TEMA 3: MEDIULUI CONCURENȚIAL PE PIAȚA FINANCIARĂ

1. Mediu concurenția: noțiune și structură

2. Conceptul pieței financiare prin prisma analizei concurențiale
3. Problematica concurenței în sectorul financiar

1. Mediu concurențial: noțiune și structură

Într-o economie de piaţă funcţională, existenţa luptei concurenţiale nu poate fi negată,

exercitarea concurenţei constituie un drept recunoscut şi protejat legal; dreptul la concurenţă însă
trebuie să fie utilizat ca orice drept recunoscut prin lege, cu bună-credinţă, cu respectarea legii şi a
bunelor moravuri. Lupta concurenţială este unitatea şi antagonismul proceselor constructive şi
distructive care evoluează în timp, la fiecare din subiecţii participanţi.
Concurenţa este un instrument pentru atingerea unor obiective prevăzute de legislația
concurențială. Astfel, promovându-se concurenţa, nu se are în vedere promovarea situaţiei de
conflict între agenţii economici, ci se pretinde la o întrecere între agenţii economici care ar contribui
la inovare și creşterea bunăstării sociale.
Concomitent se cere de precizat că întreprinderea nu poate fi antrenată în lupta concurenţială
decât în cazul participării la relaţiile economice din cadrul unui mediu economic, iar din aceste
considerente mediul concurenţial are o importanţă deosebită pentru întreprinderile antrenate în lupta
concurenţială şi este necesar de identificat şi apreciat.
Existînd în mod obiectiv, sub forma unor condiţii, constrîngeri, bariere sau oportunităţi
exterioare adesea necontrolabile, mediul concurenţial nu are aceeaşi caracteristică pentru toate
întreprinderile dintr-un anumit spaţiu economico-geografic. Fiecare dintre întreprinderile ce aparțin
unui mediu extern „comun” percepe în mod diferit presiunile exterioare, în funcţie de profilul,
mărimea, notorietatea dobîndită şi politica pe care o promovează. În orice caz, în structura mediului
se disting mai multe componente, cu poziţii şi grade de semnificaţie variabile de la o întreprindere la
alta. De asemenea şi concurenţa ca parte componentă a mediului extern al întreprinderii se manifestă
cu intensitate şi în forme diferite în timp şi spaţiu, efectele ei nefiind identice pentru diferiţi subiecţi
şi entităţi economico-sociale. Mediul concurenţial este în cea mai mare parte o creaţie socială,
rezultat al acţiunilor interne, naţionale, dar şi al unor aranjamente bi- şi multilaterale în cadrul
organismelor internaționale precum OMC sau structurilor supranaționale precum UE.
În teoria economică contemporană există multiple concepţii privind analiza mediului
concurenţial pe piaţă, comportamentul întreprinderilor şi al factorilor succesului concurenţial.

1
Printre acestea se pot menţiona concepţia forţelor concurenţiale a lui M.Porter, strategia şi poziţia
întreprinderii prezentată prin matricea grupului consultativ din Boston, condiţiile inechitabile de
concurenţă expuse în materialele analitice ale companiei McKinsey, modelul „Atractivitatea pieţei–
poziţia concurenţială” a companiei General Electric.
Mediul concurenţial se prezintă ca un ansamblu de factori determinanţi (alţii decît cei
„aparţinînd” condiţiilor interne, endogene ale firmelor) care influenţează structurile şi funcţionarea
pieţelor, comportamentul agenţilor economici şi performanţele lor. În ultimă instanţă, acestea din
urmă sînt unitatea organică a condiţiilor proprii (endogene) fiecărei firme şi a mediului concurenţial
privit ca factor exogen din economia şi piaţa internă, respectiv străine. Încercarea de a separa
condiţiile endogene ale firmelor de cele exogene reprezintă doar un demers metodologic, de
raţionament în procesul cunoaşterii şi analizei. În fapt, orice agent economic este, el însuşi, o
componentă a mediului concurenţial prin prezenţa şi acţiunile sale.
Mediul concurenţial este dinamic sub incidenţa schimbărilor profunde care au avut loc în
activitatea economică, şi nu numai. În ultimele decenii, mediul concurenţial cunoaşte mutaţii
semnificative. Din analiza factorilor care l-au influenţat desprindem tendinţa spre ameliorarea sa,
devenind mai favorabil pentru activitatea economică în general, pentru intensificarea concurenţei pe
fondul afirmării mai puternice a parametrilor şi performanţelor concurenţei loiale, corecte.
Mediul concurenţial se prezintă ca un ansamblu de factori determinanţi care influenţează
structurile şi funcţionarea pieţelor, comportamentul agenţilor economici şi performanţele lor. Acesta
este dinamic, datorită schimbărilor profunde care au avut loc în activitatea economică.
Un mediu concurenţial normal cuprinde totalitatea condiţiilor, a factorilor, a combinaţiilor
economice în cadrul cărora se realizează concurenţa în vederea obţinerii unor influenţe favorabile
asupra mecanismului de funcţionare a pieţei şi, în ultima analiză, asupra protecţiei consumatorilor, a
standardului bunăstării lor generale.
Mediul concurenţial normal este mediul care nu duce la distorsionarea concurenţei şi prin
urmare, asigură creşterea bunăstării sociale, respectarea principiului de echitate şi prevederilor
tratatelor încheiate. Reieșind din cele expuse mai sus, prin distorsionarea concurenţei se înţelege
distorsionarea mediului concurenţial ce are loc prin deformarea condiţiilor, în cadrul cărora se
realizează concurenţa pe piaţă, care în ultimă instanţă duc la reducerea bunăstării sociale.
Explorând posibilităţile de interacţiune între firmă şi mediul său concurenţial, M. Porter
propune un model de analiză a contextului concurenţial. Modelul ia în consideraţie cinci forţe care
guvernează prin acţiunea lor concertată, definind contextul concurenţial. Postulatul de la care pleacă

2
Porter în demersul celor cinci forţe este acela conform căruia orice organizaţie are drept obiectiv
principal căutarea şi menţinerea avantajului concurenţial, în vederea îndeplinirii ţintei fundamentale,
respectiv obţinerea de profit. De aici, se desprinde necesitatea extinderii noţiunii de concurent;
acesta va fi considerat ca fiind orice entitate capabilă de a reduce capacitatea firmei de a genera
profit, de a-şi constitui şi conserva avantajele concurenţiale, într-un cuvânt susceptibil de a-i limita
dezvoltarea strategică.
Porter identifică cinci astfel de determinanţi ai contextului concurenţial, care prin acţiunile lor
strategice pot afecta profiturile firmei şi, global, echilibrul sectorului în propriul avantaj.

II. Potenţiali noi intraţi

V. Furnizori I. Grad de rivalitate în IV. Cumpărători

ramură

III. Produse substituente

Fig. 1. Cele cinci forţe concurenţiale identificate de M.Porter care determină

profitabilitatea ramurii economice

Factorii clasici de influenţă asupra contextului concurenţial:

I. Gradul de rivalitate existent între firmele deja implantate în sector determină intensitatea
concurenţială din sector, dată de lupta concurenţilor existenţi pentru mărirea propriilor cote de piaţă,
unii în detrimentul celorlalţi.
II. Ameninţarea reprezentată de concurenţii nou-intraţi în sector, a căror decizie de penetrare
poate genera proporţional cu forţa acestora, destabilizări în sector.
III. Pericolul reprezentat de fabricanţii de produse de substituţie, adică ceea ce în sens clasic
denumim concurenţi ai firmei.
IV. Puterea de negociere a clienţilor şi distribuitorilor, care pot fi consideraţi la rîndul lor
concurenţi ai firmei, în sensul în care prin acţiunile lor încearcă să obţină maximul de bunuri şi
servicii, la un preţ minim, ceea ce reduce inevitabil marjele de profit ale partenerilor.

3
 V. Puterea de negociere a furnizorilor, decurge din dorinţa acestora de a se poziţiona cît mai
favorabil posibil în lanţul profitabilităţii, prin creşterea preţurilor de vînzare sau prin menţinerea
acestora la acelaşi nivel, în condiţiile scăderii calităţii produselor livrate.
Conjuncţia celor cinci forţe poate determina, pe de o parte intensitatea concurenţială, iar, pe de
altă parte, rentabilitatea sectorului. Nu toate forţele acţionează cu aceeaşi intensitate; cele
predominante, care modelează concurenţa, diferă însă de la un sector la altul. Intensitatea fiecărei
forţe concurenţiale variază în funcţie de anumite caracteristici tehnice şi economice. Trebuie totuşi
făcută distincţia dintre structurarea fundamentală a unui sector, reflectată de jocul concurenţial, şi
numeroşii factori cu influenţe conjuncturale asupra structurii şi rentabilităţii sectorului. Fiecare
ramură este economică şi unică în felul ei, avînd propria structură-unicat.
Paralel cu acestea, nu trebuie însă neglijat impactul evoluţiei factorilor de macromediu, care
pot fi decisivi pentru dezvoltarea viitoare a sectorului analizat. Statul are o influenţă semnificativă
asupra comportamentului concurenţial al firmelor din sector.
Rolul statului manifestîndu-se, în primul rînd, prin reglementarea legislativă. Luînd în
consideraţie că una dintre sarcinile statului este promovarea liberei concurenţe, iar lupta
concurenţială este elementul central al mediului concurenţial, se impune ca o necesitate vitală
respectarea cadrului legal şi eliminarea practicilor de limitare şi distorsionare a concurenţei.

2. Conceptul pieței financiare prin prisma analizei concurențiale

Orice economie naţională este caracterizată de existenţa şi funcţionarea unor pieţe specializate,
unde se întâlnesc şi se reglează, liber sau dirijat, cererea şi oferta de active financiare, necesare
creării de resurse pentru dezvoltarea producţiei de bunuri şi servicii. Din punct de vedere al sferei de
cuprindere, în literatura de specialitate s-au conturat două accepţiuni referitoare la piaţa financiară: -
concepţia anglo-saxonă şi concepţia continental-europeană.
În concepţia anglo-saxonă, piaţa financiară este formată din piaţa de capital împreună cu
piaţa monetară. În acest context, pe piaţa de capital se asigură investirea capitalurilor pe termen
mediu şi lung. Pe piaţa monetară se realizează atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt prin
intermediul pieţei interbancare, a pieţei scontului, a pieţei efectelor de comerţ, a pieţei certificatelor
de comerţ, a pieţei eurovalutelor etc.
În concepţia continental - europeană, piaţa financiară face parte din piaţa de capital care are o
structură complexă ce cuprinde: piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară.

4
 Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu. Piaţa ipotecară este o piaţă
specifică finanţării construcţiei de locuinţe, pe care acţionează organismele ce acordă împrumuturi
sub forma creditului imobiliar. Acestea emit bilete ipotecare a căror valoare nominală este egală cu
mărimea împrumutului acordat persoanelor particulare ce solicită creditul necesar construcţiei de
locuinţe. Biletele ipotecare se transformă în lichidităţi prin vânzarea lor pe piaţa de capital. Pentru
rambursarea creditului, la scadenţă, beneficiarul împrumutului cumpără de pe piaţă bilete ipotecare
de o valoare egală cu cea a creditului primit plus dobânda aferentă acestuia.
În concepţia continental - europeană piaţa financiară este piaţa capitalurilor pe termen lung, pe
care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de
capitaluri. Piaţa financiară este cea pe care se cumpără şi se vând active financiare, fără a fi
schimbată natura lor. Ea exprimă o relaţie directă între deţinătorul şi utilizatorul de fonduri.
Domeniul de manifestare a finanţelor este cel al pieţei financiare şi al evaluării activelor care
se schimbă pe această piaţă. În acest context, mişcarea fondurilor într-o economie se poate realiza
fie prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la banci şi utilizarea de către acestea a resurselor
atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri ca finanţare indirect, fie prin emisiune de titluri
financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară, ca finanţare direct. În acest din urmă
caz, se pun în circulaţie titlurile financiare şi odată cu ele se stabileşte o reţea de relaţii între
emitenţii de titluri ce formează cererea de fonduri şi cumpărătorii de titluri, ca purtători ai ofertei de
fonduri.
Structura pieţei financiare este, aşadar, determinată de două categorii principale de agenţi
financiari:
a) Investitorii de capital formează oferta de capital naţional sau străin şi sunt grupaţi în
gospodării familiale, agenţi economici rentabili şi trezoreria publică.
b) Antrepenorii publici şi privaţi alcătuiesc cererea de capital naţional şi se confruntă cu
nevoi de finanţare a proiectelor lor de dezvoltare mai mari decât capacitatea acestora de
autofinanţare, fiind nevoiţi să apeleze la surse externe, prin emisiune şi vânzare de titluri
financiare.
Mai există o categorie importantă de întreprinderi pe piaţa financiară: cea a intermediarilor
financiari specializaţi, materializaţi în:
 instituţii financiare - de asigurări, de investiţii, de economii, bursiere - specializate
în transferul capitalului pe termen lung şi mediu;
 băncile comerciale - în general pentru termen scurt.

5
 Segmentul primar al pieţei financiare este indispensabil, asigurând emisiunea şi prima vânzare
a titlurilor noi şi se organizează prin intermediul băncilor sau al societăţilor de valori mobiliare.
Segmentul secundar este format de o piaţă, unde titlurile se revând în mod repetat, de regulă la
un preţ actual superior, acest gen de operaţiune este propriu Bursei de valori.
Piaţa monetară (sau piaţa creditului) are drept obiect capitalurile disponibile pe termen scurt.
Aceasta funcţionează cu participarea amplă a populaţiei, a firmelor şi îndeosebi a intermediarilor
bancari, instituţii cu largă funcţionalitate pe această piaţă.
Piaţa monetară este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active monetare cu scadenţe
relativ scurte (până la un an), fiind reprezentată de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă
negociabile. Pe piaţa interbancară operează banca centrală, băncile comerciale, trezoreria publică
care au calitatea de creditori, dar şi de debitori în cazul completării fondurilor proprii.
Tranzacţiile pe această piaţă îmbracă forma ”acordării-rambursării” creditelor. Pe piaţa
titlurilor de creanţă negociabile, operatori sunt toţi agenţii economici. Instrumentele negociate sunt:
certificatele de depozit, biletele de trezorerie, bonurile de tezaur, titluri pe termen scurt. Obiectul
tranzacţiilor de pe această piaţă este moneda. Legătura cu celelalte pieţe este evidentă, căci prin
monedă sunt reprezentate veniturile respectiv cererea şi, în consecinţă, consumul.
Abordarea conceptului de piață financiară în cadrul analizei concurențiale implică revizuirea
criteriilor care sunt la baza configurării pieței financiare.
Concurența pe piața financiară reprezintă un proces dinamic de întrecere dintre subiecții rivali
care acordă consumatorilor servicii financiare identice sau similare, și tind să-și asigure o cotă cît
mai mare de piață caracterizată prin rentabilitatea înaltă a capitalului.
Piața financiară este o piață specifică, pe care caracterul și intensitatea concurenței este
determinată în mare parte de structura pieței (numărul concurenților, barierele de intrare și ieșire de
pe piață ș.a.). Obiect al concurenței pe piața financiară îl reprezintă avantajele economice la care tind
instituțiile financiare, determinate de cota de piață, rentabilitate etc.
Consumatorii sunt subiecții relațiilor de pe piața financiară, în jurul cărora gravitează
instituțiile financiare, care în mare parte determină intensitatea concurenței din sector. Preferințele
consumatorilor formează cererea pentru anumite produse (servicii) financiare, iar satisfacerea
acestor necesități de către instituțiile financiare contribuie la creșterea rezultatelor acestora.
Ținând cont de faptul că consumatorul este elementul central al relațiilor concurențiale, piața
financiară în cadrul analizei concurențiale poate fi divizată în dependență de interesele
consumatorilor în următoarele componente:

6
  Piața de economii;
 Piața de multiplicare;
 Piața de asigurări;
 Piața de împrumut;
 Piața de transfer a mijloacelor bănești.
Structura pieței financiare prezentată mai sus corespunde mai bine obiectivelor analizei sub
aspect concurențial a pieței financiare, totodată, în cazul în care soluționarea unei probleme
concurențiale impune o clasificare mai detaliată autoritatea de concurență o poate face ținând cont
de prevederile legale.
În dependență de activitatea desfășurată pe piața financiară și competențele atribuite autorității
de reglementare, piața financiară din Republica Moldova poate fi divizată în 2 componente:
 Piața financiară bancară;
 Piața financiară nebancară.
Piața financiară bancară este reglementată de Banca Națională a Moldovei care
supraveghează activitatea băncilor comerciale, caselor de schimb valutar și prestatorilor de servicii
de plată nebancari.
Piața financiară nebancară este reglementată de Comisia Națională a Pieței Financiare care
supraveghează persoanele juridice ce desfăşoară activităţi profesioniste pe piaţa valorilor mobiliare
şi piaţa asigurărilor, fondurile nestatale de pensii, asociaţiile de economii şi împrumut, organizaţiile
de microfinanţare, organizaţiile de credit ipotecar și birourile ale istoriilor de credit.

3. Problematica concurenței în sectorul financiar

Sănătatea sectorului financiar este de o importanță deosebită pentru economia reală, deoarece
sectorul se află în centrul fiecărui sistem de piață funcțional. Băncile îndeplinesc funcții de
intermediere care sunt esențiale pentru economia reală. Aceste funcții facilitează și contribuie la
creșterea economică. În special, sectorul retail bancar este important pentru finanțarea
consumatorilor și a IMM-urilor. Dacă sectorul financiar nu funcționează bine, atunci întreaga
economie de piață nu funcționează bine.
Toate țările recunosc importanța și rolul special al sectorului financiar în economiile lor. Din
acest motiv, guvernele impun o reglementare și o supraveghere semnificativă pentru a asigura buna

7
funcționare a sectorului financiar, iar atunci când apar probleme, să aibă posibilitatea și să acționeze
rapid pentru a preveni crizele sistemice.
Concurența în domeniul financiar este în mod inerent imperfectă. Există asimetrii
considerabile privind nivelurile de risc dintre deponenți și instituții. Costurile de schimbare pentru
clienți sunt adesea substanțiale, astfel încât mulți clienți sunt reticenți în a schimba întreaga sau o
parte a afacerii lor între bănci, ceea ce poate constitui o barieră concurențială semnificativă la
intrare. Existența unor astfel de imperfecțiuni înseamnă că, în absența unei reglementări eficiente,
sectorul financiar ar genera riscuri pentru stabilitatea sistemului financiar și a economiei.
Legăturile dintre bănci prin intermediul piețelor interbancare și sistemele de plată sunt vitale
pentru funcționarea piețelor financiare. Cu toate acestea, natura interconectată a sectorului bancar o
face deosebit de vulnerabilă la externalitățile legate de posibilele efecte de ”contagiune”. Prăbușirea
unei singure bănci cheie poate avea un efect de domino care duce la pierderea îndelungată a
încrederii în sistemul financiar. Riscurile devin sistemice, pun în pericol întregul sistem bancar și
creează posibilitatea unei recesiuni grave.
În sectorul financiar, este necesară echilibrarea obiectivelor politicii de concurență și stabilitate
- obiective care nu sunt întotdeauna în totalitate compatibile între ele.
Obiectivele de politică economică pentru sectorul financiar includ promovarea atât a
competiției, cât și a stabilității. Concurența încurajează servicii financiare eficiente și inovatoare, în
timp ce stabilitatea este esențială pentru menținerea încrederii sistemice pe care depinde sectorul. Cu
toate acestea, aceste obiective nu pot fi întotdeauna compatibile între ele.
Prin urmare, reglementarea eficientă a pieței în sectorul financiar depinde de echilibrarea
nevoilor atât pentru concurență, cât și pentru stabilitate.
Deși politica în domeniul concurenței rămâne relevantă și semnificativă pe piețele financiare,
aplicarea acesteia nu este întotdeauna simplă și, prin urmare, merită luată în considerare individual.
Evaluarea concurenței pe piețele financiare este complexă datorită caracteristicilor lor specifice, cum
ar fi costurile de comutare, informațiile asimetrice și externalitățile pieței. Concentrarea pieței,
printre alți indicatori structurali, nu este o condiție suficientă pentru a aprecia concurența.
Analiza ultimei crize financiare permite evidențierea mai multor factori care au contribuit
declanșarea crizei. Aceștia includ factori macroeconomici, cum ar fi politica monetară liberală și
dezechilibrele globale care au dus la crearea bulelor pe piețele imobiliare, precum și factori
microeconomici precum cadrul normativ și instituțional slab și structura de finanțare a băncilor.
Criza financiară a fost cauzată mai degrabă de un eșec de reglementare decât de prezența

8
concurenței în sectorul financiar. Astfel, nu a existat o reglementare prudențială care ar fi putut
controla o concurență efectivă și benefică pe piață.
Concurența pe piețele financiare nu este o problemă în sine - mai degrabă, concurența în
absența unei reglementări adecvate poate fi problematică.
În multe aspecte ale sectorului, concurența funcționează bine și aduce mai multă eficiență și
beneficii pentru consumatori. O concurență sănătoasă în sectorul financiar îmbunătățește nu numai
funcționarea piețelor financiare, ci are și un impact benefic asupra economiei reale.
Concurența pe piețele financiare nu reprezintă o problemă în raport cu stabilitatea sectorului.
Ca și în majoritatea sectoarelor economice, beneficiile unei concurențe complete și eficiente în
sectorul financiar sunt eficiența sporită, furnizarea de produse mai bune consumatorilor finali, o mai
mare inovare, prețuri mai mici și o competitivitate internațională îmbunătățită. Prin urmare,
concurența în cadrul sectorului financiar trebuie încurajată, facilitată și protejată atunci când este
cazul. Aceasta include eliminarea restricțiilor inutile la concurență, care pot constitui o sursă majoră
de beneficii pentru băncile existente pe piață.
Cu toate acestea, concurența în absența unei reglementări adecvate poate fi problematică.
Pentru ca beneficiile concurenței să treacă pe întreaga piață, trebuie identificat și implementat un
cadru de reglementare și competitiv adecvat pentru sectorul financiar. Odată ce acest cadru este în
vigoare, guvernele trebuie să se asigure că măsurile pe termen scurt utilizate pentru salvarea și
restructurarea sistemului financiar (cum ar fi recapitalizarea, naționalizarea și ajutoarele de stat) nu
restrâng concurența pe termen lung. Ele pot apoi să protejeze obiectivele de eficiență și stabilitate.
Reglementarea financiară, ca și alte forme de reglementare, este necesară pentru a corecta
”eșecul pieței”. În cazul băncilor, eșecul pieței se datorează lipsei de transparență în ceea ce privește
profilul de risc al unei bănci, astfel încât piața să nu poată descuraja în mod adecvat băncile să își
asume riscuri excesive. În consecință, reglementarea financiară este necesară pentru a se asigura că
participanții de pe piață nu adoptă niveluri imprudente de risc. Reglementarea prudențială eficientă
sporește rezistența instituțiilor financiare la o criză.
Ideea că unele instituții financiare sunt ”prea mari pentru a eșua”, în măsura în care prăbușirea
acestora ar avea un efect negativ în mod disproporționat asupra întregului sector financiar și a
economiei în ansamblu, subminează atât stabilitatea financiară, cât și concurența pe piețele
financiare. O percepție că o instituție financiară este prea mare pentru a da faliment poartă cu ea o
garanție implicită că statul va interveni pentru a preveni colapsul. Aceasta, la rândul său, poate duce
la asumarea unor riscuri excesive de către astfel de instituții financiare.

9
 În general, băncile insolvabile ar trebui să aibă posibilitatea să eșueze. Cu toate acestea, pe
unele piețe se așteaptă ca anumite bănci-cheie să nu aibă dreptul să se prăbușească. Băncile ”prea
mari pentru a eșua” sunt instituții atât de mari încât participanții pe piață consideră că guvernul va
lua toate măsurile necesare pentru a-și păstra solvabilitatea în contextul unei crize. Ca politică
guvernamentală, ”prea mare pentru a eșua” îl izolează pe deponent de necesitatea de a cunoaște
starea financiară a băncii. În absența altor intervenții, acest lucru poate încuraja asumarea de riscuri,
astfel încât banca să-și asume un risc mai mare decât este prudent. Aceasta reprezintă o amenințare
la adresa stabilității pieței.
În plus, instituțiile care sunt prea mari pentru a eșua reprezintă o amenințare pentru concurența
pe piețele financiare. Băncile văzute de consumatori ca fiind prea mari pentru a eșua pot genera
distorsiuni concurențiale, deoarece pot avea un avantaj artificial în atragerea de fonduri, în special pe
piețele în care asigurarea de depozite este inadecvată. Astfel de instituții sunt, în fapt, subvenționate,
fiind în măsură să împrumute la rate mai mici decât concurenții lor mai mici, distorsionând în
consecință concurența normală pe piață.
Intervenția guvernului în sectorul financiar poate fi necesară și legitimă pe termen scurt în
timpul unei crize, însă pe termen lung trebuie restabilită concurența efectivă în acest sector.
Atunci când se confruntă cu circumstanțele crizei financiare, rolul central pe care îl joacă
sectorul financiar în economia în ansamblu poate face intervenția guvernului necesară pentru a
asigura stabilitatea pe termen scurt. Cu toate acestea, pe termen mediu și lung, obiectivele de
concurență trebuie urmărite și intervenția statului limitată.
Naționalizarea temporară a unei instituții financiare falimentare - dacă este foarte importantă
pentru întreaga economie - ar putea conduce la o opțiune mai competitivă decât o preluarea acesteia
de o altă instituție financiară pe termen lung, în special în cazul în care firma este re-privatizată într-
o manieră prudențială după ce stabilitatea a fost restabilită.
Atunci când se produce vindecarea instituțiilor naționalizate, ar trebui să se țină seama de
posibilitățile de îmbunătățire a structurii pieței, de exemplu prin divizarea unei instituții înainte de
vânzare sau prin vânzarea unei instituții unui participant străin, și nu unui cumpărător intern. Orice
probleme de concurență structurală care au apărut din cauza naționalizării ar trebui eliminate înainte
sau în timpul procesului de privatizare. În plus, participațiile publice din instituțiile naționalizate ar
trebui vândute înapoi în sectorul privat într-un interval de timp rezonabil, transparent și previzibil
pentru a limita timpul în care naționalizarea poate denatura concurența.

10
 Concurența are un rol fundamental în procesul de redresare a sectorului financiar. Factorii de
decizie politică nu ar trebui, prin urmare, să neglijeze rolul său important în acest context. Cu toate
acestea, deși nu ar trebui să existe niciun compromis în ceea ce privește standardele politicii în
domeniul concurenței, este nevoie de o flexibilitate în chestiunile procedurale pentru a se adapta
situațiilor de criză. Autoritățile de concurență ar trebui să-și adapteze prioritățile, să consolideze
politica de promovare a principiilor concurențiale și să acorde mai multă atenție cartelurilor și
fuziunilor. Divergențele dintre reglementarea prudențială și obiectivele politicii de concurență pot fi
reduse printr-o cooperare strânsă, inclusiv o consultare prealabilă între autoritățile de reglementare
din sectorul financiar și autoritatea de concurență.
Creșterea concurenței pe piețele financiare poate reduce probabilitatea apariției problemei
”prea mari pentru a eșua”. În cazul în care modificările structurale ale pieței nu sunt posibile sau de
dorit, ar trebui instituită o reglementare sectorială prudențială pentru a împiedica aceste întreprinderi
să exploateze protecția implicită a statului.
Problema ”prea mare pentru a eșua” este în primul rând una pentru reglementarea financiară,
dar ridică, de asemenea, probleme de concurență indirectă. Autoritățile de concurență au un rol
crucial în încercarea de a influența cadrul reglementărilor privind controlul concentrărilor.
Activitatea autorității de concurență ar trebui să fie coordonată cu autoritățile de reglementare. O
chestiune esențială este cum să prevenim apariția unor instituții ”prea mare pentru a eșua”. În cazul
în care există deja o instituție de acest fel, ar trebui puse în aplicare remedii comportamentale sub
forma reglementării prudențiale care să controleze stimulentele întreprinderii. În această privință,
din nou, reglementarea prudențială și politica de concurență pot fi complementare.

11