TEMA 2.

POLITICA CONCURENȚIALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

1. Intervenția statului în economie: importanță și necesitate
2. Conținutul și structura politicii concurențiale
3. Cadrul normativ și instituțional aferent politicii concurențiale a Republicii Moldova

1. Intervenția statului în economie: importanță și necesitate

Menţinere a ordinii economice şi sociale este un mecanism complex asigurat cu implicarea
directă sau indirectă a statului. Intervenția acestuia, fiind foarte variată, constând în îmbunătăţirea
formelor de organizare, gestiune şi conducere la nivel macro- și microeconomic, folosirea
instrumentelor monetare şi financiare prin, stimularea cererii interne, investiţiilor şi exporturilor,
promovarea unei politici sociale echitabile etc.
Desigur formele de intervenţie a statului în economie nu sunt rigide şi se pot modifica pe
măsura evoluţiei situaţiei economice a ţării. În baza situaţiei create se elaborează politicile
economico-sociale ale statului. Combinarea dintre politicile pe termen scurt şi stabilitatea
strategiilor pe termen lung este una din principalele cerinţe pentru a avea succes în procesul
reglementării guvernamentale a proceselor economice.
Pot fi evidenţiate premisele care determină nivelul de intervenţie a statului în economie şi
reieşind din acestea funcţiile pe care le îndeplineşte statul.
Astfel, conform primei premise statul este întotdeauna prezent în economie;
Premisa a doua – este diferenţa în opinii privind cantitatea şi volumul funcţiilor atribuite
statului. Se pot menţiona următoarele funcţii ale statului:
1. crearea bazei normative, asigurarea legalităţii şi ordinii de drept;
2. apărarea şi protecţia contra pericolelor externe;
3. asigurarea stabilităţii macroeconomice;
4. formarea institutelor necesare dezvoltării societăţii şi economiei;
5. prestarea serviciilor publice -(excepţie – apărarea, ordinea publică) de sănătate, educaţie;
6. protecţia păturilor social vulnerabile şi acordarea acestora garanţiilor sociale;
7. protecţia mediului înconjurător;
8. contribuţia la dezvoltarea economiei prin modificări structurale (politici industriale sau
politici structurale);
9. preîntâmpinarea sau înlăturarea eşecurilor pieţii;
10. activitatea de antreprenoriat a statului (crearea întreprinderilor publice sau participarea
cu capital în întreprinderile private)

1
 Primele trei funcţii ale statului reprezintă minimul liberal, sunt funcţiile statului care nu pot
fi negate. A patra funcţie se exercită p măsura necesităţii efectuării reformelor. Funcţia 5-7 sunt
caracteristice statelor cu orientare socială. Prezenţa funcţiilor 8-10 indică la caracteristicile unui stat
paternist. Astfel cu cît mai multe funcţii are statul cu atît intervenţia lui în economie este mai mare.
A treia premisă este că intervenţia statului în economie presupune anumite costuri. Rolul
statului se apreciază prin coraportul cheltuielilor bugetare faţă de PIB.
Premisa a patra, reiese din faptul că la alegerea nivelului de intervenţie a statului în
economie este necesar de reieşit din condiţiile actuale de dezvoltare a statului şi societăţii.
Sistemul economic în ţările dezvoltate economic reprezintă o economie mixtă unde
majoritatea deciziilor sunt luate în baza mecanismelor pieţei, dar piaţa este numai unul din
elementele de reglare economică, iar statul joacă un rol important în sensul corectării
imperfecţiunilor pieţii şi asigurării unităţii eficienţă-echitate.
Economişti de prestigiu, cum ar fi Paul Samuelson, au apreciat că nici o economie nu poate
funcţiona exclusiv pe baza principiului mâinii invizibile, nici un stat din lume nu-şi ia mâinile în
totalitate de pe economia naţională. Astfel economiile majorităţii statelor avansate economic au la
bază un model de economie mixtă, în care se îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de
piaţă liberă cu implicarea statului în economie.
Această implicare activă a statului în economie se realizează prin politica economică a
statului, inclusiv politica de concurenţa. Atingerea obiectivelor de politică economică are loc
utilizând diferite instrumente de reglare a funcţionării economiei, inclusiv prin diferite acțiuni de
promovare a concurenței, conlucrare cu sectorul privat şi planificare democratică.
Economia de piaţă mixtă este concurenţială, dar flexibilitatea mecanismelor de piaţă este
influenţată într-o oarecare măsură, de acţiunile statului. Intervenţia statului se distinge prin
caracterul său de organizare şi coordonare, statul acţionând ca un „stat gestionar”, de partea cererii şi
a ofertei, în distribuirea factorilor de producţie, pentru promovarea creşterii şi orientarea dezvoltării
în general. Avînd ca scop reducerea decalajelor dintre dezvoltarea economică, competitivitate,
dezvoltarea comerţului intern şi extern.
În orice ţară contemporană statul, guvernul are un rol important în funcţionarea şi
dezvoltarea economiei naţionale. Nici acum, nici în trecut nu a existat şi nici nu ne putem închipui o
economie de piaţă total independentă de stat.
Sarcinile care stau în faţa guvernatorilor în domeniul economic sunt determinate atît de
legităţile funcţionării sistemelor economice cît şi de condiţiile specifice ale ţării. Pot fi evidenţiate
trei sarcini care stau în faţa guvernării în procesul reglementării economiei. În primul rînd asigurarea
2
creşterii economice durabile care ar duce la ridicarea bunăstării şi dezvoltării sociale. În al doilea
rînd efectuarea unor transformări eficiente ale sistemului economic al ţării. În al treilea rînd,
apărarea intereselor naţionale în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
Prima sarcină, creşterea economică durabilă se execută de guvernare prin intermediul
efortului întreprinderilor care în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă ar putea ipotetic să aibă loc
fără intervenţia statului. Dar pentru atingerea unei creşteri economice durabile şi social orientate
este nevoie de o politică economică complexă. A doua sarcină, transformarea sistemului economic
al ţării, ar putea fi expusă ca o expresie a primei sarcini, deoarece în procesul transformării
sistemului orientat spre o creştere economică durabilă, se atinge o eficienţă maximă a acestuia.
Transformarea sistemului economic, ce presupune crearea unei economii de piaţă eficiente impun un
set de măsuri de reformare a mecanismelor economice. A treia sarcină, apărarea intereselor
naţionale în cadrul relaţiilor economice internaţionale, ţine în mod special de asigurarea securităţii
economice a ţării în condiţiile mondializării vieţii economice.
Mijloacele intervenţiei statului în economia presupun stabilirea modalităţilor de acţiune
pentru asigurarea egalităţii de şanse, eliminarea abuzurilor, crearea sentimentului de solidaritate
socială. Un astfel de tip de economie care îmbină libertatea pieţei cu ordinea şi armonia socială este
denumită economie socială de piaţă.
Constituţia Republicii Moldova prevede că economia Republicii Moldova este economie de
piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în
concurenţă liberă, iar piaţa, libera iniţiativă economică, concurenţa loială sînt factorii de bază ai
economiei. Acest tip de economie de piaţă este acceptat de toate ţările aflate în tranziţia către o
veritabilă economie concurenţială, economiile naţionale care au funcţionat în acest sistem
evidenţiind atuurile acestui sistem economic: un nivel ridicat al eficienţei şi al calităţii vieţii.
Economia de piaţă modernă este o economie mixtă (concurenţial-funcţională), ca formă de
organizare a economiei în care rolul primordial îl joacă raportul dintre cerere şi ofertă, ca factor
determinant în producerea bunurilor şi serviciilor, ce presupune în mod obligatoriu:
- existenţa unei pieţe libere, bazate pe o pluralitate de forme de proprietate, cu preponderenţa
proprietăţii private (inclusiv crearea proprietăţii private a statului) şi cu implicarea statului în
elaborarea strategiilor de dezvoltare
- existenţa unei concurenţe loiale între participanţii la raporturile economice
- existenţa unui cadru legislativ coerent, care să reflecte starea economiei, creând, în acelaşi
timp, premisele dezvoltării economice.

3
 Aceste elemente caracteristice ale economiei de piaţă moderne nu pot fi analizate în mod
disparat: proprietatea privată generează concurenţă, concurenţa se manifestă în sistemul
interdependenţei pieţelor, statul gestionează manifestările actorilor pe piaţă, totul într-un cadru legal
bine definit, care să paralizeze tentaţiile inevitabile de acaparare a puterii economice, prin obţinerea
unei poziţii dominante pe piaţă şi, astfel, prin fixarea preţurilor majorate.
În economiile contemporane, piaţa este şi va rămâne instituţia în jurul căreia gravitează
întreaga viaţă economică, transformându-se, în timp, din legătura dintre producţie şi consum, într-o
veritabilă instituţie universală, funcţionarea căruia se bazează pe mecanismul preţurilor şi pe
acţiunea concurenţei
Existenţa concurenţei loiale este proprie economiei de piaţă, fiind generată de proprietatea
privată, manifestându-se în sistemul interacţional al pieţelor. Rivalitatea pentru câştigarea,
extinderea şi păstrarea clientelei se poate desfăşura numai în condiţiile economiei de piaţă,
concurenţa devenind posibilă numai în măsura în care la nivelul social-politic se asigură
funcţionalitatea pieţei libere.
Concurenţa este însăşi forma activă a liberei iniţiative, generată de existenţa proprietăţii
private. Ea exprimă o confruntare directă a ofertanţilor, pentru atragerea clientelei, în scopul creşterii
profitului, orientându-i, în acelaşi timp, pe aceştia spre dorinţele exprimate ale consumatorilor.
Cererea reglează piaţa, dar şi nivelul preţurilor, conducând, în ultimă instanţă, spre creşterea
productivităţii muncii, spre găsirea unor modalităţi cât mai eficiente de utilizare a factorilor de
producţie încât, să scadă ponderea costurilor de producţie în preţul final. Astfel, se deduce
interdependenţa dintre concurenţă şi dezvoltare.
Statul participând în viața economică urmărește diferite obiective în dependență de funcțiile
asumate. În economia contemporană intervențiile statului cu scop economic , ar trebui în primul rînd
să fie orientate spre maximizarea eficienței, netezirea fluctuației ciclurilor și stabilizarea economiei.
Intervenția statului în funcționarea economiei se poate realiza cu diferite instrumente și
intensitate diferită. În cazuri extreme, statul poate substitui în totalitate mecanismul pieței (de
exemplu prin reglementarea sectorială), dar mai des statul completează, corectează sau stabilește
limitele deciziilor libere ale actorilor pieței. O astfel de intervenție cadru prin care statul nu
substituie mecanismul pieței, dar contribuie la buna funcționare a pieței o reprezintă politica
concurențială.

4
 2. Conținutul și structura politicii concurențiale
Triada ”Teoria concurenței – Politica în domeniul concurenței – Reglementarea concurenței”
reprezintă o entitate constituită din elemente interdependente. Este dificil de a discuta despre
concurență fără a lua atitudine față de teoria concurențială, care determină modul de gândire.
Totodată politica concurențială a țării este reflectată în prevederile legale aferente concurenței.
Conținutul politicii statului în domeniul concurenței este determinat de ideile economice
acceptate ca fundamentale pentru dezvoltarea țării și respectiv soluțiile acceptate și legiferate pentru
rezolvarea problemelor mediului concurențial. Evoluția teoriei economice și corespunzător a teoriei
concurențiale a dus la schimbarea paradigmei intervenției statului în economie. Astfel, trecerea de la
doctrina structuralistă la politica de protecție a concurenței poate fi exprimată ca trecerea de la
politica antimonopol la politica concurențială. Astfel, este necesar să se facă deosebire dintre
politica antimonopol, caracterizată printr-o reglementare foarte dură bazată pe lipsa încrederii în
buna voință a întreprinderilor mari.
Teoria economică fundamentată pe teoria concurențială structuralistă a fost reflectată în
legislația antimonopol foarte dură, care califica întreprinderile mari ”cu poziție dominantă” ca
dăunătoare pentru economie și a instituit obligativitatea divizării acestora fără a proba efectul
anticoncurențial al comportamentului acestora. În calitate de instrumente de bază a politicii
antimonopol sunt măsurile de intervenție a statului orientate spre modificarea structurii pieței:
evaluarea concentrării pieței și corectarea acesteia prin divizarea forțată a întreprinderilor mari sau
interdicția operațiunilor de concentrare economică care ar duce la crearea acestora.
Paradigma ”Structură – Comportament – Rezultat” a fost modernizată cu schimbarea
accentului analizei concurențiale asupra comportamentului întreprinderii. Cercetările au demonstrat
că concurența acerbă este și în ramurile cu un grad de concentrare înalt. Respectiv, a fost înaintat un
nou principiu de bază pentru aprecierea concurenței, care se baza nu pe numărul și mărimea
întreprinderilor, dar pe intensitatea rivalității, nivelul luptei concurențiale, prezența concurenței în
afara prețului dintre întreprinderile pe piață etc.
Evoluția teoriei concurenței pe plan mondial a influențat conținutul politicii în domeniul
concurenței, astfel de la politica antimonopol s-a trecut la politica concurențială, care reprezintă o
nouă viziune asupra concurenței și intervenției statului în procesele pieței, fiind bazată pe o abordare
”mai economică” a proceselor concurențiale și efectele pe care le generează acestea pe piață.
Politica statului în domeniul concurenței datorită schimbării de viziune s-a transformat din
anti-monopol în pro-concurență. Schimbarea paradigmei concurenței a fost desemnată prin politica
concurențială, care este mai largă și mai cuprinzătoare decât politica antimonopol.
5
 Politica concurențială este parte componentă a politicii economice a statului, orientată spre
optimizarea funcționării piețelor și stimularea rivalității dintre întreprinderi. Existența politicii
concurențiale este rezultatul ipotezei conform căreia rivalitatea dintre actorii pieței rezultatele
pozitive atât pentru consumatorii individuali, dar și pentru societate în general.
Concurența generează efecte pozitive asupra bunăstării consumatorilor prin faptul că:
 puterea de cumpărare a consumatorilor este mai mare ca urmare a faptului că prețurile
bunurilor și serviciilor sunt mai mici,
 în cazul unei concurențe intense firmele nu mai pot concura doar prin scăderea prețurilor, ci
prin creșterea calității produselor oferite și prin diversificarea ofertei. Creșterea calității se
reflectă în produse cu durată de viaţă mai îndelungată sau care funcţionează mai bine;
servicii post-vânzare sau de suport tehnic mai bune; servicii mai accesibile şi mai bune;
 asigură firmelor stimulentele necesare pentru eficientizarea producției, creșterea gradului de
inovare și eliminarea profiturilor excedentare, toate în interesul consumatorilor;
 lipsa barierelor de acces pe piață facilitează intrarea unor noi competitori, generând o ofertă
mai largă de bunuri și servicii disponibile pentru consumatori.
La nivel macroeconomic politica de concurență exercită, de asemenea, un impact pozitiv prin
prisma mai multor relații de cauzalitate:
 concurența între firme generează creșterea productivității și dinamizarea procesului de
creștere economică. Concurența contribuie la alocarea optimă a resurselor în economie
deoarece (1) firmele sunt motivate să dezvolte noi tehnologii sau procese care pot creşte
eficiența producției, (2) și totodată permite firmelor mai eficiente să supraviețuiască pe piață,
în detrimentul firmelor mai puțin eficiente;
 politica de concurență limitează posibilitatea creșterii ratei inflației, fenomen rezultat ca
urmare a menținerii artificiale a prețurilor la un nivel ridicat, provocat de practici
anticoncurențiale;
 un nivel concurențial puternic pe piața internă asigură un grad de competitivitate mai mare
pe plan extern, concretizat prin creșterea exporturilor și consolidarea monedei naționale;
 asigurarea unui climat competițional adecvat stimulează localizarea investițiilor străine
directe pe teritoriul țării, cu efecte directe asupra creării de noi locuri de muncă și a
importului de know-how;
 concurența generează un efect asupra inegalităților de venituri. Restrângerea concurenței
provoacă daune celor mulți, în timp ce profiturile sunt concentrate în rândul celor puțini. Mai

6
 mult de atât, segmentele sărace ale unei societăți sunt adesea cele mai grav afectate de
prețurile mai ridicate și de calitatea inferioară a bunurilor rezultate din barierele asupra
concurenței.
Politica concurențială este promovată de stat în sens larg, dar ținând cont de structura
politicii concurențiale, diverse autorități publice sunt implicate în politica concurențială în limita
competențelor legale atribuite. Astfel, autoritățile de concurență sunt investite de regulă cu aplicarea
legislației concurențiale, pe când celelalte autorități publice au obligația de a respecta și promova
principiile concurențiale.
Politica concurențială a statului determină cadrul legal ce reglementează concurența, dar și
aplicarea principiilor concurențiale în activitatea altor autorități publice. Politica economică a unui
stat poate promova principiile concurenței prin diverse căi, care țin cont de specificul pieței,
sectorului economic țintit, dar și de economia țării în general. Astfel, gradul de intervenție a statului
în economie, după cum s-a menționat, poate varia în dependență de funcțiile asumate de stat.
Politica concurențială reprezintă intervenția statului în economie în vederea promovării și
menținerii concurenței. Cel mai important instrument pentru o astfel de intervenție este
reglementarea concurenței și asigurarea respectării prevederilor legale de către o autoritate de
concurență. Totodată, pentru asigurarea unui mediu concurențial echitabil, responsabilitatea de a
respecta normele concurențiale nu revine numai întreprinderilor implicate în activitatea economică,
dar și organelor de administrație publică.
Prin intermediul politicii concurențiale este necesar să se găsească un echilibru dintre starea
de libertate totală în economie și controlul deplin din partea statului, economia centralizată. Desigur
existența legislației concurențiale este o intervenție a statului în procesele libere economice, dar
această intervenție este justificată de interesele societății, inclusiv de susținere a concurenței.
Scopul politicii concurențiale a statului spre deosebire de reglementarea economiei nu este
de substitui forțele pieței în funcționarea economiei, prin instituirea condițiilor de accedere în piață,
stabilirea prețurilor sau calității ș.a., dar prin crearea cadrului legal și condițiilor necesare
funcționării concurenței, cu impact la nivel micro- și macroeconomic.
Politica concurențială interacționează și se complimentează cu alte politici ale statului din
domeniul economic cum ar fi: politica industrială, politica ocupării forței de muncă, politica în
domeniul protecției mediului, politica comercială externă, politica dezvoltării regionale, gestiunea
patrimoniului public etc. Astfel, politica concurențială nu poate și nu trebuie să fie contrapusă cu
alte politici ale statului, dar trebuie examinată ca un tot întreg în cadrul politii economice a statului.

7
 În dependență de prevederile legislației concurențiale referitor la competențele autorității de
concurență putem face concluzia privind structura politicii concurențiale ale statului. Politica
concurențială a unui stat poate fi divizată în politica de protecție a concurenței și politica de
promovare a concurenței.

Politica concurențială

Politica de protecție a concurenței Politica de promovare a concurenței

Politica antimonopol

Contracararea acțiunilor autorităților

concurențiale în reglementarea
inclusiv controlul ajutorului de stat
statului de limitare a concurenței,

concurențiale în procesul de
Contracararea concurenței neloiale

Promovarea principiilor

Promovarea principiilor

sectoarelor specifice

Promovarea culturii
concurențiale
reglementare
Contracararea abuzului de
Contracararea acordurilor

Controlul concentrărilor
poziție dominantă
anticoncurențiale

economice

Fig.1 Structura politicii concurențiale

Politica în domeniul concurenței reprezintă un set un set de politici și reglementări care

asigură prevenirea distorsiunilor concurenței, într-o măsură care ar dăuna bunăstării consumatorilor.
Pentru a concretiza conţinutul expresiei ”distorsiune a concurenței” este necesar de
identificat şi de definit conceptul de concurenţă, deoarece în dependență de încărcătura atribuită
acestei noțiuni se stabilesc limitele de intervenție a statului în vederea eliminării distorsiunii.
Etimologia termenului „concurenţă” provine de la latinescul „concurentia”, care înseamnă „a
se ciocni”. În sens larg prin concurenţă se înţelege rivalitate, lupta pentru atingerea celor mai bune
rezultate pe orice tărâm. Prin urmare, trăsăturile esenţiale ale categoriei „concurenţă” sînt unanim
recunoscute şi determinate, ceea ce ne permite să le luăm drept punct de plecare la dezvăluirea
încărcăturii sale semantice.
Termenul concurenţă poate fi examinat sub mai multe aspecte: gnoseologic, economic,
juridic, sociologic etc. Totodată, concurența nu poate fi abordată numai dintr-un singur punct de
vedere, este necesară o abordare holistică a acestui concept.
8
 Din punct de vedere gnoseologic, concurenţa poate fi privită ca activitate a subiecţilor pieţei
ce apare ca rezultat dialectic compus, contradictoriu şi totodată firesc al relaţiilor dintre subiecţi.
Doctrina economică şi cea juridică a încercat să explice formele de manifestare ale
concurenţei, atît din perspectiva comportamentului agenţilor economici, cît şi din perspectiva
structurii de piaţă, este necesar de menționat că pe parcursul evoluției aceste două abordări sau
succedat reciproc, dar au fost completate cu noi viziuni.
Reieşind din abordările conceptului de concurenţă, sensul noţiunii de distorsionare a
concurenţei poate varia semnificativ, astfel:
 Examinarea concurenţei din punct de vedere static ne permite să constatăm că concurenţa va
fi distorsionată dacă vor avea loc schimbări ale structurii pieţei, care o vor îndepărta de
concurenţa perfectă.
 Abordarea dinamică a concurenţei prin prisma Şcolii de la Harvard ne permite să conchidem
că „concurenţa efectivă” va fi distorsionată dacă se va influenţa profitabilitatea concurenţilor şi
bunăstarea consumatorilor.
 Şcoala din Chicago aduce argumente pentru utilizarea în calitate de criteriu de distorsionare
reducerea eficienţei pieţei.
 Pentru Şcoala de la Bruxelles concurenţa va fi distorsionată dacă în rezultat va fi afectată
piaţa unică, se vor redistribui ineficient resursele şi nu se va respecta principiul de echitate.
 Abordarea comportamentală a concurenţei (M. Weber) ţine de întrecerea cinstită între actorii
pieţei pentru obţinerea avantajelor, în cazul dat concurenţa se consideră distorsionată dacă sînt
încălcate principiile morale şi legale.
 În cazul abordării concurenţei prin prisma antreprenorului, concurenţa se consideră
distorsionată dacă nu are la bază idei inovaţionale ale antreprenorilor.
 Concurenţa din punct de vedere funcţional este distorsionată dacă aceasta nu contribuie la
propagarea cunoştinţelor, în condiţiile de incertitudine şi imperfecţiune a pieţei.
Este necesar de menţionat că toate reformele elaborate şi efectuate de ţările cu o economie de
piaţă dezvoltată aveau la bază o strategie bine argumentată pe teoriile economice. Aceasta permitea
să se determine clar scopul reformelor, limitele şi posibilităţile utilizării mecanismului de piaţă,
locul, rolul şi funcţiile statului, corelaţia acestuia cu legile pieţei. Cadrul legislativ care urma să fie
adoptat de stat în vederea promovării reformelor trebuie să fie în concordanţă cu conceptul adoptat.
Conform art.4 din Legea concurenței nr.183 din 11 iulie 2012, concurența reprezintă
rivalitatea economică, existentă sau potenţială, între două sau mai multe întreprinderi independente
pe o piaţă relevantă, cînd acţiunile lor limitează efectiv posibilităţile fiecăreia dintre ele de a
9
influenţa unilateral condiţiile generale de circulaţie a produselor de pe piaţa respectivă, stimulează
progresul tehnico-ştiinţific şi creşterea bunăstării consumatorilor.
Astfel, legislatorul a încercat să combine abordarea statică şi dinamică a conceptului de
concurenţă. Pe de o parte, concurenţa este examinată prin prisma condiţiilor necesare pentru
realizarea acesteia, iar pe de altă parte, ea este privită ca proces. Semantic, componenta procesului
ţine de întrecere între agenţii economici, iar componenta condiţiilor necesare concurenţei, cu
imposibilitatea de a influenţa în mod unilateral asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfii,
datorită structurii pieţei. Luînd în consideraţie faptul că ambele viziuni au dreptul la existenţă,
definiţia propusă de legislator este bine venită. Abordarea statică este utilizată în cadrul analizei ex-
ante a concentrărilor economice pentru a preveni modificarea structurii pieţei în defavoarea
concurenţei, iar cea dinamică pentru a identifica situaţiile cînd prin acţiunile întreprinse de agenţii
economici poate fi limitată concurenţa.
Reieşind din noțiunea de concurenţa prevăzută de Legea concurenței nr.183 din 11 iulie
2012 obiectivele urmărite prin promovarea politicii concurențiale sunt: stimularea progresului
tehnico-ştiinţific şi creşterea bunăstării consumatorilor.
Într-o economie de piaţă funcţională, existenţa luptei concurenţiale nu poate fi negată,
exercitarea concurenţei constituie un drept recunoscut şi protejat legal; dreptul la concurenţă însă
trebuie să fie utilizat ca orice drept recunoscut prin lege, cu bună-credinţă, cu respectarea legii şi a
bunelor moravuri. Lupta concurenţială este unitatea şi antagonismul proceselor constructive şi
distructive care evoluează în timp, la fiecare din subiecţii participanţi
Totodată, concurenţa nu este un scop în sine, dar este un instrument pentru atingerea unor
obiective. Astfel, prin susținerea concurenţei, nu se are în vedere promovarea situaţiei de conflict
între agenţii economici, dar se pretinde la o întrecere între întreprinderi care ar stimula progresul
tehnico-științific și ar contribui la creşterea bunăstării sociale.
Politica de protecție a concurenței vizează aplicarea legislației concurențiale de autoritățile
competente, în special prin contracararea practicilor anticoncurențiale și concurenței neloiale,
controlul concentrărilor economice și a ajutorului de stat. Deci, distorsionarea concurenței de
acțiunile întreprinderilor sau autorităților administrației publice ca va afecta bunăstarea
consumatorilor și progresul tehnico-științific este susceptibilă de intervenția statului.
Politica de promovare a concurenței cuprinde acțiunile de promovare a principiilor
concurențiale în activitatea întreprinderilor și autorităților publice.
În dependență de jurisdicție, competențele atribuite autorității de concurență pot varia, astfel
în cazul în care autoritatea de concurență are atribuții doar în investigația acordurilor
10
anticoncurențiale, abuzului de poziție dominantă și concentrărilor economice, atunci această
autoritate este promotor a politicii antimonopol, respectiv a unei părți din politica concurențială.
Politica de protecție a concurenței este o noțiune mai largă decât politica antimonopol
deoarece nu se rezumă doar la contracararea acordurilor anticoncurențiale, abuzului de poziție
dominantă și controlul concentrărilor economice, dar cuprinde și combaterea concurenței neloiale și
acțiunilor organelor administrației publice care limitează concurența.
Promovarea principiilor politicii concurenţei (competition advocacy) este activitatea condusă
de către autoritatea concurenţei referitor la promovarea mediului concurenţial pentru activităţile
economice, în vederea înţelegerii mecanismelor liberei concurenţe de către operatorii economici, pe
de o parte, şi instituţiile guvernamentale, pe de altă parte, şi pentru creşterea informării publice
cuprinzătoare a avantajelor concurenţei economice.
Definiţia de mai sus poate fi interpretatǎ în douǎ pǎrţi:
- prima parte se referǎ, practic, la toate acele activitǎţi ale autoritǎţii de concurenţǎ, care nu
fac parte din cele privind aplicarea competenţelor reglementate de legea concurenţei.
- a doua parte defineşte cele douǎ ramuri ale promovǎrii: activitǎţile direcţionate cǎtre
autoritǎţile publice cu atribuţii de reglementare sau cu atribuţii de iniţiativǎ legislativǎ; activitǎţi
direcţionate cǎtre toate entitǎţile societǎţii care trebuie sǎ înţeleagǎ şi sǎ conştientizeze avantajele
concurenţei economice şi rolul politicii concurenţei economice care poate acţiona în promovarea şi
protejarea competiţiei pe pieţele bunurilor şi serviciilor definite.
Promovarea principiilor politicii concurenţei în procesele de reglementare presupune
participarea autorităţii de concurenţă în procedurile legislative şi de reglementare. Această activitate
este văzutǎ ca cea mai importantǎ componentǎ a promovǎrii concurenţei, având un impact direct în
mediul normativ cu care urmeazǎ sǎ opereze forţele pieţei. Influenţa ei este uzual mai mult palpabilǎ
decât ca sarcinǎ de promovare pe termen lung, ca aceea a ridicării gradului de informare în materie.
Totuşi, participarea în procese de reglementare poate lua mai multe forme.
Existǎ câţiva factori cheie care determinǎ efectiv promovarea principiilor politicii
concurenţei în aceste domenii. Se considerǎ cǎ momentul consultǎrii este extrem de important.
Depinde mult dacǎ autoritatea de concurenţǎ este consultatǎ la un moment în care existǎ încǎ
oportunitate pentru feed- back-urile considerabile. Faptul dacă consultarea autoritǎţii de concurenţǎ
este prevăzută lege sau discreţionarǎ, de asemenea are importanță. În primul caz, când consultarea
este obligatorie prin lege, rezultatele sunt încurajatoare. O altǎ chestiune este dacǎ opiniile autoritǎţii
de concurenţǎ sunt considerate necesare pentru decidenţii politici. Evident, când opiniile sunt
obligatorii, impactul promovării concurenţei este enorm. Rolul autorităților de concurență în
11
promovarea concurenței ar crește semnificativ, dacǎ decidenţii reglementǎrilor ar fi obligaţi sǎ le
acorde dreptate, în privinţa recomandǎrilor referitoare la regulile concurenţei.
Nevoia de promovare a principiilor politicii concurenţei în reglementarea sectoarelor
specifice a apǎrut din impactul substanţial şi frecvent pe care îl are concurenţa. Dialogul între
autoritatea de concurenţǎ şi cadrul de reglementare a sectoarelor specifice se desfǎşoarǎ pe douǎ
nivele. În primul rând, autoritatea de concurenţă poate sǎ influenţeze reglementarea, dacǎ aceasta
guverneazǎ activitatea sectorului reglementat, în special prin asigurarea cǎ interesele politicii de
concurenţǎ sunt luate în calcul la timp, iar sistemul de reglementare este organizat sau reformat. În
al doilea rând, promovarea poate avea loc la nivelul implementǎrii.
Sfera de cuprindere a promovării principiilor politicii concurenţei variazǎ de la o ţarǎ la alta,
dar eforturile cele mai multe au fost direcţionate la utilitǎţile publice complet sau parţial privatizate
sau aflate în procesul deschiderii la concurenţǎ. Cele mai frecvent menţionate sectoare sunt
telecomunicaţiile, energia, transportul, serviciile financiare, serviciile poştale şi altele.
Cultura concurenţei, aşa cum este perceputǎ de cǎtre autoritǎţile de concurenţǎ, este strâns
legatǎ de vârsta legislaţiei şi, astfel, de experienţa autoritǎţii de concurenţă. Deoarece majoritatea
ţǎrilor în tranziţie şi în curs de dezvoltare au o viaţă scurtǎ a regimurilor concurenţei, în aceste ţǎri
cultura concurenţei este mai slabǎ decât cea din ţǎrile dezvoltate.
O slabǎ culturǎ a concurenţei este caracterizată printr-o legislaţie concurenţială recentǎ,
experienţǎ insuficienta a instanțelor de judecată, acceptarea insuficientă de cǎtre autoritǎţi publice a
principiilor politicii concurenţei, politicile economice intervenţioniste şi altele.
Pentru promovarea culturii concurenţei s-au sugerat o varietate de mijloace: media oficialǎ
prin rapoarte anuale, monitorul oficial, explicaţii, sfaturi sau indicaţii oficiale; mass media: internet,
presa scrisǎ, radio-ul, televiziunea; mijloace selective: seminarii şi workshopuri, întâlniri cu oameni
de afaceri, discursuri, articole în jurnale; studii elaborate şi publicate.
Aplicarea administrativă a legislației concurențiale de autoritatea de concurență și
promovarea principiilor politicii concurențiale nu pot fi considerate ca activități complet
independente. Din contra aceste activități se complimentează și se întăresc una pe alta. Aplicarea
legislației concurențiale este întărită printr-o promovare activă, iar promovarea principiilor politicii
concurenței este mai puțin eficientă în absența aplicării în forță a legislației concurențiale.
Aplicarea şi promovarea politicii concurenţei sunt intercondiţionate. Atât o aplicare corectǎ a
legii concurenţei, cât şi o difuzare a deciziilor aplicǎrii ei întǎresc credibilitatea activitǎţilor de
promovare a principiilor politicii concurenţei.

12
 3. Cadrul normativ și instituțional aferent politicii concurențiale a Republicii Moldova
Primele norme juridice care au reglementat domeniul protecţiei concurenţei au fost prevăzute
de Hotărîrea Guvernului RSS Moldova nr. 2 din 04.01.1991 Cu privire la măsurile urgente de
demonopolizare a economiei naţionale a RSS Moldova, care condamna activitatea monopolistă şi
susţinea dezvoltarea spiritului de concurenţă.
În conformitate cu p. 2 al Hotărîrii nr. 2 din 04.01.1991, pentru a realiza măsurile menite să
prevină, să limiteze şi să suprime activităţile monopoliste, trebuia să se ia în calcul următoarele
principii de bază:
1) interzicerea subiectelor economice cu o poziţie dominantă pe piaţă:
- limitarea sau suspendarea producţiei de mărfuri, precum şi scoaterea lor din circuit pentru a
menţine deficitul ori a provoca creşterea preţurilor;
- respingerea unor contracte de executare a lucrărilor şi prestărilor de servicii, atunci cînd
dispun de posibilităţile reale de producere şi realizare;
- constrîngerea partenerilor spre a include în contract condiţii nefavorabile sau care nu ţin de
obiectul tranzacţiei în cauză (cerere de transmitere a materiei prime, materialelor, articolelor,
caselor de locuit, apartamentelor; includerea în contract a unor mărfuri greu vandabile;
cerinţe nemotivate privind transmiterea unor mijloace, inclusiv în valută străină; reclamarea
unor forţe de muncă ale beneficiarului, etc.).
Drept dominante pe piaţă erau calificate subiectele economice a căror cotă de desfacere
constituie peste 70 la sută din volumul mărfurilor de pe piaţă. Subiectele economice, a căror cotă de
desfacere constituie de la 35 pînă la 70 de procente, sînt tratate în mod diferenţiat, în funcţie de
posibilităţile lor de a influenţa asupra condiţiilor generale de realizare a mărfurilor, lucrărilor sau
prestărilor de servicii pe piaţa din zona concretă (din republică, raion, oraş ş.a.);
2) neadmiterea încheierii unor acorduri ilegale între subiectele economice, ce ar împiedica
funcţionarea normală a pieţei, dezvoltarea concurenţei şi ar leza interesele societăţii şi ale
cetăţenilor.
3) neadmiterea monopolizării în procesul operaţiilor cu hîrtiile de valoare, prin interzicerea:
- procurării (deţinerii) de către întreprindere, a cărei producţie (lucrări, servicii) constituie peste
20 la sută din întregul volum de desfacere, a unui anumit produs (lucrare, serviciu), a acţiunilor altei
întreprinderi ce desfăşoară o activitate similară;
- procurării (deţinerii) de către oricare persoană juridică sau fizică aflată în posesia pachetului de
control al acţiunilor întreprinderii, a cărei producţie (lucrări, servicii) constituie peste 20 la sută din

13
întregul volum de desfacere, a unui anumit produs (lucrare, serviciu), a pachetului de control al
acţiunilor altei întreprinderi ce desfăşoară activitate similară.
Conţinutul ambiguu al prevederilor Hotărîrii nr. 2 din 04.01.1991, în ceea ce priveşte
practicile anticoncurenţiale, a fost expus mai clar odată cu adoptarea, la 29 ianuarie, a Legii
Republicii Moldova Cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei nr.906
– XII. Astfel, Legea nr. 906 - XII din 29.01.1992 indica în mod expres în art.3 interzicerea
abuzurilor de situaţia dominantă pe piaţă, suplinind lista acestora, cu următoarele:
- includerea în contract a unor condiţii discriminatorii, ce pun contraagentul într-o situaţie
dezavantajoasă faţă de alţi agenţi economici;
- constrîngerea contraagentului să încheie un contract cu anumite clauze cu privire la mărfuri,
în care contraagentul (consumatorul) nu este interesat;
- crearea obstacolelor în calea pătrunderii pe piaţă a altor agenţi economici;
- încălcarea modului de formare a preţurilor la mărfuri, stabilit de actele normative.
Legea nr. 906 - XII din 29.01.1992 considera dominantă situaţia agentului economic, dacă
cota acestuia depăşea pe piaţă 35 la sută, spre deosebire de reglementarea anterioară, care solicita
deţinerea unei cote de 70 la sută din volumul mărfurilor de pe piaţă, în celelalte cazuri situaţia
agentului economic era apreciată în mod diferenţiat, în funcţie de posibilităţile acestuia de a
influenţa condiţiile generale de realizare a mărfurilor.
De rînd cu neadmiterea abuzurilor agentului economic de situaţia dominantă pe piaţă şi
interzicerea acordurilor anticoncurenţiale, Legea nr. 906 - XII din 29.01.1992 prevedea ca măsuri de
prevenire ale practicilor anticoncurenţiale şi controlul asupra creării şi transformării agenţilor
economici, precum şi controlul asupra respectării legislaţiei antimonopoliste la procurarea
acţiunilor, aporturilor, cotelor în capitalul social al agenţilor economici. Este de menţionat că unica
măsură de limitare a activităţii monopoliste prevăzută de Legea nr. 906 - XII din 29.01.1992 era
atribuită Guvernului, şi anume, separarea forţată a acelor agenţi economici care efectuează o
activitate monopolistă şi limitează concurenţa.
Odată cu intrarea în vigoare la 01 iulie 1998 a Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre
Comunităţile Europene şi statele lor membre, pe de o parte, şi Republica Moldova, pe de altă parte,
a apărut necesitatea modernizării legislaţiei în domeniul concurenţei, fapt materializat prin adoptarea
la 30 iunie 2000 a Legii cu privire la protecţia concurenţei nr.1103-XIV. Deşi intrată în vigoare la
31.12.2000, Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103-XIV şi-a găsit aplicarea de facto odată
cu organizarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei prin adoptarea Hotărîrii
Parlamentului nr. 21-XVI din 16 februarie 2007.
14
 Faptul salutabil, inexistent în Legea nr. 906 - XII din 29.01.1992, dar prezent în Legea nr.
1103-XIV din 30.06.2000, îl constituie definirea categoriilor de bază: concurenţă, agent economic,
piaţă de mărfuri, marfă, situaţie dominantă pe piaţă ş.a.
Legea cu privire la protecţia concurenţei nr. 1103-XIV din 30.06.2000, la fel ca şi legea
anterioară, are la bază principiul prohibiţiei practicilor anticoncurenţiale, interzicînd abuzul de
situaţia dominantă (art. 6) şi acordurile anticoncurenţiale (art. 7). Totuşi Legea nr. 1103/2000 avea
un conţinut mai amplu, art. 6, de exemplu, interzicea atît abuzurile agentului economic care deţinea
situaţia dominată pe piaţă în mod individual, cît şi abuzurile agenţilor economici care deţin pe piaţă
o situaţie dominată colectivă. De asemenea au fost introduse în art. 6, suplimentar la cele existente,
manifestări interzise ale abuzurilor de situaţia dominată pe piaţă, cum ar fi: stabilirea unor restricţii
la preţurile de revânzare a mărfurilor; stabilirea unor preţuri monopoliste joase (dumping); stabilirea
unor preţuri monopoliste ridicate; renunţarea neîntemeiată la încheierea de contract cu unii
cumpărători (beneficiari) atunci cînd există posibilitatea producerii sau livrării mărfurilor respective.
Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 instituia pentru prima dată crearea
unei autorităţi de protecţie a concurenţei, şi anume, Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei,
care a fost abilitată cu funcţia de prevenire, limitare şi reprimare a activităţii anticoncurenţă,
manifestată prin: controlul de stat asupra pieţelor de mărfuri; controlul de stat asupra creării,
extinderii, reorganizării, lichidării agenţilor economici, asociaţiilor acestora, holdingurilor,
corporaţiilor transnaţionale şi grupurilor industrial-financiare; controlul de stat asupra procurării de
acţiuni (cote în capitalul social) ale agenţilor economici; divizarea forţată a agenţilor economici;
emiterea pentru agenţii economici a dispoziţiilor executorii de încetare a încălcării legislaţiei cu
privire la protecţia concurenţei şi/sau de lichidare a consecinţelor ei, încasarea de la agenţii
economici a unei părţi din venitul obţinut prin încălcarea legislaţiei concurenţiale ş.a.
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei reieșind din atribuțiile prevăzute de Legea
cu privire la protecţia concurenţei nr.1103-XIV din 30 iunie 2000, în special divizarea forţată a
agenţilor economici, era mai degrabă un organ atimonopol decît de o autoritate de concurență.
Punerea în aplicare a angajamentelor asumate de către Republica Moldova privind
armonizarea legislaţiei concurenţiale cu cea a Uniunii Europene, precum şi necesitatea înlăturării
lacunelor constatate, au determinat elaborarea unei noi Legi a concurenţei, proces care s-a finalizat
cu adoptarea acesteia la 11 iulie 2012. Astfel, Legea concurenţei nr. 183 din 11.07.2012 prevede în
mod expres în preambulul său transpunerea prevederilor art. 101–106 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene din 25 martie 1957, prevederile Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al
Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute
15
la articolele 81 şi 82 din Tratat, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L1 din 4 ianuarie
2003, şi, parţial, prevederile Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004
privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene nr. L24 din 29 ianuarie 2004.
Principalele novaţii ale Legii concurenţei nr. 183 din 11.07.2012 sunt:
- un amplu cadru conceptual, fiind definite noţiunile de: acord şi varietăţile acestuia: orizontal
şi vertical, concurenţă, întreprindere, piaţa relevantă, practică concertată, ş.a.
- concretizarea tipurilor de acorduri anticoncurenţiale, determinarea acordurilor de importanţă
minoră, precum şi introducerea procedurii de exceptare a acestora;
- evidenţierea factorilor care urmează a fi luaţi în considerare la determinarea poziţiei
dominante, completarea listei practicilor abuzive, individualizarea criteriilor de justificare a
practicilor abuzive;
- reglementarea procedurii de evaluare a concentrărilor economice;
- evidenţierea criteriilor de determinare a pieţei relevante;
- reglementarea procedurii de examinare preliminară, investigare şi luare a deciziilor de
autoritatea națională de concurență, Consiliul Concurenței;
- determinarea şi individualizarea sancţiunilor pentru încălcarea legislaţiei concurenţei;
- introducerea măsurilor interimare, a angajamentelor şi a politicii de clemenţă.
Misiunea Consiliul Concurenței este de a proteja și stimula concurența pe piață în vederea
dezvoltării unui mediu concurențial normal și promovarea, astfel, a intereselor consumatorilor.
Incidența reglementărilor în domeniul concurenței este generală și nediscriminatorie, Legea
concurenței aplicându-se tuturor agenților economici, indiferent de forma de organizare sau de
natura capitalului lor social.
Consiliul Concurenței instituit în baza Legii Concurenței nr.183 din 11 iulie 2012, analizat
prin prisma atribuțiilor legale reprezintă o veritabilă autoritate de concurență, avînd ca atribuții de
bază promovarea culturii concurențiale, contracararea practicilor anticoncurențiale, concurenței
neloiale și controlul intervențiilor statului în economie care ar distorsiona concurența.
Art. 2 din Legea concurenţei nr. 183/2012 încredinţează administrarea şi punerea în aplicare
a legii Consiliului Concurenţei, ca „autoritate publică autonomă". Acestui organ, organizării şi
funcţionării sale, îi este consacrat capitolul VI din lege. În conformitate cu art. 32, Consiliul
Concurenţei are personalitate juridică şi sediul în municipiul Chișinău. În aplicarea art. 46 din lege,
Consiliul Concurenţei a adoptat actele normative prin care şi-a reglementat organizarea și
funcționarea, la nivel central şi local, şi-a organizat structurile şi a stabilit normele după care îşi
16
desfăşoară activitatea. Potrivit art. 35 din lege, plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial
format din 5 membri, inclusiv un preşedinte și doi vicepreşedinţi, a căror numire se face de către
Parlament la propunerea Președintelui parlamentului, cu avizul comisiei parlamentare de profil.
Durata mandatului membrilor plenului este de 5 ani şi poate fi reînnoit o singură dată.
Structurile cu caracter funcţional şi operaţional ale Consiliului Concurenţei formează
aparatul executiv, care este compus din subdiviziuni specializate și operaționale, și filiale teritoriale.
Conform art.33 din Legea concurenței principiile de organizare şi activitate a Consiliului
Concurenţei sunt:
1. principiul autonomiei,
2. principiul independenţei,
3. principiul colegialităţii.
Normele de constituire şi de funcţionare a Consiliului Concurenţei reflectă grija legiuitorului
de a asigura acestui organ, esenţial pentru existenţa unei economii de piaţă liberă, o deplină
autonomie, în acord cu calificarea sa legală de autoritate publică autonomă. Vom afirma deci că
primul principiu care guvernează organizarea şi activitatea Consiliului Concurenţei este principiul
autonomiei. Consiliul Concurenţei nu este subordonat ierarhic în raport de nici un alt organ al puterii
de stat, iar membrii săi, deşi numiţi de parlament, „nu reprezintă autoritatea care i-a numit".
Autonomia Consiliului Concurenţei este relevată de o serie de prevederi ale legii, între care
menţionăm:
 abilitarea Consiliului Concurenţei de a-şi elabora şi adopta propriul act normativ de
organizare structurală şi de funcţionare, precum şi întreaga legislaţie secundară în
temeiul căreia îşi desfăşoară activitatea (art. 46);
 necesitatea obţinerii avizului Consiliului Concurenţei pentru proiectele de acte
normative ce reglementează activitatea economică (art.32 Legea nr.100/2017);
 puterea autorităţii de concurenţă de a interveni pe piaţă, în condiţiile legii, atât în
privinţa practicilor restrictive de concurenţă, cât şi în materie de concentrări
economice şi ajutoare de stat, ceea ce îi conferă un rol esenţial în trasarea politicii
economice a statului;
 competenţa Consiliului de a asigura aplicarea efectivă a propriilor decizii.
Un al doilea principiu, care constituie, în acelaşi timp, şi o condiţie a realizării principiului
autonomiei, este principiul independenţei membrilor Consiliului Concurenţei. Acesta este afirmat
explicit prin art. 42 alin. (2): „Membrii Plenului Consiliului Concurenţei sunt independenţi în luarea
deciziilor.
17
 Pentru a evita orice suspiciune privind imparțialitatea membrilor Plenului Consiliului
Concurenței în procesul decizional, legiuitorul a impus anumite incompatibilităţi şi interdicţii. În
conformitate cu art.42 din Legea concurenței pentru membrii Plenului Consiliului Concurenţei sunt
stabilite următoarele incompatibilităţi și restricții:
 Calitatea de membru al Plenului Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea
oricărei alte activităţi remunerate, profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă
sau prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor întreprinderi publice sau
private, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.
 Membrii Plenului Consiliului Concurenţei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi
şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie.
 Membrii Plenului Consiliului Concurenţei nu pot face parte din partide politice.
Jurământul pe care sunt obligaţi să-l depună în faţa Parlamentului înainte de a începe să-şi
exercite funcţia, are menirea de a sublinia independenţa membrilor Consiliului Concurenţei:
„Jur să slujesc Republica Moldova cu credinţă, să respect Constituţia şi legile Republicii
Moldova, să protejez proprietatea publică, democraţia şi bunăstarea poporului.”
În fine, un al treilea principiu de funcţionare a Consiliului Concurenţei, este principiul
colegialităţii. Într-adevăr, art. 35 din Legea concurenței precizează că plenul este un organ colegial.
Şedinţele Plenului Consiliului Concurenţei sînt deliberative dacă la ele participă cel puţin 3
membri, şi dacă sînt prezidate de către preşedintele Consiliului Concurenţei sau, în absenţa acestuia,
de către vicepreşedintele desemnat.
Actele administrative ale Consiliului Concurenţei se adoptă de Plenul Consiliului
Concurenţei cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Fiecare membru dispune de un vot. În caz de
paritate a voturilor, votul preşedintelui sau, în absenţa acestuia, al vicepreşedintelui care prezidează
şedinţa este decisiv. Membrii Plenului Consiliului Concurenţei nu au dreptul de a se abţine de la vot.
Membrii care au votat împotrivă îşi pot consemna opinia separată în procesul-verbal al şedinţei.
Atribuţiile Consiliului Concurenţei fac obiectul de reglementare în special al art. 39 din
Legea concurenței, dar şi al altor dispoziţii ale acestei legi. Analiza lor ne relevă un triplu rol al
autorităţii naţionale de concurenţă:
 coparticipant, la elaborarea şi aplicarea politicii economice, în domeniul concurenţei, prin
atribuţii ca:
 promovarea culturii concurenţiale;
 elaborarea actelor normative necesare pentru implementarea legislaţiei din domeniul
concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii, în limitele competenţei sale;
18
  sesizează organele competente privind incompatibilitatea actelor legislative şi normative
cu legislaţia din domeniul concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii, în limitele
competenţei sale;
 rol consultativ, conferit de atribuţii ca:
 face recomandări Guvernului şi organelor administraţiei publice locale pentru adoptarea de
măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;
 avizează proiectele de acte legislative şi normative ce pot avea impact anticoncurenţial.
 un rol de organ de investigație, decizie, jurisdicţie şi de sancţionare,
 investighează practicile anticoncurenţiale, concurenţa neloială şi alte încălcări ale
legislaţiei din domeniul concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii, în limitele
competenţei sale;
 constată încălcări ale legislaţiei din domeniul concurenţei, ajutorului de stat şi publicităţii,
impune măsuri interimare în vederea încetării încălcărilor denunţate, impune măsuri
corective şi aplică sancţiuni pentru comiterea încălcărilor, în limitele competenţei sale;
 adoptă decizii prevăzute de lege pentru cazurile de concentrări economice;
 autorizează, monitorizează şi raportează ajutorul de stat;
 înaintează în instanţa de judecată acţiuni privind cazurile ce ţin de competenţa sa;
 realizează alte atribuţii în conformitate cu legislaţia din domeniul concurenţei, ajutorului
de stat şi publicităţii, în limitele competenţei sale.
Aceste puteri, sprijinite de o serie de atribuţii accesorii, cum sunt: abilitarea Consiliului de a
face, din proprie iniţiativă, investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei; urmărirea aplicării
dispoziţiilor legale în domeniul concurenţei abilitarea de a realiza studii şi de a întocmi rapoarte
privind domeniul său de activitate, ridică întrebarea majoră asupra naturii juridice a Consiliului
Concurenţei.
Ținând cont de complexitatea acestor atribuţii, calificarea pe care o face art. 32 din Legea
concurenței nr. 183/2012: „autoritatea publică autonomă” se pare simplistă. Căci, fără a contesta
Consiliului Concurenţei caracterul de organ administrativ cu competenţă cvasi-absolută în materie
de concurenţă la nivel naţional, se impune observaţia că el constituie în acelaşi timp o veritabilă
„magistratură economică”. Consiliul Concurenţei este cel care investighează, decide şi sancţionează
în privinţa practicilor anticoncurenţiale, concentrărilor economice şi ajutoarelor de stat, bizuindu-se
pe o procedură ce se revendică, parţial, de la procedura civilă, parţial, de la cea penală. În concluzie,
apreciem că natura Consiliului Concurenţei este dublă: administrativă şi jurisdicţională.

19