul ar putea fi necesar pentru a finanţa cheltuielile cercetării-dezvoltării (C&D).
În condiţiile concurenţei perfecte companiile nu se vor încumeta să efectueze cercetări costisitoare
din cauza costurilor şi riscurilor asociate. Cheltuieli mari pentru C&D fără rezultat pot fi suficiente
pentru eliminarea companiei de pe o piaţă competitivă. Companiile mari î-și pot permite activități
de cercetare şi dezvoltare întrucât acestea sunt mai puţin riscante pentru astfel de companii.
Viziunea dinamică asupra concurenţei a fost promovată în cea mai extremă formă a sa de
către discipolii Şcolii Austriece. Nici von Mises, nici von Hayek nu erau în particular interesaţi de
echilibrul de piaţă, care nu poate fi atins vreodată; în schimb aceştia au accentuat tendinţa spre un

11
echilibru de piaţă. Accentul este plasat pe factorul de timp, care lipseşte în modelele teoriei
preţului. Spre deosebire de Schumpeter, adepţii Şcolii economice austriece nu acceptă tendinţa spre
un echilibru de piaţă ca fiind axiomatică. În conformitate cu opinia lui von Hayek, această tendinţă
era o chestiune empirică; iar pentru von Mises aceasta era rezultatul activităţii antreprenoriale.
Kirzner a susținut faptul că anume antreprenorul este cel ce stabileşte şi consolidează piaţa. Pentru
Şcoala Austriacă concurenţa reprezenta un proces de interacţiune continuă între antreprenor şi
mediu. Antreprenorul, în calitate de coordonator al pieţei, formează piaţa.
Punctul de pornire al analizei efectuate de către laureatul Premiului Nobel von Hayek îl
constituie faptul că - contrar ipotezelor despre modelul concurenţei perfecte - furnizorii au
cunoştinţe imperfecte şi subiective despre preferinţele cumpărătorilor. Procesului competitiv în sine
are sarcina să identifice produsele cele mai bune şi metodele de producere. Sistemul de preţ oferă
participanţilor pe piaţă mai multe semnale care le permite să se adapteze evenimentelor şi
circumstanţelor de care nu sunt conştienţi. Von Hayek a apărat poziţia potrivit căreia numeroase
intervenţii ale legislaţiei cu privire la concurenţă, cum ar fi determinarea mărimii optime a
companiei, gradul de concurenţă productivă, cerinţa justificării preţurilor, sunt inutile şi eronate.
Nici un economist, administrator, sau judecător nu ar putea răspunde la întrebările legate de
politicile concurenţiale mai bine decât procesul competitiv însuşi. Von Hayek respinge atât
interdicţia înţelegerilor de tip cartel, cât şi controlul asupra abuzurilor din partea companiilor cu
poziţie dominantă din cauza efectelor negative a acestora asupra procesului competitiv dinamic. În
conformitate cu viziunile Şcolii economice din Austria, trebuie să se evite intervenţia în piață din
partea legislaţiei cu privire la concurenţă din cauza potenţialelor efecte negative ale acesteia asupra
sistemului de stimulare competitivă. Aceste teorii, concentrându-se asupra procesului competitiv,
plasează un accent important asupra concurenţei potenţiale. Atenţia pe care Schumpeter şi adepţii
Şcolii din Austria au acordat-o concurenţei potenţiale s-a reliefat în teoria pieţelor contestabile.
Printre teoreticieni germani care resping paradigma „structură – conduită – performanţă”, un
autor proeminent este Erich Hoppmann care a promovat conceptul de libertate a concurenţei drept
abordare alternativă pentru evaluarea restricţiilor asupra concurenţei. În loc să se axeze asupra
soluţiilor structurale, Hoppmann a evidenţiat libertatea individuală a acţiunii, care reflectă bazele
ordoliberale ale abordării sale. Concurenţa este percepută ca un proces dinamic de piaţă şi nu ca o
stare. Libertatea concurenţei este de asemenea considerată drept garant al avantajelor economice,
care se manifestă în două feluri: coordonare spontană a planurilor de afaceri şi evoluţie. Progresul
economic era acceptat ca un indicator important al performanţei ample a pieţei. Concurenţa este
definită ca fiind procesul coordonării şi evoluţiei spontane, care creează avantaje economice.
Abordarea conceptuală a libertăţii concurenţei se referă de asemenea la noţiunea de
restricţie a concurenţei. În opinia lui Hoppmann, doar formele de conduită care restricţionează
semnificativ libertatea concurenţei prin încurajarea puterii de piaţă excesive, trebuie interzise prin

12
legea cu privire la protecţia concurenţei. În conformitate cu viziunile lui Hoppmann, libertatea
concurenţei include două componente: pe de o parte, libertatea de a încerca să întreacă performanţa
concurenţilor şi să introducă inovaţii, şi, pe de altă parte, libertatea de a alege partenerii comerciali.
Hoppmann susţine că interdicţiile legale ar trebui formulate ca reguli în sine pentru a micşora
incertitudinea legală pentru companii.

7. Concurența din punctul de vedere a teoriei pieţelor contestabile

Teoria contestabilităţii reprezentată de economiștii William J. Baumol, Joseph F. Brodley
este strâns legată de efectele generale ale Şcolii de la Chicago. O distincţie importantă între teoriile
structuraliste ale concurenţei şi teoria pieţelor contestabile a fost accentul pe care cea din urmă îl
plasează asupra concurenţei potenţiale. În condiţiile teoriei pieţelor contestabile, performanţa pieţei
este apreciată fără a ţine cont de structura pieţei. Dacă contestabilitatea se foloseşte în calitate de
unitate de măsurare, atunci faptul că structura de piaţă este concentrată nu spune nimic despre
gradul de eficienţă. Pe pieţele contestabile nu se ating profituri anormal de înalte. Conform teoriei
piețelor contestabile în cazul în care preţul de piaţă creşte deasupra costurilor marginale, un
concurent potenţial poate să intre eficient, să adune profituri însemnate stabilindu-şi un preţ mai
mic decât preţul de piaţă, şi să plece de pe piaţă înainte ca preţul de piaţă să se schimbe.
Ameninţarea concurenței potențiale face imposibile supraprofiturile. Contestabilitatea perfectă
poate fi percepută ca fiind un ideal nou al bunăstării economice.
O piaţă absolut contestabilă este caracterizată prin intrare completamente liberă şi prin
absenţa costurilor de ieşire. Intrarea liberă nu presupune lipsă de costuri, sau faptul ca este uşor de a
intra, dar mai curând faptul că acea companie care intră pe piaţă nu are dezavantaje de costuri, în
comparaţie cu participanţii care sunt deja activi pe piaţă. Ieşirea gratuită presupune faptul că o
companie poate părăsi piaţa fără impedimente, şi astfel îşi poate recupera orice costuri de intrare
suportate. În aşa mod, teoria pieţelor contestabile face o deosebire importantă între costurile fixe şi
cheltuieli: costurile fixe nu variază în raport cu producţia, dar pot fi recuperate dacă compania
părăseşte piaţa; cheltuielile sunt costuri care nu pot fi recuperate dacă compania părăseşte piaţa,
cum ar fi de exemplu cheltuielile de publicitate.
La nivel de politici, teoria pieţelor contestabile duce la concluzii care diminuează
necesitatea legislaţiei concurenţiale. Gradul de concentrare nu determină concluzii decisive în ceea
ce priveşte gradul de eficienţă. Spre deosebire de teoria concurenţei perfecte care poate fi aplicată
doar pentru pieţele cu un număr mare de comercianţi, doctrina pieţelor contestabile poate fi aplicată
în mod egal şi pentru pieţele oligopoliste. O piaţă poate fi contestabilă chiar şi având un singur
comerciant şi poate funcţiona într-un mod la fel de competitiv ca o piaţă cu concurenţă perfectă.
Teoria contestabilităţii susţine că problema abordată de legislaţia cu privire la concurenţă nu
trebuie să fie concentrarea pieței, ca şi în cazul viziunii structuraliste, ci lipsa de contestabilitate. Pe

13
pieţele absolut contestabile problemele de concurenţă sunt excluse. Problemele concurențiale sunt
cauzate tocmai de obstacolele ce împiedică intrarea liberă şi retragerea de pe piaţă şi în aşa mod fac
piaţa incontestabilă. Din acest punct de vedere, atât existenţa restricţiilor verticale, cât şi crearea
capacităţii excesive pot fi supuse controlului antimonopol în mod justificat.
Teoria pieţelor contestabile accentuează faptul că nu companiile, dar mai mult, guvernele
adopta măsuri care sunt în detrimentul contestabilităţii pieţelor. Acţiunea guvernului care
restricţionează libertatea de intrare pe (şi ieşirea de pe) piaţă, vine în contradicţie cu politica
concurenţială ce acordă o atenţie sporită contestabilităţii. Obţinerea rezultatelor eficiente pe pieţele
relativ contestabile este împiedicată de activitatea reglatoare care protejează companiile existente.
În baza teorii pieţelor contestabile trebuie să existe îngrijorări serioase referitor la justificarea
intervenţiilor statale cum ar fi legile cu privire la licenţiere sau autorizare, care îngreunează intrarea
pe piaţă a concurenţilor noi.
De asemenea, teoria pieţelor contestabile atrage atenţia factorilor de decizii politice asupra
necesităţii concurenţei pentru o piaţă dată şi accentuează limitările unei politici care se
concentrează exclusiv asupra concurenţei pe acea piaţă. Chiar dacă piaţa oferă loc doar pentru o
sigură companie (monopol natural), concurenţa poate avea un rol important pentru a decide care
companie este îndreptăţită să intre pe piaţă, pe ce perioadă şi ce preţuri să stabilească. Aceste
viziuni s-au dovedit a fi folositoare pentru evaluarea posibilităţilor de liberalizare a sectoarelor
tradiţional monopolizate, cum ar fi gazul, electricitatea sau aprovizionarea cu apă.

8. Abordarea concurenței prin prisma costului de tranzacţie

În lucrarea sa clasică The Nature of the Firm, câştigătorul premiului Nobel Ronald H. Coase
a pus bazele unui economii noi instituţionale oferind explicaţii pentru alegerea dintre piaţă și
companie ca şi mecanisme alternative de luare a deciziilor pentru înfăptuirea tranzacţiilor. Deşi
tradiţional nu există diferenţe de cost sub forma costurilor de producere şi a costurilor de
transportare între aceste două instituţii, totuşi pot exista diferenţe de cost care pot fi descrise ca şi
costuri de tranzacţie.
Costurile de tranzacţie constituie costurile de căutare şi informare, costurile de negociere şi
costurile de implementare şi executare a acordurilor rezultate. Proporţiile acestor costuri de
tranzacţie în instituţiile alternative (piaţa sau compania) explică alegerea în favoarea pieţei drept
instrument de coordonare, sau în favoarea companiei cu structura sa organizaţională distinctivă,
ierarhică. Din punct de vedere managerial, această alegere poate fi considerată decizie privind
producerea proprie sau cumpărarea. În conformitate cu această abordare, cauza instituirii
companiilor constă în existenţa costurilor de tranzacţie.
Abordarea costurilor de tranzacţie s-a dezvoltat într-un element important al economiilor
instituţionale noi. În lucrarea „Tranzaction Cost Economics” Oliver Williamson plasează accentul

14
asupra necesităţii de a ţine cont de costurile de tranzacţie în analiza problemelor referitoare la
concurenţă. Astfel, abordarea costurilor de tranzacţie completează teoria preţului. Punctul de
plecare în analiza lui Williamson nu îl constituie subiectul tranzacţiei de vânzare-cumpărare a
mărfurilor şi a serviciilor, dar tranzacţia în sine. Tranzacţie înseamnă schimbul între două sau mai
persoane fizice atunci când acestea îşi transferă drepturi de proprietate, care sunt drepturile de a
dispune de resurse echilibrate, ce pot fi limitate nu doar de drepturile de proprietate ale persoanelor
fizice, ci şi de reguli de răspundere juridică şi prevederi ale legislaţiei cu privire la concurenţă.
Tranzacţiile diferă semnificativ atât timp cât sunt vizate costurile şi aceste diferenţe de costuri de
tranzacţie influenţează alegerea.
Investiţiile specifice tranzacţiilor stabilesc o legătură strânsă dintre furnizor şi client. Dacă
furnizorul nu-şi poate exploata fără dificultate investiţiile altundeva, şi cumpărătorul, din cauza
investiţiilor sale specifice, nu-şi poate plasa comanda altundeva, furnizorul şi cumpărătorul sunt
legaţi unul de altul pentru o perioadă substanţială de timp. În cazul în care participanţii de pe piaţă
sunt foarte dependenţi unii de alţii, vor apărea efecte de blocare serioase. Circumstanţele
necontractate ex ante, permit părţii care deţine putere de negociere ex post, să decidă asupra
divizării quasi-rentelor în dezavantajul partenerului. Aceasta este problema, care apare drept
rezultat al defecţiunii contractuale. Cu cât mai specifice sunt activele, cu atât mai mare este
necesitatea continuităţii, şi cu atât mai probabil că conducerea internă va lua locul conducerii pieţei.
În afară de factorii tranzacţionali, Williamson a accentuat un număr de factori umani care
influenţează nivelul costurilor de tranzacţie. Raţionalitatea delimitată şi oportunismul sunt
caracteristice pentru indivizii care înfăptuiesc tranzacţii. Raţionalitatea delimitată se referă la
capacitatea limitată a minţii umane de a formula şi rezolva probleme complexe. Conduita
oportunistă vizează lipsa de onestitate în tranzacţii, întrucât urmărirea interesului propriu poate fi
dezastruos pentru succesul tranzacţiei.
Combinaţia unui număr de factori tranzacţionali şi umani poate împiedica rezultatul unui
schimb. În special, combinaţia dintre incertitudine şi raţionalitate delimitată şi corelarea unor
schimburi mici cu conduită oportunistă măresc semnificativ costurile de tranzacţie.
Piaţa este structura potrivită pentru tranzacţiile standardizate (cu care incertitudinea nu are
nici o legătură) sau tranzacţiile care nu necesită investiţii specifice, indiferent de frecvenţa lor.
Dimpotrivă, dacă tranzacţiile non-standard sunt frecvente şi caracterizate prin specificitatea
activelor, forma cea mai potrivită va fi integrarea verticală. În acest fel, Williamson distinge între
structura bilaterală şi ierarhie. Structurile bilaterale corespunde tranzacţiilor care sunt repetate în
mod regulat şi pentru care sunt necesare investiţii specifice moderate. Franciza este un exemplu de
astfel de tranzacţii. În cazurile tranzacţiilor frecvente un nivel sporit de specificitate de active va
necesita o formă ierarhică de organizare (integrare verticală).

15
 Abordarea costului de tranzacţie afectează teoria veche cu privire la concurenţă şi politicile
concurenţiale. Neţinând cont de costurile de tranzacţie, concluziile ce derivă din modelele de
concurenţă perfectă sau monopol sunt deseori premature şi înşelătoare. Analizele teoriei preţului
care precizează modul în care eficienţa de alocare poate fi realizată îşi pierd validitatea când trebuie
suportate costuri mari de tranzacţie pentru a obţine un rezultat eficient. Aceste costuri de tranzacţie
trebuie luate în considerare exact înaintea pronunţării unei decizii cu privire la bunăstare.
Abordarea Şcolii de la Harvard, care înaintează concluzii referitor la conduita de piaţă şi
rezultatele pieţei potrivit datelor structurii de piaţă, trebuie examinată minuţios încă o dată din
punct de vedere al economiei costurilor de tranzacţie. Dacă alegerea între piaţă şi companie se face
în scopuri de economisire a costurilor de tranzacţie, structura pieţei (adică gradul de concentrare)
este influenţată de diferenţele costului de tranzacţie. Astfel, aceste diferenţe determină structura de
piaţă şi de asemenea, în mod indirect, conduita de piaţă.
Legislaţia cu privire la concurenţă trebuie să creeze cadru legal în care participanţii de pe
piaţă să poată alege liber cele mai avantajoase aranjamente instituţionale. Dacă regulile legale fac
mai dificilă alegerea instituţiilor care economisesc costurile de tranzacţie (de ex. prin restricţionarea
sau interzicerea integrării verticale), pierderile la capitolul bunăstare sunt inevitabile.
Analiza cu privire la costurile de tranzacţie este o completare importantă a viziunii
promovate de către Şcoala de la Chicago. Necesitatea de a economisi costurile de tranzacţie poate
explica adiţional şi posibil justifica fuziunile şi practicile care, în viziunea veche a Şcolii de la
Harvard, erau considerate anticoncurențiale.

9. Concurența potrivit teoriei noi a organizării industriale și teoriei jocurilor

Viziunile moderne asupra concurenței prin prisma teoriei noi a organizării industriale sunt
raportate de economistul David P. Baron la abordarea structuralistă a Şcolii de la Harvard şi la
filozofia eficienţei promovată de către Şcoala de la Chicago sub mai multe aspecte.
În primul rând, liniaritatea viziunii structuraliste. Structura, conduita şi performanţa într-
adevăr pot fi interdependente; s-a identificat posibilitatea unui comportament ce afectează structura
de piaţă. Această teorie modernă a vărsat o rază nouă de lumină asupra dezbaterilor între Şcolile de
la Harvard şi Chicago cu privire la existenţa barierelor de intrare. În timp ce viziunea dominantă a
Şcolii de la Chicago acceptă doar barierele de intrare ce rezultă din reglarea guvernamentală şi
califică toate celelalte bariere ca fiind consecinţe ale eficienţei mai sporite ale companiilor cu
vechime, viziunea modernă acceptă ideea potrivit căreia barierele de intrare pot fi create prin
comportament strategic al participanţilor pe piaţă.
În al doilea rând, în concepţia structuralistă, coluziunea sporeşte profiturile astfel încât se
aşteaptă ca firmele să comploteze, iar coluziunea este considerată a se întâmpla mai probabil pe
pieţele concentrate. Criticile Şcolii de la Chicago cu privire la acest aspect au accentuat că în

16
condiţiile coluziunii este dificil pentru companii să-şi întărească poziţiile; prin urmare, coluziunea
ar putea să se producă doar în industriile ce beneficiază de reglementare sau protecţie
guvernamentală. Viziunea modernă susţine că coluziunea este posibilă atunci când concurenţii sunt
jucători periodici şi mai probabil în industrii cu conflicte regulate şi monitorizare uşoară, precum şi
în industrii protejate şi reglementate.
În al treilea rând, în ceea ce priveşte relaţia dintre numărul de concurenţă şi performanţa
pieţei, nu se mai poartă discuţii asupra faptului că existenţa mai multor concurenţi implică în mod
automat o concurenţă mai sporită şi se acceptată faptul că în condiţiile unui număr mic de
participanţi, concurenţa poate fi eficientă.
În al patrulea rând, în ceea ce priveşte sursele puterii de piaţă, potrivit viziunii moderne,
puterea de piaţă nu numai este rezultatul factorilor orizontali (dup cum argumenta Şcoala de la
Chicago), dar poate fi extinsă prin înţelegeri verticale şi comportament strategic.
În al cincilea rând, s-au liniştit dezbaterile cu privire la interpretarea relaţiilor dintre
concentrare şi profituri. Majoritatea economiştilor probabil că vor accepta compromisul potrivit
căruia concentrarea pieţei poate reflecta atât elemente de eficienţă, cât şi de putere de piaţă. În
prezent se admite că profiturile mari ale companiilor mari pot fi explicate nu dor prin putere de
piaţă mai mare, dar şi prin eficienţa mai sporită a companiilor mari.
Organizarea industrială modernă accentuează necesitatea unei analize de interacţiune
strategică pentru a înţelege structura industriei şi concentrarea. Pe când paradigma elaborată de
către Şcoala de la Harvard analiza industriile din punct de vedere al unui lanţ cauzativ pornind de la
structură la conduită şi la performanţă, abordarea nouă subliniază că, conduita (interacţiunea
strategică) afectează structura industriei şi performanţa.
Teoria jocului oferă instrumente formale care ajută la înţelegerea interacţiunilor strategice.
Comportamentul strategic provine atunci când două sau mai multe persoane fizice interacţionează
şi comportamentul fiecăruia în parte arată la ce anume se aşteaptă această persoană de la cealaltă.
Teoria jocului oferă ipoteze interesante despre necesitatea regulilor cu privire la concurenţă pentru
că arată în mod clar în ce fel de condiţii comportamentul strategic poate cauza pierderi la capitolul
bunăstare. Regulile cu privire la concurenţă ar putea la rândul lor să limiteze scopul interacţiunii
strategice prin scoaterea înafara legii a anumitor tipuri de conduită calificate de către teoria jocului
drept defavorabile. În aşa mod, teoria jocului ar putea contribui la modelarea regulilor cu privire la
concurenţă care stimulează părţile să acţioneze în vederea sporirii bunăstării economice. Ipotezele
teoriei jocului sunt relevante mai ales pentru evaluarea gradului de concurenţă pe pieţele
oligopoliste. Întrucât examinarea interdependenţelor oligopoliste se face mai dificilă prin aşteptările
reciproce ale oligopoliştilor în ceea ce priveşte reacţiile din partea concurenţelor, setul de
instrumente teoretice ale jocului este potrivit pentru a analiza astfel de pieţe.

17
 În afară de analiza comportamentului strategic asupra pieţelor oligopoliste, teoria jocului a
arătat la fel - contrar teoriei înaintate de către Şcoala de la Chicago - faptul că acele companii care
se bucură de o poziţie dominantă pe piaţă ar putea fi capabile să stabilească bariere de intrare
private, majorând costurile pentru rivalii lor.
Concepțiile teoretice ale jocului devin tot mai importante în dezbaterile asupra politicilor
concurenţiale şi de asemenea li s-a oferit un accent important în evaluarea concurenţei în domeniul
tehnologiilor avansate şi a industriilor de reţele. În comparaţie cu teoria tradiţională a preţului,
teoria jocului permite efectuarea unei analize mai precise şi diferenţiate ale diferitor forme de piaţă.
Conceptul echilibrului în teoria jocului nu se referă la structura pieţei (cum este în teoria despre
concurenţa perfectă), ci se referă la conduita companiilor. Echilibrul este combinaţia de strategii pe
care o vor adopta probabil participanţii la joc. Scopul teoriei jocului este să se identifice cea mai
bună strategie a fiecărui jucător, adică strategia care va maximiza retribuţia jucătorului, ţinând cont
de strategia celuilalt jucător. Cel mai important instrument pentru analiza interacţiunii strategice
este conceptul echilibrul Nash. Un astfel de echilibru este atins atunci când nici un jucător nu are
posibilitatea să profite de pe urma unui schimb unilateral de conduită, având în vedere conduita
altui jucător. În contextul concurenţei, acesta este combinaţia dintre nivelele de producţie alese de
către companii în aşa mod încât nici o companie să nu-şi poată mări profiturile schimbând du-şi
nivelul de producţie având în vedere producţiile alese de către rivalii lor (echilibrul Nash-Cournot).
Teoria jocului a putut oferi o explicaţie teoretică pentru instabilitatea înţelegerilor de tip
cartel, cauzată de imboldul pentru membrii individuali ai înţelegerii de cartel de a se abate de la
preţul coluziv. Această teoremă poate deriva din aşa zisa dilemă a prizonierului, în care combinaţia
strategică care o constituie interesele comune ale jucătorilor, nu este pusă în joc.

10. Concurența în viziunea Şcolii de la Bruxelles

Şcoala de la Bruxelles este sintagma pe care o utilizăm, pentru a desemna teoria economică
şi politica de concurenţă a căror expresie esenţială o constituie Tratatul de la Roma. Punctul de
referinţă a reglementării concurenţei la nivel supranaţional din Europa a fost o serie de măsuri pro-
concurenţiale adoptate în Franţa, Germania, Italia, şi în ţările Benelux în tratatul de la Paris din ,
care au creat 1951 Comunitățile Europene a Cărbunelui și Oțelului. Acest tratat interzicea barierele
de comerţ, de asemenea, discriminarea şi alte practici restrictive capabile să distrugă concurenţa
între cele şase ţări care mai târziu au devenit membrii fondatori Comunităţii Economice Europene.
Într-adevăr, edificarea unei Comunităţi europene multinaţionale a impus conceperea unei
strategii politice şi economice, în centrul căreia s-au aflat preocupările pentru concurenţă. Viziunea
asupra concurenței promovate în cadrul Uniunii Europene a fost influențată de experienţa
americană, în special conceptul concurenței efective, dar au integrat şi tradiţiile europene, îndeosebi
elemente ale şcolii economice germane, realizând un edificiu juridic original şi adecvat.

18
 Reieșind din particularitățile specifice legislației concurențiale europene, în special
aspectului integraționist, putem spune că politica concurențială a Uniunii Europene are anumite
caracteristici individuale. Astfel, se poate observa atitudinea extrem de negativă a Comisiei
Europene față de practicile de afaceri sau reglementările care limitează comerțul între statele
membre a Uniunii Europene.
Este deficil să depistezi care erau exact obiectivele politicii de concurenţă proiectate în
Tratatul de la Roma. Probabil, este cel mai sigur de menţionat că concurenţa nu a constituit un scop
in sine, dar a fost utilizată ca o metodă de a promova progresul economic şi bunăstarea cetăţenilor
Europeni. Astfel, au fost identificate trei obiective majore, interdependente, care sunt la baza
abordării conceptului concurenţei la nivelul Uniunii Europene.
Primul dintre ele este de natură exclusiv politică. În acest sens, reglementarea concurenţei
în ansamblul ei constituie consecința unui transfer parţial de suveranitate, a cărui finalitate a fost
realizarea unei pieţe unice între statele membre ale UE, o piaţă care să reproducă, în măsura
posibilului, caracteristicile unei pieţe naţionale.
Cel de-al doilea obiectiv este de natură economică, depăşindu-se astfel sfera de interes
legată de eficienţa pur concurenţială. De aceea, politica europeană de concurenţă îşi asumă funcţii
multiple: alături de cele care vizează productivitatea, şi funcţii în materie distributivă, cât priveşte
transferul reciproc de venituri între producători şi consumatori, precum şi funcţii de asigurare a
utilizării echilibrate a forţei de muncă. Politica de concurenţă serveşte ca un instrument ce
încurajează eficienţa industrială, alocarea optimă a resurselor, procesul tehnologic şi flexibilitatea
de a se adapta schimbărilor. În măsura de idei, pentru ca Comunitatea să fie concurentă pe o piaţă
mondială, ea are nevoie de o piaţă competitivă acasă.
În fine, cel de-al treilea obiectiv este de natură morală şi socială, pe deplin justificat cu titlu
de compensaţie faţă de renunţările parţiale la suveranitate, consimţite de statele membre, în profitul
unui executiv supranaţional. Este ceea ce Comisia Europeană a indicat ca fiind principiul loialităţii
pieţei, căruia trebuie să-i fie supuse relaţiile de concurenţă şi care se manifestă sub trei modalităţi.
Prima constă în egalitatea şanselor pentru toţi operatorii economici care activează pe piaţa
intracomunitară. Aceasta impune statelor, în primul rând, să nu acorde întreprinderilor din
interiorul lor ajutoare în regim preferenţial, iar în al doilea rând, sub rezerva neprejudicierii
serviciilor de interes general, să trateze în mod egal întreprinderile publice şi cele private. Aceeaşi
egalitate de şanse trebuie rezervată întreprinderilor străine de Comunitate care operează în
interiorul acesteia, fie direct, fie prin intermediul filialelor.
A doua formă de exprimare a principiului loialităţii pieţei priveşte sprijinul acordat, printr-o
serie de prevederi regulamentare, dar şi printr-o jurisprudenţă constantă, întreprinderilor mici şi
mijlocii, lipsite de posibilitatea de a lupta cu arme egale cu marile companii.

19
 În al treilea rând, principiul loialităţii pieţei impune şi respectarea intereselor legitime ale
lucrătorilor, utilizatorilor şi consumatarilor, cărora trebuie să li se rezerve o parte rezonabilă din
profiturile generate de strategiile concurenţiale ale întreprinderilor.
Motivele sociale sunt luate în calcul în politica de concurenţă a Europei. Comisia a acordat
derogări de la normele de concurență pentru așa-numitele carteluri de criză - și anume, acorduri în
care firmele se angajeze la reduceri reciproce în capacitate și producţie - cu condiția ca aceste
reduceri de supra-capacitate să fie permenente și sunt puse în aplicare într-un astfel de mod încât
să minimizeze costurile sociale ale șomajului care rezultă din diminuarea producției.
În raport de curentele de gândire nord-americane, constatăm că Şcoala de la Bruxelles a
continuat şi completat viziunea structuraliştilor, adăugîndu-i perspectiva economică şi socială.
Pentru Şcoala de la Bruxelles, concurenţa este un mecanism de direcţionare şi de control care nu
numai că-i forţează pe concurenţi să dobândească avantaje de eficacitate, dar şi să realizeze
transferul acestora către consumatori.

Bibliografie:
1. Clark J. M., Toward a concept of workable competition. The American economic review, vol.30, no.2,
1940, pp.241-256
2. Hayek, F., “The Use of Knowledge in Society”, 1945 American Economic Review, XXXV, No. 4;
September, 1945, pp. 519-30
3. Mihai Emilia, Dreptul Concurenței, București Ed. ALL BECK, 2004, ISBN 973-655-640-9
4. Кирцнер Израэл М., Конкуренция и предпринимательство /Пер. с англ. под ред. проф. А.Н.
Романова. -- М.: ЮНИТИ-ДАНА, 2001.
5. Тот Тихамер, Антимонопольное право Европейского Союза. ISBN:978-963-12-0388-2, Издатель:
Венгерское Антимонопольное Ведомство, Будапешт, 2014
6. Smith A. Avuţia Naţiunilor. Chişinău: Universitas, 1992. 476 p.

20