Sunteți pe pagina 1din 172

1|sabiadinstâncă t.h.

white

SABIA DIN STÂNCĂ


(REGELE ARTHUR)
T.H. WHITE

O poveste legendară despre copilărie şi aventură.


Au fost odată un băiat curios, Wart, şi un vrăjitor bătrân şi simpatic,
Merlyn. Transformat de Merlyn potrivit planurilor sale fantastice, Wart
învaţă de la o ştiucă ce înseamnă puterea, de la un uliu află ce este
curajul şi de la un bursuc deprinde paloarea cunoaşterii. Copilul trece prin
toate treptele iniţierii, primeşte o formaţie de cavaler şi se pregăteşte, fără
să ştie, să devină marele Rege Arthur.
Premiată în 2014 cu Retro–Hugo Award, Sabia din stânca este un
fantasy în care tradiţia şi modernitatea se întâlnesc cu umorul şi
înţelepciunea, creând personaje de neuitat, de la pătrunzătorul Merlyn la
eroicul Robin Wood şi Regele Pellinore, cel cu inima caldă.

Nu e nici un pământ oarecare,


Nici apă, lemn sau aer,
Ci Gramatica, Insula lui Merlin,
Acolo unde vom călători noi împreună.
CUPRINS
2|sabiadinstâncă t.h.white

CAPITOLUL I...................................................................................... 3
CAPITOLUL II..................................................................................... 8
CAPITOLUL III.................................................................................. 13
CAPITOLUL IV.................................................................................. 19
CAPITOLUL V................................................................................... 21
CAPITOLUL VI.................................................................................. 28
CAPITOLUL VII................................................................................30
CAPITOLUL VIII...............................................................................40
CAPITOLUL IX.................................................................................48
CAPITOLUL X..................................................................................52
CAPITOLUL XI.................................................................................58
CAPITOLUL XII................................................................................63
CAPITOLUL XIII...............................................................................68
CAPITOLUL XIV...............................................................................73
CAPITOLUL XV................................................................................77
CAPITOLUL XVI...............................................................................80
CAPITOLUL XVII..............................................................................87
CAPITOLUL XVIII.............................................................................91
CAPITOLUL XIX...............................................................................97
CAPITOLUL XX..............................................................................101
CAPITOLUL XXI.............................................................................104
CAPITOLUL XXII............................................................................111
CAPITOLUL XXIII...........................................................................114
CAPITOLUL XXIV...........................................................................118

CAPITOLUL I

În zilele de luni, miercuri şi vineri se studia caligrafia de curte şi


Summulae Logicales1, restul săptămânii fiind dedicat Organonului2,
repetiţiei şi astrologiei. Guvernanta nu reuşea niciodată să dea de capăt
astrolabului3, iar când se încurca rău de tot, i–l confisca lui Wart,
plesnindu–l peste mână. Pe Kay nu îl plesnea peste mână, deoarece el
era viitorul Sir Kay, stăpânul domeniului. Lui Wart 4 i se spunea aşa
pentru că Wart rima întrucâtva cu Art, prescurtarea numelui său
adevărat. Kay îi dăduse porecla asta. Lui Kay nu i se spunea altfel decât
Kay, pentru că era sub demnitatea lui să aibă vreo poreclă şi s–ar fi
mâniat îngrozitor dacă ar fi încercat cineva să îi dea vreuna. Guvernanta
avea păr roşu şi o cicatrice misterioasă, care, după ce le fusese arătată
tuturor femeilor din castel, în spatele uşilor închise, îi adusese un imens
1 Celebru manual de logică aristoteliană, scris de Petrus Hispanus (Pedro Hispano) în secolul al XIII—lea şi folosit ca material didactic în universităţile
europene până în secolul al XVII—lea.
2 Nume colectiv dat celor şase tratate de logică ale lui Aristotel, considerat întemeietorul disciplinei logicii.
3 Instrument folosit pentru măsurarea poziţiei aştrilor şi a înălţimii lor deasupra orizontului, pentru măsurarea unghiurilor, dar şi aparat folosit la
determinarea longitudinii şi latitudinii.
4 Neg, dar şi băiat nesuferit, în limba engleză.
3|sabiadinstâncă t.h.white

prestigiu. Se credea că semnul era în locul pe care şedea şi că îl


dobândise la un picnic, aşezându–se din greşeală pe o armură. În cele
din urmă s–a oferit să i–l arate şi lui Sir Ector, tatăl lui Kay, apoi a
suferit o criză de isterie şi a fost dată afară. Mai târziu s–a aflat că
stătuse trei ani într–un spital pentru cei cu minţile rătăcite.
După–amiezile, programul era următorul: lunea şi vinerea, exerciţii cu
lancea şi călărie; marţea, vânătoare cu şoimi; miercurea, scrimă; joia, tir
cu arcul; sâmbăta, teoria cavalerismului, cu laudele ce trebuiau aduse
în diferite ocazii, terminologia şi eticheta vânătorii. Dacă, de pildă, nu
făceai ce trebuie atunci când cornul vestea moartea unei ciute sau a
unui mistreţ, erai pus să te îndoi de mijloc peste leşul sălbăticiunii şi
plesnit cu latul săbiei. Pedepsei i se spunea „a fi trecut prin sabie". Era o
zbenguială, un soi de glumă, ca ritualul bărbieritului când eşti primit
într–un grup nou. Kay nu era niciodată trecut prin sabie, deşi greşea
adesea.
Cum s–au descotorosit de guvernantă, Sir Ector a declarat:
― În fond şi la naiba, nu–i putem lăsa pe băieţi s–alerge ca nişte
derbedei toată ziulica – în fond şi la naiba, nu? La vârsta lor, le trebuie o
educaţiune de prima mână. Pe vremea mea, făceam latină şi alte cele,
încă de la cinci dimineaţa. Fericite zile. Mai dă–mi nişte porto 5 .
Sir Grummore Grummursum, care îşi petrecea noaptea la castel, fiind
prins de lăsarea întunericului chiar în toiul unei aventuri cavalereşti 6,
spuse că, pe vremea lui, era biciuit în fiecare dimineaţă, pentru că se
ducea la vânătoare cu şoimi în loc să–nveţe. Pe seama acestei mari
slăbiciuni punea faptul că nu reuşise niciodată să treacă de viitorul
simplu al verbului utor. Era în prima treime a paginii din stânga, zicea.
El crezuse că e la pagina nouăzeci şi şapte. Îi mai dădu nişte porto.
― Cum a mers aventura de azi? îl întrebă Sir Ector.
― A, destul de bine, răspunse Sir Grummore. De fapt, a fost o zi pe
cinste. Am dat peste un flăcău pe nume Sir Bruce Saunce Pite, taman
când tăia capul unei fecioare în satul Weedon, l–am fugărit până pe
Moşia Mixbury, în Bicester, unde ipochimenul a cotit–o pe alt drum. I–
am pierdut urma în Pădurea Wicken. O goană de vreo douăzeci şi cinci
de mile7 bune.
― Unu' care nu se uită–napoi, zise Sir Ector. Da', că veni vorba de
băieţi şi de latineasca lor, adăugă bătrânul domn. Ştii, amo, amas8 şi
alergatul ca nişte derbedei toată ziulica – dumneata ce m–ai sfătui? –Ah,
răspunse Sir Grummore, ducând un deget la nas şi făcând cu ochiul la
sticlă, pentru asta e nevoie de puţină chibzuială. Dacă nu ţi–e cu
supărare că–mi dau și eu cu părerea.

5 Vin de Porto, produs în regiunea Douro din Portugalia.


6 Noţiunea de quest, folosită des de autor, este complexă şi dificil de redat în limba română, ea reprezentând în acelaşi timp şi o aventură, şi o încercare de
atingere a unui ţel înalt (de pildă, găsirea Sfântului Graal), dar şi o datorie a cavalerului.
7 O milă terestră este egală cu 1,6 kilometri.
8 Iubesc, iubeşti, în limba latină.
4|sabiadinstâncă t.h.white

― Nu mă supăr deloc. Mare bunătate îţi faci că ne dai o părere. Şi–ţi


foarte mulţumesc. Mai ia nişte porto.
― Grozav vin aveţi.
― Primit de la un amic.
― Dar, că veni vorba de băieţii dumitale, reluă Sir Grummore. Câţi
sunt la număr, ai ştiinţă?
― Doi. Adică, dacă îi punem la socoteală pe amândoi.
― N–ar fi o idee să–i trimiţi la Eton? se interesă, precaut, Sir
Grummore. Cale lungă pană acolo, e–adevărat.
De fapt, nu chiar la Eton făcea el referire, deoarece Colegiul Preasfintei
Fecioare a fost întemeiat abia în 1440, ci la un lăcaş asemănător. De
asemenea, cei doi beau în realitate vin de Metheglyn, nu de Porto, însă
denumirea modernă vă ajută să vă imaginaţi atmosfera.
― Nu calea lungă–i necazul, spuse Sir Ector, ci faptul că trece prin
ţinuturile namilei ăleia, cum îi zice... Pricepi?
― Cum îi zice?
― Acu' nu–mi amintesc, să mă tai. Ăla care şade pe malurile Râului
Gâlgâitor.
― Galapas.
― Ăsta–i omul.
― Ar mai fi o ieşire – să le tocmeşti un dascăl, sugeră Sir Grummore.
― Adică un ins care te învaţă.
― Întocmai. Un dascăl, ştii 'mneata. Un ins care te învaţă.
― Mai ia nişte porto, îl invită Sir Ector. Iţi prinde bine după atâtea
aventuri.
― Splendidă zi, remarcă iarăşi Sir Grummore. Doar că, în zilele
noastre, nu prea mai omori nimic. Fugi douăzeci şi cinci de mile, apoi îl
încolţeşti sau îi pierzi urma. Cel mai supărător e când începi o nouă
aventură.
― Toţi căpcăunii sunt omorâţi la vânătoarea de toamnă. Dup–aia, ai
parte de–o fugăreală straşnică, dar îţi scapă.
― Li se pierde urma mirosului, aş zice. Ăsta–i necazul cu căpcăunii
într–o ţară mare. Li se pierde urma mirosului.
― Dar, şi de–ar fi să tocmesc un dascăl, nu văz de unde l–aş lua.
― Dă anunţ, sugeră Sir Grummore.
― Am dat, zise Sir Ector. L–a strigat Vestitorul de Huberland și Cardoile.
― Ar mai fi o ieşire: să pleci într–o aventură, zise Sir Grummore.
― Adică să plec în căutarea unui dascăl, lămuri Sir Ector.
― Întocmai.
― Hic, haec, hoc9, spuse Sir Ector. Hai să mai luăm nişte vin din ăsta,
oricum şi–ar zice.
― Hunc, îl aprobă Sir Grummore.
Şi aşa a rămas. A doua zi, după ce Sir Grummore Grummursum a
plecat la casa lui, Sir Ector şi–a făcut nod la batistă ca să nu uite să
9 Acesta, aceasta, acesta, în limba latină.
5|sabiadinstâncă t.h.white

pornească în căutarea unui dascăl, de îndată ce timpul îi va permite, şi


cum nu ştia prea bine de unde s–o apuce, le–a spus băieţilor că Sir
Grummore le sugerase şi îi avertizase ca, până atunci, să nu se poarte
ca nişte derbedei. Apoi au plecat cu toţii la fân.
Era iulie, o lună în care toţi cei în putere – bărbaţi sau femei – trudeau
la câmp sub îndrumarea lui Sir Ector. în tot cazul, era un moment în
care băieţii erau iertaţi de educaţiune.
Castelul lui Sir Ector se înălţa într–o poiană foarte întinsă, aflată într–o
pădure şi mai întinsă. Avea o curte şi un şanţ cu apă în care înotau
ştiuci. Şanţul era traversat de un pod de piatră fortificat care se termina
la jumătatea drumului. Cealaltă jumătate era acoperită de un pod
rabatabil din lemn, care se trăgea în fiecare seară. De îndată ce traversai
podul, te trezeai în capul uliţei satului – una singură avea – care ţinea
cale de vreo jumătate de milă, mărginită de–o parte şi de alta de case cu
pereţi din lut amestecat cu nuiele şi acoperişuri de stuf. Uliţa împărţea
poiana în două câmpuri uriaşe – cel din dreapta era cultivat în sute de
fâşii lungi şi înguste, iar cel din dreapta cobora lin spre malul unui râu,
servind drept păşune. Jumătate din câmpul din dreapta era împrejmuit
special pentru fân.
Era iulie şi vreme de iulie adevărată, cum se pomenea odinioară în
Vechea Anglie. Toţi se trezeau cu pielea de–un cafeniu strălucitor, ca la
indienii americani, cu ochii strălucind ca jăraticul şi dinţii albi,
sclipitori. Câinii umblau cu limba atârnând de–un cot sau zăceau
gâfâind în vreun petic de umbră, în timp ce caii asudau, plesneau din
cozi şi încercau să îşi alunge muştele de pe burţi, lovindu–le cu
enormele copite din spate. Vacile erau lăsate să pască de capul lor şi din
când în când puteau fi văzute galopând cu cozile în vânt, lucru care îl
scotea din fire pe Sir Ector.
Sir Ector stătea cocoţat în vârful unei căpiţe, de unde vedea bine pe
toată lumea, şi urla porunci pe deasupra câmpului de optzeci de hectare
până se făcea vineţiu la faţă. Cei mai de ispravă cosaşi lucrau în linie
acolo unde iarba nu fusese încă tăiată, coasele vuind în lumina
orbitoare a soarelui. Femeile, înarmate cu greble de lemn, adunau fânul
uscat în şiruri lungi, iar cei doi băieţi îl întorceau cu furcile, ca să fie
mai uşor de ridicat. In urma lor veneau huruind carele cele mari, cu roţi
din lemn şi trase de cai sau de boi albi, cu pasul agale. Un bărbat stătea
în car ca să primească fânul şi să dea instrucţiuni, în vreme ce de–o
parte şi de alta păşeau alţi doi, ridicând cu furcile grămăjoarele pregătite
de băieţi şi aruncându–le în car. Acesta era mânat pe cărarea dintre
două şiruri de fân şi era încărcat după o ordine strictă, începând de la
capră şi continuând spre spate, bărbatul dinăuntru strigând pe un ton
sever unde voia să fie aruncată următoarea grămadă. Cei de jos îi
bodogăneau pe băieţi că nu aşezaseră fânul cum trebuia şi ameninţau
că o să le tăbăcească pieile dacă rămâneau în urma celorlalţi.
6|sabiadinstâncă t.h.white

După ce umpleau carul, îl trăgeau până lângă căpiţa lui Sir Ector şi îi
aruncau acestuia fânul cu furcile. Truda le era uşurată de faptul că
grămezile fuseseră aşezate rânduit, nu ca în vremurile de astăzi. Sir
Ector se căţăra grăbit în vârful clăii, încurcându–şi astfel ajutoarele,
singurele care munceau de fapt, călcând fânul în picioare, asudând,
râcâind înjur cu furca, căznindu–se să înalţe căpiţa cât mai drept şi
urlând că totul se va spulbera la prima adiere de vânt dinspre apus.
Lui Wart îi plăcea tare mult să adune fânul şi era foarte priceput la
asta. Kay, cu doi ani mai mare, stătea de obicei la marginea grămezii pe
care încerca s–o ridice, aşa că muncea de două ori mai mult şi izbândea
numai pe jumătate cât Wart. Nu suferea înfrângerile şi se lupta cu
ticălosul de fân – pe care îl mânuia de parcă ar fi fost otravă – până
cădea din picioare.
Ziua de după vizita lui Sir Grummore a fost una foarte fierbinte pentru
oamenii care au trudit de la un muls la celălalt, şi–apoi iarăşi, până la
asfinţit, luptându–se cu stihia aceea cumplită. Căci pentru ei, fânul era
o stihie a naturii, asemeni valurilor mării sau vânturilor, în care se
scăldau şi se aruncau, ba chiar şi respirau. Seminţele şi paiele mai mici
le rămâneau în păr, în gură şi–n nări, li se strecurau pe sub haine şi îi
gâdilau. Erau îmbrăcaţi uşor, iar umbrele dintre muşchii netezi păreau
nişte pete albăstrui pe pielea de culoarea castanei. De dimineaţă, cei
care se temeau de fulgere boliseră.
Furtuna s–a dezlănţuit spre după–amiază. Sir Ector nu le–a îngăduit să
se oprească din lucru până ce trăsnetele orbitoare nu au ajuns
deasupra câmpului. Şi–atunci, din cerul negru ca noaptea, rafalele de
ploaie s–au năpustit asupra lor, făcându–i ciuciulete şi orbindu–i. Băieţii
se ghemuiseră sub căruţe şi se acoperiseră cu fân, pentru ca vântul
tăios să nu le îngheţe trupurile ude, şi toţi glumeau veseli în vreme ce în
jurul lor vuia tot iadul. Kay tremura, deşi nu de frig, dar glumea şi el
împreună cu ceilalţi, nevrând nici mort să arate că îi e teamă. La ultimul
şi cel mai puternic tunet, oamenii tresăriră fără să vrea şi, cum se
văzură unii pe ceilalţi tresărind, se puseră pe râs ca să–şi ascundă
ruşinea.
Ploaia a pus capăt zilei de lucru la câmp şi a dat semnalul că putea să
înceapă joaca. Băieţii au fost trimişi la castel, să se schimbe de hainele
ude. Bătrâna doamnă, doica lor, le–a adus veste uscate dintr–un dulap,
i–a certat că răciseră cobză şi l–a ocărât pe Sir Ector că s–a lungit atâta.
Apoi cei doi şi–au tras pe ei cămăşi curate şi au dat năvală în curtea
care strălucea, spălată de ploaie.
― Eu propun să–l luăm pe Cully şi să vedem dacă prindem niscai
iepuri, strigă Wart.
― Iepurii nu ies pe vreme ploioasă, i–o întoarse Kay, sarcastic, nespus
de încântat că îl luase la ştiinţele naturale.
― Ei, hai. Cât ai bate din palme, s–a şi uscat.
― Atunci, îl duc eu pe Cully.
7|sabiadinstâncă t.h.white

De câte ori mergeau la vânătoare, Kay ţinea morţiş să ducă el uliul–


şoimar şi să îl elibereze. Pretenţie la care era îndreptăţit – nu doar
pentru că era mai în vârstă decât Wart, ci şi pentru că era fiul legiuit al
lui Sir Ector. Wart nu era fiu legitim. Nu înţelegea ce înseamnă asta, dar
îi pricinuia numai durere, fiindcă, în ochii lui Kay, îl făcea să pară
cumva inferior. Lipsa părinţilor îl făcea şi altfel decât restul, iar Kay îl
învăţase că nu e bine să fii altfel. Nimeni nu aducea vorba de faţă cu el,
dar când rămânea singur se gândea adesea la asta şi se întrista. Nu–i
plăcea deloc când oamenii deschideau discuţia. Şi cum asta se întâmpla
de câte ori băieţii se certau cine are întâietate, se obişnuise să cedeze
înainte să spună cineva ceva. De altminteri, îl admira pe Kay şi nu avea
calităţi de conducător. Se născuse să venereze eroii, nu să fie erou.
― Atunci, să mergem! strigă Wart, şi–o tuliră amândoi spre adăpostul
păsărilor, făcând vreo câteva tumbe pe drum.
Alături de grajduri şi de coteţele câinilor, adăpostul păsărilor de
vânătoare era una dintre cele mai însemnate părţi ale castelului. Se afla
chiar în dreptul salonului principal, cu faţa spre sud. Din motive de
apărare, ferestrele exterioare trebuiau să fie mici, însă cele interioare,
care dădeau în curtea castelului, erau mari şi însorite. Fiecare avea şipci
verticale dese, bătute în cuie. Geamuri nu erau, dar ca să nu îi tragă
curentul pe şoimi, la cele mici se puseseră obloane de corn. La un capăt
se afla un mic şemineu şi un soi de colţişor tihnit, precum sunt acelea
din depozitele de harnaşament, unde grăj–darii curăţă şeile şi căpestrele
în nopţile ploioase, după o vânătoare de vulpi. Tot aici mai găseau şi
câteva scăunele, un ceaun, o masă de lucru cu tot felul de cuţite şi
instrumente chirurgicale, şi nişte poliţe pe care odihneau oale de
pământ. Pe oale scria Cardamom, Ghimbir, Zahăr de orz, Praf de sfadă,
Pentru sforăit, Pentru duhuri, Verty etc. Ici, colo atârnau burdufuri din
piele din care se tăiau bucăţi pentru glugile păsărilor şi pentru lesele în
care erau ţinute. De un şir ordonat de cuie erau agăţaţi clopoţei, cârlige
şi inelele din argint care prindeau lesa de încheietura şoimarului, toate
gravate cu numele Ector. Pe cea mai frumoasă dintre etajere erau
înşirate glugile: unele vechi, din piele crăpată, făcute special pentru
păsările de vânătoare, încă înainte de naşterea lui Kay; altele mititele de
tot, pentru şoimii de iarnă; unele ceva mai mărişoare, pentru şoimii
călători; glugi noi şi nespus de frumoase, făurite în nopţile lungi şi
plictisitoare de iarnă. în afară de cele mari, toate erau lucrate în culorile
lui Sir Ector: piele albă tivită cu roşu şi–n vârf câte un mănunchi de
pene cenuşiu–albăștrii, smulse din gulerul unui bâtlan. Pe masa îngustă
de lucru zăcea un talmeş–balmeş de vechituri şi ciudăţenii, din cele care
se găsesc în orice atelier: bucăţi de sfoară, sârmă şi metal, unelte, nişte
pâine şi brânză ronţăite de şoareci, o ploscă de piele, nişte mănuşi
pentru mâna stângă jerpelite, cuie, petice de sac, câteva momeli şi un
răboj scrijelit în grabă. Răbojul suna cam aşa: Epuri TTTTTTTT, Cerv III
etc. Autorul nu prea ştia să scrie corect.
8|sabiadinstâncă t.h.white

În celălalt colţ al încăperii, scăldate în lumina strălucitoare a soarelui,


se înşirau postamentele de care erau legate păsările: doi pui de şoim de
iarnă, care abia începuseră dresajul; o bătrână şoimăriţă călătoare, care
nu prea era de folos în ţinutul acela împădurit, dar era păstrată de
dragul aparenţelor; un vânturel cu ajutorul căruia băieţii deprinseseră
arta vânătorii cu şoimi; un uliu păsărar pe care, în mărinimia lui, Sir
Ector îl ţinea pentru preotul paroh; şi în sfârşit, închis cu grijă într–un
ţarc numai al său, uliul porumbar pe nume Cully.
Adăpostul era bine întreţinut, cu rumeguş pe jos ca să absoarbă
găinaţul, murdăria fiind curăţată zilnic. Sir Ector venea pe–acolo în
fiecare dimineaţă la ora şapte, şoimarii aşteptându–l la intrare în poziţie
de drepţi. Dacă uitaseră să se pieptene, îi pedepsea să stea închişi toată
ziua. Lor nici că le păsa.
Kay îşi puse una dintre mănuşile de piele şi îl chemă pe Cully de unde
şedea cocoţat. Insă Cully, cu penele adunate şi o dispoziţie ursuză, se
mulţumi să îi arunce o căutătură urâtă cu ochii lui galbeni şi nu
catadicsi să se mişte. Kay fu nevoie să îl ia pe sus.
― Crezi că e înţelept să–l eliberăm? întrebă Wart, neîncrezător. Când
năpârleşte aşa?
― Sigur că da, nătăfleţule, zise Kay. Nu vrea decât să fie purtat niţel ca
un rege, atâta tot.
Şi împreună au pornit peste câmp, observând în treacăt că fânul atent
adunat era iarăşi ud şi îşi pierdea calităţile, şi s–au îndreptat către
terenul de vânătoare, unde copacii începuseră să crească, deocamdată
mai rari, ca într–un parc, dar îndesindu–se treptat şi topindu–se în
umbrele pădurii. Iepurii îşi săpaseră sute de vizuini la umbra acestor
arbori, atât de aproape unele de altele încât problema nu era să găseşti
iepurele, ci să îl prinzi departe de sălaşul lui.
― Hob zice că nu trebuie să–i dăm drumul lui Cully înainte să se fi
înălţat măcar de două ori, spuse Wart.
― Hob nu ştie nimic. Numai cel care poartă şoimul pe mână ştie când e
gata de zbor pasărea. Şi la urma urmei, Hob e doar un ţăran, adăugă
Kay şi începu să dezlege lesa păsării.
Simţind că a fost eliberat din legături ca să poată începe vânătoarea,
Cully făcu câteva mişcări, parcă vrând să se înalţe. Îşi înfoie pieptul,
penele aripilor şi puful moale de pe coapse. Dar se răzgândi, sau chibzui
mai bine, şi se potoli fără un sunet. Această mişcare a păsării îi dădu
ghes lui Wart să îl ţină şi el puţin. Tânjea să îl ia de pe încheietura lui
Kay şi să îl mânuiască aşa cum se cuvine. Era sigur că ar fi izbutit să îi
stârnească păsării pofta de vânătoare, scărpinându–i picioarele şi
ciufulindu–i cu blândeţe penele de pe piept. Numai de i s–ar îngădui să
facă asta, în loc să îşi târşâiască picioarele în urma lui Kay, cărând
momeala. Însă ştia cât de sâcâitor era pentru fratele lui să fie mereu
împroşcat cu sfaturi, aşa că îşi ţinu gura. La fel ca în războaiele
moderne, în care este cu desăvârşire interzis să îţi critici comandantul,
9|sabiadinstâncă t.h.white

nici la vânătoarea cu şoimi nu este îngăduit să tulburi judecata


şoimarului cu sfaturi dinafară.
― Hop! strigă Kay, azvârlind braţul în sus ca să îi dea uliului mai multă
înălţime, şi Cully fu în aer cât ai clipi, la timp ca să zărească un iepure
ţâşnind peste câmpul cu iarbă măruntă.
Surprinşi de mişcare, Wart, iepurele şi uliul rămaseră un moment
stană de piatră, apoi enormele aripi ale asasinului aerian începură să
vâslească în văzduh, dar fără tragere de inimă. Iepurele se făcu nevăzut
într–o vizuină. Uliul se avântă precum un copil care se dă în leagăn,
până îşi strânse aripile şi se aşeză pe creanga unui copac. Se uită în jos
la stăpânii lui, deschise ciocul şi scoase un gâfâit furios de înfrângere,
apoi rămase nemişcat. Cele două inimi încremeniră şi ele.
10 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL II

După ce petrecuseră o bună bucată de vreme fluierând, momind şi


urmărindu–l pe nefericitul uliu din copac în copac, pe Kay îl apucă furia.
― Lasă–l să plece, zise el. Oricum nu e bun de nimic.
― Vai, dar nu putem să îl părăsim, strigă Wart. Ce o să spună Hob?
― E uliul meu, nu al lui Hob! exclamă Kay, furios. Ce importanţă are ce
o să spună Hob? E o slugă şi nimic mai mult.
― Dar Hob a fost cel care l–a dresat pe Cully. Nouă ne dă mâna să
vânăm cu el, pentru că nu noi am stat treji cu uliul vreme de trei nopţi,
nu l–am purtat de colo, colo şi altele asemenea. Insă nu avem voie să îl
pierdem. Ar fi o mişelie faţă de Hob.
― Aşa–i trebuie. Hob e un nătărău, iar uliul e un prăpădit. Cine are
trebuinţă de un uliu prăpădit? Dacă ţii aşa de tare la amândoi, rămâi tu
aici. Eu mă întorc acasă.
― Rămân, spuse Wart cu tristeţe, dacă îl trimiţi încoace pe Hob.
Kay se îndepărtă în direcţia greşită, furios în adâncul sufletului fiindcă
ştia că eliberase pasărea într–un moment neprielnic, aşa că Wart fu silit
să îi strige care era drumul bun. Apoi acesta se aşeză la umbra arborelui
şi se uită în sus la Cully, aşa cum se uită o pisică la o vrăbiuţă, cu
inima bătându–i nebuneşte.
Pentru Kay nu era nicio tragedie, fiindcă oricum nu îl interesa
vânătoarea cu şoimi decât ca ocupaţie potrivită pentru un băiat de
familie nobilă, însă Wart avea inimă de şoimar şi ştia că pierderea unei
păsări e o nenorocire fără seamăn. Ştia că Hob trudise paisprezece ore
pe zi ca să îl dreseze pe Cully şi că munca lui nu fusese mai prejos de
lupta lui Iacov cu îngerul. Dacă se rătăcea, Cully ar fi luat cu el şi o
parte din inima lui Hob. Wart nu avea curajul să înfrunte privirile
încărcate de reproş ale şoimarului, mai ales după toate învăţăturile
primite de la el.
Ce să facă? înţelept era să stea nemişcat, să lase jos momeala cu
bucăţele de carne şi să aştepte ca uliul să se liniştească şi să coboare de
bună voie. Dar Cully nu părea să aibă asemenea gânduri. In seara de
dinainte se înfruptase pe săturate, aşa că nu îi era deloc foame. In plus,
era ţâfnos din pricina căldurii. Băieţii care îl urmăriseră din copac în
copac, fluturând din braţe şi fluierând, îi tulburaseră creierul şi aşa
nevolnic. Acum nu prea ştia ce vrea, dar în niciun caz nu era ce voiau
alţii. Poate că ar fi drăguţ să omoare ceva, îşi zise în sinea lui. Aşa, de
ciudă.
Mai trecu o vreme. Wart ajunse la marginea pădurii adevărate, iar
Cully, în ea. După un şir de mutări enervante, cei doi se apropiaseră tot
mai mult de pădure, îndepărtându–se în acelaşi timp de castel, până
ajunseseră la primii copaci. Băiatul nu mai fusese niciodată atât de
departe de casă.
11 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Wart nu s–ar fi temut câtuşi de puţin de o pădure englezească din


vremurile noastre, însă măreţii codri întortocheaţi ai Vechii Anglii erau
cu totul altceva. Nu doar din pricină că erau împânziţi de mistreţi, care,
vara, umblau de colo, colo, râmând furios pământul în căutarea hranei,
sau că vreun lup rătăcit ar fi putut să pândească din spatele unui
copac, cu ochi galbeni şi fălci lacome. Jivinele haine nu erau singurii
locuitori ai umbrelor dese. Când oamenii înşişi se sălbăticeau, îşi căutau
sălaş aici – răufăcători vicleni şi sângeroşi ca nişte corbi şi la fel de
năpăstuiţi ca ei. Wart se gândea mai ales la un ins pe nume Wat,
pomenit de săteni atunci când voiau să îşi sperie copiii neastâmpăraţi.
Pe vremuri locuise şi el în satul lui Sir Ector, iar Wart şi–l amintea
destul de bine. Se uita cruciş, nu avea nas şi era nevolnic la minte.
Copiii aruncau după el cu pietre, într–o zi s–a năpustit asupra lor, l–a
prins pe unul, a scos un fel de mârâit şi l–a muşcat de nas. Apoi a fugit
în codru. în lipsa lui, copilul fără nas rămăsese să încaseze pietrele, iar
despre Wat se spunea că aleargă prin pădure în patru labe şi îmbrăcat
în piei de animal.
În vremurile acelea de poveste, codrii mai adăposteau şi vrăjitori, şi
nişte animale ciudate, din acelea care nu se întâlnesc în lucrările de
istorie naturală. Aici îşi făceau veacul şi bande obişnuite de tâlhari
saxoni – nu inşi ca Wat –, îmbrăcaţi în verde şi iscusiţi la mânuirea
arcului. Ba mai găseai şi niscai balauri, din aceia cât şopârla, care îşi
duceau zilele pitiţi pe sub pietre şi şuierau ca nişte ceainice.
Colac peste pupăză, se lăsa noaptea. în pădure nu erau poteci şi niciun
sătean nu ştia ce se află dincolo de ea. Tăcerea înserării căzuse grea
peste arborii care îl priveau muţi pe Wart.
Băiatul simţea că ar fi fost mai cuminte să se întoarcă acasă, cât încă
mai ştia unde se află, dar, suflet neînfricat, nu voia să se dea bătut.
înţelegea că, după o noapte petrecută în libertate, uliul s–ar fi sălbăticit
şi ar fi fost cu neputinţă de prins. Cully era o pasăre călătoare. Dar dacă
sărmanul Wart ar fi izbutit să îl priponească în locul unde se cuibărise
şi dacă Hob ar fi apărut tocmai atunci cu o făclie, poate că ar mai fi
reuşit să îl prindă, căţărându–se în copac cât uliul era ameţit de somn şi
de lumina făcliei. Băiatul zărea arborele în care zburase Cully, cam la o
sută de iarzi10 în inima codrului des, dar nu foarte lămurit, din pricina
puzderiei de ciori care se întorceau la cuiburi să doarmă.
Crestă un semn în coaja unui arbore de la marginea pădurii, sperând
că astfel va găsi mai uşor drumul înapoi, apoi se avântă în hăţişuri,
luptându–se să înainteze. După croncănitul ciorilor, îşi dădu seama că
uliul se mutase, afundându–se şi mai mult.
Noaptea se lăsă peste băieţelul care se căznea să străbată rugii de
mure. Dar el îşi continuă cu încăpăţânare lupta, ascultând atent în jur,
iar evadările lui Cully deveniră tot mai somnoroase şi mai scurte, până
ce, în sfârşit, chiar înainte ca totul să se cufunde într–o beznă ca de
10 Un iard este egal cu aproximativ un metru.
12 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

smoală, Wart zări profilându–se pe cer umerii strânşi ai păsării adormite


într–un copac. Se aşeză la rădăcină, ca să nu îi tulbure somnul, iar
uliul, stând într–un picior, îl ignoră cu desăvârşire.
„Chiar dacă nu vine Hob", zise Wart în sinea lui, „şi nu văd cum mi–ar
mai putea găsi urma în codrul ăsta fără poteci, poate că am să izbutesc
să mă caţăr în copac, cam pe la miezul nopţii, şi să îl dau singur jos pe
Cully. S–ar putea să rămână acolo până atunci, pentru că, între timp, o
să doarmă buştean. Am să încerc să îi şoptesc cu glas blând, ca să
creadă că a venit şoimarul să îl ia cât are gluga pe cap. Va trebui să mă
caţăr fără niciun zgomot. Apoi, dacă reuşesc să pun mâna pe el, va
trebui să găsesc drumul spre casă, unde o să aflu podul tras. Dar poate
că mă aşteaptă cineva, fiindcă sigur le–a spus Kay că am rămas pe–
afară. Mă întreb încotro o fi drumul? Tare aş vrea să nu fi plecat Kay."
Se ghemui între rădăcinile copacului, încercând să se aşeze astfel încât
să nu îl împungă în spate lemnul tare.
„Cred că drumul e în spatele molidului ăluia uriaş, cu vârful ascuţit. Ar
fi bine să ţin minte în ce parte asfinţeşte soarele, pentru ca mâine, la
întoarcere, să mă îndrept către ea. S–a mişcat oare ceva sub molid? Of,
sper să nu mă întâlnesc cu bătrânul Wat. Sălbaticul o să mă lase fără
nas! Ce enervant e Cully.
Stă acolo într–un picior, de parcă nu s–ar fi întâmplat nimic."
Chiar în clipa aceea se auziră un zbârnâit scurt şi o bufnitură, iar între
degetele mâinii lui drepte Wart zări o săgeată înfiptă în scoarţa
arborelui. Îşi trase repede mâna, gândind că a fost înţepat de vreo
lighioană, şi abia după aceea văzu că era o săgeată. Apoi totul se
desfăşură cu încetinitorul. Avu timp să observe cu de–amănuntul ce fel
de săgeată era şi cum intrase de trei degete în lemnul tare. Semăna cu o
albină – neagră cu dungi galbene. Pana directoare era şi ea galbenă.
Celelalte două erau negre. Erau pene de gâscă vopsite.
Wart descoperi că, dacă la început se temuse de primejdiile codrului,
odată intrat în el frica îi trecuse. Se ridică repede – deşi lui i se păru că
se mişcase încet – şi se ascunse după copac. în aceeaşi clipă o a doua
săgeată bazai prin aer, dar asta se înfipse în iarbă până la pene şi
rămase nemişcată, de parcă acolo îi era locul.
În spatele trunchiului descoperi un pâlc de ferigi înalte. Un adăpost
minunat, dar prezenţa îi fu totuşi trădată de foşnetul plantelor. Auzi o a
treia săgeată şuierând prin frunziş şi ceea ce îi păru a fi o voce
bărbătească înjurând, dar nu foarte aproape. Apoi îl auzi pe bărbat, sau
ce–o fi fost el, alergând printre ferigi. Se ferea să mai tragă, fiindcă
săgeţile erau scumpe şi cu siguranţă s–ar fi pierdut în desişuri. Wart se
strecura ca un şarpe, ca un iepure, ca o bufniţă tăcută. Era micuţ, aşa
că făptura aceea nu avea nicio şansă împotriva lui. în cinci minute se
puse la adăpost.
Asasinul îşi căută săgeţile, apoi se îndepărtă bombănind, însă Wart
realiză că, deşi scăpase de arcaş, rătăcise drumul şi uliul. Nu avea nici
13 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

cea mai vagă idee unde se află. Se strecură sub trunchiul căzut care îl
adăpostise şi rămase întins preţ de–o jumătate de ceas, dându–i timp
creaturii să se îndepărteze şi inimii să îşi domolească bubuiturile.
începuse să bată aşa din clipa în care ştiuse că a scăpat de primejdie.
„Of, îşi zise în gând, „acum m–am rătăcit de–a binelea şi nu îmi mai
rămâne decât ori să rămân fără nas, ori să fiu străpuns de una dintre
săgeţile alea ca viespea, ori să fiu înfulecat de un balaur şuierător, sau
de un lup, sau de un mistreţ sau de un vrăjitor. Asta dacă vrăjitorii
mănâncă băieţi, şi nu m–ar mira deloc să fie aşa. Acum tare mi–aş dori
să fi fost cuminte, să nu îmi fi mâniat guvernanta când s–a încurcat în
socotelile cu astrolabul şi să îl fi iubit pe dragul meu protector, Sir
Ector, aşa cum merita."
14 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Aceste gânduri pline de melancolie, dar mai ales amintirea bunului Sir
Ector, cu furcă şi nas roşu, aduse lacrimi în ochii sărmanului Wart,
care zăcea sub arbore şi sub povara nefericirii.
Cu ultimele raze, soarele îşi luă în sfârşit rămas–bun şi răsări luna în
toată înfricoşătoarea sa măreţie, argintând creştetul copacilor. Abia
atunci îndrăzni Wart să iasă din ascunzătoare. Se ridică, îşi scutură
vesta de crenguţe şi porni să rătăcească fară ţintă şi fără nădejde, luând
calea cea mai uşoară şi încredinţându–se în mâinile Domnului. Mergea
aşa de vreo jumătate de ceas, înveselindu–se la răstimpuri – fiindcă era
cu adevărat foarte răcoare şi plăcut în pădurea scăldată de razele lunii
de vară –, când dădu peste cel mai frumos lucru pe care îl văzuse în
scurta sa viaţă.
Era un luminiş în inima pădurii, o mare de iarbă argintată, razele albe
luminând din plin trunchiurile copacilor din faţă – un pâlc de fagi, a
căror scoarţă e mai frumoasă întotdeauna în lumina perlată a lunii.
Printre trunchiurile maiestuoase se desluşea o mişcare uşoară şi o
deschizătură argintie. In faţa deschizăturii nu erau decât fagii, dar
imediat în spatele ei era un cavaler în armură, neclintit, tăcut,
nepământean. Călărea un enorm cal alb, ce rămăsese la fel de împietrit
ca stăpânul lui, iar în mâna dreaptă ţinea sprijinită de scara şeii o lance
de turnir lungă şi netedă, care se înălţa printre cioturile copacilor tot
mai sus, profilându–se pe bolta de catifea. Aureolată de razele lunii şi cu
sclipirile acelea argintii, era mai presus de cuvinte.
Wart nu ştia ce să facă. Nu ştia dacă ar fi fost mai înţelept să caute
adăpost lângă acel cavaler, fiindcă pădurea e bântuită de lucruri
înfricoşătoare şi poate însuşi cavalerul era o nălucire. Şi, pierdut cum
era în gânduri şi înconjurat de umbre, chiar semăna cu o nălucă. În cele
din urmă băiatul hotărî că, şi de–ar fi fost o nălucă, era năluca unui
cavaler, iar cavalerii erau legaţi prin jurământ să ajute oamenii aflaţi la
ananghie.
― Mă scuzaţi, zise el când ajunse chiar lângă misterioasa apariţie, dar
mi–aţi putea spune care este drumul spre castelul lui Sir Ector?
La auzul întrebării cavalerul sări ca ars, aproape căzând de pe cal, şi
de sub viziera coifului se auzi un meee înfundat, ca behăitul de oaie.
― Mă scuzaţi, repetă Wart, dar se opri îngrozit la mijlocul propoziţiei.
Căci năluca îşi ridică viziera, dând la iveală doi ochi enormi şi parcă
acoperiţi cu gheaţă; exclamă pe un ton îngrijorat „Ce, ce?"; îşi scoase
ochii – care se dovediră a fi o pereche de ochelari cu ramă de baga,
aburiţi de căldura din interiorul coifului; încercă să–i şteargă de coama
calului – ceea ce înrăutăţi şi mai tare situaţia; ridică mâinile deasupra
capului şi încercă să îi şteargă cu panaşul; scăpă lancea; scăpă şi
ochelarii; descăleca să îi caute, moment în care viziera se trânti la loc;
îşi ridică iarăşi viziera; se aplecă după ochelari; se îndreptă de şale şi îi
căzu iar viziera, apoi exclamă cu glas tânguitor:
― Of, Doamne!
15 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Wart dibui ochelarii, îi şterse şi–i întinse nălucii, care se grăbi să–i
pună la loc (viziera căzu imediat) şi să încalece iarăşi pe armăsar. Odată
suit în şa, întinse mâna după lance, pe care Wart i–o înmâna, şi
simţindu–se din nou la adăpost, ridică viziera cu mâna stângă şi o ţinu
aşa. Cu mâna în aer, cătă cu atenţie la băiat, precum un marinar rătăcit
care vrea să găsească uscatul, şi exclamă:
― A–ha! Pe cine avem noi aici, mă rog?
― Fiţi bun, spuse Wart, sunt un băiat aflat în grija lui Sir Ector.
― Încântător personaj, spuse cavalerul. Nu l–am văzut în viaţa mea.
― Ştiţi cumva drumul spre castelul lui?
― Aş. Nu–s de prin părţile astea.
― M–am rătăcit.
― Ciudat. Eu rătăcesc de şaptesprezece ani. îmi zice Regele Pellinore,
continuă cavalerul. Poate–ai auzit de mine, mă rog?
Viziera se închise cu un poc, ca un ecou la „mă rog", dar fu imediat
ridicată.
― Acum şaptesprezece ani, în ajun de Sfântul Mihail, şi de–atunci–s pe
urmele Bestiei Rătăcitoare11. Plictisitor. Foarte.
― Da, îmi închipui, îl aprobă Wart, care nu auzise niciodată de Regele
Pellinore sau de Bestia Rătăcitoare, însă date fiind împrejurările,
considera că era cea mai înţeleaptă remarcă.
― E Povara Pellinorilor, zise cavalerul cu mândrie. Numai un Pellinore
poate s–o prindă – sau, fireşte, o rudă de–a lui apropiată. Şcoleşte–i pe
toţi cu gândul ăsta în minte. Cam îngustă educaţiune. Scârnă şi d–alde
astea.
― Ştiu ce e scârna, zise băiatul, brusc interesat. Murdăria lepădată de
fiara urmărită. Maestrul vânător adună murdăriile astea în cornul lui,
ca să le arate stăpânului, şi cercetându–le, poate spune dacă este sau
nu un animal de soi şi în ce stare de sănătate se află.
― Inteligent copil, remarcă Regele. Foarte. Acum am asupra mea
scârne aproape tot timpul. Nesănătos obicei. Şi perfect inutil, adăugă el,
pe chip aşternându–i–se dezolarea. Există o singură Bestie Rătăcitoare,
înţelegi? Deci nu se pune problema că n–ar fi de soi.
În punctul acesta viziera coifului începu din nou să alunece, până ce
Wart hotărî să dea uitării necazurile personale şi să încerce să îşi
înveselească tovarăşul, adresându–i întrebări despre unicul subiect în
care părea să fie o autoritate. Discuţia cu un rege rătăcit era oricând de
preferat singurătăţii în inima codrului.
― Cum arată Bestia Rătăcitoare?
― A, noi îi spunem Bestia Lătrătoare, ştii? răspunse monarhul,
luându–şi un aer doct şi prinzând brusc gust de vorbă. Deci, Bestia
Lătrătoare, sau Bestia Rătăcitoare, cum îi spunem noi, englezii – tu poţi
să–i spui oricum, adăugă el amabil –, ei bine, fiara asta are cap de
11 Atât Regele Pellinore, cât şi Questing Beast (în traducere, Bestia Rătăcitoare) sau Beast Glatisant (Bestia Lătrătoare) sunt personaje din legendele
arthuriene.
16 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

şarpe, ăăă, şi trup de leopard, coapse de leu şi copite de căprior.


Oriunde s–ar afla, bestia scoate din măruntaie un zgomot ca de treizeci
de perechi de câini în urmărirea vânatului. Mă rog, mai puţin atunci
când bea, adăugă Regele.
― Pare un monstru de–a dreptul îngrozitor, zise Wart, privind temător
împrejur.
― Un monstru îngrozitor, repetă Regele. Este Bestia Lătrătoare.
― Şi cum vă ţineţi pe urmele lui?
O întrebare nefericită, care aşternu pe chipul lui Pellinore o întristare
şi mai neagră.
― Am o căţea de vânătoare, zise el posomorât. Uite–o colo.
Wart se uită în direcţia indicată de Regele Pellinore cu un deget
deznădăjduit şi văzu o frânghie nespus de lungă, înfăşurată în jurul
unui trunchi. Celălalt capăt era legat de şaua calului.
― Nu o văd prea bine.
― Cred că s–a înfăşurat până a ajuns pe partea cealaltă. Nu ne
nimerim niciodată pe aceeaşi parte.
Wart se apropie de copac şi descoperi o căţea mare şi albă, care se
scărpina de purici. De îndată ce îl văzu pe Wart, căţeaua începu să se
agite din tot corpul, rânjind ca toanta şi gâfâind din pricina efortului de
a–i linge faţa, în ciuda faptului că era legată. Era prea încurcată în funie
ca să se mai poată mişca în voie.
― E o căţea de vânătoare foarte bună, remarcă Regele Pellinore, doar
că gâfâie teribil şi se tot încurcă în diverse lucruri şi o ia în direcţie
opusă. Din pricina ei şi a vizierei, mă rog, se întâmplă uneori să nu mai
ştiu încotro s–o apuc.
― De ce nu o dezlegaţi? întrebă Wart. Poate să urmărească Bestia
foarte bine şi aşa.
― O ia imediat la picior, înţelegi? Uneori, n–o mai văd câte o
săptămână. Mi–e cam urât fără ea, adăugă Regele. Când mă ţin după
Bestie şi nu ştiu unde mă aflu. îmi mai ţine tovărăşie, ştii?
― Îmi pare o fire prietenoasă.
― Prea prietenoasă. Uneori stau şi mă întreb dacă într–adevăr
hăituieşte Bestia aia.
― Ce face atunci când o vede?
― Nimic.
― Ei, spuse Wart, cu timpul bănuiesc că o să devină mai interesată.
― Oricum, au trecut opt luni de când am dat ultima oară ochii cu
Bestia.
Pe măsură ce discuţia înainta, sărmanul om se întrista tot mai tare,
până ce ajunse să se smiorcăie de–a binelea.
― De vină e Blestemul Pellinorilor! exclamă el. Ne tot pierdem vremea
umblând după bestia aia de Bestie. Şi la ce bun, Dumnezeule? Mai întâi
trebuie să te opreşti ca să descâlceşti funia câinelui, apoi îţi pică viziera
coifului, pe urmă ţi se aburesc ochelarii, de nu mai vezi nimic. N–ai
17 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

unde să dormi, nu ştii niciodată unde eşti. Reumatism iarna, insolaţie


vara. îţi ia ore întregi să îmbraci armura asta odioasă. După ce–o
îmbraci, ori îngheţi, ori te coci, şi unde mai pui că rugineşte. Trebuie să
stai treaz toată noaptea ca s–o lustruieşti. Of, cât mi–aş dori să am o
căsuţă frumoasă în care să locuiesc, o casă cu paturi şi perne adevărate
şi cearşafuri. Dacă aş fi bogat, asta mi–aş cumpăra. Un pătuc drăguţ,
cu o pernuţă drăguţă şi un cearşaf drăguţ, unde să mă pot întinde, şi–
apoi aş duce mârţoaga asta de cal într–o poiană şi i–aş spune bestiei
ăleia de câine să o şteargă la joacă, şi aş arunca pe fereastră oroarea
asta de armură, şi i–aş spune bestiei ăleia de Bestie că n–are decât să se
hăituiască singură – asta aş face.
― Dacă aţi fi bun să îmi arătaţi drumul spre casă, zise Wart cu
şiretenie, sunt sigur că Sir Ector va fi bucuros să vă găzduiască peste
noapte.
― Adevărat? strigă Regele. într–un pat?
― Un pat cu saltea de pene.
Regele Pellinore făcu ochii mari cât nişte farfurioare.
― Un pat cu saltea de pene! repetă el încet. Ar avea şi niscai perne?
― Perne umplute cu puf.
― Perne din puf ! șopti Regele, ținându–și răsuflarea. Ce casă frumoasă
trebuie că are acest domn! zise, dând brusc drumul aerului.
― Nu cred să fie la mai mult de două ceasuri de–aici, zise Wart, bătând
fierul cât era cald.
― Şi domnul acesta chiar te–a trimis să mă inviţi la el? (Uitase de
povestea lui Wart.) Ce amabil din partea lui, da, chiar foarte amabil din
partea lui, mă rog.
― Va fi încântat să ne vadă, spuse Wart, şi nu minţea.
― Vai, ce drăguţ din partea lui! exclamă iarăşi Regele şi începu să se
agite să îşi adune lucrurile. Şi ce domn încântător trebuie să fie, dacă
are un pat cu saltea de pene! Bănuiesc că îl voi împărţi cu cineva, nu?
adăugă pe un ton bănuitor.
― Cred că veţi primi unul doar pentru dumneavoastră.
― Un pat cu saltea de pene numai al meu, cu cearşaf şi o pernă – poate
chiar două perne, sau o pernă mai mare şi una mai mică – şi fără ore
fixe pentru micul dejun! Tutorele dumitale are ore fixe pentru micul
dejun?
― Nici gând, zise Wart.
― Purici în pat?
― Nici picior.
― Ei! N–am cuvinte să descriu ce frumos sună, pe cinstea mea. Un pat
cu saltea de pene şi adio scârne, pe vecie. Cât spuneai că ne–ar lua să
ajungem acolo?
― Două ceasuri, repetă Wart, dar fu nevoit să urle al doilea cuvânt,
căci vorbele îi fuseseră acoperite de un zgomot care tocmai atunci
izbucnise în apropierea lor. Ce–a fost asta? exclamă el.
18 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― La mine! îi strigă Regele căţelei. Doamne, îndurare! E Bestia!


Şi blândul vânător uită pe dată de orice altceva, grăbind să îşi
îndeplinească misiunea. îşi şterse ochelarii de turul pantalonilor,
singura bucată de material textil aflată la îndemână, timp în care, în
jurul lui, hărmălaia şi urletele se înteţiră. Şi–i aşeză cu grijă pe vârful
nasului, cu doar o clipită înainte ca viziera să se trântească de la sine.
Strânse cu nădejde lancea de turnir în mâna dreaptă şi o porni la galop
în direcţia zgomotelor. Fu oprit cu brutalitate de funia înfăşurată în
jurul copacului – căţeaua cea toantă scăpă un schelălăit profund
îndurerat – şi căzu de pe cal cu un zdrăngănit înfricoşător, într–o clipită
se culese de pe jos – Wart era convins că ochelarii se spărseseră – şi
începu să ţopăie în jurul armăsarului alb, cu un picior în scară. Chinga
rezistă şi, cum, necum, omul ajunse din nou în şa, cu lancea între
genunchi. Apoi galopă de mai multe ori în jurul copacului, în sens
invers faţă de cum se înfăşurase căţeaua. Dădu trei ocoluri în plus, timp
în care javra schelălăia şi fugea în direcţia opusă. în sfârşit, după vreo
patru sau cinci întoarceri, reuşiră amândoi să se elibereze.
― Şo pe ea, mă rog! îi strigă Regele Pellinore căţelei, fluturând lancea în
aer şi legănându–se încântat în şa.
Apoi se cufundă în negurile pădurii, târând la capătul funiei nefericitul
animal.

CAPITOLUL III

Băiatul dormi bine în culcuşul pe care şi–l încropise în pădure, un


somn iepuresc, dar înviorător, cum este somnul oamenilor care dorm
sub cerul liber. La început rămase aproape de suprafaţa somnului,
înotând ca un păstrăv într–un pârâu de munte, atât de aproape de
suprafaţă încât i se părea că e în aer. Se credea treaz, când de fapt
adormise deja. Văzu stelele deasupra capului, rotindu–se în jurul unor
axe tăcute şi fără odihnă, şi frunzele arborilor foşnind împrejurul lor, iar
la urechi îi ajunseră micile schimbări ale zgomotelor din ierburi: sunet
de paşi, de jivine ale aerului cu aripi moi, de burţi târâte şerpeşte peste
firele de iarbă sau zornăind la atingerea cu tulpina lemnoasă a ferigilor.
La început îl înfricoşară sau îi stârniră curiozitatea, aşa că încercă să
vadă ce erau (dar nu izbuti), apoi îl liniştiră, până ce nu mai căută să
vadă ce erau, ci avu încredere că erau ele însele, şi în sfârşit îi dădură
pace, băiatul cufundându–se tot mai adânc, ghemuit în parfumul ierbii,
aproape de ţărâna caldă, în adâncurile apelor fără de sfârşit ce se
unduiesc sub pământ.
În lumina orbitoare a lunii de vară nu–i fusese deloc uşor să ajungă pe
tărâmul viselor, dar odată ajuns, nu–i fu deloc greu să rămână. Soarele
răsări devreme, făcându–l să se întoarcă nemulţumit pe partea cealaltă,
dar somnul îl ajutase să respingă asaltul nemilos al luminii, care nu mai
izbuti să îl deştepte. Erau ceasurile nouă, cinci ore bune de la revărsatul
19 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

zorilor, când în sfârşit se răsuci, deschise ochii şi se trezi de–a binelea. Ii


era foame.
Wart auzise de oameni care trăiau cu fructe sălbatice, dar momentan
asta nu îl ajuta cu nimic – era iulie şi nici vorbă de aşa ceva. Găsi două
căpşune sălbatice şi le înfulecă imediat. Erau nemaipomenit de
gustoase, aşa că–şi dori să mai fi avut. Pe urmă îşi dori să fi fost aprilie,
ca să găsească ouă în cuiburile de pasăre şi să le mănânce, sau să nu îl
fi pierdut pe Cully, uliul porumbar, fiindcă acum l–ar fi putut trimite să
îi vâneze un iepure, pe care să îl gătească apoi la focul aprins prin
frecarea a două beţe, aşa cum fac indienii. Dar îl pierduse pe Cully,
altfel nu s–ar fi pierdut el însuşi în pădure, şi probabil că beţele oricum
nu s–ar fi aprins. Hotărî că nu putea fi la mai mult de trei sau patru
mile de casă şi că era mai înţelept să stea pe loc şi să asculte. Poate că
astfel izbutea să audă glasurile celor care strângeau fânul, dacă avea
noroc de vânt prielnic, şi, luându–le drept călăuză, să ajungă înapoi la
castel.
Însă tot ce–a reuşit să prindă a fost un ţăcănit înfundat. Probabil că
Regele Pellinore era iarăşi pe urmele Bestiei, pe undeva pe–aproape.
Numai că zgomotul era atât de ritmic şi executat cu intenţii atât de
precise, încât bănui că Regele face un lucru mai deosebit, cu mare
răbdare şi concentrare – de pildă, încearcă să se scarpine pe spinare
fără să îşi scoată armura. O porni în direcţia zgomotului.
Dădu peste un luminiş, iar în luminiş peste o căsuţă primitoare,
construită din piatră. Căsuţa era împărţită în două, deşi Wart nu
observă asta de prima oară. Latura principală găzduia salonul, un fel de
cameră bună la toate, care era foarte înalt din pricină că se întindea din
podea până la acoperiş, iar în salonul ăsta ardea un foc, al cărui fum
ieşea printr–o gaură din învelişul de stuf. O podea împărţea cealaltă
latură în două: înjumătăţea de sus, un dormitor şi o cameră de lucru,
iar în cea de jos, un spaţiu care servea de pivniţă, cămară, grajd şi
hambar. Aici era legat un măgăruş alb, iar la etaj se ajungea pe o scară
de lemn.
În faţa căsuţei era o fântână, iar zgomotul metalic pe care îl auzise
Wart era făcut de un domn foarte în vârstă, care scotea apă cu ajutorul
unui lanţ şi al unei manivele – ţac, ţac, ţac.
Zgomotul încetă atunci când găleata ajunse pe ghizdurile fântânii, şi...
― La naiba! zise bătrânul. Te–ai aştepta ca, după atâţia ani de studiu,
să nu mai trebuiască să te căzneşti cu o fântână de–maica–domnului şi
o găleată de–maica–domnului, oricare ar fi preţul de–maica–domnului.
De una, de alta, adăugă bătrânul, săltând găleata din puţ cu o privire
chiorâşă. De ce nu ne–or băga şi nouă apă şi curent electric?
Era îmbrăcat într–o robă lungă, tivită cu blană şi brodată cu semnele
zodiacului şi alte elemente misterioase: nişte triunghiuri cu un ochi în
mijloc, cruci stranii, frunze, oase de păsări şi animale şi un planetariu
ale cărui stele străluceau în lumina soarelui ca nişte cioburi de sticlă. Pe
20 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

cap avea o pălărie ţuguiată, în felul acelora purtate de doamnele vremii,


dar cu deosebirea că doamnele aveau şi–o bucăţică de voal atârnată în
vârf. Avea şi o baghetă din gaiac12, pe care o aşezase lângă el pe iarbă, şi
o pereche de ochelari cu ramă de baga. Ochelarii aceştia, care semănau
cu ai Regelui Pellinore, nu erau defel obişnuiţi, din aceia care se pun
după ureche, ci aduceau mai degrabă cu nişte foarfeci ori cu antenele
unei viespi tarantulă.
― Mă scuzaţi, domnule, i se adresă Wart. Dacă nu vă supăraţi, mi–aţi
putea arăta drumul spre castelul lui Sir Ector?
Bătrânul domn puse jos găleata şi se uită la el.
― Dumitale îţi zice Wart.
― Da, domnule, vă rog.
― Numele meu este Merlyn.
― Încântat de cunoştinţă.
― Încântat.
Odată încheiate aceste formalităţi, Wart avu răgazul să cerceteze mai
atent împrejurimile. Vrăjitorul se uita lung la el, cu un soi de curiozitate
vie şi binevoitoare care îl făcu să simtă că nu ar fi deloc o mojicie să se
uite şi el lung la bătrân, oricum nu o mojicie mai mare decât aceea de a
se holba la una dintre vacile tutorelui său, care tocmai medita la
personalitatea băiatului, rezemată cu capul de un gard.
Merlyn avea păr lung şi alb şi o pereche de mustăţi lungi şi albe, care îi
atârnau de–o parte şi de alta a feţei. La o privire mai atentă, nu se
dovedea un om tocmai curat. Nu că ar fi avut unghii murdare sau
altceva de soiul ăsta, dar în părul bătrânului părea să–şi fi făcut cuib o
ditamai pasărea. Wart cunoştea bine cuiburile de şoim şi uhu
porumbar, nişte maldăre dezordonate de beţişoare şi resturi luate de la
veveriţe şi ciori, şi era familiarizat cu crenguţele şi rădăcinile de copac
împroşcate cu găinaţ şi presărate cu oase vechi, pene murdare de noroi
şi alte asemenea. Exact aceeaşi impresie i–o lăsa şi Merlyn. Pe umerii
bătrânului, printre stele şi triunghiuri, se vedeau stropi de găinaţ, iar în
timp ce vrăjitorul se uita lung şi clipea rar la băieţelul din faţa lui, din
vârful pălăriei lui ţuguiate cobora un păianjen mare. După expresia de
pe chip părea să îl frământe ceva. Parcă ar fi încercat să îşi amintească
un nume care începe cu Chol, dar se pronunţă cu totul altfel – poate
Mezies sau... să fie Dalziel? Ochii lui albaştri şi blânzi, foarte mari şi
rotunzi în spatele ochelarilor tarantulă, se înceţoşară şi se tulburară tot
mai tare, până când bătrânul întoarse capul cu o expresie resemnată, ca
şi când ar fi fost prea mult pentru el.
― Îţi plac piersicile?
― Da, foarte mult, zise Wart, căruia îi ploua deja în gură un lichid
dulce şi subţire.
― Nici nu s–au copt bine, îl dojeni bătrânul şi o porni spre căsuţă.

12 Arbore exotic, folosit şi în medicină.


21 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Wart se luă după el, acesta fiind lucrul cel mai la îndemână, se oferi să
care găleata (o iniţiativă care păru să îl încânte pe Merlyn, care i–o dădu
imediat) şi aşteptă până ce bătrânul numără cheile, mormăind,
amestecându–le şi apoi scăpându–le în iarbă. Când în sfârşit izbutiră să
intre în căsuţa zugrăvită în alb şi negru, muncindu–se de parcă ar fi
încercat să dea o spargere, gazda urcă scările, urmată de Wart şi
ajunseră amândoi în camera de la etaj.
O cameră minunată, cum nu mai văzuse băiatul până atunci.
De grinzi atârna un crocodil adevărat, cu aspect foarte natural, ai cărui
ochi de sticlă şi coadă solzoasă te băgau în răcori. Când stăpânul intră
în cameră, lighioana, deşi împăiată, clipi dintr–un ochi a salut. Tot aici
se găseau şi mii de volume legate în piele cafenie, care înlănţuite de
poliţe, care sprijinite unele de celelalte, de parcă ar fi băut prea mult şi
nu mai erau sigure pe ele. Acestea din urmă emanau un miros de
mucegai şi erau de un cafeniu foarte demn şi serios. încăperea
fermecată mai adăpostea şi păsări împăiate: papagali, coţofene şi
pescăruşi, păuni cărora le lipseau două pene, nişte zburătoare mărunte,
ca nişte gândăcei, şi un fenix legendar, mirosind a tămâie şi scorţişoară.
în niciun caz unul veritabil, fiindcă pe lume nu pot exista mai mulţi
fenicşi odată. Lângă poliţa şemineului era o mască de vulpe, pe dosul
căreia scria GRAFTON, BUCKINGHAM – DAVEN–TRY, 2 H 20 MIN, dar
şi un somon de zece kilograme, pe spatele căruia scria AWE, 43 MIN.,
BULDOG, şi un bazilisc care dădea senzaţia că e viu şi pe care scria cu
Utere latineşti CÂINI VIDRĂ DE CROWHURST. Mai erau şi nişte colţi de
mistreţ şi nişte gheare de tigru şi de leopard dispuse în modele
simetrice, un cap uriaş de ovis Foii13, şase şerpi de casă vii, ţinuţi într–
un soi de acvariu, nişte cuiburi de viespi frumos aranjate într–un
cilindru de sticlă, un stup de albine obişnuit, ai cărui locuitori intrau şi
ieşeau pe fereastră nestingheriţi, doi pui de arici înfăşuraţi într–o pătură
de lână, o pereche de bursuci care, de îndată ce vrăjitorul îşi făcu
apariţia, se porniră să chiţăie ascuţit, douăzeci de cutii pline cu omizi
subţiri şi colonii de câte şase omizi de salcie, ba chiar şi un oleandru în
valoare de şase pence (toate insectele se hrăneau cu frunzele
corespunzătoare), un rastel cu tot soiul de arme care aveau să fie
inventate abia peste o jumătate de mileniu, o cutie cu undiţe din aceeaşi
categorie, o comodă plină cu momeli pentru somon făcute de însuşi
Merlyn, o a doua comodă pe ale cărei sertare scria Beladonă,
Mătrăgună, Barba–unchiaşului etc., un mănunchi de pene de curcan şi
de gâscă, acestea din urmă pentru scris, un astrolab, douăsprezece
perechi de încălţări, o duzină de plase de vânătoare, trei duzini de plase
pentru cuşti de iepuri, douăsprezece tirbuşoane, nişte muşuroaie de
furnici construite între două plăcuţe de sticlă, călimări de toate culorile
imaginabile, de la roşu la violet, ace de brodat, o medalie de aur pentru
cel mai bun cărturar din Winchester, patru sau cinci flaute, un cuib de
13 Sau oaia lui Polo, este o subspecie de argal (oaie de munte) care trăieşte în Munţii Pamir din Asia Centrală.
22 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

şoareci de câmp, toţi foarte vii, două cranii, o mulţime de obiecte din
sticlă şlefuită, sticlă de Murano, sticlă de Bristol, plus o sticlă de lac
răşinos, ceramică de Satsuma, porţelanuri şi vase emailate, a
paisprezecea ediţie a Enciclopediei Britanice (puternic marcată de
senzaţionalismul gravurilor la modă), două cutii cu vopsea (ulei şi
acuarele), trei globuri înfăţişând lumea cunoscută pe atunci, câteva
fosile, capul împăiat al unei girafe, şase furnici, nişte retorte din sticlă,
cazane, becuri Bunsen etc. şi un set complet de jetoane colecţionabile
ilustrând păsări sălbatice, desenate de Peter Scott.
La intrare, Merlyn îşi scoase pălăria ţuguiată, pentru că altminteri s–ar
fi lovit de tavan. Deîndată se auzi un mers grăbit, urmat de bătaia
uşoară a unor aripi, şi, dintr–un colţ întunecat, un huhurez pitic 14 veni
să se aşeze pe scufia de piele neagră a magului.
― Vai, ce bufniţă frumoasă! strigă Wart.
Dar când se apropie de el şi întinse mâna, huhurezul se înălţă, se făcu
ţeapăn ca un vătrai, închise ochii, dar nu de tot, astfel încât să mai
poată zări ceva prin fanta îngustă dintre pleoape, aşa cum faceţi şi voi
când vă jucaţi de–a v–aţi–ascunselea şi ar trebui să închideţi ochii, şi
spuse cu glas bănuitor:
― Aici nu e nicio bufniţă.
Apoi închise ochii de–a binelea şi întoarse capul.
― E doar un băieţel, pleda Merlyn.
― Nu e niciun băieţel, spuse bufniţa pe un ton optimist, fără să se
întoarcă.
Wart era atât de surprins să descopere că bufniţa ştia să vorbească,
încât uită cu totul de bunele maniere şi se apropie şi mai mult. Pasărea
deveni aşa de agitată că murdări în ultimul hal capul vrăjitorului – de
fapt, întreaga încăpere era acum împroşcată cu găinaţ alb –, apoi îşi luă
zborul şi se aşeză pe coada crocodilului, departe de băiatul curios.
― Rar avem musafiri, îi explică vrăjitorul, ştergându–şi scăfârlia cu o
bluză de pijama veche pe care o ţinuse anume, aşa că Arhimede se cam
sfieşte de străini. Haide, Arhimede, vreau să te prezint unui prieten. Îl
cheamă Wart.
Şi întinse mâna după huhurez, care se apropie cu mers legănat de raţă
(mers ce îi ferea coada de incidente neplăcute pe spinarea crocodilului)
şi sări pe degetul vrăjitorului, dând semne clare de reticenţă.
― Ţine–ţi degetul în spatele picioarelor lui. Nu, ridică–l pe sub coadă.
După ce Wart îi urmă sfatul, Merlyn mişcă bufniţa uşurel, astfel încât
degetul băiatului să îi atingă ghearele. Pasărea nu mai avea de ales: ori
făcea un pas în spate şi se urca pe degetul lui, ori îşi pierdea de tot
echilibrul. Făcu pasul în spate. Wart era încântat să simtă picioarele
pufoase strângându–i degetul şi ghearele ascuţite înţepându–i pielea.
― Salută–l cum se cuvine, zise Merlyn.
14 Pasăre nocturnă din familia bufniţei, extrem de răspândită în Europa. Are un penaj ce variază de la cenuşiu la brun roşcat, şi măsoară ceva mai puţin de
40 de centimetri. Este vânător iscusit, fiind capabil să prindă chiar şi un liliac în zbor.
23 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Nu vreau, răspunse Arhimede, întorcând privirea şi ţinându–se


zdravăn.
― Vai, e aşa de frumos, repetă Wart. Îl aveţi de mult?
― Arhimede locuieşte sub acoperişul meu de când era mititel şi avea
un căpşor ca de pui de găină.
― Tare mi–aş dori să vorbească şi cu mine.
― Dacă îi oferi politicos şoricelul ăsta, poate va vrea să te cunoască mai
bine.
Merlyn scoase din scufie un şoarece mort – „Aici îi ţin mereu. Şi viermi
pentru pescuit. Foarte la îndemână" – şi i–l întinse lui Wart, care îl
apropie de Arhimede cu gesturi precaute. Pliscul încovoiat al
huhurezului părea în stare de mari vătămări, însă Arhimede se mulţumi
să inspecteze atent şoarecele şi să clipească la Wart. Apoi se trase mai
aproape, închise ochii şi se aplecă în faţă. Rămase o clipă aşa, cu ochii
închişi şi o expresie de extaz pe chip, de parcă ar fi spus o rugăciune,
după care, printr–o mişcare laterală incredibilă, înhaţă dumicatul c–o
asemenea delicateţe, că n–ar fi spart niciun balon de săpun. Nu îşi
schimbă poziţia, stând în continuare cu ochii închişi, uşor aplecat şi cu
şoarecele în plisc, de parcă n–ar fi ştiut ce să facă. Apoi ridică gheara
dreaptă – era dreptaci, deşi se spune că numai oamenii ar fi – şi apucă
şoarecele. Îl ridică şi îl ţinu în aer aşa cum ar ţine un copil un bastonaş
de zahăr sau un poliţai bastonul de cauciuc, se uită lung şi îi ciuguli
coada. Îl întoarse, astfel că acum era cu capul în jos – fiindcă Wart i–l
oferise în poziţia greşită – şi–l înfulecă dintr–o înghiţitură. Se uită la cei
doi cu coada atârnându–i în colţul phscului, vrând parcă să spună „M–
aş simţi mult mai bine dacă nu v–aţi holba la mine", întoarse capul,
înghiţi politicos şi coada, îşi scarpină guşa cu gheara stângă şi începu
să îşi cureţe penele.
― Lasă–l în pace, zise Merlyn. Poate nu vrea să se împrietenească cu
tine, până nu află ce hram porţi. Cu bufniţele nu e niciodată aşa de
simplu.
― Poate că ar vrea să stea pe umărul meu, zise Wart şi coborî instinctiv
mâna, astfel că huhurezul, căruia îi plăcea să stea cât mai sus posibil,
alergă de–a lungul braţului si se oori sfios lansă urechea lui.
― Acum, micul dejun, anunţă Merlyn.
Wart văzu că pe o mescioară de lângă geam fusese aranjat, cu migală,
un mic dejun pentru două persoane. Piersici, dar şi pepene, căpşune şi
frişca, pesmeţi, păstrăv cafeniu aburind, biban la grătar, mult mai
apetisant, carne de pui picantă de să–ţi ardă gura, rinichi şi ciuperci pe
felii de pâine prăjită, tocană, curry şi, la alegere, cafea fierbinte sau
ciocolată caldă de cea mai bună calitate, preparată cu frişca, totul în
nişte căni imense.
― Ia cu muştar, îl îndemnă vrăjitorul când ajunseră la rinichi.
Borcanul cu muştar se ridică şi se apropie de farfuria băiatului pe
nişte picioare subţiri, din argint, care–i făceau mersul legănat, ca de
24 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

bufniţă. Apoi îşi desfăşură toartele şi în timp ce una sălta capacul cu


exagerată politeţe, cealaltă îi oferea o lingură plină vârf.
― Vai, ce mult îmi place borcanul! strigă Wart. Dar de unde îl aveţi?
La auzul acestor laude, borcanul se lumină la faţă şi începu să meargă
parcă mai ţanţoş, dar Merlyn îl bătu uşurel peste capac cu o linguriţă de
ceai, făcându–l să se aşeze şi să amuţească.
― Nu e un borcan rău, zise vrăjitorul, înciudat. Dar îşi cam ia nasul la
purtare.
Wart era profund impresionat de bunătatea bătrânului, dar mai cu
seamă de minunăţiile din casa lui, aşa că nu îndrăznea să îi pună
întrebări mai personale. I se părea că e mai politicos să stea cuminte şi
să vorbească doar întrebat. Însă Merlyn nu punea întrebări, de fapt nici
nu prea vorbea, iar când deschidea gura nu era deloc curios, aşa că
Wart nu prea avu prilej de conversaţie, în cele din urmă birui
curiozitatea şi băieţelul rosti o întrebare care îl frământa de multă
vreme.
― Vă supăraţi dacă vă întreb ceva?
― De aceea sunt aici.
― De unde aţi ştiut să puneţi masa pentru doi? Bătrânul domn se lăsă
pe spătarul scaunului şi îşi aprinse o uriaşă pipă din spumă de mare –
„Doamne sfinte, suflă foc", îşi zise Wart, care nu auzise niciodată de
tutun – pregătindu–se astfel să răspundă. Apoi, uşor nedumerit, îşi
scoase scufia (din ea căzură trei şoareci) şi se scarpină pe chelia din
vârful capului.
― Ai încercat vreodată să desenezi în oglindă? îl întrebă el pe Wart.
― Nu, nu cred.
― Oglindă, rosti Merlyn şi ridică mâna, în care apăru pe dată o oglindă
mică, din cele folosite de doamne să se pudreze. Nu din asta, netotule,
zise vrăjitorul mânios. Vreau una mare cât să te poţi bărbieri în ea.
Oglinjoara dispăru şi în locul ei se ivi o ditamai oglinda de bărbierit. Pe
urmă vrăjitorul ceru la iuţeală creion şi foaie; se trezi cu un creion
neascuţit şi ziarul de dimineaţă; le trimise înapoi; primi un stilou fără
cerneală şi şase coli de hârtie de împachetat; le trimise înapoi; îl
apucară pandaliile şi zise mai multe ori de–maica–domnului, trezindu–
se la final cu o mină de creion şi nişte foiţe de ţigară, pe care le decretă
suficient de bune.
Aşeză o foiţă în dreptul oglinzii şi desenă cinci puncte.
― Aşa, zise. Acum vreau să uneşti aceste puncte, ca să faci un W, dar
numai uitându–te în oglindă. Wart luă creionul şi încercă să facă
precum i se ceruse.
― Ei, nu e rău, zise vrăjitorul sceptic, şi într–un fel aduce puţin cu un
M.
Apoi căzu în reverie, mângâindu–şi barba, suflând foc şi uitându–se
lung la foiţă.
― Vă întrebasem de micul dejun...
25 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― A, da. Cum de–am ştiut să pun masa pentru doi? De aceea ţi–am
arătat oglinda. Oamenii obişnuiţi se nasc cu faţa la Timp, dacă înţelegi
ce vreau să spun, şi aproape totul pe lume se mişcă în aceeaşi direcţie –
înainte. Din pricina asta viaţa oamenilor obişnuiţi e foarte uşoară, aşa
cum ţi–ar fi şi ţie să uneşti punctele alea ca să obţii un W, dacă ai avea
voie să priveşti înainte şi direct la ele, iară nu înapoi şi pe dos. Eu, din
păcate, m–am născut invers, la celălalt capăt al Timpului, şi viaţa mea
se desfăşoară dinainte spre înapoi, în timp ce a oamenilor din jur se
desfăşoară firesc, dinapoi spre înainte. Unii îi spun clarviziune. Se opri
şi se uită neliniştit la Wart.
― Ţi–am mai povestit cumva despre asta?
― Nu, doar ne–am cunoscut abia acum o jumătate de ceas.
― Aşa puţin a trecut? zise Merlyn şi o lacrimă îi alunecă spre vârful
nasului. Oare o să–ţi mai povestesc o dată? întrebă iarăşi neliniştit,
ştergându–şi lacrima cu bluza de pijama. –Nu ştiu, răspunse Wart.
Poate doar dacă încă nu aţi terminat de povestit.
― Când eşti într–o situaţie ca a mea, tinzi să te încurci în firul
Timpului, pricepi? De pildă, brambureşti timpurile verbale. Dacă ştii ce
li se va întâmpla oamenilor, dar nu şi ce li s–a întâmplat, îţi este greu să
previi lucrul respectiv, dacă nu vrei să se fi întâmplat, înţelegi? Ca un
desen în oglindă.
Wart nu prea înţelegea şi tocmai voia să spună că îi pare rău dacă
situaţia îl întrista pe vrăjitor, când simţi ceva ciudat la ureche.
― Să nu tresari, îl avertiză bătrânul domn, exact când era să tresară,
aşa că Wart rămase nemişcat.
Arhimede, care în tot acest timp stătuse pe umărul nebăgat în seamă,
se freca uşurel de urechea băiatului. Pliscul lui era chiar lângă lob,
gâdilându–i perişorii, şi din senin o voce răguşită şi catifelată îi şopti lui
Wart „încântat de cunoştinţă", de–i răsună capul.
― Vai, bufniţa! strigă Wart, uitând pe dată de necazurile lui Merlyn.
Vezi, s–a hotărât să–mi vorbească!
Wart îşi sprijini cu blândeţe tâmpla de penele moi, iar huhurezul,
prinzându–i marginea urechii cu pliscul, îl ciuguli mărunt şi repede.
― Am să–i spun Arhi!
― Sper că n–ai să faci una ca asta! exclamă brusc Merlyn, pe un ton
răstit şi furios, iar bufniţa se retrase în celălalt capăt al umărului.
― Nu e bine?
― Mai bine îmi zici Buf sau Niţu, răspunse acru huhurezul, şi am
terminat povestea. Sau Pufuleţ. Merlyn îl luă de mână pe Wart şi îi
spuse cu blândeţe:
― Eşti tânăr şi nu înţelegi lucrurile astea. Dar vei afla că bufniţele sunt
cele mai curtenitoare, mai sincere şi mai credincioase fiinţe. Nu trebuie
cu niciun chip să le vorbeşti pe un ton prea familiar sau cu mojicie şi
nici să le înjoseşti. Mama lor e Atena, zeiţa înţelepciunii, şi cu toate că
sunt adesea gata de ghiduşii ca să te amuze, o asemenea purtare este
26 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

privilegiul celor cu adevărat înţelepţi. Nicio bufniţă nu se poate numi


Arhi.
― Iartă–mă, bufniţo, spuse Wart.
― Şi tu să mă ierţi, băiete, spuse huhurezul. Văd bine că ai vorbit în
necunoştinţă de cauză şi regret profund că am fost atât de meschin
încât să văd o insultă acolo unde nu era niciuna.
Huhurezul regreta cu adevărat că se pripise şi sentimentele acestea i
se citeau atât de limpede pe chip, încât Merlyn fu nevoit să îşi ia un aer
vesel şi să schimbe conversaţia.
― Ei, zise el, acum că am terminat cu micul dejun, cred că a venit
vremea să găsim tustrei drumul spre castelul lui Sir Ector. Mă scuzaţi o
clipă, adăugă el, de parcă tocmai şi–ar fi amintit ceva, şi întorcându–se
către lucrurile de pe masă, le făcu semn cu un deget noduros şi le
porunci cu asprime: Spălaţi–vă.
La auzul poruncii magului, vasele de porţelan şi tacâmurile se grăbiră
să se dea jos, faţa de masă aruncă firimiturile pe fereastră, iar şervetele
se împăturiră singure. Toate coborâră iute scara de lemn şi ajunseră în
odaia dejos, unde Merlyn lăsase găleata, şi din senin se porniră o larmă
şi nişte chiuituri, ca de elevi ieşiţi în recreaţie. Merlyn se duse la uşă şi
strigă:
― Atenţie, să nu vă ciobiţi.
Însă glasul i se pierdu cu desăvârşire în ţipetele ascuţite, în bălăceala
şi exclamaţiile de „Vai, e rece!", „Nu stau mult!", „Ai grijă, mă spargi!"
sau „Hai să băgăm ceainicul la fund!".
― Chiar mă veţi însoţi tot drumul până acasă? întrebă Wart, căruia
parcă nu–i venea să creadă. –Fireşte. Altfel, cum voi putea să–ţi fiu
dascăl? La auzul întrebării, ochii băiatului se făcură tot mai mari şi mai
mari, până ajunseră cât ai huhurezului care şedea pe umărul lui, iar
obrajii i se înroşiră tot mai tare şi răsuflarea părea să i se înnoade
undeva, sub inimă.
― Vai! exclamă Wart cu ochii sclipind de încântare. Asta înseamnă că
am fost într–o aventură cavalerească!
27 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL IV

Wart începu să strige încă dinainte să ajungă la jumătatea podului:


― Uitaţi pe cine am adus! Uitaţi–vă! Mă întorc dintr–o aventură
cavalerească! S–a tras în mine cu trei săgeţi. Negre, cu dungi galbene.
Pe huhurez îl cheamă Arhimede. L–am văzut pe Regele Pellinore. Acesta
este Merlyn, dascălul meu. Am trecut printr–o aventură ca să–l găsesc.
Era pe urmele Bestiei Rătăcitoare. Regele Pellinore, adică. A fost
înspăimântător în codru. Merlyn a pus vasele să se spele singure.
Salutare, Hob! Uite, l–am adus peCully!
Hob se mulţumea să îl privească pe Wart, însă cu asemenea mândrie,
că băiatul se înroşi ca sfecla. Ce bucurie să fie din nou acasă, în
mijlocul prietenilor şi cu misiunea îndeplinită.
― Ah, domnişorule, zise Hob ursuz, ce şoimar o să iasă din 'mneata.
Veni să îl ia pe Cully, de parcă n–ar mai fi îndurat să stea o clipă
departe de el, iar pe Wart îl bătu uşurel pe spate, drăgălindu–i pe
amândoi fiindcă nu ştia de întoarcerea cui se bucura mai tare. Trecu
uliul pe pumnul lui, simţindu–se la fel de uşurat ca un olog care îşi
regăseşte piciorul de lemn şi îl potriveşte la loc.
― Merlyn l–a prins, îi spuse Wart. în drum spre casă, l–a trimis pe
Arhimede să îl caute. Apoi Arhimede s–a întors şi ne–a spus că l–a văzut
mâncând un iepure pe care îl prinsese. Ne–am dus la el, dar l–am
speriat. Atunci Merlyn a înfipt în cerc şase pene din coada porumbelului
şi a făcut un laţ dintr–o bucată lungă de sfoară, pe care l–a potrivit
împrejurul penelor. A legat un capăt al sforii de un băţ înfipt în pământ,
iar noi ne–am pitit în spatele unui tufiş, ţinând celălalt capăt. Ne–a spus
că nu vrea să folosească vrăji. Zicea că nu ai voie să foloseşti vrăji în
Marile Arte, după cum nu ar fi cinstit nici să faci o statuie prin mijloace
magice. Trebuie sculptată cu dalta, înţelegi? Atunci Cully a coborât să
termine de mâncat porumbelul, iar noi am tras de sfoară, laţul s–a
strâns în jurul penelor şi l–a prins de picioare. Era foarte mânios! Dar l–
am îmbunat, dându–i porumbelul.
Hob îi făcu o plecăciune lui Merlyn, care îi răspunse la fel de
curtenitor. Se priviră cu afecţiune solemnă, ghicind în celălalt un
maestru al aceleiaşi arte. Când aveau să rămână singuri, vor putea să
vorbească în tihnă despre vânătoarea cu şoimi, deşi Hob era din naştere
o fire taciturnă. Dar nu sosise încă momentul potrivit.
― Kay! strigă Wart când acesta îşi făcu apariţia întovărăşit de doica lor
şi de alţi oameni care, fericiţi, veniseră să îi întâmpine. Uite, am adus un
vrăjitor să ne fie dascăl. Are un borcan de muştar umblător.
― Mă bucur că te–ai întors, zise Kay.
― Vai mie, da' unde ai dormit, domnişorule Art? exclamă doica. Uită–te
numai la tunica dumitale: plină de noroi şi în zdrenţe. Aşa de tare ne–ai
28 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

speriat, că nu–ţi pot spune. Ia te uită şi la părul dumitale, e plin de


crenguţe. Of, mieluşelul meu neastâmpărat.
Sir Ector ieşi agitat nevoie mare, cu hainele puse de–a–ndoaselea, şi îl
sărută pe Wart pe amândoi obrajii.
― Măi, măi, măi! exclamă lăcrimând. Cine s–a întors acasă, ă? Pe unde
naiba mi–ai umblat, ă? Ai întors toată casa cu fundu–n sus.
Dar în sinea lui era mândru că Wart rămăsese în pădure să salveze
uliul, ba chiar mai mândru că băiatul se întorsese acasă, în tot acest
timp Hob ţinând pasărea sus, să o vadă întreaga suflare.
― Vai, domnule, zise Wart, am fost în acea aventură despre care
vorbeaţi, în căutarea unui dascăl. Şi iată, l–am găsit. Dacă nu vă
supăraţi, este domnul de–aici, se numeşte Merlyn. Are bursuci şi arici şi
şoareci şi furnici şi alte minunăţii pe măgăruşul ăsta alb, pe care nu
puteam să îl părăsim să moară de foame. E un mare vrăjitor şi poate să
facă lucrurile să apară din senin.
― A, un mag, spuse Sir Ector, punându–şi ochelarii şi măsurându–l pe
Merlyn din cap până–n picioare. Magie albă, sper?
― Cu siguranţă, răspunse Merlyn, care şedea calm în mijlocul mulţimii
de oamenii, îmbrăcat în mantia lui de necromant şi cu braţele
încrucişate, iar în vârful pălăriei cu un Arhimede foarte băţos şi
încremenit. –N–ar strica niscai recomandări, zise Sir Ector, bănuitor.
Aşa–i obiceiul.
― Recomandări, rosti Merlyn, întinzând mâna.
Şi pe dată apărută în ea nişte tăbliţe grele, semnate de Aristotel, un
pergament iscălit de Hecate15 şi câteva duplicate bătute la maşină,
purtând semnătura Magistrului Trinităţii, care nu îşi amintea să îl fi
cunoscut vreodată. Toate consfinţeau caracterul ireproşabil al magului
Merlyn.
― Le avea–n mânecă, zise Sir Ector cu înţelepciune. Altceva mai ştiţi să
faceţi?
― Copac, rosti Merlyn.
Şi pe dată răsări, chiar în mijlocul curţii, un dud uriaş plin cu fructe
albăstrui şi zemoase, gata să pice. O ispravă cu atât mai remarcabilă cu
cât duzii au devenit populari abia în zilele lui Cromwell 16.
― O şmecherie cu oglinzi, spuse Sir Ector.
― Zăpadă, ordonă Merlyn. Şi o umbrelă, adăugă grăbit.
Cât ai clipi, bolta parcă tăiată din cupru şlefuit a cerului de vară
căpătă greutatea şi răceala bronzului, din ea pornind să cearnă fulgi
mari de nea, care se aşezau cuminţi pe meterezele castelului. Zăpada se
aşternu de două degete până să prindă iarăşi glas adunarea şi toţi
dârdâiau în vântul tăios de iarnă. Nasul lui Sir Ector se învineţise, iar în
vârf îi atârna un ţurţure, restul, cu excepţia lui Merlyn, având pe umeri

15 Zeiţa greacă a răscrucilor, adesea înfăţişată ca având trei capete: de cal, de câine şi de şarpe.
16 Oliver Cromwell (1599—l658) este o figură marcantă a istoriei britanice. Comandant militar şi om politic, a contribuit la instaurarea unui regim
republican, după executarea regelui Carol I, pe care l—a condus în calitate de Lord Protector.
29 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

un strat gros de nea. Magul stătea în mijlocul mulţimii şi îşi ţinea


umbrela foarte sus, din pricina huhurezului.
― Se face prin hipnoză, zise Sir Ector printre dinţii care îi clănţăneau.
Ca la fachirii din Indii. Dar e de–ajuns, se grăbi el să adauge, chiar prea
de–ajuns. Sunt sigur c–ai să le fii un dascăl bun băieţilor.
Zăpada încetă imediat şi ieşi soarele – „De–ajuns să facă omul
'neumonie", spuse doica, „sau să–i alunge pe vânzătorii de mărunţişuri"
– iar Merlyn îşi strânse umbrela si o returnă văzduhului, care o înghiţi
pe dată.
― Închipuieşte–ţi, să pornească băiatu' într–o aventură aşa, de unu'
singur! exclamă Sir Ector. Măi, măi, măi! Plouă cu minuni.
― Eu nu cred că a fost o aventură cavalerească adevărată, spuse Kay.
A plecat să prindă uliul, atâta tot.
― Şi a prins uliul, domnişorule Kay, îi răspunse Hob mustrător.
― Mă rog. Pun rămăşag că i l–a prins bătrânul.
― Kay, tună din senin Merlyn, avut–ai dintotdeauna limba trufaşă,
otrăvită şi nechibzuită. Şi tot de la gură ţi se va trage năpasta.
La auzul vorbelor magului, lumea se foi tulburată, iar Kay, în loc să se
înfurie, ca de obicei, îşi plecă ruşinat fruntea. De fapt, nu era deloc un
băiat nesuferit, ci unul isteţ, dezgheţat, mândru, înflăcărat şi ambiţios.
Era unul din acei oameni care nu sunt bucuroşi nici să conducă, nici să
fie conduşi, ci au o inimă ce veşnic năzuieşte nerăbdătoare în trupul
muritor ce–o ţine prizonieră. Merlyn se căi pe dată pentru mojicia lui.
Din văzduh făcu să apară un cuţitaş de vânătoare din argint, pe care i–l
dărui băiatului ca să–l împace. în chip de măciulie, prăseaua cuţitului
avea o tigvă de hermină lustruită de sclipea precum fildeşul, foarte pe
placul lui Kay.

CAPITOLUL V

Locuinţa lui Sir Ector se numea Castelul din Pădurea Sălbatică. Era
mai degrabă un orăşel sau un sat, decât locuinţa cuiva, şi chiar devenea
un sat în vremuri de restrişte, căci despre asta va fi vorba în această
parte a poveştii noastre – despre vremuri tulburi. De câte ori vreun tiran
din vecinătate năvălea cu gând de jaf sau de război, oamenii de pe moşie
se grăbeau să se adăpostească în castel, mânând dinaintea lor
dobitoacele din gospodării şi înghesuindu–le în curţile lui, unde
rămâneau până trecea primejdia. Căsuţele din lut amestecat cu nuiele
erau aproape întotdeauna arse până în temelii şi sătenii erau siliţi, cu
mare năduf şi obidă, să le reconstruiască. Iată de ce nu merita să îşi
facă biserică în sat, căci şi aceasta ar fi trebuit mereu reclădită. Sătenii
mergeau la slujbă în capela castelului. Duminicile se îmbrăcau în
straiele cele bune şi se încolonau frumos pe uliţă, păşind ţanţoş şi
aruncând priviri nehotărâte, dar demne, în dreapta şi–n stânga, de
parcă nu voiau să dezvăluie încotro se duceau. In zilele de lucru veneau
30 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

la mesă şi la slujba de seară în hainele obişnuite şi în pas mai sprinten.


Toată lumea mergea la biserică în vremea aceea, şi nu era o corvoadă.
Castelul din Pădurea Sălbatică există şi azi, şi îi puteţi admira
frumoasele ziduri în ruină acoperite cu iederă, înfruntând cu vitejie
soarele şi vânturile. Acum, ele sunt locuite doar de câteva şopârle. în
nopţile friguroase de iarnă, vrăbiile se încălzesc între frunzele iederei,
dar sunt alungate de o strigă17, care planează ameninţător deasupra
congregaţiei speriate şi o împrăştie, bătând iedera cu aripile. Zidul
exterior s–a năruit aproape de tot, dar tot se mai zăresc temeliile celor
douăsprezece turnuri rotunde care îl străjuiau. Turnurile erau rotunjite
şi ieşite în afară, spre şanţul de apărare, astfel că arcaşii puteau să
tragă în toate direcţiile şi să ţină sub ochi fiece parte a zidului. Înăuntru
erau scări circulare. Acestea se înfăşurau la nesfârşit în jurul unei
coloane centrale, coloana fiind la rândul ei presărată cu deschizături
prin care arcaşii puteau să îşi tragă săgeţile. Chiar dacă duşmanul
răzbea dincolo de zidul exterior şi îşi croia drum până la poalele
turnurilor, apărătorii acestora tot izbuteau să reziste la adăpostul
scărilor, trăgând în urmăritori prin aceste deschizături înguste.
Porţiunea de piatră a podului mobil, cu barbacana 18 şi turnuleţele sale
de pază, sunt încă în stare bună. La ele se observă numeroase
aranjamente ingenioase. Chiar dacă duşmanii reuşeau să treacă de
podeţul din lemn, care era tras tocmai pentru le zădărnici încercările,
dădeau peste un grătar uriaş din drugi de fier şi lemn, cumpănit cu un
buştean imens, ce i–ar fi strivit şi în acelaşi timp i–ar fi ţintuit unde îi
prindea. În podeaua barbacanei era o uşa–capcană prin care vrăjmaşii
ar fi ajuns înapoi în şanţul de apărare. La celălalt capăt al barbacanei se
afla un al doilea grătar, astfel că inamicii puteau fi prinşi între cele două
şi nimiciţi de la înălţime, iar în podelele turnuleţelor de apărare
suspendate existau găuri prin care apărătorii puteau să arunce
proiectile în capul asediatorilor. în sfârşit, dincolo de întăriturile porţii,
în mijlocul tavanului arcuit se făcea o deschizătură mică, dar frumoasă,
pictată cu motive decorative şi presărată cu ornamente. Gaura ducea
către încăperea de deasupra, unde se găsea un cazan mare pentru topit
plumbul sau încins uleiul.
Cam atât despre întăriturile exterioare. Odată ce pătrundeai dincolo de
zidul de apărare, te trezeai pe un soi de alee lată, probabil înţesată de oi
speriate, care te purta drept înainte, către un al doilea castel. Acesta era
citadela interioară, cu ale sale opt turnuri enorme care sunt şi astăzi în
picioare. E minunat să urci în cel mai înalt dintre ele şi să admiri de
acolo priveliştea ce se deschide spre Mărcile Galeze, locul de baştină al
unora dintre aceste primejdii străvechi, doar cu soarele deasupra

17 Pasăre de pradă tot din familia bufniţelor, cu chip în formă de inimă, întâlnită în zonele cu climă temperată, subtropicală şi tropicală din Africa, Europa
(inclusiv România), Asia, Australia şi cele două Americi. Trăieşte în pădurile luminoase, dar şi pe lângă locuinţele oamenilor, fiind considerată extrem de
folositoare fiindcă se hrăneşte mai ales cu rozătoare.
18 Lucrare de fortificaţie care protejează capul unui pod sau intrarea unei cetăţi, dar şi o deschizătură înaltă şi îngustă pentru aerisire şi lumină sau pentru
scurgerea apelor, făcută în zidul unei clădiri cu arhitectură medievală.
31 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

capului şi cu turiştii mititei care se foiesc dedesubt, în ciuda săgeţilor şi


a uleiului încins. Gândiţi–vă câte veacuri a înfruntat acest turn de
necucerit. Şi–a schimbat stăpânii – adesea prin retrageri, o dată prin
asediu, de două ori prin trădare, dar niciodată prin asalt. Din acest turn
pândea iscoada. De aici veghea asupra codrilor albaştri ce se pierd în
zare, spre Ţara Galilor. Oasele ei, curate şi albe, zac acum sub podeaua
capelei, aşa că străvechea misiune vă revine vouă.
Dacă priviţi de sus şi nu vă temeţi de înălţimi (Societatea pentru
Conservarea Diverselor Lucruri a instalat nişte balustrade
extraordinare, pentru a vă conserva viaţa), sub ochi veţi avea, ca pe o
hartă, întreaga anatomie a curții interioare. Veți vedea capela, acum
foarte deschisă dumnezeului ei, şi ferestrele marii săli a castelului, cu
salonul principal deasupra. Veţi vedea siluetele uriaşelor coşuri de fum
şi modul ingenios în care coşurile laterale, mai mici, au fost proiectate
să se unească cu suratele mai mari, dar şi cămăruţele odinioară private,
acum deschise pubhcului, precum şi imensele cuhnii. Dacă sunteţi un
om chibzuit, veţi petrece zile întregi, poate chiar săptămâni, în castel,
descoperind prin puterea minţii voastre agere unde erau grajdurile,
unde adăposturile pentru şoimii de vânătoare, unde staulul vitelor,
armurăria, atelierele, fântâna, fierăria, coteţele câinilor, cămările
oştenilor, locuinţa preotului şi încăperile seniorului şi ale doamnei sale.
Şi–atunci totul vi se va înfăţişa iarăşi cum a fost. Oamenii mici – erau
mai mărunţi decât noi şi ne–ar veni tare greu să ne potrivim vechile lor
mănuşi sau să intrăm în cele câteva piese de armură ce ne–au rămas –
vor forfoti iar de colo, colo, în lumina soarelui, oile vor behăi aşa cum fac
dintotdeauna şi poate că din Ţara Galilor se va auzi şuieratul săgeţii cu
trei pene, care pare crescută din pământ.
Pentru un băiat, locul acesta era, fireşte, un adevărat paradis. Wart
alerga prin el precum un iepure în labirintul lui încâlcit. Ştia tot,
cunoştea fiece ungher, toate mirosurile mai deosebite, locurile bune de
căţărat, straturile moi, ascunzătorile tainice, săriturile, toboganele,
firidele, cămările şi binecuvântările. Asemeni unei pisici, pentru fiecare
anotimp avea un locşor propice şi, din zori şi până–n seară, ţipa şi
alerga, şi se bătea, şi necăjea oamenii, şi strănuta, şi visa cu ochii
deschişi, şi se prefăcea că e un vestit cavaler. Chiar în această clipă se
afla în adăpostul câinilor.
Oamenii din vremea aceea aveau cu totul alte idei despre dresajul
câinilor. Dragostea, nu severitatea, era cuvântul de ordine. Imaginaţi–vă
un îngrijitor de câini din zilele noastre ducându–se la culcare cu
protejaţii lui, şi totuşi Arrian din Nicomedia 19 spune că: „Este cel mai
înţelept să doarmă alături de un om, pentru că aşa deprind apucături
omeneşti şi pentru că se bucură de tovărăşia omului; de asemenea,
dacă au petrecut o noapte agitată sau suferă de vreo tulburare, vei şti şi
nu îi vei scoate la vânătoare, a doua zi." În coteţele lui Sir Ector îşi făcea
19 În latină Lucius Flavius Arrianus Xenophon (86/89—l46/160 e.n.), a fost un istoric, comandant militar şi filozof grec din Imperiul Roman.
32 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

veacul un băiat deosebit, numit argatul câinilor, care locuia zi şi noapte


împreună cu ei. Era un soi de şef peste câinii de vânătoare, iar misiunea
lui era să îi scoată zilnic la plimbare, să le smulgă ghimpii din labe, să îi
cureţe în urechi, să bandajeze oscioarele ieşite din locaşurile lor, să le
dea leacuri împotriva viermilor, să îi izoleze şi să îi îngrijească atunci
când erau bolnavi, să îi despartă când se băteau şi să doarmă ghemuit
în mijlocul lor. Dacă mi se mai permite o digresiune erudită, iată o
descriere făcută unui astfel de băiat de către Ducele de York 20, ucis în
Bătălia de la Azincourt21, în lucrarea sa Arta Vânătorii: „De asemenea îl
voi învăţa pe copil să scoată câinii să se uşureze de două ori pe zi, în
zori şi seara, ca să fie soarele sus, mai ales iarna. Apoi să îi lase slobozi
să alerge şi să se zbenguiască pe pajişte în lumina soarelui, şi apoi să îi
perie pe toţi, unul după altul, şi să îi şteargă cu un mare şomoiog de
paie, iară asta să facă în fiece dimineaţă. Şi apoi să îi ducă într–un loc
frumos, unde iarba fragedă creşte cât spicul de înaltă, spre a se hrăni
cu ea, căci le este leac fără pereche." Astfel, de vreme ce „inima şi grija
[băiatului] este mereu cu câinii", animalele devin „bune şi blânde şi
curate, vesele şi voioase şi jucăuşe, și bune cu oameni de tot soiul, mai
puțin cu fiarele sălbatice, faţă de care trebuie să se arate nemiloase,
înverşunate şi duşmănoase".
Argatul câinilor lui Sir Ector era nimeni altul decât băiatul rămas fără
nas după întâlnirea cu teribilul Wat. Neavând un nas ca toată lumea şi,
în plus, fiind bătut cu pietre de ceilalţi copii din sat, se simţea mai în
largul său în tovărăşia animalelor. Le vorbea, dar nu ca la bebeluşi, aşa
cum fac domniţele, ci în graiul lor, cu mârâieli şi lătrături. Era foarte
iubit de lighioanele gospodăriei şi nespus de respectat pentru că le
scotea ţepii din labe, şi la el veneau toate când aveau vreun necaz.
Băiatul înţelegea pe dată ce le supără şi de cele mai multe ori izbutea să
îndrepte lucrurile. Câinii erau fericiţi să îşi aibă zeul în preajmă, în
carne şi oase.
Wart ţinea mult la băiat şi îl considera foarte înzestrat pentru că
reuşea să facă asemenea minuni cu animalele – căci lighioanele se
supuneau la tot ce le poruncea el doar prin gesturi –, iar băiatul îl iubea
pe Wart la fel de mult cum îl iubeau pe el câinii şi îl credea un trimis al
Cerurilor, pentru că ştia să scrie şi să citească, îşi petreceau mult timp
împreună, jucându–se cu câinii în adăpostul acestora.
Coteţele câinilor erau la catul de jos, lângă adăpostul şoimilor de
vânătoare, având deasupra un pod care le păstra răcoroase vara şi
călduroase iarna. Câinii erau alani22, ogari, copoi şi alte rase de

20 Este vorba despre Edward de Norwich, al doilea duce de York, autor al unui celebru tratat de vânătoare intitulat The Master of Game (Maestrul jocului),
cea mai veche lucrare de acest gen în limba engleză. Scris între 1406 şi 1413, cuprinde pasaje întregi traduse dintr—o lucrare mai veche, în limba franceză.
S—au păstrat din această lucrare 27 de volume, care au fost retipărite în 1904, cu o prefaţă semnată de preşedintele american Theodore Roosevelt, mare
amator de vânătoare, şi sunt citate copios de către T. H. White în romanul de faţă. Edward de Norwich a murit în Bătălia de la Azincourt.
21 Bătălia de la Azincourt a reprezentat una dintre cele mai mari victorii ale englezilor în Războiul de 100 de Ani (1337—l453) dus împotriva francezilor.
Episodul este imortalizat în celebra piesă Henric al V—lea, de William Shakespeare.
22 Sau alauni, un soi de ogar menţionat într—o serie de scrieri medievale, dar despre care nu se ştiu prea multe.
33 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

vânătoare. Purtau nume precum Clumsy, Trowneer, Phoebe, Colle,


Gerland, Talbot, Luath, Luffra, Apollon,
Orthros, Bran, Gelert, Bounce, Boy, Lion, Bungey, Toby şi Diamond. Pe
câinele lui Wart îl chema Cavall, şi acesta tocmai îi lingea nasul – Wart
lui Cavall, nu invers – când în adăpost intră Merlyn şi îl descoperi.
― Iată un obicei care, în timp, va ajunge să fie considerat foarte
neigienic, deşi nu prea înţeleg de ce, zise Merlyn. în fond, Dumnezeu i–a
făcut creaturii nasul la fel de bine cum ţi–a plămădit ţie limba. Poate
chiar mai bine, adăugă filozoful, gânditor.
Wart nu ştia despre ce vorbeşte magul, dar îi plăcea să îl asculte. Nu îi
plăceau adulţii care vorbeau condescendent cu el, ci aceia care vorbeau
în limba lor, îngăduindu–i să se ţină după ei, să prindă din zbor
înţelesuri, să ghicească, să rumege cuvinte familiare şi să chicotească la
glumele mai grele, atunci când acestea picau din senin. Atunci strălucea
de veselie, ca un delfin care se zbenguieşte în mări necunoscute.
― Ce–ar fi să ieşim? întrebă Merlyn. Cred că a sosit vremea să ne
apucăm de lecţii.
Wart se întrista pe dată. Dascălul era la castel deja de o lună (era de–
acum august) şi până atunci nu făcuseră nicio lecţie. Acum îşi aminti
din senin că de asta venise Merlyn la ei, iar gândul îi zbură îngrozit la
Summulae Logicales şi la scârbosul ăla de astrolab. Dar ştia că nu avea
încotro şi trebuia să îndure, aşa că se ridică destul de supus, dar fără
tragere de inimă, nu înainte de a–l mângâia de rămas–bun pe Cavall. Îşi
spuse că poate nu va fi aşa de rău cu Merlyn, că poate magul avea darul
de–a însufleţi până şi prăfuitul Organon, mai ales dacă se învoia să îşi
folosească puterile.
Ieşiră în curte, într–un soare atât de fierbinte încât dogoarea câmpului
părea nimica toată. Te coceai. Pe cer se zăreau norii de furtună care
însoţesc de obicei zilele cu arşiţă – coloane înalte de cumulus 23 tivite cu
o lumină tăioasă, însă mute. Până şi tunetul amorţise de căldură.
„Numai de n–ar trebui să intru într–o clasă îmbâcsită", îşi spuse Wart în
sinea lui, „ci mi s–ar îngădui să mă dezbrac şi să înot în şanţul cu apă".
Traversară la iuţeală curtea, trăgând adânc aer în piept înainte de–a se
aventura, de parcă urmau să străbată un cuptor încins. Umbra
fortificaţiilor porţii era răcoroasă, însă barbacana, cu zidurile ei masive,
era fierbinte ca iadul. Un ultim avânt prin deşertul nemilos îi aduse la
podul mobil – să îi fi ghicit Merlyn gândurile? – unde rămaseră privind
la şanţul de apărare.
Era anotimpul nuferilor. Dacă Sir Ector nu ar fi păstrat o palmă de loc
liber, pentru ca băieţii să se poată scălda, întreg şanţul ar fi fost năpădit
de frunzele lor. Dar în fiecare an se eliberau cam douăzeci de iarzi de la
mal, pe fiecare parte, şi se putea sări în apă chiar de pe pod. Şanţul era
adânc. Cum servea şi de heleşteu, din care locuitorii castelului se

23 Cumulus sunt un tip de nori cu forme bine definite şi cu dezvoltare preponderent verticală.
34 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

îndestulau cu peşte proaspăt în fiecare vineri 24, arhitecţii se îngrijiseră


să devieze canalele de scurgere, pentru ca murdăriile să nu ajungă în el.
Nu era an să nu fie plin cu peşte.
― Aş vrea să fiu peşte, zise Wart.
― Ce fel de peşte?
Era cam prea cald să se gândească la asta, însă Wart se uită cu atenţie
în adâncurile răcoroase, unde se vânzolea fără ţintă un banc de bibani
pitici.
― Cred că mi–ar plăcea să fiu biban, răspunse el. Bibanii sunt mai
viteji decât nătângile de babuşte şi mai puţin însetaţi de sânge decât
ştiucile.
Merlyn îşi scoase pălăria, ridică politicos bagheta de gaiac şi rosti
încet:
― Nylrem iî etimirt etnemilpmoc iul nutpen iş lî ăgaor ăs lî ăcsaemirp ep
tseca taiăb ac etşep.
Şi de îndată se auzi un sunet prelung de scoici, cochilii şi aşa mai
departe, iar un domn îndesat şi cu o expresie binevoitoare pe chip îşi
făcu apariţia deasupra crenelurilor, plutind pe un nor bine înfoiat. Pe
pântece avea tatuate o ancoră şi o sirenă foarte drăguţă, dedesubtul
căreia, pe pieptul domnului, scria Mabel. Scuipă un dumicat de tutun, îl
salută afabil pe Merlyn şi îl arătă pe Wart cu tridentul. Băiatul descoperi
că era despuiat de haine. Descoperi că aterizase cu un pleoscăit în apa
din şanţ. Descoperi că şanţul şi podul se măriseră de sute de ori. Şi ştiu
că se preface în peşte.
― Vai, Merlyn, strigă el, vino şi tu, te rog!
― De data asta, îi spuse la ureche un lin 25 mare şi distins, voi veni.
Dar, pe viitor, va trebui să te descurci singur. Educaţia înseamnă
experienţă, iar cheia experienţei este încrederea în sine.
Wart găsi dificilă viaţa într–un nou trup. Nu avea niciun rost să înoate
ca o fiinţă omenească, fiindcă nu făcea decât să se răsucească pe loc şi
să înainteze mult prea greoi. Iar ca un peşte nu ştia să înoate. –Nu aşa,
îi zise Unul cu glas adânc. Aşază bărbia pe umărul stâng şi plonjează
înainte cu trupul perfect întins. Deocamdată uită de aripioare.
Picioarele lui Wart se lipiseră şi se uniseră cu şira spinării, iar labele
picioarelor şi degetele se prefăcuseră într–o înotătoare. Braţele se
transformaseră şi ele în două aripioare de un trandafiriu delicat, iar pe
burtă îi crescuseră încă vreo câteva de acelaşi fel. Capul îi era îndreptat
spre umăr, astfel că atunci când se îndoia de mijloc, degetele de la
picioare i se mişcau spre ureche, nu spre frunte. Avea o frumoasă
nuanţă verde–măslinie şi era învelit într–o adevărată armură de solzi
(care îi provocau mâncărimi uşoare), cu dungi negre pe laturi. Nu–şi
deosebea prea bine laturile de spinare şi cap, iar ceea ce acum părea a fi
pântecele era de un alburiu încântător. Spatele îi era înarmat cu o
24 Zi de post la catolici, în care se mănâncă peşte, acesta nefiind considerat carne.
25 Linul este un peşte de apă dulce, verde—măsliniu, care trăieşte în apele domoale din Europa şi din unele regiuni asiatice.
35 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

splendidă aripioară dotată cu ţepi, ce putea fi ridicată în caz de pericol.


Plonja, ţinând–şi corpul perfect întins, aşa cum îl sfătuise linul, şi
descoperi că înoată drept spre mâlul de pe fund.
― Foloseşte–ţi picioarele să cârmeşti dreapta, stânga, spuse linul, şi
întinde–ţi aripioarele de pe burtă, ca să–ţi menţii echilibrul. Acum exişti
pe două planuri, nu unul.
Wart descoperi că putea să se menţină relativ stabil, schimbând
înclinaţia braţelor–aripioare şi pe aceea a înotătoarelor de pe burtă. Se
îndepărtă puţintel, distrându–se de minune.
― Vino înapoi, strigă linul. Ca să ţâşneşti aşa, mai întâi trebuie să
înveţi să înoţi.
Cu o serie de zig–zaguri Wart reveni lângă dascălul lui şi remarcă:
― Parcă nu reuşesc să mă ţin drept.
― Necazul cu tine este că nu înoţi din umăr, ci îndoindu–te de mijloc,
ca un băiat. Ia plonjează înainte, dar de la gât în jos, şi încearcă să îţi
mişti corpul şi la dreapta la fel de mult ca la stânga. Foloseşte–ţi
spatele.
Wart plesni de două ori zdravăn din coadă şi se pierdu într–un
mănunchi de coada–iepei26 aflat la câţiva iarzi depărtare.
― Aşa–i mai bine, încuviinţă linul, acum pierdut în apele verzui şi
mâloase.
Cu chiu, cu vai, mişcând energic din aripioare, Wart izbuti să se
elibereze din hăţişul de plante. Apoi se undui înapoi către vocea
magului, ţâşnind magistral prin apă, ca să se dea mare.
― Bun, zise linul când se ciocniră unul de celălalt. Dar unde nu–i
direcţie, vai de aripioare. Ia vezi dacă îţi reuşeşte asta, adăugă el.
Aparent fără niciun efort, linul se îndepărtă cu spatele, oprindu–se sub
frunza unui nufăr. Aparent fără niciun efort, însă Wart, un învăţăcel cu
iniţiativă, observase cu atenţie mişcările imperceptibile ale înotătoarelor
lui. îşi mişcă şi el aripioarele în sens invers faţă de acele ceasornicului,
plesni cu meşteşug din vârful cozii şi, cât ai clipi, ajunse lângă lin.
― Splendid, îl felicită Merlyn. Hai să facem o mică plimbare.
Echilibrul lui Wart era acum perfect şi reuşea să se mişte cu relativă
uşurinţă. Avu timp să admire spectaculosul univers în care îl
scufundase tridentul domnului cu tatuaj, o lume atât de diferită de a
lui. în primul rând, bolta cerească alcătuia acum un cerc perfect, în care
se contopise şi linia orizontului. Ca să vă imaginaţi în locul lui Wart, ar
trebui să vă închipuiţi un orizont rotund, situat la câţiva centimetri în
jurul capului vostru, în locul liniei plate pe care o vedeţi în mod
obişnuit. Sub acest orizont de aer ar trebui să vă imaginaţi un al doilea,
aflat sub apă, sferic şi practic cu susul în jos, suprafaţa apei reflectând
în parte ceea ce se găseşte în adâncuri. Nu v–ar fi deloc uşor. Eforturile
v–ar fi suplimentar îngreunate de faptul că lucrurile pe care oamenii le
consideră ca aflându–se deasupra apei erau tivite cu întreg spectrul de
26 Bippuris vulgaris este o plantă de apă des întâlnită în Eurasia şi America de Nord.
36 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

culori. De exemplu, dacă aţi fi încercat să îl pescuiţi pe Wart, el v–ar fi


zărit la marginea farfurioarei de ceai care alcătuia jumătatea aeriană a
universului său, însă nu i–aţi fi apărut ca o persoană fluturând o
undiţă, ci ca şapte oameni ale căror contururi erau roşii, oranj, galbene,
verzi, albastre, indigo şi violet, toate fluturând aceeaşi undiţă, în culori
la fel de variate. De fapt, pentru Wart aţi fi fost un om–curcubeu, un
mănunchi de culori sclipitoare şi radiante care se întrepătrund şi sunt
tivite cu raze. Aţi fi strălucit deasupra apei precum Regina Cleopatra din
poezie.
O a doua minunăţie era lipsa greutăţii. Wart nu mai era legat de
pământ şi nu mai trebuia să îşi târască picioarele pe o suprafaţă plată,
apăsat de forţa gravitaţiei şi greutatea atmosferei. Putea să
îndeplinească visul dintotdeauna al omului – adică, să zboare. Nu există
practic nicio diferenţă între zborul prin apă şi zborul în aer. Şi cel mai
minunat era că nu trebuia să zboare cu ajutorul unei maşinării, trăgând
de manete şi stând nemişcat, ci reuşea asta doar prin forţa trupului. Ca
atunci când visăm că zburăm.
Chiar când se pregăteau să pornească în turul de inspecţie, o tânără
babuşcă timidă se ivi dintre două tufe unduitoare de coada–iepei şi
rămase în aşteptare, foarte emoţionată. Se uita la ei cu ochi mari şi
speriaţi şi era limpede că voia ceva, dar nu se putea hotărî să vorbească.
― Apropie–te, o îndemnă Merlyn solemn. Babuşca se năpusti spre ei
precum o găină, izbucni în lacrimi şi îşi rosti, bâlbâit, mesajul:
― Dacă nu vă s–s–s–supăraţi, doctore, se poticni sărmana creatură,
bolborosind de abia mai înţelegeau ce spunea, avem în familie un caz î–î–
î–îngrozitor de ce–ce–ceva şi n–n–ne î–î–î–întrebam dacă aţi avea p–p–p–
puţin t–t–t–timp? E vorba de i–i–i–iubita noastră m–m–m–mamă, care î–î–î–
înoată numai cu b–b–b–burta în s–s–s–sus şi arată a–a–a–aşa de oribil şi
v–v–v–vorbeşte aşa de ciudat, că ne–am zis c–ar fi b–b–b–bine să o vadă
un d–d–d–doctor, dacă nu vă ce–ce–cerem prea mult? C–C–C–Clara zice
să zic aşa, domnule, dacă î–î–î–înţelegeţi ce–ce–ce z–z–z–zic.
Şi aici biata babuşcă începu să şuiere din pricina agitaţiei, ceea ce,
dimpreună cu bâlbâială şi cu lacrimile, o împiedică să mai rostească o
vorbă, aşa că rămase uitându–se lung la Merlyn, cu ochi îndureraţi.
― Linişteşte–te, domnişoară, zise Merlyn. Hai, uşurel... Du–mă la iubita
dumitale mamă şi vom vedea ce se poate face.
Şi plecară tustrei în misiune umanitară, traversând apele mâloase de
sub pod.
― Nevricoase babuştile astea, şopti Merlyn, în dosul aripioarei. E
probabil un caz de isterie nervoasă, mai la îndemâna unui psiholog
decât a unui medic.
Şi, într–adevăr, o găsiră pe mama babuştii zăcând pe spate. Avea ochii
aproape închişi, ţinea aripioarele împreunate pe piept şi din când în
când mai scotea câte o bulă de aer. Toţi copiii erau adunaţi roată în
jurul ei şi, de câte ori pufnea, tresăreau şi îşi dădeau coate. Pe chip îi
37 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

plutea un zâmbet serafic. –Ei, ei, ei, zise Merlyn, luându–şi o înfăţişare
cât mai blajină, cum se mai simte azi doamna Babuşcă?
Îi bătu uşurel pe creştet pe cei mici, apoi se apropie de pacientă cu
mişcări impunătoare. Poate că ar trebui să menţionăm că Merlyn era un
peşte greoi şi masiv, cântărind vreo două kilograme şi jumătate, cu solzi
mici şi cafenii, înotătoare grăsune, piele uşor cleioasă şi ochi
strălucitori, ca două gălbenele. Pe scurt, o persoană respectabilă.
Doamna Babuşcă întinse o aripioară leşinată, oftă patetic şi zise:
― Vai, doctore, ai venit în sfârşit?
― Hmmm, răspunse doctorul pe cel mai adânc ton de care era capabil.
Apoi le porunci tuturor să închidă ochii – Wart aruncă totuşi o privire
pe furiş – şi prinse a se roti în jurul bolnavei, executând un dans lent şi
solemn, acompaniat de un cântec. Şi iată cum suna cântecul:

Terapeutic, Elefantic, Diagnostic, Bum!


Pancreatic, Microstatic, Antitoxic, Dum!
Cu un catabolism normal,
Bâlbâismul şi bolborosismul,
Sfâr, sfor, sforum,
Pe loc îl lasă fără abdonorum.
Dispepsia, Anemia, Toxemia,
Un, doi, şi–a treia oară Ţuşti şi el afară, Cu cinci parale pentru aiureală.

La finalul cântecului era destul de aproape de bolnavă ca s–o atingă şi


îşi frecă laturile netede ale trupului său cafeniu de solzii ei mai aspri şi
mai palizi. Poate că leacul era mâzga aceea – doar se ştie că peştii merg
la Lin să găsească alinare – sau poate că o vindecase prin atingere, ori
prin masaj, ori prin hipnoză. Oricum ar fi stat lucrurile, brusc doamna
Babuşcă deschise larg ochii, se ridică şi zise:
― Vai, doctore, dragă doctore, acum parcă aş avea poftă de un
viermişor.
― Fără viermişori două zile, decretă Merlyn. Am să vă prescriu o reţetă
de supă groasă de alge, pe care să o mâncaţi o dată la două ore, doamnă
Babuşcă. în fond, nici Roma nu a fost construită într–o singură zi.
Apoi îi mai bătu o dată pe creştet pe copii, le ură să ajungă nişte
peştişori de ispravă şi, cu un aer de mare importanţă, dispăru în apele
mâloase. Pe drum, îşi umfla şi dezumfla ritmic obrajii.
― Ce ai vrut să spui cu vorba aia despre Roma? întrebă Wart când nu
mai puteau fi auziţi.
― Numai Dumnezeu ştie.
Înotau unul lângă celălalt, Merlyn amintindu–i să îşi folosească
spatele, atunci când mai uita, şi strania lume din adâncuri începu uşor,
uşor să prindă contur împrejurul lor, primindu–i în răcoarea sa nespus
de plăcută după arşiţa de sus. Marile păduri de alge aveau contururi
delicate, iar în inima lor adăstau nemişcate o mulţime de bancuri de
38 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

ghidrini27 care învăţau să execute mişcări la unison. La „Unu", toţi


încremeneau; la „Doi", se întorceau, la „Trei" ţâşneau în formă de con, al
cărui vârf ar fi stat în gât oricui. Melcii de apă se plimbau leneş pe
tulpinile nuferilor sau pe sub frunzele acestora, în vreme ce, pe fund,
moluştele de apă dulce se lăfăiau fără vreo ocupaţie anume. Carnea lor
era roz–somon, de nuanţa unei excelente îngheţate de căpşune. Bibanii,
adunaţi în bisericuţe – tare ciudat, însă peştii cei mari păreau să se fi
ascuns cu toţii – erau înzestraţi cu o circulaţie delicată, astfel că roşeau
sau păleau la fel de uşor ca o doamnă dintr–un roman victorian. Doar
că roşeaţa din obrajii lor era de un verde–oliv intens şi era semn de
mânie. De câte ori Merlyn şi însoţitorul lui treceau pe lângă ei, bibanii
îşi zburleau ameninţători înotătoarele dorsale şi nu le coborau decât
atunci când observau că Merlyn e un Un. Dungile negre de pe laturi îi
făceau să pară luaţi de pe grătar, acestea putând, la rândul lor, să
capete nuanţe mai închise ori mai deschise. Odată, cei doi călători
trecură pe sub o lebădă. Dalba creatură plutea pe deasupra lor, ca un
zeppelin28, o siluetă nedesluşită, cu excepţia părţii cufundate în apă.
Aceasta se vedea foarte limpede şi arăta că lebăda plutea uşor înclinată
pe–o parte, cu un picior strâns.
― Uite, zise Wart, e sărmana lebăda cu picior strâmb. Nu poate să
lopăteze decât cu piciorul sănătos, celălalt stă gheboşat.
― Prostii, îi tăie pasărea vorba, băgând capul în apă şi încruntându–se
la ei. Aşa se odihnesc lebedele. Şi n–ai decât să–ţi păstrezi regretele
astea siropoase pentru tine. Na!
De la înălţimea ei continuă să le arunce priviri crunte, precum un
şarpe alb coborât brusc din tavan, până ce dispărură din vedere.
― Înoţi de parcă lumea n–ar ascunde nicio primejdie, îi spuse linul. Nu
vezi că locul acesta seamănă leit cu pădurea pe care a trebuit s–o
străbaţi ca să mă găseşti?
― Da?
― Priveşte într–acolo.
Wart privi, dar la început nu zări nimic. Apoi văzu o siluetă mică,
translucidă, stând nemişcată aproape de suprafaţă, chiar la marginea
umbrei unui nufăr. Era limpede că se bucura de razele soarelui. Silueta
era un pui de ştiucă, complet nemişcat şi probabil adormit, şi semăna
cu o pipă sau cu un căluţ–de–mare turtit. La maturitate, avea să se
transforme într–un tâlhar feroce.
― Te duc să vezi unul cu ochii tăi, îi spuse linul, pe împăratul acestor
mahalale. Ca medic, mă bucur de imunitate şi îndrăznesc să afirm că te
va respecta şi pe tine, ca însoţitor al meu, însă e mai bine să–ţi ţii coada
între picioare, în caz că–l găsim într–o dispoziţie tiranică.

27 Peşte mic, trăitor în apele dulci şi sărate.


28 Dirijabil de dimensiuni mari, alcătuit dintr—un schelet metalic şi un înveliş textil şi umplut cu hidrogen. Numele îi vine de la pionierul acestui tip
mijloc de transport aerian, contele german Ferdinand von Zeppelin. Primul zbor comercial a avut loc în 1910, zepellinele fiind capabile să transporte chiar
şi 10 000 de pasageri. După ce au fost utilizate inclusiv în Primul Război Mondial, au fost definitiv abandonate după accidentul zeppelinului Hindenburg,
petrecut în 1937.
39 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Este Regele Şanţului?


― Da. Unii îi spun Bătrânul Jack, alţii Peter cel Negru, dar, în general,
nu i se pomeneşte deloc numele. I se zice doar Domnul Ş. O să vezi şi tu
ce înseamnă să fii rege.
Wart rămase un pic în urma lui Merlyn şi poate că a fost spre bine,
căci îl observă înainte să ajungă la destinaţie. Când dădu de–a binelea
ochii cu bătrânul despot, tresări înfricoşat: Domnul Ş. era lung de vreo
patru picioare29, iar greutatea lui nu putea fi decât colosală. Uriaşul
trup, întunecat şi aproape invizibil printre tulpinile de nufăr, se termina
cu o faţă răvăşită de toate patimile unui monarh absolut: cruzime,
durere, vârstă, trufie, egoism, singurătate şi gânduri prea grele pentru
un creier obişnuit. Stătea, sau plutea, acolo nemişcat, colţurile gurii
sale uriaşe, ironice, fiind permanent lăsate în jos, a melancolie. Fălcile
netede, rase ca–n palmă, îi dădeau un aer american, de Unchiul Sam 30.
Era neîndurător, decepţionat, logic, sângeros, crud şi fioros. Însă ochiul
lui strălucitor era de căprioară speriată, mare, temător, sensibil şi plin
de tristeţi. Nu se clinti, privindu–i cu asprime.
Wart îşi spuse în sinea lui că nu îi place deloc Domnul Ş.
― Măria Ta, începu Merlyn, neluându–i în seamă agitaţia, am adus cu
mine un tânăr învăţăcel care ar dori să practice exerciţiul.
― Care exerciţiu? întrebă tărăgănat Regele Şanţului, aproape fără să
deschidă gura şi rostind cuvintele pe nas.
― Al puterii, răspunse Unul.
― Să vorbească el însuşi.
― Vă rog, zise Wart, nu ştiu ce ar trebui să întreb.
― Nu există nimic, cuvântă monarhul, afară de puterea pe care spui că
o cauţi: puterea de a măcina şi puterea de a digera, puterea de a căuta
şi puterea de a găsi, puterea de a pândi şi puterea de a înhăţa, toată
puterea şi cruzimea izvorând de la ceafă.
― Mulţumesc.
― Dragostea este o capcană pe care ne–au întins–o legile evoluţiei.
Plăcerea este momeala pusă în ea de aceleaşi forţe. Singură puterea este
adevărată. Puterea stă în mintea individului, însă puterea minţii nu este
de ajuns. Puterea trupului este cea care decide, iar dreptatea este în
mâna celui puternic. Acum cred că e timpul să pleci, tinere învăţăcel,
căci găsesc discuţia noastră peste măsură de obositoare şi
neinteresantă. Cred că ar trebui să pleci chiar fără zăbavă, în caz că
decepţionatele mele fălci s–ar hotărî, din senin, să te prezinte personal
marilor mele branhii31, care au şi ele dinţi. Da, cred cu tărie că ar fi mai
înţelept să pleci imediat. Şi mai cred că ar trebui să îţi foloseşti din plin
spatele. Ah, iată, un lung adio adresat măreţiei mele.

29 Altfel spus, Regele Şanţului avea 1,2 metri.


30 Uncle Sam (U.S., iniţialele Statelor Unite) reprezintă o personificare a guvernului american.
31 Organ de respiraţie întâlnit la mai multe animale acvatice, care extrage oxigenul din apă şi eliberează dioxid de carbon.
32
Un inch este egal cu 2,54 centimetri.
40 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Wart stătea încremenit, hipnotizat de cuvintele acestea impresionante,


şi nu observă că gura cu buze strânse era tot mai aproape de el. Se
furişase pe nesimţite, cât atenţia băiatului fusese distrasă de prelegere,
şi acum se ridica ameninţătoare, la numai un inch 32 de nasul lui. La
ultima propoziţie se deschise larg, enormă şi înfricoşătoare, cu pielea
întinzându–se hrăpăreaţă de la os la os şi de la dinte la dinte. Înăuntru
nu se vedeau altceva decât dinţi ascuţiţi ca nişte spini, rânduri, rânduri
pretutindeni, amintind de cuiele din ghetele muncitorilor, şi doar în
ultima secundă izbuti Wart să se scuture de vrajă, să îşi recapete
voinţa, să îşi amintească de instrucţiunile primite şi să fugă. Dinţii ca
nişte spini clămpăniră la un fir de păr de coada lui.
Într–o clipită Wart fu iarăşi pe podeţul de lemn, lângă Merlyn, gâfâind
de căldură în hainele acelea grele.

CAPITOLUL VI

Într–o după–amiază de joi, băieţii îşi exersau, ca de obicei,


îndemânarea la tras cu arcul. Aveau două ţinte de paie, aşezate la
cincizeci de iarzi una de cealaltă, iar după ce îşi trăgeau toate săgeţile
într–una, tot ce trebuia să facă, era să meargă să le recupereze, apoi să
se întoarcă spre cealaltă şi să o ia de la capăt. Vremea era încă
splendidă, iar la prânz avuseseră friptură de pui, aşa că Merlyn se
retrăsese către marginea terenului şi se odihnea sub un copac. Căldura
verii, puiul, smântână turnată din belşug peste budincă, du–te–vino–ul
băieţilor, tac–tac–ul săgeţilor ce se înfigeau în ţintă, la fel de adormitor
precum zgomotul unui aparat de tuns iarba sau al unui meci de cricket
la ţară, dansul petelor ovale de lumină printre crengile arborelui, toate
făcură ca bătrânul să adoarmă dus.
Pe vremea aceea, trasul cu arcul era o îndeletnicire serioasă. încă nu
ajunsese apanajul indienilor şi al băieţeilor de–o şchioapă. Când trăgeai
prost, erai şi prost dispus, aşa cum se întâmplă în zilele noastre cu
vânătorii de fazani. Kay trăgea prost. Se străduia prea tare şi ciupea
coarda, în loc să lase arcul în voia lui.
― Of, hai odată, zise el. M–am săturat de ticăloasele astea de ţinte. Mai
bine tragem în papagali.
Lăsară baltă ţintele şi traseră câteva săgeţi în papagali – adică nişte
păsări împăiate, mari şi viu colorate, înfipte într–un băţ, ce semănau leit
cu adevăraţii papagali –, dar Kay nu nimeri nici de data asta. Mai întâi îl
încercă sentimentul de „Ei bine, am să nimeresc mizeria aia şi de–ar fi
să pierd ceaiul din pricina ei". Apoi îl năpădi plictiseala.
― Atunci haidem la rovere32, zise Wart. Ne întoarcem peste o jumătate
de ceas şi îl trezim pe Merlyn.

32 Deşi nu este un termen consacrat în limba română, rover reprezintă o ţintă aşezată de o parte sau de alta a unui parcurs de tir cu arcul tradiţional, în
diverse poziţii şi la diferite distanţe.
41 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Ceea ce ei numeau rovere desemna o plimbare în care îşi luau arcurile


şi trăgeau fiecare câte o săgeată în diverse ţinte alese de comun acord.
Uneori era vorba de un muşuroi de furnici, alteori un mănunchi de
rogozuri33 sau un ciuline uriaş, aflat chiar la picioarele lor. Distanţa la
care îşi alegeau ţintele varia: uneori erau şi la o sută douăzeci de iarzi –
aproape cât reuşeau să bată arcurile lor –, iar alteori erau nevoiţi să
ţintească sub un ciulin aflat la doi paşi, pentru că săgeata întotdeauna
se înalţă de–o palmă, două, când părăseşte coarda. Socoteau cinci
puncte dacă nimereau şi unul dacă săgeata ajungea la mai puțin de o
lungime de arc de țintă,iar la sfârşit îşi adunau reuşitele.
În această după–amiază de joi, îşi aleseră ţintele cu înţelepciune. De
altfel, cum iarba de pe teren fusese cosită de curând, nici nu trebuiau
să piardă prea multă vreme căutându–şi săgeţile, un lucru foarte
obişnuit, la fel ca în golf, dacă tragi nesăbuit în apropierea tufişurilor
sau pe coclauri. Rezultatul a fost că s–au îndepărtat astfel mai mult
decât de obicei şi s–au trezit la marginea codrului sălbatic în care se
pierduse Cully.
― Propun, zise Kay, să mergem pe terenul de vânătoare şi să vedem
dacă prindem niscai iepuri. Ar fi mai amuzant decât să tragem în
movilitele astea.
Şi aşa au făcut. Aleseră doi copaci aflaţi la vreo sută de iarzi unul de
celălalt şi fiecare se aşeză sub copacul lui, aşteptând ca iepurii să iasă
iarăşi din vizuini. Stăteau nemişcaţi, cu arcurile încordate şi săgeţile în
coardă, ca să nu se mişte prea mult şi să sperie vietăţile. Nu le era deloc
greu să aştepte astfel, căci prima încercare pentru micii arcaşi fusese să
rămână cu arcurile întinse preţ de o jumătate de ceas. Aveau şase săgeţi
fiecare şi puteau să le tragă pe toate şi să lovească ţinta înainte să
sperie iepurii mergând de colo, colo să le adune. O săgeată face doar
atâta zgomot cât să înspăimânte iepurele în direcţia căruia e trasă.
Pentru Kay, a cincea săgeată fu cu noroc. Calculase foarte bine viteza
vântului şi distanţa, vârful străpungând un iepure tânăr, drept în cap.
Până atunci, animalul stătuse pe labele din spate şi se uitase lung la el,
întrebându–se ce o fi.
― Frumoasă lovitură! strigă Wart, alergând să culeagă vânatul.
Era primul iepure pe care îl nimereau şi, din fericire, acesta murise pe
loc.
După ce îl goliră atent de măruntaie, folosind cuţitul de vânătoare pe
care li–l dăduse Merlyn – astfel carnea se păstra proaspătă – şi îi trecură
un picior din spate peste încheietura celuilalt, spre a le fi mai uşor să îl
care, băieţii se pregătiră să îşi ducă acasă trofeul. Dar înainte de a
scoate corzile din arcuri, cei doi respectau cu sfinţenie un ritual. In
fiecare după–amiază de joi, după ce era trasă şi ultima săgeată serioasă,
li se îngăduia să mai pună una în coardă şi să tragă în aer. Era în parte

33 Plantă cu tulpina în trei muchii, frunze lungi şi flori grupate în spice.


42 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

un gest de rămas–bun, în parte unul de triumf şi era minunat. Acum fu


executat în onoarea primul lor trofeu vânătoresc.
Wart îşi privi săgeata înălţându–se. Soarele cobora deja spre asfinţit,
iar copacii sub care stăteau îi cufundaseră pe jumătate în umbră. Astfel
că, pe măsură ce săgeata se înălţa, trecând de vârfurile arborilor drept
spre soare, prinse a străluci în lumina înserării precum însuşi soarele.
Sus, tot mai sus, fără nicio şovăire se înălţa, înota, aspira spre ceruri,
maiestuoasă, aurie, superbă. Chiar când îşi epuizase forţele, chiar când
mâna destinului îi stinsese flacăra ambiţiei şi se pregătea să pălească,
să se răstoarne, să se prăbuşească înspre sânul mamei–pământ, se
arătă un semn. Un corb care bătea ostenit din aripi, fugind de
apropierea întunericului. Se apropie, nu ezită o clipă, prinse săgeata din
zbor. Se îndepărtă în zbor greoi şi căznit, cu săgeata în cioc.
Kay era foarte înspăimântat, iar Wart, furios. Admirase din toată inima
zborul săgeţii, ambiţia ei scăpărătoare de a se avânta către soare şi, în
plus, era săgeata lui cea bună. Singura cu un echilibru perfect, ascuţită,
cu pene fără cusur, desăvârşit crestată, nici îndoită, nici zgâriată. –Era o
vrăjitoare, zise Kay.
43 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL VII

Exerciţiile cu lancea34 şi călăria aveau două zile pe săptămână, fiind


cele mai importante ramuri ale educaţiei unui domn din vremurile de
demult. Merlyn bombănea mereu la adresa activităţilor sportive,
spunând că, în ziua de azi, lumea te consideră un ins educat dacă eşti
în stare să dărâmi un om de pe cal şi că nebunia jocurilor atletice este o
năpastă fără seamăn pentru ştiinţa de carte – nimeni nu mai primea
învăţătură ca în vremea copilăriei lui, iar şcolile private de elită fuseseră
obligate să coboare standardele –, dar Sir Ector, care era un veteran al
exerciţiilor cu lancea, l–a contrazis o dată, spunând că Bătălia de la
Crecy35 fusese câştigată pe terenurile de întreceri cavalereşti din
Camelot. Asta l–a înfuriat teribil pe Merlyn, care i–a dat lui Sir Ector
dureri reumatice două nopţi la rând, până să se mai îmbuneze.
Întrecerile cu lancea erau o adevărată artă şi presupuneau exerciţii
asidue. Când doi cavaleri se înfruntau în turnir, îşi ţineau lăncile în
mâna dreaptă şi–şi întorceau caii unul spre celălalt, astfel încât
adversarul să fie pe stânga. Baza lăncii era de fapt ţinută pe partea
opusă celei din care ataca duşmanul. Aranjamentul îi poate părea cu
susul în jos cuiva obişnuit, de pildă, să deschidă porţile cu o biciuşca de
vânătoare, dar îşi avea rosturile sale. în primul rând, asta însemna că
scutul era ţinut pe braţul stâng, adversarii care atacau scut la scut fiind
astfel protejaţi. Mai însemna şi că îţi puteai dărâma adversarul cu latura
sau muchea lăncii, printr–un soi de mişcare largă, dacă nu te simţeai în
stare să îl loveşti cu vârful armei. Această lovitură era cea mai umilă,
cea mai puţin iscusită din întreaga artă a turnirului.
Un cavaler care stăpânea bine această artă – Lancelot sau Tristram, de
pildă – folosea întotdeauna lovitura cu vârful lăncii, fiindcă, deşi uşor de
ratat de către mâini mai puţin iscusite, în felul acesta adversarul era
lovit mai repede. Dacă un cavaler şarja cu lancea ţinută rigid pe lângă
corp, ca să îşi măture duşmanul din şa cu o lovitură laterală, celălalt
cavaler, ţinând lancea drept în faţă, îşi dărâma adversarul încă de la o
distanţă egală cu lungimea armei şi înainte să fie împins.
Apoi mai era şi felul în care trebuia să ţii lancea pentru o astfel de
lovitură. Nu servea la nimic să te ghemuieşti în şa şi să o ţii strâns,
pregătindu–te de şocul puternic, căci dacă o ţineai atât de rigid, vârful
se ridica şi cobora la fiecare mişcare a calului în galop şi puteai fi sigur
că o să–ţi ratezi ţinta. Trebuia, dimpotrivă, să stai în şa cât mai relaxat,
cu lancea liberă să oglindească fiece mişcare a calului. Abia în
momentul loviturii strângeai zdravăn armăsarul între genunchi, îţi
aruncai toată greutatea în faţă, apucai bine lancea cu toată mâna, nu

34 Tilting, în limba engleză în text, se referă la un tip de activitate sportivă medievală practicată de cavaleri, care presupunea doborârea adversarului de pe
cal cu ajutorul lăncii.
35 O altă victorie repurtată de englezi în Războiul de 100 de Ani, mai precis în 1346, în vremea domniei lui Eduard al IlI—lea.
44 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

doar cu arătătorul şi degetul mare, şi îţi lipeai cotul drept de corp,


oferind astfel susţinere mânerului armei.
Conta şi mărimea lăncii. Evident că un om cu o suliţă lungă de o sută
de iarzi ar fi putut să îşi dărâme adversarul înarmat cu una de numai
zece, douăsprezece picioare înainte ca acesta să se apropie măcar de el.
însă confecţionarea unei astfel de arme ar fi fost imposibilă, iar dacă ea
s–ar fi făcut totuşi, ar fi fost imposibil de cărat. Cavalerul trebuia să
descopere lungimea ideală pentru manevrarea lăncii în plin galop şi să
nu o mai schimbe. Sir Lancelot, pe care îl vom cunoaşte mai târziu, avea
lănci de lungimi diferite şi cerea Suliţa Mare sau Suliţa Mică, după
împrejurări.
În sfârşit, trebuia să ştii unde anume să îţi loveşti adversarul. În sala
de arme a Castelului din Pădurea Sălbatică exista o ilustraţie foarte
mare, înfăţişând un cavaler în armură, iar pe armură erau însemnate cu
cerculeţe punctele vulnerabile. Acestea variau în funcţie de tipul
armurii, aşa că trebuia să îţi studiezi dinainte adversarul şi să alegi un
punct slab. Armurierii pricepuţi – cei mai buni se găseau în Warrington,
şi încă mai locuiesc în zona respectivă – aveau grijă să dea formă
convexă tuturor elementelor frontale şi laturilor armurii, pentru ca
vârful lăncii să alunece la impact. în mod curios, scuturile armurilor
gotice tindeau să fie concave. Era mai bine ca vârful lăncii să rămână
înfipt în scut, decât să alunece de pe el într–o parte sau în jos, riscând
astfel să lovească un punct mai vulnerabil al armurii. Cel mai bun loc în
care puteai să îţi loveşti duşmanul era însăşi creasta coifului de turnir,
dacă, bineînţeles, persoana era destul de vanitoasă încât să îşi decoreze
coiful cu o creastă de metal în ale cărei pliuri şi ornamente vârful lăncii
să se potrivească de minune. Şi mulţi aveau vanitatea asta,
împodobindu–şi coifurile cu urşi, balauri ori chiar cu nave şi castele
întregi. Sir Lancelot era însă modest şi întotdeauna se mulţumea cu o
pavăză simplă ori decorată cu un mănunchi de pene, în care lăncile nu
se propteau, sau, ocazional, cu mâneca delicată a unei rochii de
domniţă.
Ne–ar lua prea mult timp să intrăm în toate detaliile interesante ale
acestei arte pe care băieţii erau obligaţi să o deprindă, căci în vremurile
de demult trebuia să fii un maestru neîntrecut la meşteşugul tău.
Trebuia să ştii din ce lemn se confecţionează cele mai bune suliţe, şi de
ce; ba chiar cum să eviţi ruperea sau îndoirea lor. O mie de chestiuni
spinoase roiau în jurul armelor şi armurii, şi trebuia să le înţelegi pe
toate.
Imediat lângă castelul lui Sir Ector se întindea un câmp pentru
întrecerile de turnir, deşi nu se mai organizase niciunul încă de la
naşterea lui Kay. Locul era o pajişte verde, cu iarba întotdeauna cosită,
şi înconjurată de un mal pe care se puteau ridica pavilioane. Pe o latură
era o veche lojă din lemn înălţată pe nişte stâlpi, pentru doamne. In
zilele poveştii noastre, câmpul era folosit numai pentru exerciţiile cu
45 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

lancea, motiv pentru care la un capăt se instalase o ţintă specială, iar la


celălalt, un inel. Ţinta era un sarazin36 de lemn, înfipt într–un par. Avea
barbă roşie şi ochi răi, iar chipul îi fusese pictat în albastru viu. In
mâna stângă ţinea un scut, iar în dreapta o sabie de lemn. Dacă îl loveai
drept în nujlocul frunţii, toate bune şi frumoase; dacă însă nimereai în
scut ori în altă parte, la dreapta sau la stânga liniei centrale, momâia se
rotea cu viteză şi te pocnea zdravăn cu latul săbiei în timp ce treceai pe
lângă ea în galop, încercând să te fereşti. Vopseaua era puţin zgâriată,
iar lemnul uşor ciobit deasupra ochiului drept. Inelul era un simplu
belciug de fier legat cu o frânghie de un soi de spânzurătoare. Dacă
reuşeai să strecori vârful lăncii prin inel, frânghia se rupea, iar tu puteai
să te îndepărtezi la trap mândru, cu inelul în jurul suliţei.
Ziua se nimerise ceva mai răcoroasă, căci toamna se apropia cu paşi
repezi, şi cei doi băieţi erau pe câmpul de întreceri în tovărăşia lui
Merlyn şi a maestrului armurier. Aceste din urmă, numit şi sergent, era
un domn băţos, voinic şi palid, cu mustăţi ceruite. Mergea întotdeauna
cu pieptul scos în afară, ca un porumbel guşat, şi, de câte ori avea
prilejul, striga cât îl ţineau plămânii: „La unu..." Se străduia din
răsputeri să îşi sugă burta şi se împiedica adesea, fiindcă nu îşi mai
zărea picioarele din cauza pieptului. Avea şi obiceiul să îşi încordeze
muşchii, lucru care îl scotea din fire pe Merlyn.
Wart era întins lângă Merlyn, la umbra lojei doamnelor, şi se scărpina
de gângănii. De abia cu puţin timp în urmă terminaseră lucrul cu
secerile zimţate, spicele fiind adunate pe mirişte în căpiţe de câte opt
mănunchiuri. Pe Wart tot îl mai mânca pielea. Başca, îl dureau umerii
şi îl ardea o ureche din pricină că ratase loviturile în ţinta–sarazin
(exerciţiile se făceau, bineînţeles, fără armură). Era foarte mulţumit că
acum era rândul lui Kay şi stătea moleşit la umbră, moţăind,
scărpinându–se, tresărind ca un câine şi doar în parte atent la ce se
petrecea.
Merlyn, cu spatele la demonstraţiile de forţă, exersa o vrajă pe care o
uitase. Vraja ar fi trebuit să îi netezească sergentului mustăţile frumos
arcuite, dar nu reuşea decât pe jumătate. Omul nici nu observa că are o
mustaţă pleoştită. Distrat, o răsucea la loc ori de câte ori Merlyn făcea
vraja, iar magul, cu un „La naiba!" plin de năduf, o lua iarăşi de la
capăt. O dată, din greşeală îi făcu sergentului urechile să fâlfâie, iar
acesta ridică speriat ochii spre cer.
Din depărtare, de peste câmpul de turnir, prin aerul încremenit
răzbătea până la ei glasul maestrului: –Nu, nu, don'şorule Kay, nu–i
bine deloc. Pe loc re'aos. Pe loc re'aos. Suliţa tre' ţinută între deştiul
mare şi arătătorul mâinii drepte, iar scutul în linie cu cracul nă'ragilor...
Wart îşi frecă urechea năpăstuită şi oftă.
― De ce te văicăreşti?
― Nu mă văicăream, mă gândeam.
36 Denumirea sub care Occidentul medieval îi cunoştea pe musulmanii din Peninsula Iberică şi din Africa.
46 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― La ce te gândeai?
― A, la nimic deosebit. Mă gândeam la cum învaţă Kay să fie cavaler.
― Atunci ai avea dreptate să te văicăreşti, zise Merlyn înfierbântat. O
herghelie de inorogi fără minte, care se foiesc de colo, colo şi spun că
sunt educaţi doar pentru că reuşesc să se dărâme din şa cu nişte beţe!
Tare mă obosesc. Ba aş crede că Sir Ector s–ar fi bucurat mai mult de–
ar fi găsit un veteran de–maica–domnului, să vă fie dascăl, unul care
merge sprijinit în pumni, ca o maimuţă antropoidă, în locul unui vrăjitor
de o cinste ireproşabilă şi cu reputaţie internaţională, plus diplome de
merit de la toate universităţile europene. Necazul cu aristocraţia
normandă37 e dragostea ei nebună pentru întreceri atletice. Asta e,
domnule, sunt nebuni după jocuri.
Se opri, sufocat de indignare, şi îi făcu sergentului urechile să fluture
încet, de două ori şi la unison. De data asta, în mod voit.
― Nu mă gândeam chiar la asta, zise Wart. De fapt, mă gândeam ce
bine este să fii cavaler.
― Păi, în curând vei ajunge şi tu cavaler. Nu? întrebă nerăbdător
bătrânul. Wart nu răspunse.
― Nu?
Merlyn se întoarse şi îl cercetă atent prin lentilele ochelarilor.
― Acum ce mai e? întrebă el răutăcios. Observase că elevul lui se
străduia să nu plângă, iar dacă i–ar fi vorbit pe un ton blând, acesta cu
siguranţă ar fi cedat.
― Eu nu voi fi cavaler, răspunse Wart cu răceală. Micul şiretlic dăduse
roade, lui Wart trecându–i cheful de plâns. Acum avea chef să îi tragă
un şut lui Merlyn.
― Nu voi fi cavaler, pentru că nu sunt fiul legitim al lui Sir Ector. Kay
va fi cel ridicat la rangul de cavaler, iar eu voi fi scutierul lui.
Merlyn era din nou întors cu spatele, dar ochii îi scăpărau în dosul
lentilelor.
― Păcat, zise fără urmă de compătimire în glas. Wart izbucni,
vărsându–şi năduful şi gândurile care îl chinuiau.
― Of, strigă el, dar îmi doresc să mă fi născut şi eu din părinţi legitimi,
ca să fiu şi eu calaver rătăcitor!
― Ce ai fi făcut atunci?
― Aş fi avut o armură splendidă şi zeci de suliţe şi un cal negru, înalt
de optsprezece palme39, şi mi–aş fi spus Cavalerul Negru. Şi m–aş fi
aţinut pe lângă o fântână sau un vad sau ceva asemănător, şi i–aş fi
provocat la duel pe toţi cavalerii care ar fi trecut pe acolo, să apere
onoarea domniţelor lor, şi i–aş fi străpuns cu lancea, după ce i–aş fi
trântit bine. Şi aş fi locuit tot anul într–un pavilion, şi nu aş fi făcut
nimic altceva decât să merg la turniruri şi în aventuri cavalereşti şi să

37 Autorul face referire la o realitate socială ulterioară epocii în care se presupune că ar fi trăit Regele Arthur, adică secolelor al V—lea şi al VI—lea, şi
anume la existenţa unei pături nobiliare de origine normandă, deci franceză, care s—a instalat în Anglia după cucerirea ei, în 1066, şi a unei majorităţi
47 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

car trofeele câştigate cu lancea, şi nu aş fi spus nimănui adevăratul meu


nume.
― Soţiei tare nu i–ar fi plăcut o asemenea viaţă.
― A, dar eu nu îmi voi lua soţie. Cred că sunt cam proaste. Dar tot va
trebui să îmi aleg o domniţă, adăugă viitorul cavaler puţin neliniştit, ca
să îi port însemnele pe coif şi să lupt pentru onoarea ei.
Un bondar trecu ca o săgeată printre ei, pe sub lojă şi din nou în
lumina soarelui.
― Ţi–ar plăcea să vezi nişte cavaleri rătăcitori adevăraţi? întrebă
vrăjitorul cu glas cumpănit. In scopuri educative, fireşte.
― Vai, da! N–am văzut niciun turnir de când sunt aici.
― Cred că putem aranja ceva.
― Of, da, te rog. Poate mă duci să văd nişte cavaleri, aşa cum ai făcut
cu peştii.
― Cred că ar putea fi educativ, într–un fel.
― Foarte educativ, zise Wart. Nimic nu mi se pare mai educativ decât
să vezi nişte cavaleri adevăraţi în–fruntându–se. Of, ai fi atât de bun?
― Ai vreo preferinţă anume?
― Regele Pellinore, răspunse băiatul fără să clipească. După strania lor
întâlnire din Pădure, căpătase o slăbiciune pentru domnul în cauză.
― O alegere foarte bună, zise Merlyn. Lasă braţele pe lângă corp şi
relaxează–ţi muşchii. Cabricias arci thuram, catalamus, singulariter,
nominativa, haec musa. închide ochii şi rămâi aşa. Bonus, bona, bonum.
Pornim. Deus Sanctus, est–ne oratio Latinas? Etiam, oui, quare? Pourquoi
? Quai substantivo et adjectivo concordat in generi, numerum et casus. 40
Am ajuns.
Cât ţinu incantaţia magului, pacientul trăi nişte senzaţii foarte ciudate.
La început îl auzea pe maestrul armurier strigându–i lui Kay: „Nu, nu,
mă rog, ţine călcâiele jos şi leagănă–te din şolduri." Apoi vorbele
acestuia se făcură tot mai mici, de parcă s–ar fi uitat la picioare printr–
un telescop ţinut invers,

saxone, alcătuite din localnici şi mica nobilime, relaţiile dintre cele


două nefiind tocmai cordiale. în acest cadru va apărea şi Robin Hood, de
asemenea un personaj din legende ulterioare perioadei arthuriene. Mai
mult, conform legendei Regele Arthur a luptat tocmai împotriva
saxonilor, la rândul lor invadatori ai insulelor locuite de britani şi
proaspăt abandonate de legiunile romane.
39
Unitate de măsură echivalentă, în Marea Britanie, cu 10
centimetri.
40
Un amestec de franceză şi latină, în care vrăjitorul înşiră adjective
precum bonus, bona, bonum („bun, –ă"), întreabă Pourquoi? („De ce?") şi
afirmă că Quai substantivo et adjectivo concordat in generi, numerum et
casus („Substantivul şi adjectivul se acordă în gen, număr şi caz.").
48 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

şi prinseră a se roti în formă de con, ca şi când ar fi fost la capătul


unui vârtej care îl trăgea spre înalt. Apoi nu se mai auzi decât un muget
puternic, însoţit de un şuierat, care se înteţi până când băiatul simţi că
nu mai poate îndura. La final se lăsă o tăcere profundă iar Wart îl auzi
pe Merlyn spunând:
― Am ajuns.
Totul a durat cam cât i–ar trebui unei rachete de doi bani să decoleze
fâşâind şi împrăştiind scântei, să se încline în cel mai înalt punct al
zborului ei şi să explodeze cu un bubuit şi mii de steluţe colorate.
Deschise ochii exact în clipa când racheta invizibilă ar fi atins,
epuizată, pământul. Stăteau întinşi sub un fag din Pădurea Sălbatică.
― Iată–ne, repetă Merlyn. Ridică–te şi scutură–ţi hainele de praf. Şi,
dacă nu mă înşală ochii, continuă magul cu vădită satisfacţie, fiindcă de
data asta vrăjile îi merseseră fără cusur, iată–l şi pe amicul tău, Regele
Pellinore, care dă să ne împungă cu lancea.
― Alo, alo! strigă Regele Pellinore, luptându–se cu viziera care tot pica.
Să fie oare acela tânărul cu salteaua din pene, pe cinstea mea, mă rog?
― Da, chiar el, răspunse Wart. Şi mă bucur foarte mult să vă revăd. Aţi
reuşit să prindeţi bestia?
― Nu. N–am prins bestia. Of, vino odată încoace, potaie nefericită, şi
lasă tufa aia! Diii! Diii! Obrăznicătură mică! A luat–o razna, înţelegi, mă
rog? E leşinată după iepuri. Pentru ultima oară, nu–i nimic acolo, javră
afurisită. Diii! Diii! Lasă–l, lasă–l! Of, vino odată la picior, cum ţi–am
spus. Nu vine niciodată la picior, adăugă el.
În aceeaşi clipă, potaia alungă din tufiş un fazan, care îşi luă zborul cu
mare hărmălaie. Căţeaua, în culmea agitaţiei, alergă de trei, patru ori în
jurul stăpânului, la capătul funiei de care era legată, gâfâind răguşit, de
parcă ar fi suferit de astm. Calul Regelui Pellinore stătea răbdător în
timp ce funia i se înfăşură de picioare, iar Merlyn şi Wart fură nevoiţi să
prindă căţeaua şi să o descolăcească, înainte să continue discuţia.
― Pe cinstea mea, zise Regele Pellinore. Vă mulţumesc foarte mult, pe
cinstea mea. Nu mă prezinţi prietenului tău, mă rog?
― El este dascălul meu, Merlyn. Un mare vrăjitor.
― 'Nă ziulica, zise Regele. Bucuros să cunosc vrăjitori. De fapt, sunt
bucuros să cunosc pe oricine. Mai trecea vremea, mă rog, într–o
aventură.
― Salutare, răspunse Merlyn, cât putea el de misterios.
― Salutare, zise şi Regele, grijuliu să îi lase o bună impresie. Apoi
dădură mâna.
― Ai spus cumva „salvare"? se interesă monarhul, privind înjur
neliniştit. Eu credeam că suntem în siguranţă.
― A vrut să spună „bună ziua", îl lămuri Wart.
― A, da, „,nă ziulica". Dădură iarăşi mâna.
― Bună ziua, spuse Regele Pellinore. Cum vi se pare vremea?
― Cred că sunt semne de un anticiclon.
49 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― A, da, făcu Regele. Un anticilon. Ei, s–ar zice că ar trebui să o iau şi


eu din loc.
Şi cu asta Regele tremură din toate încheieturile, ridică şi lăsă viziera
de mai mult ori, tuşi, înnodă hăţurile, exclamă „Pardon!" şi dădu semne
că e pe cale să se îndepărteze la trap.
― Face numai vrăji albe, spuse Wart. Nu trebuie să vă temeţi de el. E
cel mai bun prieten al meu, majesta–tea voastră, şi oricum, nu prea îi
reuşesc vrăjile.
― A, da, zise Regele Pellinore. Magie albă, mă rog? Ce mică e lumea,
nu? 'Nă ziulica?
― Salutare, spuse Merlyn.
― Salutare, spuse Regele Pellinore. Dădură mâna şi a treia oară.
― În locul dumitale, zise vrăjitorul, eu nu aş pleca nicăieri. Sir
Grummore Grummursum e pe drum încoace, vine să te provoace la
duel.
― Nu mai spune! Sir Cum–i–ai–spus–dumneata vine încoace să mă
provoace la duel?
― Fără tăgadă.
― Are un handicap38 însemnat?
― Aş îndrăzni să afirm că meciul va fi echilibrat.
― Ei, pe cinstea mea! exclamă Regele. Nu vine salvarea, ci izbăvirea.
― Salutare, spuse Merlyn.
― Salutare, spuse Regele Pellinore.
― Salutare, spuse şi Wart.
― Acum chiar nu mai dau mâna cu nimeni, decretă monarhul. Vom
presupune cu toţii că ne–am cunoscut deja.
― Sir Grummore chiar vine încoace, se interesă Wart, schimbând
grăbit subiectul, să îl provoace la o încleştare pe Regele Pellinore?
― Priveşte într–acolo, răspunse Merlyn, şi amândoi se uitară în direcţia
arătată de degetul lui.
Sir Grummore Grummursum se apropia la trap, în armură de război
completă. În locul coifului obişnuit, cu vizieră, îl purta pe acela de
turnir, care semăna cu o găleată de cărbuni. Zdrăngănea din toate
încheieturile şi intona cântecul universităţii lui:

La turnir plecăm cu toţii în trap


Neclintiţi de la crupă la cap
Şi nimica pe lume nu va topi Dragostea de vechea noastră uni'.
La galop, la galop, la galop, la galop,
Pân' ce voi, scuturi, iarăşi răsunaţi
Cu zdrang–zdrangul adevăraţilor bărbaţi.

38 Termen din golf desemnând valoarea unui jucător (media aritmetică a celor mai bune zece jocuri din douăzeci). Cu cât această medie este mai scăzută,
cu atât jucătorul este mai bun. De ea se ţine seama în stabilirea ordinii de start într—o competiţie de amatori sau pentru a calcula extra—loviturile cuvenite
unui jucător.
50 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Doamne! exclamă Regele Pellinore. Sunt aproape trei luni de când n–


am mai luptat cu lancea, şi iarna trecută m–au trecut pe un parcurs de
optsprezece39. Atunci au apărut noile handicapuri.
În timp ce Regele vorbea, Sir Grummore ajunse lângă ei şi îl
recunoscuse pe Wart.
― 'Neaţa, salută el. Eşti flăcăul lui Sir Ector, nu? Şi cine–i insul ăla cu
pălărie caraghioasă?
― Este dascălul meu, se grăbi Wart să răspundă. Magul Merlyn.
Sir Grummore se uită la Merlyn – în vremurile acelea, adevăraţii
cavaleri considerau că vrăjitorii fac parte din clasa de mijloc – şi spuse
pe un ton rezervat:
― A, un mag. 'Nă ziulica.
― Iar acesta este Regele Pellinore, adăugă Wart. Sir Grummore
Grummursum – Regele Pellinore.
― 'Nă ziulica, zise Sir Grummore.
― Salutare, răspunse Regele. Nu, adică nu vine salvarea, nu?
― Toate bune, confirmă Sir Grummore.
― Dar sunt toate bune, nu, mă rog?
― Vreo aventură azi?
― O, da, mulţumesc. In fiecare zi. Caut Bestia Rătăcitoare.
― Interesantă slujbă aveţi. Foarte.
― Da, este interesantă. Aţi dori să vedeţi nişte scârne?
― Pe Jupiter, vă rog. Tare–aş vrea să văd nişte scârne.
― Acasă am unele mai bune, dar nici astea nu sunt de lepădat, să ştiţi.
― Ca să vezi. Deci astea sunt scârnele ei.
― Da, acestea sunt scârnele ei.
― Interesante scârne.
― Da, sunt fascinante, nu–i aşa? Doar că te cam plictiseşti de ele,
adăugă Regele Pellinore.
― Măi, măi. Ce zi frumoasă avem, nu?
― Da, e foarte frumoasă.
― Atunci zic să ne înfruntăm cu lancea, nu, mă rog?
― Da, bănuiesc că ar fi într–adevăr indicat, spuse Regele Pellinore.
― Pentru ce să fie?
― A, motivul obişnuit. Este careva dintre voi bun să mă ajute cu coiful
de luptă?
În cele din urmă avu nevoie de ajutorul tuturor, căci, deoarece
trebuiau deşurubate toate şuruburile şi slăbite toate piuliţele şi bolţurile
asamblate prost şi în grabă de Rege în acea dimineaţă, era treabă de
adevărat inginer să îi scoţi coiful obişnuit şi să i–l pui pe acela de turnir.
Coiful de luptă era enorm şi semăna cu un butoi de tablă, iar pe
dinăuntru era căptuşit cu două straturi de piele şi trei degete de paie.
După ce isprăviră, cavalerii se aşezară fiecare la câte o margine al
luminişului, apoi se apropiară şi se întâlniră în mijloc.
39 Tot un termen din golf, acesta fiind parcursul standard pentru calcularea handicapului.
51 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Preacinstite cavaler, zise Regele Pellinore, te rog să îmi spui numele


dumitale.
― Mă priveşte numai pe mine, replică Sir Grummore, folosind expresia
cuvenită.
― Necurtenitoare purtare, mă rog, spuse Regele. Căci nu este cavaler
să se teamă a–şi rosti numele, doară numai de are a se ruşina de el.
― Oricum ar fi, aleg să nu vă împărtăşesc acum numele meu, pentru
nimic în lume.
― Atunci tre' să mă înfrunţi în luptă dreaptă, calpe 40 cavaler.
― N–am cam încurcat borcanele, Pellinore? se miră Sir Grummore.
Cred că formula corectă este „Atunci trebuie".
― Of, iartă–mă, Sir Grummore. Da, fireşte, aşa este. Atunci trebuie să
mă înfrunţi în luptă dreaptă, calpe cavaler.
Fără să–şi mai adreseze niciun cuvânt, cei doi domni se retraseră la
locurile lor, îşi potriviră lăncile în lăcaşurile de la şei, apoi se pregătiră
de şarja preliminară.
― Cred că ar fi mai înţelept să ne urcăm în copacul acesta, zise Merlyn.
Nu ştii niciodată ce se poate întâmpla într–o luptă ca asta.
Se căţărară în fagul cel înalt, ale cărui ramuri se răsfirau în toate
direcţiile, iar Wart se instala în capătul unei crengi netede, cam la
cincisprezece picioare de la pământ, de unde se vedea foarte bine.
Nicăieri nu stai mai confortabil decât pe creanga unui fag.
Pentru a vă putea imagina teribila bătălie care stătea să înceapă, un
lucru trebuie ştiut. Un cavaler în armură completă din vremea aceea,
sau, mă rog, din zilele de glorie ale armurilor, ducea în spinare o
carcasă de metal cu o greutate egală sau mai mare ca greutatea proprie.
Se întâmpla adesea ca omul să tragă la cântar nu mai puţin de o sută
douăzeci de kilograme, ba uneori chiar şi o sută cincizeci. Asta însemna
că armăsarul lui trebuia să fie un cal de povară imens şi lent, precum
sunt astăzi caii de la ferme, şi că înseşi mişcările cavalerului erau
stingherite în asemenea măsură de greutatea metalului şi a căptuşelii,
încât cal şi călăreţ lăsau impresia că se mişcă cu încetinitorul, ca la
cinema.
― Au pornit! strigă Wart, cu răsuflarea tăiată de emoţie.
Încet, cu mişcări maiestuoase, masivii armăsari se urniră într–un mers
greoi. Lăncile, care până atunci stătuseră cu vârful în sus, se înclinară
la orizontală şi se îndreptară una spre cealaltă. Regele Pellinore şi Sir
Grummore fură văzuţi îndemnându–şi caii cu lovituri zdravene de călcâi
şi, peste numai câteva minute, splendidele animale trecură la o imitaţie
de trap care zguduia pământul – bum, bum, zdrang, zdrang. Cei doi
cavaleri fluturau la unison din coate şi din picioare, şi se ridicau din şei.
Tempoul se schimbă şi se vedea limpede că armăsarul lui Sir Grummore
galopa uşor. într–o clipă fu imitat şi de calul Regelui Pellinore. Era un
spectacol cutremurător.
40 Fals.
52 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Of, Doamne! exclamă Wart, ruşinat că setea lui de sânge îi împinsese


pe cavaleri să se înfrunte. Crezi că se vor omorî?
― Periculos sport, zise Merlyn, clătinând din cap.
― Acum! strigă băiatul.
Cu un duduit de copite care îţi îngheţa sângele, puternicii călăreţi se
ciocniră. Lăncile ezitară o clipă la câţiva inci de coiful adversarului –
amândoi voiau să execute dificila lovitură în vârful coifului –, apoi
cavalerii îşi continuara galopul, în direcţii opuse. Sir Grummore îşi
înfipse adânc lancea în frunzişul copacului unde şedeau Wart şi Merlyn,
şi se opri ţeapăn. Regele Pellinore, al cărui armăsar fusese luat de val,
dispăru cu totul.
― Pot să mă uit? se interesă Wart, care închisese ochii în momentul
ciocnirii.
― Fără teamă, răspunse Merlyn. Va mai trece un timp până îşi vor
relua poziţiile.
― Pfua, pfua, pe cinstea mea! strigă Regele Pellinore cu un glas
înfundat şi abia auzit din spatele tufelor de grozamă 41 .
― Hei, Pellinore, hei! urlă Sir Grummore. Întoarce–te, dragă prietene,
aici sunt.
Urmă o lungă pauză, timp în care situaţiile complicate în care se
găseau cei doi cavaleri se rezolvară. Regele Pellinore se trezi în capătul
opus celui din care pornise, iar Sir Grummore era cu faţa la el, în poziţia
de la început.
― Cavaler trădător! strigă Sir Grummore.
― Recunoaşte–ţi înfrângerea, mişelule, mă rog! strigă şi Regele.
Îşi potriviră iarăşi lăncile şi porniră într–o şarjă tunătoare.
― Of, zise Wart, sper să nu se rănească. Răbdători, cei doi armăsari
înaintau poticnindu–se.
Cavalerii din spinarea lor optară simultan pentru lovitura laterală.
Fiecare îşi ţinea lancea în unghiul potrivit, spre stânga, şi, înainte ca
Wart să mai spună ceva, se auzi o bufnitură puternică, dar melodioasă.
Armurile făcură „clang!", ca un omnibuz care intră într–o fierărie, iar
luptătorii se treziră unul lângă celălalt în iarba verde, armăsarii lor
îndepărtându–se la galop în direcţii opuse.
― O cădere splendidă, zise Merlyn.
Odată misiunea îndeplinită, caii se opriră şi se apucară să pască
resemnaţi. Regele Pellinore şi Sir Grummore şedeau privind drept
înainte, fiecare cu lancea adversarului prinsă bine sub braţ.
― Ah, ce buşitură! strigă Wart. Deocamdată amândoi par teferi.
Sir Grummore şi Regele Pellinore se ridicară cu mare trudă.
― Te apără, cavalere! strigă Regele.
― Te aibă–n pază Dumnezeu! strigă Sir Grummore.
Traseră săbiile şi se năpustiră cu asemenea ferocitate încât, după ce se
loviră, îndoindu–şi puţin coifurile, căzură dintr–odată în fund.
41 Mic arbust cu flori galbene, din ramurile căruia se fac mături. Florile lui sunt uneori folosite ca materie colorantă.
53 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Bleah! strigă Regele Pellinore.


― Buuu! strigă Sir Grummore, care şedea şi el în iarbă.
― Măiculiţă, ce luptă! exclamă Wart.
Dar de–acum cavalerii îşi pierduseră cumpătul şi lupta se porni cu
adevărat. Asta nu însemna, totuşi, mare lucru, masivele armuri de
metal împiedicându–i să se atingă serios. Dură o eternitate numai să se
culeagă de pe jos. Când cântăreşti a opta parte dintr–o tonă, loviturile
cu sabia sunt greoaie, astfel că fiece etapă a încleştării celor doi putu fi
delimitată şi analizată.
În prima etapă, Regele Pellinore şi Sir Grummore statură faţă–n faţă şi
se ciomăgiră cu săbiile peste coifuri, preţ de o jumătate de ceas. Nu se
putea da mai mult de o lovitură o dată, aşa că făceau oarecum cu
rândul, Regele Pellinore lovind cât se odihnea Sir Grummore, şi
viceversa. La început, dacă vreunuia îi scăpa sabia sau îi rămânea
înfiptă în pământ, celălalt profita şi mai strecura vreo două, trei lovituri,
cât adversarul bâjbâia răbdător după armă sau încerca s–o ridice.
Ulterior intrară mai bine în ritmul luptei, precum ornamentele de
Crăciun cu omuleţi care taie ritmic lemne. In final, efortul fizic şi
monotonia le redară buna–dispoziţie şi cei doi combatanţi începură să
se plictisească.
A doua etapă fu introdusă de comun acord, pentru variaţie. Sir
Grummore se duse cu paşi greoi într–un capăt al luminişului, iar Regele
Pellinore îşi târî picioarele spre celălalt. Apoi se răsuciră şi se legănară
înainte şi înapoi o dată sau de două ori, ca să–şi mute greutatea pe
degetele de la picioare. Dacă se aplecau prea mult în faţă, trebuiau să o
ia la fugă, urmând direcţia greutăţii corpului, iar dacă se lăsau prea
mult pe spate, cădeau. Deci, până şi mersul era o chestiune delicată.
După ce reuşiră să îşi distribuie corect greutatea, adică în faţă, însă
doar cât să nu se dezechilibreze, porniră să alerge cu paşi mărunţi,
năpustindu–se unul spre celălalt ca doi mistreţi.
Se întâlniră la mijlocul luminişului, ciocnindu–şi piepturile cu un
zgomot ca de naufragiu şi clopote dăngănind, şi ricoşară, căzând fără
suflare în iarbă. Rămaseră câteva minute întinşi pe spate, gâfâind, după
care porniră a se ridica greoi şi era limpede că iarăşi le sărise ţandăra.
Regele Pellinore nu doar că îşi pierduse cumpătul, dar părea şi puţin
năucit de impact. Se ridică cu faţa în direcţia greşită şi nu îl zări nicăieri
pe Sir Grummore. Până la un punct avea şi o scuză pentru asta, fiindcă
privea lumea doar printr–o fantă îngustă – aflată şi ea la trei inchi de
ochi, din pricina stratului de paie –, dar părea şi uşor confuz. Poate că
îşi spărsese ochelarii. Sir Grummore profită imediat de avantajul
neaşteptat.
― Ţine asta! strigă el şi, apucând sabia cu amândouă mâinile, îl trăsni
în ţeastă pe nefericitul monarh, care întorcea lent capul spre dreapta.
54 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Regele Pellinore se răsuci morocănos, însă adversarul lui fusese mai


iute. Făcând un ocol, ajunsese iar în spatele Regelui, căruia îi mai dădu
o lovitură formidabilă, în acelaşi loc.
― Unde eşti? întrebă Regele.
― Aici, strigă Sir Grummore, pocnindu–l încă o dată. Sărmanul Rege se
răsuci cât putu el de sprinten, dar Sir Grummore iar se făcuse nevăzut.
― Hei, în spate! urlă Sir Grummore trosnindu–l.
― Eşti un nemernic, zise Regele.
― Trosc! răspunse Sir Grummore şi iar îl pocni. După ciocnirea
preliminară, după loviturile repetate la cap şi confruntat cu firea ciudată
a duşmanului său, Regele Pellinore dădea semne vizibile că are minţile
tulburate. Se clătina sub ploaia de lovituri administrate de Sir
Grummore şi flutura anemic din braţe.
― Sărmanul Rege, îl căina Wart. Aş vrea să nu îl mai lovească aşa.
Parcă răspunzând dorinţei băiatului, Sir Grummore se opri din trudă.
― Vrei pax42? întrebă el. Regele Pellinore nu răspunse.
Sir Grummore îl mirui cu încă o lovitură năprasnică, apoi zise:
― Dacă nu ceri pax, te voi scurta de cap.
― Nu cer, spuse Regele.
Zbang! Sabia se lovi de vârful coifului. Zbang! încă o dată. Zbang! şi a
treia oară.
― Pax, zise Regele, mai mult mormăind.
Apoi, chiar când Sir Grummore îşi savura victoria, se întoarse către el,
strigă „Non!"43 cât îl ţinură plămânii şi îi dădu un brânci zdravăn în
piept.
Sir Grummore căzu pe spate.
― Ei! exclamă Wart. Asta nu e corect! Nu l–aş fi crezut în stare să
trişeze.
Regele Pellinore se grăbi să se aşeze pe pieptul victimei, sporind astfel
la un sfert de tonă greutatea ce îl apăsa pe Sir Grummore şi
împiedicându–l să mai facă vreo mişcare, apoi se apucă să îi scoată
coiful. –Ai spus „Pax"!
― Am spus „Pax Non", în şoaptă.
― E o şarlatanie.
― Nue.
― Eşti un nemernic.
― Ba nu–s. –Ba eşti.
― Ba nu–s.
― Ba eşti.
― Am zis „Pax Non".
― Ai zis „Pax".
― Ba n–am zis. –Ba ai zis.
― Ba n–am zis.
42 Pace, în limba latină.
43 Nu, în limba latină.
55 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ba ai zis.
Între timp Regele izbutise să îi desfacă legăturile coifului. Cei doi
spectatori avură astfel prilejul să vadă capul roşu ca un rac fiert al lui
Sir Grummore, uitându–se duşmănos la adversar. –Recunoaşte–ţi
înfrângerea, mişelule, zise Regele.
― Niciodată.
― Trebuie, altfel te scurtez de cap.
― Dă–i drumul, scurtează–mă.
― Ei, haide, zise Regele. Doar ştii că trebuie să te dai bătut când ţi se
scoate coiful. –Aiurea, îl contrazise Sir Grummore.
― În cazul acesta, va trebui să îţi tai capul.
― Nu–mi pasă.
Regele îşi flutură ameninţător sabia.
― Dă–i drumul, zise Sir Grummore. Să vedem dacă eşti în stare.
Regele Pellinore coborî sabia şi spuse:
― Of, pe onoarea mea, recunoaşte–ţi înfrângerea, te rog.
― Ba tu să ţi–o recunoşti.
― Dar nu pot. Ţi–am pus sau nu un picior în gât, mă rog?
― M–am prefăcut doar că mă recunosc învins.
― Ei haide, Grummore. Chiar eşti un nemernic dacă bătut când ți se
scoate coiful.
― Nu mă predau unui trişor care a ridicat sabia după ce–a zis pax.
― Nu sunt trişor.
― Eşti trişor.
― Ba nu–s. –Ba eşti.
― Ba nu–s.
― Ba eşti.
― Prea bine, zise Regele Pellinore. N–ai decât să te ridici şi să îţi pui
coiful, şi ne mai batem o dată. Nu permit nimănui să mă facă trişor.
― Trişorule!
Se ridicară şi manevrară coiful cu mişcări stângace, şuierând „Ba eşti"
– „Ba nu–s", până ce reuşiră să îl pună la loc. Apoi se retraseră spre cele
două margini ale luminișului, își potriviră greutatea în față și o porniră
duduind şi hodorogind ca două tramvaie scăpate din mână.
Din nefericire, acum erau amândoi atât de nervoşi încât nu mai luau
seama la nimic şi, în furia momentului, trecură unul pe lângă celălalt
fără să se atingă. Impulsul dat de armură fiind prea mare, nu reuşiră să
se oprească decât după o distanţă apreciabilă, apoi se întoarseră, dar în
aşa fel că niciunul nu nimeri în raza vizuală a duşmanului. Era
amuzant să îi priveşti, fiindcă Regele Pellinore, deja luat prin
surprindere o dată din spate, se tot răsucea să se uite înapoi, iar Sir
Grummore, deoarece folosise el însuşi această strategie, făcea acelaşi
lucru. Astfel rătăciră vreo cinci minute, stând nemişcaţi, ascultând,
zdrăngănind, ghemuindu–se, furişându–se, trăgând cu ochiul, mergând
în vârful picioarelor şi, ocazional, lovind în spate. O dată au fost la
56 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

numai câţiva paşi unul de celălalt, spate în spate, dar au pornit–o, tiptil
şi cu infinite precauţii, în direcţii opuse, iar altă dată Regele Pellinore
chiar izbuti să îl nimerească pe Sir Grummore cu o lovitură din spate,
însă amândoi prinseră imediat a se roti în loc, până când ameţiră de tot
şi iarăşi se pierdură de adversar.
După cinci minute, Sir Grummore zise:
― Haide, Pellinore. N–are rost să te ascunzi. Văd unde eşti.
― Nu mă ascund! exclamă Regele, indignat. Unde sunt? Se descoperiră
şi se apropiară unul de celălalt, până ajunseră faţă în faţă.
― Nemernic, zise Sir Grummore.
― Bleah, zise Regele Pellinore.
Se răsuciră şi o porniră cu paşi hotărâţi spre colţurile lor, fierbând de
indignare.
― Şarlatanule! strigă Sir Grummore.
― Bătăuşule! strigă Regele Pellinore.
Acestea fiind zise, îşi adunară toate puterile pentru o ultimă înfruntare
decisivă, se aplecară, îşi lăsară frunţile în jos, ca doi ţapi, şi o rupseră la
fugă spre a–i da adversarului lovitura de graţie. Din păcate, niciunul nu
avea o ţintă prea bună. Trecură unul pe lângă altul la o distanţă de vreo
cinci iarzi şi cu o viteză de vreo opt noduri 44 bune, precum două vapoare
care trec unul pe lângă celălalt pe timp de noapte, dar nu comunică, şi
îşi continuară goana, hodorogind spre dezastrul final. începură amândoi
să dea din braţe precum două mori de vânt, în sensul invers rotaţiei
acelor de ceasornic, în speranţa deşartă că vor putea încetini. Dar
amândoi îşi continuară înaintarea cu aceeaşi viteză. Sir Grummore se
propti cu fruntea în fagul unde şedea Wart, iar Regele Pellinore se ciocni
de un castan aflat în partea opusă a luminişului. Arborii se
cutremurară, pădurea vui. Mierlele şi veveriţele blestemară, iar la o
jumătate de milă depărtare, porumbeii guleraţi îşi luară zborul de pe
crengile înfrunzite. Cei doi cavaleri statură în poziţie de drepţi, cât ai
număra până la trei. Apoi, cu un ultim şi unanim zdrăngănit melodios,
picară laţi pe oropsita pajişte.
― Sunt în stare de şoc, cred, spuse Merlyn,
― Of, Doamne, zise Wart. Nu ar trebui să coborâm şi să–i ajutăm?
― Am putea să le turnăm apă în cap, sugeră Merlyn gânditor, dacă am
avea apă. Dar nu cred că ne vor omorî cu recunoştinţa dacă, din pricina
noastră, le vor rugini armurile. îşi revin ei. Oricum, e vremea să ne
întoarcem acasă.
― Dar dacă au murit!?
― Nu au murit, sunt convins de asta. într–un minut sau două îşi vor
reveni în simţiri şi vor pleca şi ei acasă, la cină.
― Sărmanul Rege Pellinore nu are casă.
― Atunci Sir Grummore îl va invita să înnopteze la el. Când îşi vor
reveni, se vor împrieteni la cataramă. Aşa se întâmplă întotdeauna.
44 Unitate de măsură pentru deplasarea unei nave, egală cu o milă marină (1,8 kilometri).
57 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Crezi?
― Dragă băiete, nu cred, ştiu. închide ochii şi să o luăm din loc.
Wart cedă în faţa cunoştinţelor superioare ale dascălului său.
― Crezi, întrebă cu ochii închişi, că Sir Grummore are un pat cu saltea
din pene?
― Probabil.
― Bun. Ar fi tare bine pentru Regele Pellinore, chiar dacă e în stare de
şoc.
Vraja latinească fu din nou rostită şi trecerea tainică, redeschisă.
Pâlnia de şuierături îi primi în vârtejul ei. Peste numai o clipită stăteau
din nou întinşi sub lojă, iar de dincolo de câmp răzbătea din nou vocea
sergentului.
― Haida, don'şorule Art, haida odată. Ai tras destul la aghioase. Vin'
încoa' la lumină, cu don'şorul Kay, unu, doi, unu, doi, să vezi turnir
adevărat.

CAPITOLUL VIII

Era o seară ploioasă şi rece, cum sunt unele la sfârşit de august, iar
Wart nu ştia ce să facă între patru pereţi. Stătu o vreme în coteţele
câinilor, vorbind cu Cavall, apoi se duse la bucătărie să ajute la întors
frigarea. Dar la cuhnii era prea cald. Nu era prizonier în casă din pricina
ploii, sau obligat de doamnele care îl aveau în grijă, aşa cum se
întâmplă mult prea adesea cu nefericiţii copii din generaţia noastră, însă
umezeala şi vremea posomorâtă îi tăiau orice chef să iasă. Ura pe toată
lumea.
― Naiba să–l ia de copil, zise Sir Ector. Pentru numele Cerului, nu mai
sta îmbufnat lângă fereastra aia şi du–te să–ţi găseşti dascălul. Pe
vremea mea, când ploua stăteam cu nasul în cărţi, da, şi primeam
educaţiune.
― Wart e un tont, zise Kay.
― Of, uş de–aici, răţoiaş! zise bătrâna doică. N–am vreme acu' de
îmbufnarea ta, cu toate câte–s de curăţat şi lustruit.
― Haide, haide, tinere stăpân, zise Hob. Fuguţa în cămările dumitale şi
nu mai zăpăci păsăretul.
― Haida, haida, zise şi maestrul armurier. Tuleo d–aci. Am şi–aşa
destulă treabă să lustruiesc armura asta.
Până şi băiatul fără nas latră la el când se întoarse la adăpostul
câinilor.
Wart îşi târî picioarele spre încăperea din turn, unde Merlyn, zorit de
apropierea iernii, îşi tricota o scufie de noapte din lână.
― Scad ochiurile la fiecare rând, zise vrăjitorul, dar din nu ştiu ce
pricină, se tot ţuguiază. Ca o ceapă.
Scăderea şi creşterea ochiurilor sunt cheia.
58 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Cred că ar trebui să mă ocup de educaţiune, spuse Wart. Altceva


mai bun nici nu îmi vine în minte. –Adică, de educaţie te ocupi doar
atunci când n–ai nimic mai bun de făcut? îl chestiona Merlyn răutăcios,
pentru că şi el era prost–dispus.
― Păi, de unele feluri de educaţie, răspunse Wart.
― Ale mele? întrebă magul cu fulgere în ochi.
― Of, Merlyn, exclamă Wart, fără să–i răspundă, te rog dă–mi ceva de
făcut, fiindcă mă simt groaznic. Azi nimeni nu are trebuinţă de ajutorul
meu, iar eu nu ştiu cum să stau locului. Nu se mai termină ploaia asta.
― Ar trebui să înveţi să tricotezi.
― N–aş putea să ies pe–afară şi să fiu peşte sau altă lighioană?
― Ai fost deja peşte, zise Merlvn. Oricine are niţică minte învaţă lecţia
de prima dată.
― Atunci, pot să fiu pasăre?
― Dacă ai avea oarece cunoştinţe, răspunse Merlyn, ceea ce nu e cazul,
ai şti că păsărilor nu le place să zboare pe vreme ploioasă, fiindcă se
udă leoarcă şi li se lipesc penele.
― Aş putea să fiu şoim în adăpostul lui Hob, spuse Wart cu dârzenie.
Atunci, aş sta la adăpost şi nu m–aş uda.
― Mare ambiţie din partea ta, zise bătrânul, să îţi doreşti să fii şoim.
― Ştii că mă vei preface în şoim când vei dori asta, strigă Wart, însă
acum îţi place să mă necăjeşti pentru că afară plouă. Nu îngădui.
― Aiureli!
― Dragă Merlyn, te rog, prefă–mă în şoim. Dacă nu, o să fac ceva. Nu
ştiu ce.
Merlyn lăsă de–o parte andrelele şi îşi privi elevul pe deasupra ramei
ochelarilor.
― Băiete, îi spuse, dinspre partea mea, te asigur că, până voi isprăvi cu
tine, vei fi de toate pe lumea asta: şi animal, şi plantă, şi rocă, şi algă, şi
virus, însă va trebui să ai încredere în intuiţia mea. Nu a sosit încă
vremea şi nu eşti pe deplin copt să fii şoim – în primul rând pentru că
Hob e chiar acum la adăpost şi hrăneşte păsările –, aşa că, deocamdată,
şezi cuminte şi învaţă să fii om.
― Prea bine, dacă aşa stau lucrurile. După câteva minute adăugă:
― Îmi este îngăduit să vorbesc, sau se aplică regula „să fii văzut, dar să
nu fii auzit"?
― Oricui îi este îngăduit să vorbească.
― Asta–i bine, fiindcă voiam să remarc că, de trei rânduri încoace, îţi
împleteşti şi barba în scufia aia.
― Fir–aş al...
― Cea mai înţeleaptă soluţie ar fi să îţi tai vârful bărbii. Să îţi aduc o
pereche de foarfeci?
― De ce nu mi–ai spus mai devreme?
― Am vrut să văd ce se va întâmpla.
― Eşti în mare primejdie, băiete, spuse magul, aceea
59 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Şi, cu mişcări atente, începu să–şi descâlcească barba, mormăind de


unul singur şi având mare grijă să nu piardă vreun ochi.
― Ar fi oare la fel de greu şi să zbor, precum a fost să înot? se interesă
Wart când i se păru că vrăjitorul se mai liniştise.
― Nu ai nicio trebuinţă să afli. N–am intenţia să te preschimb într–un
şoim călător, ci doar să te trimit în noaptea asta să dormi cu şoimii, ca
să stai de vorbă cu ei. Aşa se învaţă, ascultându–i pe cei mai buni. –Dar
vor vorbi?
― Vorbesc în fiecare noapte, la adăpostul întunericului. Povestesc cum
au fost luaţi, ce îşi amintesc despre cuiburile unde s–au născut, despre
strămoşii lor, despre ce au învăţat şi vor mai învăţa. E o discuţie
soldăţească, din acelea care se aud la popota unui regiment de cavalerie
de elită: tactici, arme uşoare, mentenanţă, pariuri, vânători celebre, vin,
femei şi cântec. Un alt subiect de discuţie, adăugă Merlyn, este
mâncarea. E un gând foarte neplăcut, căci sunt dresaţi mai ales prin
înfometare. Sunt lihniţi mai tot tipul, sărmanii flăcăi, şi se gândesc
neîncetat la excelentele restaurante unde obişnuiau să meargă şi la cum
găseau acolo caviar, şampanie şi muzică ţigănească.
― Ce păcat că sunt ţinuţi prizonieri şi flămânzi.
― Şoimii nu pricep cu adevărat că sunt prizonieri, mai mult decât
înţeleg asta ofiţerii de cavalerie. Se consideră pur şi simplu dedicaţi
profesiei lor, ca un ordin cavaleresc. Vezi tu, în adăpost nu sunt primite
decât păsările de pradă, iar asta ajută foarte mult. Prădătorii sunt
conştienţi că nicio pasăre din clasele inferioare nu va intra vreodată
acolo. Pe stinghiile unde odihnesc ei nu se va aşeza niciodată vreo
mierlă sau alte asemenea scursuri. Cât despre flămânzire, nu sunt nici
pe departe în situaţia de a muri de foame.
Sunt la instrucţie, înţelegi?
Şi ca orice soldat la instrucţie severă, nu se gândesc decât la mâncare.
― Când pot să încep?
― Poţi începe de îndată, dacă vrei. Clarviziunea îmi spune că Hob şi–a
încheiat chiar acum treburile de seară. Dar mai întâi trebuie să alegi ce
fel de şoim ai prefera să fii.
― Aş vrea să fiu un şoim de iarnă45, spuse Wart politicos.
Răspunsul elevului îi măguli pe vrăjitor.
― Frumoasă alegere, zise el. Şi dacă nu te superi, vom începe de
îndată.
Wart se ridică de pe scaun şi se aşeză dinaintea dascălului său. Merlyn
puse jos andrelele.
― Mai întâi, te micşorezi, spuse, şi îl apăsă pe creştet până ajunse doar
ceva mai răsărit decât un porumbel. Apoi te ridici pe vârfuri, îndoi
genunchii, strângi coatele pe lângă corp, ridici braţele până la nivelul
umerilor, aduni şi lipeşti degetul mare şi pe cel arătător, la fel mijlociul
şi inelarul. Uite, aşa.
45 Merlin, în limba engleză.
60 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Şi cu aceste vorbe, bătrânul solomonar 46 se înălţă pe vârfuri şi făcu


întocmai cum spusese.
Wart îl imită cu grijă şi se întrebă ce o să urmeze. Ce urmă fu că
Merlyn, care până atunci rostise în şoaptă primele vrăji, se prefăcu din
senin într–un condor, lăsându–l pe Wart în vârful picioarelor şi
neschimbat. Stătea de parcă s–ar fi uscat la soare, cu aripi lungi de
unsprezece picioare50, capul de un portocaliu aprins şi un buboi vineţiu
pe nas. Părea foarte surprins şi oarecum amuzat.
― Întoarce–te, îi zise Wart. N–ai preschimbat pe cine trebuia.
― De vină e numai pacostea asta de curăţenie de primăvară! exclamă
Merlyn, transformându–se în el însuşi. Lasă o femeie să–ţi umble prin
birou o jumătate de oră şi nu mai găseşti o vrajă la locul ei, nici de–ar fi
avut vreodată un loc anume. Ridică–te şi mai încercăm o dată.
De data aceasta, Wart, acum de mărimea unei păsări, simţi cum
degetele de la picioare îi cresc brusc şi zgârie podeaua. Îşi simţi călcâiele
ridicându–se şi trăgându–se în spate, și genunchii apropiindu–se de
burtă. Coapsele îi erau acum foarte scurte. De la încheieturile mâinilor
şi până la umeri îi crescu o membrană de piele, iar în vârful degetelor îi
apărură penele de zbor, remigele primare moi şi albăstrui, care începură
şi ele să crească. De–a lungul antebraţelor i se iviră pene mai lungi,
remigele secundare, iar din vârful degetelor mari îi ţâşniră nişte false
pene de zbor, micuţe şi frumoase.
Penele din coadă – douăsprezece la număr, cu două de lungime egală
în mijloc – îi crescură într–o clipită, iar tetricele de pe spate, piept şi
umeri ieşiră fără efort din piele, acoperind rădăcinile penajului mai
însemnat. Wart îi aruncă lui Merlyn o scurtă privire, îşi băgă capul între
picioare şi se uită pe–acolo, îşi aranja dintr–o scuturare penele, apoi se
scarpină în bărbie cu o gheară ascuţită. –Bun, zise Merlyn. Acum hop
pe mâna mea – ah, atenţie să nu mă strângi – şi ascultă ce am să îţi
spun. Cum Hob a isprăvit deja şi a încuiat, te voi duce în adăpostul
păsărilor şi te voi aşeza, nelegat şi fără glugă, între Balin şi Bălan. Fii cu
băgare de seamă. Nu te apropia de nimeni fără să îi vorbeşti mai întâi.
Aminteşte–ţi că poartă glugi şi spaima i–ar putea împinge la gesturi
necugetate. Poţi avea încredere în Balin şi Bălan, precum şi în vânturel
şi în uliul păsărar. Nu te apropia de şoimăriţa călătoare, decât dacă te
invită ea. Cu niciun chip să nu stai pe lângă ţarcul lui Cully, fiindcă el
nu poartă glugă şi, la primul prilej, va încerca să te înhaţe prin ochiurile
plasei. Nu e tocmai întreg la minte, sărmanul, şi, odată ce te–a înhăţat,
nu vei mai scăpa cu viaţă. Nu uita că te vei afla într–un soi de popotă
spartană. Toţi sunt obişnuiţi ai locului. Ca subaltern nou–venit, treaba
ta e să îţi ţii gura, să nu vorbeşti decât întrebat şi să nu întrerupi.
― Pun rămăşag că simt mai mult decât un biet subaltern, zise Wart,
dacă sunt şoim de iarnă.
46 înţelept sau vrăjitor, după credinţele populare, care are puteri supranaturale şi poate să influenţeze vremea.
50
Aproximativ 3,5 metri.
61 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ei bine, ai pierde rămăşagul. Vei vedea că atât vânturelul, cât şi uliul


păsărar vor fi politicoşi cu tine, dar pentru numele tuturor zeilor, nu
cumva să îi întrerupi pe şoimii de iarnă mai bătrâni ori pe şoimăriţa
călătoare. Doamna este colonelul onorific al regimentului. Cât despre
Cully, ei bine, şi el este colonel, chiar dacă de infanterie, aşa că fii
politicos, nu te întinde la vorbă şi poartă–te ireproşabil.
― Voi fi cu băgare de seamă, îl asigură Wart, puţin speriat.
― Bun. Vin să te iau mâine dimineaţă, înainte să se trezească Hob.
Păsările îl primiră tăcute pe Merlyn, care le aducea un tovarăş nou, şi
rămaseră tăcute mult după plecarea lui, veghind în întuneric. Ploaia
încetase, în locul ei răsărind o lună plină de august, a cărei lumină
strălucitoare îţi îngăduia să vezi o omidă păroasă la cincisprezece iarzi
dincolo de uşă, urcând voiniceşte pe zidul de gresie al marelui donjon.
Doar câteva clipe fură de ajuns pentru ca lui Wart să i se obişnuiască
vederea cu lumina difuză din adăpost. Şuvoiul argintiu de lumină subţie
întunericul, scoţând la iveală o privelişte stranie. Şoimii şi uliii, poleiţi în
argint, stăteau într–un picior, celălalt fiind strâns în penajul bogat,
întruchipări mute ale unor cavaleri în armură şi coifuri cu panaş.
Siluetele lor se înălţau maiestuoase, pintenate şi înarmate. Paravanele
din canava47 sau pânză de sac din jurul postamentelor se unduiau greoi
în bătaia uşoară a vântului, asemeni stindardelor care ornează
interiorul bisericilor, iar răsuflarea parcă vrăjită a aerului făcea ca
veghea acestor războinici înaripaţi să împrumute ceva din răbdarea
stoică a cavalerilor adevăraţi. Pe vremea aceea se punea glugă tuturor
păsărilor de vânătoare, până şi uliilor porumbari sau şoimilor de iarnă,
pe care practica modernă i–a scutit.
Lui Wart i se tăie respiraţia la vederea acestor figuri impunătoare, atât
de nemişcate încât păreau cioplite în piatră. Era copleşit de măreţia lor,
şi parcă nici nu mai era nevoie de povaţa lui Merlyn ca să fie umil şi
respectuos.
De–ndată se auzi clinchetul gingaş al unui clopoţel. Marea şoimăriţă
călătoare ieşi din nemişcare şi spuse cu un glas puternic şi nazal, ce se
revărsa din nasul ei aristocratic:
― Domnilor, aveţi permisiunea să conversaţi. Tăcere mormântală,
niciun sunet.
Doar dintr–un colţ îndepărtat al încăperii, care fusese împrejmuit cu
plasă, anume pentru Cully – lăsat liber, fără glugă şi năpârlind puternic
–, răzbătea mormăitul Înfundat al colericului colonel de infanterie.
― Blestemaţii de negri, bombănea el. Blestemata de administraţie.
Blestemaţii de politicieni. Blestemaţii de bolşevici. Ce–mi văd ochii? Să
fie oare un blestemat de pumnal, întors cu mânerul spre mine?
Blestemat loc. Cully, un ceas scurt, atât mai ai de trăit, şi apoi vei fi
blestemat pentru vecie.

47 Ţesătură din fire groase de bumbac, cu ochiuri în formă de pătrate regulate, folosită pentru broderie.
62 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Colonele, spuse şoimăriţa călătoare cu glas de gheaţă, nu în


prezenţa ofiţerilor mai tineri.
― Să–mi fie cu iertare, doamnă, se grăbi să răspundă sărmanul
colonel. E ceva ce mi se strecoară în minte, ştiţi? O adâncă damnare.
Se lasă din nou tăcerea – solemnă, teribilă, netulburată.
― Cine este noul ofiţer? se interesă prima voce, aprigă şi frumoasă.
Nu îi răspunse nimeni.
― Vorbeşte, domnule, ordonă şoimăriţa, privind drept înainte de parcă
ar fi glăsuit în somn. Nu îl vedeau, din pricina glugilor.
― Vă rog, începu Wart, sunt un şoim de iarnă... Dar se opri, speriat în
nemişcarea din jur.
Bălan, unul dintre şoimii de iarnă veritabili ce şedeau în rând cu el, se
aplecă şi îi şopti cu blândeţe la ureche:
― Nu te speria. Spune–i „doamnă".
― Sunt un şoim de iarnă, doamnă, dacă nu vă supăraţi.
― Un şoim de iarnă. Asta e bine. Şi din ce ramură a şoimilor de iarnă
te tragi?
Wart nu avea nici cea mai vagă idee din ce ramură se trăgea, dar nu
îndrăznea să îşi dea de gol minciuna tocmai acum.
― Doamnă, zise, sunt unul dintre şoimii de iarnă din Pădurea
Sălbatică.
Căzu iarăşi cortina grea a tăcerii, tăcerea argintată de care prinsese
teamă.
― Îi cunoaştem pe şoimii de iarnă din Yorkshire, rosti în cele din urmă
colonelul onorific, cu glasul ei tărăgănat, pe şoimii de iarnă din Ţara
Galilor şi pe McŞoimii din Nord. Ne mai sunt cunoscuţi şi cei din
Salisbury, câţiva din vecinătatea Exmoorului, dar şi O'Şoimii din
Connaught. Nu cred că am auzit vreodată de vreo familie din Pădurea
Sălbatică.
― Probabil că este o ramură minoră, doamnă, zise Bălan, dacă îmi
permiteţi.
„Fie binecuvântat", îşi spuse Wart în gând. „O să prind mâine o vrabie
numai pentru el şi o să i–o dau fără ştirea lui Hob.
― Aceasta trebuie să fie explicaţia, căpitane Bălan. Şi iarăşi se lăsă
tăcerea. În sfârşit, şoimăriţa sună din clopoţel şi spuse:
― Mai întâi vom proceda la rostirea catehismului, apoi va depune
jurământul de credinţă.
Wart îl auzi pe uliul păsărar de lângă el tuşind nervos de câteva ori,
dar şoimăriţa nu îl luă în seamă, continuând să declame.
― Şoim de iarnă din Pădurea Sălbatică, ce este o Jivină a Piciorului?
― Jivinele Piciorului, răspunse Wart, mulţumind stelei sale norocoase
că Sir Ector îi hărăzise o educaţiune de prim rang, sunt calul, şoimul şi
câinele de vânătoare.
― De ce se cheamă ele jivinele piciorului?
63 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Fiindcă puterea acestor vieţuitoare stă în picioarele lor, astfel că,


după lege, orice vătămare a picioarelor şoimului, câinelui ori calului se
socoteşte una de moarte. Un cal schilodit e un cal osândit.
― Bine, zise şoimăriţa. Care dintre părţile trupului tău sunt cele mai
însemnate?
― Aripile, răspunse Wart după o clipă, mai mult pe ghicite, fiindcă nu
ştia.
Vorbele lui fură urmate de clinchetul tuturor clopoţeilor din adăpost,
fiecare siluetă statuară coborându–şi indignată piciorul ascuns. Acum
şedeau pe amândouă, nespus de tulburate.
― Ce ai spus? strigă şoimăriţa cu glas tăios.
― A spus că blestematele de aripi, o lămuri colonelul Cully, din ţarcul
lui personal. Şi blestemat fie acela care va striga primul „Opreşte, de
ajuns!".
― Dar aripi are şi un sturz! ţipă vânturelul, care deschidea pentru
prima dată ciocul ascuţit.
― Ia gândeşte–te! se răsti în şoaptă Bălan. Mintea lui Wart căuta
răspunsul cu înfrigurare. Un sturz are aripi, coadă, ochi, picioare – nu îi
lipseşte nimic, se pare.
― Ghearele!
― Un răspuns mulţumitor, zise şoimăriţa cu blândeţe, după una din
acele pauze înfiorătoare. Răspunsul ar trebui să fie „picioarele", aşa cum
este la toate celelalte întrebări, dar e bine şi „ghearele".
Toţi şoimii, un termen pe care îl folosim în sens foarte general, fireşte,
căci erau acolo păsări de felurite specii, îşi ridicară din nou piciorul cu
clopoţel şi se liniştiră.
― Care este prima lege a piciorului?
(„Gândeşte–te", îl îndemnă micuţul Bălan, cel atât de prietenos,
şoptind din dosul aripii.) Wart se gândi, şi se gândi bine.
― Să nu laşi niciodată din gheare.
― Ultima întrebare, anunţă şoimăriţa. Cum ai ucide tu, un şoim de
iarnă, un porumbel mai mare decât tine?
Wart avu noroc cu întrebarea asta, căci îl auzise odată pe Hob
descriind o astfel de vânătoare, petrecută într–o după–amiază, avându–l
drept protagonist pe însuşi Bălan, aşa că răspunse precaut: –O strâng
de beregată cu piciorul.
― Bun! zise şoimăriţa.
― Bravo! strigară ceilalţi, zburlindu–şi penele.
― Nouăzeci la sută, anunţă uliul păsărar, făcând la iuţeală socoteala.
Asta dacă îi daţi o jumătate de punct pentru gheare.
― Fir–aş blestemat!
― Colonele, te rog!
Bălan se aplecă spre Wart şi îi şopti:
― Colonelul Cuily are minţile cam tulburate. Noi credem că din pricina
ficatului, însă vânturelul insistă ca de vină e străduinţa necontenită de
64 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

a îndeplini criteriile înaltei doamne. Spune că doamna i s–a adresat


odată de la înălţimea statutului ei social, de la cavalerie la infanterie,
înţelegi, şi că asta l–a făcut pe colonel să închidă ochii şi i–a provocat
vertijuri. De–atunci n–a mai fost niciodată acelaşi. –Căpitane Bălan, nu
e deloc politicos să şopteşti pe ascuns, îl mustră şoimăriţa. Acum vom
trece la ceremonia depunerii jurământului de către noul ofiţer. Padre 48,
dacă eşti bun.
Sărmanul uliu păsărar, care de la o vreme era tot mai neliniştit, se
făcu roşu ca racul şi începu să bâlbâie un jurământ complicat, despre
inele, laţuri de piele şi glugi.
― Cu acest inel, îl auzi Wart, te înzestrez... cu dragoste, onoare şi
supunere... până ce laţul ne va despărţi.
Dar părintele nu mai apucă să termine slujba. Se pierdu cu firea şi zise
printre lacrimi:
― Vai, doamnă, vă rog, Vă implor să mă iertaţi, dar am uitat să iau cu
mine dumicaţii.
(„Dumicaţii sunt boţuri de oase şi alte măruntaie", îi explică Bălan, „şi
desigur, trebuie să juri pe oase.")
― Ai uitat să iei dumicaţi? Dar este datoria dumitale să ţii dumicaţii.
― Ş–ş–ştiu.
― Ce ai făcut cu ei?
Glasul uliu păsărar se frânse sub uriaşa greutate a mărturisirii:
― I–am... i–am mâncat, se jeli nefericitul popă.
Nu scoase nimeni nicio vorbă. Păcatul neglijenţei în serviciu era prea
greu să poată fi exprimat în cuvinte. Toţi se aşezară pe amândouă
picioarele şi întoarseră capetele oarbe către făptaş. Nu se rosti niciun
reproş, în tăcerea mormântală care plană timp de cinci minute nu se
auziră decât bâzâielile necontenite şi sughiţurile preotului.
― Ei bine, spuse în cele din urmă şoimăriţa, în acest caz, ceremonia de
iniţiere va trebui amânată până mâine.
― Dacă îmi permiteţi, doamnă, zise Bălan, poate că reuşim totuşi să îl
trecem prin ordalie49, încă în noaptea aceasta? Candidatul este, am
impresia, liber, căci nu am auzit să fi fost legat.
Auzind ce i se pregătea, Wart se cutremură şi decretă în sinea lui ca
Balin să nu primească nici măcar o pană din vrabia lui Bălan.
― Mulţumesc, căpitane Balin. Cugetam eu însămi asupra acestui
aspect. Balin închise pliscul.
― Eşti liber, domnule candidat?
― Da, doamnă, sunt, dar nu cred că vreau ordalii.
― Aşa se obişnuieşte. Să vedem, adăugă doamna colonel, gânditoare.
Cum a fost ordalia de data trecută? Dumneata îţi mai aminteşti,
căpitane Bălan?

48 Părinte, în sensul de preot, în limba spaniolă.


49 Aici, cu sensul de încercări grele la care este supus cineva.
65 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ordalia mea, doamnă, zise şoimul cel prietenos, a fost să atârn de laţ
pe timpul celei de–a treia gărzi.
― Nu poate să facă asta, dacă nu e legat.
― L–aţi putea lovi chiar domnia–voastră, doamnă, zise vânturelul. în
mod judicios, ştiţi.
― Trimiteţi–l să stea lângă colonelul Cully, până sunăm noi de trei ori
din clopoţei, sugeră celălalt şoim de iarnă.
― Vai mie! strigă, din ungherul lui întunecat, sărmanul colonel cu
minţile rătăcite. Vai, doamnă, nu! Vă implor să nu faceţi una ca asta.
Sunt aşa un ticălos blestemat, doamnă, că nu mai răspund de faptele
mele.
Fie–vă milă de sărmanul băiat, doamnă, şi nu ne duceţi în ispită.
― Domnule colonel, stăpâneşte–te. Găsesc această ordalie foarte
potrivită.
― Ah, doamnă, dar am fost prevenit să nu mă apropii de colonelul
Cully.
― Prevenit? Şi de cine, mă rog?
Sărmanul Wart realiză că era de–acum obligat să aleagă între a
mărturisi că este om, fapt ce l–ar fi împiedicat să mai afle şi alte taine
ale şoimilor, şi a trece prin ordalie, pentru a–şi desăvârşi educaţia.
Nu voia să se arate laş.
― Voi sta lângă colonel, doamnă, anunţă el, remarcând imediat că
glasul îi sunase impertinent. Şoimăriţa nu luă în seamă tonul.
― Este foarte bine aşa, spuse ea. Dar mai întâi, imnul. Padre, dacă n–
ai mâncat şi partiturile, eşti bun să dai tonul la n. 23? Antic, nu
modern. Imnul Ordaliei. Iar dumneata, d–le Kee, adăugă ea, adresându–
se vânturelului, ai face mai bine să îţi ţii pliscul, fiindcă mereu cânţi
prea sus.
Şoimii stăteau încremeniţi în lumina lunii. Uliul păsărar numără „Un,
doi, trei". Toate pliscurile încovoiate sau zimţate se deschiseră pe sub
glugi şi, într–o armonie metalică, iată ce intonară:

Viaţa e sânge, sânge vărsat şi jertfit.


Doar ochiul de şoim îndur–aşa drame.
Un colţ ascuns prădătorului îi e oferit:
Timor Mortis Conturbat Me50.

Jivina piciorului cântă doar priponită aici,


Căci picioru–i dibace, iar carnea gingaşă e, Putere celor puternici,
cereşti, singuratici.
Timor Mortis Conturbat Me.

Ruşine celui ce–i leneş şi vai celui ce este firav.


Moarte laşului ce fuge când lupta–i în toi.
50 Teama de moarte mă tulbură, în limba latină.
66 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Sânge cui sfâşie cu gheara, cu pliscul hulpav.


Timor Mortis suntem chiar Noi.

― Foarte frumos, spuse şoimăriţa. Căpitane Bălan, am impresia că ai


falsat puţin la mi–ul de sus. Şi acum, domnule candidat, vei merge şi te
vei aşeza lângă colonelul Cully, unde vei rămâne până vom suna de trei
ori din clopoţei. La al treilea clinchet, ai permisiunea să te mişti cât de
repede vei dori.
― Am înţeles, doamnă, zise Wart, căruia furia îi topise şi ultimul strop
de teamă.
Bătu din aripi şi se aşeză în cel mai îndepărtat capăt al stinghiei, lângă
ţarcul împrejmuit cu o plasă din frânghii unde se afla colonelul Cully.
― Băiete, strigă acesta cu o voce nepământeană, nu te apropia de
mine, nu te apropia! Ah, nu îl duceţi pe netrebnicul diavol în ispita ce îl
va pierde.
― Nu îmi este frică de dumneata, domnule, spuse Wart. Nu te mâhni,
căci niciun rău nu se va abate asupra noastră.
― Niciun rău, zici? Ha! Of, te du, înainte să fie prea târziu. Simt în
mine jinduiri străvechi.
― Nu vă temeţi, domnule. Trebuie doar să sune din clopoţei de trei ori.
Cavalerii îşi coborâră atunci picioarele ridicate, le scuturată solemn şi
încăperea se umplu de primul clinchet dulce de clopoţel.
― Doamnă, doamnă! strigă colonelul în agonie. Aveţi milă, aveţi milă de
un războinic blestemat. Sunaţi din clopoţel, cele rele să se spele, cele
bune să se–adune. Nu mai pot îndura mult.
― Curaj, domniile, spuse Wart cu blândeţe.
― Curaj, domnule! Când nu–s nici două nopţi de când ducele a fost
văzut, în bezna cea mai neagră, pe o străduţă din dosul Bisericii
Sfântului Marcu, pe umăr c–un picior de om şi urlând de te cutremurai.
–Nu–i nimic, zise Wart.
― Nimic! Spunea că e lup, doar atât că blana de lup e păroasă pe
dinafară, iar a lui, pe dinăuntru. Sfâşie–mi carnea şi vezi. Ah, în numele
morţii, cu un pumnal ascuţit! Clopoţeii sunară a doua oară.
Inima lui Wart bubuia, iar colonelul începu să lunece spre el, la fiecare
pas încleştând convulsiv ghearele pe lemnul postamentului – ţac, ţac.
Sărmanii lui ochi, bântuiţi de nebunie şi gânduri negre, scăpărau în
lumina lunii, străluceau în tenebrele aruncate de sprâncenele lui
încruntate. Nu se zărea la el strop de cruzime, nici urmă de patimi
josnice. Era înspăimântat de Wart, nu triumfător, şi simţea că trebuie
să ucidă.
― De se va isprăvi când se va isprăvi, şopti colonelul, atunci bine–ar fi
să se isprăvească repede. Cine ar fi bănuit măcar ce curaj zace în acest
tânăr?
― Colonele! strigă Wart, dar nu se mişcă din loc.
― Băiete! strigă colonelul. Vorbeşte, opreşte–mă, ai milă!
67 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― E o pisică în spatele tău, zise Wart calm, sau un jder de pădure.


Priveşte.
Colonelul se răsuci, iute ca o înţepătură de viespe, şi privi ameninţător
întunericul. Nimic. îşi îndreptă iarăşi căutătura fioroasă spre Wart,
ghicind vicleşugul. Apoi zise cu glasul de gheaţă al unei vipere: –
Clopoţelul mă pofteşte. Să nu–l asculţi, şoimule, căci este sunetul care
te cheamă în paradis sau în infern.
Şi într–adevăr, clopoţeii sunară a treia oară. Ordalia se încheiase, iar
Wart putea să se îndepărteze. Dar în aceeaşi clipită, chiar când îşi lua
zborul mai iute ca fulgerul, din picioarele împlătoşate ale colonelului
ţâşniră nişte seceri înspăimântătoare – nu ieşiră pur şi simplu, căci se
mişcau prea repede pentru ochiul omenesc – şi, dintr–o lovitură, dintr–o
înşfăcare, dintr–o înhăţare, de parcă l–ar fi arestat un poliţist uriaş,
acele formidabile iatagane se înfipseră în vârful aripii lui.
S–au înfipt şi înfipte au rămas. Din două convulsii, puternicii muşchi
ai coapsei uliului se încordară. In secunda următoare Wart era la doi
iarzi mai încolo, iar colonelul Cully şedea într–un picior, în ghearele
celuilalt strângând furios câteva ochiuri de plasă şi nişte pene din aripa
lui Wart. Două sau trei plutiră uşor în razele de lună, către podea.
― Ai rezistat frumos! strigă Bălan, încântat.
― O ispravă demnă de un gentleman, zise şoimăriţa, fără să se supere
că şoimul vorbise înaintea ei.
― Amin! zise şi uliul păsărar.
― Suflet de viteaz! exclamă vânturelul.
― Putem să intonăm Cântecul Victoriei, în cinstea lui? întrebă Balin,
înmuindu–se.
― Cu siguranţă, răspunse şoimăriţa.
Şi cântară cu toţii, în frunte cu însuşi colonelul Cully, tunând
triumfători în lumina înfiorătoare a lunii.

Pasărea din munte–i mai gustoasă


Însă cea din vale–i mai grasă, Aşa c–am găsit mai cu cale S–o înhăţăm
p–asta din vale.
Am dat peste un iepure tare fricos Şi l–am străpuns ca într–o frigare.
Sângele îi era ca mierea de gros Şi, scâncind, a cerut răzbunare.
Unii loviră privighetoarea–n aripă, Lăsând nori de fulgi să cadă în pripă.
Alţii jumuliră potârnichea pe pântec,
Şi smulgându–i capul, îi tăiară din cântec, Însă gheara lui Wart, al
Şoimilor Rege, A lovit cu mult înaintea noastră.
Din păsările şi jivinele lui
Se–ndestulează masa oricui,
Iar isprăvile lui se cântă cu voce măiastră!

― Ţineţi minte ce vă spun, strigă frumosul Bălan, în tânărul nostru


cadet doarme un rege adevărat!
68 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Şi–acum, băieţi, toţi în cor pentru ultima dată:

Însă gheara lui Wart, al Şoimilor Rege, A lovit cu mult înaintea noastră.
Din păsările şi jivinele lui
Se–ndestulează masa oricui,
Iar isprăvile lui se cântă cu voce măiastră!
69 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL IX

― Ah! strigă Wart când se trezi în patul lui, a doua zi dimineaţă. Măreţ
şi cumplit pluton!
Kay se ridică în capul oaselor şi începu să îl certe, trăncănind ca o
veveriţă:
― Pe unde ai umblat azi–noapte? Cred că ai ieşit pe fereastră. îi voi
spune tatei şi ţi se va tăbăci pielea. Ştii doar că nu avem voie să ieşim
după ce se dă stingerea. Ce ai făcut tot timpul ăsta? Te–am căutat
pretutindeni. Ştiu sigur că te–ai strecurat pe fereastră.
Băieţii găsiseră o cale de–a luneca pe canalul de scurgere a apei de
ploaie, până în şanţul de apărare al castelului, pe care îl treceau înot
atunci când tainice împrejurări îi sileau să rămână afară peste noapte –
cum ar fi pânda la bursuc sau pescuitul linului, care nu puteau fi prinşi
decât la revărsat de zori.
― Of, taci odată, zise Wart. Mi–e somn.
― Scoală, scoală, ticăloşiile, îi zgândări Kay. Pe unde ai umblat?
― Nu vreau să–ţi spun.
Era convins că povestea lui nu va fi crezută, că va fi făcut mincinos. Iar
Kay se va înfuria mai rău ca niciodată.
― Dacă nu îmi spui, te omor.
― Ba n–o să mă omori.
― Ba da.
Wart se întoarse pe partea cealaltă.
― Ticăloşiile, repetă Kay, apoi luă o cută a pielii lui Wart între degetul
arătător şi cel mare şi îl ciupi cât putu de tare.
Wart se zvârcoli precum un somon prins în cârlig, lovindu–l pe Kay cu
piciorul în ochi. într–o clipită săriră amândoi din pat, albi la faţă şi
revoltaţi, semănând cu doi iepuri jupuiţi – căci în vremurile acelea,
nimeni nu dormea îmbrăcat – şi fluturând braţele ca două mori de vânt,
încercând să îşi facă unul altuia vreun pocinog.
Kay era mai mare ca vârstă şi mai voinic decât Wart, aşa că el ar fi
trebuit să iasă învingător, dar în acelaşi timp era fără astâmpăr şi cu o
imaginaţie bogată. îşi închipuia cum vor fi loviturile îndreptate asupra
lui, iar asta îi slăbea apărarea. Wart era doar o furtună turbată.
― Dă–mi pace, auzi?
Timp în care el însuşi nu îi dădea pace lui Kay. Cu capul plecat şi
braţele fluturând, nu îi lăsa acestuia ni–ciun prilej să facă aşa cum îi
cerea. îşi cărau unul altuia pumni în obraz.
Kay avea alonja mai mare şi pumnul mai greu. îndreptă braţul, mai
mult ca să se apere decât altceva, iar Wart se propti cu ochiul în
pumnul lui. Cerul se făcu de–un negru zgomotos şi traversat de o ploaie
de meteori. Wart începu să plângă şi să gâfâie. Izbuti să strecoare un
pumn în nasul duşmanului, care porni de–ndată să sângereze. Kay
70 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

coborî garda, se întoarse cu spatele şi zise cu glas rece, fonfăit şi


încărcat de reproş:
― Îmi curge sânge. Şi bătălia luă sfârşit.
Kay zăcea întins pe dalele de piatră, cu sângele curgându–i din nas, iar
Wart, cu ochiul vânăt, aduse din uşă cheia cât toate zilele, pe care o
aşeză sub Kay. Nu spuse niciunul nimic.
Din senin, Kay se întoarse pe burtă şi începu să plângă.
― Pentru tine, Merlyn face orice, iar pentru mine, nimic.
Auzindu–l, Wart se simţi cu adevărat un ticălos. Se îmbrăcă în tăcere
şi se grăbi să îl găsească pe mag. Pe drum, fu înhăţat de doică.
― Ah, ţărănuşule, exclamă ea, zgâlţâindu–l de braţ, iarăşi te–ai luat la
bătaie cu domnişorul Kay! Te uită numai la sărmanul tău ochi! Ar băga
în cofă tot colegiul de moruni51.
― Nu am nimic, zise Wart.
― Ba ai, păpuşelul meu! strigă doica, înfuriindu–se tot mai tare şi dând
semne că vrea să îl plesnească.
Haide, spune cum te–ai pricopsit, sau pun să te biciuiască!
― M–am lovit de un stâlp al baldachinului, răspunse Wart morocănos.
Şi pe dată se trezi învăluit de braţele doicii, care îl trase la pieptul ei
generos, apoi îl bătu uşurel pe spate şi îi zise:
― Gata, gata, scumpetea mea. Tot povestea asta mi–a spus–o şi Sir
Ector, când l–am prins cu ochiul vânăt acum hăt, patruzeci de ani. O
familie bună rămâne credincioasă minciunilor ei. Hai, îngeraş, vin' cu
mine la cuhnii şi o să–ţi trântesc pe ochi o prişniţă dintr–o felie
zdravănă de carne. Dar n–ar trebui să te iei la bătaie cu ăia mai mari
decât tine.
― Nu am nimic, repetă Wart, scârbit de atâta tevatură, dar soarta
părea să îi fi pus gând rău, bătrâna doamnă fiind de neînduplecat.
Îi luă jumătate de ceas să scape de ea, şi atunci numai cu preţul
acceptării unei hălci suculente de carne de vită, pe care trebuia să o ţină
pe ochi.
― Nimic nu–i mai bun să tragă umorile 52 decât o bucată de pulpă, îi
spusese doica, iar bucătarul adăugase:
― N–am mai văz't de la Paşte aşa o bucăţică dulce şi fragedă!
”O să mizeria asta pentru Balan”, își spuse Wart în sinea lui şi porni
iarăşi în căutarea lui Merlyn.
Îl găsi fără nicio greutate, în cămăruţa din turn pe care şi–o alesese
atunci când venise la castel. în genere, filozofii preferă să locuiască în
astfel de turnuri, după cum se poate observa şi dacă vizitaţi camera lui
Erasmus57 de la Cambridge, însă turnul lui Merlyn era cu mult mai
frumos. Cămăruţa era la mare înălţime, imediat sub punctul de
observaţie, şi de la fereastra ei se vedea până departe, peste câmp –
51 Doica încurcă sturgeon (morun, peşte sturion) cu surgeon (medic, chirurg).
52 Lichidele (sânge, bilă galbenă, bilă neagră şi flegmă) despre care anticii credeau că influenţează sănătatea omului şi al căror dezechilibru provoacă boli.
57
Erasmus din Rotterdam (1467 sau 1469—l536), teolog şi învăţat umanist olandez, figură importantă a perioadei Renaşterii şi Reformei (secolele XV—
XVI). Cea mai de seamă operă a sa este Elogiul nebuniei, o satiră la adresa Bisericii Catolice.
71 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

unde vânatul era liber53 –, dincolo de parc şi de domeniul de vânătoare,


unde ochiul întâlnea linia albăstruie a Pădurii Sălbatice. Această mare
de lemn şi frunze tălăzuia spre orizontul îndepărtat, cu noduri precum
suprafaţa terciului de ovăz, până se pierdea în munţii unde nimeni nu
călcase niciodată şi printre donjoanele şi splendidele palate cereşti, cu
fruntea încununată de nori.
Observaţiile lui Merlyn privind ochiul vânăt fură de natură medicală.
― Colorarea, zise el, este pricinuită de hemoragia din ţesuturi
(echimoză), care trece de la vineţiu închis la verde şi galben, iar apoi
dispare.
Nu părea să existe nicio replică inteligentă la discursul lui.
― Bănuiesc că ţi–ai făcut–o, bătându–te cu Kay, nu? continuă Merlyn.
― Da. De unde ştii?
― Ei, ştiu pur şi simplu.
― Am venit să te întreb ceva despre Kay.
― Vorbeşte. întreabă. Voi răspunde.
― Ei bine, Kay crede că e nedrept să mă transformi numai pe mine în
tot soiul de lucruri, iar pe el, nu. Nu i–am suflat o vorbă, însă cred că
bănuieşte adevărul. Şi mie mi se pare nedrept.
― Chiar este nedrept.
― Aşadar, o să ne transformi pe amândoi data viitoare?
Merlyn îşi isprăvise micul dejun şi acum pufăia din pipă, aceeaşi care îl
făcea pe elevul lui să creadă că mănâncă foc şi scuipă fum. Trase adânc
din pipă, se uită la Wart, deschise gura să vorbească, se răzgândi, suflă
fumul şi mai trase o dată.
― Uneori, spuse el, viaţa pare foarte nedreaptă. Cunoşti povestea
Sfântului Prooroc Ilie şi a Rabinului Iacanan?
― Nu, răspunse Wart.
Resemnat, se instala în cel mai comod colţişor al podelei, mirosind că
urmează o parabolă precum cea cu oglinda.
― Rabinul ăsta, zise Merlyn, a plecat într–o călătorie cu Sfântul Ilie. Au
mers ei cât a fost ziua de lungă, iar la căderea serii au ajuns la căsuţa
unui om sărman, a cărui singură avere pe lume era o vacă. Omul a ieşit
în grabă din casă, la fel şi nevasta lui, ca să îi întâmpine pe străinii ce
aveau să înnopteze la ei şi să împartă cu aceştia din puţinul lor. Sfântul
Ilie şi rabinul au primit lapte de vacă din belşug, alături de unt şi pâine
de casă, după care au fost duşi să doarmă în cel mai bun pat,
mărinimoasele gazde mulţumindu–se cu podeaua de lângă vatra
bucătăriei. In zori însă, nenorocire – vaca sărmanului om a murit.
― Zi–i mai departe.
― Cei doi au mers toată ziua, iar seara au ajuns la uşa unui neguţător
foarte bogat, unde tânjeau să rămână peste noapte. Neguţătorul era

53 În epoca medievală, vânatul de pe teritoriul unui regat sau al unui domeniu îi aparţinea exclusiv stăpânului, rege sau nobil. Dacă era prins vânând
oricine altcineva, era aspru pedepsit. Autorul menţionează un drept acordat de regii şi nobilii englezi, numit warren, care le permitea supuşilor să vâneze în
limitele unei anumite zone, fără a fi pedepsiţi. în cazul de faţă, zona era câmpul vizibil de la înălţimea turnului.
72 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

trufaş, rece şi putred de bogat, însă tot ce a găsit cu cale să facă pentru
sfântul prooroc şi tovarăşul său a fost să îi adăpostească într–un staul
de vite şi să le dea pâine cu apă. De dimineaţă însă, Sfântul Ilie i–a
mulţumit din suflet pentru osteneală şi, drept răsplată a bunătăţii lui, a
trimis după un zidar să îi dreagă un perete care stătea să cadă.
Nemaiputând să îşi ţină limba, Rabinul Iacanan l–a rugă pe sfânt să îl
lumineze despre înţelesul acestor daraveri ale sale cu muritorii.
― Cât ce–l priveşte pe sărmanul care ne–a primit cu braţele deschise, a
răspuns proorocul, se hotărâse ca în noapte aceea să îi moară nevasta,
însă ca răsplată pentru bunătatea lui, Domnul i–a luat vaca, nu femeia.
I–am dres peretele acestui scârţan, fiindcă în locul acela era îngropat un
cufăr cu aur, iar dacă zgârcitul ar fi dres chiar el zidul, ar fi dat peste
comoară. De aceea nu îl întreba pe Dumnezeu „De ce ai făcut asta?", ci
mai degrabă întreabă–ţi inima „Ar putea oare Stăpânul Lumii să nu facă
bine?".
― E o poveste foarte frumoasă, zise Wart, deoarece părea să fi ajuns la
sfârşit.
― Îmi pare rău că eşti singurul care are parte de învăţături în plus,
spuse Merlyn, dar, înţelegi tu, doar pentru asta am fost trimis.
― Nu văd ce rău s–ar putea întâmpla dacă ar veni şi Kay.
― Nici eu. însă nici rabinul nu a văzut pricina pentru care zgârcitului i
s–a dres peretele.
― Am priceput asta, zise Wart şovăitor, dar tot îmi pare rău că a
trebuit să moară vaca. Pot să îl iau pe Kay cu mine, măcar o dată?
Merlyn îi răspunse cu blândeţe:
― Ce ţie îţi face bine lui i–ar putea face rău. Şi nu uita, Kay nu a cerut
niciodată să fie preschimbat în ceva.
― Dar cu siguranţă vrea. Kay mi–e drag, ştii? Şi cred că oamenii nu îl
înţeleg cu adevărat. Trebuie să pară mândru, fiindcă e foarte speriat.
― Tot nu ai priceput ce ţi–am spus. Să presupunem că l–aş fi
transformat pe el în şoim, azi–noapte, că nu ar fi trecut încercarea şi s–
ar fi pierdut cu firea?
― De unde ştii de încercare?
― Ei, ştiu pur şi simplu.
― Prea bine, se încăpăţâna Wart. Dar să presupunem că ar fi trecut
ordalia, că nu s–ar fi pierdut cu firea. Nu văd de ce trebuie să presupui
altceva.
― Of, băiat nechibzuit! strigă vrăjitorul, disperat. Nu vezi mai nimic în
dimineaţa asta. Ce pofteşti de la mine?
― Să ne prefaci în şerpi, sau altceva.
Merlyn îşi scoase ochelarii, îi trânti de podea şi sări pe ei cu amândouă
picioarele.
― Castor şi Pollux să mă zboare în Bermuda! exclamă el, şi pe dată se
făcu nevăzut într–un vuiet înfricoşător.
73 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Wart încă se mai uita năucit la scaunul vrăjitorului când, peste numai
câteva clipe, Merlyn reapăru, fără pălărie şi cu părul şi barba încâlcite,
de parcă l–ar fi bătut un uragan. Magul se aşeză la loc, îndreptând–şi
roba cu degete tremurânde.
― De ce ai făcut asta? întrebă Wart.
― Nu am făcut–o dinadins.
― Vrei să spui că ai fost într–adevăr zburat în Bermuda de Castor şi
Pollux?
― Să îţi fie învăţătură de minte, răspunse vrăjitorul, să nu mai înjuri.
Cred că ar fi mai înţelept să vorbim despre altceva.
― Vorbeam despre Kay.
― Da, şi ce voiam să spun înainte de, hm, hm, vizita mea în mijlocul
bermudezilor încă furioşi este: nu pot să îl prefac pe Kay în alte lucruri
sau fiinţe. Când am fost trimis aici nu mi s–a încredinţat o asemenea
putere.
Din ce pricină, nu ştim nici tu, nici eu, însă aşa stau lucrurile. M–am
străduit să îţi dau de înţeles care ar putea fi pricinile, însă tu nu asculţi
nici în ruptul capului. Oricum, un lucru e limpede – aceasta e realitatea.
Acum te rog să taci puţin, până îmi recapăt răsuflarea şi pălăria.
Wart şezu fără să scoată o vorbă, în timp ce Merlyn, cu ochii închişi,
murmura ceva. Din senin, pe cap
îi apăru o bizară pălărie neagră, de formă cilindrică. Era un joben.
Merlyn o cercetă cu un aer scârbit, apoi zise amărât:
― Asta numesc ei servicii ireproşabile!
Şi returnă cilindrul văzduhului din care apăruse. În cele din urmă,
strigă exasperat:
― Vino aici!
Wart şi Arhimede se uitară unul la celălalt, întrebându–se despre ce e
vorba – în tot acest timp, Arhimede şezuse pe prichiciul ferestrei şi
urmărise atent ce se întâmplă, fiindcă nu îşi părăsea niciodată stăpânul
–, dar Merlyn nici nu îi luă în seamă.
― Hei, spuse el furios, parcă vorbind cu aerul, ţi se pare că e amuzant?
Foarte bine, atunci de ce o faci? Asta nu e o scuză. Fireşte că mă
refeream la cea pe care o purtam. Dar pe care o purtam acum două
minute, nătără–ule. Nu vreau pălăria pe care o purtam în 1890. Chiar
nu ai deloc noţiunea timpului?
Merlyn îşi scoase boneta de marinar care tocmai îi apăruse pe creştet
şi o întinse spre inspecţie văzduhului.
― Ăsta–i anacronism, spuse el cu severitate. Asta e, un blestemat de
anacronism.
Arhimede părea obişnuit cu astfel de scene, căci interveni pe un ton
împăciuitor:
― De ce nu îi spui pălăriei pe nume, stăpâne? Zi „îmi vreau pălăria de
vrăjitor", nu „Vreau pălăria pe care o purtam". I–o fi greu amărâtei să
trăiască timpul de–a–ndoaselea, ca dumneata.
74 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Îmi vreau pălăria de vrăjitor, porunci Merlyn îmbufnat.


Şi–ntr–o clipită, pălăria cea ţuguiată fu pe creştetul lui.
Încordarea din aer se risipi. Wart se aşeză la loc pe podea, iar
Arhimede se apucă iarăşi să îşi cureţe penele, trăgându–le prin cioc ca
să le netezească. Fiecare pană are sute de mici cârlige care îi ţin fulgii
laolaltă. Arhimede tocmai îi aranja, ca să stea frumos.
― Te rog să mă ierţi, zise Merlyn. Nu am o zi prea bună azi, asta e.
― Ziceam de Kay. Chiar dacă nu poţi să îl prefaci în alte lucruri şi
fiinţe, ce ai spune să ne oferi amândurora o aventură, fără să ne
transformi în ceva?
Merlyn se luptă vizibil să îşi păstreze calmul şi să cumpănească
rugămintea lui Wart fără părtinire. I se acrise de tot de acest subiect.
― Nu pot face nicio vrajă pentru Kay, zise, rostind cuvintele rar, în
afară de cele care îmi aparţin. Clarviziunea, privirile înapoi în timp şi
restul. Rugămintea ta se referă la vreuna din ele?
― Ce sunt aceste priviri înapoi în timp?
― Ele mă ajută să văd ceea ce tu ai spune că urmează să se întâmple.
Iar clarviziunea îmi arată, uneori, ce se petrece sau se petrecea în alte
locuri.
― Se întâmplă ceva pe undeva, în clipa asta, la care am putea merge să
ne uităm? Merlyn se plesni peste frunte şi exclamă înveselit:
― Acum văd limpede tot! Da, fireşte că se întâmplă, şi vei merge să
vezi. Da, trebuie neapărat să îl iei şi pe Kay, dar te rog să te grăbeşti.
Plecaţi imediat după slujbă.
Mai întâi luaţi micul dejun, şi apoi plecaţi imediat după slujbă. Da,
asta e. Mergeţi pe câmp, drept la ogorul unde îşi seamănă Hob orzul, şi
ţineţi–o de–a lungul lui până daţi de ceva. Va fi ceva splendid, da, iar eu
voi trage un pui de somn în după–amiaza asta, în loc de mizeria aia de
Summulae Logicales.
Sau am tras deja un pui de somn?
― Nu l–ai tras, stăpâne, zise Arhimede. Puiul de somn e încă în viitor.
― Splendid, splendid. Şi, Wart, te rog să nu uiţi de Kay, ca să pot
dormi liniştit.
― Ce vom vedea? se interesă băiatul.
― Aaa, nu mă bâzâi cu flecuşteţe din astea. Fuguţa, dragul meu, şi nu
uita de Kay. Doamne, de ce n–oi fi vorbit tu mai degrabă? Nu uitaţi să
ţineţi calea dreaptă până dincolo de ogor. Măi, măi, măi! Asta e prima zi
liberă de când am intrat în slujba asta nenorocită. Mai întâi, cred că o
să trag un pui de somn înainte de prânz. Şi pe urmă o să mai dorm
puţin, înainte de ceai. Apoi va trebui să găsesc ceva de făcut până la
cină. Ce aş putea să fac până la cină, Arhimede?
― Bănuiesc că vei trage un pui de somn, răspunse huhurezul cu
răceală, după care se întoarse cu spatele la vrăjitor, fiindcă şi lui, ca şi
lui Wart, îi plăcea să privească viaţa.
75 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL X

Wart ştia că, de–i va spune lui Kay despre conversaţia cu Merlyn,
băiatul nu va înghiţi umilinţa condescendenţei lor şi va refuza să îl
însoţească. Aşa că nu–i spuse nimic. Ciudat însă, bătaia de mai
devreme îi făcuse din nou prieteni. Acum se puteau privi iarăşi în ochi,
cu un soi de nelămurită afecţiune. După slujbă plecară împreună, gând
la gând, cu sfială şi fără explicaţii, şi se opriră în capătul fâşiei de ogor
pe care Hob semăna orz. Wart scăpă de povara de–a trebui să inventeze
ceva. Odată ajunşi acolo, totul deveni uşor.
― Haide, îl îndemnă. Merlyn mi–a zis să–ţi spun că, pe aici pe undeva,
e ceva special pentru tine.
― Despre ce–i vorba? întrebă Kay.
― O aventură.
― Cum ajungem la ea?
― Trebuie să ne ţinem de linia pe care o desenează ogorul şi bănuiesc
că ea ne va duce în pădure. Trebuie să avem soarele mereu în partea
stângă, dar să nu uităm că el se mişcă neîncetat. –Prea bine. Care–i
aventura?
― Nu ştiu.
Merseră de–a lungul fâşiei de pământ şi, călăuzindu–se după linia ei
imaginară, traversară parcul şi domeniul de vânătoare, mereu cu ochii
în patru după vreun miracol.
Se întrebară dacă tinerii fazani, şase la număr, pe care îi speriaseră pe
drum aveau sau nu ceva curios. Kay era gata să jure că unul era alb.
Dacă ar fi fost într–adevăr alb, iar din cer s–ar fi năpustit brusc asupra
iui un vultur negru, atunci ar fi ştiut sigur că se petrec lucruri
nemaipomenite şi că nu trebuia decât să pornească pe urmele fazanului
– sau ale vulturului – până la castelul fermecat al domniţei. Dar fazanul
nu era alb. La marginea pădurii, Kay zise:
― Bănuiesc că va trebui să intrăm în ea, nu?
― Merlyn a spus să ţinem linia dreaptă.
― Ei bine, nu mă tem. Dacă aventura e pentru mine, atunci cu
siguranţă e una extraordinară.
Intrară în codru şi, spre surprinderea lor, descoperiră că drumul nu
era deloc rău. Pădurea era cam de mărimea uneia din zilele noastre,
deşi, pe–atunci, cele mai multe erau cât junglele amazoniene. Pe vremea
aceea nu existau moşieri amatori de fazani, care să pună ca lăstărişul
să fie rărit, şi nicio miime din numărul de comercianţi de lemn din ziua
de azi, care taie cu hărnicie puţinii codri rămaşi. Mare parte din
Pădurea Sălbatică era aproape de nepătruns, un zid masiv de arbori
nemuritori, în care cei morţi se sprijineau de cei vii, ţinuţi în picioare de
iederă, iar cei vii se luptau unii cu alţii să ajungă mai aproape de soarele
dătător de viaţă; pământul era mlăştinos, îmbibat cu apa de ploaie care
băltea, sau uscat iască din pricina surcelelor şi aşchiilor de lemn vechi,
76 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

camuflând vreun trunchi putrezit prin care puteai oricând să cazi într–
un muşuroi de furnici; ori presărat cu rugi de mure, desişuri de rochiţa–
rândunicii, volbură, caprifoi, scaieţi ori de ceva ce oamenii de la ţară
numesc inimioare54, astfel că, după numai trei iarzi, ajungeai franjuri.
Partea lor era accesibilă. Linia ogorului arăta către ceea ce părea a fi o
înşiruire de poieni, locuri umbroase şi pline de şoapte, unde prin
lămâiţa sălbatică zumzăiau albinele. Anotimpul gâzelor trecuse de mult,
înlocuit acum de cel al viespilor şi fructelor; dar încă se mai zăreau o
mulţime de fluturi cu pete negre şi galbene şi amirali–roşii, odihnind pe
menta înflorită. Wart smulse o frunză de mentă şi o luă cu el, ronţăind–
o pe drum, ca pe o glumă de mestecat.
― E tare ciudat, zise, dar pe aici au fost oameni. Priveşte, o urmă de
copită. Şi e potcovită.
― Nu vezi prea multe, îl contrazise Kay, uite un bărbat, acolo.
Şi nu greşea. La marginea următoarei poieni, lângă trunchiul unui
copac retezat şedea într–adevăr un bărbat, sprijinit într–un topor de
lemne. Era un omuleţ straniu, mititel de stat şi adus de spate, cu
obrazul de culoarea mahonului şi înveşmântat într–o mulţime de petice
de piele tăbăcită, legate în jurul braţelor şi picioarelor vânjoase cu
bucăţi de sfoară. Mânca un codru de pâine şi nişte brânză de oaie,
tăiate cu un cuţit pe care anii îndelungaţi de ascuţire şi reascuţire îl
subţiaseră de ajunsese ca o aşchie. Se sprijinea de un arbore uriaş,
unul dintre cei mai înalţi văzuţi de băieţi până atunci, iar în jurul lui era
plin de surcele albe. Buturuga copacului tăiat părea foarte proaspătă.
Ochii omului scăpărau ca ai vulpilor. –Cred că el este aventura noastră,
şopti Wart.
― Bleah, îl contrazise Kay, într–o aventură ai cavaleri înzăuaţi şi
balauri, nu tăietori de lemne bătrâni şi murdari.
― Oricum ar fi, eu merg să îl întreb cum stau lucrurile pe aici.
Se apropiara de măruntul tăietor de lemne înfometat, care nu părea să
îi fi zărit, şi îl întrebară unde duc poienile acelea. Repetară de vreo două,
trei ori întrebarea, înainte să descopere că sărmanul era fie surd, fie
nebun, fie amândouă. Fiindcă nici nu răspunse, nici nu se mişcă.
― Of, haide, spuse Kay. Probabil că e slab de minte, ca Wat, sau nu
ştie unde se află. Să mergem şi să–l lăsăm în plata Domnului pe
bătrânul ăsta nebun.
Îşi continuară drumul încă vreo jumătate de milă, pe un drum la fel de
lin. Nu existau cărări propriu–zise, iar poienile alcătuiau un singur
luminiş. Un călător nimerit acolo din întâmplare ar fi putut crede că nu
există decât o poiană, cea în care stă el, lungă de câţiva iarzi, dacă nu s–
ar fi dus la marginea ei şi nu ar fi văzut că urmează alta, ascunsă de
trunchiurile arborilor. Ici şi colo dădeau peste buturugi cu urme de
topor, însă cele mai multe fuseseră acoperite cu buruieni de o mână

54 Philodendron seandens, o plantă ca o liană, cu creştere rapidă, ale cărei frunze seamănă cu inimioarele.
77 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

grijulie, sau smulse cu totul din pământ. Wart se gândi că poienile


fuseseră făcute de nişte oameni.
La marginea unui astfel de luminiş, Kay îl prinse de braţ şi arătă în
tăcere spre celălalt capăt. Acolo se înălţa un val acoperit cu iarbă, panta
domoală urcând către un platan imens, înalt de peste nouăzeci de
picioare5556, care trona chiar în vârf. Tot acolo era şi un bărbat la fel de
uriaş, care şedea întins pe iarbă cu un câine alături. Omul atrăgea nu
mai puţin privirile, căci măsura nouă picioare 61 fără ghete, şi nu purta
decât un soi de kilt57 din stofă de lână verde. Pe antebraţul stâng avea o
apărătoare din piele. Uriaşul său piept ars de soare servea drept pernă
pentru capul animalului – acesta ciulise urechile şi se uita atent la
băieţi, dar altfel nu se mişcase din loc – care se ridica şi cobora lin,
odată cu mişcarea muşchilor. Omul părea că doarme. Alături erau un
arc pe măsura lui şi o mână de săgeţi lungi. Şi el, asemeni tăietorului de
lemne, era de culoarea mahonului, iar părul cârlionţat de pe piept
strălucea ca aurul în lumina soarelui.
― El este, şopti Kay peste măsură de încântat.
Se apropiara cu prudenţă, de teama câinelui. Însă acesta se mulţumea
să nu îi scape din ochi, ţinându–şi bărbia strâns lipită de pieptul
iubitului stăpân şi dând bănuitor din coadă. O mişca fără să o ridice din
iarbă, doi inci la dreapta, doi la stânga. Bărbatul deschise ochii – era
limpede că nu dormea deloc – le zâmbi băieţilor şi smuci degetul mare în
direcţia unui punct mai îndepărtat al luminişului.
Apoi zâmbetul i se şterse de pe chip şi închise iar ochii.
― Mă iertaţi, zise Kay, dar ce se petrece acolo? Omul nu răspunse şi
nici nu deschise ochii, dar ridică mâna şi mai arătă o dată în aceeaşi
direcţie.
― Vrea să mergem într–acolo, spuse Kay.
― Chiar este o aventură, zise şi Wart. Mă întreb dacă nu cumva
tăietorul ăla mut nu s–a căţărat în pomul de care se sprijinea, ca să
trimită spre pomul ăsta mesajul că venim. E limpede că omul ne
aştepta.
La auzul acestor vorbe, uriaşul despuiat crăpă un ochi şi se uită la
Wart cu oarece surprindere. Apoi îi deschise pe amândoi, râse cu toată
faţa lui cea mare şi vioaie, se săltă în capul oaselor, mângâie câinele, îşi
culese arcul din iarbă şi se ridică în picioare.
― Prea bine atunci, tinerii mei stăpâni, spuse el, încă zguduindu–se de
râs. Se vede treaba că tot o să viu cu voi. Mintea tânără–i şi cea mai
ascuţită, precum bine se zice.
Kay se uită la el năucit de–a binelea.
― Cine eşti dumneata? îl întrebă pe uriaş.

55 Aproximativ 27 de metri.
56 ,7 metri.
57 O fustanelă purtată în mod tradiţional de bărbaţii scoţieni.
78 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Naylor, răspunse acesta. John Naylor îmi zicea în lume, pân' ce–am
ajuns omul codrului. P–orm–am fost o vreme John Micu, tot prin codru,
da' acuma lumea–mi zice de–a–ndoaselea şi mă strigă Micul John.
― Vai! strigă Wart peste măsură de încântat. Am auzit adesea de
dumneata şi de Robin Hood, de la saxonii care îşi deapănă poveştile în
jurul focului.
― Nu Hood, îl mustră Micul John. Ăsta nu–i nume să–l dai cuiva,
stăpâne, mai cu seamă–n codrii ăştia.
― Dar în poveşti îl cheamă Robin Hood, protestă Kay.
― Ah, şoarecii ăia de bibliotecă. Nu ştiu nimica. Da–i timpu' s–o luăm
la picior.
Se aşezară de–a stânga şi de–a dreapta uriaşului desculţ, fiind nevoiţi
să facă trei paşi la unul de–al lui, ca să nu rămână în urmă; căci omul,
deşi vorbea încet, mergea foarte repede.
― Nu vă fie cu supărare, întrebă Wart, dar încotro ne duceţi?
― Păi, s–ar spune că la Robin Hood. Nu te duce mintea aia isteaţă să
ghiceşti şi asta, don'şorule Art?
Uriaşul îi aruncă o privire furişă din colţul ochiului, fiindcă ştia că
tocmai le dăduse băieţilor două probleme de rezolvat în acelaşi timp:
prima, să descopere adevăratul nume al lui Robin, şi a doua, să afle
cum de îl ştia Micul John pe–al lui Wart.
Wart se opri la a doua problemă.
― De unde îmi cunoşti numele adevărat?
― A, făcu Micul John. Îl ştiam.
― Robin ăsta ştie că venim?
― Nu, drăguţă. Un cărturar ca dumneata, de seamă, pe nume–ar
trebui să–i spună – cum îl cheamă.
― Dar cum îl cheamă? strigă băiatul, în acelaşi timp exasperat şi fără
suflare din pricina alergăturii.
Dumneata ai spus că nu îl cheamă Hood.
― Nu, răţoiaş, ci Robin Wood – codru, precum ăsta prin care–alergi. Şi
măreţ nume–i acesta.
― Robin Wood!
― Întocmai, Robin Wood. Cum altfel să–i zică, dacă e stăpân peste ei?
E loc slobod, codrul, şi frumos. Ţi–ngăduie să dormi într–insul, iarnă,
vară, şi să vânezi pentru ai tăi, ca să nu flămânzească, şi să–l miroşi
când îi răsar frunzuliţele verzi, aşa cum e rânduit, ori şi le pierde, dup–
aceleaşi legi; ţi–ngăduie să stai într–însul făr' să fii văzut, şi să te mişti
într–însul făr' să fii auzit, şi să te încălzeşti când pui capul jos. Ah, tare
grozav locşor, codru' ăsta, pentru–un om cu braţe tari şi inimă
curajoasă.
― Dar am auzit că oamenii lui Robin Wood poartă nădragi strâmţi şi
tunici verzi, zise Kay.
79 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Asta iarna, când îi nevoie, ori vara, când tăiem lemne. Da' vara e mai
bine–aşa pentru pândari, care alta nu fac decât să stea cu ochii–n
patru.
― Aşadar dumneata făceai de sentinelă?
― Întocmai, la fel ca bătrânu' Much, ăl de–l întâlnirăţi lângă copacu'
doborât.
― Iar eu cred, exclamă Kay triumfător, că următorul arbore care ne va
ieşi în cale este adăpostul lui Robin Wood!
Tocmai se apropiau de regele codrului.
Era un tei uriaş, cât acela pe care îl găseai odinioară în Parcul Moor
din Hertfordshire: nu mai puţin de o sută de picioare înălţime şi
şaptesprezece lăţime63, la un iard de la pământ. Trunchiul lui ca de fag
era împodobit la poale cu o barbă deasă de crenguţe, iar în locurile de
unde răsăriseră puternicele lui ramuri, scoarţa se despicase şi, de la
ploi sau sevă, îşi pierduse din culoare. Albinele zumzăiau printre
frunzele strălucitoare şi lipicioase, sus, tot mai sus, spre înaltul cerului,
iar în acest frunziş se pierdea o scară de frânghie. Fără ea, nimeni nu s–
ar fi putut căţăra în măreţul arbore.
― Şi bine crezi, don'şorule Kay, îl lăudă Micul John. Iată–l şi pe
don'şorul Robin, între cele rădăcini.
Băieţii, care fuseseră mai interesaţi de sentinela cocoţată în punctul de
observaţie din vârful acelui giuvaier al naturii, unduitor şi încărcat de
şoapte, îşi plecară de îndată ochii şi–i aţintiră asupra legendarului
haiduc.
Nu era, cum poate v–aţi aştepta, o figură romantică – oricum, nu de la
prima vedere –, deşi statura lui se apropia de a Micului John. Cei doi
era singurii oameni din codru care trăseseră vreodată o săgeată la peste
o milă distanţă, cu arcul lung 64 englezesc. Robin era un ins musculos, al
cărui trup nu avea niciun strop de grăsime. Nu era pe jumătate
despuiat, ca Micul John, ci îmbrăcat discret, în verde pal, iar la
cingătoare îi atârna un corn argintiu. Avea obrazul ras, era ars de soare,
fără astâmpăr şi noduros precum rădăcinile copacilor, însă noduros şi
bătucit de vreme şi poezie, mai degrabă decât de ani, căci nu avea mai
mult de treizeci. (A trăit până la optzeci şi şapte de ani, şi a pus această
viaţă lungă pe seama mirosului tare de răşină de pin.) Acum stătea
întins pe spate şi se uita în sus, dar nu la cer.
63
30 şi, respectiv, 5 metri.
64
Legendarul longbow englezesc, arma lui Robin Hood, dar şi a unei
unităţi de elită a oştirii engleze medievale, este vestit pentru raza lungă
de acţiune şi pentru acurateţea lui. Velş de origine, a fost adoptat de
englezi şi perfecţionat, fiind considerat cel mai bun şi mai puternic din
Europa acelor vremuri. Antrenamentul arcaşilor începea încă de la
vârsta de şapte ani. Se spune că francezii le tăiau prizonierilor englezi
degetele mâinii drepte, ca să nu mai poată niciodată să tragă cu arcul.
80 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Robin Wood se odihnea fericit, cu fruntea în poala domniţei Marian. Ea


stătea între rădăcinile teiului, înveşmântată într–o rochie dintr–o
singură bucată de pânză verde şi încinsă cu o tolbă de săgeţi. Braţele şi
picioarele îi erau goale. Lăsase cascada sclipitoare a pletelor ei castanii
să îi cadă în voie pe umeri şi să–i încadreze chipul, deşi de obicei le
purta împletite, ca să îi fie mai uşor la vânătoare sau când gătea. Cânta
împreună cu Robin un cântec dulce şi îi gâdila acestuia vârful nasului
cu părul ei mătăsos.

― Dincolo de–al codrului verde prag, cânta domniţa Marian,


Cui lângă mine să stea îi e drag,
Cine îngână aceste note zglobii, Mai dulci decât viersul păsării.

― Vin–aici, vin–aici, vin–aici, o îngâna Robin.

Aici nu–ş are sălaş


Niciun vrăjmaş
Ci numai iarna cu greul ei crivăţ.

Râseră fericiţi şi începură iarăşi să cânte, când unul, când celălalt:

Cine alungă de la sine ambiţia amăgitoare,


Cui îi place să şadă–n codru la soare, Căutând doar hrana ce–i
trebuieşte Şi mereu cu ce are el se mulţumeşte.

Şi amândoi împreună:

Vin–aici, vin–aici, vin–aici:


Aici nu–ş are sălaş
Niciun vrăjmaş
Ci numai iarna cu greul ei crivăţ.

Cântecul se încheie cu un hohot de râs. Robin, care îşi răsucise pe


degetele cafenii şuviţele mătăsoase ce îi atingeau obrazul, le trase
şmechereşte şi se ridică grăbit în picioare.
― Aşa, John, zise el, văzându–i imediat.
― Aşa, don'şorule, zise şi Micul John.
― Deci, i–ai adus pe tinerii noştri cavaleri?
― Ba ei pe mine.
― Bineveniţi sunteţi oricum, îi întâmpină Robin. Nu cunosc să se fi
grăit vreodată vreo vorbă rea despre Sir Ector, nici vreun temei pentru
care ai lui să fie hăituiţi.
Sunteţi bine, sănătoşi, Kay şi Wart? Ce vânt vă aduce în codru, prin
luminişurile mele, în astă zi din toate?
― Robin, îl întrerupse domniţa, nu poţi să–i iei!
81 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― De ce, scumpa mea?


― Sunt doar nişte copii.
― Întocmai ce căutam.
― Este inuman, zise ea ţâfnoasă şi se apucă să îşi împletească părul.
Era limpede că haiducul se ferea să se certe cu ea. Se întoarse în
schimb spre cei doi băieţi şi–i întrebă:
― Ştiţi să trageţi?
― Aveţi încredere în mine, zise Wart.
― Pot să încerc, spuse Kay, dar mai rezervat, căci siguranţa de sine
arătată de Wart stârnise hazul.
― Hai, Marian, fii bună şi dă–le un arc dintr–ale tale. Domniţa îi întinse
un arc şi jumătate de duzină de săgeţi nu foarte lungi.
― Trage în papagal, zise Robin, trecându–le în mâna lui Wart.
Băiatul se uită şi văzu o ţintă în formă de papagal, aflată la vreo sută
de paşi depărtare. Ghici că tocmai făcuse o nerozie şi zise vesel:
― Îmi cer iertare, Robin, dar mi–e teamă că e peste puterile mele.
― Lasă asta, spuse haiducul. Fă o încercare. O să îmi dau seama din
felul în care tragi.
Wart potrivi săgeata în coardă cât de bine şi de repede fu în stare,
desfăcu larg picioarele pe direcţia în care voia să zboare săgeata,
îndreptă umerii, trase coarda la bărbie, zări punctul, ridică vârful într–
un unghi de cam douăzeci de grade, ochi doi iarzi mai la dreapta, fiindcă
întotdeauna declanşa mai spre stânga, şi eliberă săgeata. Aceasta
nimeri alături, însă nu cu mult.
― Acum, Kay, zise Robin.
Kay făcu aceleaşi mişcări şi de asemenea izbuti o lovitură bună.
Amândoi ţinuseră arcul cum trebuie, găsiseră fără ezitare pana
directoare şi o aşezaseră în afară, amândoi prinseseră bine coarda ca să
întindă arcul – băieţii neantrenaţi au tendinţa să strângă între degete
crestătura săgeţii, atunci când încordează arcul, însă un arcaş adevărat
trage coarda cu degetele arătător, mijlociu şi inelar, şi lasă ca săgeata să
urmeze liber această mişcare – niciunul nu îngăduise ca vârful săgeţii să
cadă spre stânga în momentul încordării arcului, şi nici ca antebraţul să
le fie ciupit de coardă – două greşeli obişnuite pentru neiniţiaţi – şi
amândoi eliberaseră săgeata lin, fără smucituri.
― Bun, zise haiducul. N–avem de–a face cu doi scripcari.
― Robin, spuse Marian cu glas tăios, nu poţi să pui în pericol doi copii.
Trimite–i acasă, la tatăl lor.
― Nici în ruptul capului, răspunse acesta. Decât dacă vor ei să plece. E
şi necazul lor, nu doar al meu.
― Care e necazul? întrebă Kay.
Haiducul îşi azvârli arcul şi se aşeză turceşte, trăgând–o pe domniţa
Marian lângă el. Părea nedumerit.
― Necazul se numeşte Morgan le Fay. Şi e greu să îl explici. Nici nu ar
trebui să încerc. Robin se întoarse furios către iubita lui.
82 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Marian, dacă nu ne ajută, va trebui să îi lăsăm pe cei trei de


izbelişte. Nu vreau să le cer băieţilor să meargă acolo, dar ori fac asta,
ori Tuck rămâne în mâinile ei.
Wart se gândi că a sosit clipa să pună o întrebare plină de tact, aşa că
tuşi politicos şi zise: –Dacă nu vă supăraţi, cine este Morgan le Fay?
Răspunseră toţi trei deodată.
― E os rău, zise Micul John.
― E o zână, zise Robin.
― Nu, nu este, zise şi Marian. E o vrăjitoare.
― Adevărul este, spuse Robin, că nimeni nu ştie precis ce este. După
mine, e o zână. Opinie pe care nu mi–o schimb, adăugă el, uitându–se
lung la soţia lui.
― Vreţi să spuneţi, interveni Kay, că este una din acele fiinţe care
poartă clopoţei în loc de pălărie şi stau mai tot timpul aşezate pe
ciuperci? Izbucni un mare hohot de râs.
― Cu siguranţă, nu. Asemenea fiinţe nu există. Regina e o zână
adevărată, şi una dintre cele mai rele. –Dacă trebuie să îi băgăm şi pe
băieţi în asta, zise Marian, ai face mai bine să le spui povestea de–a fir a
păr.
Robin trase adânc aer în piept, îşi întinse picioarele, iar pe chip îi
reveni expresia de nedumerire. –Ei bine, începu el, să presupunem că
Morgan este Regina Zânelor, sau că are măcar de–a face cu ele, şi că
zânele nu sunt câtuşi de puţin făpturile din poveştile doicii voastre. Unii
spun că sunt Cele Mai Bătrâne din Toate şi că au stăpânit Anglia
înaintea romanilor – înaintea noastră, a saxonilor, şi chiar înaintea
Celor Bătrâni – dar că au fost silite să se ascundă sub pământ. Unii
spun că seamănă la chip cu oamenii şi piticii, alţii spun că ar avea o
înfăţişare obişnuită ori că n–ar avea nicio înfăţişare, ci îşi iau chipul
după cum le vine chef. Oricum ar arăta, în mâinile lor se află întreaga
înţelepciune a vechilor britani. Acolo jos, în tainiţele lor, ştiu lucruri de
care omenirea a uitat cu desăvârşire, şi e mai bine ca multe dintre
aceste lucruri să nu fie auzite.
― Nici şoptite, zise domniţa de aur, cu o privire stranie în ochi, iar
băieţii observară că micul lor grup se trăsese mai aproape.
― Ei, continuă Robin, coborând glasul, necazul cu aceste făpturi de
care vă vorbesc, şi pe care, dacă–mi îngăduiţi, nu le voi mai numi, este
că nu au inimă. Nu că ar vrea neapărat să facă rău, dar dacă ai prinde
una şi i–ai despica pieptul, nu ai găsi înăuntru nici urmă de inimă. Au
sânge rece, ca peştii. –Sunt pretutindeni, chiar când oamenii vorbesc
despre ele. Băieţii se uitară împrejur.
― Linişte, porunci Robin. Nu vă mai suflu o vorbă. Aduce ghinion să
vorbeşti despre ele. Ce vreau să spun este că, după mine, această
Morgan este regina... mă rog, Neamului celui Bun şi că uneori locuieşte
într–un castel aflat la miazănoapte de pădurea noastră, numit Castelul
Chariot. Marian spune că regina nu este ea însăşi o zână, ci o vrăjitoare
83 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

care se are bine cu ele. Unii spun că este fiica ducelui de Cornwall. Dar
să lăsăm asta. Necazul este că, azi–dimineaţă, prin mijlocirea vrăjilor ei,
Cele Mai Bătrâne din Toate au luat prizonieri pe unul dintre servitorii
mei şi pe unul de–ai voştri.
― Nu, Tuck? strigă Micul John, care, fiind pus de strajă, nu ştia nimic
despre cele petrecute. Robin dădu din cap.
― Veştile au sosit dinspre miazănoapte, înainte să ajungă mesajul
vostru despre băieţi.
― Vai, sărmanul părinte!
― Povesteşte cum s–a întâmplat, zise Marian. Dar poate că, mai
înainte, ar fi bine să lămureşti chestiunea cu numele.
― Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştim despre Cele
Binecuvântate, zise Robin, este că îşi iau nume de animale. De pildă, se
pot numi Vacă, ori Capră, ori Porc, şi aşa mai departe. Dacă vrei să
chemi o vacă, trebuie întotdeauna să o arăţi cu degetul. Altminteri s–ar
putea să te trezeşti cu o zână – cu o Fiinţă Măruntă, ar fi trebuit să zic –
care şi–a luat numele ăsta şi care, odată chemată, se înfăţişează şi te
poate lua cu ea.
― Iată ce credem noi că s–a petrecut, interveni Marian, luându–i
povestea din gură. Argatul care se îngrijeşte de câinii de vânătoare de la
castel i–a dus pe aceştia la marginea pădurii, să se uşureze, iar acolo
băiatul a dat din întâmplare cu ochii de părintele Tuck, care şedea de
vorbă cu un bătrân pe nume Wat...
― Ne scuzaţi, strigară băieţii în cor, dar nu cumva e vorba de bătrânul
care a locuit la noi în sat, înainte să îşi piardă minţile? El l–a muşcat pe
argat de nas, să ştiţi, iar acum locuieşte în codru, un fel de căpcăun. –
Chiar el este, răspunse Robin. Dar amărâtul numai căpcăun nu e. Se
hrăneşte cu iarbă, rădăcini şi ghinde, şi n–ar face rău niciunei muşte.
Mi–e teamă că aţi cam încurcat poveştile.
― Wat mănâncă ghinde. Cine să–şi fi închipuit?
― Iată ce s–a întâmplat, reluă Marian răbdătoare. Cei trei s–au strâns
să petreacă ziua împreună, iar unul dintre câini (pe nume Cavall, dacă
nu mă înşel) a început să sară ca să îl lingă pe faţă pe Wat. Asta l–a
înspăimântat pe bătrân, iar argatul vostru a strigat „Vino aici, câine!",
ca să–l potolească. Nu l–a arătat cu degetul. Ceea ce ar fi trebuit să facă,
înţelegeţi?
― Şi, apoi?
― Omul meu, pe nume Scathelocke, sau Roşcovanul 58, cum îi zic în
balade, tocmai tăia lemne prin apropiere şi spune că i–a văzut
dispărând. S–au făcut nevăzuţi cu toţii, chiar şi câinele.
― Sărmanul meu Cavall!
― Aşadar, acum sunt în mâinile zânelor.
― Vrei să spui ale Făpturilor Păcii.
― Iertare.
58 Will Roşcovanul.
84 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Lucrurile stau în felul următor: dacă Morgan este cu adevărat regina


acestui neam şi dacă vrem să îi aducem pe–ai noştri înapoi înainte să fie
vrăjiţi – una dintre reginele lor din vechime, Circe, obişnuia să îşi
transforme prizonierii în porci –, va trebui să mergem după ei la castel.
― Atunci, să mergem.

CAPITOLUL XI

Robin îi zâmbi celui mai mare dintre băieţi şi îl bătu uşurel pe spate, în
timp ce Wart se gândea disperat la căţelul pierdut. Apoi haiducul îşi
drese glasul şi începu iarăşi să vorbească.
― Ai dreptate, trebuie să mergem acolo, zise, însă ar trebui să
cunoaşteţi şi partea neplăcută. Nimeni nu poate să pătrundă în Castelul
Chariot, în afară de un băiat sau o fată. –Vrei să spui că tu nu poţi
intra?
― Tu ai putea.
― După mine, le explică Wart, după ce se gândi bine, treaba asta
seamănă cu povestea inorogilor. –Aşa este. Inorogul e un animal
fermecat, pe care numai o fecioară îl poate prinde. Şi zânele sunt făpturi
vrăjite şi numai cei cu suflet nevinovat pot intra în palatele lor. Iată de
ce răpesc copiii oamenilor, încă din leagăn.
Kay şi Wart rămaseră o vreme tăcuţi, apoi Kay zise:
― Ei bine, eu mă prind în joc. Doar e aventura mea.
― Vreau şi eu să merg, spuse Wart. Ţin mult la Cavall Robin se uită la
Marian.
― Prea bine, încuviinţă el. Nu vom face mare tărăboi, dar planuri tot
trebuie să facem. E foarte nobil din partea voastră să veniţi, chiar dacă
nu ştiţi prea bine ce vă aşteaptă, dar nu va fi chiar atât de rău pe cât vă
închipuiţi.
― Vom veni şi noi, spuse Marian. Ceata noastră vă va însoţi până la
castel. Tot ce trebuie să faceţi este să intraţi.
― Da, iar după aceea vor fi probabil atacaţi de grifonul ăla al ei.
― Are şi un grifon?
― Întocmai cum ai auzit. Castelul Chariot e vegheat de unul
înfricoşător, un adevărat câine de pază. Pe drum va trebui să îl ocolim
cumva, altfel va da alarma şi nu veţi mai putea intra. O să fie un drum
îngrozitor.
― Trebuie să aşteptăm miezul nopţii.
Băieţii îşi petrecură dimineaţa în mod plăcut, împrietenindu–se cu
două din arcurile domniţei Marian. Robin ţinuse morţiş. Spunea că
niciun om nu poate să tragă cu arcul altuia, după cum nimeni nu poate
să taie cu o seceră de împrumut. La prânz gustară nişte plăcintă cu
carne de vânat şi băură mied, la fel ca toată lumea. Haiducii se adunară
la masă de parcă i–ar fi scos un magician din pălărie. Acum nu era
nimeni la marginea poienii, acum erau şase inşi chiar în mijlocul ei,
85 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

îmbrăcaţi în verde sau arşi de soare, veniţi pe nesimţite din desişuri sau
dintre copaci. în cele din urmă se strânseră cam o sută de oameni cu
poftă de mâncare şi de veselie. Nu luaseră calea codrului din pricină că
omorâseră pe cineva, nu. Erau saxoni care se răsculaseră împotriva
stăpânirii lui Uther Pendragon59, cuceritorul, şi care nu voiau un rege
străin. Erau pline mlaştinile şi pădurile Angliei de aceşti strămoşi ai
mişcărilor de rezistenţă din alte veacuri. Mâncarea era adusă de sub o
boltă înfrunzită, unde Marian şi ajutoarele sale găteau de zor.
Răzvrătiţii aveau de obicei un om la pândă, care primea veştile trimise
din copac în copac, şi îşi petreceau după–amiezile dormind, în parte
fiindcă erau nevoiţi să vâneze când restul oamenilor dormeau, în parte
pentru că fiarele codrului aţipesc în orele amiezii, şi e, deci, mai înţelept
ca şi vânătorii să facă la fel. în după–amiaza aceasta însă, Robin îi
chemă pe băieţi la sfat.
― Uitaţi, le zise el, ar fi mai bine să ştiţi şi voi ce urmează să facem.
Ceata mea de o sută vă va însoţi până spre castelul reginei, împărţită în
patru grupuri. Voi veţi fi în grupul lui Marian. Când ajungem la stejarul
lovit de fulger în anul marii furtuni, vom fi la o milă distanţă de sălaşul
grifonului. Acolo ne vom strânge toţi, iar de–acolo va trebui să ne
mişcăm ca umbrele. Trebuie să trecem de grifon fără să ne vadă. Dacă
reuşim şi dacă totul merge bine, ne vom opri în preajma castelului, la
vreo patru sute de iarzi de el. Mai aproape nu se poate, din pricina
fierului din care sunt făcute vârfurile săgeţilor, iar de acolo trebuie să
mergeţi singuri.
Acum, Kay, Wart, iată care e treaba cu fierul. Dacă prietenii noştri
sunt cu adevărat în mâinile... în mâinile Celor Bune, iar Morgan le Fay
este într–adevăr regina lor, avem de partea noastră un avantaj.
Nimeni din Neamul cel Bun nu suferă apropierea fierului. Pricina este
că neamul acesta străvechi se trage din vremurile cremenii, pe când nu
exista fierul, şi toate necazurile i s–au tras de la metalul cel nou.
Oamenii care le–au înfrânt pe Cele Mai Bătrâne aveau săbii de oţel
(chiar mai bun decât fierul) şi aşa au izbutit să le alunge sub pământ.
Iată de ce trebuie să stăm departe în noaptea asta, ca să nu le
tulburăm. Voi doi însă, cu o lamă de fier la îndemână, căreia să nu–i
daţi drumul pentru nimic în lume, nu aveţi a vă teme de regină. Două
cuţitaşe mici nu le vor tulbura, câtă vreme nu le văd. Nu trebuie decât
să vă apropiaţi, ţinând zdravăn cuţitaşele de fier, să intraţi în castel şi
să vă strecuraţi până la temniţa unde sunt ţinuţi ai noştri. De îndată ce
prizonierii vor fi sub pavăza fierului vostru, vor putea să vă urmeze,
înţelegeţi, băieţi?
― Da, vă rog, răspunseră Kay şi Wart. Înţelegem perfect.
― Mai este ceva. Cel mai important e să nu pierdeţi lama de fier, dar la
fel de important este să nu mâncaţi. Oricine mănâncă în sălaşul ştiţi–
59 Sau, mai simplu, Regele Uther, este un legendar conducător al Britaniei post—romane şi tatăl Regelui Arthur. Vechile poeme velşe fac unele scurte
referiri la acest personaj, biografia lui fiind scrisă de Geoffrey de Monmouth (circa 1100—l155), acelaşi care ne—a lăsat şi Ciclul legendelor arthuriene.
86 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

voi–cui, rămâne acolo pe vecie, aşa că în ruptul capului şi pentru nimic


în lume să nu gustaţi nimic din ce–i în castel, oricât de îmbietor ar
părea. Nu veţi uita, nu–i aşa?
― Nu.
După ce îi dăscăli pe băieţi, Robin plecă să le dea ordine oamenilor săi.
Le ţinu o lungă cuvântare, explicându–le despre grifon, drumul furişat şi
ce urmau să facă băieţii.
Când isprăvi cuvântarea, ascultată de toţi în deplină linişte, se petrecu
un lucru straniu. O luă iarăşi de la capăt şi rosti cuvântarea de la
început până la sfârşit, vorbă cu vorbă. Când isprăvi şi a doua oară,
zise: –Acum, căpitanii.
Cei o sută de bărbaţi se împărţiră în grupuri de câte douăzeci, fiecare
ceată mergând în diferite colţuri ale poienii şi luându–şi locul în jurul
Micului John, al lui Marian, Much, Will Roşcovanul şi Robin. Şi din
fiecare se ridica spre cer un zumzet ca de albine.
― Ce naiba fac acolo?
― Ascultă, îl îndemnă Wart.
Repetau întocmai cuvântarea lui Robin. Niciunul dintre ei nu ştia,
probabil, să scrie sau să citească, dar se învăţaseră să asculte şi să
memoreze. In felul acesta ţinea Robin legătura cu oamenii plecaţi la
jafuri de noapte – ştiind că fiecare ştie pe dinafară tot ce ştie şi
căpetenia – şi astfel, la nevoie, putea să aibă deplină încredere că fiecare
va şti să se descurce singur.
După ce isprăviră şi această corvoadă, după ce ştiau toţi cuvântarea ca
pe apă, se împărţiră săgeţi de război – o duzină de căciulă. Săgeţile
acestea aveau vârfuri mai mari, pilite de tăiau ca briciul, şi pene mai
multe, cu tăietură pătrăţoasă. Se cercetară arcurile, iar doi sau trei
oameni primiră corzi noi. Apoi se aşternu tăcerea.
― Gata! strigă Robin vesel.
Flutură braţul şi oamenii lui, zâmbind, îl salutară cu arcurile ridicate.
Apoi un oftat, un fâsâit, trosnetul unei crenguţe nesăbuite, şi luminişul
din preajma uriaşului tei rămase pustiu, aşa cum va fi fost pe când
omul încă nu apăruse.
― Veniţi cu mine, zise Marian, atingând umerii băieților.
În urma lor, albinele zumzăiau prin stupi.
Fu un marş lung. Poienile tăiate de mâna omului, care duceau la
uriaşul tei în formă de cruce, încetară să le mai fie de vreun folos după
numai o jumătate de ceas. Se văzură nevoiţi să îşi croiască drum cum
puteau, prin codrul neumblat. Nu ar fi fost aşa de rău dacă ar fi putut
să taie şi să lovească în voie, dar cuvântul de ordine era linişte deplină.
Marian le arătă cum să ocolească obstacolele, când la dreapta, când la
stânga; cum să se oprească de îndată ce se încurcau în vreun tufiş şi
cum să se elibereze cu răbdare; cum să meargă, unde să pună piciorul
şi cum să îşi lase greutatea pe el de îndată ce erau siguri că sub talpă
nu e nicio crenguţă; cum să aleagă locurile pe unde ar fi reuşit să treacă
87 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

fără mare efort; şi cum un anume ritm de mers îi ajuta, în ciuda


obstacolelor. Deşi înconjuraţi de o sută de bărbaţi nevăzuţi, care se
mişcau în aceeaşi direcţie, băieţii nu auzeau decât zgomotele făcute de
ei.
La început, cei doi strâmbară din nas că fuseseră daţi pe mâna unei
femei. Ar fi preferat să meargă cu Robin şi grupul lui, şi aveau impresia
că, sub comanda lui Marian, s–au pricopsit cu o altă guvernantă.
Curând îşi realizară greşeala. Marian se împotrivise venirii lor, dar
acum, că această venire fusese hotărâtă, îi primise alături de ea, ca
tovarăşi de drum. Iar tovărăşia aceasta nu se dovedea deloc uşoară. In
primul rând, le era peste putinţă să ţină pasul cu ea, decât dacă se
oprea şi îi aştepta – căci putea să meargă şi în patru labe şi chiar să se
unduiască precum un şarpe, aproape la fel de repede pe cât puteau ei
merge în picioare – şi, în al doilea rând, Marian era un oştean
desăvârşit, iară ei, nu. Era o adevărată făptură a codrului, tot ce o
deosebea de alte femei–haiduc din vremea aceea fiind părul ei lung.
înainte ca orice discuţie să înceteze, Marian le dăduse băieţilor un sfat.
Şi anume: „Când trageţi cu arcul într–o luptă, ţintiţi sus, nu jos. 0
săgeată joasă loveşte în pământ, una înaltă poate să doboare un
duşman din al doilea rând."
„Dacă sunt făcut pentru însurătoare", îşi zise Wart în gând, deşi avea
îndoieli în privinţa asta, „o să mă însor cu o fată ca ea, o războinică în
veşminte de catifea."
De fapt, cu toate că băieţii nu ştiau asta, Marian putea să imite ţipătul
bufniţei, suflând în pumni, sau să fluiere ascuţit şi puternic, cu două
degete în colţurile gurii; putea să adune la ea toate păsările cerului,
imitându–le strigătele, şi să le înţeleagă graiurile (de pildă, ştia când
piţigoii îşi vestesc apropierea unui şoim); nimerea ţinta de două ori la
trei reuşite de–ale lui Robin; şi ştia să facă roata. Pe moment însă,
niciuna dintre aceste frumoase însuşiri nu îi era de vreun folos.
Amurgul se lăsă cu ceaţă, prima din ceţurile de toamnă, iar în lumina
puţină, familiile de huhurezi strânse laolaltă se chemau una pe alta,
tinerii cu un chiţăit ascuţit, bătrânii cu buhuu–huuul binecunoscut.
Tuit–tuuu este sunetul repartizat îndeobşte de poeţi acestor zburătoare,
în realitate el fiind unul de familie, scos de bufniţele rătăcite. Rugii şi
alte obstacole erau acum tot mai greu de văzut, însă din ce în ce mai
uşor de pipăit. Era frig, dar în tăcerea ce se adâncea, Wart descoperi că,
în ciuda temerilor sale, reuşea să se mişte fără zgomot. Cum nu mai
avea la îndemână decât pipăitul şi auzul, aceste două simţuri i se
ascuţiră, făcându–l să înainteze iute şi tăcut ca o nălucă.
Era pe la ora vecerniei, sau, cum am spune astăzi, ora nouă seara – iar
grupul străbătuse deja cel puţin şapte mile de pădure deasă –, când
Marian atinse uşor umărul lui Kay şi făcu semn spre pâcla albăstruie.
Acum vedeau în întuneric, pe cât le stă oamenilor în putere să vadă şi,
oricum, mult mai bine decât orăşenii, şi drept în faţa lor, dibuit prin
88 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

şapte mile de codru sălbatic de iscusinţa lui Marian, zăriră stejarul


trăsnit. Se hotărâră toţi într–un gând, fără măcar o şoaptă, să se
furişeze spre el într–o asemenea tăcere încât nici ai lor, care poate că îi
aşteptau deja acolo, să nu îi simtă venind.
Dar un om care aşteaptă nemişcat era un avantaj asupra celui aflat în
mişcare, şi mei nu ajunseră bine la rădăcinile stejarului că fură înhăţaţi
de mâini prietenoase, bătuţi pe spate cu lovituri uşoare ca fulgul şi
îndrumaţi spre locurile lor. Rădăcinile erau înţesate. Parcă ar fi fost
membrii unui stol de grauri, sau de ciori înghesuite pe o creangă. O
sută de oameni respirau aerul noptatic încărcat de taine, dându–i lui
Wart impresia că îşi aude sângele pulsând în urechi, aşa cum se
întâmplă când scrii sau citeşti la ore târzii şi pustii. Erau adunaţi în
pântecele întunecat şi încremenit al nopţii.
Wart observă de–ndată că, în jur, greierii îşi cântau notele ascuţite,
atât de mărunte încât urechea aproape că nu le auzea, aşa cum nu
aude nici ţipetele liliecilor. Ţârâiau unul după celălalt. Când Marian
târâi de trei ori, vestind astfel prezenţa ei şi a celor doi băieţi, îi
răspunseră o sută târâituri. Erau prezenţi toţi proscrişii şi era vremea
să pornească.
Se auzi un foşnet, ca şi când vântul s–ar fi jucat prin cele câteva frunze
rămase în stejarul de nouă sute de ani. Apoi o bufniţă scoase un strigăt
uşor, un şoarece de câmp ţipă ascuţit, un iepure bătu din labă, un
vulpoi latră din fundul gâtlejului, cam aşa cum rage un leu singuratic,
iar deasupra lor chiţăi un liliac. Frunzele foşniră din nou, de data asta
mai prelung, cât numeri până la o sută, şi Marian, care bătuse din
picior ca iepurele, fu înconjurată de grupul ei de douăzeci plus doi. Wart
simţi că e luat de mână din dreapta şi din stânga, oamenii aşezându–se
în cerc, şi la ureche îi ajunse iarăşi târâitul cosaşilor în iarbă. Sunetul
se mişca în cerc şi părea să se apropie de el, iar când şi ultimul cosaş îşi
frecă picioarele de aripi, omul din dreapta lui îl strânse de mână. Wart
târâi. De–ndată îl imită şi omul din stânga, strângându–i şi el mâna. Se
mai auziră încă douăzeci şi doi de cosaşi, înainte ca grupul lui Marian
să fie gata de o ultimă aventură în întuneric.
Ultima bucată de drum era un adevărat coşmar, însă lui Wart i se păru
minunată. Brusc se simţea cuprins de măreţia avântată a nopţii, se
simţea uşor ca un fulg, tăcut ca o nălucă şi desprins parcă din lumea
acesteia. Se simţea în stare să se furişeze până lângă un iepure ocupat
să ronţăie, să îl înhaţe de urechi şi să îl ţină aşa, zbătându–se în aer,
înainte ca lighioana să îl dibuiască. Se simţea în stare să alerge printre
picioarele oamenilor din jurul lui sau să le şterpelească din teacă
strălucitoarele pumnale, în vreme ce ei mergeau neştiutori. Valul de
taine i se strecurase în sânge, ca vinul. Şi era destul de mic şi mlădiu ca
să se mişte la fel de uşor precum războinicii aceştia. în ciuda
obişnuinţei lor cu pădurea, vârsta şi greutatea le îngreuiau pasul, în
89 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

timp ce, pe el, tinereţea şi puţinătatea trupului îl făceau sprinten, în


ciuda lipsei unei asemenea obişnuinţe.
Drumul era uşor, dar pândit de pericole. Tufişurile se mai răriseră, iar
în pământul mlăştinos doar ici şi colo mai creşteau ferigi lemnoase,
astfel că izbutiră să se mişte de trei ori mai repede. Pluteau parcă în vis,
necălăuziţi de ţipătul bufniţei sau chiţăitul liliacului, şi nu erau ţinuţi
laolaltă decât de pasul la care îi silea pădurea adormită. Unii se temeau,
alţii căutau răzbunare pentru tovarăşul lor, alţii mergeau ca prin somn.
Nu trecuseră nici douăzeci de minute de când se furişau astfel, când
domniţa Marian se opri locului. Arătă spre stânga.
Niciunul dintre băieţi nu citise cartea lui Sir John Mandeville 60, deci nu
ştiau că un grifon e şi de opt ori mai mare decât un leu. Acum, privind
în stânga lor, prin bezna tăcută a nopţii, văzură profilată pe cerul
înstelat silueta a ceva de necrezut – un tânăr grifon căruia abia îi
dăduseră penele.
Jumătatea din faţă, cuprinzând umerii şi picioarele până la genunchi,
era de şoim uriaş. Plisc coroiat, aripi lungi, cu prima pană de zbor
întrecându–le pe celelalte, şi gheare impresionante, toate la fel, doar că,
aşa cum observa Mandeville, de opt ori mai mari decât ale unui leu. în
spatele umerilor se ghicea, însă, o schimbare. în locul unde şoimul sau
vulturul se mulţumesc cu douăsprezece pene în coadă, la Falco leonis
serpentis61 creşteau un trup de leu, terminat într–o coadă de şarpe, şi
picioarele din spate ale măreţei fiare africane. Cocoţat la douăzeci şi
patru de picioare înălţime, scăldat în strania lumină a lunii, cu
înfricoşătorul plisc ascuns în penajul de pe piept şi capul îngreunat de
somn, băieţilor li se înfăţişa un grifon adevărat, mai impresionant decât
o sută de condori. Kay şi Wart îşi continuara în linişte drumul, păstrând
imaginea acelei teribile şi maiestuoase năluci în cămăruţele tainice ale
amintirii.
În sfârşit ajunseră în preajma castelului, locul unde drumul haiducilor
se oprea. Căpetenia lor schimbă un semn tăcut cu Wart şi Kay, apoi
băieţii o porniră iar prin crângul tot mai rar, către o lucire palidă ce se
zărea dincolo de copaci.
Se trezită în mijlocul unui luminiş larg, un soi de câmpie. Şi ce văzură
acolo îi făcu să împietrească de uimire. Era un castel ridicat în întregime
din mâncare, pe cel mai înalt turn al său tronând un corb cu o săgeată
în plisc.
Cele Mai Bătrâne din Toate erau nişte făpturi hulpave. Poate şi din
pricină că rareori mâncau pe săturate. S–a pătrat până în zilele noastre
o poezie scrisă de una dintre ele, cunoscută drept Viziunea lui Mac
Conglinne. Viziunea aceasta cuprinde o descriere a unui castel ridicat
din tot soiul de alimente. Iată cum sună acest fragment:
60 Sir John Mandeville este un presupus explorator, autor al unor memorii de călătorie, Călătoriile lui Sir John Mandeville, apărute în 1357, la început în
limba latină. Deşi cartea este reală, „autorul" ei este, cel mai probabil, fictiv, un nume de împrumut pentru francezul Jehan a la Barbe, pe care teoriile îl
indică drept adevăratul autor.
61 Fals nume ştiinţific dat grifonului.
90 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Un lac de lapte văzut–am acolo, În mijlocul frumoasei poieni. Văzut–am


şi–o casă domnească Cu acoperişul tăiat în unt.
La uşă două coloane de cremă, Şi umbrar din cheag dulce şi unt. Paturi
din slană aleasă, Şi scuturi din brânză felii.
De curele ţineau aste scuturi
Oameni din brânză netedă, dulce, Ce ştiau să nu rănească un britan, În
mână cu suliţi din unt auriu.
Un mare ceaun în care fierb cărnuri
(Ah, tare mă bătea gândul să gust)
Şi napi cu ale lor frunze alb–maronii, Şi–alături un vas plin ochi cu
lapte.
Conac de şuncă–ntre două şiruri de costiţe,
O împletitură de măruntaie – drept reazem – Şi toate bucatele plăcute
limbii omeneşti Grămadă îmi părură adunate acolo.
Din măruntaie de porc erau făcuţi
Frumoşii săi căpriori,
Iar splendidele grinzi şi coloane, Din fraged godac.

Băieţii stăteau, înlemniţi de uimire şi greaţă, chiar dinaintea unei astfel


de citadele. Castelul se ridica din mijlocul unui lac cu valuri de lapte,
înconjurat de o lumină tainică – o strălucire unsuroasă, untoasă. Acesta
era chipul fermecat al Castelului Chariot, o înfăţişare care, îşi spuseseră
Cele Mai Bătrâne, simţind totuşi prezenţa cuţitelor de fier, îi va ademeni
pe copii să guste.
Locul mirosea de–a valma a băcănie, măcelărie, lăptărie şi pescărie.
Era un miros ce depăşea orice închipuire – dulce, leşinător şi înţepător –
şi le tăiase orice chef să înghită fie şi un dumicat cât de mic.
Ce îi ademenea cu adevărat era gândul de–a o rupe la fugă.
Însă aveau nişte prizonieri de salvat.
Se opintiră să treacă podul mobil, unul făcut din unt scârbos, presărat
cu peri de vacă, cufundându–se în mâzgă până la glezne. Se
cutremurară la vederea feluritelor măruntaielor şi a maţelor de porc.
îndreptară vârful cuţitelor de fier spre ostaşii tăiaţi din brânză moale,
dulce şi netedă, iar aceştia se topiră pe dată.
În sfârşit ajunseră în sala cea mare a castelului, unde, întinsă pe un
pat din slană aleasă, era însăşi Morgan le Fay.
O femeie între două vârste, dolofană, cu părul negru şi puţină
mustaţă, înveşmântată în straie ponosite, Regina Zânelor era cât se
poate de muritoare. Când văzu cuţitele, închise ochii la loc, dând
impresia că e adâncită într–o transă. Poate că dincolo de zidurile acestui
straniu palat, sau când nu făcea vrăji să ademenească burţile, regina îşi
lua înfăţişări mai frumoase.
Prizonierii erau legaţi de coloane din fraged godac.
91 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Să îmi fie cu iertare dacă fierul acesta vă supără, zise Kay, dar am
venit să ne salvăm prietenii. Regina se cutremură.
― Binevoiţi a le porunci oştenilor dumneavoastră brânzoşi să îi dezlege.
Ea nu binevoi.
― E o vrajă, zise Wart. Crezi că ar trebui să ne apropiem şi să îi dăm
un sărut, ori vreo altă grozăvie din asta?
― Poate dacă am atinge–o cu tăişurile de fier?
― Du–te tu.
― Ba tu.
― Hai împreună.
Se luară de mână şi se apropiară de Morgan. Aceasta prinse a se
zvârcoli ca un vierme prins în slană. Fierul îi pricinuia suferinţe
cumplite.
Dar chiar înainte să ajungă la ea, se auzi un huruit sau un murmur
pleoscăitor, şi întreaga înfăţişare vrăjită a Castelului Chariot se topi,
lăsând cinci fiinţe omeneşti şi un câine singuri, singurei în mijlocul
poienii care mai păstra un vag iz de lapte stricat.
― Trăsni–m–ar! strigă părintele Tuck. Trăsni–m–ar să mă trăsnească!
Să rămân sărac de n–am crezut că ne–a ajuns funia la par!
― Stăpâne! strigă şi sărmanul băiat.
Cavall se mulţumi să latre dezlănţuit, muşcându–i de picioare,
trântindu–se pe spate şi încercând să dea din coadă în poziţia aceea,
într–un cuvânt purtându–se ca un idiot. Bătrânul Wat îşi atinse
cârlionţul de pe frunte.
― Haideţi, îi îndemnă Kay, asta e aventura mea, şi trebuie să ne
întoarcem acasă numaidecât.

CAPITOLUL XII

Dacă trupul de zână al lui Morgan le Fay nu suferea apropierea


fierului, reginei îi mai rămăsese, totuşi, o armă – grifonul. De–ndată ce
palatul se topise, făcuse o vrajă şi îl eliberase din lanţul lui de aur.
Haiducii erau încântaţi de reuşita lor şi mai puţin atenţi decât s–ar fi
cuvenit. Hotărâră să ocolească locul unde văzuseră monstrul legat, şi
astfel o porniră printre copacii întunecaţi, fără vreun gând de primejdie.
Se auzi un şuierat ca de tren, căruia îi răspunse tunător cornul de
argint al lui Robin, ţinându–i isonul precum glasul Păsării Roc 62:
― Ton, ton, tavon, tontavon, tantontavon, tontan–tontavon. Muut, truut,
truuruutuutuu. Truut, truut. Tran, tran, tran, tran.
Era semnalul de vânătoare. Arcaşii se întoarseră în acelaşi timp,
tocmai când grifonul se năpustea asupra lor. Dintr–o singură mişcare
duseră toţi piciorul stâng în faţă şi sloboziră o asemenea ploaie de
săgeţi, de–ai fi zis că ninge.

62 Pasărea Roc, sau Rukh, este o pasăre gigantică, întâlnită în O mie şi una de nopţi, despre care se spune că poate ridica în aer elefanţi şi alte greutăţi mari.
92 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Wart văzu monstrul clătinându–se. Dintre umerii creaturii se zărea


ieşind o săgeată lungă. îşi văzu şi propria săgeată zburând cu o boltă
largă şi duse nerăbdător mâna la curea după o alta. Văzu cum rândul
lui de arcaşi se unduieşte ca la un semnal dinainte stabilit, fiecare om
aplecându–se după o nouă săgeată. Auzi din nou vibraţia corzilor şi
torsul ca de pisică al penelor în aer. Văzu un val de săgeţi sclipind în
lumina argintie a lunii, precum o clipire din ochi. Toată viaţa trăsese în
ţinte de paie, care scoteau un „buf!" înfundat. Şi adesea tânjise să audă
ce sunet fac aceste proiectile frumoase şi mortale atunci când se înfig în
carne adevărată. Dorinţa îi fusese îndeplinită.
Dar grifonul era apărat de o platoşă groasă, din solzi ca de crocodil,
aşa că numai săgeţile măiestrit ţintite o străpungeau. Continua să se
apropie de ei, ţipând ascuţit. în dreapta şi în stânga oamenii începură să
cadă, loviţi de coada monstrului.
Wart îşi potrivea o săgeată în arc. Pana directoare nu voia să stea la
locul ei. Totul se mişca nespus de încet. Zări un trup uriaş întunecând
discul lunii. Simţi gheara care îl lovise în piept. îşi simţi trupul făcând
tumbe foarte lent, deasupra cu o greutate nemiloasă. Undeva, în marea
roată a universului, zări şi faţa lui Kay, îmbujorată de efort şi scăldată
în argintul lunii, iar de cealaltă parte chipul domniţei Marian, cu gura
deschisă, strigând ceva. Se gândi, înainte să alunece în beznă, că la el
striga.
Îl traseră de sub leşul grifonului şi găsiră săgeata lui Kay, înfiptă în
ochiul monstrului. Acesta murise în plin salt.
O vreme, cât îi puse Robin la loc osul umărului şi îi croi o legătură din
stofa verde a pelerinei lui, Wart se simţi foarte rău. Apoi oamenii se
întinseră să doarmă, rupţi de oboseală, alături de leşul grifonului. Era
prea târziu să se întoarcă la castelul lui Sir Ector sau chiar la tabăra
haiducilor de lângă teiul uriaş. Primejdiile aventurii se încheiaseră şi tot
ce le mai rămăsese de făcut în seara aceea era să aprindă focurile, să
pună străji şi să doarmă unde se găseau.
Wart nu reuşi să doarmă prea mult. Şedea proptit de un copac,
uitându–se la străjile care treceau prin lumina roşie a focului,
ascultându–le cum schimbă în şoaptă cuvintele de recunoaştere şi
gândindu–se la peripeţiile de peste zi. Care i se roteau neîncetat în
minte, pierzându–şi uneori şirul şi întâmplându–se de–a–ndoaselea sau
pe bucăţi. Vedea balaurul năpustindu–se, o auzea pe Marian strigând
„Frumoasă lovitură!", asculta zumzetul albinelor amestecat cu târâitul
cosaşilor, şi trăgea, trăgea de sute şi mii de ori, în papagali care se
transformau în grifoni. Alături, Kay şi argatul eliberat dormeau un somn
neliniştit, unul lângă celălalt, arătând ca veniţi dintr–un tărâm
îndepărtat şi misterios, aşa cum arată toţi oamenii care dorm, iar de
partea umărului sănătos îl avea pe Cavall, care îi lingea din când în
când obrajii înfierbântaţi. Zorii se iviră încet, atât de încet şi de sfios că
93 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

era cu neputinţă să îţi dai seama când se luminase de ziuă, aşa cum se
întâmplă adesea în lunile de vară.
― Ei, zise Robin după ce se treziră şi mâncară din merindele aduse cu
ei (nişte carne rece şi pâine), se pare că aventura s–a încheiat şi trebuie
să ne părăseşti, Kay. Altminteri mă trezesc că pune Sir Ector o poteră pe
urmele mele, să te aducă înapoi. Mulţumesc pentru ajutor. Ce ţi–aş
putea da, în semn de recunoştinţă?
― A fost minunat, zise Kay. De–a dreptul grozav. Pot să iau grifonul pe
care l–am doborât?
― E prea greu să–l duci. De ce nu iei doar capul?
― Prea bine, se învoi Kay, dacă se învoieşte cineva să i–l taie. A fost
grifonul meu.
― Ce aveţi de gând să faceţi cu bătrânul Wat? întrebă Wart.
― Doar ce doreşte el să facă. Probabil că va vrea să se întoarcă la viaţa
de dinainte, când alerga liber şi mânca ghinde, sau poate va dori să se
alăture cetei noastre, care îl va primi cu bucurie. în codru s–a ascuns,
fugind din satul vostru, deci nu cred că l–ar bate gândul să se întoarcă
acolo. Voi ce părere aveţi?
― Dacă vreţi să îmi faceţi şi mie un dar, zise Wart cu glas cumpănit, l–
aş lua pe el. Credeţi că se cuvine? –Cu mâna pe inimă îţi spun că nu,
răspunse Robin. Nu cred că se cuvine să dai în dar oameni. Fiindcă lor
s–ar putea să nu le placă. Mă rog, asta credem noi, saxonii. Ce aveai de
gând să faci cu el? –Nu vreau să îl ţin legat sau mai ştiu eu ce. Vedeţi,
dascălul nostru este vrăjitor şi mă gândeam că poate izbuteşte să îl
vindece.
― Bun băiat. Atunci, chiar te rog să îl iei. Să–mi fie cu iertare greşeala
de adineauri. îl vom întreba, cel puţin, dacă vrea să meargă cu voi.
După ce trimise pe cineva să îl aducă pe Wat, Robin zise:
― Ar fi mai bine să îi vorbeşti chiar tu.
Îl aduseră pe sărmanul bătrân – zâmbitor, năucit, înspăimântător la
vedere şi foarte murdar – şi îl aşezară dinaintea lui Robin.
― Haide, îi zise acesta lui Wart. Băiatul, niţel încurcat, spuse:
― Ascultă, Wat, ai vrea, te rog, să vii o vreme la mine?
― AnaNanaAraaBaaBaa, răspunse Wat, trăgându–se de şuviţa de pe
frunte, zâmbind, înclinându–se şi fluturând uşor braţele în toate părţile.
― Vii cu mine?
― AnaNanaAnaAna.
― Cină? întrebă Wart, exasperat.
― R! strigă sărmana făptură, în semn că da, iar ochii îi străluciră de
plăcere la gândul că va primi ceva de mâncare.
― Într–acolo, zise Wart, arătând cu degetul spre locul unde ştia, după
soare, că se află castelul tutorelui său. Cină. Vino cu. Te iau.
― Stăpâne, se auzi din gura lui Wat, care îşi amintise din senin acest
cuvânt, cuvântul pe care îl rostise mereu dinaintea oamenilor de seamă
care îi oferiseră mâncare, singurul lui mijloc de trai. Şi aşa a rămas.
94 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ei, zise Robin, a fost o aventură grozavă şi îmi pare nespus de rău că
plecaţi. Sper să ne revedem într–o bună zi.
― Veniţi oricând, le spuse şi Marian, dacă vă plictisiţi. Trebuie doar să
urmaţi şirul poienilor. Iar tu, Wart, ai grijă la umărul ăla vreo câteva
zile.
― Vă dau câţiva oameni să vă însoţească până la marginea domeniului
de vânătoare, adăugă Robin. După aceea trebuie să vă descurcaţi
singuri. O să ducă argatul capul grifonului.
― La revedere, spuse Kay.
― La revedere, zise Robin.
― La revedere, spuse şi Wart.
― La revedere, spuse Marian, zâmbind.
― La revedere, strigară oamenii din ceata veselă, fluturând arcurile.
Şi Kay, Wart, argatul, Wat, Cavall şi escorta lor o porniră cu toţii pe
lungul drum spre casă.
Li se făcu o primire triumfală. întoarcerea din ajun a tuturor câinilor,
mai puţin a lui Cavall şi a băiatului, şi lipsa lui Kay şi Wart din seara
aceleaşi zile, ridicaseră toată casa în picioare. Pe doică o apucaseră
isteriile, Hob rămăsese afară până la miezul nopţii, scotocind toate
coclaurile, bucătarii arseseră friptura pentru cină, iar sergentul
lustruise toate armurile de câte două ori şi ascuţise toate săbiile şi
toporiştile, până tăiau ca lama de ras, în caz că vor avea de înfruntat o
invazie. într–un târziu, îi dădu cuiva prin minte să îl întrebe şi pe
Merlyn, pe care îl găsiră cufundat în cel de–al treilea pui de somn.
Vrăjitorul, ca să fie lăsat în pace să se odihnească, îşi folosise
clarviziunea pentru a–l informa pe Sir Ector ce făceau băieţii, unde erau
mai exact şi când să îi aştepte. Anticipase momentul la minut.
Astfel, când micul grup de războinici victorioşi se apropiase îndeajuns
cât să poată fi zărit de pe pod, toată lumea era deja pregătită să îl
întâmpine. La mijloc trona Sir Ector, în mână cu un baston gros, pe
care se gândea să îl pună pe spinările băieţilor, ca pedeapsă că
hălăduiseră atât de departe şi pricinuiseră atâtea necazuri; doica
insistase să fie scos drapelul cu care, pe vremuri, era întâmpinată
venirea micului Sir Ector acasă, de sărbători, şi pe care scria Bine Ai
Venit Acasă; Hob uitase cu totul de iubiţii lui şoimi şi acum şedea într–o
parte, umbrindu–şi ochii de vultur ca să îi vadă primul; bucătarii şi
ajutoarele lor băteau în oale şi tigăi, cântând complet fals „N–ai să mai
vii oare?", ori vreun alt cântec pe tema asta; pisica de la bucătărie
miorlăia tânguitor; câinii scăpaseră din coteţul lor, fiindcă nu avusese
cine să îi supravegheze, şi se pregăteau să fugărească pisica; maestrul
armurier îşi înfoiase nespus de încântat pieptul, de ai fi jurat că stă să
plesnească, şi cu glas plin de importanţă le ordonase tuturor să fie gata
să ovaţioneze când zicea el „Unu, doi!".
― Unu, doi!
― Uraaa! ovaţionară cu toţii, ascultători, inclusiv Sir Ector.
95 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Uitaţi ce am adus! ţipă Kay. Am omorât un grifon şi Wart e rănit.


― Ham, ham, ham! lătrară în cor câinii de vânătoare şi se năpustiră
asupra argatului, lingându–i faţa, zgâriindu–i pieptul, adulmecându–l
peste tot, ca să vadă pe unde umblase, şi privind plini de speranţă la
capul grifonului, pe care băiatul îl ţinea cât mai sus, să nu–l înhaţe
protejaţii lui şi să–l mănânce.
― Fie–mi sufletul binecuvântat! exclamă Sir Ector.
― Vai mie, sărmanul meu băiat! strigă şi doica, scăpând din mână
steagul. Şi sărmanul lui braţ, Doamne, legat în eşarfa aia verde!
― Nu am nimic, zise Wart. Aaa, nu mă apuca aşa! Mă doare.
― Pot să–l împăiez? întrebă Kay.
― Fir–aş al naibii, zise şi Hob. Nu–i ăl de colo Wat al nostru, care–a
luat–o razna–n codru?
― Dragul, dragul meu băiat, zise Sir Ector. Ce mult mă bucur că te–ai
întors!
― Nătărău bătrân! îi strigă doica, triumfătoare. Pe unde ţi–e acu'
ciomagul ăla?
― Hm, hm! făcu Sir Ector. Cum îndrăzniţi să vă depărtaţi de castel şi
să ne îngrijoraţi în felul acesta? –E un grifon adevărat, zise Kay, care
ştia că nu va păţi nimic. Am doborât zeci ca el. Wart şi–a rupt osul
umărului. I–am salvat pe argat şi pe bătrânul Wat.
― Iată ce se întâmplă când înveţi tineretu' să mânuiască arcu', se
fuduli sergentul.
Sir Ector îi sărută pe băieţi şi porunci să i se aducă grifonul.
― Măi să fie! Ce monstru! exclamă el. Vom pune să fie împăiat şi aşezat
în sala de ospeţe. Ce măsuri ziceai că are?
― Optzeci şi doi de inci63, de la o ureche la cealaltă. Robin spunea că e
un posibil record.
― Vom pune să fie trecut în cronici.
― Un exemplar frumos, nu? zise Kay, iar în glas i se citea un calm
studiat.
― Îl voi trimite la Sir Rowland Ward, continuă Sir Ector, nespus de
încântat, să îl împăieze şi să îi pună o plăcuţă de fildeş cu litere negre:
PRIMUL GRIFON DOBORÂT DE KAY şi data.
― Araaa, ci mai lasă copilăriile astea! exclamă doica. Acum,
domnişorule Art, mieluşel drag, mergi pe dată în patul tău. Iar
dumneata, Sir Ector, să îţi fie ruşine obrazului că te joci cu tigve de
monştri, ca un nerod, când sărmanul copil e în pragul morţii. Iar
dumneata, domnule sergent, nu te mai înfoia în pene.
Ci–ncalecă odată, omule, şi fugi în Cardoyle după chirurgist!
Îşi flutură şorţul la bietul maestru armurier, care îşi dezumflă pieptul
şi o tuli ca un pui uşuit. –Nu am nimic, zise Wart, credeţi–mă. E doar
un os rupt. Şi mi l–a îndreptat Robin, azi–noapte. Nu mă doare câtuşi de
puţin.
63 Puţin peste doi metri.
96 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Lasă băiatul, doică, îi porunci Sir Ector, luând partea bărbaţilor


împotriva femeilor, nerăbdător să îşi restabilească autoritatea după
chestiunea cu ciomagul. Se va îngriji Merlyn de el, dacă are nevoie de
oblojeli, sunt sigur. Cine este acest Robin?
― Robin Wood, strigară într–un glas băieţii.
― N–am auzit de el.
― Tu îi spui Robin Hood, îi explică fiul lui, plin de importanţă. Dar, de
fapt, îl cheamă Wood, fiindcă este sufletul codrului.
― Măi, măi, măi, deci de ăştia–mi eraţi! Umblaţi hai–hui cu derbedeul
ăla! Veniţi la masă, băieţi, şi povestiţi–mi tot.
― Am mâncat de câteva ceasuri bune, zise Wart. Pot să îl duc pe Wat la
Merlyn?
― Ei, dar e bătrânul care a luat–o razna şi a fugit în codru. Unde–aţi
mai pus mâna şi pe ăsta?
― L–au prins Cele Bune, împreună cu argatul şi Cavall.
― Dar am omorât grifonul, interveni Kay. Eu însumi l–am doborât.
― Acum vreau să văd dacă Merlyn îl poate vindeca de nebunie.
― Domnişorule Art, zise cu asprime bătrâna doică. Până atunci nu
suflase o vorbă, din pricina mustrării primite de la Sir Ector.
― Domnişorule Art, dumneata ai să te îndrepţi spre odaia şi patul
dumitale, şi chiar în această clipă. Nebunii bătrâni aşa mor, nebuni, că
ne place sau nu, dar eu n–am slujit Familia cale de cincizeci de ani, fără
să învăţ care mi–s îndatoririle. Ce de pălăvrăgeli despre un sărac cu
duhul, când braţul dumitale stă să cadă! Ei bine, da, curcan bătrân,
adăugă ea, întorcându–se mânioasă către Sir Ector, dumneata, care nu
eşti în stare să–ţi ţii magul departe de odaia sărmanului copil, până ce
se mai hodineşte! Auzi, să umble creanga cu balaurii şi nebunii,
continuă învingătoarea, târându–şi victima neputincioasă de pe câmpul
de bătălie. In veci n–am pomenit aşa ceva.
― Să îl roage cineva pe Merlyn să aibă grijă de Wat, strigă victima peste
umăr, cu glas tot mai stins.
Se trezi în patul lui răcoros, simţindu–se mai bine. Bătrâna zmeoaică îi
acoperise ferestrele cu o draperie, aşa că odaia era întunecoasă şi
plăcută, dar ghicea, după raza de soare ce izbutise să răzbată pe podea,
că e după–amiază târziu. Se simţea nu doar mai bine, ci foarte bine.
Atât de bine încât nu mai putea să rămână o clipă în pat. Azvârli la
iuţeală aşternuturile, dar se opri cu un şuierat atunci când îi trosni sau
îi scârţâi umărul de care, în somn, uitase. Durerea îl făcu să se mişte cu
mai mare băgare de seamă. Alunecă din pat, se ridică, ajutându–se cu
braţul sănătos, şi se înfăşură într–un halat, după care o porni lipăind pe
coridoarele din piatră şi urcă scara în formă de melc, ale cărei trepte
tocite duceau spre cămăruţa lui Merlyn.
Se opri la uşa sălii de clasă, unde Kay îşi continua educaţiunea de
primă mână. Scria după dictare, fiindcă, deschizând uşa, Wart îl auzi pe
Merlyn rostind cu glas măsurat celebra frază mnemotehnică medievală:
97 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

„Ba–rabara Celarent Darii Ferioque Prioris", şi pe Kay zicând: „Stai aşa.


Mi s–a turtit peniţa."
― O să ţi–o iei, îl avertiză Kay, când îl văzură intrat. Ar trebui să fii în
pat, trăgând să mori de gangrena sau aşa ceva.
― Merlyn, zise Wart. Ce ai făcut cu acela ce ţi l–am trimis?
― Ar fi bine să eviţi asonantele, îl sfătui vrăjitorul. De pildă, „Se plimbă
ca vodă prin loboda slobodă" este o exprimare nefericită, chiar şi pentru
o asonantă. Ca să nu mai spun că suferă de ambiguitate. „Ce am făcut
cu acela?" ţi–aş putea răspunde, luându–ţi întrebarea drept o ghicitoare.
Nu poţi fi niciodată prea grijuliu cu exprimarea.
Bătrânul domn era în toane bune, semn că elevul se descurcase
onorabil la dictare. –Ştii despre cine vorbesc, zise Wart. Ce ai făcut cu
Wat, bătrânul fără nas?
― L–a vindecat, răspunse Kay.
― Mă rog, interveni Merlyn, se poate spune şi aşa. Sau nu se poate,
depinde. Fireşte, când ai trăit în lume timp îndelungat, ca mine,
îndelungat şi de–a–ndăratelea, chiar, înveţi câte ceva despre patologie.
Mi–e teamă că minunile psihologiei analitice şi ale chirurgiei plastice
simt, pentru această generaţie, o carte încă nescrisă.
― Ce i–ai făcut?
― A, o şedinţă de psihanaliză, răspunse vrăjitorul plin de importanţă.
După care, fireşte, le–am cusut amândurora câte un nas nou.
― Ce fel de nas? se interesă Wart.
― E teribil de amuzant, zise Kay. Unuia a vrut să îi coasă nasul
grifonului, dar nu l–am lăsat. Aşa că a luat râturile purceilor pe care îi
vom mânca la cină, şi le–a folosit pe acelea. Eu, unul, cred că vor
grohăi.
― Delicată operaţie, spuse Merlyn, însă pe deplin reuşită.
― Mă rog, facu Wart, sceptic, sper că va fi bine pentru amândoi. Ce au
făcut după aceea?
― S–au dus la adăpostul câinilor de vânătoare. Bătrânului Wat îi pare
foarte rău de ce i–a făcut băiatului, dar zice că nu îşi aminteşte
incidentul. Spune că, în timp ce aruncau în el cu pietre, din senin s–a
întunecat tot şi, de atunci, nu–şi mai aminteşte nimic. Băiatul l–a iertat
şi spune că nu s–a supărat câtuşi de puţin. Pe viitor vor munci
împreună la îngrijirea câinilor şi nu se vor mai gândi la trecut. Argatul
spune că bătrânul s–a purtat frumos cu el cât au fost prizonierii Reginei
Zânelor şi că ştie că n–ar fi trebuit, din capul locului, să arunce cu
pietre în el. Şi mai spune că s–a gândit adesea la asta, când ceilalţi
băieţi aruncau în el cu pietre.
― Ei, mă bucur că lucrurile s–au îndreptat. Crezi că aş putea să merg
până acolo, să le fac o vizită? –Pentru numele Cerului, nu! Că iar se
înfurie doica! exclamă vrăjitorul, privind speriat în jur. Bătrâna aia m–a
pocnit cu o mătură când am trecut să te văd, înainte de prânz, şi mi–a
spart ochelarii. Nu ai putea să aştepţi până mâine?
98 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

A doua zi, Wat şi băiatul argat erau prieteni la cataramă. Experienţele


lor comune – bătaia cu pietre şi prizonieratul din castelul lui Morgan le
Fay, unde pătimiseră legaţi de coloanele din carne de godac – îi
apropiaseră şi le oferiseră un subiect de discuţii nostalgice în nopţile pe
care aveau să le petreacă întinşi printre câinii adormiţi, îşi scoseseră
amândoi nasurile oferite de bunul Merlyn, explicând că de–acum se
obişnuiseră aşa, fără nas, şi că oricum preferau să trăiască printre
câini.
99 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL XIII

În ciuda protestelor, nefericitul invalid fu consemnat în odaia lui vreme


de trei zile pământeşti. Şi singur, cu excepţia orei de culcare, când
venea şi Kay, astfel că Merlyn fusese nevoit să îşi urle educaţiunea prin
gaura cheii, în momentele în care se ştia că doica e ocupată cu rufele.
Nu–i ţineau de urât decât muşuroaiele de furnici, acelea prinse între
două plăcuţe de sticlă, aduse la întoarcerea de la căsuţa lui Merlyn din
pădure.
― Nu poţi să mă transformi în ceva, se tânguia el pe sub uşă, cât stau
încuiat aici?
― Prin gaura cheii nu pot să fac vrăji.
― Prin ce?
― GAURA CHEII.
― Aha!
― Eşti acolo?
― Da.
― Ce? –Ce?
― La naiba cu zbieretele astea! exclamă vrăjitorul, călcându–şi în
picioare pălăria. Castor şi Pollux să... Nu, nu din nou. Binecuvântată
fie–mi tensiunea arterială...
― N–ai putea să mă prefaci în furnică?
― În ce?
― În FURNICĂ! Pentru furnici ar trebui să fie o vrajă mititică, nu? Ar
trece prin gaura cheii.
― Nu cred că e bine.
― De ce?
― Prea periculos.
― Poţi să îţi foloseşti clarviziunea, şi dacă lucrurile merg prost, mă
transformi la loc. Te rog, prefă–mă în ceva, altfel mă prostesc de tot.
― Furnicile nu sunt de–ale noastre, normande, băiete. Vin de pe
coastele Africii. Au o fire beligerantă.
― Nu ştiu ce înseamnă beligerant.
Dincolo de uşă se lăsă un lung moment de tăcere.
― Ei bine, spuse Merlyn, în cele din urmă, socotesc că e prea devreme.
Dar cândva tot ar fi trebuit s–o faci şi pe asta. Să ne gândim. în chestia
aia sunt cumva două muşuroaie?
― Sunt două perechi de plăcuţe.
― Ia un covoraş împletit de pe jos şi aşază–l între cele două muşuroaie,
ca un soi de punte. Gata?
― Da.
Locul semăna cu o imensă câmpie presărată cu bolovani, mărginită la
un capăt de o fortăreaţă turtită între plăcuţele de sticlă. în fortăreaţă se
100 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

intra prin nişte tuneluri săpate în stâncă, deasupra fiecărei intrări


atârnând următorul avertisment:

TOT CE NU ESTE INTERZIS ESTE OBLIGATORIU

Deşi nu înţelegea despre ce e vorba, îl citi cu profundă neplăcere. „O să


explorez puţin, înainte să intru", îşi spuse în sinea lui. Fraza îi
strecurase în minte o oarecare şovăială, dând totodată galeriei
rudimentare un aer sinistru.
Îşi undui gânditor antenele, cugetând la textul avertismentului,
luându–şi în stăpânire noile simţuri, înfigându–şi hotărât picioarele în
pământul lumii insectelor, parcă spre a–şi face curaj. îşi frecă antenele
de picioare şi le netezi cu grijă, de ai fi jurat că e ticălosul din romanele
victoriene, care îşi răsuceşte mustăcioara. Căscă – fiindcă şi furnicile
cască şi se întind, la fel ca oamenii –, apoi băgă de seamă ceva ce
aştepta să fie observat. Anume, că în mintea lui era un zgomot şi că
zgomotul era unul articulat. Era fie un zgomot, fie un miros complicat,
cel mai simplu mod în care l–am putea explica fiind comparaţia cu o
transmisiune radio, mijlocul de receptare fiind antenele.
Muzica avea un ritm monoton, ca un puls, iar cuvintele care o însoţeau
erau despre iunie – petunie – cununie – Iunie, mami – mami – mami –
mami, odată – niciodată sau fidel – inel – iubitei. La început îi plăcură,
mai ales cele despre turturea – draga mea – rămurea, apoi descoperi că
erau mereu aceleaşi. De îndată ce se terminau, erau luate de la capăt.
După un ceas, două, ameţise de–a binelea.
Între două reprize muzicale se mai auzea şi un glas care părea să dea
ordine. „Toţi cei de două zile vor fi mutaţi pe Culoarul de Vest", spunea
glasul. Sau „Numărul 210397/WD să se prezinte la detaşamentul de
supă, în locul lui 333105/WD, căzut din cuib". Era un glas plăcut, plin,
dar cumva impersonal, de parcă farmecul său era o calitate îndelung
exersată, ca un număr de circ. Era un glas mort.
Băiatul, sau poate că ar fi mai corect să spunem furnica, se îndepărtă
de fortăreaţă de îndată ce se simţi pregătit să exploreze. începu să
cutreiere deşertul de bolovani cu pas nesigur, fără vreo tragere de inimă
să viziteze locul de unde veneau ordinele, dar şi plictisit de priveliştea
limitată. Descoperi nişte cărărui printre bolovani, drumuri şerpuitoare
cu şi fără vreun rost, care duceau spre grânar, dar şi în numeroase alte
direcţii pe care nu le înţelegea. Una se oprea în dreptul unui bulgăre de
pământ, sub care se zărea o scobitură naturală, în scobitură – din nou
cu un aer de scop fără noimă – zăceau două furnici moarte. Fuseseră
aşezate cu grijă, dar şi la întâmplare, de parcă le transportase o
persoană foarte ordonată, care însă, până să ajungă acolo, îşi uitase
complet scopul. Zăceau încovrigate, nici fericite, nici triste că muriseră.
În timp ce se uita la cadavre, de el se apropie o furnică vie, cărând în
spate un al treilea leş. –Salutare, Barbarus! zise furnica.
101 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Băiatul răspunse politicos.


Deşi nu bănuia nimic, avea mare noroc. Merlyn îşi amintise să îi dea
mirosul potrivit muşuroiului respectiv. Oricare alt miros i–ar fi adus, pe
loc, moartea. Dacă domnişoara Edith Cavell64 ar fi fost furnică, pe
monumentul ei s–ar fi scris: MIROSUL NU E DE AJUNS.
Furnica nou–venită puse jos cadavrul şi se apucă să le târască pe
celelalte două, părând a nu şti unde să le ducă. De fapt, ştia că trebuia
să le aranjeze într–un fel, dar nu ştia exact cum. Semăna cu un om
care, ţinând într–o mână ceaşca de ceai şi sendvişul în cealaltă, vrea să–
şi aprindă o ţigară cu chibritul. Dar dacă omului i–ar fi dat prin minte
să pună jos ceaşca şi sendvişul, şi abia apoi să ia ţigara şi chibritul,
furnica ar fi pus jos sendvişul şi ar fi ridicat chibritul, apoi jos chibritul
şi sus ţigara, apoi jos ţigara şi sus sendvişul, apoi jos ceaşca şi sus
ţigara, până ce, în sfârşit, ar fi pus jos sendvişul şi ar fi ridicat chibritul.
înclinaţia ei naturală era să se bazeze pe o serie de accidente pentru a–şi
atinge scopul final. Avea răbdare, dar nu avea creier. Trăgând de cele
trei leşurile în toate direcţiile, într–un final ar fi reuşit cumva să le
potrivească în scobitura de sub bulgărele de humă, or asta îi era
misiunea.
Wart îi urmări eforturile, mai întâi cu surprindere, apoi cu iritare şi, în
cele din urmă, cu dezgust. îi venea s–o întrebe de ce nu îşi făcea mai
întâi un plan. Cunoaşteţi senzaţia aceea de enervare care te cuprinde
uitându–te la o muncă prost executată. Ulterior îşi dori să poată întreba
şi alte lucruri, de pildă „îţi place să fii cioclu?", „Eşti sclavă?", ba chiar
„Eşti fericită?".
Extraordinar era însă altceva, şi anume că nu putea să întrebe
nimic din toate astea. Ca să pună asemenea întrebări, ar fi trebuit să
vorbească în limba furnicilor, cu ajutorul antenelor. Şi descoperi, spre
disperarea lui, că în limba asta nu existau cuvinte prin care să îşi
exprime gândurile. Nu existau cuvinte pentru fericire, pentru libertate,
pentru plăcere, după cum nu existau nici pentru opusul lor. Parcă ar fi
fost un mut care vrea să strige „Foc!". Ca să se apropie măcar de sensul
noţiunilor de „bine" sau „rău", trebuia să spună „făcut" sau „nefăcut".
Furnica isprăvi de aranjat cadavrele şi, lăsându–le alandala, o porni
înapoi pe cărare. Descoperi că Wart îi stătea în drum, aşa că se opri,
mişcând din antene de parcă ar fi fost un tanc. însă cu faţa aceea mută
şi ameninţătoare ca o pavăză de coif, cu numeroşii peri şi pintenii de la
încheietura picioarelor din faţă, semăna mai degrabă cu un cavaler în
armură, călare pe un cal în armură, sau cu o combinaţie între cei doi,
adică un centaur păros şi în armură.
― Salutare; Barbarus! repetă furnica.
― Salutare!
64 Edith Louisa Cavell (1865—l915) a fost soră medicală şi eroină a Primului Război Mondial. în 1907, britanica devine infirmieră—şefâ la un spital din
Bruxelles, unde este prinsă de izbucnirea războiului, în 1915 este executată de germani pentru că, împreună cu alte persoane, membre ale unei grupări
ilegale, ajutase 200 de soldaţi ai Aliaţilor să fugă în Olanda. Pe monumentul ridicat la Bruxelles, în amintirea ei, scrie: „Patriotismul nu este de ajuns. Nu
trebuie să nutresc ură sau ranchiună pentru nimeni."
102 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ce faci?
Băiatul răspunse cinstit: –Nu fac nimic.
Furnica rămase câteva secunde năucită, aşa cum vi s–ar întâmpla şi
vouă dacă v–ar explica Einstein noile sale teorii despre spaţiul cosmic.
Apoi îşi întinse cele douăsprezece segmente ale antenelor şi vorbi peste
capul lui, în aer.
― 105978/UDC raportează din perimetrul cinci. Este o furnică nebună
în perimetrul cinci. Ai legătura.
Cuvântul folosit în loc de „nebună" era „nefacută". Ulterior, Wart
descoperi că în limba furnicilor existau doar două calificative, „făcut" şi
„nefacut", întrebuinţate pentru toate evaluările. Dacă seminţele aduse
de lucrătoare erau dulci, atunci spuneau despre ele că sunt seminţe
„făcute". Dacă le presărase careva cu sublimat coroziv 65, erau clar
seminţe „nefăcute". Până şi mămicile, petuniile, turturelele etc, din
transmisiuni erau descrise în mod atotcuprinzător prin afirmaţia că
sunt „făcute".
Transmisiunea se întrerupse o clipă şi glasul cel dulce spuse:
― Cartierul General îi răspunde lui 105978/UDC. Ce număr are?
Terminat.
― Ce număr ai? îl întrebă furnica.
― Nu ştiu.
Odată informaţia recepţionată la cartierul general, sosi un mesaj prin
care era întrebat dacă poate să prezinte un scurt raport despre sine.
Furnica îi transmise mesajul, în aceeaşi termeni şi pe acelaşi ton. Asta îi
dădu o stare de iritare băiatului şi–l înfurie, două senzaţii extrem de
neplăcute.
― Da, răspunse el cu sarcasm, deoarece insecta era clar lipsită de
această însuşire. Am căzut în cap şi nu–mi amintesc nimic.
― 105978/UDC raportează. Furnica nefăcută suferă de amnezie în
urma unei căderi din cuib. Terminat. –Cartierul General îi răspunde lui
105978/UDC. Furnica nefăcută este numărul 42436/WD, care a căzut
din cuib în această dimineaţă în timp ce muncea în brigada de terci.
Dacă este capabilă să îşi continue misiunea...
Capabil–să–îţi–continui–misiunea e mai uşor de spus în limba
furnicilor, deoarece se rezumă la un simplu „făcut", ca de altfel orice
altceva care nu este „nefăcut". Dar să lăsăm consideraţiunile filologice.
― Dacă este capabilă să îşi continue misiunea, instruieşte–o pe
42436/WD să revină la brigada terci şi să o elibereze pe 210021/WD,
trimisă ca înlocuitor. Terminat.
Insecta repetă mesajul.
Nici să fi vrut, se pare, n–ar fi putut să găsească o explicaţie mai bună
decât pretinsa cădere în cap, deoarece se mai întâmpla să cadă câte o
furnică din cuib. Erau dintr–o specie numită Messor barbarus. –Foarte
bine.
65 Clorură de mercur sub formă de pulbere albă, care se poate dizolva în apă şi este folosită ca dezinfectant extern.
103 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Cioclul nu îi dădu nicio atenţie, târându–se în sus pe cărare după un


alt cadavru, sau după vreo altă murdărie care trebuia înlăturată.
Wart o porni în cealaltă direcţie, ca să se alăture brigăzii de terci. îşi
memora numărul, dar şi numărul elementului pe care trebuia să îl
elibereze de sarcină.
Membrii echipei se aflau într–o cameră exterioară a fortăreţei,
distribuiţi în cerc, de parcă s–ar fi rugat unei zeităţi. Intră şi el în
această horă, anunţând cu glas tare că 210021/WD trebuie să se
întoarcă imediat la cuibul principal. Apoi, la fel ca restul, începu să îşi
umple gura cu terci dulce. Preparau acest terci din seminţele adunate
de alte furnici, mestecându–le până ce obţineau un soi de pastă ori
supă, apoi îl înghiţeau, depozitându–l în săculeţi. La început i se păru
delicios, aşa că înfulecă zdravăn, însă după numai câteva secunde,
simţi că nu–l mai mulţumeşte. Nu pricepea de ce. Mestecă şi înghiţi cu
hărnicie, copiindu–şi camarazii, dar era ca şi când ar fi mâncat la un
ospăţ cu nimic sau la un dineu pe scenă. Era ca într–un vis urât, în
care nu te poţi opri din înfulecat cantităţi uriaşe de chit.
În jurul grămezii de seminţe era un du–te–vino continuu. Furnicile care
îşi umpluseră bine săculeţii se întorceau la citadelă, fiind înlocuite de o
procesiune de furnici goale, care veneau din aceeaşi direcţie. In această
procesiune nu apăreau niciodată figuri noi, aceeaşi duzină de insecte
plecând şi întorcându–se de fiecare dată, aşa cum aveau să facă tot
restul vieţii lor.
Brusc realiză că terciul pe care îl înghiţea nu se ducea în stomac. O
cantitate infimă ajunsese în adâncurile lui, grosul fiind acum depozitat
într–un fel de stomac suplimentar, numit săculeţ, de unde putea fi scos.
Şi mai înţelese ceva: la capătul drumului spre vest al neîntreruptei
procesiuni, va trebui să regurgiteze terciul într–o cămară sau în ceva
asemănător.
În timp ce munceau membrii echipei discutau între ei. La început, găsi
asta un semn bun, şi trase cu urechea, încercând să afle mai multe.
― Ah! zicea unul. Începe iar cântecelul ăla cu mami–mami–mami–
mami. După mine, cântecelul cu mami–ma–mi–mami–mami e foarrrrte
frumos (făcut). Este atât de rafinat (făcut). Şi altul remarca:
― Sunt de părherhe că prheaiubita nostrhă Conducătoarhe este
minunată, nu? Se spune că a fost înţepată de trhei sute de orhi în
rhăzboiul de anul trhecut şi că a prhimit Crhucea Furhnicilor pentrhu
Curhaj.
― Ce noroc pe noi că ne–am născut în cuibul A, nu? Ăia din cuibul B
sunt oribili.
― Darh ce ziceţi de grhozăvia cu 310099/WD? Firheşte că a fost
hexecutat pe loc, cu orhdin special de la prheaiubita noastrhă
Conducătoarhe.
― Ah! începe iar cântecelul cu mami–mami–mami–mami. După mine...
104 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Plecă spre cuib cu săculeţul plin, lăsându–i să–şi reia munca. Nu


aveau nicio ştire, niciun scandal, niciun subiect de discuţie. Nu li se
întâmpla nimic nou. Până şi remarcile despre execuţii se făceau după o
formulă, singura variaţie fiind numărul de înregistrare al inculpatului.
După ce terminau cu mami–mami–mami–mami, trebuiau să treacă la
preaiubita Conducătoare, apoi la nespălaţii din Barbarus B şi la cea mai
recentă execuţie. Discuţia era circulară. Până şi iubiţii, minunaţii şi
norocoşii erau toţi făcuţi, iar oribilii, nefăcuţi.
Băiatul se trezi în sala cea mare a fortăreţei, unde sute şi sute de
furnici erau ocupate să lingă şi să hrănească progeniturile,
transportând larvele pe diverse culoare, pentru a echilibra temperatura,
şi deschizând şi închizând gurile de ventilaţie. In mijloc trona placidă
iubita Conducătoare, depunând ouă, transmiţând mesaje, dând
instrucţiuni sau ordonând execuţii, înconjurată de o mare de adulaţie.
(Mai târziu, avea să afle de la Merlyn că regulile de succesiune variau în
funcţie de specie. La furnicile Bothriomyrmex, de pildă, ambiţioasa
fondatoare a unei Noi Colonii invada un muşuroi de Tapinoma şi sărea
în spinarea bătrânei regine. Acolo, camuflată de mirosul victimei, îi tăia
încet, încet capul, până ce obţinea dreptul să conducă.)
Nu era nicio cămară în care să îşi depoziteze încărcătura. Dacă îi era
cuiva foame, îl oprea, îl punea să deschidă gura şi se hrănea direct din
ea. Nu era tratat ca un individ, fiindcă toată lumea era impersonală. Era
un chelner mut, care hrănea nişte clienţi muţi. Nici stomacul nu era al
lui.
Dar nu este necesar să intrăm în prea multe amănunte despre furnici,
căci nu sunt un subiect agreabil. Este de ajuns să precizăm că băiatul a
continuat să trăiască în nujlocul lor, respectându–le obiceiurile,
observându–le pentru a înţelege cât mai multe, dar incapabil să pună
întrebări. Nu doar din pricină că limba furnicilor nu avea noţiunile de
care sunt interesaţi oamenii – astfel că i–ar fi fost imposibil să le întrebe
despre viaţă, libertate şi căutarea fericirii 66 – ci şi pentru că era periculos
să pui întrebări. In lumea furnicilor, întrebările erau semn de nebunie.
Viaţa lor nu era supusă niciunor îndoieli; era stabilită dinainte. Wart
făcea drumul de la fortăreaţă la grămăjoara de seminţe şi înapoi,
exclama ce frumos e cântecelul cu mami–mami, deschidea fălcile să
regurgiteze şi se străduia să înţeleagă cât mai bine.
Ceva mai târziu, în aceeaşi după–amiază, o iscoadă trecu puntea–
covoraş pe care Merlyn îi poruncise să o ridice. Iscoada era o furnică din
exact aceeaşi specie, doar că venea din celălalt muşuroi. Fu întâmpinată
de o furnică–cioclu şi omorâtă pe loc.
După anunţarea ştirii, transmisiunile s–au schimbat. Sau, mai precis,
s–au schimbat de îndată ce iscoadele au descoperit că muşuroiul vecin
avea un depozit impresionant de seminţe.
66 Aluzie la o binecunoscută expresie din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite. în acest document, viaţa, libertatea şi căutarea fericirii sunt
enumerate ca drepturi fundamentale ale oricărei persoane.
105 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

În locul refrenului Mami–mami–mami se auzea acum Furniland,


Furniland uber alles67, iar ordinele au fost abandonate în favoarea unor
prelegeri despre război, patriotism şi situaţia economică. Glasul
melodios spunea că iubita lor ţară era înconjurată de hoarde barbare de
alţi–cuibari. Acestui avertisment îi răspundea un cor nevăzut, cu
refrenul:

Când sânge străin ţâşneşte din cuţit, Atunci totul e bine.

Glasul mai explica şi că Tatăl Furnică, în marea lui înţelepciune,


rânduise ca furnicile alt–cuibare să fie pe veci în robia furnicilor ăst–
cuibare. În prezent, iubita lor patrie dispunea de o singură sursă de
hrană, o situaţie de–a dreptul ruşinoasă ce trebuia urgent îndreptată
dacă se dorea salvarea iubitei rasei. O a treia afirmaţie era că
proprietatea naţională a Ăst–cuibului este ameninţată. Graniţele le vor fi
cu siguranţă încălcate, animalele lor domestice, gândăceii, vor fi răpite,
iar stomacul comun va fi pustiit. Wart ascultă cu mare atenţie două
astfel de transmisiuni, ca să şi le poată aminti mai târziu. Iată cum
suna prima:

A. Suntem atât de multe încât am ajuns să flămânzim.


B. De aceea trebuie să încurajăm familiile tot mai numeroase, ca să
fim tot mai multe şi mai flămânde.
C. Când vom ajunge peste măsură de multe şi de flămânde, evident
că vom avea dreptul să confiscăm depozitele de seminţe ale altor
populaţii. Până atunci, vom avea şi o armată numeroasă şi flamandă.

Numai după ce acest raţionament logic a fost pus în practică, şi


producţia incubatoarelor s–a triplat, timp în care ambele muşuroaie şi–
au făcut rezerve serioase de terci de la Merlyn, căci, trebuie să
recunoaştem, naţiunile înfometate nu sunt niciodată atât de strâmtorate
încât să nu îşi permită un armament cu mult mai scump decât al
oricărui vecin – doar atunci începu să se transmită şi cel de–al doilea tip
de mesaj. Şi iată cum suna el:
A. Suntem mai numeroase decât ele, şi de aceea avem dreptul la
terciul lor.
B. Ele sunt mai numeroase decât noi şi de aceea uneltesc să ne ia
terciul.
C. Noi suntem o rasă puternică şi avem dreptul natural să subjugăm
rasa lor firavă.
D. Ele sunt o rasă puternică şi încearcă, în mod nenatural, să
subjuge rasa noastră paşnică.

67 Aluzie la imnul Germaniei, adoptat în 1922, al cărui prim vers este Deutschland, Deutschland über alles („Germania, Germania mai presus de toate").
în anul publicării acestui roman, 1938, Adolf Hitler era cancelar al Germaniei naziste, iar Europa era în pragul declanşării celui de—Al Doilea Război
Mondial.
106 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

E. Trebuie să le atacăm, ca măsură de autoapărare.


F. Ele ne atacă pe noi, apărându–se.
G. Dacă nu le atacăm azi, ne vor ataca ele pe noi, mâine.
H. Noi nici nu le atacăm, de fapt. Le oferim beneficii incalculabile.

După al doilea tip de mesaj. începeau slujbele religioase. Acestea


proveneau – Wart avea să descopere mai târziu – dintr–un trecut fabulos
atât de îndepărtat, încât nici nu existau date pentru el, o eră străveche,
în care furnicile nu trecuseră la comunism şi încă mai semănau cu
oamenii, şi în care unele servicii erau de–a dreptul impresionante.
Un psalm dintr–o astfel de slujbă – care începea, dacă luăm în calcul
diferenţele de limbă, cu binecunoscutele cuvinte „Pământul este al
Săbiei şi la fel tot ce se află pe el, busola bombardierului şi cei ce vor
bombarda de aici înainte" – se încheia cu terifianta concluzie: „Aruncaţi–
vă în aer lacătele, o, voi, Porţi, şi fiţi aruncate în aer, voi, Uşi Eterne,
pentru ca Regele Slavei să poată intra. Cine este Regele
Slavei? însuşi Stăpânul Umbrelor, El este Regele Slavei."
Ciudat era însă că furnicile de rând nu păreau deloc însufleţite de
cântece şi nici interesate de mesaje. Le acceptau ca parte firească din
peisaj. Erau nişte ritualuri, la fel ca mami–mami sau discuţiile despre
Preaiubita Conducătoare. Nu le considerau nici bune, nici rele, nici
entuziasmante, nici raţionale, nici îngrozitoare. Nu se gândeau deloc la
ele, acceptându–le ca „făcute".
Sosi curând şi vremea războiului. Pregătirile erau în grafic, soldaţii
fuseseră instruiţi temeinic, pe zidurile muşuroiului erau scrise sloganuri
patriotice, de exemplu înţepături sau Terci? ori Credinţă Veşnică, Miros
al meu, iar Wart îşi pierduse orice speranţă. Vocile repetitive din mintea
lui, pe care nu le putea amuţi; lipsa intimităţii, manifestată prin aceea
că unii îi mâncau direct din stomac, iar alţii îi cântau în creier; golul
cenuşiu care înlocuise orice simţământ; absenţa oricăror valori, în afară
de cele două binecunoscute; monotonia absolută, mai degrabă decât
răutatea – toate acestea conspirau să ucidă bucuria hărăzită vârstei lui.
Înfricoşătoarele armii erau tocmai pe cale să se ciocnească, să îşi
dispute graniţa imaginară dintre cele două plăcuţe de sticlă, când
Merlyn îi sări în ajutor. Făcu o vrajă şi îl readuse în patul său pe
dezgustatul explorator al lumii animalelor, spre marea lui bucurie şi
uşurare.

CAPITOLUL XIV

Toamna, oamenii se pregăteau pentru iarnă. Noaptea şi–o petreceau


salvând ţânţăroii din flăcările lumânărilor şi opaiţelor. Ziua mânau
vacile către miriştea şi buruienile lăsate în urmă de secerile
culegătorilor. Porcii erau duşi în cotloanele îndepărtate ale pădurii, unde
băieţii scuturau copacii spre a–i îndestula cu ghinde. Fiecare avea
107 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

altceva de făcut. Din grânar se auzeau bufniturile înfundate ale


îmblăciului68; pe ogoare plugurile de lemn neînchipuit de grele şi încete
navigau în sus şi–n jos, ca să facă brazdele pentru grâu şi secară, de–a
lungul cărora veneau, legănându–se ritmic, semănătorii cu traistele
agăţate de gât, păşind cu stângul şi aruncând cu dreapta, şi invers. Se
întorceau şi grupurile trimise prin pădure, mânând căruţele pline cu
vreascuri şi remarcând cu înţelepciune că trebuie

Să ajungem acas'–nainte ca vara să se isprăvească


Să aibă vitele–n staul un' să se hodinească,

iar alţii cărau buştenii pentru focurile de la castel. în aerul rece şi


proaspăt, codrul răsuna de zvonul ciocanelor din lemn care izbeau
penele69 înfipte în trunchiuri.
Toată lumea era fericită. Saxonii erau sclavii stăpânilor normanzi, dacă
alegeţi să priviţi lucrurile din unghiul acesta. Iar dacă alegeţi să le priviţi
din alt unghi, veţi observa că erau aceiaşi ţărani care, astăzi, trăiesc cu
câţiva şilingi pe săptămână. Doar că nici iobagul, nici ţăranul liber nu
mureau de foame cu un stăpân ca Sir Ector. Cum nu e niciodată o idee
bună ca văcarul să îşi înfometeze cireada, de ce ar fi rentabil ca
stăpânul de sclavi să îşi înfometeze oamenii? Adevărul este că şi în ziua
de azi ţăranul se mulţumeşte cu puţini bani, fiindcă de ei nu trebuie să
îşi pună şi sufletul la mezat, aşa cum ar fi obligat să o facă la oraş, la
ţară domnind, încă din vremurile de demult, un spirit de libertate.
Iobagii erau lucrători ai pământului. Locuiau în colibe cu o singură
încăpere, alături de familie, câteva găini, porci şi, poate, o vacă pe nume
Crumbocke. îngrozitor şi deloc igienic, dar lor le plăcea. Erau sănătoşi,
liberi să respire un aer nemurdărit de fumul fabricilor şi, mai important,
puneau suflet în ce făceau. Ştiau că Sir Ector e mândru de ei. în ochii
lui, ţăranii erau mai de preţ chiar decât vitele şi, cum îşi preţuia vitele
mai mult decât orice altceva, cu excepţia băieţilor, asta spunea multe.
Se amesteca printre sătenii lui şi muncea cot la cot cu ei, se gândea la
bunăstarea lor şi deosebea imediat un lucrător bun de unul slab. De
fapt, era întruparea părintelui etern, unul din acei oameni care par că
tocmesc lucrători cu atâţia şilingi pe săptămână, dar în fapt le plătesc
încă pe atât în diverse alte feluri, oferindu–le un adăpost şi adăugând,
poate, la târgul ăsta şi nişte lapte, câteva ouă şi ceva bere de casă.
În alte colţuri ale regiunii Gramarye existau, fireşte, şi stăpâni răi,
despotici – nişte gangsteri feudali pe care Arthur, ajuns rege, îi va
alunga. Dar nu orânduirea feudală era izvorul răului, ci oamenii răi care
abuzau de ea.

68 Unealtă agricolă rudimentară, formată dintr—o prăjină lungă la capătul căreia sunt legate un băţ gros mobil şi mai multe curele, cu care se lovesc
spicele de cereale sau păstăile de legume pentru a li se scoate boabele.
69 Aici, pană are sensul de piesă din lemn ori metal în formă de prismă, întrebuinţată la despicarea lemnului.
108 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Pe moment, Sir Ector îşi îndeplinea toate aceste sarcini cu fruntea


înnegurată şi extrem de agitat. Când o bătrână, care şedea într–un tufiş
de la marginea unei fâşii de ogor însămânţate cu grâu, ca să alunge
ciorile şi porumbeii, se ivi brusc lângă el cu un ţipăt nepământean, sări
aproape de–un cot.
― La naiba, zise Sir Ector.
Apoi, cugetând mai adânc pe marginea chestiunii, adăugă pe un ton
indignat:
― Doamne, Dumnezeule!
Scoase din buzunar scrisoarea şi o reciti.
Stăpânul Castelului din Pădurea Sălbatică era mai mult decât un
agricultor. Era căpitan de oşti, mereu gata să organizeze şi să conducă
apărarea moşiei sale împotriva năvălitorilor, dar şi sportiv amator, care,
atunci când timpul îngăduia, petrecea o zi întreagă la turnir. Dar, pe
lângă toate acestea, mai era ceva. Sir Ector deţinea titlul de Paznic al
Câinilor de Vânătoare – sau mai exact Paznic al Vânatului şi al altor
Câini – vânând el însuşi cu haita. Clumsy, Trowneer, Phoebe, Colle,
Gerland, Talbot, Luath, Luffra, Apollon, Orthros, Bran, Gelert, Bounce,
Boy, Lion, Bungey, Toby, Diamond şi Cavall nu erau animale de
companie. Erau Câinii de Vânătoare din Pădurea Sălbatică, fără
cotizaţie, două zile pe săptămână, vânător – Stăpânul.
Iată ce spunea scrisoarea, în traducere din limba latină:

Regele către Sir Ector etc.


Vi–i trimitem pe William Twyti70, vânătorul nostru, şi pe tovarăşii săi, la
o vânătoare cu câinii de mistreţ (canibus nostris porkericis) în Pădurea
Sălbatică, pentru a prinde doi sau trei. Domnia ta să dai cu sare şi să
păstrezi cum se cuvinte vânatul, iară pieile ce ţi le vor da să le albeşti aşa
cum te va îndruma sus–amintitul William. Şi îţi poruncim să te îngrijeşti
să nu ducă lipsă de nimic cât vor fi la dumneata din porunca noastră, iar
banii etc. vor fi socotiţi etc.
Iscălită în Turnul Londrei, 20 noiembrie, în al doisprezecelea an al
domniei noastre.
UTHER PENDRAGON
12 Uther

Pădurea îi aparţinea, de fapt, regelui, acesta având tot dreptul să îşi


trimită câinii să vâneze în ea. De asemenea, regele mai hrănea şi o
mulţime de guri flămânde – curtea şi oştirea –, astfel că era firesc să îşi
dorească un număr cât mai mare de mistreţi, cerbi şi căprioare etc,
omorâţi şi puşi la sărat.
Era în drepturile sale. Asta nu excludea însă faptul că Sir Ector
considera pădurea ca fiind pădurea lui şi că detesta intruziunea câinilor
70 William Twiti este autorul celui mai vechi tratat de vânătoare scris în limba engleză, în 1327, intitulat The Art of Hunting (Arta vânătorii). T.H. White îi
modifică numele în Twyti.
109 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

regali, de parcă ai lui n–ar fi fost la fel de buni! Regele nu trebuia decât
să trimită după doi, trei mistreţi, şi ar fi fost încântat să îi ducă el
însuşi. Se temea că moşia şi pădurea îi vor fi întoarse cu susul în jos de
o hoardă de curteni needucaţi – nu ştii niciodată de ce sunt în stare
orăşenii ăştia – şi că vânătorul regelui, insul ăsta, Twyti, va rânji la
vederea modestului său domeniu de vânătoare, îi va necăji servitorii şi
poate chiar va încerca să se amestece în creşterea şi dresajul câinilor
lui. Sir Ector era, de fapt, un mare timid. Ah, şi încă ceva: unde naiba
să mai ţină şi câinii regelui? Se aşteptau cumva ca el, Sir Ector, să îşi
arunce haita în stradă şi să îi găzduiască în coteţele ei pe câinii regelui?
― Doamne, Dumnezeule! repetă nefericitul stăpân. Era la fel de rău ca
plata birurilor.
Sir Ector puse blestemata de scrisoare în buzunar şi se îndepărtă cu
pas furios. Văzându–l, ţăranii îşi spuseră veseli:
― Stăpânu' iarăşi umblă–n sus şi–n jos, pare–se.
Tiranie curată, asta era. Una care se abătea în fiecare an, dar, oricum,
tiranie. Rezolva mereu în acelaşi fel problema cazării haitei regale, însă
tot îi dădea bătăi de cap. Trebuia să invite toţi vecinii la ospăţ, ca să dea
cât mai bine în ochii vânătorului regal, iar asta însemna să trimită soli
la Sir Grummore etc. Apoi, trebuia să îi distreze. Regele scrisese
devreme, aşadar era limpede că intenţiona să îl trimită pe individ chiar
la începutul sezonului. Sezonul nu începea decât după 25 decembrie.
Probabil că omul va insista să se organizeze şi o blestemată de
vânătoare în Ziua Cadourilor71 – prilej ca toţi să se dea mari şi nimeni să
nu facă nimic – cu sute de servitori care urlă, hăituiesc mistreţul, calcă
în picioare brazdele şi, în general, strică tot. De unde naiba să ştie el, în
noiembrie, unde vor fi cei mai graşi mistreţi în 26 decembrie? Cu atâția
purcei și mistreți de doi sau trei ani, nici nu mai ştii de unde să îi iei. Şi
încă ceva. Un câine care urmează să fie folosit vara următoare, la cerbi,
este încercat mai întâi la vânătoarea de mistreţi de la Crăciun. Aşa
începe educaţiunea lui, care, până la adevăratul vânat, mai include
iepuri şi alte sălbăticiuni mici. Ei bine, asta înseamnă că individul acela,
Twyti, va aduce cu el o puzderie de căţeluşi neînvăţaţi, care vor fi o
năpastă pe capul tuturor.
― La naiba! exclamă Sir Ector şi calcă furios un bulgăre de pământ.
Rămase o clipă locului, înnegurat, şi se uită la băieţii care încercau să
prindă ultimele frunze din crâng. Nu cu gândul acesta ieşiseră ei
(iimineaţă. Şi nici nu credeau, chiar în acele vremuri îndepărtate, că o
frunză prinsă acum înseamnă o lună fericită la anul. Doar că, în adierea
vântului de apus, care le smulgea din copaci, aceste zdrenţe aurii
păreau fascinante şi greu de prins. De dragul de–a le prinde, de–a striga
şi de–a râde şi de–a ameţi uitându–se în sus, şi de–a ţâşni ca să înhaţe
creaturile, căci erau cu siguranţă vii, judecând după viclenia cu care le
scăpau printre degete, băieţii ţopăiau şi se hârjoneau ca nişte fauni
71 Boxing Day, celebrată în Marea Britanie în ziua de 26 decembrie.
110 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

neastâmpăraţi, în ultima suflare a anului. Lui Wart i se vindecase


umărul.
Singurul în stare să îl călăuzească pe vânătorul regelui, îşi zise Sir
Ector, era insul acela, Robin Hood. Sau, cum îi ziceau acum, Robin
Wood – vreo năzărire modernă, probabil. Oricum i–ar fi zis, doar el ştia
cel mai bine unde poţi găsi un mistreţ de soi. N–ar fi deloc surprins să
afle că se înfruptă din ei de luni întregi, deşi nu era încă sezonul.
Dar nu poţi să ceri cuiva să îţi vâneze mistreţi fără să îl pofte°ti la
ospăţul de după. În acelaşi timp, dacă inviţi un haiduc, ce vor spune
despre asta vânătorul regelui şi vecinii? Nu că acest Robin Wood nu ar fi
fost un om de treabă. Era de ispravă şi bun vecin. Adesea îi dăduse de
ştire lui Sir Ector când dinspre mlaştini năvăleau asupra lui bandiţi cu
gând de jaf şi niciodată nu îl supărase pe cavaler în niciun fel. Ce
importanţă mai avea dacă scăpa şi el la nişte vânat, din când în când?
Erau patru sute de mile pătrate de codru, după socotelile unora, deci
îndeajuns pentru toţi. „Fiecare cu ale sale" era mottoul lui Sir Ector. Dar
asta nu îi convingea pe vecini.
Mai era şi chestiunea hăituirii vânatului. Pentru aşii vânătorii nu era
niciun necaz să îşi asmuţă haita la întâmplare după vreo urmă de
vânat, mai ales în crânguri artificiale precum cele din Windsor, unde
vâna regele, însă lucrurile stăteau cu totul altfel în Pădurea Sălbatică.
Dacă faimoşii câini de vânătoare ai Majestăţii Sale se luau, să zicem,
după un inorog ori vreo altă jivină asemănătoare? Oricine ştie că
inorogul se prinde doar cu o tânără fecioară drept momeală (caz în care
făptura îşi aşază blând în poala ei capul bălan şi cornul de sidef) aşa că
puiandrii vor goni mile întregi prin codru, nu vor prinde nimic şi se vor
rătăci, şi atunci ce îi va spune Sir Ector suveranului său? Şi nu era
vorba numai de inorogi. Mai era şi Bestia Lătrătoare, despre care
umblau atâtea legende. Dacă ai cap de şarpe, trup de leopard, picioare
de leu şi copite de cerb, şi mai ales dacă faci zgomot ca treizeci de
perechi de câini la vânătoare, e perfect logic să fie nevoie de un număr
excesiv de căţelandri regali ca să fii doborâtă. Ar şi merita o lecţie ca
asta. Şi ce ar spune Regele Pellinore dacă jupan William Twyti ar izbuti
într–adevăr să îi ucidă bestia? Mai erau şi micii balauri care îşi făceau
veacul pe sub pietre şi şuierau ca nişte ceainice – primejdioase creaturi,
chiar foarte. Sau să presupunem că dau nas în nas cu nişte balauri din
aceia mari de tot. Sau cu un grifon. Ce va fi atunci?
O vreme, Sir Ector examina iritat situaţia, apoi începu să se simtă mai
bine. Ar fi nemaipomenit de distractiv, hotărî el, dacă jupan Twyti şi
nemernicii lui de câini chiar ar da peste Bestia Rătăcitoare, da, şi ar fi
mâncaţi de vii, unul câte unul.
Înveselit de această imagine, se întoarse când ajunse la marginea
ogorului şi, cu paşi hotărâţi, o porni spre casă. în dreptul tufişului unde
bătrâna pândea să alunge ciorile, avu norocul să zărească apropiindu–
se un stol de porumbei, înainte ca femeia să îşi dea seama de prezenţa
111 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

lui sau a lor, iar asta îi oferi prilejul să scoată un asemenea chiuit, că se
simţi pe deplin răzbunat pentru sperietura de mai devreme, văzând–o
pe–a bătrânei. Ah, va fi totuşi o seară frumoasă.
― Bună seara şi dumitale, o salută binevoitor Sir Ector, când femeia îşi
reveni îndeajuns cât să îi facă o reverenţă.
De fapt, era aşa de binedispus încât trecu pe la casa preotului, aflată
la jumătatea uliţei satului, ca să–l invite la cină. Apoi urcă în salon,
odaia lui preferată, şi se aşeză greoi la masă, cu gândul ca, în cele două
sau trei ceasuri rămase, să îi scrie regelui Uther o misivă umilă.
Şi cam două, trei ceasuri avea să dureze totul: să ascută peniţele, să
înlăture nisipul folosit în exces ca să absoarbă cerneala, să dea fuga în
capul scărilor să îl întrebe pe majordom cum se scrie una sau alta şi să
o ia de la capăt dacă se împotmolea prea tare.
Soarele de toamnă târzie scălda salonul într–o lumină portocalie,
aureolându–i cu razele sale chelia. Sir Ector scârţâia şi se căznea de zor,
muşcând vârful peniţei. Treptat, în jurul lui odaia se cufunda tot mai
mult în întuneric. Salonul era la fel de mare ca sala principală deasupra
căreia se afla, şi, fiind la etajul al doilea, îşi permitea să aibă ferestre
mari, îndreptate spre miazăzi. Mai avea şi două şemineuri, în care, pe
măsură ce lumina soarelui pălea, buştenii treceau de la cenuşiu la roşu.
In preajma lor, câţiva dintre câinii preferaţi ai stăpânului dormeau
pufnind în somn, se scărpinau de purici ori rodeau vreun os de berbec
şterpelit de la cuhnii. Şoimăriţa călătoare stătea într–un colţ, cu capul
acoperit de glugă – un idol nemişcat, visând la alte ceruri.
Dacă aţi merge acum să vizitaţi salonul Castelului Sălbatic, l–aţi găsit
lipsit de orice urmă de mobilier. însă razele soarelui tot s–ar strecura
printre coloanele ferestrelor adânci de două palme şi jumătate 72,
împrumutând de la acestea căldura pietrei şi, la rândul lor, învăluindu–
le în lumina poleită cu aur a trecutului. Dacă vă abateţi pe la cel mai
apropiat magazin de curiozităţi, veţi găsi, poate, nişte copii reuşite după
piesele de mobilier care se presupune că au existat acolo: mari cufere
din lemn de stejar, dulapuri cu motive gotice şi chipuri stranii, de
oameni şi de îngeri (sau demoni), sculptate în lemnul întunecat, lucios,
frecat cu ceară de albine şi ros de cari – în neclintirea lor ca de sicriu,
mărturii sumbre ale unei vieţi demult apuse. Dar mobila din salon era
cu totul altfel. Da, erau capete de diavol sculptate şi panouri din lemn
imitând silueta ferestrelor, însă lemnul era cu şase sau şapte veacuri
mai tânăr. Astfel, în lumina caldă a înserării, nu doar coloanele subţiri
de piatră erau învăluite într–o strălucire de chihlimbar. Toate cuferele
solide din încăpere (aşternute cu velinţe în culori vii, pentru a se putea
sta pe ele) erau din lemn tânăr de stejar, lucind ca aurul, iar obrajii
diavolilor şi ai heruvimilor sclipeau ca proaspăt spălaţi cu apă şi săpun.

72 Aproximativ 60 de centimetri.
112 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL XV

Era seara de Crăciun, ajunul Vânătorii din Ziua Cadourilor. Nu trebuie


să uitaţi că ne găsim în ţinutul Gramerye din Bătrâna Anglie, într–o
vreme când baronii rumeni în obraji mâncau cu mâna, dinaintea lor
fiind aduşi fazani cu toate penele unduindu–li–se în coadă, ori capete de
mistreţ cărora le fuseseră înfipţi colţii la loc; o vreme când nu existau
şomeri, căci erau prea puţini oameni ca să nu aibă de lucru; când
pădurile răsunau de zăngănitul cavalerilor care se pocneau cu săbiile în
coifuri, iar inorogii băteau din copitele argintate în nopţile cu lună şi îşi
pufneau nobila răsuflare, născând vapori albăstrui în aerul îngheţat.
Aceste minuni erau impresionante şi liniştitoare. Dar Bătrâna Anglie se
fălea cu o minune încă şi mai mare. Vremea nu îşi făcea de cap.
Primăvara, flori mărunte răsăreau cuminţi prin poieni, roua sclipea şi
păsările cântau. Vara aducea o căldură minunată, care însă nu
rămânea mai mult de patru luni, iar când ploua cât să ude holdele, se
putea aranja astfel încât să plouă numai când erai în pat. Toamna,
frunzele împrumutau culoarea focului şi foşneau în bătaia vântului de
apus, muindu–şi în splendoare tristul adio. Şi în sfârşit iarna, limitată
prin decret la două luni pe an, când zăpada se aşternea egal, înaltă de
trei picioare, şi nu se prefăcea niciodată în mocirlă.
Era seara de Crăciun în Castelul din Pădurea Sălbatică, peste care
zăpada se aşternuse aşa cum trebuia să se aştearnă. Atârna grea pe
metereze, ca o glazură groasă pe un tort foarte bun, iar în câteva
colţişoare foarte convenabile se prefăcuse cu modestie în nişte ţurţuri
lungi, ca de cristal. Atârna în ghemotoace rotunde pe crengile copacilor,
mai frumoase chiar decât florile de măr, şi aluneca uneori de pe
acoperişurile caselor din sat, când i se ivea prilejul să pice peste vreun
personaj caraghios, spre veselia tuturor. Băieţii făceau din ea bulgări, în
care însă nu puneau niciodată pietre ca să se rănească unul pe celălalt,
iar câinii, duşi să se uşureze, o muşcau şi se rostogoleau prin ea,
părând totodată miraţi şi încântaţi când dispăreau în troienele mai
mari. Se patina pe apa îngheţată din şanţul de apărare, care vuia de
zgomotul oaselor folosite în loc de patine, iar pe mal li se împărţeau
tuturor castane coapte, încă fierbinţi, şi mied amestecat cu mirodenii.
Bufniţele strigau. Bucătarii lăsau afară fărâme de pâine din belşug,
pentru păsările mai mici. Sătenii îşi scoteau de prin lăzi fularele de lână
roşie. Chipul lui Sir Ector strălucea mai roşu decât ele. Iar mai roşii
decât toate străluceau focurile din colibele înşirate de–a lungul potecii
din sat, într–o noapte în care vânturile urlau, iar lupii Bătrânei Anglii
ieşeau după pradă în mod corespunzător, sau trăgeau, uneori, cu un
ochi roşu prin gaura cheii.
Era Crăciunul şi toate cele cuvenite fuseseră făcute, întregul sat venise
la masă în sala cea mare. Se mâncase cap de mistreţ, carne de vânat,
113 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

porc, vită, oaie şi claponi, nu şi curcan însă, pentru că această pasăre


încă nu fusese inventată. Se aduseseră la masă budincă de prune şi
prăjituri flambate şi cât mied puteau să bea oaspeţii. Se băuse în
sănătatea lui Sir Ector, cu urări de „Umile respecte, stăpâne" sau „Cele
mai frumoase urări, domnii şi doamnele mele, şi încă nenumărate".
Nişte actori le oferiseră un dramatic şi entuziasmant spectacol al
poveştii în care Sfântul Gheorghe, un sarazin şi un doctor caraghios fac
lucruri surprinzătoare, iar un cor de colindători cântase „Adeste Fideles"
şi „Cânt despre o Fecioară", cu voci înalte, limpezi, de tenor. După
aceea, copiii cărora nu li se făcuse rău de la mâncare se jucară de–a
baba oarba şi alte jocuri potrivite vârstei, iar tinerii şi tinerele dansară
dansuri populare în mijlocul sălii de unde fusese scoasă masa. Bătrânii
se înşirară pe margine, cu pahare de mied în mâini şi recunoştinţă în
suflet că trecuseră de vârsta hârjonelilor. Lângă ei se aciuaseră
prichindeii cărora nu le fusese rău şi care, în scurtă vreme, adormiră cu
căpşoarele pe umerii bunicilor. La masa cea mare, Sir Ector stătea
alături de cavalerii veniţi în ospeţie pentru vânătoarea de a doua zi în
zori, zâmbind, dând din cap şi gustând din vinul roşu de Burgundia, din
cel de Xeres ori de Malmsey.
În scurt timp, se ceru linişte pentru Sir Grummore. Acesta se ridică şi
intona cântecul universităţii lui, în aplauzele furtunoase ale asistenţei,
dar, cum îl uitase aproape de tot, se văzu nevoit să mormăie ceva pe sub
mustaţă. Regele Pellinorese ridică şi el, mai mult înghiontit, şi cântă
sfios:

În faimosul Lincolnshire m–am născut Din neam de Pellinore. Şi


şaptesprezece ani am umblat Bestia Rătăcitoare să dobor.
Pan' ce la Sir Grummore gazduire–am găsit,
Când anul încă nu era împlinit.
(Şi de–atunci) tare sunt fericit
Că–n pat de puf, în fiece noapte, Drăguţa mea şi eu am dormit.

― Vedeţi dumneavoastră, explică Regele Pellinore, roşind şi aşezându–


se la loc, bătut pe umeri de toţi mesenii, bătrânul Grummore m–a
invitat la el acasă, mă rog, după ce am făcut împreună un plăcut turnir,
şi de atunci mi–am lăsat afurisita de Bestie în pace şi mi–am atârnat
sabia în cui, mă rog.
― Foarte bine, îi spuseră toţi. Îţi trăieşti viaţa cât o mai ai.
Fu solicitat şi William Twyti, care sosise cu o noapte înainte, iar
celebrul vânător se ridică foarte serios şi, cu un ochi aţintit chiorâş
asupra lui Sir Ector, începu să cânte:

Auzit–aţi oare de William Twyti, Cel cu haina hărtănită? Auzit–aţi oare


de William Twyti, Cel fără vreo ţintă greşită?
114 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Da, auzit–am de William Twyti, Şi credem c–ar trebui oprit Cu haită şi


corn, mâine la răsărit.

― Bravo! strigă Sir Ector. Aţi auzit? Zice că trebuie oprit, drăguţul de
el. Binecuvântat să fiu de n–am crezut că are de gând să se fudulească.
Minunaţi flăcăi vânătorii ăştia, eh? Duceţi–i jupanului Twyti nişte
malmsey, cu complimentele mele.
Băieţii se făcuseră covrig sub băncile de la gura sobei, Wart şi cu
Cavali în braţe. Câinelui nu îi plăceau căldura focului, strigătele şi
mirosul de mied, şi căuta să scape, însă Wart îl ţinea strâns, fiindcă
simţea nevoia să îmbrăţişeze pe cineva, aşa încât Cavall fu nevoit să
rămână, gâfâind cu limba trandafirie scoasă de–un cot.
― Acum, Ralph Passelewe.
― Bătrânul Ralph.
― Cine a omorât vaca, Ralph?
― Vă rog să păstraţi liniştea pentru jupan Passelewe, care nu s–a putut
abţine.
La auzul acestor vorbe, un bătrân încântător se ridică din cel mai
îndepărtat şi mai umil colţ al marii săli, aşa cum făcuse la multe
prilejuri asemănătoare din ultima jumătate de veac. Avea nu mai puţin
de optzeci şi cinci de ani, era aproape orb şi surd, însă tot mai găsea
putere şi voinţă să cânte cu glas tremurător, dar vesel, cântecul
străvechi cu care îi bucurase de atâtea ori pe săteni şi castelani, încă
dinainte ca Sir Ector să îl asculte şi el, înfăşat strâns şi aşezat în leagăn.
Glasul lui spart nu răzbătea până la masa stăpânului, căci venea dintr–
un Timp prea îndepărtat, însă toată lumea ştia cântecul şi toată lumea
îl iubea. Iată despre ce cânta:

Pe câ–hând / Bătrânii' Rege–Cole / se–heee / preumbla pe–heee uliţă,/


A–haaa / văz't o dră–hăguţă domniţă / călcân–într–o–băltoacă.
Ea–ha–şi ri–iiidică–hăă poala /
Ca să/
O sară pe la mijloc, /
Şi e–heeel/ i–a văz't / glezna în loc.
L–a cam luat cu ameţeală?
Nu s–o putut abţine, / Era de la mahmureală.

Cântecul avea în jur de douăzeci de versuri, în care Bătrânu' Rege Cole


vedea tot mai multe lucruri neîngăduite, şi lumea aplauda şi chiuia
după fiecare vers, pentru ca, la final, bătrânul Ralph să fie de–a dreptul
copleşit de laude şi să se aşeze, zâmbind palid, dinaintea unei stacane
reumplută ochi cu mied.
Venise acum rândul lui Sir Ector, chemat să încheie festivităţile. Se
ridică din jilţ şi, cu un aer pompos, rosti următoarea cuvântare:
115 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Prieteni, slujitori şi alţii. Neobişnuit, cum sunt, să vorbesc în faţa


unei adunări...
Se auziră câteva ovaţii discrete, căci lumea recunoscuse discursul pe
care Sir Ector îl ţinea de douăzeci de ani încoace, şi îl primeau ca pe un
frate întors în sânul familiei.
― ...neobişnuit, cum sunt, să vorbesc în faţa unei adunări, am plăcuta
datorie, ba aş putea chiar spune foarte plăcuta datorie să urez tuturor
bun–venit la sărbătoarea noastră modestă. A fost un an foarte bun
pentru păşune şi ogor, şi spun asta fără teamă că voi fi contrazis. Nu
este om să nu ştie că şi anul acesta Crumbocke din Pădurea Sălbatică a
câştigat premiul întâi la Târgul de Vite din Cardoyle şi că negreşit va lua
cupa şi anul viitor. Spre gloria Pădurii Sălbatice. Cum stăm cu toţii
adunaţi în jurul acestei mese, observ că din rândurile familiei noastre
lipsesc unele chipuri, dar şi că i s–au alăturat altele noi. Lucrurile
acestea sunt doar în mâna atotputernicei Providenţe, căreia îi suntem
recunoscători. Noi înşine am venit pe lume şi am fost cruţaţi pentru a
ne bucura împreună de această plăcută seară. Cred că vorbesc în
numele tuturor când spun că suntem recunoscători pentru
nenumăratele binecuvântări de peste an. în seara aceasta îi urăm bun–
sosit în mijlocul nostru faimosului Rege Pellinore, de ale cărui strădanii
să cureţe pădurea de înfricosătoarea Bestie Rătăcitoare nu–i om să nu
ştie. Domnul să îl binecuvânteze pe Regele Pellinore. (Uraaa, uraaa!) De
asemenea, bun–sosit şi lui Sir Grummore Grummursum, un iubitor de
întreceri cavalereşti, i–o spun de la obraz, ce nu coboară din şa până ce
ţinta nu a fost atinsă. (Uraaa!) Şi în ultimul, dar nu cel de pe urmă
rând, suntem onoraţi de vizita celui mai iscusit vânător al Majestăţii
Sale, jupan William Twyti, care, sunt sigur, ne va arăta o asemenea
măiestrie la vânătoarea de mâine, că ne vom freca la ochi de uimire şi
ne vom dori din suflet ca o haită de câini regali să vâneze mereu în
Pădurea pe care o îndrăgim atât de mult. (Câteva chiote ca la
vânătoarea de vulpi, urmate de imitaţii ale sunetului de corn care adună
câinii.) Mulţumesc, dragii mei, pentru călduroasa primire făcută acestor
domni. La rândul lor, şi ei o vor primi, sunt sigur, cu aceeaşi căldură şi
sinceritate. Şi acum a sosit momentul să îmi închei scurta cuvântare.
încă un an se apropie de sfârşit şi este momentul să privim la ce ne
aşteaptă. Ce va fi la următorul Târg de Vite? Prieteni, nu pot decât să vă
urez un Crăciun Fericit şi, după ce Părintele Sidebottom va spune
rugăciunea, vom încheia cu intonarea Imnului Naţional.
Uralele izbucnite la finalul cuvântării lui Sir Ector fură cu greu
împiedicate, prin mai multe şşşş–uri, să acopere complet ultima parte a
rugăciunii în latină rostită de vicar, după care toţi se ridicară, pătrunşi
de loialitate, şi cântară în lumina focului din şemineuri:

Domnul să îl ţină pe Regele Pendragon, Îndelungată să îi fie domnia,


Domnul să îl ţină pe Rege.
116 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Dă–i, Doamne, mână însângerată,


Măreţie şi gură neferecată,
Grozăvii şi frunte înnegurată, Domnul să îl ţină pe Rege.

Notele se stinseră încet, încet, iar marea sală se goli de veselia


oamenilor. Pe uliţele satului licăreau văpăile felinarelor, căci sătenii se
întorceau acasă în grupuri, de frica lupilor care hălăduiau pe lună plină,
iar Castelul din Pădurea Sălbatică dormea somn lin şi neluminat,
cufundat în tăcerea stranie a sfintelor zăpezi.

CAPITOLUL XVI

A doua zi, Wart se trezi la revărsatul zorilor. De îndată ce deschise


ochii, făcu un efort hotărât, azvârli uriaşa blană de urs sub care
dormise şi îşi cufundă trupul în aerul îngheţat. Se îmbrăcă furios,
dârdâind, ţopăind ca să se încălzească şi scoţând printre dinţi vapori
albăstrui, de parcă ar fi fost un cal ţesălat. Sparse pojghiţa subţire de
gheaţă dintr–un lighean şi îşi cufundă faţa în apă, strâmbându–se ca de
ceva acru, îi scăpă un a–a–ah, apoi îşi frecă zdravăn cu un prosop
obrajii înţepaţi de mii de ace. Parcă mai dezmorţit, o tuli spre adăpostul
câinilor, să se uite cum vânătorul regelui îşi făcea ultimele pregătiri.
În lumina zilei, jupanul William Twyti se dovedi un omuleţ sfrijit, cu un
veşnic aer hărţuit şi o expresie melancolică pe chip. Toată viaţa fusese
obligat să hăituiască diverse jivine pentru masa regală şi, după ce le
prindea, să le tranşeze în bucăţi. Era mai mult decât un măcelar
amator. Trebuia să ştie care părţi se dădeau la câini şi care li se
cuveneau ajutoarelor lui. Trebuia să taie totul frumos, lăsând două
vertebre neatinse, pentru ca trofeul să arate mai atrăgător. Aproape că
nu mai pomenise altceva în viaţă decât fie goana după cerb, fie tăierea
lui în porţiile cuvenite.
Nu îi plăcea în mod deosebit această ocupaţie. Cerbii şi căprioarele,
mistreţul singuratic, familiile de vulpi, jderii cu blană preţioasă, ciutele,
viezurii şi haitele de lupi – în ochii lui toate erau, mai mult sau mai
puţin, ceva ce se jupuieşte fie de blană, fie de piele, şi apoi se duce
acasă şi se pune în oală. Puteai să discuţi cu el despre oase şi ciolane,
despre seu şi grăsime, diverse feluri de bălegar şi scârnă, însă pe chip
nu–i citeai altceva decât politeţe. Te–ai fi împăunat că ştii înţelesul unor
cuvinte care, pentru el, erau banale. Puteai să îi povesteşti despre un
mistreţ care aproape că te–a spintecat, iarna trecută, însă el s–ar fi
mulţumit să te privească lung şi absent. Fusese de şaisprezece ori
spintecat de mistreţi uriaşi, iar pe picioare avea cicatrici albe care se
întindeau până la coaste. Cât tu erai ocupat să pălăvrăgeşti, el îşi vedea
de treaba la care îl prinseseşi. Un singur lucru mişca inima jupanului
William Twyti. Vară, iarnă, pe viscol sau arşiţă, vânătorul alerga sau
galopa după mistreţi şi ciute, dar sufletul îi era în altă parte.
117 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Pomeneşte–i jupanului William Twyti de iepuri şi, cu toate că va


continua să hăituiască ticăloasa de ciută – asta părea să–i fie soarta –,
va galopa trăgând cu un ochi peste umăr şi tânjind după urechiaţi.
Numai despre asta vorbea. Era mereu pe drumuri, trimis de la un castel
la altul pe tot cuprinsul Angliei şi, oriunde mergea, servitorii locului îl
primeau cu mare cinste şi îi umpleau necontenit paharul, rugându–l să
le povestească despre cele mai grozave vânători ale lui. Răspundea
distrat şi monosilabic. Dar dacă aducea careva vorba despre iepuri,
ciulea numaidecât urechea, apoi trântea paharul pe masă şi ţinea o
adevărată prelegere despre minunile acestei splendide şi uluitoare jivine,
declarând sus şi tare că vânătorul nu trebuie cu niciun chip să sune din
corn la vederea unui iepure, aşa cum face la vederea unei căprioare 73,
fiindcă iepurele poate fi uneori mascul, alteori femelă, ambii având
osânză, uşurându–se şi ronţăind la fel, calităţi similare nemaiavute de
nicio specie.
Wart îl privi o vreme în tăcere pe marele om, apoi se întoarse la castel,
să vadă dacă e vreo nădejde să primească de mâncare. Descoperi că da,
era, întreaga suflare părând cuprinsă de aceeaşi stranie agitaţie care îl
făcuse şi pe el să coboare din pat mai devreme; până şi Merlyn apăruse
într–o pereche de pantaloni care vor ajunge la modă abia peste câteva
secole.
Vânătoarea de mistreţi era distractivă. Nu se compara cu vânătoarea
de viezuri ori de vulpi, ori cu tirul la talere din zilele noastre. Ca să vă
faceţi o idee, era foarte aproape de vânătoarea de iepuri cu nevăstuici,
doar că se foloseau câini în loc de nevăstuici, iepurele era de fapt un
mistreţ care te–ar fi putut omorî cu uşurinţă, şi în loc de puşcă erai
înarmat cu o suliţă de care atârna însăşi viaţa ta. De regulă, mistreţul
nu era vânat călare. Poate şi din pricină că sezonul pica în cele două
luni de iarnă, când bătrâna zăpadă englezească îngheţa în despicătura
din copita calului şi făcea galopul o afacere teribil de riscantă.
Rezultatul era că mergeai pe picioarele tale, înarmat doar cu o suliţă şi
hăituind un adversar mult mai greu decât tine şi în stare să te spintece
de la buric la fălci şi să îţi ia capul drept trofeu. In vânătoarea de
mistreţi exista o singură regulă: „Ţine–te bine". Dacă mistreţul ataca,
trebuia să te laşi pe un genunchi şi să îndrepţi suliţa spre el. Cu mâna
dreaptă propteai capătul de lemn în pământ, ca să preia şocul, iar cu
stânga, întinsă cât de mult puteai, ţineai vârful de metal în direcţia
mistreţului. Suliţa era ascuţită ca lama de pumnal, iar la vreo
optsprezece inci de vârf avea o pavăză. Această pavăză, numită şi bară
orizontală, împiedica lama să se împlânte mai mult de optsprezece inci
în pieptul animalului. In lipsa ei, mistreţul şi–ar fi continuat atacul,
trecând prin toată suliţa şi ajungând să–l ucidă pe vânător. Dar pavăza

73 William Twiti descrie în The Art of Hunting un astfel de sunet din corn, numit menee, recomandat numai pentru cazurile în care vânătorii zăresc o
căprioară în fugă, şi vorbeşte despre această aşa—zisă natură duală a iepurelui.
118 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

îl ţinea la o distanţă de o lungime de suliţă şi cu optsprezece inci de


metal înfipţi în piept. Moment în care trebuia să te ţii bine.
Mistreţul cântărea între şaizeci şi cinci şi o sută treizeci de kilograme,
şi unicul său ţel în viaţă era să salte, să ocolească şi să păcălească,
până ajungea la atacator şi îl făcea mici fărâme, în vreme ce unicul ţel al
atacatorului era să nu dea drumul suliţei, ţinută zdravăn sub braţ,
până ce nu venea cineva să omoare fiara. Dacă reuşea să ţină bine de
capătul lui, celălalt fiind înfipt în pieptul mistreţului, omul ştia sigur că
între ei va fi mereu cel puţin o lungime de suliţă, oricât l–ar fi alergat
fiara prin pădure. Reflectând atent, veţi reuşi poate să înţelegeţi de ce
toţi bărbaţii din castel s–au trezit dis–de–dimineaţă pentru Vânătoarea
de Ziua Cadourilor şi şi–au înghiţit micul dejun dimpreună cu
nerăbdarea.
― Ah, facu Sir Grummore, rozând cotletul pe care îl ţinea între degete,
ai coborât la ţanc pentru micul dejun, ă?
― Da, răspunse Wart.
― Frumoasă dimineaţă. Numai bună pentru vânătoare. Ţi–ai ascuţit
suliţa, ă?
― Da, am ascuţit–o, mulţumesc, zise Wart, apoi se duse să îşi ia şi el
un cotlet.
― Haide, Pellinore, îl îndemnă Sir Ector. Ia nişte pui. N–ai pus fărâmă
în gură toată dimineaţa.
― Nu vreau, mulţumesc, zise Regele Pellinore. Nu prea am cine ştie ce
chef, mă rog. Sir Grummore ridică nasul din cotlet şi întrebă tăios:
― Emoţii?
― A, nu! strigă Regele. A, nu, asta nu, mă rog. Cred că am mâncat
aseară ceva care nu mi–a priit.
― Prostii, dragă, interveni Sir Ector. Uite, ia nişte cărniţă de pui, să
nu–ţi slăbească puterile.
Îi servi nefericitului monarh vreo doi, trei claponi, iar regele se aşeză
nespus de trist la un capăt al mesei şi încercă să ia câteva înghiţituri.
― O să–ţi prindă bine, spuse Sir Grummore cu tâlc, mai ales spre
sfârşitul zilei.
― Crezi?
― Ştiu, răspunse cavalerul şi îi făcu gazdei cu ochiul. Wart băgă de
seamă că Sir Ector şi Sir Grummore mâncau poate cu prea multă poftă.
În ce–l privea, nu se credea în stare să înghită mai mult de un cotlet, iar
în ce–l privea pe Kay, acesta se ţinuse departe de sala de mese.
După ce isprăviră cu micul dejun şi îl consultară pe jupan Twyti,
cavalcada se urni în marea Vânătoare de Ziua Cadourilor. Unui
îngrijitor din zilele noastre, haita i–ar fi părut, poate, o adunătură mai
degrabă pestriţă. Cei şase alani negru cu alb, o rasă asemănătoare
ogarului, însă cu cap de bullterrier sau chiar mai urât, erau consideraţi
ideali pentru vânătoarea de mistreţ şi purtau botniţă din pricina
ferocităţii lor. Câinii de văz, din care se luaseră vreo doi, ca să fie la
119 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

nevoie, erau în fapt ceea ce azi numim ogari obişnuiţi, în vreme ce


limerii74 erau un soi de amestec între două rase moderne, copoiul şi
setterul irlandez. Aceştia din urmă purtau zgardă şi erau duşi în lesă.
Ceilalţi câini de vânătoare semănau cu beagle–ii şi mergeau pe lângă
îngrijitorul lor cu pasul mărunt, cadenţat şi foarte plăcut, specific rasei.
Câinii erau însoţiţi de hăitaşi. Merlyn, în pantalonii lui de alergare,
semăna cu lordul Baden–Powell 75, cu deosebirea că acesta din urmă nu
purta, fireşte, barbă. Sir Ector era îmbrăcat „cu cap", în haine de piele –
nu era cavalereşte să vânezi în armură – şi păşea alături de jupan Twyti
cu acea expresie plină de importanţă şi uşor plictisită, caracteristică
îngrijitorilor de câini de vânătoare. Ceva mai în spate, Sir Grummore
pufăia de zor şi–i întreba pe toţi dacă şi–au ascuţit suliţele. Regele
Pellinore rămăsese mult în urmă, amestecându–se printre săteni, căci
grupurile mari oferă dintotdeauna mai multă siguranţă. Veniseră toţi
sătenii, tot ce era suflet bărbătesc pe moşie, de la Hob, îngrijitorul
şoimilor, până la bătrânul Wat, cel fără nas, fiecare în mână cu câte o
suliţă, o furcă ori o seceră tocită, legată la capătul unei prăjini
sănătoase. Veniseră până şi câteva tinere doamne, ducând coşuri cu
merinde pentru bărbaţi.
Era o Vânătoare de Ziua Cadourilor cât se poate de obişnuită.
La marginea pădurii se alătură convoiului şi ultimul membru, un
bărbat înalt, cu aer distins şi îmbrăcat
în verde, care ducea în mână un arc lung de şapte picioare 76.
― Bună dimineaţa, cinstite jupâne, se auzi salutul prietenos al
bărbatului.
― A, da, răspunse Sir Ector. Da, da, bună dimineaţa, ă? Da, bună
dimineaţa.
Îl luă de–o parte pe domnul în verde şi îi şopti tare, astfel că putu fi
auzit de toată lumea:
― Pentru numele Cerului, dragul meu, fii cu mare băgare de seamă.
Este vorba de însuşi vânătorul Regelui, iar cei doi de colo sunt Regele
Pellinore şi Sir Grummore. Şi fii bun, dragul meu flăcău, să nu spui
nimic controversat, te rog, bătrâne, da? Ce băiat de treabă.
― Fireşte, îl asigură omul în verde, dar cred că ar fi mai bine să mă
prezinţi celor trei. Sir Ector roşi până în vârful urechilor şi strigă:
― Ă, Grummore, vino încoace un minut, te rog! Vreau să îţi prezint un
prieten, bătrâne, un ins pe nume Wood, bătrâne, nu Hood, înţelegi? Da,
iar dumnealui este Regele Pellinore. Jupâne Wood, Regele Pellinore.
― Salutare, zise acesta, care nu se dezbărase de ticul verbal pe care îl
avea când era agitat.

74 Lymer, sau limer, era un câine folosit în epoca medievală la vânătoarea de animale mari, rolul său fiind să găsească vânatul înainte ca haita să îl
încolţească.
75 Robert Baden—Powell, primul baron de Baden—Powell (1857—l941) a fost ofiţer în Armata Britanică, scriitor şi fondator al mişcării de cercetaşi
(băieţi şi fete) din Marea Britanie.
76 Aproximativ 2 metri.
120 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― 'Nă ziulica! salută şi Sir Grummore. Nicio legătură cu Robin Hood,


bănuiesc, nu?
― O, niciuna, îl întrerupse grăbit Sir Ector. W de la wood, codru, ştii
dumneata, pădure unde se găseşte lemn din care se face mobila...
mobila, ştii doar, şi suliţele, şi... ei bine, da, suliţele, ştii dumneata, şi
mobila.
― Bună ziua, salută Robin.
― Salutare, răspunse Regele Pellinore.
― Măi, măi, remarcă şi Sir Grummore, ce coincidenţă că şi dumneata
eşti îmbrăcat în verde.
― Da, a naibii coincidenţă, nu? făcu Sir Ector, tot mai neliniştit. Dar
numai dimineaţa, în amintirea unei mătuşi care a murit căzând din
copac.
― Mă rog de iertare, atunci, spuse Sir Grummore, îndurerat că atinsese
un punct atât de sensibil, şi totul se linişti.
― Ei bine, domnule Wood, zise Sir Ector după ce–şi mai reveni puţin.
Unde sugerezi să mergem pentru o primă încercare?
De îndată ce fu pusă această întrebare, jupanul Twyti se alătură şi el
discuţiei, şi urmă o scurtă consfătuire presărată cu tot soiul de termeni
tehnici. Apoi începură lungul marş prin codrul desfrunzit şi distracţia
propriu–zisă.
Ghemul de panică din stomacul lui Wart se destrămase, mişcarea şi
vântul rece însufleţindu–l şi făcându–i ochii să strălucească precum
cristalele de gheaţă în lumina albă a soarelui de iarnă. Sângele îi gonea
în ritmul vânătorii. Se uită la omul care ţinea Umerii în lese, şi văzu
animalele smucindu–se tot mai puternic pe măsură ce se apropiau de
vizuina mistreţului. Observă că, unul câte unul şi terminând cu aceia
care nu vânau după miros, câinii deveneau tot mai agitaţi şi scânceau
de dorinţă. II văzu pe Robin că se opreşte şi ridică nişte lese, pe care i le
întinde jupanului Twyti, apoi cavalcada întreagă încremeni. Ajunseseră
în punctul periculos.
Vânătoarea de mistreţi se aseamănă cu vânătoarea de vulpi prin aceea
că se încearcă încolţirea animalului. Scopul este ca mistreţul să fie ucis
cât mai repede. Wart îşi ocupă locul în cercul dimprejurul vizuinii
monstrului şi se lăsă pe un genunchi în zăpadă, cu un capăt al suliţei
înfipt în pământ, gata să înfrunte primejdia. Simţi tăcerea care se lăsase
în rândurile tovarăşilor săi şi îl văzu pe jupan Twyti făcând un semn
mut omului să îşi dezlege câinii. Limerii ţâşniră imediat spre zona
înconjurată de vânători. Alergau în tăcere.
Urmară cinci minute parcă fără sfârşit, în care nu se întâmplă nimic.
Inimile din cerc băteau asurzitor, pe fiecare gât zvâcnind o mică venă, în
armonie cu ritmul fiecărei inimi. Capetele se întorceau cu mişcări scurte
de la dreapta la stânga, oamenii căutându–şi din ochi vecinii, iar
răsuflările năşteau vălătuci moi în vântul de miazăzi, fiecare simţind cât
121 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

de frumoasă este viaţa pe care un colţ urât mirositor ar putea să o


curme într–o clipită, dacă lucrurile ar lua o întorsătură urâtă.
Mistreţul nu îşi exprima zgomotos furia. Nu se dezlănţui niciun
tărăboi, nu se auzi niciun scâncet de câine. Dar la vreo sută de iarzi de
Wart, la marginea luminişului, se ivi ca din senin o siluetă neagră. în
primele câteva clipe, nici nu păru să fie un mistreţ. Apăruse prea repede
ca să mai pară a fi ceva. Apoi se repezi la Sir Grummore, înainte ca Wart
să se dezmeticească.
Silueta neagră ţâşni prin zăpadă, azvârlind în urmă norişori dalbi. Sir
Grummore – el însuşi o siluetă neagră pe fundalul imaculat al zăpezii –
făcu iute o tumbă, azvârlind în sus un nor de nea. Vântul de
miazănoapte aduse până la el un grohăit sonor, însă nicio bufnitură,
apoi mistreţul dispăru. Abia după ce fiara se făcu nevăzută, şi niciun
moment mai devreme, Wart descoperi anumite lucruri despre ea, lucruri
pe care nu avusese vreme să le observe cât mistreţul fusese acolo. îşi
reaminti creasta de peri ţepoşi ridicată pe spinarea ca o lamă de cuţit, o
străfulgerare de colţ, coastele ieşite în afară, capul plecat până aproape
de pământ şi flacăra dintr–un ochi mic şi roşu.
Sir Grummore se ridică teafăr, scuturându–se de omăt şi bombănind
că suliţa era de vină. Pe zăpada ce îmbrăca pământul se vedeau câteva
picături înspumate de sânge. Jupan Twyti duse cornul la buze. Alanii
fură eliberaţi în sunetul vioi al chemării din corn care inunda pădurea,
apoi întregul tablou se puse în mişcare. Limerii care scoseseră mistreţul
din bârlog primiră îngăduinţa să îl hăituiască, pentru a–i face mai
dornici de muncă. Alanii galopau hămăind prin troiene, iar restul
câinilor lătrau tânguitor.
Toată lumea începu să strige şi să alerge.
― Avoy, avoy! strigau hăitaşii. Shahou, shahou!Avaunt, sire, avaunt!77
― Swef, swef!85 striga jupan Twyti îngrijorat. Uşurel, domnilor, faceţi
loc câinilor, vă rog.
― Pe onoarea mea! striga şi Regele Pellinore. A văzut careva încotro a
luat–o? Ce zi fantastică, mă rog! Sa sa cy avaunt, cy sa avaunt, sa cy
avaunt!78
― Ţine–te bine, Pellinore! striga Sir Ector. Las' câinii, omule, las' câinii.
Nu pot să–l prinzi singur. Il
est hault. Il est hault!79
― TU est ho! strigară, ca un ecou, hăitaşii.
― Tilly–ho, cântară copacii.

77 Strigăte de îndemn pentru câinii eliberaţi, dar şi pentru vânători. Toate aceste îndemnuri sunt în anglo—normandă şi sunt descrise atât în cartea lui
Edward de Norwich, The Master of Game, cât şi în tratatul lui William Twiti, The Art of Hunting. 85 Strigăt de vânătoare care înseamnă „uşurel, uşurel".
78 „înainte, domnule, înainte!".
79 „S—a ridicat!" (Hault este forma arhaică a lui haut, „sus" în limba franceză), cu referire la faptul că mistreţul se ridicase din bârlog.
122 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Tally–ho80, murmurară îndepărtatele troiene când de pe ramurile


grele, tulburate de vibraţii, lunecară pe pământul amuţit ghemotoace
albe şi tăcute de pudră strălucitoare.
Wart se trezi alergând alături de jupan Twyti.
Într–un fel, era ca o vânătoare de iepuri, dar una care se desfăşura
într–o pădure unde până şi să te mişti se dovedea, uneori, foarte dificil.
Totul depindea de muzica lătrăturilor şi de notele scoase de cornul
vânătorului, care vestea astfel unde era şi ce făcea. În lipsa lor, terenul
câştigat s–ar fî pierdut în două minute. Şi chiar cu ele, în trei minute se
pierdu cam jumătate.
Wart nu se dezlipea de Twyti. Se mişca la fel de iute ca maestrul
vânător, pentru că, deşi bărbatul avea avantajul experienţei de–o viaţă,
statura micuţă a băiatului îi permitea să depăşească obstacolele, la asta
adăugându–se lecţiile domniţei Marian. Wart observă că şi Robin se
ţinea de ei, mormăitul lui Sir Ector şi behăielile Regelui Pellinore
pierzându–se curând în depărtare. Sir Grummore renunţase mai de
mult, după ce fusese lăsat fără suflare de întâlnirea cu mistreţul, iar
acum se aţinea în ultimele rânduri, declarând că suliţa lui nu mai era la
fel de ascuţită. Kay rămăsese cu el, ca să nu se rătăcească. Hăitaşii o
apucaseră pe alt drum, fiindcă înţeleseseră greşit sunetele cornului.
Merlyn îşi rupsese nădragii şi se oprise ca să–i cârpească printr–o vrajă.
Maestrul armurier îşi umflase aşa de tare pieptul, strigând Tally–ho şi
spunându–le tuturor încotro ar trebui să alerge, încât îşi pierduse orice
simţ de orientare şi acum conducea în direcţia greşită un nefericit grup
de săteni, în şir indian şi pas alert, cu genunchii la piept. Hob nu
abandonase nici el. –Swef, swef! gâfâia vânătorul, vorbind cu Wart de
parcă băiatul ar fi fost unul dintre câinii lui. Nu aşa repede,
domnişorule, n–auzi că ies din rând?
Chiar în timp ce vorbea, Wart băgă de seamă că lătrăturile se auzeau
din ce în ce mai slab, dar erau tot mai certăreţe.
― Opriţi–vă, zise Robin, că altfel ne prăvălim drept peste el.
Apoi nu se mai auzi niciun lătrat.
― Swef, swef! strigă jupan Twyti cât îl ţinea gura. Sto arere, so howe,
so howe!81
Şi duse cornul la buze, sunând grăbit adunarea. îi răspunse un singur
lătrat, scos de unul dintre Umeri.
― Hoo arere!82 strigă iarăşi vânătorul.
Lătratul limerului deveni tot mai încrezător, ezită, apoi se ridică la
intensitatea unui hămăit adevărat.
― Hoo arere! înapoi, prietene. La Beaumont cel viteaz! 83 Ho moy, ho
moy, hole, hole, hole, hole!84
80 Interjecţie specifică englezei britanice, care îşi are originea în vânătoarea cu vulpi. Ea semnala că animalul a fost zărit. Este totodată o corupere a lui Il
est hault.
81 „Veniţi înapoi!", îndemn adresat câinilor care s—au luat după o urmă de miros greşită.
82 „Treceţi înapoi!", îndemn folosit pentru a rechema câinii care au ieşit prea repede din coteţ.
83 Un strigăt care îndeamnă câinii să se grupeze în jurul celui pe nume Beaumont şi să îl urmeze în direcţia corectă.
84 Strigăt de încurajare pentru limerii care hăituiesc un cerb.
123 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Limerul fu acoperit de lătrăturile înalte, ca de tenor, ale celorlalţi câini.


Zgomotele crescură până la intensitatea unei frenezii totale, în cor
inserându–se şi tunetul setos de sânge al alanilor.
― L–au prins, spuse scurt Twyti, şi cei trei oameni porniră iarăşi în
goană, vânătorul sunând încurajator din corn: Trut – trut – tururut.
Într–un desiş, mistreţul stătea la pândă. Se proptise cu picioarele din
spate în despicătura unui arbore doborât de furtună, o poziţie
inexpugnabilă. Era pregătit să se apere, cu buza de sus încreţită într–un
rânjet fioros. Sângele din rana pe care i–o făcuse Sir Grummore la umăr
curgea din belşug, picurând în jos pe picior, iar spuma de la bot cădea
pe zăpada afânată şi o topea. Ochii micuţi ai fiarei aruncau priviri
scurte în toate direcţiile. Câinii şedeau în cerc şi lătrau, iar Beaumont,
cu spinarea frântă, se zvârcolea la picioarele mistreţului. Acesta nu îi
mai dădea nicio atenţie ogarului scos din luptă. Era o siluetă neagră,
însângerată şi spumegând de furie.
― Haideţi, spuse vânătorul şi înainta cu suliţa ridicată.
Câinii, încurajaţi de strigătul omului, se apropiau şi ei, pas cu pas, de
mistreţ.
Tabloul se schimbă cu viteza unui castel din cărţi de joc care se
prăbuşeşte. Mistreţul nu mai stătea la pândă, ci se năpustea spre jupan
Twyti. Aianii îl împresurară, înfigându–i zdravăn colţii în umăr, picior ori
gâtlej, astfel că acum spre vânător se prăvălea nu un mistreţ, ci un
ghem de animale. Omul nu îndrăzni să folosească suliţa, de teamă să
nu îşi rănească ogarii. Ghemul mistreţului continua să se rostogolească,
nestingherit de prezenţa câinilor. Twyti dădu să întoarcă arma, pentru a
încerca să oprească atacul cu partea neascuţită, dar nu mai apucă, fiind
izbit în plin. Făcu un salt înapoi, se împiedică de o rădăcină şi se trezi
dedesubtul bătăliei dintre mistreţ şi câini. Wart ţopăia pe margine,
fluturându–şi disperat arma, dar nu îndrăznea s–o înfigă nicăieri. Robin
aruncă suliţa, scoţând sabia din aceeaşi mişcare, păşi în mijlocul
învălmăşelii şi, foarte calm, apucă un ogar de un picior. Câinele nu
dădu drumul prăzii, însă în locul de unde îl desprinsese Robin se crease
o spărtură. În această spărtură se cufundă lin sabia, o dată, de două
ori, de trei ori. Mistreţul, cu ogarii în spinare, se împletici, îşi reveni, se
împiedică din nou, apoi se lăsă greoi într–o rână. Vânătoarea se
terminase.
Cu mişcări lente, jupan Twyti îşi scoase un picior de sub mistreţ, se
ridică, îşi apucă genunchiul cu mâna dreaptă, îl întoarse curios pe toate
părţile, dădu aprobator din cap, apoi îşi îndreptă spatele. Ridică suliţa
şi, fără o vorbă, se apropie şchiopătând de Beaumont. Îngenunche,
aşeză capul ogarului în poală, apoi începu să–l mângâie şi să–i
şoptească „La Beaumont. Uşurel, Beaumont, mon amy85. Oyez d86

85 „Prietene".
86 „Uită—te la".
124 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Beaumont cel viteaz. Swef, le douce Beaumont, swef, swef.87


" Beaumont îi lingea mâna, dar nu putea să dea din coadă. Vânătorul îi
făcu semn din cap lui Robin, care aştepta în apropiere, şi se uită ţintă în
ochii câinelui.
― Bunul, curajosul meu Beaumont, dormi în pace, bătrâne prieten,
câine inimos şi bun.
Şi sabia lui Robin îl ajută pe Beaumont să părăsească această lume şi
să se ridice la stele, unde să alerge liber împreună cu Orion şi să se
rostogolească printre aştri.
Wart preferă să nu îl privească pe jupan Twyti câteva clipe. Straniul
omuleţ în haine de piele se ridică tăcut şi alungă cu mişcări energice
ogarii de pe trupul mistreţului, aşa cum făcuse de atâtea ori. Duse
cornul de vânătoare la buze şi sună de patru ori prelung, a moarte. Dar
suna din alte pricini decât de obicei şi îl sperie pe Wart, căci părea să
lăcrimeze.
Moartea mistreţului îi adună în scurt timp şi pe cei întârziaţi. Hob era
deja acolo, apoi veni Sir Ector, croindu–şi drum cu suliţa prin desişurile
de ferigi, pufnind plin de importanţă şi strigând:
― Bravo, Twyti! Splendidă vânătoare, chiar foarte. Aşa se hăituieşte o
jivină a codrului. Ce greutate are? Ceilalţi picară şi ei, în grupuri mici,
Regele Pellinore ţopăind şi strigând în gura mare Tally–ho!
Tally–ho! Tally–ho!, fiindcă nu era la curent cu ultimele noutăţi. Când i
se aduse la cunoştinţă că vânătoarea se încheiase, se opri şi întrebă cu
voce stinsă „Tally–ho, mă rog?", apoi se cufundă iarăşi în tăcere. Într–un
târziu ajunse şi grupul de săteni conduşi de sergent, tot în şir indian şi
cu genunchii la piept, sărmanii fiind opriţi în mijlocul luminişului de
căpetenia care îi lămuri că numai datorită lui nu se rătăciseră. Merlyn
apăru ţinându–şi cu mâna pantalonii de alergare, fiindcă vraja nu îi
reuşise. Sir Grummore se apropie şchiopătând, însoţit de Kay, şi spuse
că fusese un vânat cum rar i–a fost dat să vadă, deşi nu îl văzuse, după
care începu fără întârziere munca de măcelar a ”desfacerii”.
Asta a stârnit un pic de agitaţie. Regele Pellinore, care nu fusese
tocmai în apele lui întreaga zi, comise greşeala fatală de a întreba când
îşi vor primi ogarii prada. Acum, după cum ştim cu toţii, pradă este şi
partea de măruntaie etc. oferită câinilor de vânătoare pe pielea
animalului ucis (sur le quir), şi după cum ştie toată lumea, un mistreţ
omorât nu este jupuit. Este golit de măruntaie fără a i se jupui pielea, şi
dacă nu e piele, nu e nici premiu. Ştim cu toţii că, în acest caz, ogarilor
li se oferă un fouail, adică un amestec fiert de măruntaie şi pâine, şi că
sărmanul Rege Pellinore evident folosise un termen greşit.
În consecinţă, fu silit să se aplece de şale deasupra fiarei ucise şi, în
uralele asistenţei, monarhului revoltat îi fu administrată o chelfăneală
zdravănă cu latul săbiei lui Sir Ector.

87 „Uşurel, drag Beaumont, uşurel".


125 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Sunteţi o haită de nemernici afurisiţi, asta cred, zise Regele, apoi se


afundă, bombănind, în pădure.
Mistreţul fu desfăcut în bucăţi, iar câinii răsplătiţi, apoi hăitaşii, care
sporovăiau în grupuri, stând în picioare, fiindcă s–ar fi udat dacă s–ar fi
aşezat în zăpadă, se ospătară cu merindele aduse în coşuri de tinerele
doamne de la castel. Se dădu cep unui butoiaş de vin, pus la dispoziţie
prin grija lui Sir Ector, şi toată lumea bău pe săturate. Picioarele
mistreţului fură legate laolaltă, printre ele fu strecurată o prăjină de
lemn, şi vânatul fu ridicat pe umerii a doi bărbaţi solizi. William Twyti se
trase puţin în spate şi foarte amabil sună din corn, vestind întoarcerea.
Tocmai atunci reapăru şi Regele Pellinore. Îl auziră chiar înainte să îl
vadă, fiindcă monarhul strivea în calea lui tufele desfrunzite şi striga în
gura mare:
― Pe cinstea mea! Veniţi de îndată aici! S–a petrecut ceva înfiorător!
Se ivi la marginea poienii – o apariţie dramatică – tocmai când o
creangă mişcată din loc îşi golea încărcătura mult prea grea de omăt,
drept în creştetul lui. Răzbătu din movila albă, de parcă aceasta nici n–
ar fi existat, continuând să strige „Pe cinstea mea!".
― Ce este, Pellinore? îi răspunse Sir Ector, pe acelaşi ton.
― Ah, veniţi repede! ţipă Regele şi, răsucindu–se cu un aer distrat, pieri
din nou în adâncul codrului.
― Oare se simte bine, întrebă Sir Ector, ce credeţi?
― Nevricos personaj, observă Sir Grummore. Foarte.
― Mai bine mergem să vedem ce face. Procesiunea se urni amorţită din
loc, în direcţia în care se topise Regele Pellinore, nefăcând altceva decât
să se ţină după urmele proaspete din zăpadă.
Spectacolul ce li se înfăţişă dinaintea ochilor îi luă prin surprindere.
Regele şedea în mijlocul unui tufiş chel de grozamă, iar din ochi îi
curgeau lacrimi şiroaie. în poală ţinea un imens cap de şarpe, pe care îl
mângâia. în continuarea capului era un trup lung, subţire şi galben, cu
pete din loc în loc. La rândul său, trupul se continua cu nişte picioare
ca de leu şi copite de căprioară.
― Gata, gata, repeta el întruna. Nu am vrut să te părăsesc de tot. Dar
voiam şi eu să dorm puţin într–un pat cu saltea de pene. M–aş fi întors,
cu siguranţă m–aş fi întors. Of, te rog, nu muri, Bestie, nu mă lăsa fără
scârne!
Când îl văzu pe Sir Ector, Regele prelua imediat frâiele situaţiei.
Disperarea îl făcuse autoritar.
― Ei bine, Ector, exclamă el, nu sta ca un fleţ! Adu–mi de îndată
butoiaşul cu vin.
Butoiaşul fu adus şi i se turnă Bestiei Rătăcitoare o duşcă zdravănă.
― Sărmana creatură, zise Regele Pellinore, indignat. Se topea de dor şi
jale, se topea de–a–n picioarelea, fiindcă nu o mai băga nimeni în
seamă. Cum de–am putut să stau atâta la Sir Grummore şi să nu mă
gândesc măcar o dată la Bestia mea, nu pot să–mi închipui. Uitaţi–vă la
126 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

coastele ei, vă rog. Ca nişte doage de butoi. Şi cum zace singurică în


zăpadă, parcă fără chef de viaţă. Haide, Bestie, încearcă să mai iei o
înghiţitură din asta. O să îţi facă bine. Să mă lăfăi într–un pat moale,
adăugă monarhul muncit de remuşcări, uitându–se urât la Sir
Grummore, ca o... ca o plăcintă!
― Dar cum de... cum de ai găsit–o? se bâlbâi Sir Grummore.
― Din întâmplare. Şi în niciun caz datorită dumitale. Auzi, să alergăm
de colo, colo, ca nişte idioţi, şi să ne pocnim reciproc cu săbiile. Am dat
peste ea în tufişul ăsta de grozamă, plină de zăpadă pe sărmănelul ei
spate, cu lacrimi în ochi şi fără un suflet iubitor pe lume. Asta se
întâmplă când rătăceşti calea în viaţă. înainte, totul era la locul lui. Ne
trezeam în acelaşi timp, plecam în urmărire la program fix şi ne culcam
la zece şi jumătate. Acum, uită–te la ea. E la pământ. Iar dacă moare, o
să fie numai din vina dumitale.
A dumitale şi a patului dumitale.
― Dar, Pellinore! protestă Sir Grummore...
― Tacă–ţi gura, îi tăie vorba Regele. Nu sta acolo, behăind ca un netot,
omule. Fă ceva. Mai adu o prăjină, să o cărăm pe sărăcuţa Lătrătoare
acasă. Ector, chiar n–ai pic de minte? Trebuie să o ducem acasă, lângă
vatra din bucătărie. Trimite pe cineva să pregătească nişte pâine şi lapte
cald. Iar dumneata, Twyti, sau cum ţi–oi zice, lasă trompeta aia şi dă
fuga după nişte pături groase.
Când ajungem acasă, încheie Regele Pellinore, în primul rând trebuie
să îi dăm o masă hrănitoare şi apoi, dacă se simte mai bine până
dimineaţă, îi las un avans de câteva ceasuri şi iuhuuu, ne întoarcem la
viaţa frumoasă de odinioară. Ce zici de asta, Lătrătoareo, ai? Tu o iei pe
drumu' ăl mare, iar eu pe drumeagu' ăl mic, aşa–i? Haide, Robin Hood,
sau cine oi mai fi şi tu – poate crezi că nu ştiu, dar ştiu – nu te mai
sprijini în arc, cu aerul ăla de cioplitură în lemn. Revino–ţi, omule, şi ia
grămada aia de muşchi de–şi spune sergent, să te ajute s–o cari. Aşa,
ridicaţi–o uşurel. Haideţi, nerozilor, şi cu grijă, să nu vă împiedicaţi.
Saltele umplute cu pene şi pradă pentru câini, într–adevăr – numai
prostii. Haideţi, avansaţi, mergeţi, în pas vioi, marş! Creiere umplute cu
pene, asta e, cu asta mă lupt. Cât despre dumneata, Grummore, adăugă
Regele, chiar dacă încheiase deja, n–ai decât să te lăfăi în patul ăla
moale, până te–oi înăbuşi.
127 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL XVII

― Cred că a sosit vremea, zise Merlyn într–o după–amiază, privindu–l


peste rama ochelarilor, să mai primeşti o doză de educaţie. Şi anume,
despre curgerea Timpului.
Era o după–amiază de primăvară timpurie, iar priveliştea care se zărea
de la fereastră era încântătoare. Mantaua albă a iernii dispăruse,
luându–i în trena ei pe Sir Grummore, jupan Twyti, Regele Pellinore şi
Bestia Rătăcitoare, care îşi revenise complet după tratamentul cu
bunătate, pâine şi lapte, şi o tulise prin zăpadă, dând toate semnele de
recunoştinţă. După numai două ceasuri plecă şi entuziastul Rege.
Odată ajunsă la marginea domeniului de vânătoare, bestia fusese
văzută de străjile de pe zidurile castelului, încurcându–şi cu mare
ingeniozitate urmele din stratul de omăt. Alerga de–a–ndăratelea, sărind
douăzeci de paşi în lături, ştergând apoi dârele cu coada, căţărându–se
pe crengi orizontale şi făcând cu vădită bucurie o mulţime de alte
şiretlicuri. Străjerii îl zăriră şi pe Regele Pellinore – care închisese ochii
şi numărase disciplinat până la zece mii, cât ţinuseră giumbuşlucurile
Bestiei – ajungând în zona dificilă şi uitându–se năuc în jur, apoi
galopând în direcţia greşită, târând după el căţeaua de vânătoare.
Era o după–amiază încântătoare. Dincolo de fereastra sălii de clasă,
zadele din îndepărtatul codru îşi îmbrăcaseră deja straiele de–un verde
orbitor, pământul scânteia şi se umfla de milioane de stropi, şi toate
neamurile de păsări cântătoare din lume se întorseseră la cuiburi.
Sătenii ieşeau seara prin grădini să pună mazăre şi fasole şi se părea că,
odată cu aceste munci presante şi cu apariţia melcilor (concomitent cu
sădirea boabelor), mugurii, mieii şi păsările, toate fiinţele vii uneltiseră
să iasă din ascunzători.
― Ce ţi–ar plăcea să fii? întrebă Merlyn.
Wart se uită pe geam, ascultând cântecul înrourat al sturzului.
― Am mai fost o dată pasăre, zise el, dar numai în adăpostul şoimilor
şi la vreme de noapte, şi nu am apucat să zbor. Deşi nu e bine să treci
prin aceeaşi lecţie de două ori, crezi că aş putea să mă prefac în pasăre,
ca să aflu cum este?
Se molipsise de morbul dragostei de păsări, o boală obişnuită la vreme
de primăvară şi care uneori duce la excese extravagante, cum ar fi
cuibăritul.
― Nu văd niciun motiv care să te împiedice, răspunse vrăjitorul. Ce–ar
fi să încerci noaptea?
― Dar noaptea dorm toate.
― Cu atât mai bine, vei avea prilejul să le vezi fără să le sperii. Ai putea
să mergi chiar în seara asta, cu Arhimede, care îţi va povesti totul
despre păsări.
― Ai fi aşa de bun, Arhimede?
128 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Mi–ar face mare plăcere, răspunse huhurezul. Chiar aveam chef de o


plimbărică.
― Ştii cumva, întrebă Wart, cu gândul la sturz, de ce cântă păsările
sau cum? E o limbă?
― Fireşte că este o limbă. Nu e o limbă cu greutate, precum aceea
vorbită de oameni, dar este cuprinzătoare.
― Gilbert White remarcă, interveni Merlyn, sau va remarca, spune cum
vrei, că „limbajul păsărilor este unul străvechi şi, asemeni altor moduri
de exprimare străvechi, deşi spune puţine, înţelesurile sunt adânci". Mai
zice undeva şi că „în anotimpul împerecherii, ciorile încearcă uneori, în
veselia ce le cuprinde inimile, să cânte, dar fără izbândă".
― Îmi plac foarte mult ciorile, zise Wart. Ciudat, însă cred că sunt
păsările mele preferate.
― De ce? îl întrebă Arhimede.
― Păi, îmi plac. îmi place neruşinarea lor.
― Părinţi neglijenţi, cită Merlyn, cuprins de elanuri didactice, şi copii
neruşinaţi, făţarnici.
― Este adevărat, recunoscu Arhimede, gânditor, că toate corvidele au
un simţ al umorului deplasat. Wart începu să explice.
― Îmi place cum se bucură de zbor. Nu zboară pur şi simplu, ca alte
păsări, ci o fac pentru că le distrează. Este încântător să le priveşti cum
se cuibăresc seara să doarmă, veselindu–se în stoluri şi făcând glume
deocheate şi sărind una la alta în chip atât de vulgar. Se întorc cu burta
în sus, uneori, şi fac tumbe în aer, doar ca să se prostească sau pentru
că au uitat că sunt în plin zbor şi încep să se scarpine de purici, fără să
se gândească.
― Sunt păsări inteligente, încuviinţă Arhimede, în ciuda umorului de
joasă speţă. Sunt unul dintre puţinele neamuri care au un parlament şi
orânduire socială, să ştii –Vrei să spui că au legi?
― Fireşte. Se întrunesc toamna, pe un câmp, şi acolo îşi dezbat legile.
― Ce fel de legi?
― O, păi sunt legi pentru apărarea coloniei, pentru căsătorie şi aşa mai
departe. Nu ai voie să te căsătoreşti în afara coloniei, iar dacă îţi pierzi
totuşi orice urmă de ruşine si aduci o fecioară de abanos dintr–o colonie
învecinată, cuibul îţi este făcut bucăţi într–o clipită. Te silesc să te muţi
la periferie, ştii? Iată de ce toate coloniile sunt înconjurate de cuiburi
răzleţe, construite la mulţi copaci depărtare. –Şi îmi mai place curajul
lor, spuse Wart. Or fi ele hoaţe, or juca ele renghiuri, s–or certa şi s–or
bate zgomotos, dar au îndrăzneala de a–şi înfrunta duşmanii. Cred că e
nevoie de mult curaj să taberi pe un şoim, chiar dacă eşti într–o gloată.
Şi nici atunci nu se lasă de glume.
― Sunt o gloată, zise Arhimede cu dispreţ suveran. Ai ales cuvântul
potrivit.
― Da, dar sunt o gloată veselă şi îmi place de ele.
129 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Care este pasărea ta preferată? interveni Merlyn politicos, ca să


împiedice un conflict. Arhimede cugetă o vreme, apoi răspunse:
― Ei bine, este o întrebare dificilă. Este ca şi cum te–aş întreba pe
dumneata de cartea preferată. Până la urmă totuşi, cred că sunt nevoit
să prefer porumbelul.
― La cină?
― Intenţionam să las de–o parte acest aspect, observă huhurezul pe un
ton ce sugera că subiectul nu e tocmai unul civilizat. De fapt,
porumbelul este hrana preferată a tuturor prădătorilor, dacă sunt
îndeajuns de mari să îl doboare, însă eu mă gândeam numai la
obiceiurile sale domestice.
― Descrie–le.
― Porumbelul, începu Arhimede, este un fel de quaker 88. Se îmbracă
doar în straie cenuşii. Copil ascultător, soţ credincios şi părinte înţelept,
ştie, asemeni tuturor filozofilor, că soarta îi este potrivnică omului. De–a
lungul veacurilor, a deprins ca nimeni altul arta evadării. Niciun
porumbel nu a comis vreodată vreun act de agresiune şi nici nu s–a
întors împotriva persecutorilor săi, dar, pe de altă parte, nicio altă
pasăre nu se pricepe la fel de bine să le scape. A învăţat să pice dintr–un
copac de partea opusă omului şi să zboare la rasul pământului, ca să fie
mereu un tufiş între ei. E maestru în estimarea distanţelor. Vigilenţi,
prăfuiţi, mirositori şi cu pene fragile, astfel încât niciun câine nu se
îndeamnă să îi ia în gură, protejaţi împotriva alicelor de aceste pene, ca
de o armură vătuită, porumbeii îşi gânguresc unul altuia cu o dragoste
adevărată, îşi hrănesc cu devotament puii ascunşi cu isteţime, şi fug de
agresor cu înţelepciune – eterna cursă a iubitorilor de pace, care fug în
căruţele cu coviltir din calea indienilor sângeroşi. Sunt individualişti
iubitori, care supravieţuiesc forţelor masacrului numai cu înţelepciunea
evadării. Ştiai, adăugă Arhimede, că o pereche de porumbei se
cuibăreşte numai cap la coadă, pentru a putea fi atentă în ambele
direcţii?
― Ştiu că porumbeii noştri domestici fac asta, răspunse Wart.
Bănuiesc că motivul pentru care oamenii tot încearcă să îi omoare este
lăcomia fără măsură a acestor păsări. Ce îmi place la porumbeii
sălbatici este plesnetul aripilor lor și cum, în timpul zborurilor de
curtare, se înalţă spre cer, apoi îşi strâng aripile şi se prăbuşesc, astfel
încât zborul lor seamănă cu al ciocănitorilor.
― Nu prea seamănă cu al ciocănitorilor, observă Merlyn.
― Nu, nu prea, recunoscu Wart.
― Dumitale ce pasăre îţi place? întrebă Arhimede, simţind că şi
stăpânului trebuie să i se îngăduie să vorbească.

88 Membru al unei denominaţii protestate cunoscută şi sub denumirea de Societatea Religioasă a Prietenilor, înfiinţată de britanicul George Fox la
jumătatea secolului al XVII—lea. „Quaker", „cel care tremură", a fost iniţial un termen peiorativ folosit la adresa acestor credincioşi, trimiţând la obiceiul
lor de a tremura la auzul numelui lui Dumnezeu. Ulterior, „quaker" a ajuns titulatura semioficială a denominaţiei cunoscută pentru viaţa simplă, hainele
modeste, pacifismul şi opoziţia faţă de sclavie a membrilor săi.
130 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Merlyn îşi împreună degetele ca Sherlock Holmes şi răspunse fără


întârziere:
― Preferatul meu este piţigoiul. Amicul meu, Linnaeus 89, îi spune
coelebs sau pasărea celibatară. Stolurile au destulă minte încât să se
despartă pe timp de iarnă, astfel încât toţi masculii sunt într–un stol şi
toate femelele, în celălalt. Iarna, cel puţin, domneşte o pace absolută.
― Conversaţia, sublime Arhimede, a pornit de la întrebarea: ştiu
păsările să vorbească?
― Un alt amic de–ai mei, se grăbi Merlyn să spună, pe cel mai erudit
ton al său, susţine, sau va susţine, că discuţia pe marginea chestiunii
limbajului păsărilor pleacă de la ideea de imitaţie. Ştiţi, Aristotel atribuie
tragedia imitaţiei.
Arhimede oftă adânc şi remarcă pe un ton profetic:
― Mai bine spune tot ce ai de spus.
― Iată cum stau lucrurile, începu Merlyn. Vânturelul se repede asupra
unui şoarece, iar sărmanul şoarece, ţintuit în ghearele ca nişte piroane,
îşi strigă durerea de moarte: chiii! Următoarea dată când vânturelul
zăreşte un şoarece, sufletul lui strigă „chiii", din spirit de imitaţie. Un alt
vânturel, poate perechea lui, soseşte atras de strigăt şi, după câteva
milioane de ani, toţi vântureii ajung să se strige unii pe alţii, cu o
tonalitate proprie lor, „chiii–chiii–chiii".
― Nu poţi să faci o poveste întreagă plecând de la o singură pasăre,
obiectă Wart.
― Nici nu vreau. Şoimii strigă întocmai ca prada lor. Raţele sălbatice
orăcăie asemeni broaştelor cu care se hrănesc şi ţipă la fel ca ele, atunci
când simt în pericol. Feluritele soiuri de păsăruici imită sunetul
seminţelor sparte, iar ciocănitoarea, pe acela al bătăilor în trunchiurile
copacilor, atunci când sunt în căutare de insecte.
― Dar nu toate păsările cântă aceeaşi notă!
― Nu, bineînţeles că nu. Chemarea se naşte din imitaţie şi apoi, prin
repetarea ei la nesfârşit, se dezvoltă felurite tipuri de cântece.
― Înţeleg, răspunse Arhimede cu răceală. Şi eu?
― Ei, ştii foarte bine, zise Merlyn, că şoarecele–de–câmp asupra căruia
taberi face „chiiiţ!". Iată de ce puii speciei tale strigă „chiii–hiţ!".
― Şi adulţii? se interesă Arhimede, sarcastic.
― Huuu–ruuu, huuu–ruuu, strigă Merlyn, refuzând să se descurajeze.
Este evident, dragul meu. După prima lor iarnă, imită vântul care şuieră
printre copacii goi în care preferă să doarmă.
― Înţeleg, repetă Arhimede, mai rece ca niciodată. De data aceasta,
după cum se poate observa, nu mai este deloc o chestiune de imitare a
prăzii.

89 Cari Linnaeus (1707—l778), botanist, medic şi zoolog suedez, este considerat „părintele taxonomiei", adică al sistemului actual de clasificare şi numire
a organismelor (nomenclatura binară).
131 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ei haide, zise Merlyn. Pe lângă mâncare mai există şi alte lucruri pe


lume. Chiar şi păsările mai beau uneori, de exemplu, sau se bălăcesc în
apă. Din curgerea lină a râului se naşte trilul prigoriei.
― Îmi pare, zise Arhimede, că acum e vorba nu doar de ce mâncăm, ci
şi de ce bem sau auzim.
― Şi de ce nu?
― Mă rog, spuse huhurezul, resemnat.
― Găsesc ideea foarte interesantă, interveni Wart, ca să îşi încurajeze
dascălul. Dar cum se naşte un limbaj din aceste imitaţii?
― La început, sunetul este repetat, apoi apar variaţii. Nu cred că–ţi dai
seama de numeroasele semnificaţii pe care le au tonul şi ritmul vocii.
Dacă aş spune „Ce zi frumoasă", aşa, pur şi simplu, tu mi–ai răspunde
„Aşa este". Dar dacă aş zice „Ce zi frumoasă", cu glas mângâietor, ai
crede că sunt un om de treabă. Şi iarăşi, dacă aş spune „Ce zi
frumoasă", abia trăgându–mi sufletul, te–ai uita înjur să vezi ce m–a pus
pe goană. Iată cum a luat naştere limbajul păsărilor.
― Ai fi amabil, zise Arhimede, de vreme ce ştii atât de multe despre
asta, să ne spui câte lucruri suntem noi, păsările, în stare să exprimăm
schimbând tempoul şi accentul din variaţiunile cântecelor noastre? –O
mulţime de lucruri. Dacă sunteţi înamorate, strigaţi „chiii–hiţ" pe un ton
drăgăstos, sau cu mânie, dacă vreţi să vă provocaţi duşmanul sau îl
urâţi. Dacă nu ştiţi unde vă este partenerul, sau ca să abateţi atenţia
străinilor care zăbovesc în preajma cuibului vostru, strigaţi în
crescendo, ca o chemare. Dacă vă apropiaţi de vechiul cuib la vreme de
iarnă, scoateţi un „chiii–hiţ" drăgăstos, un reflex condiţionat la
amintirea momentelor plăcute, iar dacă mă apropii din senin de voi,
strigaţi în gura mare „chiii–hiţ, chiii–hiţ, chiii–hiţ", ca să daţi alarma.
― Dacă e vorba de reflexe condiţionate, observă Arhimede, acru, prefer
să caut un șoarece.
― Se poate. Iar când îl vei găsi, îndrăznesc să spun că vei scoate un alt
sunet caracteristic bufniţelor, însă rar amintit în tratatele de ornitologie.
Mă refer la „ţoc", sau sunetul pe care fiinţele umane îl scot, plescăind
din buze.
― Şi ce anume imită sunetul ăsta, dacă nu te superi?
― Frângerea oaselor şoarecelui, evident.
― Eşti un stăpân viclean, zise Arhimede, şi acest biet huhurez nu poate
face altceva decât să te ierte. Tot ce pot afirma din experienţă personală
este că lucrurile nu stau câtuşi de puţin aşa. Un piţigoi îţi poate spune
nu doar că e în primejdie, ci şi despre ce primejdie este vorba. Poate
spune „Ai grijă la pisică" ori „Ai grijă la şoim", ori „Ai grijă la huhurez",
cu uşurinţa cu care spui alfabetul.
― Nu neg asta. Eu îţi descriu numai începuturile limbii. Ce–ar fi să îmi
dai exemple de păsări ale căror chemări eu să nu le pot atribui unor
imitaţii timpurii?
132 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Caprimulgul90, zise Wart.


― Zumzetul aripilor de gândăcel, veni de–ndată replica dascălului.
― Privighetoarea! strigă Arhimede, în disperare de cauză.
― Ah, făcu Merlyn, lăsându–se în scaunul lui confortabil. Şi acum vom
imita cântecul plin de jale al iubitei noastre Proserpina 91, când se
trezeşte în toată frumuseţea ei lin curgătoare.
― Tiriii, spuse Wart aproape în şoaptă.
― Piuuu, adăugă huhurezul încetişor.
― Muzică! conchise magul extaziat, fără a putea să dea glas celui mai
modest început de imitaţie.
― Salutare, zise Kay, deschizând uşa sălii de clasă, îmi cer iertare că
am întârziat la ora de geografie. Mi–am încercat arbaleta pe câteva
păsăruici. Uite, am nimerit un sturz.

90 Caprimulgus europaeus, specie care trăieşte în zone deschise, aride, în rarişti ale pădurilor de conifere şi de amestec. Lungimea corpului este de 25—
30 de centimetri, iar greutatea de 50—l00 de grame. Are aripi foarte lungi, cu anvergura de 50—60 de centimetri. Are penajul gri—maroniu, iar silueta
aminteşte de a vânturelului.
91 Sau Persefona, în mitologia greacă, este fiica lui Zeus şi a zeiţei agriculturii, Demetra. Răpită de Hades/Pluto, zeul lumii de dincolo, şi dusă în regatul
său subpământean, ea devine, în ciuda împotrivirii mamei sale, regina infernului. Cum apucase să mănânce din hrana morţilor, ea nu se mai poate întoarce
definitiv în lumea celor vii, dar primeşte totuşi îngăduinţa de a trăi pe pământ, alături de Demetra, vreme de o jumătate de an. Persefona/Proserpina
devine, astfel, zeiţa primăverii şi a prosperităţii.
133 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL XVIII

Wart veghea întins în pat. Fusese sfătuit să aştepte până adormea Kay,
moment în care Arhimede avea să îi aducă vraja lui Merlyn. De sub
uriaşa blană de urs, se uita pe fereastră la stelele de primăvară, care îşi
pierduseră strălucirea îngheţată, metalică, şi păreau mai rotunde, mai
pline, ca scăldate în rouă. Era o noapte minunată, fără ploaie sau urmă
de nor. Cerul dintre stele era croit din cea mai grea şi mai somptuoasă
catifea, încadrate de fereastra adâncă dinspre apus, Alde–baran şi
Betelgeuse 92 îl fugăreau pe Sirius la marginea orizontului, câinele–stea
privind în urmă la stăpânul său, Orion 93, care însă nu răsărise. Tot prin
fereastră se strecurau şi adierile parfumurilor nopţii, coacăzii, cireşii
sălbatici, prunii şi gherghinele fiind deja în floare, dar şi trilurile a nu
mai puţin de cinci privighetori care, aciuate în coroanele arborilor din
apropiere, se întreceau în măiestrie.
Wart şedea întins pe spate, doar pe jumătate acoperit cu blana de urs
şi cu mâinile sub cap. Era prea frumos ca să doarmă şi prea cald să se
acopere cu totul. Se uita la stele, pierdut într–un soi de transă. Curând
avea să vină iarăşi vara, când putea să doarmă afară, pe creneluri, şi să
privească stelele plutind chiar deasupra lui, ca nişte fluturi de noapte,
iar în Calea Lactee, cel puţin, însoţite şi de ceva din praful aripilor de
fluture. Dar vor fi totodată şi atât de îndepărtate, încât gânduri de
nerostit despre spaţiu şi timpul infinit îi vor tăia răsuflarea, iar el se va
închipui urcând necontenit printre ele, mai sus şi mai sus, fără să le
ajungă, fără sfârşit, lăsând şi pierzând totul în viteza lină a spaţiului.
Arhimede îl găsi dormind buştean.
― Mănâncă–l, îi spuse huhurezul, şi îi dădu un şoarece mort.
Wart se simţea atât de ciudat că luă micuţa jivină îmblănită fără să
protesteze şi o aruncă în gură fără să îi treacă prin minte că ar putea fi
scârboasă. Astfel că nu fu deloc surprins să constate că e delicioasă şi
are un gust uşor fructat, de parcă ar fi mâncat o piersică în coajă, deşi,
fireşte, coaja piersicii e mult mai gustoasă decât pielea de şoarece.
― E timpul să mergem, zise huhurezul. Dă uşor din aripi şi sari pe
marginea ferestrei de colo, să te obişnuieşti puţin cu tine, înainte să ne
luăm zborul.
Wart îl ascultă. Sări spre prichiciul ferestrei şi în acelaşi timp bătu din
aripi ca să–şi ia mai mult avânt, aşa cum face un săritor în lungime
când flutură braţele. Ateriza pe prichici cu o bufnitură înfundată, dar
nu se opri la timp, așa că se prăvăli în sol.
― Asta, îşi zise vesel, e momentul în care îmi rup gâtul.
92 Aldebaran, sau Alfa Tauri, este cea mai strălucitoare stea din constelaţia Taurului. „Aldebaran" este denumirea dată de arabi acestei stele, însemnând
„Urmăritorul", deoarece ea urmăreşte roiul Pleiadelor în drumul lor pe boltă. Betelgeuse, sau Alfa Orionis, este a doua stea ca strălucire din constelaţia
Orion şi a noua de pe întreaga boltă cerească. Denumirea ei neştiinţifică este tot de origine arabă, arabii fiind recunoscuţi ca străluciţi astronomi.
93 Orion, sau „Vânătorul", o constelaţie din emisfera nordică, este în fapt vizibilă din orice punct de pe suprafaţa Pământului, motiv pentru care a fost
cunoscută tuturor civilizaţiilor străvechi. Sirius, sau „Steaua Câine", este parte din constelaţia Câinele Mare şi se remarcă prin strălucirea sa deosebită.
Constelaţia Câinele Mare se află în vecinătatea lui Orion, unele mitologii prezentând—o, alături de Câinele Mic, drept câinii acestuia de vânătoare.
134 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Foarte curios, însă nu părea deloc să ia viaţa în serios. Simţea zidurile


castelului prelingându–se rapid pe lângă el şi apa din şanţul de apărare
apropiindu–se. După o scurtă bătaie din aripi, pământul se cufundă
iarăşi în abis, ca apa dintr–o fântână adâncă. Dar forţa acelei bătăi se
epuiza într–o secundă, şi pământul începu din nou să crească. Mai fâlfâi
o dată, scurt. Era ciudat să înaintezi având sub tine mareea necontenită
a pământului, în tăcerea deplină a penelor ca nişte franjuri lungi.
― Pentru numele Cerului, gâfâi Arhimede, legănându–se în văzduhul
întunecat, nu mai zbura precum o ciocănitoare. Ai putea fi luat drept o
cucuvea, dacă s–ar fi importat şi la noi asemenea creaturi. Trebuie să îţi
iei avânt cu o singură bătaie scurtă din aripi. Apoi încă o bătaie scurtă,
chiar când începi să cazi, şi imediat îţi revii. Am ameţit încercând să mă
ţin după tine.
― Păi, zise Wart, nesăbuit, dacă nu mai fac aşa, o să cad de–a binelea.
― Idiotule, mormăi bufniţa. Flutură tot timpul din aripi, ca mine, în loc
să ţopăi aşa cu ele.
Wart ascultă şi mare îi fu mirarea să descopere că pământul era acum
stabil şi se mişca sub el fără să se încline, la o viteză constantă. în plus,
avea impresia că el nu se mişca deloc.
― Aşa–i mai bine.
― Ce curios arată totul, observă băiatul cu oarece mirare, acum că
avea răgazul să privească înjur.
Şi nu greşea – lumea arăta foarte curios. într–un fel, cea mai bună
descriere ar fi să o asemuim cu imaginea pe care o vede un fotograf prin
aparatul lui, negativul viitoarei fotografii, căci Wart percepea o nuanţă
în plus faţă de spectrul vizibil pentru ochiul omenesc. Un aparat foto cu
raze infraroşii surprinde imagini în întuneric pe care noi nu le vedem,
dar poate face poze şi pe lumină. La fel sunt şi bufniţele, fiindcă nu este
adevărat că văd numai noaptea. Văzul lor este la fel de ascuţit şi pe
lumină, doar că au avantajul de a vedea foarte bine şi pe întuneric. Aşa
că, firesc, preferă să vâneze la căderea serii, când alte creaturi sunt mai
mult sau mai puţin la mila lor. Lui Wart, copacii înverziţi i–ar fi părut
alburii în lumina soarelui, de parcă ar fi fost înveşmântaţi în flori de
măr, iar acum, la vreme de noapte, totul arăta la fel de straniu. Era ca şi
când ar fi zburat într–un crepuscul ce adusese peisajul la numitorul
comun al unei singure culori şi, aşa cum se întâmplă adesea la
crepuscul, era destul de întuneric.
― Îţi place? întrebă huhurezul.
― Îmi place foarte mult. Ştii, când am fost peşte, am observat că în apă
erau zone mai calde sau mai reci. La fel este şi în aer.
― Temperatura, zise Arhimede, variază în funcţie de vegetaţia de pe
fund. Pădure sau alge, deasupra lor e mereu cald.
― Acum înţeleg de ce reptilele care au renunţat la viaţa de peşte s–au
hotărât să devină păsări. E grozav de amuzant.
135 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Începi să pui lucrurile cap la cap, remarcă Arhimede. Te superi dacă


ne aşezăm puţin?
― Cum se face?
― Trebuie să încetineşti. Asta înseamnă să te înalţi până ce simţi că
pierzi din viteza de zbor şi atunci, chiar înainte să te rostogoleşti în gol...
ei bine, să te aşezi. N–ai observat că păsările zboară în sus ca să se
aşeze pe o creangă? Nu se lasă direct pe ea, ci plonjează pe dedesubt şi
apoi se înalţă. în punctul cel mai înalt al ascensiunii, se opresc şi se
aşază.
― Dar păsările aterizează şi pe pământ. Şi raţele care aterizează pe
apă? Ele nu se pot înălţa ca să se aşeze pe ea.
― Ei bine, este într–adevăr posibil să aterizezi pe suprafeţe netede, însă
e mai dificil. Trebuie să aluneci în timp ce încetineşti, fără să te opreşti o
clipă, apoi să îţi sporeşti rezistenţa la înaintare, făcând aripile căuş,
coborând picioarele, coada etc. Vei fi observat şi tu că puţine păsări fac
mişcarea asta cu graţie. Uite cum ţopăie cioara şi cum împroaşcă raţele
apa. Păsările cu aripi în formă de lingură, cum ar fi bâtlanul ori nagâţul,
par cele mai iscusite. De fapt, nici noi, bufniţele, nu suntem chiar
ruşinea ruşinilor. –Iar păsările cu aripi lungi – lăstunul mare, de pildă –
bănuiesc că sunt cele mai neîndemânatice, fiindcă nu se pot ridica deloc
de pe o suprafaţă plată, nu?
― Pricinile sunt altele, zise Arhimede, dar adevărul acesta este. Dar
chiar trebuie să vorbim în zbor? Mă cam lasă puterile.
― Şi pe mine.
― Bufniţele preferă să se aşeze la fiecare o sută de iarzi.
Wart imită mişcările lui Arhimede, care plonja spre creanga aleasă
pentru odihnă. îşi dădu drumul să cadă exact când ajunse deasupra ei,
în ultimul moment o prinse cu ghearele îmbrăcate în puf, se legănă
înainte şi înapoi de vreo două ori, şi descoperi că aterizarea îi reuşise.
Apoi îşi strânse aripile.
Cât Wart admiră neclintit priveliştea, Arhimede îi ţinu o prelegere
despre zborul păsărilor. îi spuse că, deşi lăstunul mare este un zburător
atât de bun încât poate să doarmă în zbor, şi cu toate că Wart însuşi se
declarase mare admirator al zborului ciorilor, adevăratul astronaut al
straturilor joase – care îi dădea clasă lăstunului – era nagâţul. Nagâţii, îi
explică el, sunt mari amatori de acrobaţii şi fac tot soiul de figuri –
piruete, întoarceri din zbor şi chiar rostogoliri – numai de dragul
eleganţei mişcării. Sunt singurele păsări care obişnuiesc să coboare
direct din zbor, cu excepţia, ocazional, a celui mai venerabil, mai cărunt
şi mai frumos dintre toţi astronauţii cu aripi – corbul. Wart nu era
aproape deloc atent la prelegere, ocupat, cum era, să se acomodeze cu
straniile tonuri de lumină, şi îl urmărea pe huhurez doar din colţul
ochiului. Căci prietenul lui, în timp ce vorbea, îşi căuta distrat ceva de
mâncare. Această căutare era un spectacol neobişnuit.
136 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Un titirez care pierde viteză descrie mai întâi nişte cercuri largi cu
capătul mai subţire, apoi cade într–o parte. Piciorul titirezului rămâne în
acelaşi loc, iar vârful face nişte cercuri tot mai mari şi mai mari, până se
opreşte. Ei bine, la fel se comporta şi Arhimede. Picioarele îi rămâneau
nemişcate, iar partea de sus a trunchiului se rotea neîncetat, cu
mişcările unui spectator la cinema, care încearcă să vadă filmul din
spatele unei doamne grase şi nu ştie care unghi ar fi mai bun. Cum
bufniţele sunt capabile şi să îşi întoarcă aproape de tot capul la spate, e
lesne de imaginat ce spectacol oferea.
― Ce faci? îl întrebă Wart.
În aceeași clipă, Arhimede se făcu nevăzut. Mai întâi o bufniţă care
vorbea despre nagâţi, acum nici urmă de bufniţă. Undeva, dedesubtul
lui, se auzi o bufnitură şi un foşnet de frunze, semn că torpila aeriană
plonjase drept în mijlocul unui tufiş, fără să ia în seamă obstacolele.
După numai un minut, huhurezul era iarăşi lângă el pe creangă,
rupând gânditor capul unei vrăbii moarte.
― Îmi dai voie să fac eu asta? întrebă Wart, înclinat spre cruzime.
― Să fiu sincer, răspunse Arhimede, aşteptând să termine de înghiţit
îmbucătura, nu, nu îţi dau voie. Şoarecele fermecat care te–a prefăcut în
bufniţă trebuie să îţi ajungă – în fond, ca om, ai mâncat toată ziulica –
iar bufniţele nu ucid din plăcere. Pe deasupra, misiunea mea este să îţi
fac un tur educativ, iar de îndată ce îmi termin gustarea, nu trebuie să
mai pierdem nicio clipă.
― Unde ai de gând să mă duci?
Arhimede îşi isprăvi vrabia, se şterse politicos la cioc de scoarţa
ramurii, apoi îşi întoarse privirile spre Wart. Ochii săi mari şi rotunzi
erau înveliţi, după cum spunea un celebru poet, într–o pojghiţă de
lumină, ca boaba de strugure în pojghiţa ei de pulbere purpurie.
― Acum, că ai învăţat să zbori, Merlyn vrea să mergi la gâştele
sălbatice.
Locul în care se trezi era cu desăvârşire neted. în lumea oamenilor
rareori vedem netezimi, copacii, casele, tufele dând peisajului un aspect
neregulat. Până şi iarba iese în relief, cu miriadele ei de fire. Aici însă, în
măruntaiele nopţii, noroiul neted, nesfârşit şi umed, era mai lipsit de
asperităţi ca o bucată de brânză. Şi nisip umed de–ar fi fost, tot ar fi
avut acele vagi urme lăsate de apă, asemănătoare cerului gurii voastre.
Această nesfârşită câmpie netedă era bântuită de o singură stihie –
vântul. Şi era o stihie în toată puterea cuvântului. Era o dimensiune, o
forţă a întunericului, în lumea oamenilor, vântul vine de undeva şi trece
pe undeva – printre copaci, străzi ori garduri vii. Aici, vântul venea de
nicăieri. Străbătea netezimea de niciunde, către niciun loc anume.
Orizontal, tăcut, cu excepţia unui bubuit ciudat, tangibil, infinit, îşi
scurgea pe netezimea ţărânei uluitoarea sa greutate. Ai fi putut să îl
masori cu un jalon. Linia lui cenuşie, titanică, era solidă şi nu se
vălurea nicăieri. Dacă îţi agăţai umbrela de ea, nu ar fi căzut.
137 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Wart, cu faţa la acest vânt, se simţea necreat. Cu excepţia masei de


sub picioarele palmate, umedă şi solidă, exista într–un nimic – un nimic
solid, ca haosul. Senzaţiile pe care le încerca erau acelea ale unui punct
din geometrie, care apare în mod misterios pe cea mai scurtă distanţă
dintre alte două puncte; sau acelea ale unei linii trasate pe o suprafaţă
plană, care are lungime, lăţime, dar nu şi adâncime. Fără adâncime! Era
însăşi esenţa adâncimii. Era forţă, curent, direcţie, un şuvoi planetar
fără puls, neclintit între două lumi.
Acestui purgatoriu profan îi fuseseră trasate şi graniţe. Departe, spre
răsărit, cam la o milă depărtare, se ridica un zid sonor neîntrerupt. Se
înălţa puţin, părând că se dilată şi se contractă, dar era de neclintit,
ameninţător, doritor de jertfe. Era însăşi marea cea mare şi nemiloasă.
La două nule spre apus, se vedeau trei lumini aşezate în triunghi. Erau
opaiţele firave care luminau colibele de pescari. Oamenii se treziseră
devreme să prindă fluxul din labirintul întortocheat al mlaştinii sărate,
ale cărei ape veneau, uneori, în contra oceanului. Acestea erau
trăsăturile absolute ale noii sale lumi – sunetul mării şi cele trei
luminiţe, întuneric, netezime, nemărginire, umezeală, iar în golful
nopţii, curentul vântului.
La crăpat de ziuă, premoniţia îi şopti băiatului că se află în mijlocul
unei mulţimi de fiinţe asemeni lui. Unele şedeau în noroiul pe care
marea furioasă, subţire, tălăzuitoare abia începuse a–l tulbura, altele
pluteau deja pe apă, trezite de ea, foarte aproape de valurile supărătoare
care se spărgeau de ţărm. Cele aşezate semănau cu nişte ceainice
pântecoase, cu ciocul ascuns în pene. Cele care înotau îşi fereau uneori
capul şi apoi îl scuturau. Câteva, trezindu–se în noroi, se ridicau şi
fluturau viguros din aripi. Adânca lor tăcere fu spartă de un dialog
gălăgios. Erau vreo patru sute pe întinderea aceea de culoarea ardeziei,
nişte creaturi splendide, gâştele numite gârliţe mari, pe care, odată ce
le–ai văzut, nu le mai poţi uita.
Pregătirile de zbor începeau cu mult înainte de răsăritul soarelui.
Familiile din sezonul de împerechere anterior se adunau în cârduri,
acestea la rândul lor tinzând să se alăture altora, poate sub comanda
unui bunic, a unui străbunic, ori a vreunei alte căpetenii recunoscute a
stolului. Odată formate cârdurile, în glasurile lor se strecura o uşoară
agitaţie. Capetele se întorceau când la dreapta, când la stânga, cu mici
smucituri. Purtate de vânt, se ridicau apoi în aer, câte paisprezece sau
patruzeci odată, vâslind în imensitatea neagră cu aripile acelea mari şi
slobozind un strigăt de triumf. Se roteau, urcând rapid, şi se făceau
nevăzute. întunericul ce domnea la douăzeci de iarzi de pământ le
înghiţea cu totul. Primele decolări se desfăşurau în tăcere. Erau fiinţe
mai degrabă taciturne înainte de ivirea zorilor, schimbând doar
ocazional câte o replică sau avertizându–se, printr–o chemare scurtă, de
apropierea primejdiei. Apoi, la semnal, toate se avântau vertical spre
înaltul cerului.
138 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Wart începu să simtă o uşoară nelinişte. Escadroanele cenuşii din


jurul lui, care decolau la fiecare minut, îl infectaseră cu o năzuinţă.
Ardea de nerăbdare să le urmeze exemplul, dar se sfia. Poate că
familiile, îşi zise în gând, nu vor privi cu ochi buni un intrus. Dar tânjea
să nu fie singur. Voia să zboare alături de ele, să se bucure de
gimnastica matinală, care era limpede o plăcere, în rândurile lor
domneau camaraderia, disciplina voluntară şi bucuria de–a trăi.
Când gâscă de lângă el îşi desfăcu aripile şi sări, băiatul o imită
automat. Vreo opt din cele aflate în apropiere îşi mişcaseră scurt şi
smucit ciocurile, iar el le imitase întocmai, de parcă era un număr pe
care trebuia să îl înveţe, iar acum, în tovărăşia lor, se trezi plutind în
straturile orizontale de aer. în clipa în care se desprinsese de pământ,
vântul dispăruse, neastâmpărul şi brutalitatea lui fiind tăiate ca de
lama unui cuţit. Era una cu el şi liniştit.
Cele opt gâşte se înşirară în urma conducătorului, lăsând între ele
intervale egale, cu Wart la coadă. Luară drumul răsăritului, unde până
atunci pâlpâiseră luminiţele de opaiţ, iar acum erau întâmpinaţi de
soarele ce se înălţa semeţ. O rază portocaliu–roşiatică sparse bancul
întunecat al norilor ce se zărea mult dincolo de linia uscatului. Aureola
se împrăştie, iar mlaştina sărată apăru vederii undeva jos. Băiatului îi
păru o baltă sau o mocirlă ajunsă din întâmplare să aibă legătură cu
oceanul. Amestecându–se cu algele, buruienilor, deşi încă uşor de
recunoscut, le crescuseră frunze alunecoase. Pârâiaşele care străbat
orice mlaştină aveau apă sărată şi spălau un noroi albăstrui. Ici şi colo
se zăreau plase legate de nişte stâlpi, capcane pentru gâştele neatente.
Din pricina lor, realiză Wart, se strigaseră chemările de avertisment din
zori. Vreo două sau trei raţe fluierătoare atârnau în ochiurile uneia
dintre plase, iar în depărtare, spre răsărit, un om cu aspect de muscă se
lupta cu noroiul, încercând, cu răbdare infinită, să îşi recupereze tolba.
Soarele continua să se înalţe, pictând argintul viu al pârâiaşelor şi
însăşi mâzga strălucitoare în culori de foc. Păsările mlaştinii, ale căror
tânguiri se porniseră cu mult înainte de ivirea zorilor, zburau acum de
la un mănunchi de buruieni la altul. Se auzi şi chemarea pe două note a
raţelor fluierătoare, un şuierat asemănător celui scos de pocnitorile de
Crăciun. Raţele sălbatice se apropiau dinspre uscat, luptând voiniceşte
cu vântul. Fluierarii cu picioare roşii se împrăştiau iute, ca şoarecii. Un
nor de fugaci de ţărm, mai compact decât al graurilor, se răsuci în aer
cu zgomot de locomotivă. Din ramurile pinilor ce creşteau pe dune se
înălţă garda întunecată şi veselă a ciorilor. Linia fluxului era însufleţită
şi împodobită cu tot soiul de păsări de ţărm.
Răsăritul, fluxul şi stăpânirea zborului erau de–o frumuseţe
neasemuită, care îl îndemnă să cânte. Tânjea să înalţe un imn vieţii şi,
de vreme ce era încadrat de o mie de gâşte, nu trebui să aştepte prea
mult. Şirurile închipuite de aceste fiinţe, unduind în văzduh precum
dârele de fum, în zborul lor către soare, fură din senin cuprinse de
139 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

veselie şi cânt. Fiecare escadron avea o tonalitate diferită: glumeaţă,


triumfătoare, sentimentală ori zglobie. Cupola zorilor se umplu de
chemările vestitorilor, care iată ce cântau:

Tu, roată făr' de odihnă a lumii, ce te roteşti sub ale noastre aripe,
înalţă–l pe înfriguratul soare, să–ntâmpine ale zilei prime clipe.

Priveşte, pe fiece piept străfulgera năluciri de stacojiu şi purpură,


Ascultă, din fiece gâtlej izvorăsc triluri de veselă trâmbiţă.

Iată, şirurile în zbor nedomolit, ca batalioane înnegurate, Goarne şi


gonaci ai văzduhului, ogari ai zorilor înflăcărate.

Liber, liber, departe, departe, pe mândră aripă se avântă


Anser albifrons94, şi din toată inima el strigă şi cântă.

Era pe o câmpie accidentată, în plină zi. Tovarăşii lui de zbor ciuguleau


iarba cu laturile ciocurilor mici şi moi, plecându–şi gâturile, nu graţios,
ca lebedele, ci în unghiuri frânte. Unul şedea, ca întotdeauna, de pază,
capul său aducând cu un şarpe gata de atac. Se împerecheaseră în
lunile de iarnă, sau în iernile trecute, astfel că tindeau să se hrănească
în familie, fiecare în cârdul şi stolul său. Tânăra femelă, vecina lui de pe
întinderea noroioasă, era în primul an de viaţă. Îl supraveghea cu un
ochi inteligent.
Băiatul, care o privea, la rândul său, cu prudenţă, îi remarcă silueta
dolofană şi compactă, dar şi elegantele gulere de pe gât. Acestea,
observă din colţul ochiului, erau efectul unei variaţii a penajului.
Penele din guler erau concave şi alcătuiau nişte încreţituri considerate
foarte graţioase. Din senin, tânăra gâscă îl împunse cu ciocul. Ea fusese
de strajă până atunci.
― Tu urmezi, zise.
Şi fără să mai aştepte răspuns, se aplecă şi începu să ciugulească.
Preocuparea aceasta o îndepărtă de el.
Acum el stătea de strajă. Nu ştia la ce trebuie să fie cu ochii–n patru, şi
nu se zărea nici urmă de vrăjmaş, doar smocuri de iarbă şi tovarăşii săi
ciugulitori. însă nu îi părea deloc rău să le fie străjer de încredere.
― Ce faci? îl întrebă tânăra gâscă, trecând pe lângă el o jumătate de
ceas mai târziu.
― Stau de strajă.
― Fugi de–aici, zise chicotind – sau, poate e mai corect spus „găgăind"?
Eşti un caraghios! –De ce?
― Ştii de ce.
― Pe cuvânt de onoare, spuse el, că nu ştiu. Nu fac bine ce fac? Nu
înţeleg.
94 Denumirea ştiinţifică a gârliţei mari.
140 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Pişcă–l pe următorul. Ai făcut deja două străji, cel puţin.


Wart procedă întocmai cum i se spusese şi gâscă de alături trecu în
locul lui. Apoi plecă împreună cu tânăra vecină, să mai ciugulească
nişte iarbă. în timp ce mâncau se observau reciproc cu oarecare
ostilitate.
― Crezi că sunt prost, zise el timid, dezvăluind pentru prima oară unui
animal taina adevăratei sale identităţi, dar asta e numai din pricină că
nu sunt gâscă. M–am născut om. E întâia dată când zbor, să ştii.
Ea îl privi uşor surprinsă.
― Este neobişnuit, recunoscu. De obicei, oamenii se îndreaptă spre
lebede. Ultimul grup de care am avut parte au fost Copiii lui Lir 95. Dar
bănuiesc că suntem toate anseriforme, şi ele, şi noi.
― Am auzit de copiii lui Lir.
― Nu le–a plăcut. Erau peste măsură de naţionalişti şi habotnici, şi
mai tot timpul îi găseai în preajma vreunei capele irlandeze. S–ar zice
că, pentru ei, restul lebedelor nici nu existau.
― Mie îmi place.
― Aşa mi se pare şi mie. De ce ai fost trimis?
― Să îmi desăvârşesc educaţia.
Continuara să mănânce în tăcere, până ce unul dintre cuvintele rostite
de el însuşi, mai devreme, îi aminti că voia să întrebe ceva.
― Străjile, zise. Suntem în război?
― Război? făcu ea, neînţelegând cuvântul.
― Ne luptăm cu cineva?
― Dacă ne luptăm? repetă sceptică. Bărbaţii se mai luptă între ei,
pentru neveste şi alte asemenea. Fără vărsare de sânge, desigur, doar
nişte mici încăierări ca să vadă cine e mai viteaz. Despre asta vorbeşti?
― Nu. Vorbesc despre luptele împotriva unor armate, împotriva altor
gâşte, de pildă.
― Ce ridicol! exclamă ea, amuzată. Adică o mulţime de gâşte care se
încaieră în acelaşi timp. Ar fi un spectacol distractiv.
Tonul ei îl miră nespus, căci avea încă inimă bună, de băieţel.
― E distractiv să îi priveşti cum se omoară?
― Să se omoare? O armie de gâşte care se omoară între ele?
Pe măsură ce ideea prindea contur în mintea tinerei păsări, pe chip i se
întipărea o expresie tot mai evidentă de dezgust. Când pricepu de–a
binelea, se întoarse şi plecă. Se îndreptă în tăcere spre un alt colţ al
pajiştii. El o urmă, dar ea îi întoarse spatele. Ocolind–o ca să–i zărească
ochii, fu surprins de ce văzu în ei – o căutătură duşmănoasă, de parcă
i–ar fi făcut o propunere necuviincioasă. –Iartă–mă, zise el amărât. Nu
înţeleg.
― Să nu mai vorbim despre asta.
95 Veche legendă irlandeză, înscrisă în Ciclul Mitologic alături de numeroase alte creaţii în versuri sau proză. Cei patru copii ai Regelui Lir sunt prefăcuţi
de mama vitregă în lebede, aceasta neavând curajul să îi omoare. Lebedele au fost blestemate să îşi petreacă 900 de ani în diverse locuri (o mare, un lac
etc.) şi să nu poată reveni la forma omenească decât binecuvântate de un călugăr. Din fericire, Irlanda a fost între timp convertită la creştinism de Sfântul
Patrick, iar copiii au fost salvaţi de binecuvântarea unui călugăr ce trăia pe o insulă.
141 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Îmi pare rău.


După o vreme, adăugă iritat:
― Întrebarea moarte n–are, cred. Şi era o întrebare firească, dat fiind
că avem străji. Dar ea era în culmea furiei.
― Încetează imediat! Ce minte îngrozitoare! Nu ai niciun drept să spui
asemenea lucruri. Şi fireşte că avem străji. Doar sunt pe lume tot soiul
de şoimi şi ulii, nu? Şi vulpi, şi nevăstuici, şi oamenii cu plasele lor.
Aceştia ne sunt duşmani naturali. însă ce fiinţă s–ar coborî până într–
atât încât să umble în bande şi să îi ucidă pe cei de–un sânge cu ea?
― Furnicile, se încăpăţâna el. Iar eu nu voiam decât să învăţ.
Ea se îmbuna, făcând un efort să fie înţelegătoare. Dacă situaţia îi
permitea, se străduia să fie cât mai deschisă la minte, fiindcă era foarte
cultă şi avea preocupări intelectuale.
― Pe mine mă cheamă Lyo–lyok. Tu ai face bine să îţi spui Kee–kwa şi
ceilalţi vor crede că vii din Ungaria.
― Fiecare vine din alt loc?
― Da, dar fireşte că în stoluri. Unele au venit încoace din Siberia, altele
din Laponia, ba zăresc vreo câteva şi din Islanda.
― Dar nu se luptă între ele pentru hrană?
― Vai de mine, că prostuţ mai eşti. între gâşte nu există hotare.
― Ce sunt hotarele, rogu–te?
― Aş zice că nişte linii imaginare trase pe pământ. Cum să ai hotare,
dacă zbori? Furnicile alea de care vorbeai – şi oamenii, de altfel – ar
trebui să renunţe la lupte dacă le–ar creşte aripi. –Îmi place zborul,
spuse Wart. Este ceva nobil.
― Pentru că eşti doar un copilaş.

CAPITOLUL XIX

Timpul şi spaţiul stăpânite de Merlyn erau parcă învăluite de o vrajă.


Wart simţi că trecuseră o mulţime de zile şi nopţi de când era în mijlocul
neamului cenuşiu, deşi totul se petrecuse în acea singură noapte de
primăvară în care îşi lăsase trupul adormit sub blana de urs.
Deşi Lyo–lyok era fată, prinse drag de ea, potopind–o cu felurite
întrebări despre gâşte. Ea îl învăţă cu mare bunătate şi blândeţe tot ce
ştia şi, pe măsură ce afla mai multe, Wart prindea drag şi de fraţii ei
nobili, tăcuţi şi îndrăzneţi. Lyo–lyok îi spuse că fiecare gâscă este un
individ, nesupus vreunor legi sau conducători decât atunci când aceştia
se ivesc în mod spontan. Gâştele nu aveau regi ca Uther, nici legi
precum cele aspre aduse de normanzi. Nu deţineau lucruri în comun.
Dacă vreuna găsea ceva bun de mâncare îl ţinea pentru sine şi ciupea
pe oricine încerca să i–l fure. In acelaşi timp, nicio gâscă nu avea
pretenţii teritoriale faţă de nicio parte a lumii, cu excepţia propriului său
cuib, considerat proprietate privată. îi povesti foarte multe şi despre
migraţie.
142 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Primul gâscan, cred eu, care a zburat din Siberia în Lincolnshire şi


înapoi îşi va fi întemeiat o familie în Siberia. Apoi, când a venit iarna şi
trebuia să găsească hrană, s–o fi întors pe aceeaşi cale, fiind singurul
care o cunoştea. în cele din urmă a fost probabil însoţit şi de familia tot
mai numeroasă, căreia, an de an, i–a fost pilot şi amiral. Când i–a sosit
ceasul, e limpede că locul de pilot a fost luat de fiii lui mai mari, care
parcurseseră deja traseul mai des decât oricine. Fiii mai tineri şi puii ar
fi fost prea nesiguri pe ei şi, deci, bucuroşi să se ţină de cineva care ştia.
Poate că, între aceşti fii mai mari, vor fi fost şi unii vestiţi pentru mintea
lor înceată, şi e de înţeles dacă familia nu avea încredere în ei.
Iată cum se alege un amiral, adăugă ea. Să zicem că Wink–wink vine în
toamnă la noi şi spune: „Mă scuzaţi, dar se întâmplă să aveţi în familie
un pilot de nădejde? Sărmanul tătăiţă s–a stins la coptul murelor, iar
unchiul Onk e cam nepriceput. Suntem în căutare de conducător."
Atunci, noi îi spunem: „Unchiul va fi încântat dacă veţi dori să veniţi cu
noi; dar atenţie, nu ne putem asuma răspunderea dacă lucrurile merg
prost." „Mulţumesc foarte mult", zice el. „Sunt sigur că ne putem bizui
pe unchiul vostru. V–ar deranja dacă i–aş pomeni de asta şi familiei
Honk, despre care se întâmplă să ştiu că are aceleaşi greutăţi?" „Câtuşi
de puţin."
Iată cum a ajuns unchiul amiral, explică ea.
― E o cale foarte bună.
― Priveşte–i tresele, zise ea respectuos, şi amândoi se uitară la demnul
patriarh, al cărui piept era într–adevăr însemnat cu dungi negre, ca
tresele aurii de pe mâneca unui amiral.
Stolul părea cuprins de un tot mai mare neastâmpăr. Tinerii flirtau
fără nicio ruşine sau se strângeau în grupuri să vorbească despre piloţi.
Dar se şi jucau, ca nişte copii încântaţi de perspectiva unei petreceri.
într–unui dintre jocuri, toată lumea stătea în cerc, iar tinerii gâscani se
îndreptau pe rând spre mijlocul lui, cu gâturile întinse şi prefăcându–se
că sâsâie. De la jumătatea distanţei, trebuiau să îşi continue drumul
alergând şi bătând din aripi. Astfel îşi arătau curajul şi stofa de viitor
amiral. De asemenea începeau să deprindă şi ciudatul obicei de a
scutura din cioc, întâlnit înainte de fiecare zbor. Bătrânii şi înţelepţii,
buni cunoscători ai rutelor de migraţie, deveneau şi ei neliniştiţi. Ţineau
sub atentă observaţie formaţiunile noroase, evaluând direcţia şi
intensitatea vântului. Amiralii, împovăraţi de responsabilităţi, îşi
măsurau apăsat puntea.
― De ce nu–mi mai găsesc locul? întrebă el. De ce am senzaţia asta în
sânge?
― Aşteaptă şi vei vedea, îi răspunse ea cu glas tainic. Mâine, chiar, ori
poate în ziua următoare...
Când sosi acea zi, în mlaştina sărată se putea ghici o schimbare.
Omul–furnică, acela care, zi de zi, îşi inspectase cu atenţie plasele,
având limpede în minte tiparul fluxului şi refluxului – cea mai mică
143 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

greşeală în această privinţă însemnând moarte sigură – auzi pe cer un


strigăt îndepărtat. Pe întinderile de noroi nu mai era nimeni, şi nici pe
păşunile de unde venise. în felul lui, era un om de treabă. îşi scoase
pălăria şi rămase neclintit, cu un aer solemn. Făcea asta cu religiozitate
în fiecare primăvară, când îl părăseau gâştele sălbatice, şi în fiece
toamnă, când zărea primul cârd întorcându–se.
Traversarea Mării Nordului pe un vapor cu aburi durează două, trei
zile şi o mulţime de ore în care lâncezeşti în apa vâscoasă. Pentru gâşte
însă, pentru aceşti navigatori ai aerului, pentru săgeţile care străpung
cu uşurinţă orice nor, pentru cântăreţii văzduhului împinşi mereu
înainte de vânturile puternice – şaptezeci de mile într–o oră, după alte
şaptezeci, şi tot aşa –, pentru aceşti misterioşi geografi ce urcă, se
spune, până la trei mile altitudine, cu norii sub ei, în loc de apă, pentru
ei lucrurile stau astfel.
Despre asta vorbesc şi cântecele lor. Unele sunt vulgare, altele sunt
lungi saga, iar altele sunt vesele. Unul, deosebit de caraghios, care îl
amuza grozav pe Wart, suna cam aşa:

Cerul noi îl colindăm cu mult crong, Şi ne lăsăm în iarba păşunii c–un


plong.
Hang–hang, Hing–hing, Hong–hong.

Apoi gâtul se–ncovoaie şi ochii se–ncing Precum focul pe care, ştiţi,


pompierii îl sting.
Hong–hong, Hang–hang, Hing–hing.

Şi mâncăm toţi laolaltă, fiecare după rang, Smulgând iarba far' cel mai
mic zdrang.
Hing–hing, Hong–hong, Hang–hang.

Dar Hing ori Hong, ne bucurăm de Plong,


Şi Hong ori Hang, ne ţinem de Rang, Şi Hang ori Hing, mereu cu un
Bling, Pentru Hong sau Hang sau Hing!

Iar unul mai sentimental suna cam aşa:

Liber şi vioi, liber şi vioi,


Adu–mi gânsacul înapoi, înapoi.

Odată, zburând pe deasupra unei insule stâncoase, populată de gâşte


negre, care semănau cu nişte păianjeni cu toci 96 gri, mănuşi negre din
piele şi mărgele de cărbune, întregul stol izbucni într–un cântecel
batjocoritor:

96 Toca este fie o pălărioară fără boruri, purtată de femei, fie o pălărie de formă cilindrică, purtată de magistraţi în exerciţiul funcţiunii.
144 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Branta bernicla97 stă şi zace în nămol,


Branta bernicla stă şi zace în nămol,
Branta bernicla stă şi zace în nămol, In timp ce noi trecem domol.
Ura, ura, ura, noi trecem întruna,
Ura, ura, ura, noi trecem întruna,
Ura, ura, ura, noi trecem întruna, Spre Polul Nord noi trecem domol.

Un cântec ceva mai scandinav98 se intitula Darul vieţii.

Ky–yow răspunse: Darul vieţii este să ai Sănătate.


Picior–palmat, Pană–dreaptă, Gât–arcuit, Ochi–limpede: Acestea sunt de
preţ pe lume şi mai bune decât toate.

Bătrânul Ank răspunse: în Onoare ne stă salvarea.


Găsitorul–drumului, Sprijinul–norodului, Minte–limpede, Conducător–
înţelept: Aceştia toţi îi aud chemarea.

Lyo–lyok cea luminoasă zise: Dragoste aş vrea, mai bine.


Puf–dulce, Pas–de–fulg, Cuib–cald şi Mers–în–rând: Acestea trăiesc
mereu în tine.

Aahng–ung era pentru Poftă. Ah, zise el, Mâncare! Gânsac–gâl–gâl,


Rupe–iarbă, Frunză–pe–mirişte, Recoltă–bogată:
Acestea merită orice grea încercare.

Wink–wink îşi preţuia Camarazii, legaţi de frumoasă fraternitate.


Linie–dreaptă, Eşalon, Vârf–de–săgeată, Nor–călător: Acestea te–nvaţă
că există Eternitate.

Eu însă, Lyow, aleg Poezia, vioi ciripit ce departe se duce.


Trâmbiţă, Cântec–zglobiu, Inimă–în–vers, Oglindă–a–lumii: Acestea
toate sunt Lyow, zis şi Glas Dulce.

Uneori, când coborau de la nivelul norilor cirrus ca să prindă un vânt


mai bun, se trezeau înconjuraţi de nori cumulus 99, uriaşe turnuri
sculptate în abur, albe ca rufele proaspăt spălate şi compacte ca
bezeaua. Poate că una dintre aceste uriaşe flori de cireş ale văzduhului,
aceste scârne albe ca zăpada lăsate de un Pegas gigantic, avea să le iasă
în cale şi la mai multe mile depărtare, îşi fixau direcţia într–acolo,
vedeau norul cum creşte în tăcere şi imperceptibil, o creştere nemişcată,
97 Denumirea ştiinţifică a acestor gâşte.
98 Caracterul scandinav al acestui cântec stă în aceea că foloseşte un myloc stilistic întâlnit adesea în vechea literatură nordică, dar şi anglo—saxonă, aşa
numitul kenning. Kenning este o sintagmă cu valoare simbolică, prin care se numeşte fără a numi. De pildă, „furtună de săbii" face referire, în mod
indirect, la o „bătălie". Adesea aceste sintagme conţineau trimiteri la mitologia nordică şi la străvechi legende, pentru a le înţelege publicul având nevoie
de solide cunoştinţe anterioare. în poezia de faţă, cuvinte precum „sănătate", „onoare" sau „dragoste" pot fi înlocuite cu expresiile din rândul al doilea al
fiecărei strofe.
99 Cirrus sunt nori de mare altitudine, cu aspect de benzi albe sau bancuri, iar cumulus se prezintă sub formă de coloane solide.
145 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

iar apoi, când ajungeau lângă el, când aproape că se izbeau cu ciocurile
de masa aceea în aparenţă solidă, soarele se întuneca. în jurul lor se
răsuceau efemere fuioare de ceaţă, ca nişte şerpi ai văzduhului. Pluteau
într–o masă umedă şi cenuşie, soarele, un bănuţ de aramă, pălind din
ce în ce. Aripile de lângă ale lor se pierdeau în neant, până ce fiecare
pasăre ajungea un strigăt singuratic într–o mare de nimic rece, o umbră
într–o lume necreată. Şi rămâneau suspendate acolo, în acel nimic lipsit
de repere, de viteză, de stânga sau dreapta, de sus sau jos, până când,
la fel de brusc, bănuţul de aramă căpăta iarăşi strălucire, iar şerpii
cenuşii se zvârcoleau. Atunci, pentru o scurtă clipă, reveneau în lumea
strălucitoare ca un giuvaier – sub ei, o mare ca de turcoaz, şi–n jur,
zidurile bogatelor palate cereşti, pe care încă nu se uscase roua
Edenului.
Un moment important al migraţiei era trecerea peste o stâncă în
mijlocul oceanului. Mai erau şi alte astfel de momente. De pildă, atunci
când linia lor de zbor era tăiată de şirul indian al lebedelor de tundră,
care se îndreptau spre Abisko, scoţând nişte sunete ca un lătrat
înăbuşit de căţel. Sau atunci când ajungeau din urmă o bufniţă de
Virginia, dând voiniceşte din aripi, pe al cărei spate, între penele moi, se
zice că s–ar lăsa dusă gratis o pitulice. Dar insula singuratică era cel
mai plăcut dintre aceste momente.
Era un oraş al păsărilor. Toate cuibăreau, toate se dondăneau, dar se
şi împrieteneau. în vârful stâncii, acoperit cu iarbă scurtă, o mulţime de
papagali de mare roboteau pe lângă cuiburi. Dedesubt, pe strada Alea
mică100, zburătoarele erau atât de înghesuite, aciuate pe ieşituri atât de
înguste, încât erau silite să întoarcă spatele oceanului şi să se ţină
zdravăn cu degetele lungi de la picioare. Pe strada Garia 101, situată
imediat dedesubt, păsările îşi ţineau feţele ascuţite, ca de jucărie,
îndreptate către cer, aşa cum fac sturzii când îşi clocesc ouăle. La
ultimul nivel era mahalaua „Pescăruşul cu trei degete". Toate aceste
zburătoare – care, asemeni oamenilor, depuneau un singur ou fiecare –,
aşa de strânse unele în altele că nu era loc să arunci un ac, aveau la
dispoziţie un spaţiu personal, cum îi spunem noi, atât de redus încât,
atunci când o nou–sosită se încăpăţâna să aterizeze pe stâncile deja
supraaglomerate, cineva trebuia să cadă în apă. Şi totuşi, erau mereu
binedispuse, vesele şi puse pe glume şi farse. Semănau cu nişte
vânzătoare de peşte care, adunate în cea mai mare piaţă din lume,
izbucneau în certuri, mâncau din pungi de hârtie, tocau mărunt pe
toată lumea, cântau cântece aiurite, îşi mustrau odraslele şi se
plângeau de soţi. „Ia dă–te mai aproape, tuşică", ziceau, sau „Plimbă
ursu', mamaie"; „Ia uite–o şi pe cumătră

100 Alea mică este o pasăre care trăieşte în grupuri restrânse, în zonele din apropierea Polului Nord.
101 Garia este o specie de pinguin pitic de talia unei raţe sălbatice, răspândită în Atlanticul de Nord, Pacificul de Nord, Marea Baltică şi Marea Nordului.
îşi întemeiază colonii pe stâncile din aceste mări şi oceane, care numără adesea până la câteva mii de exemplare.
146 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Flossie, cum stă pe crevetele alea"; „Pune bomboana în buzunar,


puişor, şi suflă–ţi nasul"; „Să mă bată Sfântul dacă ăla nu–i unchiu'
Albert cu berea"; „Mai ai ioc şi pentru ăsta micu'?"; „S–a dus şi tanti
Emma, drept în baltă"; „Cum îmi şade pălăria?"; „Doamne, o para nu
face!".
Preferau tovărăşia celor de un neam cu ele, dar fără duşmănie faţă de
restul. Ici şi colo, pe strada Garia, mai vedeai câte un pescăruş şezând
pe un colţ de stâncă şi hotărât să îşi apere drepturile. Erau în jur de
zece mii, iar zgomotul pe care îl făceau te asurzea.
Veneau la rând fiordurile şi insulele Norvegiei. Apropo, despre una
dintre aceste insule a scris WH. Hudson 102 o poveste cu gâşte adevărată
şi care ar trebui să dea de gândit oamenilor. A fost odată un ţăran, ne
spune Hudson, care locuia în zona de coastă şi care ştia că insulele
sunt năpădite de vulpi. într–o zi, a pus o capcană. A doua zi, când s–a
dus pe insulă să inspecteze capcana, a descoperit că în ea se prinsese
un bătrân gâscan sălbatic, evident mare amiral, judecând după
expresia dură şi mulţimea treselor. Omul a dus gâscanul acasă, i–a
tăiat aripile, l–a legat de–un picior şi, aşa, i–a dat drumul printre raţele
şi găinile din ogradă. Trebuie spus că, de răul vulpilor, ţăranul era
nevoit să încuie peste noapte uşa coteţului de găini. Seara ieşea să le
strângă laolaltă, după care încuia uşa. De la o vreme, a băgat de seamă
ceva tare curios – găinile, în loc să aştepte să fie adunate, se duceau
singure în coteţ. într–o seară, a stat să se uite. A observat că prizonierul
îşi luase asupra lui responsabilitatea de a strânge păsările, după ce
privise atent şi făcuse singur raţionamentul. în fiecare noapte, la ora
stingerii, bătrânul şi inteligentul amiral îşi aduna suratele domestice şi
le ducea, prevăzător, în coteţ, de parcă ar fi înţeles perfect situaţia.
Gâştele sălbatice libere, camarazii săi de odinioară, nu şi–au mai făcut
niciodată cuib pe insula unde conducătorul lor fusese răpit.
La capăt de drum, dincolo de insule, era terenul de aterizare al
popasului din prima zi. O, ce bucurie, ce de laude! Se prăvăleau din
ceruri, alunecând pe–o parte sau chiar coborând în vrie. Erau mândre
de ele însele şi de pilotul lor, şi nerăbdătoare să guste din bucuriile vieţii
de familie ce le aşteptau la ţărm.
Ultima porţiune era parcursă cu aripile arcuite. Arcul împotriva
vântului se strângea treptat, bătăile din aripi erau mai puternice, apoi,
buf!, aterizarea. Aripile erau ţinute o clipă sus, ridicate deasupra
capului, după care erau strânse cu o precizie încântătoare. Traversarea
Mării Nordului se încheiase.
― Wart, zise Kay exasperat, chiar vrei toată pătura? De ce nu stai
locului şi mormăi întruna? Ai şi sforăit, să ştii.
― Eu nu sforăi, se indignă Wart.
― Ba da.
― Ba nu.
102 William Henry Hudson (184l—l922), naturalist englez născut în Argentina.
147 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ba da. Faci „hong–hong", de parcă ai fi gâscan.


― Ba nu.
― Ba da.
― Ba nu. Iar tu sforăi mai tare decât mine.
― Nu–i adevărat.
― Ba este.
― Cum să sforăi mai tare decât tine, dacă tu nu sforăi deloc?
Până au rezolvat disputa printr–o bătaie zdravănă, trecuse şi micul
dejun. Se îmbrăcară în grabă şi ieşiră să zburde în aerul de primăvară.

CAPITOLUL XX

Sosise iarăşi vremea cositului, şi Merlyn era la ei de un an încheiat. Îi


bătuseră vânturile, zăpezile, ploile, iar, acum, din nou soarele. Băieţii se
mai înălţaseră, dar nimic altceva nu se schimbase. Trecură alţi şase
ani.
Mai venea uneori Sir Grummore, în vizită. Alteori, Regele Pellinore era
văzut galopând pe coclauri, pe urmele Bestiei sau cu Bestia pe urmele
lui, dacă mai încurcau borcanele. Cully îşi pierduse dungile verticale ale
penajului din primul an de viaţă şi se făcuse mai cenuşiu, mai nemilos,
mai nebun, şi marcat de mici Unii orizontale, ce luaseră locul dungilor
de odinioară. Iarnă de iarnă şoimii erau eliberaţi, în anul următor fiind
prinse alte păsări. Hob albi de tot. Maestrul armurier făcu burtă şi mai
că muri de ruşine, dar continuă să strige „Un, doi", cu o voce mai
răguşită, la cel mai mic prilej. In rest, nimeni nu părea schimbat în
vreun fel. Cu excepţia băieţilor.
Se lungiseră. Alergau ca doi mânji, la fel ca mai–nainte, şi mergeau să–
l viziteze pe Robin când le venea cheful, şi au trecut printr–o mulţime de
aventuri, prea multe să le înşiruim aici.
Lecţiile lui Merlyn continuau ca şi până atunci, fiindcă, pe vremea
aceea, chiar şi adulţii erau atât de copilăroşi că nu se plictiseau să fie
transformaţi în bufniţe. Wart fusese prefăcut într–o mulţime de
vieţuitoare. Singura diferenţă era că, acum, în meciurile de scrimă Kay
şi tovarăşul său îi ţineau cu uşurinţă piept maestrului armurier şi, fără
să vrea, îi plăteau poliţe foarte vechi. Primeau tot mai des în dar arme
adevărate, până ce, spre sfârşitul adolescenţei, se puteau lăuda cu
armuri complete şi arcuri de aproape şase picioare lungime, capabile să
lanseze săgeţi lungi. Nu e recomandat să tragi cu un arc mai lung decât
tine, deoarece se crede că astfel îţi iroseşti energia, ca atunci când
foloseşti o armă pentru elefanţi ca să dobori o oaie de munte. în tot
cazul, oamenii modeşti au grijă să nu covârşească măsura. E o formă de
lăudăroşenie.
Cu trecerea anilor, Kay se făcu tot mai capricios şi mai dificil. Trăgea
cu arcuri prea mari pentru el, şi nici nu prea nimerea ţinta. îşi pierdea
cumpătul şi le căuta tuturor pricină, iar în rarele ocazii când provocarea
148 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

îi era acceptată, mânca invariabil bătaie. Se făcu şi sarcastic, îi mânca


zilele maestrului armurier, tachinându–l pe sărmanul sergent în
legătură cu pântecele rotund, apoi trecea la Wart, căruia îi îndruga verzi
şi uscate despre părinţii lui, mai ales atunci când Sir Ector nu era de
faţă. Nu părea să facă asta intenţionat. Dar parcă nu se putea abţine.
Wart continua să fie prostănac, îngăduitor cu Kay, la care ţinea, şi
interesat de păsări.
Merlyn părea tot mai tânăr, şi nu era doar o impresie –chiar era.
Arhimede se însura şi aduse în turnul magului câteva serii de pui
frumoşi.
Sir Ector se îmbolnăvi de sciatică. Trei copaci fură loviţi de trăsnet.
Jupan Twyti veni la ei an de an, tot în preajma Crăciunului, fără a i se fi
schimbat măcar un fir de păr. Jupan Passelewe îşi aminti un nou
cântecel despre Regele Cole.
Anii au trecut în şir, iar bătrâna zăpadă englezească s–a aşternut aşa
cum se cuvenea – uneori şi cu un măcăleandru într–un colţ al imaginii,
iar în celălalt cu un clopot sau cu o fereastră luminată 103 – şi, în sfârşit,
a sosit vremea iniţierii lui Kay, ziua în care devenea cavaler cu drepturi
depline. Pe măsură ce se apropia momentul, băieţii se îndepărtau tot
mai mult unul de celălalt. Kay nu mai voia să aibă aceeaşi relaţie cu
Wart, deoarece, cavaler fiind, trebuia să se poarte cu mai multă
demnitate şi nu îşi mai permitea să fie prieten la cataramă cu scutierul
lui. Wart, care nu avea încotro şi trebuia să fie scutier, îl urmă
neconsolat cât timp i se îngădui, pentru ca în cele din urmă să plece,
trist de–a binelea, să se distreze de unul singur.
Se duse la bucătărie.
„Ei bine, am ajuns şi Cenuşăreasa", îşi zise în gând. „Chiar dacă,
dintr–o pricină misterioasă, până acum am dus–o bine în ce priveşte
educaţia, acum a sosit ceasul să plătesc pentru bucuriile din trecut şi
pentru toate minunăţiile – balauri, vrăjitoare, peşti, girafe, furnici, gâşte
sălbatice şi altele – mulţumindu–mă cu rolul de scutier al lui Kay şi
ţinându–i lăncile de rezervă, în timp ce el se aciuează pe lângă vreo
fântână şi provoacă trecătorii la duel. Dar lasă, a fost foarte bine cât a
fost, şi nu e chiar aşa de rău să fii Cenuşăreasă, mai cu seamă într–o
bucătărie unde căminul e destul de mare să frigi un bou întreg."
Şi Wart inspecta cu tristă afecţiune bucătăria zgomotoasă, căreia
flăcările din vatră îi dădeau o înfăţişare de iad.
Pe vremea aceea, educaţia oricărui gentleman civilizat trecea prin trei
etape: paj, scutier şi cavaler, iar Wart trecuse, oricum, prin primele
două. Închipuiţi–vă că era asemeni fiului unui bogat comerciant
modern, obligat de tată să îşi înceapă educaţia de pe treapta cea mai de
jos. Ca paj, Wart învăţase să aştearnă masa cu trei feluri de pânză şi un
covor, să aducă friptura de la culmii şi să îi servească pe Sir Ector şi
oaspeţii lui, cu un genunchi plecat şi un şervet pe umăr pentru fiecare,
103 Aluzie la ilustratele de Crăciun.
149 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

plus unul ca să şteargă castroanele. Deprinsese toate nobilele arte ale


servilităţii şi, de când se ştia, mereu îi atârnaseră de vârful nasului
felurite arome: de mentă, folosită la împrospătarea apei din ulcioare, de
busuioc, muşeţel, chimen dulce, isop 104 şi levănţică, pe care fusese
învăţat să o presare pe covoarele împletite de pe podele, de anghelică,
şofran, anason şi tarhon, care se presărau peste bucatele servite tot de
el. Astfel că nu era deloc străin de bucătărie; în fapt, toţi locuitorii
castelului îi erau prieteni şi mergea adesea pe la ei.
Wart se aşeză în lumina puternică aruncată de flăcările din sobă şi se
uită înjur cu plăcere. Ochii i se opriră asupra uriaşelor frigări pe care le
învârtise când era mic, la adăpostul unei vechi ţinte de paie udată
zdravăn cu apă, ca să nu se prăjească şi el; apoi asupra lingurilor şi
polonicelor cu cozi neînchipuit de lungi, pe care le folosea, după cum
fusese învăţat, ca să stropească friptura. Urmări pregătirile pentru
masa de seară, la vederea bucatelor simţind că îi plouă în gură – un cap
de mistreţ cu lămâie în bot şi mustăţi din migdale despicate, servit în
sunet de trâmbiţe; un soi de plăcintă cu carne de porc şi suc acru de
mere; plăcintă cu piper şi copane de pasăre, din care ieşeau frunze date
cu mirodenii, ca să arate ce era înăuntru; şi un delicios desert din grâu
fiert în lapte şi îndulcit. „Viaţa de slugă nu–i chiar aşa de amară", oftă
Wart în sinea lui.
― Tot mai oftezi? se auzi întrebarea lui Merlyn, care se ivise pe
neaşteptate lângă el. Aşa cum făceai şi atunci când am fost să–l vedem
pe Regele Pellinore în turnir?
― A, nu. Sau mai degrabă o, da, şi din aceeaşi pricină. Dar nu mă
deranjează. Sunt convins că voi fi un scutier mai bun decât ar putea fi
bătrânul Kay. Uită–te la şofranul care se adaugă în laptele pentru
desert. Se asortează cu lumina pe care focul o aruncă asupra şuncilor
puse la afumat.
― O privelişte minunată, zise vrăjitorul. Doar nătărăii tânjesc după
măriri.
― Kay nu vrea să–mi spună ce se întâmplă când eşti făcut cavaler.
Cică e prea sacru. Dar ce se întâmplă?
― Doar mult zgomot şi tevatură. Trebuie să îl ajuţi să se dezbrace şi să
intre într–o cadă ascunsă de perdele bogate, apoi vor veni doi cavaleri
mai în vârstă – probabil că Sir Ector va pune cumva mâna pe bătrânul
Grummore şi pe Regele Pellinore – care, aşezaţi pe marginea căzii, îi vor
ţine o prelegere despre idealurile cavalereşti. După ce termină, vor turna
pe el nişte apă din cadă şi îi vor face semnul crucii, moment în care tu îl
vei conduce la un pat curat, să se usuce. Apoi îl vei îmbrăca în strai
călugăresc şi îl vei duce la capelă, unde va rămâne treaz întreaga
noapte, privindu–şi armura şi rugându–se. Lumea spune că, în timpul
acestei veghi, viitorul cavaler se simte singur şi înfricoşat, însă Kay nu
va fi deloc singur, căci vicarul, omul care se îngrijeşte de lumânări şi un
104 Plată erbacee, răspândită din zona mediteraneeană şi central—europeană până în Asia Centrală şi Mongolia.
150 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

străjer înarmat, şi probabil tu, în calitate de scutier, va trebui să


vegheaţi alături de el. Dimineaţă îl vei duce în pat să se odihnească, dar
nu înainte să se spovedească, să asculte slujba şi să ofere o lumânare
cu nişte bani legaţi cât mai aproape de flacără. După aceea, când va fi
toată lumea odihnită, îl vei ajuta să îşi pună cele mai frumoase haine
pentru ospăţul de seară. înainte de asta îl duci în sala cea mare, cu
pintenii şi sabia pregătite. Acolo, Regele Pellinore îi va pune un pinten,
Sir Grummore pe al doilea, iar Sir Ector îi va încinge sabia, îl va săruta
pe obraz şi îl va bate zdravăn pe umăr, zicându–i „Fii dară cavaler." –
Asta e tot?
― Nu. După asta mergeţi din nou la capelă, Kay îi oferă sabia
vicarului, vicarul i–o dă înapoi şi pe urmă dragul nostru bucătar, aici de
faţă, îl întâmpină pe Kay la uşă şi îi cere ca răsplată pintenii, zicându–i:
„Pintenii aceştia rămân în păstrarea mea, iar dacă vreodată nu te vei
purta aşa cum se cuvine, să ştii că o să–i trântesc în oala cu supă." –Şi
gata?
― Gata. Nu mai turnează decât cina.
― Dacă voi ajunge vreodată cavaler, zise Wart, privind visător la
flăcările din vatră, voi cere să veghez singur în capelă, aşa cum face Hob
cu şoimii lui, şi mă voi ruga la Dumnezeu să îmi îngăduie a lupta singur
cu toate relele pământului, pentru ca, de ies învingător, să nu mai
rămână niciunul, iar de voi fi înfrânt, să nu pătimesc decât eu.
― Ar fi o dovadă de mare îngâmfare din partea ta, zise Merlyn, şi ai fi
înfrânt, şi ai pătimi pentru asta.
― Nu mă supăr.
― Chiar aşa? Aşteaptă să ţi se întâmple şi vei vedea.
― De ce nu gândesc oamenii mari aşa cum gândesc eu, un copil?
― Of, Doamne. Nu ştiu ce răspuns să îţi dau. Ce–ar fi să mai aştepţi
până creşti, ca să afli singur?
― Nu cred că există vreun răspuns, zise Wart, şi nu greşea. Merlyn îşi
frângea mâinile.
― Mă rog, în fine, spuse în cele din urmă, să presupunem că nu vei fi
lăsat să înfrunţi singur toate relele din lume.
― Atunci, aş putea cere asta.
― Da, ai putea cere asta, repetă Merlyn.
Mai întâi îşi muşcă vârful bărbii, uitându–se strategic la flăcări, apoi
începu să îl mestece cu îndârjire.
151 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL XXI

Ziua ceremoniei se apropia cu paşi repezi. Se trimiseră invitaţiile către


Sir Grummore şi Regele Pellinore, iar Wart se retrase cu totul la
bucătărie.
― Haide, Wart, băiatule, zise Sir Ector cu mâhnire. Nu credeam că o să
te superi aşa. îmbufnarea asta nu te prinde câtuşi de puţin.
― Nu sunt îmbufnat. Nu mă supăr deloc şi nici nu mă deranjează, ba
dimpotrivă, sunt foarte bucuros pentru Kay. Te rog să nu crezi că stau
bosumflat.
― Ce băiat bun. Ştiu că de fapt nu stai bosumflat, dar înveseleşte–te
puţin. Kay nu–i aşa os rău, să ştii. în felul lui.
― Kay e un flăcău de toată isprava, zise Wart. Dar m–am întristat când
am văzut că nu mai vrea să mergem împreună la vânătoare cu şoimi şi
alte asemenea.
― Tinereţea lui e de vină. O să treacă şi asta.
― Sunt sigur că va trece. Doar că, pe moment, nu vrea să merg cu el
nicăieri. Aşa că, fireşte, nu merg. Dar voi merge, adăugă Wart. De
îndată ce va putea să îmi dea porunci, mă voi supune fără crâcnire. Kay
e un băiat bun, chiar cred asta, şi nu stăteam deloc bosumflat.
― Bea un pahar din vinul ăsta, îl îndemnă Sir Ector, şi fugi la bătrânul
Merlyn, poate reuşeşte el să te înveselească puţin.
― Sir Ector mi–a dat un pahar de vin, zise Wart, şi m–a trimis la tine,
poate reuşeşti să mă înveseleşti puţin.
― Sir Ector, spuse vrăjitorul, e un om înţelept.
― Ei bine, cum rămâne?
― Cel mai bun leac pentru tristețe, răspunse Merlyn, pufăind şi
scoţând rotocoale de fum, este să înveţi ceva. Şi leacul ăsta nu dă
niciodată greş. Poţi să îmbătrâneşti şi să tremuri din toate mădularele,
poţi să stai treaz noaptea, ascultându–ţi murmurul din vene, poţi să
duci dorul iubitei, poţi să vezi lumea din jur distrusă de nebuni
periculoşi, ori să ştii că onoarea ţi–a fost terfelită în troaca minţilor
josnice. Leacul e unul singur – să înveţi. Să înveţi de ce se mişcă lumea
şi ce o pune în mişcare. învăţătura este singurul lucru pe care mintea
nu îl poate vreodată epuiza ori înstrăina, care nu o chinuieşte niciodată,
care nu îi trezeşte nicicând teamă ori neîncredere şi pe care mintea în
veci nu îl regretă. Este leacul de care ai nevoie. Uită–te numai câte sunt
de învăţat – ştiinţă pură, singura puritate adevărată. Ca să înveţi
astronomie, îţi ia o viaţă de om; pentru istoria naturală, ai nevoie de
trei; pentru literatură, de şase. Şi apoi, după ce ai petrecut un miliard
de vieţi studiind biologia, medicina, teologia, geografia, istoria,
economia, ei bine, ai putea să înveţi să faci roţi de car din lemnul
potrivit sau să îţi petreci următorii cincizeci de ani învăţând cum să
152 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

începi să înveţi să îţi baţi adversarii la scrimă. După aceea te poţi apuca
din nou de matematică, până ce vine vremea să înveţi să ari.
― În afară de toate aceste lucruri, zise Wart, acum ce m–ai sfătui să
fac?
― Să vedem... spuse magul, căzând pe gânduri. Am avut la dispoziţie
numai şase ani, un timp foarte scurt, dar în care nu aş greşi prea tare
afirmând că ai fost o mulţime de animale, plante, minerale etc, multe
lucruri din pământ, din aer, din foc şi din apă.
― Nu ştiu aproape nimic despre pământ şi animale.
― Atunci să îți fac cunoștință cu prietenul meu, bursucul.
― Ar fi primul pe care îl întâlnesc.
― Bun. E cea mai doctă fiinţă pe care o cunosc, în afară de Arhimede.
O să–ţi placă. Apropo, zise Merlyn, întrerupându–se la jumătatea vrăjii,
am ceva să îţi spun. Aceasta e ultima dată când voi mai putea să te
transform. Vraja pentru astfel de lucruri s–a epuizat, iar aici vom pune
punct educaţiei tale. Odată încheiată ceremonia lui Kay, truda mea va
lua şi ea sfârşit. Tu vei pleca alături de el, ca un scutier credincios, şi îl
vei însoţi în lumea largă, iar eu voi merge pe calea mea. Crezi că ai
învăţat ceva până acum?
― Am învăţat şi am fost fericit.
― Asta e bine. încearcă să nu uiţi ce ai învăţat. Apoi reluă vraja,
îndreptă bagheta spre Ursa Mică, tul întunecat, şi strigă vesel:
― Distracţie plăcută în ultima aventură. Calde salutări Bursucului!
Strigătul era slab, parcă venit din depărtări. Wart se pomeni lângă un
străvechi tumul, ca un muşuroi
de cârtiţă uriaş, în care se zărea o gaură neagră. „Aici locuieşte
Bursucul", îşi zise el în gând, „iar eu ar trebui să intru şi să vorbesc cu
el. Dar n–o s–o fac. Nu a fost de ajuns că nu voi fi niciodată cavaler.
Acum va fi luat de lângă mine şi dragul meu învăţător, pe care l–am
găsit în singura aventură cavalerească de care voi avea parte, şi–atunci
adio istorie naturală. Prea bine, încă o noapte de bucurie şi apoi,
osânda veşnică. Dacă tot sunt o fiară sălbatică, mă voi comporta ca o
fiară sălbatică, şi cu asta, basta."
Şi, în lumina puţină a înserării, se rostogoli furios pe zăpadă, căci era
iarnă.
Bursucul e o identitate potrivită când eşti disperat, înrudit cu urşii,
vidrele şi nevăstuicile, eşti fiinţa cea mai asemănătoare ursului rămasă
pe pământul Angliei, iar pielea ta e aşa de groasă încât nu contează cine
te muşcă. Cât despre muşcătura ta, ceva în alcătuirea fălcilor de bursuc
te face imposibil de desprins. Şi astfel, oricât s–ar zvârcoli fiinţa pe care
o muşti, nu ai niciun motiv să îi mai dai vreodată drumul. Bursucul e
unul dintre puţinele animale care pot să înfulece nestingherite un arici,
aşa cum înfulecă absolut orice, de la cuiburi de viespi şi rădăcini la pui
de iepure.
153 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Şi, din întâmplare, primul lucru ieşit în calea lui Wart fu tocmai un
arici adormit.
― Porc ţepos, zise el, chiorându–se la victimă cu ochi mici şi înceţoşaţi,
o să te înfulec.
Ariciul, care îşi pitise ochişorii strălucitori şi nasul cel lung şi sensibil,
şi care, înainte să se retragă la iernat în vizuina lui unsuroasă, îşi
împodobise ţepii cu un aranjament de frunze veştede nu tocmai
inspirat, se trezi la auzul ameninţării şi schelălăi jalnic.
― Cu cât schelălăi mai abitir, îi zise Wart, cu atât îmi voi înfige dinţii
mai tare. Mă face să îmi fiarbă sângele.
― Ah, jupâne Bursuc, strigă iarăşi ariciul, încovrigându–se şi mai
strâns. Bunule jupan Bursuc, ai milă d–un biet ţepos şi nu–l asupri. Nu
suntem lucruri de nimic, jupâne, să se tragă de noi şi să fim mestecaţi.
Fii milostiv, bunule domn, c–un amărât care nici dreapta de stânga n–o
deosebeşte.
― Porc ţepos, spuse Wart neîndurător, să nu mai aud nicio văicăreală.
― Vai mie, biata nevastă, sărmanii copilaşi!
― Pun rămăşag că nu ai niciunul. Arată–te, vagabondule. Pregăteşte–te
să îţi înfrunţi destinul. –Jupâne Bursuc, îl imploră sărmanul porc, nu te
lăsa şi matale greu, scumpul meu jupan Bursuc, sufleţe–lule. Pleacă–ţi
urechea la ruga unui ţepos ce nu–i defel de rând! Fă–i ăstui amărât
darul de preţ al vieţii, nobile jupan, iar el îţi va cânta cu glas dulce ori te
va învăţa cum să sugi lapte de vacă în zori înrourate.
― Îmi cânţi? întrebă Wart, foarte surprins.
― Da, îţi cânt! strigă ariciul, grăbindu–se să dea drumul unui cântec
foarte împăciuitor, dar cam înfundat, căci nu îndrăznea să iasă de la
adăpostul ţepilor. „O, Genevieve", intona el cu glas tânguitor, „Dulce
Genevieve,

Zile–or veni şi zile s–or duce,


Dar lumina
Am'tirii tot ne–o aduce
Dulcea visare
Din depărtare."

Mai cântă, tot cu nasul îndesat în burtă şi fără să se oprească o clipă,


Casă, dulce casă şi Bătrânul pod de lângă moară. După care,
epuizându–şi repertoriul, trase grăbit şi cu ghionturi aer în piept şi
începu iar să o cânte pe Genevieve. Apoi reluă şi Casă, dulce casă şi
Bătrânul pod de lângă moară.
― Haide, zise Wart, de–acum poţi să te opreşti. Nu te mai muşc.
― Preamilostive stăpân, şopti umil sărmanul porc–spinos. Ne–om ruga
la toţi sfinţii şi stăpânitorii pământeşti pentru dumneata şi
îndurătoarele dumitale fălci, cât puricii or mai sări şi ţepoşii s–or mai
urca pe coşurile de fum.
154 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Apoi, temându–se că vremelnica sa revenire la proză va fi răcit inima


tiranului, se lansă grăbit într–o a treia cântare despre Genevieve.
― Nu mai cânta, pentru numele Cerului! exclamă Wart. Şi nu mai sta
ghem, că nu îţi fac niciun rău. Haide, ţepos prostuţ, mai bine spune–mi
unde ai învăţat cântecele astea.
― Nu mai sta ghem e un îndemn, răspunse ariciul tremurând – pe
moment, nu se simţea deloc ameninţat – şi fă–te ghem e cu totul altul.
Dacă mi–ai vedea năsucul, jupâne, în astă clipă nefastă, poate–ai simţi
un gâdilat la dinţi; şi totu–i frică în dragoste şi–n război, după cum bine
ştim. Să–ţi mai cântăm o dată, scumpe jupâne Bursuc, despre cel
bătrân pod de lângă moară?
― Nu vreau să mai aud de el. Cânţi foarte bine, dar nu vreau să mai
ascult o dată. Nu mai sta ghem, nătă–răule, nu auzi? Spune–mi unde ai
învăţat să cânţi.
― Nu mi–s ţepos de rând, zise cu glas tremurat sărmana creatură,
rămânând ghem. Fost–am luat d–un om când eram mic, de la sânu'
mamei, cum ar veni. Ah, să nu ne pişti sărmanele măruntaie, iubite
jupâne Bursuc, căci era om sărman, da, şi m–a crescut cum se cuvine,
cu lapte de vacă sorbit din strachină boierească. Ah, puţini–s ţepoşii de
se adapă din vas de porţelan, da.
― Nu ştiu despre ce vorbeşti.
― Era domn, strigă ariciul disperat, precum îţi spun! M–a luat când
eram mic şi mi–a dat să mănânc. Un mare domn a fost ăl de m–a hrănit
în salon, cum n–a mai fost ţepos pân–atunci ori de atunci încoa'; din
porţelan domnesc mi–a dat, da, şi tristă zi a fost când ne–a lăsat în
părăsire, de asta să fii încredinţat.
― Cum se numea acest domn?
― Un domn era, un domn. N–avea un nume adevărat, adică unul de
care să–ţi aminteşti, da' era domn din creştet până–n talpă, şi ne dădea
lapte din strachină de porţelan.
― Îl chema cumva Merlyn? întrebă Wart, curios.
― Ah, ăsta–i era numele. Frumos nume era, dar niciodat' nu i–am dat
glas. Ah, Mearn îşi zicea şi ne dădea lapte din strachină de porţelan, ca
un domn mare ce era.
― Of, haide, nu mai sta ghem! Îl cunosc pe domnul care te–a luat în
casa lui şi chiar cred că te–am văzut când erai mititel de tot şi înfăşat în
scutec de lână. Haide, ţeposule, îmi cer iertare că te–am speriat. îţi sunt
prieten şi mi–aş dori să–ţi mai văd o dată tremurând năsucul cenuşiu şi
umed, de dragul vremurilor de odinioară.
― Năsucul tremurător e–un fel de–a zice, răspunse ariciul căpăţânos,
iar un năsuc tremurând e cu totul altceva, stăpâne. Acu' fuguţa–n
drumu' matale, bunule jupan Bursuc, şi lasă–l pe amărâtul ăsta să
tragă un puişor de somn. Gândeşte–te mai bine la gândăcei ori miere,
iubite baroane, şi cete îngereşti să îţi vegheze odihna.
― Prostii! Nu–ţi voi face niciun rău, fiindcă te cunosc de când erai mic.
155 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ah, bursucii ăştia, zise sărmana creatură, vorbind tot în burtă,


umblă să–şi sape vizuinile fără pic de răutate în suflet, Domnul aibe–i în
pază, da' nu–i aşa că haţ, te pişcă făr' de veste şi, Doamne–ajută, ce să
fac–atunci un sărman ca mine? Necazu' e pielea aia a lor, asta–i, pe care
din fragedă pruncie şi–o pişcă unu' altuia, ba încă şi pe–a mămichii, făr'
să simtă ceva, aşa că merg să pişte–n altă parte. Sărmănelu' meu domn,
jupan Mearn, cum alergau pe la gleznişoarele lui şi chiţăiau să le dea de
mâncare ăi de îi ţinea de mici. Şi, sfântă biserică, ce mai ţipau! Da,
urâtă treabă cu bursucii ăştia, de asta să fii încredinţat.
Nu iau nimic în seamă, se grăbi să adauge ariciul, înainte ca Wart să
poată protesta. Se rostogolesc ca nişte covoare mişcătoare, cu picioarele
alea scurte. De le ieşi o clipă–n drum, că ăsta–ţi fu norocu', ei, fără gând
rău, haţ, uite–aşa, şi unde–mi ajungi?
Tot ce se poate face, continuă ţeposul, e să–i pocneşti în nas. Călcâiul
de ahile, aşa–i zic în cele scripturi. Loveşte matahala–n nas, bim–bam,
uite–aşa, şi viaţă grea o să aibă, fonfăind. Frumoasă lovitură, da.
Da' cum poate un sărman ţepos să–i pocnească–n nas? Când n–ai cu
ce să pocneşti, nici cum să–i ţii? Ş–apoi mai vin la tine şi–ţi mai şi zic să
nu stai ghem!
― Bine, se resemna Wart, stai ghem, dacă asta vrei. Iartă–mă că te–am
trezit, prietene, şi că te–am speriat aşa. Cred că eşti un arici de–a
dreptul încântător, iar întâlnirea cu tine m–a înveselit. Întoarce–te la
somnul de iarnă din care te–am deşteptat, iar eu mă duc în căutarea
amicului bursuc, aşa cum mi s–a spus. Noapte bună, ţeposule, şi noroc
la zăpadă.
― O fi şi bună, mormăi ariciul ursuz. Mai întâi desfă–te, apoi fă–te
ghem. Acu' una, acu' alta, şi–apoi alta iar. Măiculiţă, s–a–ntors lumea
cu susul în jos. Dar „Noapte bună, doamnelor" e mottoul meu, de–i
iarnă, de–i vară, şi ăsta va fi pe veci.
Şi cu aceste ultime cuvinte, umila jivină se strânse şi mai bine, scoase
câteva mormăieli ascuţite şi se cufundă în lumea depărtată a viselor,
mult mai adâncă decât a noastră, căci somnul de peste iarnă e mai lung
decât liniştea unei singure nopţi.
„Mă rog", îşi zise Wart în sinea lui, „un lucru e limpede – trece repede
peste necazuri. Auzi, să adormi aşa de repede. Aş îndrăzni să spun că a
fost doar pe jumătate treaz şi, când se va trezi de–a binelea, la prima
geană a primăverii, va crede că n–a fost decât un vis urât."
Rămase o clipă privind ghemotocul murdar, acoperit cu frunze şi iarbă
şi plin de purici, adăpostit în gaura lui din pământ, apoi mormăi şi o
porni înspre vizuina bursucului, ţinându–se după urmele alungite
lăsate chiar de el în zăpadă.
― Aşadar, Merlyn te–a trimis la mine, zise bursucul, ca să îţi
desăvârşeşti educaţia. Ei bine, eu nu te pot învăţa decât două lucruri:
să sapi şi să îţi iubeşti căminul. Acestea sunt adevărata ţintă a filozofiei.
― Aţi fi bun să îmi arătaţi căminul dumneavoastră?
156 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Desigur. Deşi, fireşte, nu mă folosesc niciodată de el. E vechi şi


ditamai locul, prea mare pentru un singur om. Cred că unele colţuri au
chiar şi o mie de ani. Suntem cam patru familii în el, ici şi colo, luaţi în
mare, din pivniţă până în pod, şi uneori nu ne vedem cu lunile. O casă
de nebuni, aşa trebuie că vă pare vouă, oamenilor moderni, dar să ştii
că–i primitoare şi caldă.
Străbătu cu pas agale coridoarele vizuinii fermecate, legănându–se de
pe un picior pe celălalt, cum fac bursucii, masca albă şi dungile negre
dându–i un aer de fantasmă în întuneric.
― Dacă vrei să te speli pe mâini, îi zise lui Wart, e un loc la capătul
pasajului.
Bursucii nu sunt ca vulpile. Au o groapă anume unde aruncă oasele
vechi şi gunoiul, ca şi dulapuri adevărate, săpate în pământ, şi
dormitoare unde schimbă des aşternuturile, ca să fie totul curat. Wart
era vrăjit de ce vedea. Cel mai mult îi plăcu Sala cea Mare, aceasta fiind
încăperea centrală a vizuinii – era dificil să hotărăşti ce era: un colegiu
sau un castel –, din care se desprindeau alte cămăruţe şi găuri. Era
puţin cam neîngrijită, deoarece era un spaţiu comun, nu unul în grija
vreunei familii anume, dar cu siguranţă avea un aer solemn. Bursucul îi
spunea Camera Combinaţiilor. Pereţii îmbrăcaţi în lambriuri găzduiau
străvechi portrete de bursuci demult dispăruţi, care la vremea lor
fuseseră vestiţi pentru ştiinţa sau bunătatea lor, luminate de sus de
licurici cu abajur. Tot acolo erau şi nişte scaune impunătoare,
îmbrăcate în piele spaniolă şi decorate cu efigia bursucilor, gravată în
aur – pielea se cam jupuise –, dar şi un portret al Fondatorului, agăţat
deasupra şemineului. Scaunele erau rânduite în semicerc în jurul
focului, iar nişte paravane din lemn de mahon fereau de dogoarea
flăcărilor chipurile celor aşezaţi pe scaune. Se mai vedeau şi un soi de
scânduri înclinate, pe care sticlele de băutură alunecau dintr–un capăt
al semicercului în celălalt, în pasajul de la intrare atârnau nişte robe
lungi şi negre, şi totul avea un aer străvechi.
― Momentan sunt burlac, zise bursucul, parcă a scuză, când se
întoarseră în cămăruţa lui tihnită, cu tapet înflorat, deci mă tem că
acesta e singurul scaun. Va trebui să şezi pe pat. Fă–te comod, dragul
meu, cât pregătesc eu nişte punci 105, şi povesteşte–mi ce se mai petrece
în lume.
― A, nimic deosebit. Merlyn e bine, iar Kay va fi făcut cavaler
săptămâna viitoare.
― Interesantă ceremonie.
― Ce braţe uriaşe aveţi, remarcă Wart, privindu–l cum amestecă în
alcool cu o lingură. Ca şi mine, de altfel.
Şi se uită la proprii muşchi. În esenţă era un piept îngust, care ţinea
laolaltă nişte braţe vânjoase ca nişte coapse.

105 Băutură făcută dintr—un amestec de alcool (rom şi altele), zahăr, portocale, diverse mirodenii.
157 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Sunt bune la săpat, zise înţeleptul animal cu satisfacţie. Cred că ar


trebui să sapi foarte repede ca să ţii pasul cu mine şi Cârtiţa.
― Am întâlnit un arici la intrare.
― Nu mai spune. Se zice că aricii sunt purtători de febră porcină şi
febră aftoasă106.
― Mie mi s–a părut simpatic.
― Au un farmec al lor, duios, spuse bursucul trist, dar mi–e teamă că,
în general, eu doar îi înfulec. E ceva irezistibil la felul în care trosneşte
carnea de porc–ţepos. Egiptenii, adăugă el, prin asta referindu–se la
ţigani, sunt şi ei mari amatori de arici.
― Al meu ţinea morţiş să stea ghem.
― Ar fi trebuit să îl împingi în apă, şi imediat ţi–ar fi arătat amărâtele
alea de picioruşe. Haide, e gata punciul. Şezi lângă foc şi odihneşte–te.
― E plăcut să stai aici, când afară bate vântul şi ninge.
― Da, e plăcut. Să bem pentru Kay, să–i meargă bine în viaţa de
cavaler.
― Să–i meargă bine.
― Noroc. Ei, zise bursucul, lăsând jos paharul cu un oftat, dar ce l–o fi
apucat pe Merlyn să te trimită încoace?
― Spunea ceva despre învăţătură.
― A, mă rog, dacă învăţătură cauţi, atunci ai intrat în cea mai bună
prăvălie. Dar nu ţi se pare cam plictisitor?
― Uneori, da. Iar alteori, nu. În general, pot să îndur destul de multă
învăţătură, dacă este despre istoria naturală.
― Chiar acum scriu un tratat, zise bursucul, tuşind cu modestie ca să
arate că ţinea morţiş să explice, care arată de ce Omul a devenit
stăpânul animalelor. Poate ţi–ar plăcea să asculţi puţin? Este pentru
doctoratul meu, se grăbi să adauge, înainte ca Wart să protesteze.
Rareori i se ivea prilejul să citească din tratat, aşa că nu îl răbda inima
să scape vreunul.
― Vă mulţumesc foarte mult, zise Wart.
― O să îţi prindă bine, dragă băiete. Exact ce îţi trebuie ca să–ţi
desăvârşeşti educaţia. Studiezi păsările, peştii şi animalele, şi închei
glorios cu Omul. Ce noroc că ai venit! Acum, unde naiba oi fi pus
manuscrisul...
Bătrânul domn scormoni cu ghearele sale uriaşe, până ce scoase la
iveală un teanc de hârtii murdare. Un colţ fusese limpede folosit la
aprins focul. Apoi se aşeză comod în fotoliul de piele, care avea în mijloc
o adâncitură pronunţată; îşi puse tichia de catifea cu ciucure şi scoase
de undeva nişte ochelari de tarantulă, pe care îi aşeză în echilibru pe
vârful nasului.
― Hmhmm, făcu bursucul, paralizând imediat de emoţie şi şezând cu
hârtiile în braţe, roşu ca un rac şi mut ca peştele.
106 O boală virală foarte contagioasă, care apare mai ales la copii cu vârste între 1 şi 6 ani, şi se manifestă prin apariţia unor erupţii pe palme, tălpi şi în
gură. Este mai frecventă în sezonul cald şi la copiii aflaţi în colectivităţi.
158 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Continuaţi, îl îndemnă Wart.


― Nu e o lucrare prea bună, explică gazda, ruşinoasă. Doar o schiţă
generală, înţelegi? Voi schimba foarte mult, înainte să o trimit.
― Sunt convins că este foarte interesantă.
― A, nu, deloc. Doar o vechitură pe care am mâzgălit–o într–o jumătate
de ceas, ca să mai treacă vremea. Dar, mă rog, iată cum începe.
Hmhmm!
După care, pe un ton extrem de ascuţit, în falset, se apucă să citească
într–un suflet:
― „Oamenii se întreabă adesea, într–o doară, dacă procesul evoluţiei a
început cu găina sau cu oul. A existat oare un ou din care a ieşit prima
găină, sau o găină a făcut primul ou? Sunt în măsură să afirm că
întâiul lucru creat a fost oul.
După ce a plăsmuit Dumnezeu ouăle din care aveau să iasă peştii,
şerpii, păsările, mamiferele şi chiar ornitorincul, a chemat la El toţi
embrionii şi a văzut că erau buni."
Poate că ar trebui să precizez, zise bursucul, coborând hârtiile cu un
aer neliniştit şi uitându–se la Wart peste marginea lor, că toţi embrionii
erau identici. Aceasta este starea în care te afli înainte să te naşti, şi
indiferent ce vei fi după aceea – mormoloc, păun, girafă sau om – în
stare embrionară tot ca o făptură omenească deosebit de neajutorată şi
dezgustătoare arăţi. Dar să revenim:
„Embrionii stăteau dinaintea Domnului cu mânuţele lor firave
împreunate politicos şi cu frunţile plecate respectuos, iar Dumnezeu le
vorbi astfel. Zise: «Deci, embrionilor, iată–vă, toţi la fel. Vă vom da
libertatea să alegeţi ce doriţi să fiţi. Când veţi creşte, veţi fi oricum mai
mari, dar Ne bucurăm să vă mai facem un dar. Aveţi permisiunea de a
schimba orice parte a corpului astfel încât să vă fie de folos mai târziu.
De pildă, în prezent nu puteţi săpa. Cine doreşte să îşi prefacă mâinile
în sape ori greble, este liber să ceară. Sau, ca să Ne exprimăm altfel, în
prezent gura vă foloseşte doar ca să mâncaţi. Cine doreşte să o
întrebuinţeze ca armă de atac, poate să o preschimbe la cerere, şi să fie
un crocodil sau un tigru cu colţi–sabie. Aşadar, aşteptăm să vă alegeţi
forma şi instrumentele, dar nu uitaţi că, odată alegerea făcută, nu mai
este cale de întoarcere.»
Embrionii cugetară politicos la această chestiune şi apoi, unul câte
unul, se înfăţişară dinaintea tronului ceresc. Li se îngădui să aibă două,
chiar trei specializări, astfel că unii aleseră să îşi transforme braţele în
maşinării de zbor şi gurile, în arme, cleşti, linguri sau instrumente de
săpat, iar alţii să îşi facă din trupuri plute, iar din mâini, vâsle. Noi,
bursucii, am chibzuit bine şi ne–am hotărât să cerem trei daruri. Am
vrut să ne prefacem pielea în scut, gurile, în arme, iar braţele, în sape.
Aceste daruri ne–au fost acordate. Fiecare s–a specializat în ceva, unii
dintre noi în lucruri tare ciudate. De pildă, o şopârlă de deşert a hotărât
159 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

să îşi preschimbe corpul în sugativă, iar o broască de la antipozii


secetoşi s–a decis să fie pur şi simplu o sticlă de apă.
Cererile şi îndeplinirea lor ţinură două lungi zile – a cincea şi a şasea,
dacă bine–mi amintesc – iar la finalul celei de–a şasea, chiar în prag de
duminică, isprăviseră cu toţi embrionii, mai puţin unul. Acesta era
Omul.
«Ei bine, micuţul Nostru om», zise Dumnezeu. «Ai aşteptat până în
ultima clipă şi ţi–ai cumpănit atent hotărârea, şi suntem încredinţaţi că
ai întors–o pe toate părţile. Ce putem face pentru tine?»
«Te rog, Doamne», spuse acesta, «cred că m–ai făcut în forma în care
mă găsesc acum pentru pricini cunoscute numai Ţie şi ar fi o
neruşinare să le schimb. Dacă mi se dă de ales, aleg să rămân aşa cum
sunt. Nu voi schimba niciuna dintre părţile cu care m–ai înzestrat pe
alte însuşiri cu siguranţă inferioare, voi rămâne tot restul vieţii un
embrion fără apărare, ce se va strădui să îşi croiască umile şi slabe
unelte din lemn, fier şi alte materiale pe care, în înţelepciunea Ta, mi le–
ai pus dinainte. De voi dori o corabie, voi căuta să îmi făuresc una din
lemnul copacilor, iar de voi dori să zbor, voi face un car să mă poarte.
Probabil că am fost nerod să îţi refuz mărinimia, însă am chibzuit bine
şi sper ca umila hotărâre ce a luat mărunta creatură din faţa Ta să aibă
trecere în ochii Tăi.»
«Bună hotărâre», exclamă Creatorul, încântat. «Aici! Veniţi aici,
embrioni! Veniţi, cu ciocurile voastre şi cu câte şi mai câte, să vedeţi
primul Nostru Om. Este singurul care ne–a ghicit intenţia şi avem
marea plăcere să îi acordăm Titlul de Stăpân peste Păsările Cerului,
Fiarele Pământului şi Peştii Mărilor. Restul, haideţi, vă duceţi de–acum,
iubiţi–vă şi înmulţiţi–vă, căci a venit weekendul şi închidem prăvălia.
Cât despre tine, Omule, vei fi toată viaţa o unealtă fragilă, dar şi făuritor
de unelte. Vei arăta ca un embrion până te vor îngropa, însă toţi ceilalţi
vor fi embrioni dinaintea ta. Etern nedezvoltat, vei rămâne pe veci,
potenţial, după chipul şi asemănarea Noastră, în stare să împărtăşeşti
unele dintre durerile şi bucuriile Noastre. Ne pare oarecum rău pentru
tine, Omule, dar avem şi oarecari speranţe în ce te priveşte. Haide,
fuguţa. Şi fă tot ce poţi. Omule, înainte să pleci, ascultă...» «Da?» întrebă
Adam, întorcându–se.
«Doar atât voiam să mai spunem», zise Domnul cu sfială, frângându–şi
mâinile. «Ei bine, voiam doar să spunem: Domnul să te aibă în pază.»"
― Frumoasă poveste, zise Wart, nu prea convins. îmi place mai mult
decât povestea lui Merlyn despre rabin. E şi foarte interesantă.
Bursucul părea căzut în butoiul cu năuceală.
― Nu, nu, dragă băiete, nu. Exagerezi. O parabolă neînsemnată, în cel
mai bun caz. In plus, o găsesc o idee prea optimistă.
― Cum adică?
― Ei bine, e adevărat că omul deţine Titlul de Stăpân şi că este cel mai
puternic dintre animale – dacă, prin asta, înţelegi cel mai înfricoşător –
160 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

dar, în ultima vreme, m–am îndoit adesea că ar fi şi cel mai


binecuvântat.
― Nu cred că Sir Ector e înfricoşător.
― Chiar şi aşa, dacă Sir Ector s–ar duce la plimbare pe malul unui
râu, nu doar că păsările şi–ar lua zborul din calea lui iar animalele ar
rupe–o la fugă, dar peştii înşişi ar ţâşni în direcţia opusă. între ei nu se
poartă niciodată aşa.
― Omul este regele animalelor.
― Poate. Însă am greşi de i–am spune tiran? Şi–apoi, trebuie să
recunoaştem cinstit că are un număr însemnat de păcate.
― Regele Pellinore nu are aşa de multe.
― Ar pleca la război dacă Regele Uther ar porni unul. Ştiai că Homo
sapiens este aproape singurul animal care poartă războaie?
― Şi furnicile.
― Nu spune „Şi furnicile" cu atâta nepăsare, dragă băiete. Există peste
patru mii de specii diferite de furnică, iar din acestea, doar cinci mi–e
cunoscut că ar fi belicoase. Deci, aceste cinci furnici, o termită de care
ştiu, şi Omul.
― Dar haitele de lupi din Pădurea Sălbatică ne atacă turmele de oi în
fiecare iarnă.
― Lupii şi oile fac parte din specii diferite, prietene. Adevăratele
războaie se dezlănţuie între grupuri din aceeaşi specie. Din sutele de mii
de specii, nu cunosc decât şapte cu intenţii războinice. Până şi Omul
are câteva grupuri, precum eschimoşii, ţiganii, laponii şi anumiţi
nomazi arabi, care nu poartă războaie, fiindcă nu au graniţe de apărat.
Adevăratul război se întâlneşte mai rar în natură decât canibalismul.
Nu ţi se pare puţin cam trist?
― Mie, unul, răspunse Wart, mi–ar fi plăcut să merg la război, dacă aş
fi fost făcut cavaler. Mi–ar fi plăcut trâmbiţele şi stindardele, armurile
strălucitoare şi şarjele splendide. Şi, da, mi–ar fi plăcut să fac fapte de
glorie, să fiu curajos şi să îmi înfrâng temerile. în războaie nu găseşti
oare şi curaj, Bursucule, şi rezistenţă, şi camarazi pe care îi iubeşti?
Preaînvăţatul animal căzu vreme îndelungată pe gânduri, privind la
jocul flăcărilor. Într–un târziu, schimbă subiectul.
― Unde ţi–a plăcut mai mult, îl întrebă pe Wart, la furnici sau la
gâştele sălbatice?
161 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL XXII

Regele Pellinore sosi pentru importantul eveniment într–o stare de


nespusă agitaţie.
― Pe cinstea mea, ştiţi? Aţi auzit? E o taină, mă rog?
― Ce să fie o taină, mă rog? îl întrebară ceilalţi.
― Păi, Regele! strigă majestatea sa. De Rege ştiţi?
― Ce–i cu Regele? se interesă Sir Ector. Nu–mi spune că vine p–aici să
vâneze cu haita aia blestemată.
― A murit! strigă tragic Regele Pellinore. A murit, sărmanu' om, şi nu
mai poate să vâneze. Sir Grummore se ridică şi îşi scoase respectuos
tichia.
― Regele a murit, zise el. Trăiască Regele! Ceilalţi se simţiră şi ei datori
să se ridice în picioare, iar doica băieţilor izbucni în lacrimi.
― Of, of. Alteţa sa loială107 e mort şi dus dintre noi, şi ce domn
respectuos era, suspină ea. Multe desene mimate cu el am decupat din
Liturghia Ilustrată, da, şi le–am lipit deasupra şemineului. De când era
în scutece până la vizitele pe care le făcea prin ţinuturi îndepărtate, ca
Prinţ al Inimilor tuturor, n–a fost desen cu el să nu–l am, da, şi seara să
nu–mi zboare gândul la el.
― Linişteşte–te, doică, zise Sir Ector.
― E un moment solemn, nu, mă rog? spuse şi Regele Pellinore. Uther
Cuceritorul, 1066–l216.
― Într–adevăr solemn, confirmă Sir Grummore. Regele a murit.
Trăiască Regele!
― Ar trebui să lăsăm draperiile, sugeră Kay, care ţinea mult la
etichetă, sau să coborâm steagurile.
― Aşa este, îl aprobă Sir Ector. Să meargă cineva să îl înştiinţeze pe
maestrul armurier.
Era evident că în sarcina lui Wart cădea această îndatorire, el fiind cel
mai mic în rang dintre nobilii prezenţi, aşa că flăcăul dădu fuga bucuros
să îl găsească pe sergent. Curând, la urechile celor rămaşi în sala cea
mare ajunse un strigăt: „Hai–da, unu, doi, doliu special pentru
repausata majestate, ascultaţi comanda la mine: coborâţi la «Doi»!", apoi
fâlfâitul tuturor stindardelor, steagurilor, fanioanelor mici şi mari,
banderolelor şi flamurilor care înveseleau turnuleţele înzăpezite ale
Pădurii Sălbatice.
― Cum ai aflat? întrebă Sir Ector.
― Scotoceam pe coclaurile pădurii după Bestia aia, ştiţi, când am dat
peste un frate cu aer distins, din ordinul cenuşiu, care mi–a dat vestea.
Sunt chiar ultimele noutăţi.
― Sărmanul Pendragon, îl căina Sir Ector.

107 Doica vrea, fireşte, să spună „regală" (royal), dar îi iese „loială" loyal).
162 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Regele a murit, spuse Sir Grummore pe un ton solemn. Trăiască


Regele!
― E foarte bine că ţii să repeţi întruna chestia asta, dragă Grummore,
interveni Regele Pellinore, vizibil iritat, dar cine este acest Rege, mă rog,
care va trăi atât de mult, mă rog, după spusa dumitale?
― Păi, moştenitorul lui, făcu Sir Grummore, oarecum surprins.
― Binecuvântatul nostru monarh, spuse doica în lacrimi, nu a lăsat
moştenitori. Oricine a studiat familia loială ştie asta.
― Doamne Sfinte! Sigur a avut nişte rude, nu? întrebă Sir Ector.
― Aici e–aici! strigă, nespus de agitat, Regele Pellinore. Asta–i partea
cea mai palpitantă, mă rog, nu? Nici tu moştenitor, nici tu rude, cine–i
va urma la tron? De asta era aşa exaltat călugărul meu, mă rog, şi de
asta întreba cine i–ar putea urma şi la ce, mă rog. Mă rog?
― Doar n–o să–mi spui acum, sări Sir Grummore indignat, că nu mai
avem rege în Gramarye!
― Nici picior! strigă Regele Pellinore, simţindu–se foarte important. Şi–
au fost semne şi minuni care au prevestit asta.
― Ei bine, e scandalos, decretă Sir Grummore. Numai bunul
Dumnezeu ştie ce se va alege de biata ţărişoară. De vină–s numai
lollarzii108 şi comuniştii, bag mâna–n foc.
― Ce fel de minuni şi semne? se interesă Sir Ector.
― Păi, se zice c–ar fi apărut un fel de sabie într–o stâncă, mă rog, într–
un fel de biserică. Nu chiar în biserică, dacă mă–nţelegi, şi nu chiar în
stâncă, dar ceva de felul ăsta, mă rog, cum s–ar zice.
― Nu ştiu, zău, unde–o să ajungă Biserica, observă Sir Grummore.
― E o nicovală, explică Regele.
― Cine, Biserica?
― Nu, sabia.
― Dar parcă spuneai că sabia e în stâncă.
― Nu, îl corectă Regele Pellinore. Stânca e lângă biserică.
― Uite ce e, Pellinore, interveni Sir Ector. Trage–ţi sufletul niţel, dragul
meu, şi ia–o de la capăt. Ia cornul ăsta cu mied şi nu te repezi aşa.
― Sabia, zise monarhul, e înfiptă într–o nicovală aşezată pe o stâncă.
Străpunge nicovala şi se înfige adânc în piatră. Nicovala e ţintuită de
stâncă. Stânca se înalţă lângă biserică. Mai dă–mi nişte mied. –Nu mi se
pare cine ştie ce minune, observă Sir Grummore. Ce mă miră pe mine
este că asemenea lucruri sunt îngăduite. Dar în ziua de azi nu mai poţi
fi sigur de nimic, cu agitatorii ăştia saxoni. –Dragă prietene, strigă
Regele Pellinore, însufleţindu–se iar, nu e vorba de locul unde se înalţă
stânca, mă rog, ci despre ce stă scris, mă rog, acolo unde e scris.
― Ce?
― Păi, pe mâner.

108 În Anglia, termenul se referă la adepţii lui John Wycliffe, teolog englez din secolul al XIV—lea, care susţinea limitarea influenţei bisericeşti de pe
teritoriul regatului. Ideile sale au inspirat revolta ţărănească din 1381, condusă de Wat Tyler şi reprimată sângeros, dar şi pe Jan Hus (1369—l415), teolog
şi reformator ceh.
163 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Haide, Pellinore, facu Sir Ector. Stai niţeluş cuminte, cu faţa la


peretele ăla, şi apoi zi–ne despre ce vorbeşti. Ia–o domol, bătrâne. Nu–i
nevoie să te grăbeşti. Hai, fii băiat de treabă şi şezi aici, cu faţa la
perete, şi apoi ia–o cât poţi de încetişor.
― Pe sabia înfiptă în stânca de lângă biserică sunt scrise nişte cuvinte,
strigă Regele Pellinore cu glas jalnic, iar cuvintele sunt precum
urmează! Ah, vă rog să mă ascultaţi, amândoi, în loc să mă tot
întrerupeţi.
― Care sunt cuvintele acelea? întrebă Kay.
― Cuvintele acelea spun aşa, din ce–am înţeles şi eu de la bătrânul
călugăr.
― Vă rog, continuaţi, îl rugă băiatul, văzând că Regele se oprise.
― Zi mai departe, îl îndemnă şi Sir Ector, ce spun cuvintele de pe sabia
înfiptă în nicovala de pe stânca de lângă biserică?
― Propagandă roşie, bag mâna–n foc, remarcă Sir Grummore.
Regele Pellinore strânse pleoapele, îşi desfăcu larg braţele şi declamă
solemn:
― „Cel ce va smulge astă sabie din astă nicovală şi stâncă drept va
avea să domnească, să fie Rege al întregii Anglii."
― Cine–a vorbit? întrebă Sir Grummore.
― Sabia, după cum vă povesteam.
― Limbută armă, observă Sir Grummore, sceptic.
― E scris pe ea! strigă Regele Pellinore, furios. Scris cu slove de aur!
― Atunci, de ce n–ai scos–o? se miră Sir Grummore.
― Dar vă spun că nu am fost acolo. Tot ce vă povestesc am auzit şi eu
de la călugărul de care vă ziceam, după cum vă spuneam.
― Sabia aceasta, cu inscripţie pe ea, a fost scoasă din stâncă? se
interesă Sir Ector.
― Nu, şopti Regele teatral. Aici începe partea interesantă. Nimeni nu
poate smulge sabia din piatră, deşi au încercat mulţi, de distracţie, aşa
că toată ţara a fost chemată la un turnir în ziua de Anul Nou, iar cel
care va veni la turnir şi va izbuti să smulgă sabia va deveni Rege pe
vecie al întregii Anglii, mă rog, pe cinstea mea.
― Vai, tată, omul care va scoate sabia din piatră va deveni Regele
Angliei! strigă Kay. N–am putea să mergem şi noi, tată, să ne încercăm
norocul?
― Nici prin gând nu–mi trece.
― Drum lung până la Londra, zise şi Sir Grummore, clătinând din cap.
― Tata a fost acolo o dată, spuse Regele Pellinore.
― Of, dar am putea merge! exclamă Kay. După ce devin cavaler, va
trebui să merg la un turnir undeva, iar acesta pică numai bine. Va veni
toată lumea bună. Trebuie să îi vedem şi noi pe cavalerii celebri şi pe
regii glorioşi. Sabia nu contează, fireşte, dar gândiţi–vă la turneu, poate
cel mai mare organizat vreodată în Gramarye, şi la toate câte le vom
vedea şi le vom face. Tată dragă, dacă mă iubeşti, îngăduie–mi să merg
164 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

la acest turneu, ca să mă pot întoarce cu premiul cel mare. –Dar nu am


fost în viaţa mea la Londra, Kay.
― Un motiv în plus să mergem. Cred cu tărie că oricine se ţine departe
de un turnir ca acesta va dovedi astfel că nu are pic de sânge nobil în
vine. Gândeşte–te ce va spune lumea despre noi dacă nu mergem şi nu
ne încercăm norocul cu sabia aceea. Se va spune că familia lui Sir Ector
a ştiut că nu e de neam şi că nu va avea nicio şansă.
― Dar ştim cu toţii că familia nu are nicio şansă cât priveşte sabia aia,
protestă Sir Ector.
― Mulţime de norod la Londra, remarcă Sir Grummore, dându–şi cu
presupusul. Aşa se vorbeşte. Trase adânc aer în piept şi se holbă la
gazdă cu ochi strălucitori.
― Şi prăvălii, adăugă din senin Regele Pellinore, căruia de asemenea i
se iuţise respiraţia.
― La naiba! urlă Sir Ector, trântind cornul cu mied de masă şi vărsând
jumătate. Să mergem dară la Londra şi să–l vedem pe noul Rege!
Se ridicară toţi ca unul.
― De ce să fiu mai prejos decât tătâne–meu? tună Regele Pellinore.
― La naiba cu toate! îi ţinu isonul Sir Grummore. în fond şi la naiba, e
însăşi capitala!
― Ura! strigă Kay.
― Doamne, ai milă de noi, zise doica.
Chiar atunci intră Wart, care îl aducea pe Merlyn, şi, în entuziasmul
general, nimeni nu observă că, de n–ar fi fost aproape om în toată firea,
ar fi izbucnit în lacrimi.
― Vai, Wart! strigă Kay, uitând o clipă că vorbea cu un biet scutier şi
alunecând spre familiaritatea din copilărie. Ce părere ai? Mergem cu
toţii la Londra, la un mare turnir de Anul Nou!
― Da?
― Da, iar tu îmi vei duce scutul şi lăncile, iar eu voi câştiga cununa
victoriei şi voi fi un mare cavaler!
― Păi, mă bucur că mergem, zise Wart, fiindcă şi Merlyn pleacă.
― A, de Merlyn nu mai avem nevoie.
― Pleacă, repetă Wart.
― Pleacă? întrebă Sir Ector. Am crezut că noi plecăm.
― Pleacă din Pădurea Sălbatică.
― Ei haide, Merlyn, ce s–a întâmplat? Nu înţeleg nimic, zise Sir Ector.
― Am venit să îmi iau rămas–bun, Sir Ector, spuse bătrânul mag.
Mâine, elevul meu, Kay, va deveni cavaler, iar în săptămâna următoare,
celălalt elev al meu va pleca alături de el, ca scutier. Nu mai sunt de
folos nimănui, deci a sosit timpul să plec.
― Ei, ei, nu vorbi aşa. Eu cred că, indiferent ce se va întâmpla, ne eşti
de mare folos. Rămâi şi dă–mi mie lecţii. Sau ocupă–te de bibliotecă. Nu
lăsa un biet bătrân de unul singur, după ce i–au zburat copiii din cuib.
― Ne vom revedea într–o bună zi. Aşa că nu fiţi trişti.
165 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Nu pleca, îl rugă şi Kay.


― Trebuie să plec, răspunse dascălul. Ne–am distrat de minune cât am
fost tineri, dar e în firea Timpului să zboare. Sunt o mulţime de lucruri
de care trebuie să mă ocup, în alte colţuri ale regatului, şi pentru mine
este o perioadă foarte încărcată. Haide, Arhimede, ia–ţi la revedere.
― La revedere, îi spuse, duios, Arhimede lui Wart.
― La revedere, răspunse Wart, cu ochii în pământ.
― Dar nu poţi să pleci fără un preaviz de o lună, protestă Sir Ector.
― Oare? zise Merlyn, luând poziţia pe care o adoptă întotdeauna
filozofii pe cale să se dematerializeze.
Se ridică pe vârfuri, cu Arhimede ţinându–se zdravăn de umărul lui,
prinse a se roti ca un titirez, mai întâi lent, apoi din ce în ce mai repede,
până nu se mai văzu din el decât o aură cenuşie şi–n câteva clipe
dispăru cu totul.
― La revedere, Wart, strigară două glasuri stinse, venind de afară.
― La revedere, strigă sărmanul de el pentru ultima oară, apoi ieşi în
goană.

CAPITOLUL XXIII

Ceremonia avu loc în toiul unui adevărat vârtej de pregătiri.


Somptuoasa cadă de baie trebui aşezată în cămară, între două stative
pentru prosoape şi o cutie veche cu tot soiul de jocuri, în care se găsea
o ţintă de darts din paie, cam uzată – pe vremea aceea îi zicea flechette –
fiindcă restul încăperilor erau pline ochi. Doica îşi petrecu timpul croind
pantaloni noi şi călduroşi pentru toată lumea, în virtutea principiului că
vremea din orice alt colţ de lume e neapărat una deosebit de vicleană,
cât despre sergent, acesta lustrui armurile aflate în grija lui până le toci
şi ascuţi săbiile până aproape de dispariţie. În sfârşit, sosi şi momentul
mult aşteptat.
Poate că, dacă s–a nimerit să nu trăiţi în Bătrâna Anglie a secolului al
XII–lea, sau când se va fi petrecut povestea noastră, ba mai mult, într–
un castel îndepărtat, aflat la marginile sălbăticiei, vă va fi greu să vă
imaginaţi minunăţiile călătoriei lor.
Drumul, sau cărarea, se ţinea mai tot timpul de crestele înalte ale
dealurilor sau de marginile văilor adânci. De–acolo călătorii priveau în
jos, la întinderea dezolantă a mlaştinilor unde oftează trestiile şi
trosneşte gheaţa, iar la apusul sângeriu raţele măcăie asurzitor în aerul
tăios de iarnă. întreaga ţară era aşa. De–o parte a crestei era o mlaştină,
iar de cealaltă, o pădure de o sută de mii de hectare, cu ramurile
împovărate de alb. Uneori zăreau un fuior de fum printre copaci, ori un
cătun pierdut în mijlocul desişului impenetrabil de trestii, şi de două ori
trecură pe lângă orăşele chiar respectabile, care se făleau cu mai multe
hanuri, însă, în mare, era o Anglie lipsită de orice urmă de civilizaţie.
Drumurile mai bune erau curăţate de tufişuri de–o parte şi de alta, cam
166 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

pe distanţa unei săgeţi, pentru ca oamenii să nu cadă pradă tâlharilor


ascunşi în ele.
Dormiră pe unde se nimeri, uneori în coliba vreunui ţăran care era
gata să îi adăpostească, alteori în castelul vreunui frate cavaler care îi
poftise înăuntru să se mai întremeze, iar alteori în lumina focului şi
asaltul puricilor din vreo bojdeucă murdară, cu o tufă legată de un par
în faţă – pe–atunci, acesta era semnul folosit de hanuri –, iar o dată sau
de două ori chiar sub cerul liber, strânşi laolaltă ca să–şi ţină de cald şi
înconjuraţi de bidiviii care păşteau. Oriunde mergeau şi oriunde se
întindeau să doarmă, vântul de răsărit şuiera prin trestii, iar gâştele
treceau în zbor pe cerul luminat al nopţii, gâgâind la stele.
În Londra nu mai era loc să arunci un ac. Dacă Sir Ector n–ar fi avut
norocul să deţină un mic teren pe strada Pie, pe care se înălţa un han
respectat, cu greu ar fi găsit unde să tragă. Dar avea norocul ăsta, de
fapt se baza mult pe această sursă de venit, astfel că izbutiră să obţină
trei paturi pentru cinci inşi. Se considerau nişte răsfăţaţi ai sorţii.
În prima zi a turnirului, Sir Kay reuşi să îi urnească pentru a se
înscrie pe listă, cu cel puţin un ceas înainte de întreceri. Nu dormise
toată noaptea, imaginându–şi cum avea să–i bată pe cei mai vestiţi
baroni ai Angliei, iar la micul dejun nu izbutise să înghită nici măcar o
fărâmă. Acum, cu obrajii palizi, călărea în fruntea grupului iar Wart îşi
dorea să îl poată linişti cumva.
Pentru nişte oameni de la ţară, obişnuiţi doar cu terenul de exerciţii
năpădit de buruieni de la castelul lui Sir Ector, priveliştea care li se
înfăţişa dinaintea ochilor se dovedea peste măsură de încântătoare – un
uriaş câmp înverzit, mare cât un teren de fotbal, cam cu zece picioare
mai jos decât împrejurimile, cu maluri povârnite şi curăţat de orice
urmă de zăpadă. Pentru ca pământul să rămână cald, deasupra se
aşternuse un strat de paie, care fusese îndepărtat în zori, dând astfel la
iveală o iarbă strălucitor de verde pe fundalul alb al zăpezii. Pe
marginile câmpului tălăzuia o mare de culori atât de năucitoare şi de
sclipitoare că îţi lua ochii. Lojele din lemn erau vopsite în stacojiu şi alb.
Corturile de mătase ale personalităţilor, ridicate la tot pasul, luceau în
azuriu, verde şi galben–şofran; unele erau în carouri. Fanioanele de
toate mărimile, care se zbăteau pretutindeni în bătaia vântului tăios,
plesnind şi înfăşurându–se pe catarge, erau şi ele de felurite culori, iar
bariera care despărţea câmpul în două era desenată în pătrăţele albe şi
negre. Cei mai mulţi dintre viitorii combatanţi şi prietenii acestora încă
nu sosiseră, dar, privind la puţinii ajunşi mai devreme, se ghicea
limpede cum spectatorii vor preschimba peisajul într–o mare înflorată,
cum vor străluci armurile în lumina soarelui şi cum se vor undui în
vânt mânecile festonate ale vestitorilor, când aceştia îşi vor duce la buze
trompetele de alamă şi vor cutremura nourii de lână ai iernii cu zvon de
veselie şi cântec.
― Doamne Sfinte! strigă Sir Kay. Mi–am uitat sabia acasă.
167 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Întrecere fără sabie nu există, decretă Sir Grummore. De–a dreptul


neregulamentar. –Fugi s–o iei, zise Sir Ector. Mai e vreme.
― Mi–o va aduce scutierul. Blestemată greşeală! Hei, scutier, dă fuga
înapoi la han şi adu–mi sabia.
Ai de la mine un şiling dacă o aduci la timp.
Wart se făcu la fel de palid ca fostul prieten din copilărie, pe care părea
gata să îl pocnească. –Poruncă îndephnită, stăpâne, zise el, întorcându–
şi buiestraşul către şuvoiul de nou–veniţi şi croindu–şi drum printre ei
cum putea.
„Auzi, să îmi dea bani!" îşi spunea el în gând. „Să mă privească
dispreţuitor de la înălţimea armăsarului, ca pe un măgăruş de rând, şi
să–mi zică «scutier»! O, Merlyn, dă–mi răbdare cu această brută şi ţine–
mă să nu–i azvârl în faţă mizerabilul ăla de şiling!"
Când ajunse la han, îl găsi ferecat. Toată suflarea se înghesuise la
celebrul turneu, iar hangiul şi ai lui se luaseră după mulţime. Acelea
erau vremuri primejdioase şi nu era bine să îţi părăseşti casa – sau
chiar să dormi sub acoperişul ei – până ce nu erai convins că nimeni nu
poate intra. Obloanele de lemn de la ferestrele de jos erau groase de doi
inci, iar uşile aveau două zăvoare. „Acum, ce mă fac?" se întrebă Wart.
„Cum să–mi câştig şilingul?" Se uită furios la micul han cufundat în
tăcere şi izbucni în râs.
― Sărmanul Kay, zise cu glas tare. Tărăşenia cu şilingul se trage
numai din faptul că se teme şi e nefericit, şi cred că, de data asta, nu
fără temei. Ei bine, îi voi face rost de–o sabie, chiar de va fi nevoie să
sparg uşile Turnului Londrei.
Cum faci să găseşti o sabie? continuă el. De unde să furi una? Să
pândesc oare vreun cavaler, chiar de am sub mine o mârţoagă, şi să îi
iau arma cu forţa? Trebuie să existe vreun făurar de săbii ori vreun
armurier în tot oraşul ăsta mare, care să nu–şi fi închis prăvălia.
Întoarse calul şi–o porni în trap mărunt. La capătul străzii era o
biserică liniştită, în faţa căreia se deschidea un soi de piaţetă. în
mijlocul acesteia se înălţa o stâncă masivă, pe care era aşezată o
nicovală, iar în nicovală era înfiptă o sabie splendidă, nou–nouţă.
― Ei, zise Wart, am impresia că e un monument de război. Dar n–am
încotro. Sunt convins că nimeni nu–i va purta pică lui Kay, ştiind în ce
mare nevoie s–a aflat.
Legă frâiele de o coloană a porţii acoperite care ducea în biserică, apoi
cu paşi mari urcă poteca şi apucă sabia cu nădejde.
― Haide, săbiuţo. Trebuie să îţi cer îndurare şi să te iau în folosul unei
cauze nobile.
„De necrezut", îşi zise, „dar mă simt tare ciudat când am în mână
sabia asta şi totul în jur îmi pare mai viu. Ia te uită la garguii ăia
frumoşi de pe biserică şi de pe mănăstirea de care ţine. Ce splendid
flutură, pe culoarul dintre strane, vestitele stindarde. Ce nobil îşi înalţă
tisa de colo braţele cu solzi roşii, spre slava Domnului. Ce curată e
168 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

zăpada. Simt un miros ca de spilcuţă 109 şi măceşe, şi oare ce aud să fie


muzică?
Muzică era, de cimpoaie ori de flaut, iar lumina din curtea bisericii era
atât de limpede, fără a fi orbitoare, că ai fi putut zări un ac la douăzeci
de iarzi. „E ceva în locul ăsta", îşi spuse Wart. „Oameni." –Hei, oameni
buni, ce vreţi?
Nu îi răspunse nimeni, dar muzica răsuna puternic şi lumina era
frumoasă.
― Oameni buni, strigă Wart, trebuie să iau sabia aceasta! Nu pentru
mine, ci pentru Kay. Promit să o aduc înapoi.
Niciun sunet nu rupse tăcerea, aşa că Wart se întoarse către nicovală.
Văzu literele aurite, pe care nu le citi, şi giuvaierurile de pe mâner
fulgerând în lumina aceea încântătoare.
― Haide, săbiuţo.
O apucă bine cu amândouă mâinile şi se opinti, sprijinit de stâncă.
Muzica flautelor tremură o clipă, dar în rest nu se clinti nimic.
Wart lăsă mânerul săbiei când simţi că începuse să îi zdrelească
palmele şi se trase îndărăt, văzând stele verzi.
„E bine înfiptă."
O apucă din nou şi trase din răsputeri. Muzica se înteţi iar lumina din
curtea bisericii lucea în culorile ametistului; dar sabia rămase la locul
ei.
― Of, Merlyn, ajută–mă!
Se auzi un zgomot ca de iureş, acompaniat de vibraţia prelungă a unei
corzi nevăzute. Curtea bisericii
se umpluse de prieteni vechi. Se ridicară deasupra zidului
împrejmuitor, ca fantasmele unor marionete din zilele de mult uitate ale
copilăriei, şi se arătară în chip de bursuci, privighetori, ciori, iepuri şi
gâşte sălbatice, şoimi şi peşti, câini şi inorogi delicaţi, viespi singuratice
şi crocodili, arici, grifoni şi de multe alte animale pe care le întâlnise de–
a lungul vremii. Făpturile lor se desluşeau limpede pe creasta zidului,
prieteni şi ajutoare de nădejde, şi toţi grăiră pe rând, cu glas solemn.
Unii veniseră de pe stindardele atârnate în biserică, unde închipuiseră
ilustrele blazoane, alţii veniseră de pe câmpiile din jur, din ceruri şi din
ape, însă cu toţii, până la cel mai mărunt şoarece, veniseră să ajute,
mânaţi de dragoste. Wart îşi simţi puterile înzecite.
― Foloseşte–ţi spatele, îl sfătui o ştiucă desprinsă dintr–un blazon, aşa
cum ai făcut odinioară, când am vrut să te înhaţ. Aminteşte–ţi că
puterea izvorăşte din ceafa.
― Dar braţele acelea, întrebă un bursuc cu aer grav, ţinute laolaltă de
un piept? Haide, scumpul meu embrion, vino şi găseşte–ţi unealta
potrivită.
Un şoim de iarnă, cocoţat în vârful tisei, strigă şi el:

109 Plantă medicinală cu flori albe, foarte întâlnită prin grădini şi cultivată şi în scop ornamental.
169 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

― Ei, căpitane Wart, care este întâia lege a piciorului? Să fie oare „Nu
da niciodată drumul"?
― Nu munci precum o ciocănitoare leneşă, îl îndemnă cu dragoste un
huhurez. Nu te lăsa, puişorule, şi curând va fi a ta.
― Wart, îi zise şi o gâscă sălbatică, dacă ai fost o dată în stare să
traversezi în zbor Marea Nordului, sigur nu–ţi va fi greu acum să–ţi
coordonezi câţiva muşchiuleţi de la aripi. Mintea ta e mai puternică.
Foloseşte–o să îţi aduni forţele, şi va ieşi cât ai clipi. Haide, Homo
sapiens, umilii tăi prieteni aşteaptă cu sufletul la gură să te aplaude.
Wart se apropie a treia oară de înfricoşătoarea sabie, întinse mâna
dreaptă şi, cu o mişcare lină, trase lama din stâncă de parcă ar fi fost
într–o teacă.
Se auzeau urale, un zgomot ca de flaşnetă învârtită la infinit. După o
vreme, în mijlocul acestui zgomot îl văzu pe Kay şi îi dădu sabia.
Oamenii strânşi la turnir făceau o hărmălaie înspăimântătoare.
― Dar aceasta nu este sabia mea, zise Sir Kay.
― Alta nu am găsit, răspunse Wart. Hanul era închis.
― Frumoasă armă. De unde ai luat–o?
― Am găsit–o înfiptă în stânca de lângă o biserică.
Până atunci, Sir Kay urmărise întrecerile cu nelinişte, aşteptându–şi
rândul şi fără a–şi lua prea mult în seamă scutierul.
― Neobişnuit loc, zise el.
― Într–adevăr. Era înfiptă într–o nicovală.
― Ce? strigă Sir Kay, parcă trezit din somn. Ai spus cumva că sabia
asta era înfiptă într–o stâncă?
― Întocmai. Era un fel de monument de război.
Preţ de câteva clipe, Sir Kay rămase uitându–se năucit la el, deschise
gura, o închise la loc, îşi umezi buzele, după care se întoarse şi porni să
îşi croiască drum prin mulţime. îl căuta pe Sir Ector, iar Wart îl urmă.
― Tată, vino puţin încoace!
― Da, băiete. Splendide căzături reuşesc profesioniştii ăştia. Dar ce–i
cu tine, Kay? Eşti alb ca varul.
― Mai ţii minte sabia aceea, pe care numai Regele Angliei o poate
smulge din stâncă?
― Da.
― Ei bine, iat–o. E la mine. E în mâna mea. Eu am scos–o.
Sir Ector nu spuse nimic caraghios. Se uită la Kay, se uită la Wart.
Apoi privirea îi căzu iarăşi asupra lui Kay, o privire încărcată de
dragoste.
― Să ne întoarcem la biserică, zise el. Ei bine, spuse când ajunseră la
uşă, uitându–se cu bunătate, dar ţintă în ochii întâiului său născut.
Asta e stânca, iar aceea din mâna ta e sabia care te va face Rege al
Angliei. Eşti fiul de care simt atât de mândru şi aşa vei rămâne, orice s–
ar întâmpla. Jură–mi că tu singur, cu puterile tale, ai smuls–o din
stâncă.
170 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

Kay îşi privi lung tatăl. Se uită şi la Wart, şi la sabie. După care, fără o
vorbă, i–o întinse lui Wart.
― Am minţit. Wart e cel care a scos–o din stâncă. Cât despre Wart, o
vreme Sir Ector l–a tot îndemnat să înfigă sabia la loc în piatră – ceea ce
a şi făcut – iar Sir Ector şi Kay au încercat în van s–o scoată. îi ajută
Wart s–o smulgă, apoi o înfipse la loc o dată sau de două ori. După asta
veni o vreme mai dureroasă.
Îl văzu pe iubitul său tutore, acum îmbătrânit şi neputincios, lăsându–
se pe un genunchi chinuit de gută.
― Sire, zise Sir Ector fără să ridice ochii, deşi vorbea cu fiul lui.
― Te rog, tată, spuse Wart, îngenunchind lângă el. Dă–mi voie să te
ajut să te ridici, Sir Ector, fiindcă purtarea dumitale mă întristează.
― Nu, nu, doamne, protestă bătrânul cu lacrimi în ochi. Nu–ţi sunt
nici părinte, nici rudă de sânge, căci, văd bine, eşti de sânge mai înalt
decât aş fi bănuit vreodată.
― Multă lume mi–a spus că nu eşti tatăl meu, dar asta nu are nicio
importanţă.
― Sire, zise umil Sir Ector, fi–vei pentru mine domn milostiv şi
îndurător când vei ajunge Rege? –Sire, nu îţi cer decât să îl faci pe fiul
meu şi fratele tău vitreg, Sir Kay, seneşal 110 al tuturor pământurile tale.
Îngenunchease şi Kay, iar asta era mai mult decât putea să îndure
Wart.
― Opriţi–vă odată! Sigur că poate să fie seneşal, dacă ajung rege, şi te
rog, tată, nu mai sta în genunchi, că mi se rupe inima. Te rog, Sir Ector,
ridică–te, şi ajunge cu grozăviile astea. Of, Doamne, Doamne, de n–aş fi
scos ticăloasa aia de sabie!
Şi Wart izbucni în plâns.

110 Un slujitor cu funcţie administrativă de la ciulea marilor nobili din perioada medievală. În sistemul administrativ feudal din Franţa, seneşalul era şi un
funcţionar al regelui, însărcinat cu aplicarea legii şi menţinerea controlului administrativ în provinciile din sud.
171 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

CAPITOLUL XXIV

Poate că ar trebui să urmeze un capitol despre încoronare. Evident că


baronii au făcut mare tărăboi, dar, cum Wart era gata să continue la
infinit să înfigă şi să smulgă sabia din stâncă, şi cum nimeni altcineva
nu era în stare să facă asta, până la urmă se lăsară păgubaşi. Unii
dintre britani se revoltară, dar fură împăcaţi mai târziu, însă, în mare,
poporul Angliei şi susţinători ca Robin fură mai mult decât fericiţi că
lucrurile se liniştiseră. Erau sătui de anarhia îndurată sub Uther Pen–
dragon; erau sătui de moşieri şi de marii nobili feudali, de cavalerii care
făceau numai ce voiau, de discriminarea rasială şi de Dreptatea aflată
numai în mâna Celor Puternici.
Ceremonia de încoronare a fost splendidă. Chiar mai frumos a fost că
a semănat cu o zi de naştere sau de Crăciun. Toată lumea i–a trimis
daruri lui Wart, pentru gloria de a fi învăţat cum să scoată săbii din
piatră, iar câţiva târgoveţi londonezi l–au rugat să îi ajute să scoată
nişte dopuri încăpăţânate, să deşurubeze capace înţepenite şi să rezolve
o mulţime de alte probleme domestice cărora nu le mai dădeau de cap.
Argatul şi Wat şi–au unit forţele şi i–au trimis leac pentru mâhnire, care
conţinea chinină şi s–a dovedit nemaipomenit. Lyo–lyok i–a trimis nişte
săgeţi făcute chiar din penele ei. Cavall a venit, pur şi simplu, şi i–a
dăruit inima şi sufletul lui. Doica din Pădurea Sălbatică i–a trimis un
leac de tuse, treizeci de duzini de batiste, toate cu monogramă, şi o
pereche de izmene, într–un cufăr dublu. Maestrul armurier i–a trimis
medaliile primite la Cruciade, să fie păstrate în paza naţiei. Hob, care
nu închisese un ochi şi se chinuise toată noaptea, i l–a trimis, în zori,
pe Cully, cu legături noi–nouţe, din piele albă, cu inele şi un clopoţel din
argint. Robin şi Marian au plecat într–o expediţie care a durat o lună şi
jumătate, şi i–au trimis o mantie din blană de jder. La darul lor Micul
John adăugase un arc din lemn de tisă, lung de şapte picioare, pe care
nici el nu reuşea să–l întindă. Un arici anonim i–a trimis patru sau cinci
frunze pline de noroi şi purici. Bestia Rătăcitoare şi Regele Pellinore şi–
au pus capetele la contribuţie şi i–au trimis nişte scârne de calitate
excepţională, înfăşurate în frunze verzi de primăvară şi puse astfel într–
un corn aurit, cu baretă din mătase roşie. Sir Grummore i–a trimis un
braţ de suliţe decorate cu blazonul colegiului său. Bucătarii, arendaşii,
ţăranii şi servitorii de la Castelul din Pădurea Sălbatică, care primiseră
fiecare câte un înger şi fuseseră trimişi la ceremonie într–o haraba trasă
de boi, pe socoteala lui Sir Ector, au adus cu ei o enormă statuie de
argint, înfăţişând–o pe vaca Crumbrocke, proaspătă câştigătoare a celui
de–al treilea mare premiu consecutiv, şi pe Ralph Passelewe, să cânte la
banchet. Arhimede şi–a trimis stră–stră–stră–nepotul să stea pe
spătarul tronului la ospăţ şi să murdărească podeaua. Lordul Primar şi
Consilierii Londrei au făcut o chetă publică pentru amenajarea în Turn
172 | s a b i a d i n s t â n c ă t.h.white

a unei combinaţii de acvariu, adăpost pentru şoimi şi menajerie, în care


animalele erau ţinute flămânde o zi pe săptămână, pentru sănătatea
stomacului lor, şi aici s–au retras la bătrâneţe, pe jos, în zbor sau înot,
toţi prietenii lui Wart, să se bucure la apusul unei vieţi fericite de
mâncare proaspătă, aşternuturi moi, atenţie constantă şi numeroase
alte dotări moderne. Locuitorii oraşului au trimis cincizeci de milioane
de lire sterline pentru întreţinerea menajeriei, iar doamnele ţării i–au
făcut o pereche de papuci de casă din catifea neagră, pe care i–au
brodat iniţialele cu fir aurit. Kay i–a trimis grifonul de record, cu
dragoste sinceră. Au sosit şi alte cadouri de mult bun–gust, trimise de
feluriţi baroni, arhiepiscopi, prinţi, conţi, regi vasali, papi, sultani,
comisari regali, de corporaţii şi consilii locale, de ţari, bei, mahatma şi
aşa mai departe, însă cel mai frumos dintre toate i–a fost trimis cu
adâncă afecţiune de către bătrânul Sir Ector: un coif ţuguiat, din acelea
care se aşază pe capul copiilor nesilitori şi se aprind la vârf. Wart îi
dădu foc şi privi flacăra crescând şi stingându–se. Şi–atunci, dinaintea
lui apăru ca prin farmec însuşi Merlyn, cu pălăria lui de vrăjitor.
― Ei, Wart, zise bătrânul mag, iată că ne întâlnim – sau ne–am întâlnit
– din nou. Ce frumos îţi şade coroana. Nu mi s–a îngăduit să îţi spun
atunci, sau de atunci, că tatăl tău a fost, sau va fi, Regele Uther
Pendragon, şi că eu însumi, în haine de cerşetor, te–am dus la castelul
lui Sir Ector, pe când erai doar un prunc în scutece de aur. Ştiu totul
despre naşterea şi familia ta, şi despre cel căruia îi datorezi adevăratul
tău nume. Ştiu ce mâhniri vei avea de înfruntat, dar şi bucuriile de care
vei avea parte, şi că nimeni nu va mai îndrăzni vreodată să te strige pe
numele de băieţandru, Wart. In viitor vei duce pe umeri o glorioasă
povară şi te vei bucura de titlul ce ţi se cuvine. Voi cere acum privilegiul
de a fi primul dintre supuşii tăi care ţi se adresează cu acest titlu –drag
suzeran şi Rege Arthur.
― Vei rămâne cât mai mult timp alături de mine? întrebă Wart, care
nu prea înţelegea vorbele lui Merlyn. –Da, Wart, răspunse Merlyn. Sau,
aşa cum s–ar cuveni (ori s–ar fi cuvenit?) să spun, da, Rege Arthur.

EXPLICIT LIBER PRIMUS111

111 S—a încheiat prima carte — în limba latină.