A venit primăvara şi oamenii merg zâmbind pe stradă în timp ce ascultă

şi murmură versurile melodiei de la Holograf – Primăvara începe cu

tine[1]. (în continuare citiţi cu vocea lui Christian Sabbagh în Acţiune)
Însă primăvara nu le aduce gânduri bune tuturor persoanelor.
Observăm cu toţii cum chiar şi în aceste zile unora le stă gândul la cum
să mai comită câte o infracţiune. Aşa că, a venit primăvara, acoperă-ţi
buzunarele cu ceva. Totuşi, ce se întâmplă cu ei? Cum sunt aceştia traşi
la răspundere şi cum se dovedeşte nevinovăţia celor bănuiţi de
săvârşirea unor infracţiuni, dar care sunt…nevinovaţi? În continuare mi-
am propus să fac o prezentare a procesului penal, fără a intra totuşi prea
mult în amănunte.

Procesul penal este unicul cadru în care se poate stabili dacă o persoană
este sau nu răspunzătoare pentru săvârşirea unei infracţiuni[2].

Procesul penal poate fi privit ca o trilogie…plus încă un episod.

Episoadele sunt, în ordine: urmărirea penală, camera
preliminară, judecata şi executarea pedepsei. Sunt situaţii în care
personajul principal nu ajunge să joace chiar în toate episoadele, aşa că
acelea nu se mai filmează. În timpul procesului penal, o persoană poate
juca, în cascadă, mai multe roluri: suspect -> inculpat -> condamnat.

Cine participă într-un proces penal? (subiecţii procesului penal)

ORGANE JUDICIARE: organele de cercetare penală + procurorul (organe

de urmărire penală), judecătorul de drepturi şi libertăţi + judecătorul de
cameră preliminară + instanţa judecătorească (organe cu atribuţii
jurisdicţionale);

SUBIECŢI PRINCIPALI: suspectul (persoana în legătură cu care există

bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă penală), persoana vătămată;
PĂRŢILE: inculpatul (este persoana suspectului, dar după ce a fost pusă
în mişcare acţiunea penală pentru că există probe din care rezultă că a
săvârşit o infracţiune), partea civilă (persoana vătămată care a cerut în
procesul penal să i se acopere prejudiciul cauzat prin săvârşirea
infracţiunii), partea responsabilă civilmente (persoană care are obligaţia
să repare prejudiciul cauzat de cel trimis în judecată);

AVOCATUL

ALŢI SUBIECŢI PROCESUALI – martorul, expertul, interpretul, etc.

1 – URMĂRIREA PENALĂ

Scopul urmăririi penale este strângerea de probe. Strângerea de probe

necesare pentru a putea dovedi existenţa unei infracţiuni şi identificarea
persoanei care a săvârşit-o. Această activitate se desfăşoară de organele
de cercetare penală sub îndrumarea procurorului de caz.

Urmărirea penală poate începe în urma sesizării din oficiu, în urma

formulării unei plângeri, a unui denunţ sau prin alte acte ale unor organe
de constatare prevăzute de lege.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană prejudiciată prin

săvârşirea unei infracţiuni. A se diferenţia de plângerea prealabilă!
Sunt unele infracţiuni în cazul cărora tragerea la răspundere penală a
infractorului poate fi făcută doar în urma manifestării de voinţă
(plângere prealabilă) a persoanei vătămate (e.g. hărţuirea, ameninţarea,
violarea de domiciliu).
Denunţul este actul prin care o persoană încunoştinţează organele de
urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni a carei victimă
este o altă persoană.

Actele încheiate de unele organe de constatare pot fi, spre

exemplu: procesele-verbale încheiate de organele de ordine publică şi
de siguranţă naţională în cazul infracţiunilor flagrante; încheierile
judecătoreşti prin care se constată infracţiuni de audienţă (e.g. mărturie
mincinoasă, ultrajul judiciar).

Întotdeauna urmărirea penală începe cu privire la faptă (in rem), chiar şi

atunci când în actul de sesizare este indicat autorul. Dacă în urma
strângerii de probe rezultă o bănuială rezonabilă că o anumită persoană
a comis fapta din actul de sesizare, organul de urmărire penală dispune
prin ordonanţă ca urmărirea penală să se efectueze faţă de aceasta (in
personam). Din acest moment, persoana respectivă are calitatea
de suspect, cu drepturile şi obligaţiile corespunzătoare[3].

Dacă în urma strângerii de probe rezultă faptul că suspectul a săvârşit

infracţiunea, procurorul dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a
acţiunii penale. Ce înseamnă asta? Putem să ne imaginăm că ce s-a
întâmplat până în acest punct a fost introducerea în saga procesului
penal. În acest moment cunoaştem mai bine personajul principal, care
dobândeşte calitatea de inculpat, şi pentru că există probe serioase
împotriva lui se pot dispune nişte măsuri mai severe [e.g. reţinerea (se
poate dispune şi faţă de suspect), arestul la domiciliu, arestarea
preventivă, trimiterea în judecată]. Odată cu acţiunea penală poate fi
exercitată şi acţiunea civilă, tot în cadrul procesului penal. Persoana
vătămată se poate constitui parte civilă, dispunând de dreptul său la
repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Constituindu-
se parte civilă, toate probele administrate de procuror îi pot fi de folos.
Acesta este un avantaj pe care nu l-ar avea dacă ar alege să se îndrepte
împotriva inculpatului în faţa unei instanţe civile.

Totuşi, nu este obligatorie punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel,

daca în urma activităţii strângerii de probe nu se poate dovedi existenţa
unei infracţiuni şi identificarea autorului, organul de cercetare penală
înaintează dosarul către procuror cu propunerea de clasare. Dacă a fost
pusă în mişcare acţiunea penală, în funcţie de probele strânse, organul
de cercetare penală înaintează dosarul cu propunere de clasare,
renunţare la urmărire penală sau trimitere în judecată. Procurorul, după
ce verifică dosarul, poate dispune prin ordonanţă:

 restituirea acestuia în vederea completării urmăririi penale;

 clasarea;
 renunţarea la urmărirea penală;
 sau poate dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată.

Trimiterea în judecată poate fi dispusă doar atunci când, în urma

aprecierii probelor, procurorul şi-a format convigerea că:

fapta există → a fost săvârşită de inculpat → acesta poate răspunde

penal.

Aici se termină urmărirea penală, dar acţiunea penală poate continua,

dacă procurorul nu a dispus clasarea sau renunţarea la urmărire penală,
până când instanţa pronunţă o hotărâre definitivă/rămasă definitivă prin
neapelare.

Actele şi măsurile dispuse de organele de urmărire penală pot fi

contestate, astfel că, spre exemplu, pot fi excluse probe încă din timpul
urmăririi penale.
2 – CAMERA PRELIMINARĂ

După ce procurorul sesizează instanţa cu rechizitoriul întocmit, dosarul

ajunge la un judecător desemnat în mod aleatoriu din cadrul instanţei
respective. Episodul 2 este/ar trebui să fie destul de scurt. Camera
preliminară este un filtru între urmărirea penală şi judecată. Judecătorul
de cameră preliminară verifică dacă instanţa din care face parte este
competentă sa judece cauza, dacă a fost sesizată în mod legal, dar
verifică (şi exclude dacă este necesar) şi legalitatea probelor şi a
efectuării altor acte efectuate în cadrul urmăririi penale.

În camera preliminară nu se poate stinge acţiunea penală prin

pronunţarea unei soluţii din cele menţionate anterior. Soluţiile pe care
le poate pronunţa judecătorul de cameră preliminară sunt:

 restituirea cauzei la parchet;

 dispunerea începerii judecăţii.

În al doilea caz, judecătorul de cameră preliminară va face parte şi din

completul de judecată.

3 – JUDECATA

Acesta este episodul pe care toată lumea vrea să îl vadă[4]. Episodul în

care se soluţionează cauză, în care se află adevărul[5].

O persoană poate fi judecată şi apoi condamnată/achitată[6] prin

pronunţarea unei hotărâri de către prima instanţa învestită cu judecarea
cauzei (sentinţă). Totuşi, soluţia nu este definitivă, astfel că încă se aplică
prezumţia de nevinovăţie. O hotărâre este definitivă atunci când este
pronunţată în apel (decizie) sau când hotărârea dată în prima instanţă
nu este atacată cu apel în termenul prevăzut de lege.

Judecata în primă instanţă este împărţită în mai multe etape

procesuale[7]: cercetarea judecătorească, dezbaterile, urmate
de deliberarea instanţei şi pronunţarea unei hotărâri.

În timpul cercetării judecătoreşti se pot propune probe care nu au fost

propuse până în acest moment, se pot administra probe (e.g. înscrisuri,
audierea inculpatului, audierea martorilor, cercetare la faţa locului,
vizionarea şi ascultarea înregistrărilor), se poate renunţa la probe. Când
procurorul, persoana vătămată şi părţile nu mai au de formulat cereri
noi sau de dat alte explicaţii, preşedintele completului de judecată
declară terminată cercetarea judecătorească.

După terminarea cercetării judecătoreşti urmează etapa dezbaterilor.

Aceasta este etapa care apare de cele mai multe ori în filmele cu
avocaţi/judecători/procurori. Acesta este momentul în care avocaţii şi
procurorii îşi dovedesc capacitatea de a jongla cuvintele, îşi
demonstrează abilităţile oratorice şi calitatea discursului. Asta vor să
vadă persoanele care merg să asiste la şedinţele de judecată. Să
revenim. În cadrul dezbaterilor se pun concluzii pe fond, oral[8] şi chiar
şi în formă scrisă. După acestea, preşedintele îi dă încă o data cuvântul
inculpatului, iar apoi declară dezbaterile închise.

Etapa deliberărilor nu este publică. Membrii completului de judecată se

consultă cu privire la existenţa faptei, vinovăţia inculpatului, încadrarea
juridică, stabilirea pedepsei, etc., dar şi cu privire la latura civilă.
Hotărările se iau cu unanimitate de voturi sau, dacă nu este posibil, cu
majoritate. Opinia minoritară (opinia separată) trebuie motivată. În
urma deliberării, instanţa de judecată poate pronunţa una dintre
următoarele soluţii: