UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ – LATINĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PROGRAMA ANALITICĂ
DISCIPLINA: CIVILIZAŢIE ŞI LITERATURĂ LATINĂ
ANUL I SEMESTRUL II

TITULARUL DISCIPLINEI: EMIL DUMITRAŞCU

I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI :
- studierea principalelor categorii ale prozei latine: oratoria, istoriografia, proza ştiinţifică şi
începuturile cugetării filosofice latine (influenţa greacă);
- definirea conceptului de clasicism în literatura latină;
- scurtă istorie a receptării autorilor latini clasici în cultura română şi universală.

II. TEMATICA CURSURILOR:

1. PROZA LATINĂ
1.1. Începuturile prozei latine culte. Marcus Porcius Cato Maior Censorius. Introducere.
Marcus Porcius Cato Maior Censorius – date biografice. Opera: oratoria, istoria (Origines),
didactica (De agricultura, carmen de moribus). Concluzii. 1.2. Evoluţia prozei latine.
Oratoria. Introducere. Publius Cornelius Scipio Aemilianus Africanus Maior. Publius
Cornelius Scipio Aemilianus Africanus Minor Numantianus. Caius Luicius Laelius Sapiens.
Tiberius Sempronius Gracchus. Caius Sempronius Gracchus. Perioada marilor avocaţi:
Marcus Antonius Orator, Lucius Licinius Crassus. Alţi oratori contemporani: Caius Aurelius
Cotta, Publius Sulpicius Rufus, Lucius Marcius Philippus, Caius Iulius Strabo, Quintus
Mucius Scaevola, C. Scribonius Curio, C. Titius. Implicarea filosofiei în discurs: Publius
Rutilius Rufus, Q. Caecilius Metellus. Didactica oratoriei romane. 1.3. Evoluţia prozei latine.
Istoriografia. Consideraţii generale. Analiştii care scriu greceşte: Q. Fabius Pictor, L. Cincius
Alimentus, Publius Scipio (fiul lui Africanus Maior şi tatăl adoptiv al lui Africanus Minor),
Aulus Posumis Albinus, C. Acilius Glabrio. Analiştii care încep să scrie în latină: L. Cassius
Hemina, L. Calpurnius Piso Frugi. Analiştii care sunt apreciaţi ca cei dintâi „arheologi” latini:
Cn. Gellius, C. Sempronius Tuditanus, Nicostratus, C. Licinius Macer. Memorialistica: C.

1
Sempronius Gracchus, M. Aemilius Scaurus, P. Rutilius Rufus, Q. Lutatius Catulus, L.
Cornelius Sulla. Analistica estetizată: Lucius Caelius Antipater, Lucius Valerius Antias,
Lucius Cornelius Sisenna. Analiştii preocupaţi de comentariul filosofic: Sempronius Asellio,
Q. Claudius Quadrigarius. Concluzii. 1.4. Proza ştiinţifică a epocii republicane. Consideraţii
generale. Influenţa lui Marcus Porcius Cato Maior Censorius. Analiza sincronică a
principalelor „contribuţii ştiinţifice” ale timpului. Latinii: simţul pentru concret şi aversiunea
faţă de speculaţie, legate, totuşi, de simţul utilului. Preocuparea ştiinţifică majoră a latinilor:
dreptul. Întemeierea ştiinţelor juridice: P. Sempronius Sophus şi Ti. Coruncanius. Seria
marilor comentatori jurişti: Sextus Aelius, M. Manilus, M. Iunius Brutus, Ser. Fabius Pictor,
familia Scaevola (P. Mucius Scaevola, P. Licinius Crassus Dives Mucianus, Q. Scaevola
Auger, Q. Scaevola Pontifex) şi jurisprudenţa latină. Începuturile cugetării filosofice latine şi
influenţa grecească (Appius Claudius Caecus, Q. Ennius). Doctrine: epicureismul (expulzarea
lui Alkaios şi Philiskos). Ambasada ateniană din anul 155 î.e.n. la Roma: Carneades
academicul, Diogenes stoicul şi Cristolaos peripateticul. Blossius din Cumae şi „filantropia”.
Panaetius, ideologul stoic al Cercului Scipionilor. Conceptul de humanitas. Tentaţia
politicului. Logos şi ratio. Sapientia.
BIBLIOGRAFIE
1. R. Pichon, Histoire de la littérature latine, 8-ème, Hachette, Paris, 1921, p. 122-151.
2. N.I. Barbu (şi colaboratorii), Istoria literaturii latine, E.D.P., Bucureşti, 1964, vol. I, p.
236-260; 483-487.
3. J. Bayet, Literatura latină, traducere de Gabriela Cretia, EU, Bucureşti, 1974, p. 121-131;
165-170; 175-188.
4. P. Grimal, Literatura latină, traducere de Mariana şi Liviu Franga, Teora, Bucureşti, 1997,
p. 74-75; 98-105.
5. E. Cizek, Istoria literaturii latine, Societatea „Adevărul” S.A., Bucureşti, 1994, vol. I, p.
116-127.
6. E. Dumitraşcu, Istoria literaturii latine, Curs pentru uzul studenţilor, Reprografia
Universităţii, Craiova, 1994, vol. I (epoca republicană), p. 138-219.
2. EPOCA CLASICĂ A LITERATURII LATINE
2.1. Introducere. Consideraţii asupra conceptului de clasicism în literatura latină. Motivaţia
periodizării respective. Continuitate şi originalitate. Orient şi Occident: influenţe. Marea
personalitate politică a timpului: C.I. Caesar. Caracterele generale ale epocii lui Caesar.
Accentuarea individualismului. Principatul lui Augustus şi stabilitatea politică. Republică şi
Imperiu. Condiţii social-politice şi ideologice. Viaţa literară. „Cultura şi puterea”:

2
mecenatismul. Intelectualii şi organizarea culturii. Statutul social al literaţilor. Bibliotecile.
Lectura. Difuzarea bunurilor simbolice (spirituale). 2.2. Marcus Tullius Cicero. Marea
personalitate intelectuală a epocii. Erudiţie şi eclectism. Originalitate: „perioada” ciceroniană
(„circuitus”). Importanţa analizei biografiei lui Cicero. Corespondenţa. Discursurile:
prezentare şi clasificare. Arta discursurilor: invenţiunea, părţile discursului (exordium,
narratio, positio, confirmatio, reprehensio, peroratio-conclusio). „Scriitura” ciceroniană a
discursurilor. Tratatele de retorică: prezentare şi analiză critică a conceptelor. „Oratorul ideal”.
Tratatele de filosofie: marea lor importanţă în cultura latină şi europeană. Scrieri filosofice
pierdute. „Filosofia” ciceroniană. Lucrări de istorie şi geografie. Cicero şi umanismul
european. Importanţa textului ciceronian în cultura europeană. 2.3. Caius Iulius Caesar. Omul
de acţiune. Literatul. Viaţa. Opera. Bellum Gallicum. Bellum civile. Metoda istorică. Faptul
istoric. Motivaţia Commentariilor. Desfăşurarea războiului gallic. Desfăşurarea războiului
civil. Comentarii şi Weltanschauung: res publica, onoarea şi demnitatea, legi şi dreptate,
libertatea, raţiune şi pragmatism, fortuna labilis, adevăr şi verosimil, polisemia fricii,
militarismul roman („mistica şefului”, armata romană: strategia, tactica, disciplina, tehnica de
război, viteza, încadrarea imediată şi suplă a legionarilor în diverse munci), civilizaţia romană
superioară. Stilul istoric. Cicero şi Caesar la începuturile clasicismului latin. 2.4. Consideraţii
generale. Viaţa. Opera păstrată. „Adevărata istorie romană nu începe decât cu Sallustius” (R.
Pichon). Istorie şi filosofie: elogiul omului; elogiul raţiunii umane; moralismul (supralicitat);
observarea şi descrierea detaliată a individului, nu a marilor energii sociale (portretul,
discursul, epistola); înţelegerea evenimentelor istorice de seamă drept depozitare ale cauzelor
care vor determina până la urmă negarea lor („mărirea şi decăderea” romanilor). Scrieri cu
paternitate îndoielnică. Influenţa lui Sallustius. Alţi istorici. Cornelius Nepos.
BIBLIOGRAFIE
1. R. Pichon, Op. cit., p. 153-262.
2. N.I. Barbu, Op. cit., p. 342-453; 462-482.
3. J. Bayet, Op. cit., p. 189-212; 256-278.
4. P. Grimal, Op. cit., p. 136-150; 152-165.
5. E. Cizek, Op. cit., vol. I, p. 169-233.
6. E. Dumitraşcu, Studii de literatură latină, Universitas, Craiova, 1997, p. 105-176.
3. POEZIA EPOCIICLASICE LATINE
3.1. Titus Lucretius Carus. Introducere. Date biografice. Opera. De rerum natura. Ştiinţă şi
filosofie. „Poezie şi adevăr”. Universul semiologic: ontologia adevărului, evidenţierea
importanţei etiologiei (cauzalităţii), accepţia nomologică a naturii, raţiunea umană, tragicul la

3
Lucretius, polisemia fricii, teologia lucreţiană. De rerum natura – o posibilă analiză
sociologică (sociogonia, societatea, relaţiile sociale – socialitatea, sociogeneza poemului De
rerum natura). Concluzii. 3.2. Poezia alexandrină la Roma. Alexandrinismul în istoria şi
formele genului liric. Poezia novatoare. Influenţe receptate. Individualismul. Analiza
sociologică a fenomenului literar. Poetae novi (neotericii). Intervenţia critică a lui Cicero
(„cantores Euphorionis”). Principalii reprezentanţi: Laevius, P. Valerius cato, Ticidas, C.
Helvius Cinna, C. Livinius Calvus etc. Concluzii. 3.3. Caius Valerius Catullus – conducătorul
„Cenaclului”. Date biografice. Opera. Poezia personală: Lesbia, iubirea fraternă, alte teme ale
poeziei personale, poeziile către prieteni, epigramele. Poezia alexandrină (impersonală):
Nunta lui Manlius şi a Iuniei Aurunculeia, Nunta zeiţei Thetis, Attis, Cosiţa Berenicei etc.
Influenţe receptate. Influenţe emise. Concluzii.
BIBLIOGRAFIE
1. R. Pichon, Op. cit., p. 263-301.
2. N.I. Barbu, Op. cit., p. 284-337.
3. J. Bayet, Op. cit., p. 213-254.
4. P. Grimal, Op. cit., p. 198-210.
5. E. Cizek, Op. cit., vol. I, p. 142-164.
6. E. Dumitraşcu, Studii de literatură latină, p. 6-99.
4. ŞTIINŢA ŞI ERUDIŢIA TIMPULUI. M. TERENTIUS VARRO
Introducere. Contextul social. Date biografice. Opera. Opere literare: Satirae Menippeae.
Filosofie: Logistorici, De forma philosophiae, De philosophia, Sententiae. Gramatică: De
grammatica, De similitudine verborum, De utilitate sermonis, De antiquitate litterarum, De
origine linguae latinae, De sermone latino, De lingua latina. Retorică. Istorie şi critică
literară. Istoria teatrului. Opere istorice. Varia. Concluzii.
BIBLIOGRAFIE
1. R. Pichon, Op. cit., p. 161-169.
2. N.I. Barbu, Op. cit., p. 490-505.
3. J. Bayet, Op. cit., p. 281-290.
4. E. Cizek, Op. cit., vol. I, p. 236-241.
5. MAREA EPOPEE LATINĂ. PUBLIUS VERGILIUS MARO
5.1. Viaţa lui Vergilius. Mediul poetic. Opera minora. Bucolicele lui Vergilius şi tradiţia
genului: „alter ab illo”. Lirismul Bucolicelor. 5.2. Georgicele şi tradiţia literaturii didactice în
literatura greacă şi latină: Hesiod, Aratos din Sicyon, Cato. Puterea evocării poetice.
Îmbogăţirea sensibilităţii. Socialitatea poemului. 5.3. Eneida. Introducere. Circulaţia legendei.

4
Locul epopeii vergiliene în istoria şi formele genului epic. Acţiunea epică. Originalitatea lui
Vergilius: ineditul concepţiei epice; caracterul social; actualizarea materiei epice;
afectivitatea; antropologia ficţională: conceptul de pietas, Ulise versus Aeneas, Aeneas versus
Turnus; „dilema vergiliană” în conturarea personajului Didonei. Concluzii.
BIBLIOGRAFIE
1. R. Pichon, Op. cit., p. 327-358.
2. J. Bayet, Op. cit., p. 310-344.
3. P. Grimal, Op. cit., p. 216-235.
4. M. Nichita (coordonator), Istoria literaturii latine. Perioada Principatului (44 î.e.n. – 14
e.n.), vol. al II-lea, partea I, p. 59-237 (capitole redactate de Toma Vasilescu, Doina Filimon,
Mihai Nichita, Stela Petecal).
5. E. Cizek, Op. cit., vol. I, p. 261-290.
6. E. Dumitraşcu, Literatura universală şi comparată, vol. I, p. 138-162.
6. QUINTUS HORATIUS FLACCUS
6.1. Introducere. Viaţa lui Q. Horatius Flaccus. 6.2. Opera. Epodele. Tradiţia genului.
Conţinutul epodelor: satirice, politice, lirice propriu-zise. Modelele epodelor şi problematica
prelucrării lor. Arta compoziţiei. Concluzii. 6.3. Satirele. Clasificarea tematică a celor 18
satire horaţiene: satire cu caracter narativ-anecdotic, satire autobiografice, satire „literare”,
satire morale. Felul înfăţişării viciilor. Filosofia în satire: motivele criticii stoicismului.
Conceptul de „natura” în satire. Influenţa satirei horaţiene. 6.4. Odele şi Epistulele. Oda
horaţiană. Lirismul horaţian. Influenţe receptate. Categoriile tematice ale odelor. Lirica păcii.
Lirica filosofică. Lirica plăcerilor. Concluzii. 6.5. Epistulele şi tradiţia genului. De la satiră la
epistulă. Conţinutul epistulelor. 6.6. Epistula ad Pisones („Ars poetica”): estetica lui Horatius.
6.7. Clasicismul lui Q. Horatius Flaccus.
BIBLIOGRAFIE
1. R. Pichon, Op. cit., p. 359-379.
2. J. Bayet, Op. cit., p. 345-371.
3. P. Grimal, Op. cit., p. 235-256.
4. M. Nichita, Horaţiu poetul, prefaţă la Horatius. Opera Omnia, EU, Bucureşti, 1980, vol. I,
p. 9-47 (O biografie lirică)
5. E. Dumitraşcu, Literatura universală şi comparată, vol. II, p. 157-188.

III. EVALUAREA STUDENŢILOR:

- examen scris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50 %

5
- lucrări de control . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30 %
- prezentarea unei cărţi din bibliografia recomandată sau elaborarea unui referat . . . 20 %

IV. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

1. R. Pichon, Op. cit., p. 122-301; 327-379.
2. J. Bayet, Op. cit., p. 116-131; 165-371.
3. N.I. Barbu şi colab., Op. cit., p. 236-505.
4. M. Nichita (coordonator), Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1981, vol. al II-lea, partea I
(perioada Principatului, 44 î.e.n. – 14 e.n.).
5. P. Grimal, Literatura latină, Teora, 1997, p. 131-256.
6. E. Cizek, Op. cit., vol. I, p. 116-320.
7. E. Dumitraşcu, Literatura universală şi comparată. Curs pentru uzul studenţilor, Criova,
1985, vol. I, p. 138-162; vol. al II-lea, p. 157-188.
8. E. Dumitraşcu, Istoria literaturii latine, Reprografia Universităţii din Craiova, 1994, vol. I
(epoca republicană), p. 138-219.
9. E. Dumitraşcu, Personajul literar în estetica greco-latină, „Scrisul Românesc”, Craiova,
1994, p. 134-138; 153-169.
10. E. Dumitraşcu, Studii de literatură latină (T. Lucretius Carus; C.I. Caesare), Universitas,
Craiova, 1997.

6
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ – LATINĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

SUPORT DE CURS
DISCIPLINA: CIVILIZAŢIE ŞI LITERATURĂ LATINĂ
ANUL I; SEMESTRUL II
TITULARUL DISCIPLINEI: EMIL DUMITRAŞCU

I. PREZENTAREA CURSULUI: aşa cum rezultă şi din programa analitică prezentată mai
înainte, cursul este structurat pe 6 teme principale, la rândul lor structurate pe mai multe
subteme, şi anume: tema 1 (4 subteme), tema 2 (4 subteme), tema 3 (3 subteme), tema 4 (1
subtemă), tema 5 (3 subteme), tema 6 (7 subteme).

II . PRINCIPALELE TEME ALE CURSULUI

2.1. Începuturile prozei latine culte. Marcus Porcius Cato Maior Censorius

Opera
„Opera lui Cato se datorează în primul rând exteriorizării fireşti unei personalităţi
extraordinare” scrie Jean Bayet.1
Încercând o circumscriere a operei lui Cato Maior, n-am putea ocoli cea mai judicioasă
clasificare a ei, datorată lui René Pichon,2 anume: oratoria, istoria şi economia domestică, în
toate aceste domenii, cenzorul instituind genul ca atare, respectiv proza oratorică, istorică,
didactică.

Oratoria
Era un orator înnăscut, îi plăcea să vorbească şi să scrie despre orice; începuturile sale
oratorice s-au identificat cu acea „elocvenţă indigenă” (R. Pichon, 123), aşadar liberă încă de
influenţa retorilor greci. Cato a intuit marea putere socială a cuvântului, mai cu seamă că
vocaţia acţiunilor sale era predominant socială. Mai târziu n-a putut evita presiunea elocinţei

7
şi a culturii greceşti şi se apucă la bătrâneţe, să înveţe greceşte, studiindu-i chiar pe
Demostene şi Tucidide.
A avut înaintaşi pe linia elocvenţei indigene, pe care Cicero îi presupune a fi Brutus,
Valerius, Fabricius sau Appices; Ennius aminteşte vorba dulce şi persuasivă a unui Cethegum,
iar Aulus Gellius ne-a păstrat câteva vorbe remarcabile ale celui dintâi Africanus; cu toate
acestea, capul de serie al prozei oratorice latine rămâne Cato Maior; şi iată de ce:
- mai întâi, fermitatea şi consecvenţa conduitei sale, transpuse în discurs, au plăcut
poporului roman;
- a plăcut, de asemenea, romanilor ascendenţa sa plebee, de „homo novus”, care nu se
dă în lături în a-i critica aspru pe cei nobili, când probele erau evidente, dimpotrivă, critica
acestora îl pasiona;
- Cato s-a identificat, apoi, cu gustul romanilor pentru satiră, împinsă până la pamfletul
virulent şi „efecte de tribună” (J. Bayet, p. 122);
- Cato s-a regăsit în acea „ontologie latină” a adevărului, a recunoaşterii existenţei de-a
dreptul materiale a adevărului, atât de obişnuită în mentalul colectiv latin;
- aşa se face că, în fine, el este cel care a impus stilul oratoric latin.
A scris peste 150 de discursuri, începând cu pledoariile sale în favoarea vecinilor, chiar
din fragmentele păstrate din vreo 80 de discursuri se conturează spectrul larg al problematicii
lor, anume:
- 44 de discursuri pot fi socotite apologii: De consulatu suo, de sumpto suo, de suis
etc., în care se apără de atacurile detractorilor;
- multe discursuri atacă direct pe „ticăloşii” timpului, aşa cum este acel Minucius
Thermus, jefuitor de provincii, prototipul altui ticălos al vremii ciceroniene şi anume, Verres:
„el (Thermus n.n.) a spus că decemvirii nu s-au îngrijit bine de aprovizionarea sa. A poruncit
să li se scoată îmbrăcămintea şi să fie bătuţi cu biciul. Bruttienii au biciuit pe decemviri, mulţi
oameni au văzut acest lucru. Cine poate suporta o astfel de insultă, cine o astfel de tiranie,
cine o astfel de robie? Nici un rege n-a îndrăznit să facă aceasta. Şi aceasta să se întâmple
unor oameni buni, născuţi din neam bun, cu bune intenţii? Unde sunt legăturile de alianţă?
Unde este buna credinţă a strămoşilor? Să îndrăzneşti tu să săvârşeşti nedreptăţi nemaiauzite,
răni, lovituri de bici, contuziuni, acele dureri şi schingiuiri de călău spre cea mai mare insultă
şi dezonoare, în văzul concetăţenilor lor şi a altora mulţi? Dar cât plâns şi geamăt, câte
lacrimi, câtă jale am auzit că s-a produs! Chiar sclavii suportă greu insultele, dar acei oameni
de bună condiţie socială, de mare virtute, ce stare sufletească socotiţi că au avut şi vor avea
cât vor trăi?” (De falsis pugnis in Q. Minucium Thermum).3

8
 Aulus Gellius, care citează fragmentul acesta, comparându-l cu alte două, ale lui C.
Gracchus şi M.T. Cicero, consideră că cititorul poetului respectiv „va înţelege că M. Cato n-a
fost mulţumit de posibilităţile de expresie ale vremii sale şi a voit să facă de pe atunci ceea ce
a reuşit să facă mai târziu Cicero” (adică performarea unei hipotipoze, figura de stil care
constă în descrierea faptelor cu o bogăţie de „detalii sugestive, capabile să evoce cât mai
direct imaginea vizuală” – „lucrurile să fie astfel redate prin cuvinte încât să pară mai degrabă
că se văd decât că se aud” – Quintilian, IX, 240).4
Acelaşi Aulus Gellius mai citează un fragment, De decem hominibus in Q. Minucium
Thermum,5 pentru a ilustra folosirea cu succes de către Cato a figurii de stil obişnuite în proza
latină (dar şi în poezie) numită repetarea sinonimică (abundantio styli), dar care, în planul
conţinutului, relevă cunoscuta vehemenţă oratorică a lui Cato:
„Ceri să-ţi acoperi crima nelegiuită printr-o crimă şi mai grozavă, faci omoruri,
săvârşeşti atâtea ucideri, pricinuieşti înmormântări, ucizi zece oameni liberi, răpeşti viaţa a
zece oameni fără apărare, fără judecată, fără condamnare.”
Un alt Thermus, şi anume Lucius, este atacat cu aceeaşi vehemenţă oratorică:
„Dacă toate le-a săvârşit prin înşelăciune, toate le-a făcut din lăcomie şi pentru bani,
astfel de crime abominabile, cum n-am mai auzit şi nici n-am citit să se fi petrecut ceva
asemănător, trebuie ispăşite cum merită ...” (De Ptolomaeo minore contra L. Thermum).6
Alt personaj detestat este Ser. Sulpicius Galba, pretorul care în timpul războiului cu
lusitanii din Hispania, simulează că acceptă condiţiile lor, dar îi atrage într-o cursă, ucigând nu
mai puţin de 30000 de oameni, iar pe supravieţuitori îi vinde ca sclavi; întors la Roma, este
acuzat, printre alţii, de către Cato în 149, dar achitat, datorită elocvenţei şi averii sale;
- o seamă de discursuri au un conţinut social mai pronunţat, de multe ori acesta
interferând cu argumente morale, ca de pildă, cel rostit către cavaleri la Numantia (Numantiae
apud equites)7:
„Cogitate cum animis vostris, si quid vos per laborem recte feceritis, labor ille a vobis
cito recedet, bene factum a vobis, dum vivitis, non abscedet. Sed si qua per voluptatem
nequiter feceritis, voluptas cito aoibit, nequiter factum illud apud vos semper manebit”.
„Cugetaţi în sufletele voastre: dacă veţi face cu osteneală o faptă bună, acea osteneală
vă va trece repede, pe când fapta bună nu va trece cât timp trăiţi; dar dacă faceţi ceva rău
pentru plăcere, plăcerea va trece repede, iar fapta rea va rămâne totdeauna asupra voastră.”
De data aceasta, Cato parafrazează un aforism grecesc, foarte potrivit situaţiei date.
Ori discursul pentru rodienii, suspect de ezitanţi în războiul romanilor cu Perseu, fiul
lui Filip, regele Macedoniei, ezitare pe care unii senatori voiau să o penalizeze, când se ridică

9
Marcus Cato şi vorbeşte în favoarea insularilor, aruncând asupra concetăţenilor ironii
muşcătoare; iată începutul cuvântării:
„Ştiu că adesea, celor mai mulţi oameni, succesele şi prosperitatea le produc un fel de
exaltare sufletească, ce le măreşte mândria şi le sporeşte cruzimea. De aceea am mare grijă,
fiindcă noi am terminat războiul atât de bine, să nu facem acum, în luarea hotărârii, vreo
greşeală de natură a ne întuneca succesul şi să ne risipim fără rost bucuria noastră. Insuccesele
ne dau experienţă şi ne învaţă ce să facem. Beţia succesului adesea ne face să trecem măsura
şi să nu înţelegem corect un lucru. De aceea cu atât mai mult spun şi îndemn că această
problemă să fie amânată câteva zile, până când să putem deveni din nou stăpâni pe noi înşine
după o bucurie atât de mare ...”
„Cel puţin eu n-aş consimţi ... Ce? mai există acum acea lege atât de aspră care să
spună că dacă a voit cineva să comită o anumită fraudă să fie pedepsit cu o mie de dinari, cu
jumătate din avere; dacă a voit cineva să aibă mai mult de 500 de iugăre să fie pedepsit cu
atât, dacă a voit cineva să aibă un număr mai mare de oi să fie pedepsit cu atât? Dar noi am
voit să avem şi mai mult şi nu ne pedepseşte nimeni ... Dacă nu socotim că cineva trebuie să
fie răsplătit numai pentru că zice că a voit să facă bine, dar totuşi, nu l-a făcut, se vor lua
măsuri împotriva rodienilor pentru că n-au făcut rău, dar se spune că au voit să-l facă?
În fine, apostrofa directă la adresa senatorilor: „Se obiectează rodienilor că sunt
mândri, fapt care n-aş vrea câtuşi de puţin să se spună pe socoteala mea şi a copiilor mei. Or fi
într-adevăr mândri. Dar ce ne atinge pe noi lucrul acesta? Oare ne supărăm dacă cineva este
mai mândru decât noi?”.8
O altă trăsătură a stilului oratoric catonian, o descoperire în discursul-apologie De
sumptu suo (Despre cheltuiala sa): oratorul realizează o scenetă ai cărei protagonişti sunt el şi
secretarul său, făcând socoteala cheltuielilor de care acum trebuie să dea seama; tonalitatea
generală a discursului este ironia, realizată, însă, într-un limbaj direct, de-a dreptul cotidian,
care, însă nu exclude procedee retorice precum: omisiunea, repetiţia, anafora, dialogul etc.,
ironia însăşi fiind amplificată până la satirizarea nobilimii şi a „statului” manevrat de ea: „Am
cerut tăbliţele pe care fusese notat discursul meu de răspuns către M. Cornelius. Mi s-a citit
faptele de laudă ale strămoşilor mei, apoi şi ce-am făcut eu însumi pentru ţară; după aceste
două pasaje, scria în discurs aşa: „Niciodată n-am folosit banii mei sau banii sociilor ca să
obţin vreo funcţie”. Vai de mine, zic eu, nu! nu scrie asta: nu le face nici o plăcere s-o audă!
Mi-a citit mai departe: „Niciodată n-am aşezat în oraşele aliaţilor voştri magistraţi care să-i
jefuiască de averi şi de copii.” Şterge şi asta. Nu le place s-o audă. Citeşte mai departe.
„Niciodată n-am împărţit cu câţiva prieteni prada de război sau banii luaţi pe ea, păgubindu-i

10
astfel pe cei care o cuceriseră.” Şterge şi asta; nimic nu le e mai puţin pe plac; nu-i nevoie s-o
citeşti. „Niciodată nu m-am folosit de trimişi oficiali ca să le aduc prietenilor mei câştiguri
mari cu ajutorul unui cod dinainte stabilit.” Iute, şterge bine şi asta. „Niciodată n-am dat
slujbaşilor sau prietenilor mei banii meniţi unei împărţiri de vin şi nu i-am îmbogăţit pe ei în
dauna binelui public.” Asta chiar şterge-o de tot, până la lemn!
Vezi deci ce-a ajuns Statul, dacă eu nu îndrăznesc să menţionez binele pe care i l-am
făcut şi din care mi se trăgea gloria, ca nu cumva să-mi atrag ura. Într-atât s-a luat obiceiul să
poţi face rău fără să-ţi primeşti pedeapsa, dar bine, nu!”.9
Şi aşa mai departe; discursul oratoric catonian a impus un stil oratoric adecvat,
apreciat de contemporani şi a întemeiat, aşa cum am spus, proza cultă latină, poate şi prin
şansa conservării fragmentelor din cele 80 de discursuri; un stil oratoric viguros, rilitant,
agresiv de-a dreptul, am zice astăzi, nu atât prin fineţea argumentării, cât mai mult prin
vehemenţa şi transparenţa ei de-a dreptul „materială” şi ca atare, peremptorie; totuşi, timpul
lui Cato era acela în care marele Publius Cornelius Scipio Africanus, învingătorul lui Hanibal,
nu-l „distruge” pe Marcus Porcius Cato, când acesta îl dovedeşte vinovat pe fratele său Lucius
Cornelius Scipio, ci preferă să se retragă la Liternum. Nu peste mult timp, cel mai mare orator
al latinităţii, Marcus Tullius Cicero va lansa cunoscutul epifenomen: „O tempora, o mores!”.

Istoria
Transpunerea personalităţii sale extraordinare în textul istoric instituie propriu-zis
proza istorică latină.
Bineînţeles, istoria latină se scrisese şi până la el: commentari (libri lintei tabulae
censoriae), Annales maximi etc.; ori analiştii, înaintaşii (unii) şi contemporani (alţii) ai
Cenzorului: Q. Fabius Pictor (251-201), trimis în solie la Delfi; L. Cincius Alimentus (pretor
în 210 şi fost prizonier al lui Hanibal); apoi, contemporanii propriu-zişi (prima jumătate a
secolului al II-lea): Cornelius Scipio Aemilianus Africanus Minor, nepotul marelui Africanus,
C. Acilius Glabrio (cel care i-a adus pe filosofii greci la Roma, în 155), A. Postumius Albinus;
toţi aceştia, însă, scriau în greceşte, pentru a face cunoscută în străinătate gloria romană, ştiut
fiind faptul că limba diplomatică de atunci era greaca.
Cato, însă, nu numai că scrie în latineşte dar îşi extinde cercetarea şi dincolo de
hotarele Romei; viziunea sa istorică depăşeşte limitele „logografice” ale analiştilor,
apropiindu-se, cel puţin în intenţie, de cea a marilor istorici. Chiar dacă la bătrâneţe se zice că
a învăţat greceşte şi i-a citit pe Tucidide şi Demostene, concepţia sa istorică se pare că nu este
împrumutată din Tucidide, bunăoară, ci se iveşte mai degrabă din propria apreciere a istoriei

11
poporului roman, a faptelor acestuia, în mijlocul cărora se află el însuşi, de multe ori ca
protagonist; cu toate că, în fine, Cornelius Nepos ne spune că Origines, istoria lui Cato, a fost
scrisă în anii bătrâneţii lui (în Cato III, 2-4).
Originile lui Cato încep, evident, cu vechile tradiţii ale întemeierii Romei (C.I.),
continuă în cărţile a II-a şi a III-a, cu „originile” unor cetăţi ale Italiei; următoarele patru cărţi
descriu primul război punic (C. a IV-a), al doilea război punic (C. a V-a), celelalte războaie
până la consulatul lui Ser. Galba (în ultimele două cărţi, a VI-a şi a VII-a).
Concepţia sa istorică „in actu”, aşa cum am spune astăzi, „scriitura” sa istorică,
respectiv momentul formulării în contextul fluxului semiologic al gândirii (Roland Barthes) şi
când spunem acest lucru, ne gândim la faptul că lui i-a fost dat să înzestreze Roma cu acest
gen nou, se prezintă astfel:
- „curăţirea” istoriei de noianul de fapte, prodigii vulgare şi ridicole, eclipse de lună şi
soare etc. care înăbuşiseră „analele” de până aici:
„nu găsesc cu cale să mă ocup de ceea ce scriu tablele marelui pontifice, adică de câte
ori sunt cerealele scumpe, de câte ori întunericul sau altceva a produs eclipsa soarelui sau a
lunii”;10
- asocierea faptelor italice de măreţie cu cele ale Romei, într-o accepţie universală şi
anticipativă asupra măreţiei Romei;
- rezumarea istoriei romane în funcţie de marile ei segmente („capitulatium”);
- implicarea unor aspecte sociale puternice: atacul susţinut împotriva nobilimii,
dogmatica principiilor sale militare (recomanda îmbogăţirea individuală a soldaţilor);
- intricarea în textul istoric a nenumărate din discursurile sale (pentru prima dată în
istoria romană, vezi în acest sens Oratio pro Rhodiensibus, citată mai sus);
- până la urmă, nici el nu putea scrie o istorie „ştiinţifică”, aşa cum am spus azi, cu
toate că modelul tucididean nu-i era necunoscut, ci se pliază gustului vremii, format de
analişti, implicând în textul istoric notaţii pitoreşti, informaţii economice, geografice,
geologice, agricole, politice, amănunte utile pentru orice roman cu simţul proprietăţii, aşa cum
era el; de remarcat că amănuntele acestea utile nu sufocă textul său istoric, dimpotrivă, îi
uşurează lectura, o face mai atrăgătoare şi memorabilă, conferind textului său istoric o
neîndoielnică valoare literară, iar autorului lui, dreptul de a intra în istoria literaturii latine şi
universale;
- cu toată ostentaţia sa antielenică, nu scapă nici el de „complexul latin”, atunci când
este vorba de literatura şi cultura greacă; iată un pasaj ilustrativ deopotrivă al acestui
„complex”, cât şi al textului istoric catonian:

12
 „1 Frumoasă, zei buni! şi demnă de stilul grandios al elocvenţei greceşti e fapta
tribunului militar Q. Caedicius, povestită de M. Cato în cărţile sale Origines. 2 Conţinutul
povestirii este cam acesta:
3 În primul război punic generalul cartaginez în întâmpinarea armatei romane
înaintează în Sicilia şi ocupă primul colinele şi poziţiile favorabile. 4 Ostaşii romani, cum le-a
impus momentul, pătrund într-un loc primejdios şi potrivit pentru o acţiune nimicitoare din
partea inamicului. 5 Tribunul vine la consul şi-i raportează despre dezastrul iminent din
pricina poziţiei locului, şi a pericolului de a fi înconjuraţi de duşmani. 6 „Părerea mea este,
spune el că, dacă vrei să salvezi situaţia, să faci ca 400 de soldaţi să înainteze spre acea
verruca (aluniţă, neg), – aşa numeşte Cato un loc ridicat şi stâncos, – să-i îndemni şi să le
ordoni s-o ocupe. Cu siguranţă că duşmanii când vor vedea aceasta, toţi cei mai viteji şi mai
gata de atac se vor întoarce spre ei şi se vor angaja în luptă, şi toţi cei 400 fără îndoială că vor
fi măcelăriţi. 7 Atunci duşmanii fiind ocupaţi cu această luptă, vei avea timp să scoţi armata
din acest loc. 8 Altă cale de salvare în afară de aceasta nu e”. Consulul răspunse că acest plan i
se pare foarte chibzuit. „dar – adaugă el – cine să-i ducă pe cei 400 în acel loc ocupat de
avanposturile inamice?” 9 „Dacă nu găseşti pe nimeni altul – zice tribunul – poţi să contezi pe
mine pentru această acţiune primejdioasă; eu îmi dau viaţa pentru tine şi pentru republică”. 10
Consulul aduse tribunului mulţumiri şi laude. 11 Tribunul cu 400 de soldaţi pleacă la moarte.
12 Duşmanii sunt nedumeriţi de îndrăzneala lor şi aşteaptă să vadă încotro continuă să
meargă. 13 Când au înţeles că se îndreaptă să ia acea colină, comandantul cartaginez trimite
împotriva lor infanteria şi cavaleria, pe cei mai viteji bărbaţi pe care i-a avut în armată. 14
Soldaţii romani sunt înconjuraţi şi, împresuraţi, luptă cu îndârjire. 15 Lupta rămâne mult timp
nedecisă. În sfârşit numărul învinge. 16 Toţi cei 400, împreună cu comandantul lor, cad
străpunşi de săbii sau copleşiţi de săgeţi. 17 Între timp, cât se dă lupta aici, consulul duce
armata în locuri ridicate şi sigure.
18 Dar că acelui tribun comandant al celor 400 de ostaşi i-au fost zeii în ajutor în acea
luptă nu spun cu cuvintele mele, ci cu ale lui Cato însuşi: 19 „Zeii nemuritori au dat tribunului
militar un noroc demn de vitejia lui.” Căci iată ce s-a întâmplat: deşi copleşit de răni
numeroase, totuşi n-a avut nici una la cap şi a fost găsit printre morţi, istovit de răni şi de
sângele pe care-l pierduse. A fost ridicat şi s-a făcut sănătos şi adesea după aceea, a adus
servicii republicii prin curajul şi vitejia sa şi prin faptul că a sacrificat pe acei soldaţi a salvat
întreaga armată. Dar o acţiune glorioasă depinde foarte mult de locul în care se desfăşoară.
Lacedemonianul Leonida, care a făcut la fel la Termopile, pentru vitejia sa toată Grecia i-a
preamărit gloria şi strălucirea deosebită a faptei şi i-a împodobit-o prin monumente: portrete,

13
statui, elogii, scrieri istorice şi alte manifestări au fost semne de recunoştinţă pentru faptele
sale vitejeşti. Dar tribunului militar care făcuse la fel şi salvase armata, i-a rămas mică lauda
faţă de faptele sale.”
Marcus Cato, „bărbat cu multă pregătire ştiinţifică şi dorinţă de cunoaştere”12 – aşa
cum îl caracterizează eruditul din secolul al II-lea e.n. Aulus Gellius şi, într-adevăr aşa a fost
în scrierea istoriei romane, în întemeierea prozei istorice, în scrierea istoriei romane, căci el a
deschis drumul pe care vor merge marii istorici romani ai secolelor următoare.

Literatura didactică
a) De re rustica (sau De agri cultura) este cea mai frecvent citată operă didactică a
Cenzorului, primul tratat de agricultură în limba latină şi, în acelaşi timp, primul text latin
care circumscrie spiritul „burghezo-capitalist” european, în sensul obţinerii unui profit cât mai
mare al muncii depuse, respectiv al gândirii şi ordonării procesului muncii, al economiei
agrare, domestice.
Îi surprindem lui Cato şi intenţia „socială”, ca să zicem aşa, de a-i menţine, ba chiar
atrage la ţară pe cei ispitiţi de afacerile bancare, comerciale, aşadar de activităţile zilei,
îndepărtate de tradiţia veche latină. În paranteză fie spus, se ştie că nici cenzorul n-a rezistat
tentaţiei afacerilor comerciale.
„Tratatul” său cuprinde patru cărţi:13
1. Introducerea oricărei activităţi agricole „ştiinţifice” trebuie să respecte următoarele
repere: cumpărarea şi organizarea averii; responsabilitatea lui „pater familias”, mai cu seamă
în vederea sporirii averii acesteia; trebuie să înveţi munca ogorului la tinereţe şi, tot în acest
capitol, se dau recomandări privind construirea conacului; construirea staulelor boilor;
responsabilitatea vechilului; ce semănătură se recomandă la fiecare ogor; terenul de la
marginea cetăţii;
2. Partea tehnică, agrotehnică, aşa cum i-am zice astăzi: terenurile cele mai bune
pentru cultivarea smochinului; „economia” unei livezi de măslini de 240 de iugăre, a unei arii
de 100 de iugăre; completarea sfaturilor privind construirea conacului, amintită în
introducere;
3. Partea calendaristică recomandă datele la care pot fi efectuate diferitele munci
agricole;
4. Partea a patra este un fel de culegere de reţete de tot felul, de informaţii, de sfaturi
etc. fără o preocupare oarecare de compoziţie unitară: reţete de plăcinte, intercalate de sfaturi
privitoare la sacrificiile pentru sănătatea boilor, reţete pentru prepararea cu must a vinului,

14
pentru prepararea vinului indicat celor ce suferă de sciatică, intercalate, la rândul lor, de sfatul
privitor la ţinerea câinilor în lanţ ziua, pentru ca noaptea să fie mai răi şi mai veghetori; reţeta
„vinului grecesc” – un înlocuitor perfect al celebrului vin de Cos; partea aceasta se încheie,
aşa cum am spus, cu imnologia diferitelor soiuri de varză, cu leacuri bune pentru vărsaturi şi
jupuituri, cu leacuri şi descântece (de neînţeles) pentru luxaţii, cu recomandări privind cultura
sparanghelului, iar ultimul capitol prezintă reţeta cetăţii Puteoli de sărat şuncile şi cărnurile.
Propriu-zis, De agri cultura (De re rustica) este structurată în două părţi: cea dintâi,
aplicată şi la obiect, id est agricultura; partea secundă, heterogenă, compozită, un fel registru
cotidian cu tot felul de însemnări.
Aşa cum Origines degajă o concepţie istorică, De agri culture circumscrie o concepţie
a vieţii de agricultor, nu atât a agriculturii, a politicii agrare, cum am zice azi. Agricultorul
roman este propriu-zis „civis Romanus”, cetăţeanul roman stricto sensu, care învaţă
agricultura în acelaşi timp cu arta militară, aşadar, muncitor harnic şi militar viteaz ridicân-
du-se nu de puţine ori, până la rangul senatorial (Plutarh şi Cicero amintesc că moşia lui Cato
era limitrofă cu cea care fusese a lui Curius Dentatus, agricultor harnic şi general viteaz – cum
se vede, posibilă paradigmă a lui „civis Romanus”). Agricultorul lui Cato trebuie să exerseze
din tinereţe munca răbdătoare şi asiduă a câmpului, aşa cum Cato însuşi a fost educat, o
asceză a voinţei şi, în general, a comportamentului latin. Agricultorul lui Cato, însă, îl
prefigurează pe burghezul european care a apărut, cum se ştie, pe sol italic.
Iată o prezentare a doi factori de bază ai administraţiei unei moşii: „capul familiei” şi
vechilul:
Capul familiei, îndată ce a sosit la ţară, după ce s-a închinat zeului Lar, să dea un ocol
pământului său chiar în ziua aceea, dacă poate; dacă nu, a doua zi. După ce a văzut cum e
lucrat câmpul, ce s-a făcut şi ce nu, să-l cheme a doua zi pe vechil şi să-l întrebe ce a făcut, ce
mai are de făcut, dacă s-au îndeplinit la timp lucrările şi dacă se pot termina cele neîncheiate;
şi cât vin s-a făcut, cât grâu şi câte alte bucate. După ce a aflat toate acestea, e bine să facă
socoteala muncilor şi zilelor de lucru. Dacă nu iese socoteala, vechilul va zice că el şi-a dat
socoteala, dar că au fost sclavi bolnavi, vreme rea; că alţi sclavi au fugit, că au trebuit făcute
lucrări obşteşti. După ce a spus el toate astea şi încă altele, pune-l din nou la socotirea
muncilor şi oamenilor. Dacă a fost vremea ploioasă, stăpânul să spună ce se putea face şi pe
ploaie: spălatul şi smolitul butoaielor, curăţenia casei, căratul grânelor, scoaterea şi aşezarea
gunoiului, alegerea seminţelor, dresul funiilor vechi şi împletitul altora noi; sclavii era bine
să-şi fi cârpit păturile şi mantalele. De sărbători se puteau curăţi şanţurile vechi, pietrui
drumul mare, tăia mărăcinii, săpa grădina, curăţi păşunea; se putea arăci mlădiţele, smulge

15
spinii, măcina grâul, face curăţenie. Dacă sclavii au fost bolnavi, nu trebuia să le dea atâta
mâncare.
După ce a văzut pe îndelete ce lucrări sunt neterminate, să aibă grijă să fie terminate.
Să facă socoteala banilor, a grânelor, a nutreţului; să socotească vinul, uleiul, ce s-a vând, cât
s-a primit, cât a mai rămas, ce mai e de vânzare. Să primească garanţiile care sunt de primit.
Să ia în seamă şi celelalte lucruri. Dacă lipseşte ceva pentru anul acela, să se cumpere. Să
vândă ce prisoseşte, să arendeze ce e de arendat. Să hotărască şi să lase scris ce lucrări să facă
oamenii lui şi pentru ce să se tocmească alţi lucrători. Să vadă starea vitelor. Să facă
negustorie. Să vândă: uleiul, dacă are preţ bun; vinul şi grâul de prisos; boii bătrâni, viţeii şi
mieii înţărcaţi, lâna, pieile, carul vechi, uneltele vechi de fier, sclavii bătrâni sau bolnavi şi
orice nu-i mai trebuie. Stăpânul să se gândească mereu să vândă, nu să cumpere.14
Sau un alt text definitoriu din De re rustica citat de Macrobius: „Fructul pinului se
culege când luna-i în scădere, după amiază şi când nu bate vânt din miazăzi. Soroc potrivit
(tempestivus) va fi atunci când sămânţa va fi coaptă.”15
Aşa cum se poate vedea din acest citat, întreaga De re rustica degajă aceeaşi indici
textuali-definitorii: inexistenţa intenţiei compoziţionale, inexistenţa preocupării stilistice,
inexistenţa „poeziei”, a literaturii, în general; atunci, când lectorul modern le observă, din
„orizontul lui de aşteptare”, atunci compoziţia, stilul, poezia sunt involuntare; iată câteva
exemple de poezie: plivitul începe pe „când zefirul începe să sufle” („ubi Favonius flare
caeperit”, cap. 50, 1); „când înfloreşte părul” („piro florente”, cap. 131), trebuie să aibă loc
sacrificiul pentru sănătatea boilor; când luna tace, la începutul primăverii, trebuie gunoite
câmpurile („prata primo vere stercorato luna silenti”, cap. 50, 1) etc.16
De agri cultura este scrierea unui observator inteligent şi diligent al vieţii romane, al
economiei romane, în compartimentul ei cel mai prosper, cel mai onorabil şi cel mai formativ:
agricultura.
Atât prin stilistica sa, cât şi prin semantica sa, scrierea aceasta poate fi uşor racordată
formulelor juridice lapidare ale Legii celor XII Table, locurilor comune din momentele
istorice şi religioase ale limbii latine.
Dar, tot aşa de sigur este că scrierea lui Cato întemeiază proza latină cultă, aşa cum am
arătat mai sus.
b) Carmen de moribus este o mică enciclopedie didactică destinată educării şi formării
propriului fiu, Marcus; probabil se numea Libri ad Marcum filium, o carte de învăţătură,
aşadar, cuprinzând cunoştinţe din varii domenii: medicină, iarăşi agricultură, oratorie,
militărie, morală (comportament), sentenţe etc.

16
 Exprimarea este foarte concisă, lapidară, de-a dreptul sentenţioasă, dar îndrăznim să
spunem că faţă de modelele lui emiţătoare arhaice, Cato poetizează, face literatură, aruncând
o punte între monumentele vechi de limbă şi cultură latină (juridice, istorice, religioase) şi
literatura clasică a secolului următor.
Din această „mică enciclopedie” s-au păstrat doar câteva fragmente privitoare la:
- medicină cu puternice implicaţii social-şovine la adresa medicilor greci: „interdixi
tibi de medicis” – îi zice fiului său; „grecii s-au jurat să ne piardă pe noi „barbarii” cu
leacurile lor; aşa ne numesc ei, barbari, dar şi mai rău: mai mult decât altora, ne spun cu
numele de ocară Opici”;17
- agricultură (cu implicaţii formativ-sentenţioase): „viaţa omenească este ca fierul:
dacă îl foloseşti, se roade, dacă nu-l foloseşti, îl distruge rugina. La fel vedem că şi oamenii
muncind, se topesc; dar dacă mi te foloseşti de viaţă muncind lenea şi toropeala produc mai
multă pagubă”;18
- oratorie: „Aşadar, oratorul conceput de noi este acela pe care M. Cato îl defineşte
„un om corect, priceput în arta vorbirii” („vir bonus dicendi peritus”), dar mai ales „om
corect” calitate enunţată de Cato în locul întâi şi care, prin însăşi firea lucrurilor, e mai
importantă şi mai mare” citat şi comentariu la Marcus Fabius Quintilianus, 19 sau cunoscutul
îndemn: „rem tene, verba sequentur” – „ţine subiectul, vorbele vor urma”;
- sfaturi privitoare la comportament şi ţinută fixate în aceeaşi tentă critică: „era
obiceiul să te îmbraci curat când mergeai în for; acasă, cât era de ajuns; un cal pe atunci, era
mai scump ca un bucătar”;20 parcă-l auzim pe vajnicul acuzator al luxului femeilor, pe
vehementul susţinător al „legii Orchia”, pe care o pomenea în cuvântările sale... spumegând
de furie că numărul mesenilor depăşea prescripţiile ei.21
O altă lucrare didactică aşa-zisă a lui Cato, Despre educaţia copiilor, o pomeneşte
doar Macrobius22 însă nu ne-a rămas decât informaţia că Varro a fost autorul unui asemenea
tratat.
„Se zice că Marcus Cato ar fi detaliat capitolele de medicină, agricultură, militărie,
oratorie etc. din enciclopedia amintită mai sus în „cărţi” se parate” (afirmaţia se baza probabil,
pe titlul enciclopediei: Libri ad Marcum filium).
Apoi, Marcus Cato este şi autorul unor epistole către fiul său.
În fine, Cicero, care era un admirator al Cenzorului, spune că acesta a adunat la
bătrâneţe o mulţime de vorbe de spirit, expresii, sentenţe, proverbe, zicale într-o lucrare
intitulată Apophtegmata (a reda un sunet, a enunţa sentenţios, a pronunţa un oracol).

17
 Concluzii
Marcus Porcius Cato a marcat cultura, şi prin cultură, a marcat latinitatea în toate
compartimentele ei, de la creaţia spirituală ca atare, până la viaţa cotidiană; cu o sintagmă
recurentă astăzi, a marcat „mentalul colectiv” latin din vremea lui, în curgerea lui neîntreruptă
de la etnogeneză către secolele lui de măreţie şi preeminenţă europeană.
Ce s-ar fi întâmplat cu cultura latină dacă ar fi intrat în subordinea directă grecească,
lingvistică chiar, a Cercului Scipionilor. Desigur, mimesis-ul creator ar fi degenerat în
mimetism fad. Cel care l-a înţeles cel mai bine în această privinţă a fost Augustus, căci şi-a
axat politica culturală pe aşa-numita „campanie latină” de amulaţie adică, faţă de modelele
greceşti, şi, dacă e posibil, de depăşire a lor.
Lui Augustus nu i-a displăcut, cel puţin din motive politice, intransigenţa „latină” a
Cenzorului: „Intrând într-o zi în casa în care locuise Cato, cum un oarecare Strabo, ca să-l
linguşească, denigra fermitatea acestuia, Augustus spuse: „Cel care nu doreşte schimbarea
rânduielilor actuale ale statului este un bun cetăţean şi un bărbat de ispravă.” Astfel, el i-a
adus un elogiu sincer lui Cato şi – în acelaşi timp – s-a gândit şi la interesul lui” – transmite
Macrobius.23
Comportamentul cenzorial al lui Cato, fermitatea sa vehementă şi exclusivistă, nu l-au
privat de calitatea atât de umană numită „simţul umorului”: „Până şi acel faimos Marcus Cato
Censorius obişnuia să spună glume fine” – consemnează de asemenea Marcrobius,24 citându-i,
de altfel, câteva glume:
„La cei vechi exista un soi de sacrificiu numit „proptervia”. La acest sacrificiu se
obişnuia să se arunce în foc resturile ospăţului. De aici o glumă a lui Cato. Despre Q.
Albidius, care îşi mâncase averea, iar recent pierduse într-un incendiu şi casa – Cato spunea
că făcuse „proptervia”: adică aruncase pe foc ceea ce nu putea mânca”.25
Ori reproşul pe care „i l-a adus lui Aulus Albinus... (care) a scris un tratat de istorie
romană în limba greacă. La începutul cărţii, autorul emite părerea că nimeni n-ar trebuie să-l
critice, chiar dacă, pe alocuri, scrierea sa păcătuieşte printr-o oarecare neglijenţă şi printr-un
stil lipsit de eleganţă”.
„Doar sunt roman, spune el, născut în Latium; şi limba greacă îmi este foarte străină”.
De aceea, cerându-şi iertare, el solicită, în acelaşi timp, favoarea de a nu i se ştirbi
reputaţia, în eventualitatea unor greşeli de limbă. Citând acestea Cato îi spune:
„Mare şugubăţ eşti tu, Aulus, dacă preferi să-ţi ceri iertare pentru o greşeală, în loc să
te fi ferit de a o face. Căci de obicei noi nu cerem iertare după ce am greşit fie din imprudenţă,
fie din constrângere. Dar pe tine, rogu-te, cine te-a constrâns să faci un lucru pentru care îţi

18
ceri iertare înainte de a-l începe?”26
Altădată, îl numeşte pe senatorul – de spiţă nobilă, Caecilius, dansator şi autor de
versuri fescenine, spunând următoarele cuvinte: – că el face pantomimă:
„Coboară de pe un armăsar castrat, execută pantomimă cu risipă de gesturi
caraghioase... Mai şi cântă, oriunde este îmbiat; Câteodată recită versuri greceşti; spune
ghiduşii, face jocuri de cuvinte, execută pantomimă”.27
Nici exigentul „valorizator” al literelor latine, care a fost Marcus Fabius Quintilianus
nu ezită să preia definiţia catoniană a urbanităţii: „Va fi urban omul care abundă în vorbe şi
răspunsuri reuşite şi care în convorbirea obişnuită, în cercuri, la mese, la întruniri, în sfârşit în
orice loc, va vorbi cu umor şi în măsura cuvenită”.28
„Urbanitatea – explică în continuare retorul – e ceva de natura a ceea ce grecii
denumesc – aticism, care exprimă savoarea specifică oraşului Atena.”29
Nu întâmplător, la sfârşitul tratatului său, Quintilianus îl include printre „aticii
romanilor în elocinţă” (alături de Calidius, Scipio şi Laelius).30
Cu toate acestea, nu-l recomandă elevilor şi profesorilor, ca nu cumva, aceştia,
adoptându-i stilul, să devină „lipsiţi de farmec şi seci”, „căci cu puterea lor de pătrundere nu
vor înţelege vigoarea acestuia”.31
Acesta era Marcus Porcius Cato Censorius, supranumit şi „Sapiens”, „în acelaşi timp
mare comandant, filosof, orator, istoric, jurist şi agronom desăvârşit”, cel care, aşa cum zice
Titus Livius, „latră fără încetare la Scipio”32 dar care, inteligent şi onest cu sine însuşi, iese din
complexul său antielenic, obtuz şi radical, şi „în mijlocul atâtor expediţii militare şi lupte
politice atât de mari, într-un secol lipsit de cultură a învăţat limba greacă în amurgul vieţii” 33
recunoscând, aş zice, în faţa vremii sale şi a istoriei, deopotrivă, superioritatea şi necesitatea
însuşirii unei culturi mari, ca cea grecească.

2.2. Discursurile ciceroniene

În ce calitate este surprins Cicero în istoria culturii universale?

În calitatea sa de orator, de encicloped şi teoretician, de literat, de epistolograf? Dacă
am recurge la o anchetă, ai cărei subiecţi să nu fie neapărat absolvenţi de studii superioare,
atunci răspunsurile solicitate l-ar defini în primul rând pe Cicero drept mare orator al
antichităţii latine, în al doilea rând ca teoretician, în al treilea rând ca literat, şi într-al patrulea
rând ca epistolograf, pentru ca, la urmă, toate aceste patru „calităţi” ale sale să fuzioneze în
sintagma de „encicloped al literelor latine”.

19
 Unele istorii ale literaturii latine, precum cele ale lui René Pichon şi Jean Boyet încep
prezentarea operei ciceroniene cu analiza scrisorilor, imediat după expunerea datelor
biografice, socotindu-se, fireşte, că scrisorile oferă direct cele mai multe informaţii despre
viaţa scriitorului.
Aşadar:
Cicero îşi începe activitatea oratorică pe la 25 de ani, când rosteşte pledoaria Pro P.
Quinctio (81), şi doar moartea (citeşte: asasinarea) din 7 decembrie face ca extraordinarul său
talent oratoric să nu se mai manifeste.
Aşadar, o perioadă de aproape patru decenii (38 de ani) de activitate oratorică
neîntreruptă, în care Cicero a rostit mult mai multe discursuri decât cele 58 păstrate integral,
17 discursuri păstrate fragmentar, iar 48, pierdute (în total: 123).
Multe din aceste discursuri au fost prezentate mai sus, sincrone cu datele sale
biografice. René Pichon şi Jean Boyet împart discursurile ciceroniene în: a) pledoarii juridice
(de apărare, cel mai adesea) şi b) cuvântări politice, cu observaţia că este aproape imposibil de
disociat tranşant politicul de juridic, din moment ce procesele criminale aveau tangenţe cu
politica.
Iată, pe scurt, cronologia şi tematica pledoariilor (după R. Pichon):
a1) Pro Quinctio (81 – contract de asociere);
a2) Pro Sex. Roscio Amerino (80 – paricid);
a3) Pro Q. Roscio (76 – reglare de conturi);
a4) Pro M. Tullio (72 sau 71 – folosirea violenţei);
a5) Verrinae (70 – jefuirea provinciei Sicilia de către Verres), în număr de 7:
- Divinatio in Caecilium (fost cvestor al lui Verres, propus de apărare spre a-l
acuza pe Verres, acum dovedit de Cicero ca incapabil moral şi profesional);
- Actio prima in Verrem (discursul de acuzare şi prezentarea dovezilor şi a
martorilor);
- De praetura urbana (abuzurile din timpul preturii la Roma);
- De praetura Siciliensi (abuzurile din timpul preturii siciliene);
- De re frumentaria (afacerile cu grâul sicilian);
- De signis (jaful obiectelor de artă, al statuilor);
- De suppliciis (abuzul în privinţa pedepselor).
Primele două discursuri au fost pronunţate, ultimele 5, care formează Actio secunda,
au fost numai scrise.
a6) Pro M. Fonteio (69 – proces de jefuirea Galliei);

20
 a7) Pro Caecina (69 – proces de moştenire);
a8) Pro Aulo Cluentio Habito (66 – acuzare de otrăvire);
a9) Pro C. Rabirio perduellionis reo (63 – proces de înaltă trădare);
a10) Pro L. Murena (63 – corupţie electorală);
a11) Pro Cornelio Sulla (62 – complicitate la conjuraţia lui Catilina);
a12) Pro Archia poeta (61 – dreptul de cetăţenie);
a13) Pro L. Valerio Flacco (59 – jefuirea provinciei);
a14) Pro P. Sestio (56 – folosire a violenţei);
a15) Interrogatio in Vatinium testem (56 – invectivă împotriva celui ce fusese martor al
acuzării lui Sestius, partizan al lui Cicero);
a16) Pro M. Caelio (56 – acuzare de otrăvire);
a17) Pro L. Cornelio Balbo (56 – drept de cetăţenie);
a18) Pro Cn. Plancio (54 – corupţie);
a19) Pro C. Rabirio Postumo (54 – spolieri);
a20) Pro T. Annio Milone (52 – omucidere);
a21) Pro M. Marcello (46 – elogierea generozităţii lui Caesar, care-l iartă pe proscrisul
M. Marcellus);
a22) Pro Q. Ligario (45 – apărarea pompeianului Ligarius, acuzat de înaltă trădare);
a23) Pro rege Deiotaro (45 – intenţie de asasinat).
În afara acestor discursuri-pledoarii, mai există fragmente din alte 20 şi titluri din alte
33.1
În întregimea lor, aceste discursuri-pledoarii relevă, evident pentru cititorii moderni,
deopotrivă calităţi şi defecte, iar la un loc cu discursurile politice conturează portretul marelui
orator al latinităţii.
Să începem cu prezentarea carenţelor.
Mai întâi, politizarea discursului judiciar. Politicul se însumează peste tot, el stă în
spatele tuturor discursurilor, nu mai puţin al celor judiciare, făcând transparente opţiunile
schimbătoare ale oratorului, pe care le-am prezentat, de altfel, în datele sale biografice:
apărându-i pe Quinctius şi pe Roscius, dar şi acuzându-l pe Verres, Cicero atacă ordinul
aristocratic favorabil lui Sulla; apărându-i pe Murena, pe Flaccus, pe Sestius şi chiar pe Milo,
Cicero promovează şi popularizează platforma politică a partidului său moderat, alcătuit din
cavaleri şi aristocraţi (moderaţi) împotriva extremiştilor, fie de dreapta (aristocraţii
fundamentalişti), fie de stânga (popularii revoluţionari); apărându-i pe Balbus şi pe Rabirius,
1
Cf. Belin, De Ciceronis orationem deperditarum fragmentis – apud. R. Pichon, op. cit., p. 193.

21
vrea să se arate binevoitor faţă de politica lui Caesar şi Pompeius; pledând în favoarea lui
Marcellus şi Ligarius, se scuză în faţa aristocraţilor intransigenţi, de tip Cato, pentru adoptarea
liniei politice cezariene etc.
În al doilea rând, egocentrismul supărător al discursului său judiciar, narcisismul său
politic.
În toate discursurile sale juridice, nu clientul este cel ce apare, cu apărarea sau
acuzarea sa, o puternică personalitate a oratorului, inculcând tribunalelor sarcina achitării
împricinaţilor, din moment ce aceştia erau îndatoraţi moralmente faţă de Cicero însuşi.
De aici, într-al 3-lea rând, supralicitarea, în planul perceptiv-psihic, a pateticului:
„oratio” alunecă înspre „peroratio”, care poate fi ori elogiu (panegirice) ori invectivă, oratorul
vrea să facă impresie, vrea să impresioneze mai degrabă decât să convingă prin argumente
logice.
Şi acest lucru îi serveşte de minune înaintea unor tribunale formate din oameni inculţi,
mai puţin îndrăgostiţi de logică şi raţiune, decât de vărsarea de lacrimi: „si non subtilius
dispetandum, at certe dolentius deplorandum” („dacă nu trebuie disputat mai subtil, dar de
bună seamă trebuie deplâns mai dureros”) (Pro Sestio).
Într-al 4-lea rând şi în continuarea celor spuse mai sus, cea de-a patra cerinţă a
oratoriei judiciare ciceroniene, în planul lingvistico-stilistic, în planul verbal ca stare:
preferinţa pentru emfază: oratorul cel mai mare al Antichităţii latine ridică vocea, şi-o
îngroaşă, strigă, exclamă, agreează superlativele, fie în sens pozitiv, fie negativ (vezi
caricatura numită Fannius Chaerea versus Roscius Comoedus – portretele lui Fabinius,
Antonius – Filipian), întreabă, îşi provoacă auditoriul etc.
Cele patru „carenţe” ale oratoriei judiciare ciceroniene, ori poate, numai trăsături, dacă
ne situăm într-o altă grilă de receptare, decât cea a cititorului modern, cum are sens, se dau la
o parte în faţa calităţilor aceleaşi oratorii judiciare ciceroniene.
Între acestea, pe locul întâi se situează naturaleţea, atât prin invenţiune (găsirea
materialului), cât şi prin argumentare. O lectură a Verrinelor este ilustrativă în acest sens:
oratorul pătrunde în miezul faptelor, pe care le ordonează într-un tablou complet al Siciliei,
într-o „Descriptio Siciliae”, fie ea geografică ori istorică, politică ori socială. Observarea
atentă şi directă a acestor realităţi face ca textul redactat să fie imediat înţeles, atât prin
naturaleţea şi directeţea comunicării, cât şi prin ponderea argumentelor.
În al doilea rând, vocaţia filosofică a oratorului, împlinită şi prin însuşirea şi
aprofundarea principalelor curente filosofice greceşti, după cum am văzut, îi permite să
dobândească acea generalitate filosofică, acea capacitate de a sintetiza, impunându-şi cu

22
fermitate punctul de vedere. Oratorul latin ridică un caz particular la rangul de teză universală,
de generalitate filosofică. Iată doar două exemple: acelaşi Verres este nu numai un om
necinstit, ci însăşi personificarea dezonoarei în totalitatea ei (omnes impralutos); cazul lui
Milo nu este cel al unui asasin, ci prilej pentru apărătorul său, Cicero, să trateze problema
dreptului legitimei apărări etc.; cazul lui Archias trimite la importanţa şi măreţia literaturii etc.
În al treilea rând, este vorba de măiestria cu care marele orator latin comunică faptele
şi ideile, transmite sentimentele şi conturează imaginile şi tablourile.
Să fim înţeleşi, însă, asupra unui fapt înconjurat de certitudini: dacă Cicero este cel
mai mare orator al latinităţii, în ceea ce priveşte „poezia”, „marea poezie” în general,
contribuţia sa este modestă, nereuşind niciodată să atingă valori artistice lucreţiene, vergiliene
ori horaţiene. Arta sa este aplicată oratoriei, tratatelor, fie retorice, fie filosofico-politice, iar
dialogurile sale n-au nicidecum acea strălucire pe care o răspândesc dialogurile platonice. Mai
mult, atunci când intenţionează să facă poezie propriu-zisă, rezultatul este de-a dreptul
lamentabil, ca în cazul aşa-zisului poem De consulatu suo (rămân memorabile, totuşi, în
această scriere, unele expresii sentenţioase, reluate în permanenţă, precum: „cedant arma
togae” – „armele să cedeze togilor” (societăţii civile)).
Măiestria sa artistică se vădeşte şi în uşurinţa cu care alternează stilurile în funcţie de
obiectul descrierii, de planul său referenţial, altfel spus. Exegeza discursurilor ciceroniene a
surprins trei stiluri în principal:
- stilul simplu, natural, atic, respectiv cel care enunţă faptele şi semnificaţiile lor într-o
adecvare şi într-o logică perfectă (vezi: Pro Milone şi In Verrem);
- stilul polemic, imbatabil, agresiv în urmărirea preopinaţilor, prin logica de asemeni
perfectă a ordonării argumentelor, ca să capteze imediat bunăvoinţa şi convingerea
ascultătorilor, precum şi printr-un arsenal de procedee şi artificii, care trimite la cel de-al
treilea stil ciceronian, indubitabil îngemănat celui polemic, şi anume:
- stilul patetic, definit de mulţimea exclamaţiilor, a apostrofelor, a epitetelor, a
lamentaţiilor, a epifonemelor, derulate în gradaţii impresionante şi năvalnice, repetiţii etc.
Catilinarele, Verrinele şi Filipicele mai ales constituie adevărate eşantioane stilistice
deopotrivă polemice şi patetice.
Filipica a II-a poate fi considerată drept o iuvectivă-portret, dacă nu un pamflet, ale
„detracatului” Marcus Antonius.
Portretul creionat locotenentului lui Caesar, se întemeiază atât pe componente
dinamice, de acţiune, de fapte ale detestatului protagonist, într-un cuvânt pe determinanta
aristotelică a „acţiunii”, a „mythos”-ului în caracterizarea unui personaj, cât şi pe componente

23
statice, între care abundă epitetele (fără a uita, desigur, dimensiunea notorie, dinamică, a
unora dintre acestea): astfel, Antonius este calificat drept unul care „comite mârşăvii în casa-i
rău famată, înecat în vin şi destrăbălări”, „necioplit”, „ticălos”, „criminal”, „cel mai nebun
dintre nebuni”, „om mârşav, pe care mai curând l-aş numi vită”, „om smintit”, „nefericit”,
„blestemată fecunditate a unei femei nenorocite” (mama sa n.r.), „desfrânat”, „buimac”,
„nemernic”, „uşuratic”, „om care nu e niciodată treaz”, „arogant”, „falsificator”, „măscărici”,
„sclav”, „cel mai netrebnic duşman”, „lipsit de respect”, „necinstit”, „josnic”, „de două ori
blestemat” etc.2
Măiestria artistică a „oratorului” Cicero se vădeşte şi în ritmul şi prosodia sa, în acea
succesiune a silabelor lungi şi scurte cu efecte percutante mai ales în finalul frazelor, în acele
clasule, căutate a fixa în memoria ascultătorilor şi a cititorilor săi, atât ideea cât şi sentimentul
care o învăluie, exact ca în versul al 4-lea al strofei safice.
Măiestria artistică ciceroniană se remarcă nu în ultimul rând în capacitatea sa singulară
de a uni, de a contopi toate aceste calităţi într-o valoare estetică unică, într-o unitate estetică
proprie care-l defineşte şi care defineşte clasicitatea prozei artistice latine.

Note bibliografice
1. p. 121.
2. p. 122-151.
3. Orationes, IX, Jordan, 8, fr. 58 Malcovati – apud Aulus Gellius X, 3, 17 – p. 245.
4. Aulus Gellius, p. 246, nota 9.
5. Orationes, VIII, fr. 1 Jordan, 8, fr. 59 Malcovati – Aulus Gellius, XIII, 25, 12 – p. 339.
6. Orationes, X, fr. 1 Jordan, 8, fr. 177 Malcovati – apud Aulus Gellius, XVIII, 9, 1 –
p. 464.
7. Orationes, V, fr. 1 Jordan, 8, fr. 17 Malcovati – apud Aulus Gellius, XVI, 1, 1-4 – p.
393.
8. Origines, V, fr. 1 Jordan, 8, fr. 163 Malcovati – apud Aulus Gellius VI, 3, 14 – p.
174-175; fr. 2 Jordan, 8, fr. 164 Malcovati – Aulus Gellius, VI, 3, 16 – p. 175; fr. 3 Jordan, 8,
fr. 165 Malcovati – Aulus Gellius, VI, 3, 26 – p. 176; fr. 4 Jordan, 8, fr. 166 Malcovati – Aulus
Gellius VI, 3, 36 – p. 177; fr. 5 Jordan, 8, fr. 167 Malcovati – Aulus Gellius, VI, 3, 37 – p.
177; fr. 6 Jordan, 8, fr. 168 Malcovati – Aulus Gellius, VI, 3, 38 – p. 177; fr. 7 Jordan, 8, fr.
169 Malcovati – Aulus Gellius, VI, 3, 50 – p. 178.
9. Oratorum romanorum fragmenta (Malcovati), I, 173 – apud Jean Bayet, trad. rom.,
2
trad. de Dumitru Crăciun, ELU, Bucureşti, 1968, p. 19-65.

24
p. 122-123.
10. Origines, IV, fr. 1 Jordan – apud Aulus Gellius, II, 28, 6 – p. 90.
11. Origines, IV, fr. 7 Jordan – apud Aulus Gellius, III, 7, 1-19 – p. 103-104.
12. Aulus Gellius, II, 18, 5 – p. 90.
13. Cf. N.I. Barbu, p. 252-253.
14. Trad. în Jean Bayet, p. 126-127.
15. Saturnalis, VI, 4, 16, trad. rom. de Gh. Tohăneanu, Ed. Acad. R.P.R., Buc. 1961, p.
302.
16. Cf. N.I. Barbu, p. 252.
17. Trad. în N.I. Barbu, p. 253.
18. Ibidem, p. 253.
19. Institutio oratoria, XI, 1, 1 – trad. III, p. 333.
20. La N.I. Barbu, p. 253.
21. La Macrobius, III, 17, 3 – p. 179 (legea datează din 183 î.e.n. şi a fost prezentată
poporului de tribunul plebei C. Orchius).
22. III, 6, 5 – p. 158.
23. II, 4, 18 – p. 135.
24. II, i, 15 – p. 128.
25. II, 2, 4 – p. 129.
26. Macrobius, I, 15-15 (introd.) – p. 39.
27. Ibidem, III, 14, 9 – p. 174.
28. V, 3, 105 – p. 188.
29. V, 3, 107 – p. 189.
30. XII, 10, 39 – III, 397.
31. II, 5, 21 – p. 1, p. 154.
32. 38, 54, 1 – trad. rom. Ed. Şt., Buc. 1962, vol. IV, p. 503.
33. Aulus Gellius, XII, 11, 23 – p. 415.

2.3. C.I. Caesar – Comentarii şi semnificaţii

Poate tot a]a de mult ca inten\ia lor propangandistic[ ]i demonstrativ[, Commentarii-

le cezariene definesc o lume ]i civiliza\ia ei: lumea ]i civiliza\ia latin[. Iar definirea aceasta se
face printr-o necontenit[ raportare la alte lumi ]i civiliza\ii: hispanic[, gallic[, germanic[,
britanic[, oriental[. Acea parte a poporului roman care l-a ascultat ]i s-a al[turat lui Caesar,

25
reprezenta segmentul progresist al societ[\ii romane, care-]i revendica o ascenden\
[ republican[, mai bine zis, care-]i apropriase tot ceea ce poporul re\inuse drept necesar pentru
a porni un drum nou.
C[ci nici pe departe, Marele Pompeius, de pild[, nu mai putea fi considerat
continuatorul ]i garantul virtu\ilor republicane, ]i, cu atât mai pu\in, sateli\ii s[i. Caesar nu
întârziase s[ noteze ]i câteva aspecte sociale care trimit direct la a]a zisa ideologie
republican[ a pompeienilor:
“În tab[ra lui Pompeius s-au putut vedea umbrare, mare bel]ug de argint[rie, corturi
a]ternute cu brazd[ de iarb[ proasp[t[, ]i chiar corturile lui Lucius Lentulus ]i ale altor câtorva
erau acoperite cu ieder[; pe lâng[ acestea multe altele care dovedeau un lux nem[surat ]i o
încredere oarb[ în victorie, încât se putea conchide u]or c[ ni]te oameni ca ei, în c[utare de
pl[ceri netrebuincioase, nu fusese deloc îngrijora\i de felul cum se va sfâr]i ziua aceea. }i
tocmai ei acuzaser[ armata lui Caesar, atât de s[rac[ ]i de r[bd[toare, c[reia mereu îi lipsise
strictul necesar, de lux ]i îmbuibare !” (B.C. III ,96 - p. 492).
Însu]i Cato, singurul b[rbat la care se putea observa o consecven\[ moral[, m[rturisea
c[-l îngroze]te mai mult gândul victoriei republicanilor pompeieni decât înfrângerea. C[ci
ace]ti “republicani” coborîser[, în furia lor împotriva cezarienilor, la fapte deopotriv[ ridicole ]
i sângeroase: z[boveau, de pild[ în discu\ii sterile despre legalitatea numirii adun[rii lor drept
“senat” în afara “p[mântului urban sacru”, ori dac[ se poate emite o lege curiat[ într-un alt loc
decât Capitoliul; pe de alt[ parte, ucideau cu furie demen\ial[ orice soldat sau ofi\er din armata
cezarian[ care le c[dea în mân[.1
a). }i toate acestea le s[vâr]eau, ziceau ei, în numele “republicii”. Dar ]i Caesar
invoca acela]i argument: “res publica”, mai ales în Bellum civile. }i iat[-ne ajun]i la cea
dintâi component[ a percep\iei cezariene asupra lumii ]i vie\ii. “Populus Romanus” (B.G. VI,
1), “res publica” (B.G. I, 1), “populus romanus” (B.G. I, 7; 9; B.C. I, 22), “populus” (B.G. I,
9); “rei republicae causa” (B.G.VI, 33; B.C. I, 13), “interesse rei republicae et communis
salutis” (B.C. I, 24) -termeni ]i sintagme recurente în Commentarii .
“Res publica” era termenul de referin\[ al oric[rui gând rostit sau înf[ptuit. Res publica
era canonul care ordona gândul ]i fapta tuturor romanilor, c[ruia totul trebuia s[ i se
subordoneze. Iar cele aproape 5 secole de republicanism roman formaser[ o mentalitate
vehement refractar[ oric[ror manifest[ri monarhiste ale oficialilor romani; mai ales c[ romanii
asociau monarhia cu despotismele asiatice. Iat[ de ce, Caesar s-a asociat celor 7 regi romani,

1
Caesar, Războiul gallic. Războiul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964 (Traducere de J. Vilan Unguru –
Războiul gallic şi de Elisabeta Poghirc – Războiul civil; traduceri folosite în prezenta lucrare), p. 11.

26
considerându-se al 8-lea; magistratura sa, pân[ a se ajunge la acel “principatus Augusti”, s-ar
putea defini drept o dictatur[ republican[ ordinar[12.
Invocând acela]i summum de valori romane care este res publica, marele rival al lui
Caesar, Magnus Pompeius adic[, n-a v[zut ori n-a vrut s[ recunoasc[ adev[ratele for\e ale
viitorului, cele care “au salvat ]i întinerit na\iunea” - cum zice Th. Mommsen 13, ci percep\ia
asupra republicii însemna conservarea oligarhiei senatoriale, incapabil[ de o percep\ie
adecvat[ a republicii ]i a democra\iei republicane.
Într-o convorbire avut[ cu delega\ia masalienilor, pentru a evita ca “începutul
r[zboiului s[ porneasc[ de la ei”, Caesar le spune c[ “ei trebuie s[ fie c[l[uzi\i de autoritatea
întregii Italii ]i s[ nu se supun[ voin\ei unui singur om” (“debere eos Italiae totius auctoritatem
sequi potius, quam unius hominis voluntati obtemperare”) (B.C. I, 35 - p.386).
Ce este drept, aceast[ “auctoritas Italiae totius” pretindeau c[ o de\in ]i Caesar ]i rivalul
s[u Pompeius.
Valoarea numit[ “res publica” armonizeaz[ deopotriv[ spiritualul latin cu pragmatismul
latin.
Iat[ de ce, în continuarea “res publicii” ]i într-o raportare permanent[ la ea, se situeaz[
]i celelalte componente ale unei “priviri asupra lumii” pe care o întâlnim în Commentarii.
Mai întâi cele “spirituale”:
b). Onoarea ]i demnitatea erau, de fapt, modul de existen\[ ideal[ al cet[\eanului
roman; odat[ pierdut[ sau ]tirbit[ onoarea ]i demnitatea, via\a îns[]i nu-]i mai g[se]te rostul:
“Sibi semper primam rei republicae fuisse dignitatem vitaque potiorem” - "Pentru el (=
Caesar n.n.) onoarea republicii a fost întotdeauna cel dintâi lucru, mai însemnat decât îns[]i
via\a" (B.C. I, 9 - p. 372).
În continuarea celor spuse: “Totu]i suportase cu calm, de dragul republicii,
aceast[ lovitur[ adus[ onoarei lui” (“Tamen hanc iacturam honoris sui rei publicae causa
aequo animo tulisse”) (B.C. I, 9 - p. 372).
Iat[ doar câteva exemple ilustrative ale afirma\iei c[ “res publica” determin[ axiologia
latin[, evident în perioada preimperial[.
Pe de alt[ parte, considera\iile lui Caesar asupra “onoarei “ ]i “demnit[\ii” apar
îndeosebi în cuvânt[rile lui, iar dintre acestea, în cele care r[spund adversarilor politici, în spe\
[ lui Pompeius, a]a cum au fost cele de mai sus.
Într-o alt[ cuvântare din Bellum Gallicum, Caesar asociaz[ “onoarea” cu “datoria”,
contrapunându-le “fricii” pe care o resim\eau legionarii înaintea germanilor. “... a afla ce e
mai important pentru solda\i onoarea ]i datoria sau frica?” (I, 40 - p. 105)

27
 c). Legi ]i dreptate: “El (=Caesar n.n) îns[, a]a cum se str[duise s[ fie primul prin
faptele de arme, tot astfel vrea s[ fie mai presus ]i prin respectul fa\[ de legi ]i spiritul de
dreptate”. (“Se vero, ut operibus anteire studuerit, sic iustitia et aequitate velle superare”)
(B.C. I, 32). - a]a cum le gr[ie]te Caesar senatorilor, într-un fel de ultimatum, înaintea aprigei
confrunt[ri cu Pompeius.
“Legile ]i dreptatea” erau “canalele” prin care res publica p[trundea în social.
Tot a]a de fixe ]i de dure erau “legile r[zboiului”, pe care Caesar nu uit[ s[ le
men\ioneze, atunci când îi sunt favorabile (B.G. VII, 41).
Dar “legile ]i dreptatea” le invoc[ atât Caesar, cât ]i Pompeius, atât romanii, cât ]i
neamurile str[ine - a]adar o accep\ie subiectiv-tenden\ioas[ ]i ca atare, propagandistic[, în
perioadele de crize social-politice.
Cu toate acestea, n-am putea nega existen\a neutr[, “oarb[” a legilor ]i drept[\ii
înaintea factorilor de putere, chiar dac[ ace]tia, exact pentru perioadele amintite, ]i le
subordoneaz[, manevrându-le în interesul propriu.
A]a cum s-a întâmplat în cazul statului roman, “legile ]i dreptatea” s-au erijat într-o
punte de leg[tur[ între “ceea ce a fost” ]i “ceea ce va fi”. Nu întâmpl[tor, Caesar însu]i se
considera garantul drept[\ii republicane.
d). Libertatea - o alt[ component[ a lumii cezariene.
Exist[ o accep\ie funciar[ a libert[\ii, ce \ine, adic[ firesc de condi\ia uman[: Caesar ]tia
“c[ e în firea oamenilor s[ iubeasc[ libertatea ]i s[ urasc[ sclavia”.(B.G. III, - p. 142)
F[r[ îndoial[, principalul mobil al luptelor gallilor este libertatea: “galii... sufereau din
pricin[ c[ erau supu]i puterii poporului roman... cer st[ruitor ca unii s[ înceap[ r[zboiul ]i,
chiar cu pre\ul vie\ii lor, s[ recunoasc[ libertatea Galliei...
În sfâr]it, declar[ “c[ e mai bine s[ pieri în lupt[ decât s[ nu-\i redobânde]ti vechea
glorie militar[ ]i libertatea pe care ai mo]tenit-o de la str[mo]i” (B.G. VII, 1 - p. 237).
Pe aceast[ idee este centrat[ fapta eroic[ a lui Vercingetorix, aceast[ motiva\ie o
invoc[ heduul Convictolitavis: ”Pentru el este mai însemnat[ îns[ libertatea comun[”. (B.G.
VII, 37 - p. 256). În timpul asediului Alessiei, cuvântarea lui Critognatus este centrat[ pe
aceea]i idee a “libert[\ii comune” (B.G. VII, 77 - p. 278-280).
Aceea]i “libertate”este invocat[ ]i de c[tre legionarii lui Caesar pe câmpul de lupt[ de
la Pharsalus, al c[ror exponent se face, acum, centurionul primipil Crastinus, din celebra
legiune a X-a: “Urma\i-m[ voi care a\i luptat în manipulul meu ]i servi\i pe comandantul
vostru a]a cum a\i promis. Nu ne mai r[mâne decât o singur[ lupt[; dup[ terminarea ei, el î]i va

28
rec[p[ta situa\ia pe care o merit[, iar noi libertatea” (“...ille suam dignitatem et nos nostram
libertatem recuperabimus”) (B.G. III, 91 - p. 489)
e). Ra\iune ]i pragmatism
Ni se pare c[ textul definitoriu este cel din Bellum civile, II, 8, de fapt o “sententia”
frecvent[ în mentalul colectiv latin: “... cum experien\a este st[pâna tuturor lucrurilor dac[ i se
adaug[ inteligen\a” (p. 418-419) (“ut est rerum omnium magister usus, hominum adhibita
sollertia inventum est magno usui posse”).
Ra\iunea ]i pragmatismul erau calit[\ile cardinale ale omului de ac\iune Caius Iulius
Caesar; e de la sine în\eles c[ ele nu vor fi teoretizate speculativ, ci f[cute s[ apar[ tocmai din
practic[, din noianul de fapte, de ac\iuni, pe care le-a provocat ]i condus Caesar. Iar acestea
sunt prezente pe aproape fiecare pagin[ a Commentariilor. }i în cuvânt[rile sale c[tre solda\i,
Caesar se autoelogiaz[ pentru caracterul irepro]abil al campaniilor sale.
Pragmatismul, mai apoi, scoate din orice “situa\ie”, chiar dezastruoas[, un profit
oarecare, fie în planul material, fie în cel moral.
“A nu întreprinde nimic la întâmplare” (B.G. V, 28 - p. 192); “a \ine seama de situa\ie”
(B.G. V,29 - p. 192); “a câ]tiga o victorie prin iste\ime (consilio) nu era mai însemnat[ decât cea
prin sabie (gladio)” (B.G. I, 72 - p. 403); “a nu-i r[ni pe ai s[i chiar într-o lupt[ victorioas[”
(B.C. I, 72 - p. 403); “a nu accepta s[ fie r[ni\i cei mai merituo]i solda\i ai s[i” (B.C. I, 72 - p.
403); “a nu pune soarta la încercare” (“...fortunam periclitaretur”) (B.C. I, 72 - p. 403); a nu
permite s[-\i “smulg[ posibilitatea de liber discern[mânt” (“plerisque vero libere decernendi
potestas eripitur”) (B.C. I, 3 - p.368), s[ le faci pe toate la “repezeal[ ]i f[r[ noim[” (“His de
causis aguntur omnia raptim atque turbate”) (B.C. I, 5 - p. 369); “a nu te l[sa cople]it de o
stupid[ ]i barbar[ îngâmfare” (B.C. III, 59 - p.473); a nu profera, ca barbarii lui Indutiomarus,
“vorbe insult[toare” (B.G. V, 58 - p.207) etc. Toate acestea sunt deopotriv[ imperative ]i ilustr[ri
ale preeminen\ei “ra\iunii” în orice întreprindere mai ales în cele militare.
E de la sine în\eles c[ un astfel de comportament definea standardul de civiliza\ie la
care ajunseser[ romanii, ]i nu întâmpl[tor, str[inilor li se p[rea dumnezeiesc; la un moment dat,
Caesar taie vinele de ap[ ale unui izvor din care se aprivizionau gallii asedia\i; pe dat[, ace]tia
“au fost cuprin]i de o dezn[dejde atât de mare, încât socoteau c[ aceast[ întâmplare nu se
datoreaz[ min\ii omene]ti, ci voin\ei zeilor” (VIII , 43 - p. 311).
În sfera nomologic[ a ra\ionalismului ]i a pragmatismului pot fi incluse
deopotriv[ seria senten\elor ]i stringen\a etiologiei din Commentarii.
f). Exist[ o singur[ component[ a mentalului coolectiv latin, a acelei Weltanschaunung
latin[, despre care am vorbit mai sus, care scap[ din nomologia ra\iunii, autonomizându-se, ca

29
s[ zicem a]a, câ]tigându-]i chiar un loc de întâietate, c[ci abia dup[ ce ea s-a manifestat,
ra\iunea mai poate s[ corecteze câte ceva: este vorba despre fortuna labilis, soarta cea
schimb[toare, întâmplarea, hazardul, norocul. Unui strateg ca Caesar, trecut prin mii ]i mii de
întâmpl[ri, o asemenea component[ i se impusese hot[râtor.
“Sed fortuna, quae plurimum potest cum in reliquis rebus tum praecipue in bello,
parvis momentis magnas rerum commutationes efficit;”
“Dar norocul, care e atotputernic, atât în alte situa\ii, cât mai ales în r[zboi, face în
câteva clipe schimb[ri uria]e” (B.C. III, 68) - comenteaz[ senten\ios Caesar.
Ori în Bellum Gallicum : “În aceast[ împrejurare s-a putut vedea ce putere mare are
soarta în r[zboi ]i ce surprize poate s[ produc[” (VI, 35 - p. 229);
ori cu cinci capitole mai înainte:
“În r[zboi, ca ]î în oricare alte împrejur[ri, soarta are mare putere... se
datoreaz[ întâmpl[rii, tot a]a un mare noroc... “ (B.G. VI, 30 - p. 226);
sau în Bellum civile:
“... puterea norocului în r[zboi” (III, 10 - p. 448);
“Dar norocul, care e atotputernic atât în alte situa\ii, cât mai ales în r[zboi, face în
câteva clipe schimb[ri uria]e” - comenteaz[ Caesar, oarecum dezvinov[\indu-se de unul din
e]ecurile sale (B.C. III, 68 - p. 477);
ori detalierea din Bellum civile, iar[]i în urma e]ecului s[u, cu trimitere direct[ la pompeieni:
“... nu-]i aminteau de rolul întâmpl[rii (communes belli cassus), acela]i ]i pentru unii, ]
i pentru al\ii în timpul unui r[zboi, când adesea o cauz[ neînsemnat[, o b[nuial[ neîntemeiat[, o
supersti\ie aduc mari nenorociri sau de câte ori din gre]eala comandantului sau din vina
tribunului a avut de suferit o armat[” (III, 72 - p. 479)
Pe lâng[ aceste texte definitorii, o mul\ime de altele polarizeaz[ în jurul acestora,
înt[rind ]i ilustrând interven\ia hazardului, a întâmpl[rii, a norocului:
- întâmplarea ]i voin\a zeilor pot fi identificate în ceea ce prive]te efectul social:
“Astfel, fie datorit[ întâmpl[rii, fie datorit[ zeilor nemuritori...” (B.G. I, 12 - p.87);
- de asemenea, despre importan\a întâmpl[rii:
“Aceast[ schimbare a vremii a venit la timp pentru a des[vâr]i victoria noastr[” (B.G. III, 15);
“Dac[ romanii au sosit din întâmplare, trebuie s[ mul\umeasc[ soartei” (B.G. VII, 20 - p. 247).
“... norocul i le scosese în cale” (B.G. VII, 87 - p. 284);
“... Dac[ soarta a vrut a]a cu noi” (B.G. II, 31 - p. 132);
“Numai în aceast[ împrejurare l-a p[r[sit pe Caesar norocul s[u de pân[ atunci” (B.G. IV, 26 -
p. 168);

30
“Astfel s-a jucat cu ei soarta în rivalitatea lor” (B.G. V, 44 - p. 200);
“norocul încuviin\eaz[ m[surile... “ (B.G. V, 58 - p. 208);
“Se plângeau de schimbarea soartei” (B.G. VII, 63 -p. 270);
“fiindc[ trebuie s[ se plece în fa\a soartei” (B.G. VII, 89 - p. 285);
“soarta se schimb[ cu repeziciune” (B.C. I, 59 - p. 397);
“schimbarea nea]teptat[ a soartei” (B.C. II, 14 - p. 422);
“... soarta p[rea c[-i arunc[ în bra\ele lui Pompeius...” (B.C. III, 79 - p. 483);
- zei\a Fortuna personific[ întâmplarea ]i destinul: “Ai no]tri de]i erau p[r[si\i de comandant ]i
de zei\a Fortuna” (B.G. V, 34 - p. 195).
Mul\imea “trimiterilor” la interven\ia hazardului, a întâmpl[rii, a sor\ii schimb[toare ar
p[rea s[ confirme o component[ tragic[ ori cel pu\in imobilist[ a filosofiei latine asupra lumii ]
i existen\ei, în spe\[ a gîndirii lui Caesar: dac[ soarta e ineluctabil[ ]i imprevizibil[ în
consecin\e, resemnarea este concluzia cea mai practic[.
Or, nici romanii, nici reprezentantul lor exponen\ial, care era Caesar, nu se puteau
resemna atunci când erau lovi\i de soart[, de întâmplare, de hazard, ci î]i “încercau norocul”,
“soarta”, “întâmplarea”, corectau prin “inteligen\[” efectele dezastruoase ale întâmpl[rii:
“... el (Caesar n.n) a spus c[ nu trebuie s[ se ofere întâmpl[rii nici un fel de prilej, Socotea
c[ soarta a jucat un mare rol în venirea nea]teptat[ a du]manilor ]i un altul ]i mai mare în
îndep[rtarea barbarilor de la meterez ]i de la por\ile taberei “
(“ne minimo quidem casu locum relinqui debuisse, - multum fortunam in repentino hostium
adventum potuisse iudicavit, multo etiam amplius, quod paene ab ipso vallo portisque
castrorum barbaros avertisset”) (B.G. VI, 42 - p. 233)
Atunci când soarta l-a p[r[sit, în acea înfruntare prem[rg[toare b[t[liei de la Pharsalos,
Caesar, de]i învins ]i strategic ]i tactic, nu-]i pierde cump[tul, socote]te c[ “trebuie s[-]i
schimbe planul de lupt[” (“commutandum belli rationem existimavit”), renun\[ la asediul
neinspirat, î]i adun[ armata ]i \ine o cuvântare, a] zice de referin\[, asupra “corec\iei
întâmpl[rii” :
“... Trebuie s[ fie recunosc[tori soartei (habendam fortunae gratiam) pentru
c[ ocupaser[ Italia f[r[ vreo pagub[, pacificaser[ cele dou[ Hispanii, de]i erau conduse de
comandan\i atât de pricepu\i ]i versa\i, cu oameni atât de r[zboinici, puseser[ st[pânire pe
provinciile vecine bogate în grâne; în sfâr]it, trebuie s[-]i aduc[ aminte cât de bine
traversaser[ marea, cu to\ii nev[t[ma\i, printre flote du]mane care împânzeau nu numai
porturile, ci ]i t[rmurile. Dac[ nu le reu]e]te totul, norocul trebuie ajutat prin sfor\[rile lor.
(Si non omnia caderent secunda, fortunam esse industria levandam). În privin\a e]ecului

31
suferit, acesta trebuie pus pe seama oricui, numai a lui nu; el le d[duse un loc potrivit pentru
lupt[, pusese st[pânire pe tab[ra du]manilor, respinsese ]i-l învinsese pe adversar. Dar fie
tulburarea lor, fie vreo gre]eal[, fie chiar soarta (fortuna), întrerupsese o victorie început[ ]i
aproape realizat[; acum to\i trebuie s[-]i de-a silin\a s[ repare prin vitejie neajunsul suferit.
Dac[ se va face aceasta, se va întâmpla ca nenorocirea s[ se prefac[ în succes, a]a
cum se întâmplase în Gergovita.
(Quod si esset factum, futurum, uti ad Gergoviam contigisset, ut detrimentum in
bonum verteret), ]i cei ce se temuser[ s[ lupte la început se vor ar[ta singuri gata de lupt[”
(B.C. III, 73 - p. 479-480)
Am încheia seria referin\elor la “corec\ia” adus[ întâmpl[rii prin cuvintele lui
Labienus, locotenentul lui Caesar: “... nu va l[sa soarta sa ]i a armatei sale la voia întâmpl[rii
(in dubium)...” (B.G. VI, 7 -p. 217).
A]adar, o corec\ie adus[ aleatorului de c[tre ra\iune, o ie]ire pragmatic[ ]i
inteligent[ din orice situa\ie în care te-a aruncat “fortuna” ori "întâmplarea” (cassus), c[ci
aceasta este adev[rata mentalitate latin[: “fabrum esse suae quemquem fortunae” (“oricine î]i
este f[uritorul propriei sor\i”) rostise cu peste patru secole înainte Appius Claudius Caecus
(Carmen de moribus sive sententiae). Am îndr[zni s[ spunem c[ ra\iunea ]i întâmplarea
formeaz[ o pereche categorial[ în mentalul colectiv latin, ilustrat, acum, de c[tre Caesar, ]tiut
fiind c[ a]a este via\a, existen\a în general: ]i ordonat[ ra\ional, ]i dezordonat[ prin interven\ia
hazardului; important[ r[mâne, îns[, transformarea acestuia din urm[ în ordine ra\ional[.
Mentalul acesta colectiv l-au avut, îns[, ]i grecii antici, care, prin Aristotel, afirmau
c[ “uneori e verosimil s[ se întâmple ]i ceea ce este neverosimil”.
C[ci întâmplarea, ira\ionalul sunt atât de general umane, încât înso\esc, paradoxal
vorbind, experien\a intelectual[ a omenirii de la începuturile ei.
g). Adev[r ]i verosimil
În continuarea celor spuse mai sus, trebuie încadrat[ ]i permanenta preocupare a lui
Caesar pentru adev[r ]i verosimil.
“Caesar ia informa\ii în tain[ ]i de la alte persoane ]i constat[ c[ Liscus a spus adev[rul
(“vera”) (B.G. I, 18 - p. 90). Ori urm[torul text, ilustrativ al verosimilului: ”... ]i acesta e mai
aproape de adev[r” (“quod est magis verisimile”) (B.G. III, 13 - p. 143)
Preocuparea pentru rostirea adev[rului ]i a verosimilului include o preocupare similar[:
cea pentru obiectivitate; este vorba în special, de relevarea calit[\ilor civice, morale ]i militare
ale du]manilor, a]adar a unor rivali de clas[ ai romanilor”

32
 “Dar du]manii, cu toate c[ nu mai aveau nici o speran\[ de sc[pare, au dat dovad[ de un
mare curaj: când cei din primul rând c[deau, cei din rândul urm[tor se urcau pe cadavrele lor ]
i continuau lupta; când ]i ace]tia c[deau ]i cadavrele se îngr[m[deau, supravie\uitorii tr[geau
s[ge\i asupra noastr[ ca de pe o movil[ ]i ne trimiteau înapoi suli\ele pe care le opriser[ din
zbor. Astfel c[ trebuie s[ recuno]ti c[ ni]te oameni atât de viteji nu îndr[zniser[ f[r[ temei
s[ treac[ un fluviu atât de lat, s[ urce maluri foarte înalte ]i s[ porneasc[ la asalt împotriva unei
pozi\ii foarte vitrege pentru ei: curajul lor mic]orase aceste obstacole atât de grele” (B.G. II,
27 - p. 130)
}i a]a mai departe, aproape fiecare secven\[ din Commentarii confirm[ preocuparea
pentru adev[r, verosimil ]i obiectivitate.
Nu mai pu\in, apoi, recursul la textul senten\ios, la preeminen\a etiologiei în nara\ie, la
for\a argumentului, la inser\ia psihologiei confer[ textului s[u o logic[ perfect[. Dar suspect de
perfect[! }i atunci intervin îndoielile, interoga\iile asupra transparen\ei adev[rului la Caesar. O
lucrare serioas[, am citat teza francezului Michel Rambaud, L’art de la déformation
historique dans les “Commentaires” de César, Lyon, 1953, este structurat[ pe aceast[ idee,
prezentat[ explicit înc[ din titlu: de multe ori rapoartele militare ale lui Caesar erau redectate
tenden\ios, pentru ca gre]elile, ]i strategice ]i tactice, s[ fie estompate ori ascunse de-a dreptul,
sub haina unei logici perfecte.
Ori lucrarea lui J. Carcopino, Alésia et les ruses de Caesar, Paris, 1958.
În aceast[ sfer[ trebuie apreciate ]i a]a-numitele eufemisme ale lui Caesar, ca, de pild[,
cel despre “pacificarea” gallilor (B.G. II, 1; III, 11; III, 28), când, de fapt, era vorba despre
cucerire pur ]i simplu.
Acesta îndrept[\ite observa\ii nu clintesc, nici nu diminueaz[ acel fundament puternic
al mentalului colectiv latin, pe care l-a] cuprinde în sintagma: “ontologia adev[rului”, a
existen\ei de-a dreptul materiale ]i contrâng[toare a adev[rului la latini, dimpotriv[, a] îndr[zni
s[ spun, c[-l înt[resc, tocmai prin caracterul lui excep\ional. În fine, s[ nu uit[m c[ de cele mai
multe ori Caesar roste]te adev[rul.
h). Polisemia fricii
În\elesurile fricii sunt multiple în Commentarii, pe de o parte dat[ fiind starea de
r[zboi, care genera manifest[rile fricii, pe de alta, datorit[ inser\iei, a]a cum am spus, a
psihologiei în text.
O astfel de fric[ pune st[pânire pe armata roman[ înaintea confrunt[rii cu germanii; întreg
capitolul al 39-lea din cartea I, detaliaz[ aceast[ “fric[ de aceea ce este necunoscut” (horror vacui),
care merge pân[ la obsesie, c[ci romanii nu s-au eliberat vreodat[ de "pericolul germanic":

33
 “... În timpul acesta, solda\ii no]tri puneau întreb[ri gallilor, care spuneau c[ germanii
sunt de statur[ foarte înalt[, iar curajul ]i îndemânarea lor în lupt[ sunt de necrezut”. Adesea -
spuneau gallii - ne-am m[surat cu ei în lupt[, dar n-am putut înfrunta nici m[car înf[\i]area lor
însp[imânt[toare ]i privirile lor str[pung[toare. Auzind aceasta, întreaga armat[ a fost
cuprins[ deodat[ de o fric[ atât de mare, încât min\ile ]i inimile tuturor au fost adânc tulburate.
Frica a cuprins mai întâi pe tribunii militari, pe prefec\i ]i pe to\i cei care p[r[siser[ Roma ]i
urmaser[ pe Caesar numai din prietenie, f[r[ s[ aib[ mare experin\[ în r[zboi. Ace]tia, pentru
diferite motive care, spuneau ei, îi contrângeau s[ plece, cereau lui Caesar permisiunea s[ se
retrag[. Unii, de ru]ine ]i pentru a nu fi b[nui\i de la]itate, r[mâneau; totu]i, câteodat[ nu
puteau s[ se prefac[ nep[s[tori ]i s[-]i st[pâneasc[ lacrimile; ascun]i în corturi, î]i jeleau soarta
sau se tânguiau împreun[ cu prietenii de primejdia care-i amenin\a pe to\i. Peste tot în
tab[r[ se pecetluiau testamente. Vorbele ]i spaima acestora tulburau încetul cu încetul chiar ]i
pe cei care aveau o mare experien\[ militar[: solda\i, centurioni ]i ofi\eri de cavalerie. Aceia
care voiau s[ par[ mai curajo]i spuneau c[ nu se tem de du]mani, ci de trec[torile prin care
trebuiau s[ p[trund[, de p[durile întinse care îi desp[r\eau de Ariovistus ]i de greut[\ile pe care,
probabil le vor întâmpina în transportarea proviziilor. Unii mergeau pân[ acolo încât îl
încuno]tiin\au pe Caesar c[, atunci când le va porunci s[ p[r[seasc[ tab[ra ]i s[ porneasc[ la
drum, solda\ii nu se vor supune, c[ci de team[ vor refuza s[ mearg[ mai departe” (B. G. I, 39 -
p. 102-103).
Realitatea aceasta psiho-social[ îl oblig[ pe Caesar s[ intervin[ direct ]i
s[ contrapun[ “fricii”, “onoarea ]i datoria”, liantul ]i for\a oric[rei mili\ii, oric[rui stat
militarizat:
“... ce e mai important pentru solda\i: onoarea ]i datoria sau frica ?” (B. G. I, 40 - p. 105).
Nu mai pu\in, germanii în]i]i sunt cuprin]i de fric[ la “sosirea grabnic[” a armatei
romane:
“Sosirea noastr[ grabnic[ - scrie Caesar - lipsa frunta]ilor ]i a celor mai vârstnici dintre
ei, faptul c[ nu mai aveau timp s[ \in[ sfat ]i s[ se înarmeze, toate acestea au produs dintr-o
dat[ mare spaim[ printre germani (“omnibus rebus subito perterriti...”).
Foarte tulbura\i (perturbantur) ... tr[dau teama ce-i cuprinsese (“quorum timor...
significaretur”) ... doborâ\i de fric[, de oboseal[ (timore, lassitudine...)” (B. G. IV, 14-15 - p. 161).
O alt[ consemnare senten\ioas[ a lui “horror vacui”: “Strig[tele care izbucnesc în
spatele lor sperie mult pe solda\ii no]tri (Multum ad terrendos nostros), pentru c[ v[d c[ soarta
lor depinde de salvarea altora; oamenii se tulbur[ mai ales din cauza primejdiilor nev[zute

34
(omnia enim plerumque quae absunt vehementius hominum mentes perturbant)” (B. G. VII,
84 - p. 283).
“Frica de necunoscut”, apoi, este identificat[ ca mecanism psihologic “încrederii în
necunoscut”:
“C[ci dintr-un cusur comun naturii omene]ti, ne încredem mai mult (]i ne ]i
însp[imânt[m mai tare) de lucruri neobi]nuite ]i necunoscute”;
(“Communi enim fit vitio naturae, ut inusitatis atque incognitis rebus magis confidamus
vehementiusque exterreamur”) - afirm[ senten\ios Caesar în Bellum Civile (II, 4 - p. 416).
Caesar mai folose]te apoi “frica” în discursul s[u istoric ca motiva\ie a unei prevederi,
a unei anticipa\ii, ivit[ din desf[]urarea luptelor; astfel Caesar î]i motiveaz[ continuarea
r[zboiului gallic, “mai ales prin teama ca nu cumva, l[sând nepedepsite aceste insulte, ]i
celelalte popoare s[ cread[ c[-]i pot îng[dui s[ fac[ la fel” (B. G. III, 10 - p. 140) - “teama”
transpare aici din valoarea condi\ionat[ a ablativului absolut: “hac parte neglecta”; “c[ci
adesea în timpul r[zboiului împrejur[ri neînsemnate dau na]tere la mari nenorociri, dar,
temându-se totu]i...” (B.C. I, 21 - p. 378).
Am socoti, apoi, drept “pozitiv[”, mai ales în vreme de r[zboi ]i la unii oameni mai
pu\in hot[râ\i, acea team[ care provoac[ ie]irea din iner\ie:
“Dar a]a cum înainte ai no]tri renun\aser[ la orice vigilen\[, acum înfrico]a\i (“admoniti”)
de nenorocirile din ziua trecut[, preg[tiser[ totul pentru ap[rare” (B. C. II, 14 - p. 422).
Fa\[ de “teama” care bântuia în Bellum Gallicum, exist[ o team[ argumentat[ ]i
generalizat[ în Bellum Civile, tocmai datorit[ condi\iilor specifice, tran]ante, pe via\[ ]i pe
moarte, în care se purta r[zboiul:
“La vestea acestor întâmpl[ri o spaim[ atât de mare cuprinse Roma...”
(“tantus repente terror invasit...) (B.C. I, 14 - p. 374);
“Senatul aprob[ propunerea de a trimite soli, nu aveau îns[ pe cine s[ trimit[, c[ci mai ales de
fric[ (maximeque timoris causa), fiecare refuza sarcina ambasadei“ (B. C. I, 33 - p. 385);
“... Atâta spaim[ cuprinsese trupele”
(“tantusque terror...”) (B. C. III, 13 - p. 449).
Pe lîng[ aceste manifest[ri ale fricii, declan]ate de starea de r[zboi, exist[ o alta ivit[ tot
din realitatea r[zboiului:
este vorba de “frica simulat[” sau “frica strategic[”:
“Într-atât a l[sat s[ cread[ c[-i este fric[...”
(“tantamque opinionem timoris praebuit...”) (B.G. III, 17 - p. 145-146);
“... pe de alt[ parte, ace]tia, prin ]ov[iala ]i prin teama lor aparent[”

35
(“...cum sua cunctatione atque opinione timoris... “)
(B.G. V, 50 - p. 203);
“Labienus î]i \inea solda\ii în spatele înt[riturilor ]i c[uta prin toate mijloacele
s[ înt[reasc[ convingerea du]manilor c[ nou[ ne este team[”
(“... timorisque opinionem”) (B.G. V, 57 - p.207);
“dup[ ce to\i s-au convins c[-i este team[ (opinioni timoris), Sabinus alege din rândul trupelor
sale auxiliare un om capabil ]i iscusit, de origine gallic[. Prin mari daruri ]i f[g[duieli, el îl
convinge s[ treac[ la du]mani, dându-i totodat[ instruc\iunile necesare. Acesta vine la du]mani,
dându-se drept dezertor, ]i le zugr[ve]te frica romanilor... (timorem Romanorum) “ (B.G.
III,18 - p. 146)
Accep\ia cea mai pernicioas[ a “fricii” este cea care provoac[ abandonul ra\iunii:
“Abea atunci Titurius, care mai înainte nu luase nici o m[sur[ de prevedere, începe s[ se agite,
alearg[ în toate p[r\ile ]i a]eaz[ cohortele; totu]i, ]i aceste ac\iuni le îndepline]te cu team[, în
a]a fel încât p[rea c[-]i pierduse cu totul cump[tul. Aceasta se întâmpl[ de obicei acelora care
sunt nevoi\i s[ ia o hot[râre în ultimul moment...”
(“haec tamen ipsa timide atque ut eum omnia deficere viderentur;quod plerumque eis
accidere consuevit, qui in ipso negotio consilium capere coguntur...”);
“fiindc[ se p[rea c[ aceast[ hot[râre fusese luat[ dintr-o team[ foarte mare ]i din disperare”
(“quod non sine summo timore et desperatione id factum videbantur”) (B.G. V, 33 - p. 194) -
comenteaz[ senten\ios Caesar.
Ori alt text de baz[:
“Atât de mult pusese teama st[pânire pe inimile tuturor, încât aproape c[-]i pierduser[ min\ile...”
(“Sic omnino animos timor praeoccupaverat, ut paene alienata mente”) (B.G. VI, 41 - p. 232)
“C[ci de cele mai multe ori, în caz de primejdie, teama în[bu][ mila” (“quod plerumque in
summo periculo timor misericordiam non recipit”) - comenteaz[, tot a]a de senten\ios, Caesar
unul din comportamentele ira\ionale provocate de “timor” (B.G. VII, 26 - p. 251).
Cu atât mai abominabil[ este frica “în timpul unui r[zboi civil”, când - zice Caesar -
“luptele nocturne trebuie evitate, c[ci de obicei, soldatul însp[imântat ascult[ mai degrab[ de
fric[ decât de jur[mântul dat” (“nocturnaque proelia esse vitanda, quod perterritus miles in
civili dissensione timori magis quam religioni consulere consuerit”) (B.C. I, 67 - p. 400-401)
Apoi Lucius Domitius Ahenobarbus are un comportament tot a]a de ira\ional,
declan]at de fric[ ]i minciun[, el care singur încercase s[ impiedice, la începutul r[zboiului
civil, înaintarea lui Caesar spre Roma:

36
 “Dar cum chipul lui Domitius nu se potrivea cu vorbele ]i cum f[cea totul mai
însp[imântat (trepidantius) ]i mai nehot[rât (timidiusque) decât în zilele precedente, cum pentru
a lua o hot[râre, contrar obiceiului s[u, vorbea prea mult cu ai s[i în secret ]i evita sfaturile ]i
adun[rile oamenilor, lucrul nu a putut fi acoperit ]i ascuns mult[ vreme” (B.C. I, 19 - p. 377)
E de la sine în\eles c[ mai totdeauna discursul politic al lui Caesar prevedea expres
abolirea fricii din Roma ]i din întreaga Italie: a]a îi transmite, la începutul r[zboiului civil, lui
Pompeius dolean\a c[ ”printr-o mic[ sfor\are vor putea s[ rezolve mari neîn\elegeri ]i s[ scape
de team[ întreaga Italie (“... omnem Italiam metu liberare”)... teama s[ dispar[ din Roma”
(“metus e civitate tollatur”) (B.C. I, 9 - p. 372)
E de la sine în\eles, în fine, c[ antidotul fricii în toate în\elesurile ei este ra\iunea
suveran[, este "siguran\a de sine":
“Din aceste exemple se poate vedea ce mare lucru este siguran\a de sine, de vreme ce ni]te
oameni de care ne-am temut f[r[ motiv câtva timp, atunci când erau prost înarma\i, au fost
învin]i dup[ aceea, cu toate c[ erau bine înarma\i ]i fuseser[ la început înving[tori?” (“Ex quo
iudicari posse, quantum haberet in se boni constantia, propterea quod, quos aliquandiu
inermos sine causa timuissent, hos postea armatos ac victores superassent”) (B.G. I, 40 - p.
104); este "t[ria sufletesc[" (“animi firmitudine”) (B.G. III, 28 - p.453); este “disciplina ]i
st[pânirea de sine a romanilor”:
“Dar solda\ii no]tri au dat dovad[ de atâta curaj ]i sânge rece, încât, de]i erau
înconjura\i de fl[c[ri din toate p[r\ile, de]i erau cople]i\i de ploaia deas[ de suli\e ]i vedeau
c[ toate bagajele ]i tot avutul lor ard, nu numai c[ nimeni nu s-a retras de pe redut[ pentru a-]i
p[r[si postul, dar aproape c[ n-a fost soldat care s[ fi întors m[car capul; dimpotriv[, în
aceast[ situa\ie critic[, to\i luptau cu cea mai mare înver]unare” (B.G. V, 43 - p. 199)
Un exemplu dintr-o mie altele, care confirm[ cele mai adecvate remedii ale fricii în
sistemul educa\ional roman: siguran\a de sine, t[ria sufleteasc[, vitejia, calit[\ile pe care
cet[\eanul roman ]i le însu]ea mai cu seam[ în acea institu\ie public[, numit[ armat[.
Aceast[ constatare ne oblig[ s[ z[bovim asupra acestui segment, deopotriv[ al
existen\ei romane cât ]i al mentalului colectiv latin.
i). Militarismul roman
De bun[ seam[, armata cezarian[ este punctul culminant al militarismului roman care
pornea din perioada n[v[lirilor indo-europene în peninsul[, reg[sindu-]i totdeauna în anii,
deceniile ]i secolele de lupt[ “spiritele creatoare”, astfel spus, stratègii de geniu.
Am putea spune c[ a]a cum armata roman[ a ajuns o supraputere printr-o succesiune
secular[ de ac\iuni victorioase ]i de reflexii asupra înfrângerilor, a]a ]i Caesar a r[spuns ]i

37
corespuns cerin\elor, de asemenea seculare, unui excelent strateg, tactician ]i om politic
deopotriv[, deta]ându-se ]i devansându-]i to\i înainta]ii.
“El reu]ise prin realismul, prin oportunismul s[u, gra\ie armatelor care-i lipseau lui
Gracchus, gra\ie r[celii care-i lipsea lui Sulla, hot[rârii care-i lipsea lui Pompei... Scipionii,
Gracchii, Marius, Sulla, Pompei au fost du]i de curent; ei nu au f[cut decât s[ se aga\e de un
anumit timp de vreo stânc[ în torentul care îi r[pe]te. Nu erau destul de tari; nu erau destul de
mari; nu erau, deasupra înv[lm[]elii, destul de siguri. Trecerea Rubiconului este un act
individual, nu un act de partid; accesiunea lui Caesar este cea a unui om, nu ale unei caste;
campaniile sale sunt cele ale unui ]ef, nu cele ale unui delegat al senatului, ]i cele ale unei
armate - ale armatei sale” - scrie Jean Cousin – în vol. R. Blach – J. Cousin, Roma şi destinul
ei, trad. rom., Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 352-353; 313.
Pe drept cuvânt, istoricul francez vorbe]te despre o "mistic[ a ]efului" format[ iar[]i
treptat în mentalitatea poporului latin, popor format, cum se ]tie din militri ]i agricultori, c[ci
valori cvasi-magice sunt cuprinse în semantica unor cuvinte ca gravitas, maiestas, auctorias,
imperium.
Pe aceste date, intrate în mentalul colectiv latin, Caesar î]i cl[de]te el însu]i gravitas a sa,
maiestas a sa, auctorites a sa,imperium al s[u, altfel spus, î]i cl[de]te propria “mistic[ de ]ef”.
Mai întâi, Caesar avea încredere în legionarul roman, capabil ]i devotat necondi\ionat,
indiferent de grad, dar nu indiferent de capacitatea de sacrificiu ]i vitejie.
În al doilea rând, Caesar reu]e]te acea comuniune perfect[ ]ef-subaltern, transmi\ând
fluidul prin competen\[, inteligen\[ ]i adev[r.
Se pare c[ fa\[ de leginari a fost întotdeuna sincer, a]a cum n-a fost fa\[ rivalii s[i din
clasele superioare; altfel ar fi inexplicabil faptul c[ nu l-a abandonat nici un legionar la
începutul r[zboiului civil, cu excep\ia lui Labienus, care apare în tab[ra lui Pompeius înso\it
de o ceat[ de c[l[re\i galli ]i germani, îns[ f[r[ nici un legionar. Or, pompeienii mizau tocmai
pe o dezertare în mas[.
Caesar nu pierde nici o ocazie de a ar[ta devo\iunea solda\ilor s[i, imaginea sa
contopindu-se cu cea a patriei ]i a civiliza\iei latine, toate constituindu-se în principala
motiva\ie a luptelor succesive.
“Caesar, v[zând c[ situa\ia era disperat[ ]i c[ nu existau rezerve pentru a fi trimise în
ajutor, a luat scutul de la un soldat din ariergard[ (c[ci venise f[r[ scut), a înaintat pân[ la
ultimul rând, a chemat pe centurioni pe nume, a îmb[rb[tat pe solda\i ]i le-a poruncit
s[ înainteze ]i s[ r[reasc[ rândurile pentru a putea mânui mai u]or s[biile. Sosirea lui a redat
solda\ilor speran\a ]i le-a însufle\it curajul. În prezen\a comandatului suprem (imperatoris),

38
fiecare dorea s[-]i fac[ datoria cu sârguin\[, chiar în mijlocul celor mai mari primejdii...” (B.G.
II, 25 - p. 129) - a]a comenteaz[ Caesar înfruntarea cu viteazul trib al nervilor.
Ori imaginea pe care ]i-o contureaz[ în asediul Alesiei, când purta recognoscibilul
“paludamentum”, mantia de purpur[, peste armur[ (VII, 88 - p. 284).
La Ilerda, prezen\a comandantului face s[ fie dep[]ite ]i uitate eforturile supraomene]ti
ale solda\ilor, care încercau s[ abat[ cursul unui râu (B.C. I, 62-64 - p. 398-399; II, 15 - p.
423).
Memorabile r[mân gestul ]i cuvântul unui centurion primipil din legiunea a X-a pe
nume Crastinus, înaintea înc[ier[rii de la Pharsalus, “B[rbat de un curaj excep\ional, care,
auzind semnalul strig[: “Urma\i-m[ voi care a\i luptat în manipulul meu ]i servi\i pe
comandantul vostru a]a cum a\i promis. Nu ne mai r[mâne decât o singur[ lupt[;
dup[ terminarea ei el î]i va rec[p[ta situa\ia, iar noi libertatea”. Apoi privind la Caesar: “Voi
face ast[zi în a]a fel, imperator, încât mie, de voi fi viu sau mort, îmi vei aduce mul\umiri.”
Spunând aceasta, se n[pusti primul din aripa dreapt[ în lupt[ ]i dup[ el vreo 120 de voluntari,
solda\i de frunte dn aceea]i centurie.” (B.C. III, 91 - p. 489)
Devo\iunea legionarilor lui Caesar era augmentat[ de devo\iunea lui Caesar însu]i fa\
[ de solda\ii s[i, exprimat[, a]a cum spuneam mai sus, prin competen\[, inteligen\[, adev[r:
“Caesar spera c[ va putea s[ rezolve situa\ia f[r[ lupt[ ]i f[r[ r[nirea alor s[i, prin faptul
c[ le t[iase du]manilor posibilitatea de aprovizionare. De ce s[ piard[ pe unii dintre ai s[i, chiar
într-o lupt[ victorioas[ ? De ce s[ accepte s[ fie r[ni\i cei mai merituo]i solda\i ai s[i ? De ce, în
sfâr]it, s[ pun[ soarta la încercare ? Mai ales c[ pentru un comandant nu era mai pu\in
important[ victoria ob\inut[ prin iste\ime (consilio) decât prin sabie (gladio). Era determinat
chiar de mil[ fa\[ de concet[\enii s[i, c[ci vedea c[ vor fi omorâ\i ]i prefera s[ ob\in[ victoria
l[sându-i teferi ]i nev[t[ma\i” (B.C. I, 72 - p. 403)
Oricât de retorice am considera aceste spuse ale lui Caesar, ele sunt confirmate îns[, ]i
de celelalte fapte ale sale, ]i de consemn[rile altor istorici (Frontinus, Stratagemata, IV, 7).
Aceasta era, de fapt, structura binar[, dualitatea “misticii ]efului”: pornind de la
competen\a genial[ a unui “]ef”, perceput[ ca atare îns[, de subalternii s[i, de legionarii s[i, cu
care f[cea, de altfel, corp comun.
}i iat[-ne ajun]i a lua în considera\ie ]i “spa\iul” în care se resim\ea ]i oficia “mistica ]
efului”, respectiv armata roman[.
Armata roman[ a vremii lui Caesar întrecea prin strategie, prin tactic[, prin tehnica de
lupt[, prin disciplin[ toate celelalte armate ale vremii.

39
 Armata roman[ era o “putere armat[”, expresia unei civiliza\ii superioare, statale, care
ie]ise de mult din starea ]i mentalitatea tribal[, în care se aflau adversarii s[i. Legiunea roman[
î]i afirmase în istorie superioritatea atât asupra falangei macedonene, cât ]i asupra
mercenarilor lui Hannibal.
Incepându-]i cartea a VI-a a R[zboiului gallic, Caesar precizeaz[ în felul urm[tor
faptul obi]nuit al recrut[rii celor trei legiuni, necesare în urma înfrângerii lui Q. Titurius:
“Prin iu\eala cu care s-a f[cut recrutarea, ca ]i prin num[rul mare de trupe strânse,
Caesar a ar[tat ce pot realiza organizarea militar[ (disciplina) ]i mijloacele (opes) de care
dispune poporul roman” (VI, 1 - p. 211).
A]adar, este vorba de o “supraputere” mondial[ a Antichit[\ii, pe care Caesar o prezint[
cu ostenta\ie.
Dac[ strategia, respectiv arta de a gândi ]i conduce lupta revenea strategului,
comandantului, ]i care s-a dovedit superioar[ în majoritatea actelor militare ale lui Caesar,
tactica, respectiv punerea în act a strategiei, ori arta de a purta lupta pentru o perioad[ dat[,
hic et nunc, trebuia s[ fie în\eleas[, evident gradual, de întreaga armat[, de la comandantul
care o elabora, pân[ la ofi\erii ]i legionarii care o aplicau pe teren, cum am zice ast[zi.
Însu]indu-]i tactica propus[, legionarii romani dovedeau în orice încle]tare cu du]manii
curaj, vitejie (B.G. V, 34 - p. 195), râvn[ (studio) (B.C. I, 64 - p. 399), t[rie sufleteasc[ (animi
firmitudine) (B.C. III, 28 - p. 457), (praesentia animi) (B.G. V, 43 - p. 199) - deprinderi
formate atât în sistemul educa\ional general roman (familie, ]coal[, opinie public[), cât ]i în
sistemul militar roman. Aci, în cadrul armatei, soldatul roman era integrat în disciplina
necondi\ionat[, în sistemul de organizare al armatei a]adar (disciplina - B.G. VI, 1 - p. 211),
era înv[\at s[ mânuiasc[ tehnica de lupt[ superioar[ roman[; de nenum[rate ori Caesar
insist[ de-a dreptul ostentativ, asupra acestei superiorit[\i: pe helve\i îi uime]te prin construirea
unui pod peste Arar într-o singur[ zi (B.G. I, 13 - p. 87), suessionii sunt impresiona\i de
“m[rimea construc\iilor” de asediere (B.G. II, 12 - p. 123), atuatucii, de]i râdeau de statura
mic[ a romanilor (“... în ochi gallilor statura noastr[ mic[ în compara\ie cu m[rimea corpurilor
lor este un obiect de dispre\” comenteaz[ Caesar) se însp[imânt[ la vederea turnului de asediu
(B.G. II, 30 - p. 131), britannii sunt înfrico]a\i de “forma cor[biilor, de mi]carea vâslelor ]i de
felul neobi]nuit al ma]inilor de r[zboi” (B.G. IV, 25 - p. 167), nervii “n-aveau uneltele de fier
necesare pentru aceste lucr[ri (B.G. V, 42 - p. 198), Vercingetorix îi consoleaz[ pe ai s[i
c[ “romanii n-au învins datorit[ vitejiei lor ]i nici pe câmpul de lupt[, ci printr-o tehnic[ ]i
art[ a asediului (artifico quodam et scientia oppugnationis), pe care noi gallii nu le-am
cunoscut.” (B.G. VII, 29 - p. 252);

40
 Caesar “socotea c[ trecerea Rinului cu ajutorul cor[biilor nu era destul de sigur[ ]i nu
era nici de demnitatea sa ]i a poporului roman“ ]i astfel construie]te podul ”dup[ 10 zile de la
primul transport de materiale, într-un loc unde fluviul era mai lat, mai adânc ]i mai iute” (B.G.
IV, 17 - p. 163); nu de pu\ine ori, Caesar detaliaz[ tehnica de r[zboi superioar[ a romanilor, a]a
cum procedeaz[ la descrierea asediului Alesiei (VII, 72-73 - p. 275-276) etc.
Intr-un cuvânt, aici în sistemul militar, legionarul trebuia s[-]i însu]easc[ “regulile artei
militare” (“rei militaris ratio”), pe care trebuia s[ le aplice în linia de b[taie, cum
recomand[ Caesar însu]i (B.G. IV, 23 - p. 166-167).
}i înc[ o component[ a superiorit[\ii armatei romane, foarte frecvent[ în Commentarii,
verificat[ întotdeauna în istoria r[zboaielor, de la cele dintâi încle]t[ri, pân[ la “r[zboiul din
Golf”: viteza pe care o performau legionarii, atât ca deplasare strategico-tactic[, precum ]i cea
rezultat[ din st[pânirea tehnicii militare, ori a diverselor ac\iuni ]i munci: în lupta de gheril[ a
morinilor ]i menapilor, solda\ii lui Caesar dau dovad[ de o “uimitoare iu\eal[” (“incredibili
celeritate”) în defri]area unei mari suprafe\e de p[dure (B.G. III, 29 - p. 151); construc\ia
amintit[ a podului peste Rin este un exemplu de tehnic[ superioar[ (B.G. IV, 18 - p. 163); mai
totdeauna Caesar, aflându-se în situa\ii nefavorabile, “nu înceta s[ socoteasc[ c[ salvarea
comun[ depinde numai de iu\eala ac\iunii” (“tamen unum communis salutis auxilium in
celeritate ponebat”) (“B.G. V, 48 - p. 202); de nenum[rate ori succesele lui Caesar se
datoreaz[ vitezei: “... porne]te pe nea]teptate (de improviso) împotriva nervilor; mai înainte ca
ace]tia s[ se poat[ aduna sau fugi, i-a silit s[ se supun[ ]i s[-i dea ostateci...” (B.G. VI, 3 - p.
212);
“Când a aflat de sosirea lui Acco, cel care a\â\ase la r[scoal[, porunce]te popula\iei
s[ se adune în cetate. Oamenii abia începuser[ s[ aduc[ la îndeplinire acest ordin când primesc
]tirea c[ romanii au ]i sosit...” (B.G. VI, 4 - p. 212);
“Basilius face a]a cum i s-a poruncit. Dup[ un mar] iute, împotriva tuturor a]tept[rilor ia prin
surprindere pe du]mani pe ogoare...” (B.G. VI, 30 - p. 226);
In febra de dinainte confrunt[rii cu Vercingetorix, Caesar “sose]te în mar] for\at
(maximis itineribus) la Vienna, spre mare mirare a trupelor sale de aici ]i g[se]te
odihnit[ cavaleria pe care o trimisese cu multe zile înainte. F[r[ s[-]i întrerup[ mar]ul nici ziua
nici noaptea, trece prin \ara heduilor ]i se îndreapt[ spre \ara lingonilor... dup[ ce ajunge la
lingoni, trimite ordine celorlalte legiuni ]i le adun[ pe toate într-un singur loc mai înainte ca
arvernii s[ fi fost împr[]tia\i de sosirea lui la lingoni (B.G. VI, 9 - p. 241);

41
 “Caesar, pentru a efectua ]i celelalte opera\ii cu aceea]i iu\eal[ cu care ob\inuse cele
mai multe succese...” (B.G. VII, 17 - p. 243); “... romanii sosir[ atât de repede” (B.G. VII, 20 -
p. 247); ”... izbânda depindea de grab[ (B.G. VII, 40 p. 258) etc.
Un comentator modern al armatei cesariene, nimeni altul decât Theodor Mommsen 16,
scrie urm[toarele despre uimitoarea mobilitate a armatei lui Caesar:
“Dar capacitatea de ac\iune a armatei se întemeiaz[, precum cea a oric[rei ma]ini,
înainte de toate pe u]urin\a ]i rapiditatea mi]c[rii: în capacitatea plec[rii imediate la orice or[ ]i
rapiditatea mersului, solda\ii lui Caesar au atins o perfec\iune rareori egalat[ ]i probabil
niciodat[ dep[]it[... rapiditatea uluitoare a c[l[toriilor sale, efectuate îndeosebi noapte pentru
economisirea timpului - reversul potrivit pentru încetineala de procesiune cu care se deplasa
Pompeius dintr-un loc în altul - stârni mirarea contemporanilor s[i si era, nu în ultim[ instan\[,
cauza succeselor sale”.
N-am putea încheia aceste considera\ii asupra fizionomiei armatei caesariene f[r[ a
aminti o ultim[ determina\ie, care se reg[se]te, de altfel, totdeauna în organizarea
militar[ roman[: este vorba despre încadrarea imediat[ ]i supl[ a legionarilor în diverse munci,
altele decât cele strict militare-strategice, mai precis prestarea muncilor câmpului; nu de pu\ine
ori legionarii în]i]i secer[ (IV, 32 - p. 171), pe când armata lui Viridoux era format[ dintr-o
“mare mul\ime de oameni pierdu\i ]i de tâlhari, pe care speran\a de a pr[da ]i pofta de r[zboi îi
re\inea de la agricultur[ ]i de la muncile lor zilnice (“ab agricultura et cotidiano labore
revocabat”) (B.G. III, 17 - p. 145); solda\ii lui Vercingetorix sunt ni]te “oameni s[raci ]i
pierdu\i” (“egentium ac perditorum “), care formeaz[ o “ceat[” (“hac coacta manu”), a]adar nu o
armat[; ni]te “oameni neobi]nui\i cu munca” (homines insueti laboris) (B.G. VII, 30 - p. 252-
253).
Cu toat[ transparen\a unei retorici a dispre\ului pentru cei învin]i, din cuvintele lui
Caesar transpare ]i aceast[ distinc\ie ]i practic[ a armatei romane: încadrarea în orice fel de
munc[, în special în munca ogoarelor.
La ]apte ani de la idele lui Marte, Varro putea s[ se întrebe, pe drept cuvânt: “Voi care
a\i cutreierat multe p[mânturi, a\i v[zut oare unele mai bine cultivate decât în Italia ?”
“Dup[ context - scrie Jean Cousin17 - Varro se refer[ la perioada 67-54; în 44, realitatea
era îns[ mai frumoas[.”
Munca ]i gândirea muncii era principala coordonat[ a nivelului de civiliza\ie roman[,
în care se încadra exemplar ]i exercitus Caesaris.
j). Iat[-ne, astfel, a referi ]i în acest context la civiliza\ia roman[.

42
 Caesar recurge la vechiul procedeu al compara\iei pentru a reliefa superioritatea
civiliza\iei romane: totdeauna balan\a se înclin[ în favoarea romanilor, atât în ceea ce prive]te
civiliza\ia spiritual[, ca s[ nu mai vorbim de cea material[.
Astfel, de]i neamul gallilor “este de o mare iste\ime ]i foarte priceput în a imita tot ceea
ce înva\[ de la al\ii” (B.G. VII, 22 - p. 248), de]i au construc\ii care “nu displac ochilor” (B.G.
VII, 23 - p. 249), de]i afirm[ c[ “se bizuie în lupte mai mult pe vitejie decât pe vicle]uguri ]i pe
curse” (B.G. I, 13 - p. 88), totu]i firea lor îi face s[ ia hot[râri repezi ]i nea]teptate” (B.G. III, 8 -
p. 140), “sunt u]or de a\â\at la r[zboi” (B.G. III, 10 - p. 142), “pe cât sunt de iu\i ]i de înclina\i s[
înceap[ un r[zboi, pe atât sunt de slabi ]i de incapabili s[ \in[ piept nenorocirilor” (B.G. III, 19 -
p. 147); Caesar îi învinuie]te direct de “sl[biciune de caracter”(infirmitatem), ca unii “care sunt
nestatornici în hot[rârile lor ]i n[zuiesc adesea la schimb[ri” (B.G. IV, 5 - p.157; 13 - p. 160; VI,
8 - p. 215), ca unii care sunt determina\i foarte repede de “l[comie unii”,”al\ii de mânie ]i
nesocotin\[”,”cel mai mare cusur înn[scut al acestui neam, care îi face s[ ia drept lucru sigur un
zvon neîntemeiat (B.G. VII ,42 - p. 259), ca unii care de multe ori atac[ “în dezordine ]i f[r[ o
conducere stabil[” (B.G. I, 11 - p.122) etc.
Fa\[ de aceste cusururi, romanii sunt prezenta\i ca superiori prin competen\[, inteligen\
[, st[pânire de sine, organizare militar[ ]i statal[; ei au o re\inere civilizat[ fa\[ de insultele
proferate de Indutiomarus, bun[oar[, care “potrivit obiceiului s[u zilnic, se apropia de
tab[r[ (roman[ n.n) ]i-]i petrecea acolo o mare parte din zi, c[l[re\ii s[i aruncau suli\e ]i
provocau la lupt[ pe ai no]tri cu vorbe insult[toare. Deoarece nu primeau nici un r[spuns din
partea noastr[, spre sear[ au g[sit cu cale s[ se retrag[ în dezordine, împr[]tiindu-se în diferite
direc\ii...” (B.G V, 58 - p. 207)
Ca s[ nu mai amintim strategia, tactica, tehnica de lupt[ ]i nu în ultimul rând
“mijloacele de care dispune poporul roman” în general (B.G. VI, 1 - p. 211)
Mai reticent fa\[ de britanni (cele dou[ expedi\ii militare în insul[ au fost doar
dou[ explor[ri), Caesar proclam[, totu]i, o superioritate a civiliza\iei romane mai întâi prin
realitatea victoriilor asupra lor, a capitul[rii acestora, a încheierii p[cii ]i a consim\irii
tributului anual. Dar acestea nu sunt dovezi propriu-zise de superioritate a unei civiliza\ii.
Exist[ îns[, o referire direct[ a lui Caesar la gradul de civiliza\ie al britannilor, evident de pe
pozi\ia sa de reprezentant expon\ial al lumii civilizate (mediteraneene), în stare, a]adar,
s[ aprecieze “gradul de civiliza\ie” al etniilor nordice cu care venea în contact:
“Dintre to\i locuitorii Britanniei cei mai civiliza\i sunt cei din Cantium, regiune în
întregime maritim[” (“Ex his omnibus longe sunt humanissimi qui Cantium incolunt, quae
regio est maritima omnis”) (B.G. V, 14 - p. 184) - afirm[ la un moment dat Caesar.

43
 O cu totul alt[ percep\ie o are Caesar fa\[ de germani. Cum am spus ]i alt[dat[,
pericolul german a fost adev[rata obsesie a romanilor, nu îndep[rta\ii par\i. Aceast[ obsesie
transpare gradual în relat[rile lui Caesar: prima sa referire la germani este, de fapt, a]a cum am
spus, o fric[ obsesional[ fa\[ de necunoscut, fa\[ de triburile germane, a c[ror imagine era de-a
dreptul fabulos-fantastic[:
“In timpul acesta, solda\ii no]trii puneau întreb[ri gallilor, care spuneau c[ germanii
sunt de statur[ foarte înalt[, iar curajul ]i îndemânarea lor în lupt[ sunt de necrezut. Adesea -
spuneau gallii - ne-am m[surat cu ei în lupt[, dar n-am putut înfrunta nici m[car înf[\i]area lor
însp[imânt[toare ]i privirile lor str[pung[toare. Auzind acestea, întreaga armat[ a fost
cuprins[ deodat[ de o fric[ atât de mare, încât min\ile ]i inimile tuturor au fost adânc
tulburate” (B.G. I, 39 - p. 102).
In cartea a IV-a, lucidul Caesar încearc[ s[-]i explice în felul urm[tor “fenomenul
german”:
“Consum[ pu\in grâu, hr[nindu-se mai ales cu lapte ]i carne; se îndeletnicesc mult cu
vân[toarea. Acest fel de via\[, datorit[ alimenta\iei, exerci\iilor zilnice ]i libert[\ii în care
tr[iesc (înc[ din copil[rie nu sunt supu]i la nici o obliga\ie sau disciplin[ ]i, în general, nu fac
nimic contra voin\ei lor) îi fortific[ ]i le d[ o statur[ uria][. In afar[ de asta, cu toat[ clima rece,
s-au obi]nuit s[ se scalde în fluvii ]i s[ se îmbrace numai în piei, care, din cauz[ c[ sunt prea
scurte, las[ descoperite o mare parte a corpului” (B.G. IV, 1 - p. 155)
Acela]i drept de apreciere a gradului de civiliza\ie a germanilor ]i-l
arog[ “mediteraneanul” Caesar:
“De cealalt[ parte se afl[ ubii, al c[ror trib a fost mare ]i înfloritor, atât cât poate fi un
trib germanic; ace]tia sunt ceva mai civiliza\i (paulo sunt humaniores) decât celelalte triburi
germanice, pentru c[ locuiesc lâng[ Rin ]i adesea vin la ei negustori precum ]i pentru c[ s-au
deprins cu obiceiurile gallilor, cu care sunt vecini” (B.G. IV, 3 - p. 156)
Germanii, apoi, nu se dau în l[turi de la folosirea “perfidiei ]i a pref[c[toriei” (perfidia
et simulatione), a “în]el[toriei” (fallendo) dac[ era posibil (B.G. IV, 13 - p. 161), cu toate
c[ erau obi]nui\i s[ primeasc[ deschis lupta.
F[r[ a ignora motivele politice ale trecerii Rinului, trebuie s[ spunem c[ pe Caesar îl
mâna în lupt[ împotriva germanilor aceea]i percep\ie pe care am remarcat-o la legionarii s[i:
voia s[-si dovedeasc[ sie]i, ca exponent al celei mai înaintate civiliza\ii a vremii, netemeinicia
fricii fa\[ de germani; expedi\ia sa, îns[, a fost cam precipitat[, f[r[ rezultate remarcabile, iar
retragerea a sem[nat mai mult cu o fug[, când a auzit c[ suebii se preg[tesc pentru o

44
lupt[ decisiv[; nici construc\ia într-un timp record a podului peste Rin n-a ob\inut rezultate
scontate:
“Când Caesar a aflat acestea, s-a înapoiat în Gallia -dup[ 18 zile petrecute dincolo de
Rin - ]i a t[iat podul în urma sa. El socotea c[ a f[cut destul pentru gloria ]i folosul s[u,
deoarece realizase tot ce-]i propusese atunci când hot[râse s[ treac[ Rinul, ]i anume s[ vâre
spaima în germani, s[-i pedepseasc[ pe sugambrii ]i s[-i scape pe ubii de amenin\area
acestora” (B.G. IV, 19 - p. 164)
Totu]i, Caesar simte nevoia s[ treac[ din nou Rinul ]i s[ prezinte în paralel moravurile
gallilor ]i ale germanilor; acum, “ura lui fa\[ de germani” (communi odio Germanorum) (B.G.
VI, 9 - p. 216) era un fapt notoriu. Sunt reluate apoi explica\iile privind comportamentul ]i
virtu\ile r[zboinice ale germanilor, repro]ându-le, îns[, c[ “se ocup[ pu\in cu agricultura” (VI,
22 - p. 222; VI, 29 - p. 225). Aceste virtu\i r[zboinice sunt, îns[ nu numai explicate, ci ]i
exploatate, întrucât Caesar va avea în permanen\[ în armata sa escadroane de germani, folosi\i
în situa\iile cele mai dificile ca for\[ de ]oc (VII, 13 - p. 243; 65 - p. 271; 65 - p. 272; 70 - p.
274 ; 80 - p. 281 etc).
Pe când neamul gallilor pierea în valurile istoriei, triburile germanice erau cunoscute cu
claritate de c[tre Caesar drept “inamicul egal în putere al lumii greco- romane” scrie Mommsen18.
Celelalte neamuri, ale R[s[ritului ]i Apusului, vor ajunge treptat în subordinea Romei
lui Caesar.
Acesta este omul de ac\iune ]i omul de litere Caius Iulius Caesar, exemplar în fapt[,
exemplar în comentarea acesteia, exemplar în perspectiva istoriei, în “romanizarea \inuturilor
occidentale”, c[ci iat[ cum analizeaz[ acela]i Mommsen uria]a “ac\iune occidental[” a marelui
general: “Nu a lipsit mult pentru ca Ariovist s[ înf[ptuiasc[ deja ceea ce i-a reu]it gotului
Theodorich. Dac[ aceasta s-ar fi întâmplat, civiliza\ia noastr[ s-ar afla fa\[ de cea greco-
roman[ în acela]i raport ca ]i fa\[ de cultura indian[ sau asirian[. Faptul c[ exist[ o punte între
str[lucirea apus[ a Eladei ]i Italiei ]i edificiul mai impun[tor al istoriei universale moderne,
c[ Europa occidental[ este romanic[, iar cea german[ clasic[, c[ numele lui Temistocle ]i
Scipio au pentru noi o alt[ rezonan\[ decât cele ale lui Asoka ]i Salmanassar, c[ Homer ]i
Sofocle nu-l atrag, precum Vedele ]i Kalidasa, numai pe botanistul literar, ci ne înfloresc în
propira noastr[ gr[din[, este opera lui Caesar (sublin. ns.). }i dac[ reac\ia marelui s[u
înainta]i în orient (=Alexandru Macedon, n.n) a fost distrus[ aproape în întregime de
uraganele evului mediu, opera lui Caesar a înfruntat mileniile, care au adus omenirii
modificarea religiei ]i a statului, care i-au mutat însu]i punctul de greutate al civiliza\iei ]i

45
r[mâne neclintit pentru ceea ce noi numim eternitate”. (Cf. Th. Mommsen, Istoria romană,
trad. rom., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, vol. al II-lea, p. 162)

2.4. Poezia epocii clasice. Titus Lucretius Carus

a). Ontologia adevårului

Pentru Lucretius, adevår înseamnå învå\åturå epicureanå, ba mai mult, Epicur însuçi
este personificarea ori alegoria adevårului: Epicur este "descoperitorul lucrurilor" (rerum
inventor, III,9), "învå\[turile sale sunt pårinteçti" ("patria praecepta", III,10), "cuvintele sale
sunt de aur" ("Dicta aurea", III,13), el meritå "så fie pus în r`ndul zeilor" ("Divum dignarier
esse ", V,52), "el odinioarå le-a revårsat pe toate din gura-i adevåratå " ("Omnia veridica qui
quondam ex ore profudit ", VI, 6), "el,açadar, ne-a curå\it sufletele cu adevåratele cuvinte",
("Veridicis igitur purgavit pectora dictis", VI, 23) etc.
Fårå a ne låsa ademeni\i de supralicitarea panegericå a poetului-filosof latin pentru
dascålul såu grec, care l-a precedat cu aproape trei secole (s-a vorbit, de alt fel, mult despre
afinitå\ile dintre Epicur çi discilpolii såi), trebuie så relevåm din nou preocuparea neîntreruptå
a filosofului grec pentru cåutarea adevårului, respectiv pentru criteriile adevårului, respectiv
pentru açezarea adevårului drept condi\ie sine qua non a liniçtii noastre sufleteçti.
"În Canon, Epicur afirmå cå senza\iile (), anticipa\iile() çi
sim\irile() noastre sunt criteriile adevårului; epicurienii, în general, considerå cå çi
reprezentårile pornite din intelect () sunt criterii"-

scrie Diogenes Laertios 20. Pe c`nd senza\iile çi anticipa\iile sunt întotdeauna adevårate,
opinia() care este o supozi\ie() poate fi adevåratå, atunci c`nd e
confirmatå() sau nu e infirmatå(), çi falså, atunci c`nd
nu-i confirmatå() sau e infirnatå(). Astfel, validarea
adevårului, respectiv eviden\ierea erorii, este o miçcare intelectivå(), determinatå mai
cu seamå de "lucrurile înse]i" (): "...natura omeneascå a fost
deprinså çi silitå så ia multe învå\åturi diferite de la faptele însele"- scria Diogene Laertios; 1
vezi çi afirma\iile despre "rezonan\a pe care o dau lucrurile" (X,31), ori despre "potrivirea cu
faptele" (X,95), despre "a fi în conflict cu faptele" (X,98); vezi çi X, 96; X,104 etc.

1
Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, trad. de C. Balmuş, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 472, trad.
folosită în continuare.

46
 Concluzia rezumativå a criteriilor adevårului ar fi "canonica" citatå mai sus "Regula
noastrå este cå numai observa\ia directå prin sim\uri çi intui\ia ob\inutå pe cale ra\iunii sunt
singurele întotdeauna adevårate "(X,62).
Multe sunt, apoi, referirile filosofului grec la accep\ia adevårului drept condi\ie sine qua
non a liniçtii noastre sufleteçti (); iatå c`teva: ïntr-adevår, a avea liniçtea sufleteascå
înseamnå a fi eliberat de toate aceste tulburåri çi a avea mereu în minte amintirea celor mai
generale çi importante adevåruri" (X,82); "domeniile cunoaçterii" aduc "pacea sufletului çi
convingerea fermå ()" (X,85); "...dacå lup\i împotriva celor
evidente nu po\i niciodatå så te bucuri de adevårata liniçte a sufletului" (X,96) etc.
Açadar, o teorie epicurianå cuprinzåtoare a adevårului, limpede, directå, exprimatå în
cuvinte simple, de mare pregnan\å logicå çi, ca atare, de o în\elegere imediatå.
Era imposibil deci, ca entuziastul çi diligentul såu discipol de peste secole så nu fi
acordat adevårului un loc central în discursul såu filosofico-poetic, mai cu seamå cå adevårul
se bucurå, ca så zicem aça, de un statut aparte çi privilegiat în mentalul colectiv latin. Tocmai
aceastå tråsåturå conferå çi nota de originalitate a ontologiei lucre\iene a adevårului.
Iatå, traduså aproape, concluzia canonicå epicurianå din Diogenes Laertios X, 62:
"Dar aflå tu cå-nt`i çi-nt`i din sim\uri
Nåscutu-s-a ideea adevårului ("notitiam veri") !
Çi sim\urile nu pot fi dezise,
Cåci tot ce poate-nvinge de la sine
Prin adevår neadevårul trebuie
("Sponte sua veris quod possit vincere falsa")
#ncredere mai mare så gåseascå.
Ce poate, înså, fi mai de încredere
Ca sim\urile ? Oare judecata ("ratio")
Ieçitå dintr-un sim\ care se-nçalå,
Ea, care, toatå, s-a nåscut din sim\uri,
Va fi în stare så le stea-mpotrivå?
De nu sunt sim\urile-adevårate ("veri"),
E falså toatå judecata noastrå".
(IV, 480-487, p. 216 - trad. de Theodor Naum, Editura }tiin\ific[, Bucure]ti, 1965,
traducere folosit[ @n continuare).

47
 Adevårul, cu osebire cel epicurian, este implicat polemic mai totdeauna; chiar citatul de
mai sus este un atac la adresa scepticilor, recte a democritianului Metrodor din Chios (330 î.e.n.),
care-çi începea opera  cu cuvintele "socratice": "Nimeni din noi nu çtie nimic".2
Fiin\area lucre\ianå a adevårului se desfåçoarå în urmåtoarele coordonate:
- cåutarea, scrutarea çi cernerea ne@ntreruptå a adevårului: "grecii cei temeinici catå så afle
adevårul" ("qui vera requirunt") (I, 640- p. 53); adevårul se scruteazå treptat ("pedetentim")
(V, 534 - p. 283) etc.;
- astfel, este firesc un anume cartezianism ante litteram, mai cu seamå din exigen\e metodice,
total diferit de scepticismul negativist:
"Deci nu te-nspåim`nta de noutate:
Nu lepåda a mea învå\åturå,
Ci cumpåneçte-o cu ascu\imea min\ii,
Çi dacå-\i pare cå-i adevåratå ("vera")
Atunci te då båtut, iar de-i greçitå,
#ncinge arma çi te ia la luptå !"
(II,1039-1042, p. 128-129),
i se adreseazå lui Memmius:
ori urmåtoarele îndoieli "carteziene":
"Sau adevåru-i mai cur`nd acesta "
("An magis illud erit verum ")
(IV, 795);
"De aceea par a spune adevårul"
("Propterea sit, uti videantur dicere verum")
(V, 713- p. 291);
- într-al treilea r`nd, adevårul are un caracter obiectiv, autonom çi neutru, fa\å de orice
implica\ie subiectivå:
"Se-mpotriveçte adevårul însu]i "
("Et id res vera refutet")
(II, 245, p. 91) clameazå poetul-filosof;
sau versurile urmåtoare:
"Dar, ca så nu soco\i cå adevårul
Spre-al meu folos l-am tras de pår..."
("Illud in his rebus ne me arripuisse rearis...")
2
Vezi note la IV, 641-645 în vol. cit., p. 504.

48
 (V, 248, p. 270);
- ontologia adevårului la Lucretius are o incontestabilå pondere socialå, ceea ce-i çi conferå
acea not[ de originalitate fa\å de accep\ia aproape exclusiv gnoseologicå a adevårului la Epicur:
"Så fii acuma cu luare-aminte
La-nvå\åtura cea adevåratå !
Un lucru nou de tot acum stå gata
Så-\i vinå la urechi: o fa\å nouå
A lucrurilor va så se arate
#n fa\a ta. }tiu bine, orice lucru,
Uçor chiar de crezut, înt`i î\i pare
Cå nu-l po\i crede; mai pe urmå înså,
Oric`t de minunat, oric`t de mare
Så fie el, nu se mai mirå nimeni:
Ia uitå-te la cerul cel albastru,
La tot ce el cuprinde çi la stelele
Tutindeni cålåtoare, çi la lunå.
La soarele cel plin de strålucire !
De-ar fi aceste toate så råsarå
Acum înt`i în ochii muritorilor,
De-ar apårea vederii lor deodatå,
Ce s-ar putea så zici cå e pe lume
Mai minunat dec`t aceste lucruri,
De care oamenii mai înainte
Nici nu-ndråzneau så creadå cå existå ?
Nimic, socot: aça de minunatå
Ar fi atunci priveliçtea aceasta !
Dar aståzi nimeni nu se-nvredniceçte
Så mai priveascå bolta cea seninå:
Suntem såtui de-a-i mai vedea splendoarea !"
(II, 1023- 1038, p. 127-128);
- de aici derivå disocierea trançantå çi categoricå a adevårului de neadevår (fals, eroare), chiar
atunci c`nd acesta din urmå înveçm`ntat poetic, aça cum am våzut mai sus (I,638, p. 52; I,
700-701, p. 56 etc.), c`t çi vehemen\a învinuirilor celor ce se îndepårteazå de adevår (I, 371, p.
39; I,879, p. 65; II, 644-645, p. 110; II, 739, p. 114; VI, 853, p. 371 etc.); de pildå:

49
 "...sim\urile noastre
Cu ele-nsemni ce-i fals çi ce-i aieve "
("...quo vera ac falsa notemus")
(I, 700-701, p. 56);
"C`t de departe este çi aceasta
De judecata cea adevåratå !"
("Quod tamen a vera longe ratione repulsum'st ")
(I,879, p. 65);
- ontologia lucre\ianå a adevårului dezvoltå çi o retoricå lucre\ianå a adevårului, în care el,
adevårul, ajunge a fi calificativul suprem, epitetul superlativ, ca, de exemplu, în urmåtorul
fragment:
"...Plåcerea cea adevåratå "
("...vera voluptas")
(V, 1432- p. 326);
"Cu judecata cea adevåratå"
("Ratio verissima")
(VI, 79- p. 235); etc;
- ontologia lucre\ianå a adevårului se mai defineçte apoi, printr-o at`t de "onticå", de fireascå sete
de adevår çi de cunoaçtere, ilustratå în text, nu de pu\ine ori, printr-o suitå de exemple negative,
excursuri fantastice, reduceri la absurd, mituri, eresuri, basme, etc.; iatå un excurs fantastic:
"Acela ce-çi închipuie cå astfel
De vietå\i puturå så se nascå,
Chiar cu påm`ntul nou sau cerul proaspåt,
ïntemeiat pe-aceastå vorbå vanå
De "lucru nou", acela multe basme
Ar mai putea din gura lui så-ndruge:
El ar putea så spunå cå pe-atunce
Curgeau pe lume r`uri chiar de aur
Çi înfloreau pe arbori nestemate;
Cå omul se nåçtea cu mådulare
De uriaç, înc`t putea så punå
Piciorul peste marea cea ad`ncå
Çi så roteascå ceru-ntreg cu m`na !"
(V,906-913, p. 301);

50
- în fine, cunoaçterea treptatå a adevårului, are la Lucretius puternice implica\ii sociale, ci nu
numai dob`ndirea ataraxiei personale, ca la Epicur; evident, Lucretius este un mare poet çi, ca
atare, capacitatea sa de a particulariza un precept general este ca çi ilimitatå; iatå un text care
pune semnul egalitå\ii între cunoaçterea adevårului çi ataraxie:
"Dar,dacå, tot aça cum simt povare
Care-i apaså greu pe suflet, oamenii
Ar çti din ce pricinå çi de unde-i
ïn pieptul lor at`t amar de chinuri,
Nu çi-ar mai duce ei via\a astfel,
Cum îi vedem, adeseori, acuma,
Cå nici nu çtiu ce vor çi-ntr-una catå
Så-çi schimbe locul, ca çi cum, schimb`ndu-l,
Ei çi-ar putea lua tot greul de pe suflet !..."
(III, 1066-1072, p. 189).
Chiar textul acesta ne permite så trecem la o altå componentå a universului semiologic
lucre\ian, contingentå celui dint`i, anume:
b. Eviden\ierea importan\ei etiologiei, a cauzalitå\ii, at`t ca reper metodologic, c`t çi
ca certitudine existen\ialå; cåci, zice poetul-filosof: "Dacå...oamenii ar çti din ce pricinå çi de
unde-i..." ("proinde ac sentire videntur...et quibus id fiat causis, cognoscere...").
Açadar, o trimitere directå la cauzele, etiologia lucrurilor çi fenomenelor, în acelasi
uriaç efort de logicå çi ra\ionament, care este De rerum natura.
Evident, "lec\ia" este tot a lui Epicur: "... ajungerea la o cunoaçtere temeinicå a cauzei
lucrurilor celor mai importante este preocuparea çtiin\elor naturale..." (X,78, p. 485); "(faptele)
care nu sunt contrazise de faptele dinåuntrul experien\ei noastre constituie cauzele multiple ale
fenomenului" (X, 88, p. 488); "într-adevår, cuprinderea tuturor acestor subiecte în studiul tåu te
va face så în\elegi, cu uçurin\å, cauzele fenomenelor particulare" (X, 116, p. 495) etc.
C`nd Epicur î]i rostea aceste "canonice", etiologia greacå era pe deplin constituitå: så
nu-l uitåm chiar pe Democrit, de la care avem formulatå pricis etiologia, cåci filosoful atomist
obiçnuia så spunå cå "nimic nu apare în mod înt`mplåtor, ci totul datoritå unei cauze çi prin
necesitate ".3 Democrit s-a ridicat, cum çtim, împotriva altor interpretåri, aråt`nd cå în naturå
totul se înlån\uieçte çi se condi\ioneazå reciproc, într-o conexiune universalå; de aceea afirma

cå "preferå så decopere o legåturå cauzalå, dec`t så ajungå regele Persiei" 26. De altfel, çi
Democrit çi, mai tîrziu, Epicur, se înscriu în aceea]i miçcare ra\ionalistå, ini\iatå în secolul al
3
G.A. Lindenboom, From the History of Concept of Specificity, Ianus, XLVI, 1957, p. 12-24 – L’Année phil., 1975.

51
V-lea î.e.n. în care principiul "acriviei" çi aça-numita "tendin\å spre specific" c`çtigå un loc
bine meritat.4
Lucretius se înscrie deliberat în continuarea latinå a curentului ra\ionalist al grecilor,
reuçind necesarul racord de inteligen\å speculativå, ba mai mult, impun`ndu-se prin "farmecul
dulce al poeziei" sale, cum zice de nenumårate ori, iar rela\ia at`t de obiçnuitå dintre efect çi
cauzå îl pasioneazå de-a dreptul.
Iatå c`teva exemple:
"Tu så nu crezi
C-o face de la sine, cå nimica
La asta nu-l sileçte !"
(II, 193-p. 88),
îl sfåtuieçte poetul pe Memmius, c`nd vorbeçte de "miçcarea" în sus a flåcårilor, care aparent
i-ar contrazice teoria asupra miçcårii de sus în jos a atomilor.
Iatå o dilemå care rezolvå liberul-arbitru:
"}i dacå, în sf`rçit, orice miçcare
Se leagå pururea de alta; dacå
Din una veche naçte alta nouå
C-o r`nduialå pururi neschimbatå;
Çi dacå printr-o deviere-atomii
Nu-ncep nici o miçcare de la sine
Care så rupå lan\urile soartei (foedera Fati),
Aça înc`t så nu urmeze cauzele
Din veac çi p`nå-n veac neîntrerupte,
(Ex infinito ne causam causa sequatur)
De unde zic, au ele-acea voin\å
Ce i s-a smuls destinului, prin care
Noi mergem unde-i place fiecåruia
Çi ne putem, de-asemenea abate
Din drumul nostru, nu-ntr-un loc anume
Çi nici într-o clipitå hotår`tå,
Ci c`nd ne-ndeamnå mintea noastrå înså]i?
Cåci neîndoios voin\a fiecåruia
Då cel dint`i imbold acestor lucruri
4
F.W.A. Mulach, Fragmenta philosophorum Graecorum, I, Paris, 1869, p. 365.

52
Çi de la ea se råsp`ndesc miçcårile
ïn mådulare..."
(II, 251-262, p. 91,92)
Ori un alt exmplu citat:
"...(Atomii) Mai au çi altå pricinå-a miçcårii
Din care ni se trage nouå-aceastå
Putere înså]i a voin\ei noastre,
Deoarece vedem cå din nimica
Nimic nu poate naçte..."
("De nihilo quoniam fieri nil posse videmus ")
(II, 285-287, p. 93).
Alte exemple:
"O cauzå foarte micå-i îmboldeçte "
("parvola causa")
(IV, 194, p. 203);
"De-aceea]i cauzå trebuie så fie
Pricinuit çi tact çi vederea "
("Comsimili causa tactum visumque moveri")
(IV, 234, p. 204);
"Så fie pricina vederii noastre "
("Causa videtur cernendi")
(IV, 239-240, p. 205);
"De aceea noi vedem c`t de departe"
("Propterea fit, uti videamus, quam procul...")
(IV, 251- p. 205)
"Gåsii o singurå pricinå"
("...simplex... reddita causa'st")
(VI, 619, p. 287);
"Altå pricinå..."
("Est haec... causa... ")
(VI, 576, p. 360);
"|i-oi spune-acum care e pricina..."
("Nunc ratio quae sit...)
(VI, 639, p. 362);

53
 "N-ajunge så propui o cauzå numai,
Ci trebuie så bånuieçti mai multe
Çi numai una-i cea adevåratå "
("Sunt aliquot quoque res, quarum unam dicere
causam"
Non satis est, verum plureis, unde una tamen sit ")
(VI, 703-704, p. 365);
"Deci care e pricina ?"
("Quae ratio est igitur ?")
(VI, 86, p. 371).
Cum s-a putut remarca, etiologia are un acuzat con\inut didactic, çi, ca atare,
aglomereazå, în plan formal, interoga\iile retorico-filosofice çi particulele cauzale-explicative.
c). Accep\ia nomologicå a naturii
Aici, "canonicele" epicuriene care afirmau "rezonan\a lucrurilor" (X,31), "potrivirea
cu faptele" (X,95), "a fi în conflict cu faptele" (X,98), "lupta împotriva celor evidente" (X,96)
etc. se împletesc cu mentalul colectiv greco-latin, în care natura dob`ndise statutul de "lege";
açadar, "natura rerum" este nu numai descriså çi fåcutå inteligibilå, ci instituitå drept "lege":
Fenomenele naturale se desfåçoarå în conformitate cu anumite legi, caracterizate prin fixitatea
lor, neexcept`nd, totu]i, înt`mplarea çi ca atare, evolu\ia, progresul.
"Faptele vådesc çi ne înva\å"
("...Quod res dedit ac docuit nos ")
(III, 356, p. 155)
"Cå nu li se mai schimbå r`nduiala ?
Un lucru-n veci urmeazå altui lucru. "
("Usque adeo sequitur res rem...")
(III, 622, p. 168);
"...Legea mor\ii"
("lethi lege...")
(III,687, p. 171);
"Çi cum aflarå ei ce sunt atomii
Çi ce pot ei c`nd ordinea çi-o schimbå,
De nu le dete zeilor natura,
Ea înså]i, o icoanå
Så poatå ei crea aceastå lume?

54
 ("Çi non ipsa dedit specimen Natura creandi ?")
Cåci fel çi chip, de-o veçnicie-ntreagå,
Puzderii de atomi ciocni\i de al\ii,
M`na\i de greutatea lor, se-mpreunå
Çi cearcå-n multe feluri så creeze
Din îmbinarea lor tot ce se poate:
Nu-i de mirare, deci, cå ei ajunserå
Din înt`mplare tocmai la miçcårile
Çi la-ntocmirile în care lumea
Çi azi dureazå încå, înnoindu-se"
(V, 185-195, p.267).
Alte exemple:
"Cåci, lucrurile cum au fost urzite
Çi cum au apucat så fie ele
De la-nceputul lumii chiar, tot astfel
Urmeazå încå p`nå azi, întocmai
Çi tot dupå aceea]i r`nduialå "
(V, 676-679, p. 290).
Sau:
"Aça precum a hotår`t natura"
("Foedere naturae certo discrimina servant ")
(V, 923, p. 301);
"Deoarece aça a vrut natura..."
("Omnia quandoquidem cogit natura referri...")
(IV, 323, p. 209).
d). Cine nu observå, mai pe urmå, cå ontologia adevårului, acreditarea etiologiei çi
accep\ia nomologicå a naturii, pornesc din interiorul celei mai proprii tråsåturi umane, care
este ra\iunea. Doar fiin\a înzestratå cu ra\iune poate så scruteze çi så rosteascå adevårul, så
eviden\ieze cauzele lucrurilor, så dea naturii o accep\ie nomologicå. Este impresionant efortul
de logicå çi ra\ionament, în aceastå privin\å al lui Lucretius. ïn viziunea sa universul cautå a
deveni perfect, inteligibil çi ra\ional çi, ca atare, uman, al oamenilor,deci, al nostru.
Acest efort de logicå çi ra\ionament, de demonstra\ie stringentå a adevårurilor çi
cauzelor naturale, înso\eçte textul lucre\ian de la început la sf`rçit.
"Dar mintea cea påtrunzåtoare poate

55
 Så le cuprindå tot aça de bine,
Cum çi le poate-nchipui pe cele
Ce sunt fårå miros sau fårå sunet "
(II, 839-840, p. 119),
exclamå la un moment dat poetul-filosof çi asemenea epifoneme se gåsesc peste tot în poemul
såu. Chiar "noti\a" sa privitoare la indigen\a limbii latine, pl`ngerea sa cå limba latinå este
prea "såracå" açadar, pentru a cuprinde plinåtatea g`ndului:
"Doresc çi vreau a-\i låmuri aceasta,
Dar såråcia limbii nu må laså"
("...patrii sermonis egestas")
(III, 260-261, p. 151); aceea]i sintagmå çi în I,140; 832, p. 28,62 elogiazå
indirect cuteza\a g`ndului, zborul neståvilit al ra\iunii iscoditoare.
Uriaçul efort de logicå çi ra\ionament se verificå at`t în tematica majorå propriu-ziså a
poemului, c`t çi în aça-numitele curiozitå\i çtiin\ifice. Tematica majorå, precum: teoria atomistå;
principiile: "din nimic nimic se naçte", ("Nullam rem e nihilo gigni divinitus unquam ", I,151, p.
29) çi "nimic nu se întoarce în nimic" ("Haud igitur redit ad Nihilum res ulla", I, 249, p. 34);
teoria vidului, teoria miçcårii, teoria devierii, liberul arbitru, teoria cantitå\ii (sumei) de materie
care a fost, este çi va fi totdeauna aceea]i, pluralitatea lumilor în universul ilimitat, facerea
lumii, creçterea, îmbåtr`nirea çi pieirea ei, trup çi suflet, teoria simulacrelor, teoria oglinzii,
teoriile våzului, auzului, gustului, mirosului împotriva finalismului, explicarea foamei çi a setei,
a mersului, a somnului, a viselor, fiziologia amorului chiar, miçcarea astrelor, eclipsele, apari\ia
plantelor çi animalelor, a oamenilor, a familiei, a vorbirii, a focului, a regalitå\ii, a oraçelor, a
dreptului çi a justi\iei, a religiei, a råzboaielor, a meçteçugurilor, a muzicii, poeziei çi artelor;
explicarea tunetului, tråznetului, a trombelor marine, a norilor, a inunda\iilor, a magnetismului,
a bolilor, a ciumei din Atena. Curiozitå\i çtiin\ifice: lacurile Averne, f`nt`na lui Ammon,
izvoarele aprinse, f`nt`na din marea Aradus etc.
Cum se poate vedea, nimic nu este "scire nefas", ca så preluåm cunoscuta expresie
hora\ianå (I,11 Ode), dimpotrivå poetul-filosof ordoneazå universul çi existen\a, fix`ndu-le în
ra\ionamente çi silogisme. Era firesc, açadar, ca în acest uriaç efort de logicå çi ra\ionament

poetul så uzeze de cea mai elementarå formå a imagina\iei vizuale care este compara\ia 28.
Compara\ia este omniprezentå în textul lucre\ian, råspunz`nd deopotrivå exigen\elor
demonstrative, c`t çi cunoscutei tradi\ii retorice antice. Paradoxal vorbind, înså, efortul de
logicå çi ra\ionament nu poate evita apari\ia non-logicului, a non-ra\ionalului: contradic\ii

56
fundamentale, zic unii, ca cea despre imposibilitatea de a percepe atomul, din moment ce e

lipsit de cantitate29, erori de ra\ionament, tautologii, paralogisme, demonstra\ii "hiper-

scientiste" pentru timpurile acelea çi, ca atare, demult depuse în sertarele istoriei.
Cu toate acestea, ra\ionamentul såu råm`ne exemplar, nu degradeazå adicå în
ra\iomanie, precum ra\ionamentul de sf`rçit renascentist; ra\ionalismul lucre\ian se înscrie în
acelea]i coordonate ale tradi\iei ra\ionaliste greco-latine, un ra\ionalism care concede cå

"uneori este verosimil så se înt`mple çi ceea ce este neverosimil" 30, un ra\ionalism care nu
poate neglija faptul cå ira\ionalismul este at`t de general uman, înc`t înso\eçte, paradoxal
vorbind, experien\a intelectualå a omenirii de la începuturile ei. Consecvent acestei tradi\ii çi
logicii sale, Lucretius nu-çi poate ståvili g`nduri care trimit direct la condi\ia tragicå a omului,
ba chiar la constatarea unui pesimism universal.
e). Tragicul la Lucretius
Prelu`nd, iarå]i, datele sociologiei literare moderne, de data aceasta cele statistice, am
putea spune, chiar la o primå lecturå, cå numårul descrierilor aspectelor sumbre,întunecate,
dureroase ale lumii çi existen\ei este mult mai mare fa\å de aspectele luminoase (printre
acestea din urmå, vezi invoca\ia cåtre Venus, elogiile lui Epicur, elogiile filosofice çi ale
cunoaçterii, bucuria vestirii noilor adevåruri, çi cam at`t). Fårå a socoti poemul lucre\ian "o
filosofie a disperårii", aça cum s-a argumentat uneori, nu putem eluda aceastå stare de fapt a
textului lucre\ian, a imanen\ei sale: gestul såu eroic çi frumos vine din conçtiin\a
imperfec\iunii lumii çi din dorin\a ieçirii din aceasta, din nåzuin\a cåtre perfec\iune çi
echilibru (ataraxia). Dar p`nå atunci, starea lumii e jalnicå, iar Lucretius, poet de mare
sensibilitate, nu poate neglija aceastå stare, cu tot entuziasmul såu, clamat de nenumårare ori,
pentru Epicur, filosoful care a adus luminå lumii. De altfel, acest amånunt îi çi deosebeçte:
Epicur este mai consecvent filosof, el î]i "predicå" învå\åtura fårå g`nduri råzle\e; Lucretius,
înså, este un poet consecvent care priveçte cu mare sensibilitate ]i participare lumea çi
existen\a, çi de multe ori g`ndurile sale se îndepårteazå ("deviazå") de la corpus-ul doctrinar
epicureic; este înså o deviere întru frumos, o abatere înspre estetic.
Iatå douå texte paralele:
"...çi, iatå astfel
Cålåuzit de mine, vei pricepe
Aceste lucruri fårå muncå multå
Cåci unul se va låmuri cu altul
Çi noaptea oarbå n-o så-\i taie drumul,

57
 Ci vei påtrunde-ascunsurile firii
P`n'la sf`rçit: aça de mult un lucru
Va-mpråçtia luminå peste celålalt !"
(I, 1107-1110, p. 75)
Açadar, un text lucre\ian tipic, militant, cum am zice aståzi, încrezåtor, optimist, un
text care reveleazå o "filosofie a cuceririi".
Dar la sf`rçitul capitolului al III-lea citim:
"Çi tu mai stai la cumpånå ? Te m`nii
Cå vei muri ? Dar via\a ta e moartå,
De]i tråieçti çi vezi lumina zilei!
Mai mult cu somnul î\i petreci via\a,
Tu sforåi treaz çi vezi ur`te visuri.
Cu spaima-n suflet în deçert te zbuciumi,
Nu po\i afla ce ai, c`nd te-mpresoarå
De pretutindeni un noian de g`nduri:
Ca omul beat, sårmane, tu te clatini,
Çi råtåceçti, cu suflet çovåielnic...
De sine fuge, astfel, fiecare!
Dar, cum se-nt`mplå, nimeni nu poate
Fugi de el. Cu el e fiecare,
Chiar fårå voia lui, cu el de-a pururi!
Ba omul se uråçte chiar pe sine,
Fiindcå, bolnav nu-çi cunoaçte boala.
Dac-ar vedea-o bine, fiecare,
Lås`ndu-le pe toate la o parte,
S-ar apuca natura s-o cunoascå,
Deoarece e vorba, nu de-o orå,
Ci de vecia veacului, în care
Vor trebui så-çi treacå muritorii
Tot timpul ce råm`ne dupå moarte.
Çi ce at`ta aprig dor de via\å
Te face så tot tremuri de primejdii?
Sf`rçitul vie\ii hotår`t ne este!
Så ne ferim de moarte nu se poate:

58
 C`ndva tot o så dåm cu d`nsa fa\å !
Pe l`ngå asta ne-nv`rtim într-una
Çi råm`nem în cercul str`mt al vie\ii;
Nu-\i fåureçti nici o plåcere nouå
Chiar de-ai tråi mai mult. At`ta numai:
C`t n-avem lucrul ce-l dorim, acesta
Ne pare mai presus de celelalte;
C`nd îl avem, dorim îndatå altul.
#n veci ne arde setea de via\å!
Çi nu se çtie ziua cea de m`ine,
Ori înt`mplarea ce ne mai aduce
Çi ce sf`rçit ne-açteaptå p`n'la urmå.
Chiar dac-ar fi så ne lungim via\a,
Din timpul mor\ii nu scurtåm nimica,
Nimica nu putem çtirbi dintr-însul,
Ca mai pu\in så fim în gheara mor\ii.
Tråieçte tu oric`te veacuri încå,
Çi moartea tot eternå va råm`ne!
Nu mai pu\in va sta în nefiin\å
Acela care çi-a încheiat via\a
Chiar azi, dec`t cel ce-a plecat din lume
Cu multe luni, cu mul\i ani înainte."
(III, 1058-1065; 1081-1107, p. 188-190)
Açadar, tot un text lucre\ian, dar compar`ndu-l cu cel dinainte, el apare tipic "anti-
lucre\ian", scris parcå de un alt Lucretius, de un anti-Lucretius: reintrarea în subordinea
fatalitå\ii, at`t de obiçnuitå în mentalul colectiv latin, cåci înt`mplarea (casus) nu mai este
"clinamen" adicå suportul "çtiin\ific" al liberului arbitru; atotputernicia çi eternitatea mor\ii,
singura realitate certå în aceastå existen\å efemerå, exact ca în existen\ialismul secolului al XX-
lea, cåci "moartea singurå este nemuritoare" ("mors immortalis", III, 881, p. 180), apropierea
chiar de disjunc\ia socraticå dintre capacitatea intelectivå a unei existen\e çi infinitatea
obiectului cunoaçterii - suport, cum se çtie, al categoriilor moderne de tragic etc. "Tragicul în
aceastå aventurå spiritualå este înt`lnirea lui Lucretius cu anti-Lucretius; lucrul a mai fost spus,
iar aceastå afirma\ie a înt`mpinat adversari care nu conving. Lui nonne videmus, "oare nu

59
vedem", din primele demersuri, ecou invariabil al grijilor analizei descoperitoare, i se va opune

un nu mai pu\in statornic necesse est,"este necesar" -scriu R.Bloch çi J.Cousin31.

Apoi, tragismul condi\iei umane derivå çi din spectacolul cosmic, din pozi\ia omului

în cosmos, din noianul de mizerii care-l înconjoarå; iatå c`teva exemple:

- mai înt`i o interoga\ie motivatå:

"De ce te îndoieçti de judecata,

Ea singurå e-n stare så le-alunge

C`nd mai ales via\a noastrå toatå

Se zbate numa-n chin çi-n întuneric ?"

(II, 52-53, p. 81);
- un paralelism: versurile din II,181: "Aça de multe lipsuri are lumea" ("...quae tanta'st
praedita culpa") prevestesc parcå argumentele detaliate pentru a dovedi imperfec\iunea lumii,
din V,196-235, de altfel, o suitå de întrebåri retorice:

"Chiar dacå eu n-aç çti ce sunt atomii,

Aç îndråzni s-adeveresc din cele
Ce våd cå se petrec în cer çi încå
Din multe alte lucruri så dau seamå
Cå lumea nicidecum n-a fost fåcutå
Din vrerea unor zei, de dragul nostru:
Aça de multe lipsuri are lumea!
("tanta'stat praedita culpa")
Din c`t påm`nt i-acoperit de bolta
Cea uriaç-a cerului, o parte
Sunt mun\i çi codri numai pentru fiare,
Çi st`nci pustii çi bål\i nemårginite
Çi måri întinse ce despart uscaturi.
Iar arçi\a cumplitå çi înghe\ul
Iau oamenilor încå douå sferturi
Ce-a mai råmas din locul cel de hranå
S-ar coperi cu måråcini, dar omul,
Deprins så geamå-ncovoiat de sapå
Çi cu bråzdarul \elina s-o rupå,

60
Ca så-çi c`çtige p`inea, stå-mpotrivå!
De n-am sili såm`n\a så råsarå,
Månoase brazde råsturn`nd cu plugul
Çi af`n`nd påm`ntul, de la sine
Ea n-ar putea så iaså la luminå.
Ba, dupå ce le-ai c`çtigat cu trudå,
C`nd toate-nfrund pe c`mp çi sunt în floare,
Ori \i le arde soarele cu arçi\a,
Ori ploile nåprasnice çi grindina
Le nimicesc pe toate, ori furtuna
Le smulge, vai, într-un v`rtej sålbatic !
#n måri, apoi çi pe uscat natura
De ce då spor, de ce nutreçte neamul
ïngrozitor al fiarelor sålbatice,
Duçmanul nostru ? Timpurile anului
De ce ne-aduc at`tea boli ? Çi moartea
De ce ne då t`rcoale fårå vreme ?
Dar pruncul cel abia nåscut ! Asemenea
Unui v`slaç zv`rlit pe malul mårii
De valurile cele m`nioase,
El zace la påm`nt, gol, fårå sprijin,
Fårå cuv`nt, îndatå ce natura
L-a aruncat pe \årmurii luminii
Cu-at`ta greu, din p`ntecele mamei,
Çi umple locul de lugubru pl`nset,
Pe drept, ca omul cåruia-i råm`ne
Så treacå-n via\å prin at`tea chinuri!
ïn schimb, çi oi çi vite de tot felul
Çi fiare cresc în voie; nu le trebuie
Zb`rn`itori, nici doici ca så le-alinte
Cu vorbe drågålaçe; ele nu cer
Så-çi schimbe haina c`nd se schimbå timpul;
De arme n-au nevoie, nici de ziduri
Så-çi apere avutul, cåci la toate
Le då de toate, din belçug, påm`ntul

61
 Çi iscusita fire, de la sine";
fragmentul are un marcant con\inut autobiografic, de autoanalizå, extinså, apoi, asupra întregii
lumi, într-o tonalitate elegiacå, tragicå de-a dreptul care readuce în prim plan concep\ia despre
insuficien\a primarå a omului fa\å de animale, mult mai înzestrate biologic (la Platon, în
Protagoras), concep\ie analogicå genezei biblice, concep\ie care prefigureazå paradoxul

naturalist al omului din Historia naturalis (VII,1) a lui Plinius cel Båtr`n 32;
- sau, într-al 3-lea r`nd, urmåtorul fragment, conceput "împotriva temerii de moarte", dar care, în
pragmatica receptårii sf`rçeçte, pare-se, tocmai într-un @n\eles contrar (III, 830-943, p. 178-182);
- ori fragmentul care cuprinde dialogurile pe care natura le poartå cu un om prea înfricoçat de
iminen\a mor\ii, în care, chiar dacå veçnicia este biruitå, nimic nu se schimbå în condi\ia
umanå, cu un båtr`n încårcat de ani (III, 944-990, p. 182-184);
- de asemenea, fragmentul care eviden\iazå con\inutul social al "muncilor iadului", într-o des
citatå alegorie (III, 991-1036- p. 184-187);
- n-am putea ignora, mai apoi, dialogul imaginar, de tonalitate homericå (vezi dialogul lui
Ahile cu t`nårul Lycaon din Iliada, 106-120, p. 391/trad. Murnu), în care moartea este
prezentatå ca o "lege comunå" (III, 1056-1065, p. 187-189), ori interoga\iile care cuprind
revolta poetului-filosof împotriva neutralitå\ii etice a tråznetelor:

"...Çi pentru ce se zv`rcoleçte-n flåcåri

Nevinovatul care, dimpotrivå,
Nu are pe-al såu cuget nici o patå ?
De ce pe acesta-l prinde fårå veste
Çi-l ia v`rtejul cel de foc din ceruri ? "
(VI, 391-394, p. 350- 351)
çi a ciumei:
"Tot cei mai buni piereau de-aceastå moarte ! "
(VI, 1247, p. 388),
interoga\ii care închid în ele coordonate ale tragediilor greceçti (Sofocle, îndeosebi, care,
inspir`ndu-se din filosofii ionieni, mai ales din Anaximandros: lucrurile în naturå se retribuie
reciproc fårå nici o implica\ie moralå sau justi\iarå, va inaugura ceea ce se va numi mai t`rziu
în literatura universalå: "indiferen\a cosmicå"), interoga\ii care frizeazå absurdul existen\ei; în
acest în\eles çi gestul de independen\å a lui Democrit care
"...Ieçi el însuçi înaintea mor\ii
Çi-i dete capul såu de bunåvoie"
(III, 1054, p. 188),

62
(în parantezå fiind spus, ni s-a transmis cå pe la 109 ani, filosoful atomist s-ar fi låsat så
moarå de foame) se cufundå în aceeaçi indiferen\å cosmicå a mor\ii (cu toatå reconsiderarea
sinuciderii în scepticismul antic ori în existen\ialismul camusian din secolul nostru);
- apoi, zv`rcolirile naturii, dezlån\uirea oarbå a for\elor naturii, fenomenele naturale încå
nedescifrate, se înscriu în aceeaçi indiferen\å cosmicå de care vorbeam mai sus (V, 1193-1196,
p. 314; 1217-1239, p. 315-316);
- în aceastå serie de "argumente" tragice lucre\iene, trebuie så includem ironiile tragice,
paradoxul tragic de-a dreptul din II, 864-866, p. 120:
"Cå firea care-o vezi însufle\itå
E din atomi neînsufle\i\i fåcutå",
trebuie så includem, de asemenea, o dilemå "shakespearianå" ante litteram:
"Ori te-ai nåscut c`ndva ori nu, tot una-i"
(III,880-881, p. 180);
un g`nd "eminescian":
"...Omul...urzit spre moarte..."
(III,897, p. 180 çi II, 575-580, p. 107);
ori chiar sugestia çi psihoza apocatastazei:
"...De aceea,
Pot crede c`t ar vrea så creadå unii
Cå cerul çi påm`ntul vor fi pururi
De stricåciunea mor\ii neatinse
Çi închinate unei vie\i eterne;
Adeseori primejdia-i de fa\å
Çi ea înfige-n noi un ghimpe: spaima
Ca nu cumva påm`ntul, lunec`ndu-se
De sub picioare, så se pråbuçeascå
ïn håu, çi universul cu d`nsul,
Çi toatå lumea asta så se schimbe
ïntr-un noian de jalnice nisipuri."
(VI, 600-606, p. 361);
- în fine, accep\ia negativistå a plåcerii, a eudaimoniei (IV,1126-1127, p. 247; V, 115, p. 312).
Pesimismul cosmic, durerea universalå (Weltschmerz), ca så folosim un concept
romantic, este starea de fapt a lumii çi a existen\ei, cåci Lucretius este conçtient cå uriaçul såu
efort de ra\ionalizare a lucrurilor din univers este de duratå cvasi interminabilå:

63
 "Nefericitå omeneasca ginte,
Cå toate-acestea ea le-a pus atunce
Pe seama zeilor din cer, ba încå
Le-a mai adaos çi m`nii cumplite!
Ce gemete çi-a cåçunat ei înseçi,
Iar nouå ce dureri ! Çi c`te lacrimi
Au så mai verse çi copiii noçtri!"
(V, 1193-1196, p. 314).
Nu at`t atomismul epicurean, cu teoria -lui, a clinamen-ului
(ira\ionalitatea substan\ialå a naturii) ar fi sursa pesimismului lucre\ian, aça cum au afirmat

unii comentatori (V. E. Alfieri)33, c`t obsesia nefiin\ei, ardoarea pentru fiin\å, disjunc\ia dintre
ardoarea fiin\ei çi adevårul dur çi absurd çi obsesiv al nefiin\ei - toate acestea ivindu-se, la
r`ndul lor, din contemplarea profundå çi pateticå a lumii çi vie\ii. Fårå a uita, desigur, celelalte
"argumente" tragice, fårå a uita cå pesimismul s-ar risipi-n van odatå cu dob`ndirea
suprema\iei cunoaçterii çi a eliberårii de fricå.
Çi iatå-ne ajunçi la o altå componentå a universului semiologic lucre\ian, anume:
f). Polisemia fricii
Iatå c`teva din "canonicele" lui Epicur asupra fricii: "...Cea mai mare tulburare a
sufletelor oamenilor ia naçtere din credin\a cå diferitele corpuri cereçti sunt fericite çi
nepieritoare çi cå în acelaçi timp, li se atribuie voin\e, ac\iuni çi interven\ii incompatibile cu
aceastå idee, çi încå din açteptarea çi teama unui chin veçnic, fie din bånuiala deçteptatå de
mituri, fie din spaima în fa\a nesim\irii mor\ii, ca çi c`nd aceasta ne-ar atinge cu ceva; çi din
ajungerea în aceastå stare nu prin convingere, ci prin alunecare ira\ionalå, aça înc`t dacå
oamenii nu pun o stavilå fricii lor, suferå o tot at`t de mare tulburare, ba chiar mai multå
dec`t omul ale cårui vederi asupra acestor chestiuni sunt foarte neprecise."(X,81).
"#ntr-adevår, scopul tuturor ac\iunilor noastre este så fim libera\i de suferin\å çi

fricå..."(X,128)34.
ïn rezumat: frica, în accep\ia epicurianå, izvoråçte din ignoran\å sau din acea "
alunecare ira\ionalå"; ea poate fi îndepårtatå, dar cum acest proces este de lungå duratå, mul\i
oameni suferå de frica " chinului veçnic" (Hadesul), a zeilor, a "nesim\irii" mor\ii; perspectiva
fricii este, açadar, mai mult metafizicå çi psihicå, iar numai indirect sociologicå, prin canonica
retragerii în\eleptului din via\a publicå.

64
 Lucretius reia, accentueazå çi extinde canonicele epicureene, adapt`ndu-le secolului
såu latin; pe l`ngå în\elesurile amintite, frica lucre\ianå mai poate fi consideratå biologicå çi
acuzat sociologicå, iar perspectiva psihologicå capåtå augmentul obsesiei; evident, în aceeaçi
"scriiturå" lucre\ianå, marcatå de poetic çi de uçurin\å de a particulariza.
Iatå, mai înt`i, frica biologicå, cauzatå de inevitabila îmbåtr`nire:
"...çi vai ! mi-i teamå
Ca nu cumva oloaga båtr`ne\e (tarda senectus)..."
(I,415, p. 41-42),
cåci astfel este surprinså fenomenologia båtr`ne\ii:
Iar c`nd \i-i trupul fr`nt de båtr`ne\e,
Çi \i-au secat puterile çi vlaga,
Slåbeçte mintea, judecata-i çchioapå
Çi limba ta vorbeçte într-aiurea:
Se duc deodatå çi te laså toate ! "
(III, 452-455 - p. 160);
sau textul urmåtor:
Noi în sf`rçi vedem ades cå omul
Se duce cu încetul din via\å,
Treptat sim\irea-çi pierde: la picioare
Vedem înt`i cå degete çi unghii
Se-nvine\esc, înghea\å-apoi picioarele
Apoi pe celelalte mådulare
ïncet, încet påçeçte moartea rece. "
(III, 525-529, p. 164).
Frica biologicå, frica de existen\å çi de mizeriile existen\ei, ajunge la paroxism în frica
de moarte çi de "existen\a" infernalå:
"De frica mor\ii (mortis formidine) deseori pe oameni
#i prinde, vai aça dezgust de via\å (vitae odium),
De-a mai vedea lumina cea de soare,
Cå ei, m`hni\i, îçi curmå singuri via\a,
Uit`nd cå numai frica mor\ii (Lethum Timorem) este
Izvorul suferin\elor..."
(III, 79-81, p. 142-143).

65
 "Frica cea de moarte" îi împinge pe atenienii, lovi\i de ciumå, la acte necugetate
("mortis metus", VI, 1210, p. 386) etc.
Frica psihicå, stricto sensu, porneçte de la manifestårile biologice ca atare, pentru a
ajunge, apoi, la vehemen\a psihozelor çi a stårilor obsesive:
"...cå çi sufletul,
Çi el, e bolnav c`nd e bolnav trupul,
Mai pune cå-l fråm`ntå viitorul,
#l istovesc çi grijile, îl mistuie
Çi frica (metu), iar påcatele trecutului
ïl str`ng cumplit în ghearele mustrårii
Mai pune boala lui chiar, nebunia,
Mai pune cå çi \inerea de minte
Çi-o pierde el, mai pune cå se-afundå
ïn apa mohor`t-a letargiei !"
(III, 836-841, p. 178).
Frica obsesionalå, respectiv metafora: conçtiin\a "ghimpe ascuns":
"...çi-n inimå
El are-un ghimpe ascuns..."
("Caecum aliquem cordi stimulum...")
(III, 886-887, p. 180).
Aceeaçi metaforå în urmåtorul fragment, cu trimitere, aça cum am remarcat, cåtre
ideea apocatastazei:
"Adeseori primejdia-i de fa\å
Çi ea înfige-n noi un ghimpe: spaima..."
("...hunc stimulum quadam de parte timoris")
(VI, 603-604, p. 361).
Un aspect al fricii obsesionale çi anume "mustrarea cea de cuget" ("Mens sibi conscia
facti praemetuens") face trecerea cåtre frica socialå lucre\ianå:
"Dar este-n via\å frica de pedeapså,
Cumplitå c`nd påcatele-s cumplite !
Çi este ispåçirea fårdelegii:
Ori carcera,ori g`dele, ori vergile,
Ori crunta pråvålire de pe st`ncå,
Ori temni\a cea grea, ori fierul roçu,

66
 Ori faclele, ori smoala! Chiar de nu vin
Pedepsele, mustrarea cea de cuget
De frica lor îçi då ea însåçi pinteni,
Se biciuie cu bici de foc pe sine!
Çi-n vremea asta nici måcar nu vede
Ce capåt pot så aibå suferin\ele
Çi ce sf`rçit au chinurile sale.
Ba çi mai mult se teme ca aceste
Så nu cumva så fie dupå moarte
Çi mai cumplite: -n scurt, pe lumea asta,
Un iad e via\a celor fårå minte!"
(III, 1027-1035, p. 187).
Foarte bine conturatå este frica socialå, declançatå de rela\iile omului cu ceilal\i, de
dialectica "eu-celålalt"; în aceastå stare, frica de sf`rçitul absurd al vie\ii este dublatå de frica
socialå a vie\ii, de rela\iile inumane la care poate fi supus un individ din partea celorlal\i:
"De asemeni, oarba sete de mårire
Çi låcomia care-mping pe oameni
Så calce ale dreptului hotare
Çi c`teodatå, so\i, pårtaçi la crime,
Så se munceascå-nverçunat, zi-noapte,
Ca ei s-ajungå-n culmea bogå\iei,
ïn mare parte-aceste råni a'vie\ii
Tot frica cea de moarte (mortis formidine) le nutreçte:
Dispre\ul lumii, crunta såråcie
Ne par stråine de o via\å dulce
Çi açezatå: mai ne vine-a zice
Cå ele-açteaptå chiar la poarta mor\ii
Deci oamenii, împinçi de spaima goalå (falso terrore),
Voind så fugå tot mai mult de ele,
Adunå bani din s`ngele aproapelui
Çi fårå sa\ îçi îndoiesc averile,
Måceluri gråmådind peste måceluri.
Cumpli\i la suflet, uite-i cum se bucurå
C`nd merg dupå sicriul unui frate

67
 Çi cum privesc cu urå çi cu teamå (odere timentque)
La masa unei rude mai bogate!
Çi tot asemenea, de frica mor\ii (eodem timore)
Invidia îi mistuie pe oameni:
Sub ochii lor, acela-i prea puternic,
Prea mult se uitå oamenii la d`nsul!
Cum calcå el în slavå çi-n luminå,
Pe c`nd ei zac în tinå çi-ntuneric!
Iar al\ii mor dupå statui çi nume..."
"#mpilå cinstea, rupe legåmintele
Prieteniei; numai ea, cu sfatu-i
#ntr-un cuv`nt, dår`må pietatea.
Spre-a se feri de \årmurile mor\ii,
De c`te ori pe lumea asta oamenii
Nu çi-au trådat çi \ara çi pårin\ii !"
(III,59-78; 83-86, p. 142-143)
Çi exemplele sociale ale fricii sunt nenumårate la Lucretius, observator atent çi
pasionat al tuturor circumstan\elor de via\å, g`ndire, sensibilitate çi ac\iune ale omului.
Perspectiva metafizicå a fricii la Lucretius, respectiv frica de zei, ia înfå\içarea unei
nega\ii, ca, de altfel, çi celelalte "manifeståri ale fricii":
"...mai degrabå teama cea deçartå
De zei în via\å-i chinuie pe oameni
Çi ei se tem de tot ce fiecåruia
#i poate aduce oarba înt`mplare;
("Sed magis in vita Divum metus urget inanis
Mortaleis; casumque timent, quemcunque ferat Fors").
(III,995-996, p. 185).
Çi frica cea de zei smeri\i îi face
Çi-i pleacå la påm`nt de-aceea numai
Fiindcå neçtiin\a lor i-ndeamnå
Atotståp`nitori pe zei så-i creadå
Çi lumea så le-o punå la picioare..."
(VI,51-54, p. 334).

68
 De asemenea, în spatele fenomenelor naturale (tunete, fulgere, tråznete, cutremurele,
erup\iile Etnei, "furtuna cea de foc" etc.) cei fricoçi våd interven\iile zeilor, mistuindu-se
açadar, în temeri çi ignoran\å.
Textele acestea ne conduc spre un alt reper semiologic lucre\ian, anume teologia
lucre\ianå, înså nu înainte de a observa cå:
- mai în`i, poetul-filosof latin afirmå, apodictic, cå numai învå\åtura cea adevåratå, întemeiatå
de Epicur, poate curma frica (VI, 25, p. 332) çi sminteala ("så nu mai tremuri ca un smintit"-
îi gråieçte lui Memmius, VI, 85, p. 335); vezi, de asemenea, III,16-17, p. 139;
- marcatul con\inut autobiografic al referirilor la fricå (vezi, îndeosebi, textul citat mai înainte
din III, 836-841, p. 178;
- nåzuin\a lui cåtre ataraxia çi formarea unor "atle\i" ai ataraxiei, "magnifici" ai echilibrului
psihic, este doar o nåzuin\å, un ideal; s-ar putea vorbi chiar de o retoricå a netemerii, a netemerii
de moarte, îndeosebi; cu toate acestea fenomenologia fricii, ba mai mult, frecven\a ei, s-ar pårea
cå au un efect contrar celui scontat: "aråt`nd" at`t de detaliat manifestårile fricii, individuale çi
colective, poetul ne transmite o stare de fapt, realå a sa çi a contemporanilor såi, înconjura\i de
noianul grijilor çi al temerilor de tot felul; cåci, într-adevår, aceasta era starea realå a vremii
sale, cum vom vedea mai încolo, iar p`nå la dob`ndirea ataraxiei este cale lungå:
"...Çi c`te lacrimi
Au så mai verse çi copiii noçtri ! "
chiar frecven\a introspec\iei la Lucretius çi confesarea ei în text, vorbesc despre o anume
autocatharsis la poetul latin, o luptå de-a dreptul eroicå între starea sa de fapt çi cea idealå.
"Cum så nu sim\i, printre r`ndurile pe care le consacrå omului, tulburarea sufletului
såu ? #ncerc`nd så-i elibereze pe ceilal\i, el cautå så se elibereze pe sine" - scriu R. Bloch çi J.

Cousin 35.
g).Teologia lucre\ianå
S-ar pårea cå o atare stare idealå cåtre care tinde poetul-filosof, îndemn`ndu-i çi pe
ceilal\i oameni så nåzuiascå, tår`m al beatitudinii çi påcii perpetue, statornicit dintotdeauna,
este starea de fapt a zeilor, a condi\iei divine, açadar. Ca de obicei, Lucretius porneçte de la
"canonicele" epicuriene, poetiz`ndu-le, particulariz`ndu-le, çi ca atare, transfigur`ndu-le întru
frumos prin marele såu talent.
Iatå respectivele "canonici":
"...Natura divinå nu trebuie, deloc, aduså så explice acestea, ci trebuie \inutå liber[ de
orice amestec çi în fericire deplinå." (X, 97, p. 490).

69
 "...Mai înt`i så crezi cå zeul este o vietate nemuritoare çi fericitå, la fel ca ideea
globalå pe care o au majoritatea oamenilor despre divinitate. Nu trebuie så afirmi despre zeu
nimic ce ar fi contrar nemuririi lui sau nepotrivit cu fericirea, ci trebuie så crezi despre el orice
poate så-i påstreze fericirea, îmbinatå cu nemurirea. Zeii existå cu adevårat çi cunoaçterea lor
este evidentå, dar nu sunt aça cum crede mul\imea, care nu råm`ne la no\iunile pe care çi le
face despre zei. Nu omul care neagå zeii adora\i de mul\ime este lipsit de pietate, ci acela care
ia drept bune pårerile mul\imii despre zei. Cele ce spun oamenii despre zei nu sunt anticipa\ii,
ci presupuneri false; aça explicå ei cå celor ticåoçi le vin cele mai mari rele, din m`nia zeilor,
iar celor buni, cele mai mari fericiri, çi cå zeii sunt totdeauna ståp`ni\i de propriile lor calitå\i
çi le plac oamenii la fel ca ei, dar cå resping, ca stråin, tot ce nu este de felul lor"(X,123-124,
p. 497-498).
"Zi çi noapte deprinde-te cu aceste precepte... atunci niciodatå, fie treaz, fie în vis, nu
vei fi tulburat çi vei tråi ca un zeu printre oameni; cåci omul pierde orice asemånare cu ce-i
muritor, tråind în mijlocul fericirilor nemuritoare"(X,135, p. 501).
ïn rezumat: teologie dogmaticå çi teologie moralå contopite, în final, într-o viziune
esteticå asupra condi\iei divine. La Lucretius, rela\ia om-zeu, religia cu alte cuvinte, este mai
directå; considera\iile poetului-filosof asupra acesteia pornesc de la o respingere certå çi
vehementå çi sf`rçesc într-o ambiguitate plinå de interoga\ii. Astfel, în cartea I, poetul se
fåleçte cu noutatea çi måre\ia versului såu:
"ïnt`i, fiindcå îi învå\ pe oameni
Tot lucruri mari çi vreau så-i scap pe d`nçii
Din lan\urile str`mte-ale religiei..."
("Primum quod magnis doceo de rebus, et arctis
Relligionum animos nodis exsolvere pergo...")
(I, 930-931, p. 67),
pentru ca într-un capitol aparte, consacrat "originii religiei" (I,1160-1239), evidentele sale
considera\ii psihosociologice (teama çi ignoran\a) çi "stiin\ifice" (teoria simulacrelor sau a
peliculelor - imagini care se ridicau de pe corpurile puternice çi frumoase ale zeilor) så
sf`rçeascå ambiguu într-o suitå de interoga\ii çi dileme, care prefigureazå chiar cunoscutul
"pariu al lui Pascal" sau a saltului în paradox, la Kirkegaard: "Nu e nimic mai conform ra\iunii
dec`t aceastå tågåduire a ra\iunii"; cine admite existen\a Divinitå\ii, dacå pierde pariul, adicå,
dacå Dumnezeu nu existå într-adevår, nu pierde nimic, dar dacå c`çtigå pariul, c`çtigå totul:
"Så nu cumva så fie oare zeii
Cei care, c-o putere fårå margini,

70
Rotesc pe boltå luminoçii açtrii ?
Dar, cum nu çtim care-i temeiul lucrului,
Ne prinde-ndatå îndoiala dacå..."
("Tentat enim dubiam mentem rationis egestas...")
(V,1208-1210, p. 314-315);
"Dar spune-mi cui nu i se str`nge inima
Çi cui de frica zeilor, picioarele
Nu i se taie c`nd un tråznet groaznic
Cutremurå påm`ntul ars de flåcåri,
Çi ceru-ntreg råzbubuie de tunet ?
Nu tremurå popoarele çi gin\ile ?
Trufaçii regi nu se pitesc de teamå
Ca nu cumva så fi sunat çi ceasul
Pedepsei lor, în care så-çi plåteascå
Vreo fårdelege,-o vorbå mai semea\å ?
Çi c`nd pe mare viforul furtunii
ïl zv`rle c`nd încolo, c`nd încoace
Pe cåpitanul flotei...
n-aleargå d`nsul
Cu juruin\i la zei, ca så-i împace?
Nu cere-a v`nturilor alinare
Çi adieri prielnice? Zadarnic:
Cåci tot îl prinde apriga v`ltoare
Çi mi-l scufundå-n valurile mor\ii !
P`nå-ntr-at`ta o putere-ascunså (Vis abdita quaedam)
Striveçte, vai, sårmana omenire!
Ea calcå fårå mil[ în picioare
Måre\e fasce çi securi cumplite,
Çi, cum se pare-çi bate joc de ele.
Çi c`nd sub noi påm`ntu-ntreg se clatinå,
C`nd, zguduite,-oraçele se nåruie
Ori stau så cadå, ce e de mirare
Cå omul, umilindu-se pe sine,
Aça de mari, aça de minunate

71
 Puteri le laså zeilor în lume,
Ca ei pe toate-n lume så le c`rmuie ?"
(V, 1217-1239, p. 315-316)
Ambiguitatea este accentuatå çi de reproçul pe care poetul-filosof îl adreseazå
oamenilor çi leneviei min\ii omeneçti, care pune toate pe seama zeilor.
ïn fine, teologia lucre\ianå se împlineçte çi prin urmåtoarele detalii: plasarea zeilor ca
çi la Epicur în intermundia (), liberi de "orice amestec çi în fericire deplinå";
"Så spui, apoi, c-au vrut så facå zeii
De dragul oamenilor frumuse\ea
Acestei lumi (Praeclaram mundi naturam)...
E-o nebunie ! Ce folos så aibå
Nemuritorii zei, prea ferici\ii,
Drept mul\umire, de la noi, ca, astfel
Çi ei så-çi facå pentru noi de lucru ?"
(V, 157-158;166-168, p. 266);
concesiile teologice pe care le face nu de pu\ine ori Lucretius (Epicur este elogiat ca un zeu,
ba chiar este "adorat" (V,8, p. 259; epifonemul: "O, zeilor prea sfin\i çi prea puternici ", II,
434, p.100; inser\ia miturilor etc)); accep\ia filosoficå a pietå\ii drept ataraxie, ci nu ostenta\ie
bigotå, aproape aidoma, açadar, pietå\ii biblice:
"Te crezi pios dacå te vede lumea
Cå mi te-ntorci cu fa\a la o piatrå
Cu vål pe cap çi umbli pe la toate
Altarele, te-açterni pe jos çi palmele
Le-ntinzi în fa\a templelor sfinte,
Cu s`nge din belçug stropeçti altarul
Çi pe pere\i înçiri prinoase multe?
O, nu ! Pios eçti dacå po\i pe toate
Så le priveçti cu inima-npåcatå..."
(V, 1197-1202, p. 314);
n-am putea uita, apoi, corec\ia teologal[ a poetului filosof, respectiv transpunerea teologicului
în estetic, întruc`t adorarea zeilor este bine primitå atunci c`nd devine contemplare a
"frumuse\ii lor divine":
"Çi despre zei mai crezi tu încå lucruri
Nevrednice de d`nçii çi stråine

72
 De pacea lor, puterea lor cea sf`ntå,
Jignitå astfel, î\i va sta-mpotrivå:
Nu cå se poate p`ngåri prea-nalta
Putere-a lor, înc`t chiar ei så-\i deie
O grea os`ndå, m`nia\i pe tine,
Dar singur tu vei bånui cå zeii
Fierb de m`nie-n pacea lor ad`ncå,
Ç-atunci în temple tu n-o så mai intri
Cu cugetul senin, nici simulacrele
Ce se desfac din corpul sf`nt al zeilor
Çi vin, ca så vesteascå min\ii noastre
Divina lor frumse\e, n-o så po\i tu
Så le priveçti cu inima-mpåcatå."
(VI, 67-77, p. 334-335);
ca çi Epicur (X,135 - p. 501), Lucretius apreciazå condi\ia divinå drept \intå idealå a celei
umane, convertind teologia dogmaticå în teologie moralå, din moment ce în låcaçurile zeilor
domneçte pe deplin ataraxia, çi suger`nd, astfel, o afinitate: zei-oameni, între care n-ar exista
deosebire structuralå, ci numai gradualå:
"Så ne tråim ca niçte zei via\a ! "
("...dignam Diis degere vitam ")
(III, 323 - p. 154),
recomandå poetul filosof, indiferent de deosebirile de fire çi de obiceiuri ale oamenilor,
neînsemnate în fa\a acesui ideal; dupå ce, la începutul aceleiaçi cår\i, låcaçurile zeilor sunt
astfel descrise, însuçitå fiind filosofia çi stiin\a lui Epicur:
"Eu våd atunce toatå måre\ia
Çi paçnice locaçurile zeilor,
Pe care nu le clatinå nici v`ntul,
Nici nourii cu ploaia nu le udå,
Çi nici zåpada albå nu le-atinge:
Numai eternul cel senin le-acoperå,
Çi ele r`d în valuri de luminå.
Natura înså lor le då de toate
Çi pacea lor n-o tulburå nimica"
(III,18-24, p. 139-140).

73
 2.5. Marea epopee latină. P. Vergilius Maro. Eneida

Introducere
Aşa cum Ulise unea cele două epopei homerice, trecând dintr-una într-alta, Eneas,
eroul lui Vergiliu, leagă eposul latin de cel homeric, ba mai mult, transferă civilizaţia orientală
Occidentului european, conferindu-i în acelaşi timp valenţe de destin şi misiune exemplară în
istorie.
Eneas, protagonistul şi eponimul epopeii lui Vergiliu, apărea încă în Iliada, ca să nu
mai vorbim de întreg ciclul epic, cu o mitografie puternic conturată, pentru ca mai târziu,
peste opt secole, poetul latin să-l socotească demn de a fi fondatorul romanilor şi, în speţă, al
gintei Iulia.
Eneas apare în Iliada pentru prima dată în cunoscuta enumerare a neamurilor şi a
conducătorilor troieni:
„Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul
Hector, oşteanul măreţ. Subt el se oştiră bărbaţii
Cei mai viteji şi mai mulţi şi gata la luptă din suliţi.
Iar pe dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,
Al lui Anchise fecior şi al dalbei zeiţe Afrodita,
Zâna unindu-se-n văile Idei cu el, muritorul”.
(II, 805-810, trad. Murnu, p. 77)
Eneas participă, apoi, la cele mai însemnate fapte de arme ale troienilor: îl înfruntă pe
vajnicul Diomede (V, 167-340), de care este rănit, şi numai intervenţia zeiţei Afrodita, mama
sa, rănită ea însăşi de Diomede, îl scapă de moarte; Eneas se înşiruie, apoi, în pâlcurile
conduse de Hector (era al 4-lea în rând) către tabăra grecilor, pentru a le incendia corăbiile
(XII, 97-98); Eneas şi Hector, „vitejii cei mai aleşi la troieni”, încearcă în zadar să pună mâna
pe caii lui Ahile, răzleţiţi după uciderea lui Patrocle (XVII, 459-496); Eneas are tăria, în fine,
să-l înfrunte şi pe Ahile, dar este salvat şi de data aceasta de către un zeu, anume de către
Poseidon (XX, 156-352); pe de altă parte, Eneas era socotit sfetnicul lui Hector (XX, 459).
Cu toate că Homer nu se zgârceşte în a-i conferi lui Eneas epitetele cele mai alese care
să-i revele ascendenţa zeiască şi meritele lui incontestabile de luptător şi conducător, totuşi
desfăşurarea acţiunii epice a Iliadei ne prezintă un Eneas – personaj secundar (deuteragonistes),
eclipsat în permanenţă de faptele unor Ahile, Tidid Diomede, ale celor doi Aiax, ale lui Ulise,
Hector etc. Figura moderatului Eneas a plăcut, însă, grecilor „post-homerici”; aşa se face că un

74
poet din secolele VII-VI î.e.n., Stesichoros, scrie o „Cădere a Troiei” (Iliou persis), în care reia
datele despre Eneas, transformându-le în legendă; apoi Hellanicos din Lesbos (sec. al V-lea
î.e.n.) vorbeşte despre plecarea lui Eneas din Troia şi stabilirea lui în Tracia, unde întemeiază
cetatea Aineia; se susţine, însă, că Timaios din Tauromenium (sec. IV-III î.e.n.) este cel dintâi
autor care menţionează călătoria lui Eneas în Latium; iar din secolul al III-lea î.e.n. legenda
troianului Eneas pătrunde în literatura latină: Naevius (Bellum Punicum), analistul Fabius
Pictor, Ennius (Annales), Cato, Caesar, Varro, Dionysios din Hallicarnas 1 scriu despre eroul
troian Eneas, făcându-l fondatorul poporului roman.
Imaginea legendarului Eneas se putea zări, apoi, în unele sanctuare antice (închinate în
special Venerei), iar mai târziu învăţaţii greci care se ocupau de istoria Romei au găsit-o foarte
potrivită pentru întărirea cultului Penaţilor la Roma şi Lavinium; ulterior, mari familii romane,
printre care se citează frecvent gens Iulia, se socoteau coborâtoare din neamul troianului
Eneas, fiul zeiţei Venus.2
Aceasta era circulaţia legendei, când în anul 29 î.e.n. Vergiliu se hotărăşte să scrie
epopeea poporului său.
Pornind de la principiul filosofic al concentrării materiei epice, principiul enunţat după
cum se ştie încă de Aristotel (necesitatea alegerii unui episod limitat în timp şi spaţiu pentru a
conferi o desfăşurare puternică materiei epice), Vergiliu scrie o epopee în 12 cânturi, alcătuită
dintr-o „Odisee”, urmată de o „Iliadă”.

Acţiunea epică
Ordonarea materiei epice a Eneidei n-ar fi atins perfecţiunea dacă Vergiliu s-ar fi
limitat la o transcriere conştiincioasă a datelor legendei despre Eneas; dându-şi seama de
evoluţia literelor latine de la Naerius şi până la el, copleşit, pe de altă parte, de valoarea
literaturii greceşti reprezentată deopotrivă de homerismul clasic şi de alexandrinismul mai nou
şi rafinat, poetul latin realizează în epopeea sa un autentic „dialog al artelor şi ştiinţelor”.
Recursul la sursele literare propriu-zise (epopeea şi tragedia greacă clasică şi alexandrină, la
elegia lui Catul, la poemul lucreţian etc.), la cele filosofice (stoicismul – ca dominantă a
nivelului filosofic al epopeii sale, la doctrinele orfico-pitagoreice apoi), la cele plastice
(asemănarea dintre unele scene ale Eneidei cu diverse capodopere ale plasticii antice: să ne
gândim numai la grupul statuar „Laokoon” al rodienilor Agesandros, Athenodoros şi
Polydoros), la datele geografice, la tradiţiile marinăreşti etc., ori căutarea unor corespondenţe
de-a dreptul simbolice între evenimentele epice propriu-zise şi istoria romană, prin procedeul
savant al cronologiei inverse etc. – toate acestea conferă scrierii lui Vergiliu nota de „epopee

75
savantă”, de „epopee cultă”. Spre deosebire, însă, de alte scrieri similare, „culte”, Eneida lui
Vergiliu rareori îşi pierde prospeţimea şi farmecul estetic, deoarece talentul poetului latin
topeşte fiecare detaliu în ansamblul acţiunii epice, determinându-i locul de importanţă.
Acţiunea epică a Eneidei se desfăşoară în jurul a două mari părţi care polarizează, la
rândul lor, o mulţime de episoade şi detalii.
De altfel, poetul însuşi expune „subiectul” epopeii sale, înainte chiar de tradiţionala
invocaţie către Muză:
„Lupte vă cânt şi pe oşteanul ce-odată, din câmpii troianici,
Dus de meniri a sosit în pământul ital, la lavinii
Cei de pe mal. Îl zvârliră prin ţări şi pe-adâncuri întruna
Zeii, cât timp a ţinut mânia mâhnitei Iunone.
Patimişi-n lupte-a-ndurat, în Latium până s-aducă
Zeii troieni şi temeiuri să-şi pună cetăţii din care
Neamul latin a purces, poporul albanic şi Roma”
(I, 1-7 – trad. G. Coşbuc, ed. Stella Petecel, EU, Buc., 1980, p. 29-30,
traducere pe care o vom folosi în continuare).
„Rătăcirile pe mare ale lui Eneas” – aşa am putea numi partea I a epopeii lui Vergiliu,
un fel de „Odisee” mai concentrată şi, în acelaşi timp mai puţin dezinvoltă, dacă ţinem seama
că „destinul social şi istoric” al eroului îl urmăreşte peste tot.
Principalele momente ale „rătăcirilor” sunt:
- Flota troianului Eneas se îndepărta de Sicilia, gata să abordeze ţărmul italic atât de
dorit, când „mânia” Iunonei dezlănţuie o furtună care-i împrăştie pe troieni pe ţărmurile
libiene, unde sunt bine primiţi de regina Cartaginei, Dido.
- Într-un plan paralel, Venus, mama eroului, i se plânge lui Iupiter de prigoana Iunonei,
când tatăl zeilor îi dezvăluie secretele Destinului (c. I).
- Eneas îi povesteşte reginei „ultima noapte a Troiei”: retragerea grecilor pe insula
Tenedos, simulând plecarea acasă, stratagema calului de lemn, sfârşitul tragic al lui Lokoon;
faptele de arme ale lui Eneas; uciderea lui Priam de către Neoptolem, fiul lui Ahile; Eneas
voia să o ucidă pe Elena, când îl împiedică Venus, arătându-i că zeii au hotărât căderea Troiei;
lui Eneas nu-i rămâne altă cale decât fuga: el părăseşte Troia într-o imagine foarte cunoscută,
purtându-şi pe umeri tatăl şi ţinându-l de mână pe fiul său Ascaniu (Iulus), în timp ce soţia sa,
Creusa, rămasă în urmă, se destramă ca o umbră (c. a II-a).
- Rătăcirile pe mare: fondarea unei cetăţi în Tracia, Aeneada, eşuează din cauza unui
semn înfricoşător: când Eneas rupe nişte vlăstare de corn pentru a le pune pe altarul jertfei, de

76
pe acestea se preling stropi de sânge, iar glasul lui Polider îi reproşează eroului pângărirea
mormântului; un oracol de la Delos, interpretat greşit de către Anchise, îl determină pe erou să
se stabilească în Creta, dar izbucnirea unei ciume îi goneşte din nou pe mare pe troieni;
descumpănit, Eneas aude vorba „penaţilor de ţară”:
„... Este-un pământ – şi-l numesc Pământul Apusului grecii –
Locuri străvechi de mărire, vestite-n viteji şi-n ogoare;
Neamul oenotric prin veacuri acolo trăit-a; cei tineri
Astăzi Italia-i zic, pe-al domnului nume, Italus.
Asta ni-e ţara...” (III, 163-167 – p. 96);
cuvintele penaţilor sunt întărite de prevestirea Casandrei făcută cândva lui Anchise; în insulele
Strofade din Marea Ionică, harpia Celaeno îi prezice o foamete cumplită în Italia:
„... Voi spre pământul italic vă duceţi şi vânturi voi cereţi;
Voi veţi ajunge la port, ajunge-veţi malul italic,
Însă voi nu să vă-ncingeţi cu zid juruita cetate,
Până ce foamea grozavă şi-uciderea silnic-a noastră
N-o să vă facă să roadeţi de foame soioasele mese!” (III, 253-257 – p. 99-100);
prevestirea harpiei se va împlini (vezi VII, 112-129); la Actium, Eneas celebrează jocurile
troiene, iar în Epir îi întâlneşte pe Andromaca şi soţul ei de acum, Helenus; vâslind spre
Sicilia, troienii debarcă aci, înaintând, apoi, până spre muntele Etna, când dau de un grec,
Ahemenide, părăsit de Ulise în peştera lui Polifem – prilej pentru Vergiliu de a insera în
Eneida episodul unui ciclop bătrân şi neputincios; evitând Scila şi Caribda, Eneas ajunge în
cele din urmă în portul Drepan, unde-l pierde pe tatăl său Anchise; altă furtună îi aruncă pe
troieni pe ţărmurile africane ale reginei Cartaginei, Dido (c. a III-a).
- „Romanul Didonei”: regina se îndrăgosteşte pătimaş de fermecătorul troian, dragoste
întărită şi de dorinţa Iunonei de a-l îndepărta pe erou de ţinta sa şi de ţărmurile italice; un
pretendent autohton, Iarbas, îl roagă pe Iupiter care, nemulţumit de rătăcirile amoroase ale
favoritului său, îl trimite pe Mercur să-i reamintească misiunea sa; Eneas se pregăteşte de
plecare, Didona bănuieşte, apoi îl roagă să rămână, recurgând chiar la practici magice; Eneas
ridică pânzele şi, zărindu-i de departe pe mare pe troieni, Didona proferează blestemul:
„... De-i scris la limanuri s-ajungă
Omul acesta mişel, de-i scris să scoboare pe maluri,
Dacă-i dorinţa lui Iupiter asta şi-i ţintă menită,
El, strâmtorat cu război de-ndărătnice neamuri în luptă,
Peste hotare-alungat şi răzleţ de iubitul său Iulus,

77
 Milă să ceară-n genunchi, şi-ajutor, şi să-şi vadă fârtaţii
Morţi de-o nevrednică moarte şi, chiar şi cerşindu-şi o pace
Josnică, n-aibă nici zile senine, nici ţară să n-aibă,
Moară cu zile şi zacă lipsit de-ngropare prin şanţuri!
Asta mi-e ruga şi-o-nec, ca pe cea mai de urmă, în sânge.
Tyrii, deprindeţi-mi voi pe nepoţi şi pe cei ce veni-vor
Ură să-i poarte şi-aduceţi-mi oaselor mele ca jertfă
Ura de veci! Şi-nfrăţire cu dânşii să n-aibă Carthago!
Răzbunător de s-ar naşte oricine din oasele mele,
Care cu fier şi cu foc să gonească pe-ai Asiei roinici,
Azi şi de-a pururi şi-oricând mai găsi-se-vor braţe prin veacuri!
Maluri cu maluri în luptă şi valuri cu valuri să geamă,
Taberi cu taberi, şi-n veci să se bată şi ei şi nepoţii!”
(IV, 609-626 – p. 147);
Didona se sinucide, iar Iunona, făcându-i-se milă de ea, îi scurtează agonia (c. a IV-a).
- Revenirea în Sicilia: Eneas organizează jocuri funebre în amintirea tatălui său, timp
în care unele femei troiene dau foc corăbiilor pentru a nu mai rătăci pe mare; Iupiter, însă, la
rugămintea lui Eneas, sloboade o ploaie abundentă care stinge focul; totuşi, la sfatul umbrei
lui Anchise, Eneas fondează cetatea Acesta, numită aşa după numele eroului troian Acestes,
unde sunt lăsaţi femeile obosite de drum şi bătrânii; reluându-şi drumul, Eneas are vânt
favorabil din partea lui Neptun, dar Palinurus, cuprins de somn, cade în mare, înecându-se (c.
a V-a).
- Coborîrea în infern: Eneas, ajuns la Cumae, o roagă pe Sibilă să-i înlesnească
descinderea în lumea subpământeană; descoperă, apoi, „creanga de aur” pe care trebuia să i-o
ofere Proserpinei şi, însoţit de Sibilă, coboară în infern, unde sunt întâmpinaţi de monştrii care
păzesc intrarea; Sibila bolta afundă a Cocitului şi Stixul cu mlaştini; are loc o întâlnire
memorabilă: Palinurus care-i cere să-i îngroape corpul; alte întâlniri terifiante: Charon,
Cerberul – Sibila îl îndeamnă să aibă „sufletul tare”; valea plângerii: umbrele pruncilor
plângători, smulşi din viaţă, „cei osândiţi pe nedrept să moară”, sinucigaşii; „cei sfâşiaţi din
iubire” preced întâlnirea cu Didona, înconjurată acum de iubirea soţului ei Sicheu; ajung pe
urmă în lăcaşul marilor războinici (Tideu, Partenopeu, Adraste, Deifob); un alt element de
topografie a infernului: răscrucea drumurilor Eliseului şi al Tartarului înconjurat de Flegeton;
alte întâlniri: fruntaşii troieni, Orfeu, Museu, când Eneas, tulburat, zăreşte umbra tatălui său
care-i explică rânduiala infernului şi-i prezintă suita descendenţilor iluştri: Silvius, Proca,

78
Capis, Numitor, Silvius Aeneas, Romulus, Caesar şi „spiţa întreagă a lui Iulus”, Caesar
Augustus „mlădiţă de zeu”, cel va dura veacul de aur în Latium; pe urmă, Anchise îşi
îndreaptă privirea din nou către începuturile Romei, zărindu-i pe regi, familiile ilustre ale
Deciilor, Drusilor, apoi pe Torquatus, Camillus, Cato, Cossus, Cracchi, Scipioni, Fabricius,
Fabius Maximus Cunctator (apărătorul Romei în războiul cu Hanibal), toţi cei care vor
contribui la formarea supremaţiei politice a Romei:
„Tu să domneşti stăpânind ale lumilor neamuri, romane,
Asta ţi-e arta pe veci! Şi păcii să-i fii tu străjerul:
Cruţă pe cel umilit şi doboară pe cel îndărătnic!” (VI, 850-857) – versuri care
sintetizează „latinitatea” în ceea ce are ea mai specific şi în perspectiva destinului său istoric,
verificat în atâtea secole de civilizaţie, cultură şi capacitate de ordonare socială; la capătul
călătoriei sale, Eneas este îndrumat de către Anchise să plece din infern pe „poarta de fildeş”;
intră, apoi, în portul Caieta (c. a VI-a).
Episodul catabazei în infern din cartea a VI-a reprezintă un moment cvietiv înaintea
luptelor ce vor urma, un preambul care întăreşte drepturile istorice ale eroului, confirmarea
prin „ius” şi „fas” a preeminenţei sale în Latium şi, evident, se constituie ca o punte de
legătură cu partea a II-a a eposului vergilean.
Partea a II-a a Eneidei, considerată pe drept o „mică Iliadă” (de asemenea în 6 cărţi),
polarizează următoarele episoade:
- Sosirea troienilor în Latium este anunţată printr-o mulţime de fapte miraculoase şi
oracole.
- Primirea troienilor de către italici: Eneas trimite o deputăţie de o sută de oameni în
frunte cu Ilioneus la regele Latium-ului, Iatinus; Ilioneus expune motivele descinderii
troienilor în Italia:
„... Nici viscolul mării
Nu ne-a silit, cu furtuni, să ne-abatem spre laturea voastră,
Nici înşelaţi de vreun mal, şi nici nu pierdurăm cărarea.
Noi într-adinsul venim, cu sfatul obştirii, spre malul
Vostru goniţi din regatul ce-odată, la margini de lume,
Cel mai puternic a fost din câteva văzute de soare.
Rege, din Joe purcedem! Poporul troianic pe Joe
Are-l strămoş. Şi, purces din neamul lui Joe, cucernic
Rege pe-Aeneas avem; şi el ne trimise la tine.
Câte furtuni a stârnit turbata Mycene prin câmpii

79
 Idei, venind cu războaie, şi cât de-ndârjit Europa
Stat-a cu Asia-n de-a valma şi lume cu lume-n amestec,
Asta şi cei ce trăiesc despărţiţi de-adâncimile mării,
Cel mai din urmă pământ, o ştiu, şi pierduţii-n văpaia
Soarelui care-i încinge cu brâuri de flăcări, cu patru.
Noi, din potopul acela fugiţi pe pustiile-adâncuri,
Noi de-adăpost pentru zei te rugăm; şi un petec din maluri
Dă-ne şi bunul obştesc al tuturora: aer şi apă!
Nici nu vom face ruşine regatului vostru; şi-al vostru
Numene nu va scădea, nici binele da-l-vom uitării,
Nici cu părere de rău nu-ţi fi de pe urmele noastre.
Crede, pe soartă mă jur şi pe dreapta lui tatăl Aeneas
(Cea de temut în război şi cu soţii cea-n veci cu credinţă),
Multe popoare, dar multe – să nu ne priveşti peste umăr
Dacă venim cu frunzişul în mâni şi cu vorba rugată –
Dornice-au fost să le fim prietenoşi şi fârtaţi să ne aibă.
Însă puternicii zei ne meniră, cu sila poruncii,
Ca să ne-abatem la voi. De-aici e şi Dardan cu neamul
Şi-astăzi ne re-ntoarcem. Şi-aici ne zoreşte cu multă-ndemânare
Phoebus, la Tibrul tyrrhenic şi plinul de mlaştini Numicus ...”
(VII, 212-241 – p. 242-244);
convins, Latinus oferă mâna fiicei sale, Lavinia, lui Eneas, dar Iunona o cheamă din infern pe
Furia Allecto, o zeitate chtonică înfăţişată cu şerpi în păr, care-i strecoară Amatei, soţia lui
Latinus, şi lui Turnus, logodnicul Lavinei, o ură nedomolită împotriva troienilor; mai mult,
Ascaniu, la vânătoare, ucide un cerb crescut cu grijă de fiii lui Tyrrhus şi de fiica acestuia,
Silvia – faptă care ridică întreaga ţară împotriva troienilor; în încleştarea luptei cade întâiul
născut al lui Tyrrhus, în timp ce Furia Allecto zboară spre înălţimile zeilor pentru a o vesti pe
Iunona; cu toate acestea, mama zeilor o trimite în Tartar ca să nu-l supere pe Iupiter şi,
deoarece Latinus refuzase, deschide ea însăşi porţile templului războiului (c. a VII-a).
- Turnus ridică popoarele vecine împotriva troienilor.
- Eneas, sfătuit de zeul Tibrului, pleacă să-şi câştige aliaţi: Evandrus, regele arcadian,
i-l dă pe fiul său, Palas, în lupta împotriva latinilor, amintindu-i totodată că locuitorii cetăţii
Agila i-ar putea sări în ajutor fiindcă au fost jecmăniţi de Mezentius (c. a VIII-a).
- Venus îl roagă pe Vulcan să-i făurească fiului ei un scut, pe care să fie înfăţişată

80
istoria romană, proiectată în viitor prin acelaşi procedeu al cronologiei inverse (c. a VIII-a).
- În absenţa lui Eneas, plecat de data aceasta să ceară ajutorul cetăţilor etrusce, Turnus
încearcă să incendieze corăbiile troiene, dar la rugămintea Cybelei vasele sunt transformate în
nimfe.
- Episodul „Nisus şi Euryalus”, inspirat şi el din c. a IX-a a Iliadei: cei doi luptători
încearcă să străbată câmpul de luptă al rutulilor lui Turnus, pentru a-l chema pe Eneas, dar
sunt ucişi de călăreţii latini ai lui Volcens (c. a IX-a).
- Turnus asediază câmpul troian, făcând o mulţime de victime, dar troienii se
mobilizează şi Turnus scapă cu viaţă trecând înot Tibrul (c. a IX-a).
- Sfatul zeilor convocat de Iupiter, care nu vrea să intervină în luptă, ci lasă să se
împlinească destinul, cu toate că era rugat când de Iunona când de Venus; tatăl zeilor prevede
de asemenea războaiele punice şi trecerea Alpilor de către Hanibal.
- Reîntoarcerea lui Eneas, trecerea în revistă a trupelor care-l însoţesc, intrarea lui în
luptă, faptele de vitejie ale lui Palas, uciderea lui de către Turnus – nelegiuire care-l determină
pe Eneas să masacreze mulţi luptători latini.
- Dialogul din Olimp dintre Iupiter şi Iunona cu privire la Turnus care e sortit să piară.
- Furia războinică a lui Mezentius care, deşi rănit de Eneas, reintră în luptă fără să-i
pese de moarte, pentru a-şi răzbuna fiul, ucid de Eneas; reintrarea în luptă a lui Mezentius
echivalează cu o sinucidere; viaţa nu mai prezintă nici o însemnătate pentru el dacă fiul său nu
mai trăieşte; de aceea-l conjură pe Eneas să-l îngroape „cu băiatul alături” (c. a X-a).
- Funeraliile lui Palas şi jalea lui Evandru.
- Solii latini la Eneas cer o zăbavă pentru înmormântarea morţilor: acesta le reproşează
ruperea învoielii cu Latinus şi încrederea regelui în armata lui Turnus, când ar fi fost mult mai
bine pentru toţi să fi luptat numai Eneas cu Turnus; în numele latinilor vorbeşte bătrânul
Drances care-l asigură pe Eneas că va căuta să-l împace cu Latinus.
- Solia la Diomede: altă modalitate de a lega Eneida de epopeea homerică; în frunte cu
Venulus o solie latină este trimisă la Tidid Diomede, eroul războiului troian, care-l cunoştea
mai bine ca oricare pe Eneas, deoarece nu de puţine ori s-au găsit faţă-n faţă în iureşul luptei;
liniştit acum şi încărcat de ani, luptătorul de la Troia, ajuns la aceeaşi gnoză ca şi Ahile cel
întâlnit de Ulise în infern, le înşiră solilor caznele învingătorilor Ilionului, îndemnându-i:
„... Uniţi-vă dreapta-n frăţie
Până puteţi; dar de lupte cu el voi feriţi-vă neamul”
(XI, 291-292 – p. 381).
- Reînceperea ostilităţilor: Latinus şi Drances sunt convinşi, dar Turnus refuză

81
înţelegerea cu troienii; descrierea luptelor de cavalerie; faptele de vitejie ale Camillei, regina
volscilor, ucisă până la urmă de către Arruns, dar răzbunată de protectoarea ei, zeiţa Diana;
panica din tabăra rutulă; apropierea nopţii împiedică monomahia: Eneas-Turnus (c. a XI-a).
- Hotărârea lui Turnus de data aceasta de a lupta de unul singur cu Eneas este întărită
şi de iubirea lui pentru Lavinia: Idmon este trimis în tabăra troiană pentru a-l anunţa pe Eneas
că mâine în zori Turnus intră în luptă.
- Jurământul lui Eneas şi al lui Latinus consfinţeşte unirea celor două popoare din care
se va ivi poporul roman: în caz că învingător va fi Turnus, Eneas se leagă să se retragă la
„Evandru-n cetate” şi să n-aibă vreodată gând de răscoală, iar dacă
„... norocul fiind părtaş lui Aeneas în luptă
(Astfel precum o presimt şi poate voiesc-o şi zeii),
Nu să domnească troienii voiesc, pe latini înjugându-i,
Nu stăpânirea mi-o cer; ci-n pace şi-n legi deopotrivă
Ambele neamuri cu drag să trăiască-n frăţie de-a pururi.
Focul şi zeii vi-i las; iar socrul Latinus să ţie
Toată puterea de domn. Iar mie clădi-mi-vor troienii
Ziduri şi-oraşul durat Lavinia cheme-l pe nume”
(XII, 187-194 – p. 413).
- Episoadele luptei şi intervenţia nimfei Iuturna, sora lui Turnus, care-l înşală pe
augurul Tolumnius, determinându-l să arunce o suliţă în tabăra troiană, semnul reînceperii
ostilităţilor.
- Rănirea lui Eneas şi vindecarea lui de către Venus în timp ce Turnus făcea mulţime
de victime în rândurile troienilor.
- Motivul balanţei, împrumutat şi el din Iliada (VIII, 68; XXII, 208)
„Iupiter însuşi, acum, potrivindu-şi cântarul la cumpăn,
Sus îl ridică, punând feluritele sorţi la-ncercare:
Cine-i de trude-osândit şi plecat cu povara peririi?”
(XII, 723-725 – p. 435-436).
- Înţelegerea dintre Iupiter şi Iunona confirmă istoria grandioasă a noului popor ce se
va ivi, confirmă, de asemenea, mândria patriotică a latinului Vergiliu faţă de legendarii săi
strămoşi greci: tatăl zeilor îşi opreşte soaţa de la prigoana înverşunată împotriva troienilor,
consimţind la rugămintea acesteia:
„Fă nemutat al latinilor nume să steie de-a pururi;
Nici să n-ajungă troieni şi-nnoiţi să se cheme teucri,

82
 Nici să nu-şi schimbe grăirea, nici portul să nu şi-l prefacă!
Latium să stea şi pe veci să domnească bătrânii din Alba
Neamul romanic să fie clădit pe virtutea latină;
Troia căzu şi căzută cu numele-odată să fie” (XII, 821-827 – p. 440),
ba mai mult, întăreşte prin cuvinte proprii destinul singular al neamului ausonic în istorie:
„Aibă-şi ausonii pe veci şi graiul, şi datina ţării;
Numele fie cum e; şi, cu neamul cel mare-n amestec,
Piardă-se fiii troieni; şi credinţe şi datini adaug,
Astfel că-ntr-unu-i prefac pe toţi, într-un neam ausonic.
Cei ce veni-vor, nepoţii născuţi din amestec de sânge,
Neamuri de oameni şi zei vor întrece prin multul virtuţii:
Nu va fi neam mai gătit să-ţi aducă mărire, tu Iuno!”
(XII, 832-838 – p. 440-441).
- Ultimul episod: urmărirea şi înfrângerea lui Turnus; Eneas era pe punctul de a-i
asculta ruga şi a-l înapoia rutulilor, când vede cingătoarea lui Palas strălucind la brâul lui
Turnus, şi-n numele acestuia-l ucide fără ezitare (c. a XII-a).
Epopeea se termină brusc cu această secvenţă, se zice că din cauza morţii autorului,
căci acţiunea epică trebuia să meargă mai departe, cel puţin pentru cititorii antici, decât
uciderea lui Turnus; ordonarea materiei epice se sfârşeşte într-o „arhitectură” impecabilă,
absolvindu-l pe autor de a mai face alte consideraţii.

Originalitatea lui Vergiliu

Vergiliu încearcă să reediteze în cultura latină acel summum de valori care era epopeea
homerică, apărută cu opt secole înainte. Înscriindu-se de la început şi hotărât în cunoscuta
„campanie latină” a lui Augustus, Vergiliu înlătură, cel puţin pentru o vreme, complexele şi
obsesiile literaţilor romani în faţa superiorităţii literaturii şi culturii greceşti; strigătul lui
Properţiu la vestea apariţiei epopeii latine: „Cedite Romani scriptores, cedite Grai / Nescio
quid maius nascitur Iliade (Daţi-vă la o parte scriitorii romani, daţi-vă la o parte grecilor /
Ceva mai mare decât Iliada s-a născut)” confirmă ceea ce spuneam mai sus.
Învăţaţii antichităţii au făcut risipă de erudiţie pentru a identifica toate influenţele
homerice asupra lui Vergiliu, traducerile mot-à-mot, traducerile literare, clişeele, concepţiile
literare-estetice, omologiile de tot felul etc.
Şi de atunci, din antichitate şi până astăzi, cumpăna valorii artistice – ca să folosim o
comparaţie frecventă în cele două eposuri vechi – înclină mereu spre Homer.

83
 Totuşi, autorul Eneidei se îndepărtează considerabil de Homer şi de întreaga tradiţie
epică de dinaintea lui.
Aceasta, înainte de toate prin ineditul concepţiei sale epice. Astfel, Vergiliu este, aşa
cum am spus, un erudit; viziunea sa asupra lumii şi vieţii este fără doar şi poate lipsită de
spontaneitatea homerică a transpunerii în cuvânt şi expresie figurată, dar câştigă în schimb în
ceea ce priveşte consecvenţa şi seriozitatea cu care prezintă misiunea exemplară a
protagonistului său.
Vergiliu are, apoi, intuiţia de a răspunde ideologiei Principatului, actualizând în
permanenţă imensul material epic, fie prin procedeul cronologiei inverse, fie prin alegorizarea
epocii augusteice, fie prin corespondenţele de tot felul care uneori merg până la simbol, 3 fie
prin profeţiile încărcate de semnificaţii istorice.
Toate aceste procedee eroice vor fi făcut, desigur plăcere cititorilor avizaţi ai poemului
lui Vergiliu, dornici să-i recupereze şi să-i identifice corespondenţele şi paralelismele.
Pe de altă parte, Vergiliu îşi concepe poemul ca având un pronunţat caracter social.
Poate că accentuând socialitatea poemului său, Vergiliu s-a îndepărtat de legile homerice ale
epicului pur: „Nici un personaj nu e mai epic decât Ahile, tipul forţei fizice. În nişte vremuri
mai civilizate şi mai spiritualizate, conceptul etic se substituie celui estetic. Atunci apar eroi
ca pioşii Enea şi Coffredo” – scrie Francesco de Sanctis.4
În schimb, „societatea” existentă în Eneida, deşi contemporană celei homerice sau
imediat următoare, este mult mai închegată, mai fixată în cadrele ei religioase, etice, istorice
chiar, încât ai impresia că lumea Eneidei este lumea contemporană a lui Vergiliu. Desigur,
actualizarea materiei epice despre care am vorbit mai sus i-a permis poetului latin să confere
epopeii sale acest pronunţat caracter social: dacă ar fi să ne referim numai la prezicerile lui
Anchise ori la scenele de pe scutul lui Eneas, şi ar fi destul. Socialitatea pronunţată a eposului
vergilian derivă (şi apoi este congruentă) din misiunea exemplară a protagonistului: după
năruirea Troiei, lui Eneas i se profilează clar înaintea ochilor destinul istoric şi moral; de acum
înainte, orice experienţă a sa, orice legătură cu realitatea, cu „lucrurile”, cu „natura rerum”
este confruntată cu destinul său şi validată numai dacă se asocia acestuia.
O componentă de bază a ethos-ului lui Vergiliu şi anume, afectivitatea, preferinţa lui
pentru aspectele reflexive, delicat-melancolice ale existenţei, marchează de bună seamă
scrisul său şi se constituie, la rândul ei, ca o componentă majoră a eposului său. O puternică
emotivitate stă la baza selectării şi ordonării materialului epic; pe de altă parte, poezia
amintirii delicate şi a melancoliei caracterizează fiecare episod al Eneidei: „sunt lacrimae
rerum” – afirmă la un moment dat poetul, implicând istoria ca fapt uman, ca acţiune, în

84
aceleaşi coordonate ale sensibilităţii.
„... Folosind din plin ştiinţa şi bunul gust, Vergilius îndeplinise condiţiile majore ale
epopeii: amploare în naraţie, măreţie eroică, interes naţional. Dar Eneida n-ar fi scăpat de
răceala pe care o degajă orice operă de acest fel când nu se sprijină pe un „sentiment epic”
colectiv (ca Ramayana în India, poemele homerice, „chansons degeste”, „romanceros” şi
Divina Comedie în Evul Mediu), dacă Vergiliu n-ar fi impregnat-o cu toată sensibilitatea sa,
morală şi emotivă” – scrie J. Bayet.5
Puternica emotivitate care învăluie poemul lui Vergiliu conferă în planul umanului, al
personajelor lui alese, lui Eneas în speţă, acea virtute clasică a comprehensiunii, a capacităţii
de înţelegere a fiecărui ins, chiar dacă acesta este un învins; revenind la istorie şi la misiunea
exemplară a romanilor în istorie observăm că înţelegerea, comprehensiunea a permis acestora,
ca nici unui alt popor antic, formarea altor popoare („latine”), latinizarea prin limbă,
civilizaţie şi cultură.
Iată un episod elocvent al capacităţii simpatetice şi în acelaşi timp de transmitere a
simţirii la Vergiliu: este vorba despre plângerea mamei lui Euryal, când zăreşte capul fiului ei
înfipt într-o suliţă de către rutulii lui Turnus, ea care, singura dintre femeile bătrâne, a refuzat
să rămână în Sicilia şi şi-a urmat fiul:
„... Vestea-ntr-aceea zburând prin mult-îngrozita cetate,
Zbuciumă piepturi şi-aleargă la jalnica mamă, vestindu-i
Unde-i Euryal. Şi gheaţă prin carnea-i pătrunse, prin oase;
Scapă şi fusul din mâni, sărmana, şi-i lunecă tortul.
Iese şi-aleargă pe drumuri cu nemaigrăită bocire,
Părul şi-l smulge şi ţipă nebună şi suie pe ziduri;
Suliţi pe zid şi primejdii şi-oşteni şi nimic ea nu vede,
Nemărginitul văzduh îl zguduie-mplându-l cu plânset:
„Fiule, -aşa mi te văd? Tu, sprijin târziilor zile!
Suflet tu cum ai avut să mă laşi pustiită în lume?
Crudule! Dacă ţi-a fost să te-arunci într-atâtea primejdii,
Ah, la plecare măcar un cuvânt să fi zis amărâtei
Mame! Tu-n ţară străină, la câinii latinici
Zaci de mâncare pe câmp! Şi nici să-ţi petrec eu sicriul,
Ochii măcar să-ţi închid şi să-ţi spăl trupuşorul de sânge,
Nici să te-mbrac în vestmântul la care şi ziua şi noaptea
Biata cusut-am, uitând la cusut neputinţele vârstei!

85
 Unde s-alerg? În ce mal zac oasele tale-azvârlite?
Unde-mprăştiatul tău trup? Atâta mi-aduci tu din tine?
Doamne; de-aceea-ţi urmai, ticăloasa, prin ţări şi pe-adâncuri?
Dacă vi-e milă, rutuli, îndreptaţi-vă fierul încoace,
Arcul spre mine, curând; şi pe mine, dintâi, şi cu toţii;
Ei milostiv măcar tu, părinte din ceruri, şi-azvârle-mi
Fulgere-n cap şi răstoarnă-l de-aici în adâncuri de Tartar!
Pentru că nu ştiu alt chip să-mi curm ticăloasa trăire!”
Plânsetul ei străbătut-a prin inimi; şi-n juru-i se face
Gemet şi-aprinşii bărbaţi înlemnit-au cu mâna pe suliţi.
Dacă-au văzut-o-ntr-atâta gemând ...”
(IX, 469-496 – p. 320-321)
Vergiliu, „în fond e un sentimental, cel dintâi sentimental, părintele tuturor
romanticilor care vor veni – scrie N. Iorga.6 Prin el sufletul omenesc cutează nu numai a simţi,
dar a spune că simte, a se mândri, de aceea că poate simţi. Aeneas poate, ce e drept, să ucidă,
răzbunător, pe cine se roagă, să trimeată în moarte pe frate după frate. Dar odată lângă el a
fost marea iubire a Didonei – prima „amoroasă”, până la smulgerea vieţii părăsite. Ea a iubit
adâns pe Sicheu, dar văduva tânără se leagă de nobilul străin cu o simţire pe care n-au
cunoscut-o grecii, o mollis flamma, care a înrâurit sentimentalitatea vremurilor”.
Atmosfera marcat sentimentală a poemului lui Vergiliu, seriozitatea cu care poetul
priveşte lumea şi viaţa, comprehensiunea faţă de semeni exclud manifestările satirice şi
apropie eposul vergilean de modalitatea elegiacă a comunicării poetice. Aşa cum scrie J.
Bayet,7 „Vergiliu a ştiut mai ales să facă să radieze aproape pretutindeni în poem imensul lui
dar de a câştiga simpatia. Astfel se însufleţesc, printr-un cuvânt, printr-o simplă sugestie, cele
mai fugitive personaje, scenele şi chiar peisajele cele mai convenţionale. Alexandrinismul
îngăduia poetului epic să intervină când şi când în povestire. Sufletul lui Vergiliu însă e mereu
prezent, şi ecourile sensibilităţii lui se prelungesc aproape fără sfârşit. Orice umanitate se
poate recunoaşte în acest poem”.
O altă notă de originalitate, propriu-zis „reforma” 8 pe care o face Vergiliu în istoria
epicităţii, ne este dată de antropologia sa ficţională.
Concepţia lui Vergiliu despre om şi despre sensibilitatea etico-psihică este mult mai
evoluată decât concepţia lui Homer, corespunzând unui apogeu de civilizaţie. Niciodată un
erou homeric nu va ieşi din orbita morală determinată de constanta vieţii, a legăturii cu
realitatea cu „natura”; în schimb, Eneas este încercat de nenumărate ori de crizele sale morale,

86
de crizele de conştiinţă, de năzuinţa de a-şi restructura viaţa, de a realiza o palingeneză.
„Raportul pe care Eneas îl stabileşte cu realitatea se întemeiază în toate cazurile pe un
fapt de conştiinţă” – scrie Salvatore Sattaglia.9
Un exemplu ilustrativ dintre nenumărate altele îl constituie „romanul iubirii” dintre
Eneas şi Didona şi semnificaţia simbolică a acestuia, prin procedeul cronologiei inverse, cu
referire la rivalităţile viitoare dintre Roma şi Cartagina.
S-a spus pe drept cuvânt că „Ulise îl întruchipează pe omul biologic, iar Eneas
personifică fiinţa morală”.10
Uliseismul aventuros, gratuit în felul lui, este depăşit în Eneida lui Vergiliu.
„În povestirea romanescă a Odiseii, lumea sfârşeşte prin a rămâne intactă şi imobilă.
În Eneida, dimpotrivă destinul se transformă în istorie şi civilizaţie, şi acestea sunt conduse de
ideea de progres şi universalitate” – scrie Salvatore Battaglia.11
De aci, dimensiunea universală a personajului lui Vergiliu, căci în gândul şi fapta lui
Eneas se întrevăd valori spirituale superioare celor homerice, chiar dacă arta transfigurării
acestora în textul poetic nici nu poate fi comparată cu marea artă a lui Homer: „Eneida ne
sugerează o viziune de un nivel mai înalt, în comparaţie cu poemele homerice, chiar şi în
raport cu interpretarea realităţii istorice şi morale. Valorile spirituale elaborate de poemul lui
Vergiliu depăşesc cu mult mai mult ceea ce este comun decât marea epică grecească” – scrie
de asemenea Salvatore Battaglia.12 Iar poetul şi eseistul englez T.S. Eliot disocia în aceeaşi
manieră caracteristica epicii vergileene faţă de cea homerică: „... Dacă ne referim la substanţă,
Enea e antiteza atât a lui Ahile cât şi a lui Odiseu. În măsura în care e eroic, e eroic ca un
prototip al Fugarului, al omului care fuge dintr-o cetate şi dintr-o comunitate distrusă, ai cărei
puţini supravieţuitori, cu excepţia grupului său, sfârşesc ca sclavi ai grecilor. Lui nu aveau să i
se întâmple, ca lui Ulise, aventuri stranii şi fascinante şi întâlniri întâmplătoare de dragoste
care să nu lase nici o urmă în sufletul acelui rătăcitor. În sfârşit, nu avea să se întoarcă la
căminul său scump pentru a-şi regăsi fiul, câinele, servii, aşteptat de o soţie exemplară.
Parabola lui Enea se termină cu un nou început; şi întreaga lui peregrinare se va realiza în
folosul generaţiilor viitoare ... Enea e în mod eminent un om al destinului, deoarece de el
depinde viitorul Occidentului. E vorba de o opţiune care nu poate fi explicată; e o sarcină, o
răspundere mai curând decât un motiv de glorie personală”.13
Eroul favorit al lui Vergiliu nu mai este purtătorul forţei fizice achileene (fortitudo), ci
al fermităţii şi constanţei, al tăriei morale şi al „pietăţii”.
Pietas – o noţiune specific vergileană, întru totul inedită faţă de gândirea homerică,
noţiune care izvora din Ideologia Principatului şi, de bună seamă, corespunde afinităţilor

87
elective ale poetului.
Iată determinantele conceptului vergilean de „pietas”:
a) pacifismul, mai întâi; purtătorul pietăţii nu este un războinic înverşunat; el recurge
la arme numai în „situaţii limită”; de aci şi semnificaţia absenţei lui Eneas în momentul
declanşării ostilităţilor dintre italici şi troieni, preocupările sale din acele clipe fiind exclusiv
paşnice, anume, misiuni diplomatice, delimitarea teritoriilor, interpretarea profeţiilor etc.;
intervenţia sa în luptă este cauzată doar de călcarea jurământului de către Turnus; o spune, de
altfel, foarte limpede el însuşi, făcând distincţie între dorinţa de pace a poporului şi
comportamentul agresiv al lui Turnus:
„... Care nevrednice soţii, o latini, mi vă-ncurcă-ntr-atâta
Vrajbă-a luptării? De ce vă feriţi să trăim în frăţie?
Morţilor pacea de veci şi repaos periţilor voştri
Cereţi acum; eu cu drag şi viitor pacea le-aş da-o.
N-aş fi venit, de-mi aveam locuinţă-ntr-un loc şi-aşezare.
Nici cu latinii eu n-am început războire. Dar însuşi
Regele rupt-a frăţia-ncrezându-se-n oastea lui Turnus”.
(XI, 108-114 – p. 375)
b) comprehensiunea – a doua componentă de bază a conceptului de „pietas”; Eneas
este un devotat al cauzei şi misiunii sale în istorie; încercat de nenumărate ori de suferinţă şi
durere, cauzate atât de oameni cât şi de zei, iese, însă, totdeauna întărit şi înţelept din
asemenea încercări; el întâlneşte suferinţele altora şi le alină; devotamentul său merge
până-ntr-acolo încât îşi exprimă respectul şi faţă de prigonitoarea sa, zeiţa Iunona, pe care
până la urmă o îmblânzeşte.
Conceptul de pietas pe care-l întruchipează Eneas îi permite lui Vergiliu anticiparea
unei „psihologii a profunzimii” şi, ca stare, determinarea mai bogată şi mai verosimilă a
personajului din punct de vedere moral-psihologic.
Pe de altă parte, „pietatea” îl detaşează superior pe Eneas faţă de ceilalţi eroi vergileeni
şi nu de puţine ori şi faţă de comportamentele zeeşti (Iunona, bunăoară). De asemenea,
pietatea eroului favorit al lui Vergiliu atenuează tragismul mitului ausonic dezvoltat în Eneida
şi conferă, în schimb poemului valenţe de dramatism modern. Din această cauză, modalitatea
conturării personajului Eneas relevă o concepţie epică superioară care venea, desigur, dintr-o
civilizaţie superioară în care locul omului în univers şi istorie, cum şi relaţiile lui cu semenii
erau socotite a fi coordonate fundamentale.
Iată de ce, în fine, Eneas al lui Vergiliu uneşte mentalităţi şi psihologii, uneşte

88
civilizaţii, uneşte Orientul cu Occidentul.
Lumea lui Vergiliu este subordonată acestui concept superior; căci celelalte personaje,
cu toate că par a descinde direct din lumea homerică, sunt aduse în situaţia recunoaşterii
superiorităţii noului concept vergilean.
Turnus, mai întâi; reprezentantul virtuţii fizice, homerice, nu este Eneas, ci Turnus, un
al doilea Ahile – personajul cel mai bine determinat de către Vergiliu; căci el are calităţi fizice
deosebite (tinereţe, frumuseţe, forţă şi vitejie), calităţi morale alese (curaj, devotament, voinţă
fermă, capacitatea sacrificiului suprem), cum şi trăsături specific romane: nobleţe, ştiinţa
conducerii oştenilor şi a interpretării semnelor divine; ceea ce-l defineşte şi în acelaşi timp îl
pierde este lipsa lui de „pietas”; această carenţă îl apropie de tipul tiranului şi, ca atare, de
soarta acestuia: moartea, nu înainte de a fi părăsit şi de zei, căci înaintea morţii, Turnus
agonizează.
Un alt tip de erou în care se iveşte coliziunea dintre pietas şi fortitudo este Mezentius,
un tiran etrusc, „contemptor divum” („dispreţuitor al zeilor”); Mezentius nu se încrede în
nimeni altul decât în forţa sa fizică neobişnuită, căci pentru el „zeul” este „dreapta sa şi
sabia”; ajunge, însă, înaintea forţei înţelepte a lui Eneas, iar moartea sa, pe care şi-a căutat-o
cu tot dinadinsul după ce-şi pierduse în luptă fiul, pe Lausus, devine o redempţiune, o
ispăşire.
Mai anevoie s-ar putea găsi o confirmare a superiorităţii conceptului de pietas în
abandonarea Didonei de către Eneas, de pildă, în afara tezei propriu-zise a lui Vergiliu despre
misiunea istorică a eroului său; nici în episodul iubirii, Eneas nu-şi permite un moment de
uitare şi de abandon, iar pietatea şi înţelegerea sa s-ar părea că se justifică numai în raport cu
mandatul divin; din acest punct de vedere, episodul Didonei este un moment de iubire galantă,
aşa ca la elegiacii contemporani poetului, căci nici pe departe nu s-ar putea vorbi de vreun fior
metafizic al poeziei de dragoste la Vergiliu, cu toate că, aşa cum am spus, el a contribuit mult
la îmbogăţirea sensibilităţii europene; peste veacuri, un alt poet, Pierre Corneille, îşi va scoate
protagonistul dintr-o dilemă asemănătoare „onoare şi iubire”, fără a ignora o clipă măcar
sentimentul de iubire (căci puse faţă-n faţă iubirea şi onoarea în cunoscutul monolog al Cid-
ului din actul I, scena a 7-a, sfârşesc nu prin a se constitui într-o ierarhie valorică în care pe o
treaptă superioară s-ar afla onoarea, întrucât derularea acţiunii ne dovedeşte că onoarea
eroului îşi trage seva din iubire, dar iubirea este întărită de sentimentul onoarei, al datoriei); în
fine, Didona este condamnată şi pentru că a comis un hybris, întrucât în excesul ei de pasiune
uită de măsură şi de destin, cufundându-se în „furor”.

89
 Concluzii
Cum s-a putut vedea din prezentarea acţiunii epice, celelalte personaje se definesc în
funcţie de conceptul de pietas – de fapt principala notă a originalităţii lui Vergiliu şi a reformei
sale în istoria şi structurile genului epic. Nici o altă epopee ce se va scrie de aici înainte nu va
putea face abstracţie de „reforma” poetului latin.
Ce e drept, prefigurări ale vergileanului concept de pietas s-ar putea dovedi la
unele personaje homerice, la Hector bunăoară, ori chiar la „mult încercatul Ulise”: să ne
amintim numai de scena temperării bucuriei doicii Euricleia la vederea mormanelor de
cadavre ale peţitorilor:
„... Taci, doică, şi te bucură în tine
Dar nu mai chiui, că nu-i a bine
Să te mândreşti cu moartea unor oameni.
Că lor le puse capăt doar ursita
Ce-a fost de sus şi-a lor nelegiuire,
Că nu cinsteau pe nici un om din lume,
Nici bun, nici rău, apropiat de dânşii,
Şi deci din mişelia lor muriră
Aşa de crud...” (XXII, 499-507 – trad. Murnu, ed. 1956, p. 440),
în care protagonistul celei de-a doua epopei homerice ar manifesta ceea ce grecii antici
numeau „theoudeia”, adică teamă faţă de zei, pietate.
Dar toate acestea erau prefigurări doar ale atât de specificului concept vergilean de
pietas.
Influenţa concepţiei vergileene despre om şi despre locul său în univers şi istorie a
avut, astfel, o influenţă imensă în formarea mentalităţilor moderne ale Europei, congruentă
fiind altor filozofii care şi-au găsit disponibilitatea necesară în acest timp.
Influenţa poetului latin a fost, însă, considerabilă şi în istoria epicităţii: să ne referim
doar la un exemplu ilustru:
„Poet divin, lumină fără moarte,
m-ajute-n grai iubirea-n veci fierbinte
cu care pururi ţi-am citit din carte.
Tu mi-eşti maestru şi tot tu părinte,
şi de-s vestit, tu m-ai deprins, cu-a tale
să-ncheg în vers maestrele cuvinte” – îi agrăieşte Dante (Infernul I, 82-87 – trad. Eta
Boeriu, p. 13), într-un elogiu care semnifică, aşa cum aprecia E.R. Curtius „pecetluirea

90
alianţei pe care Evul Mediu latin a realizat-o între Antichitate şi lumea modernă ...
Conceperea Commediei se bazează pe un contact spiritual cu Virgiliu. În cadrul literaturii
europene există puţine fenomene care s-ar putea compara cu această întâlnire. Reînvierea lui
Aristotel în secolul al XIII-lea a fost o operă de generaţii şi s-a înfăptuit în lumina rece a unei
cercetări abstracte. Reînvierea lui Virgiliu de către Dante este ca lumina unui arc voltaic care
leagă două suflete mari. Tradiţia spiritului european nu cunoaşte o altă situaţie atât de
impresionantă înălţime, gingăşie şi rodnicie. Este întâlnirea celor doi latini de valoare
supremă”.14
De altfel, Vergiliu însuşi adoptă un topos al epocii, în exclamaţia simpatetică la
vederea destinului tragic al celor doi prieteni, epifonem care inculcă, aşadar, şi conştiinţa
omului de geniu, a perenităţii operei sale:
„O, fericiţi amândoi! Să poată cântările mele,
Nimeni şi-n veci n-ar uita pomenirea cea vrednică-a voastră,
Cât va domni-n Capitol, pe vecinica stâncă, poporul
Romei şi tatăl roman cârmui-va popoarele lumii!”
(IX, 443-446 – p. 319).

Note bibliografice
1. Cf. J. Perret, Les origines de la légende troyenne de Rome, Paris, 1942.
2. Cf. J. Bayet, Literatura latină, trad. de G. Creţia, EU, Buc., 1972, p. 328.
3. Cf. M. Pokrowski, L’Enéide de Virgile et l’histoire, în REL, V, 1972, p. 169-181.
4. apud Salvatore Battaglia, Mitografia personajului, trad. de Al. George, EU, Buc.,
1976, p. 19 (notă).
5. op. cit., p. 340-341.
6. Evocări din literatura universală, ed. îngrij. de liliana Iorga-Pippidi, EU, Buc.,
1972, p. 19.
7. op. cit., p. 341.
8. termenul aparţine lui Salvatore Battaglia, op. cit., p. 25.
9. op. cit., p. 25.
10. Salvatore Battaglia, op. cit., p. 26.
11. Salvatore Battaglia, op. cit., p. 26-27.
12. op. cit., p. 27.
13. apud Salvatore Battaglia, op. cit., p. 27-28 (notă).
14. Literatura europeană şi evul mediu latin, trad. de A. Armbruster, EU, Buc., 1970,

91
p. 417.

2.6. Oda horaţiană

Introducere
Opera horaţiană, măsură a lirismului latin, poate fi analizată în funcţie de următoarele
modalităţi de comunicare, agreate de poetul însuşi:
- lirismul odelor şi al epodelor (epodele cu conţinut liric);
- satiricul epodelor (epodele cu conţinut satiric) şi al satirelor propriu-zise;
- didacticul epistulelor.
Dintre acestea trei, cea care instituie lirica latină peste veacuri este oda, „carmen” –
cum a numit-o Horaţiu însuşi; căci oda (carmen) a definit mai cuprinzător decât celelalte
modalităţi de comunicare poetică talentul lui Horaţiu şi locul lui într-o istorie a genului şi a
structurilor lirice universale.
Asupra odei horaţiene vom zăbovi în paginile următoare.

Concepţia lirică horaţiană

De nenumărate ori poetul latin îşi motivează el însuşi demersul liric, încât se poate
desprinde o concepţie lirică horaţiană, ale cărei teze principale sunt următoarele:1
1. Preeminenţa pe care şi-o arogă poetul în mişcarea lirică latină: Horaţiu se
conformează, astfel, tradiţiei helenistice, considerându-se un inventator, şi numindu-se ca
atare: primus sau princeps.
2. Novitas – elementul de noutate constă în conţinutul tematic; Horaţiu este conştient
de iniţiativa sa în lirica latină, afirmându-şi nu fără mândrie independenţa faţă de izvoarele
greceşti: dacă s-a inspirat din lirica unor Sappho, Arhiloc şi Alceu etc., îi depăşeşte pe toţi prin
„res”, prin subiectul odelor sale, căci totdeauna când vorbeşte despre el însuşi ca poet liric,
Horaţiu are grijă să-şi sublinieze calitatea de poet latin:
„... Dicam insigne, recens, adhuc
indictum ore alio ...”
„... Eu, de nici o gură încă
îngânate, versuri nouă şi sublime voi cânta ...” (trad. D.C. Ollanescu, în vol. Horatius,
Opera omnia, ed. M. Nichita-Tr. Costa, EU, Buc., 1980, p. 237 – ediţie pe care o vom folosi
în continuare).
„... princeps Aeolium carmen ad Italos

92
 deduxisse modos ...”
„... că întâiul eoliana armonie
în cânt latin am mlădit-o ...” (trad. N.I. Herescu, p. 249).
3. Inspiraţia din istoria contemporană şi anume: cântarea faptelor lui Cezar, în aceasta
constă propriu-zis noutatea liricii sale.

Influenţe receptate2
1. Principalul model liric al lui Horaţiu este Alceu. Motivaţia alegerii lui Alceu ca cea
mai de seamă sursă lirică a lui Horaţiu este următoarea:
a) Alceu era un continuator al lui Arhiloc, datorită menţinerii componentelor majore, de
gravitate şi seriozitate în care este prezentat individul în societate; elementele acestea de gravitate
constau explicit în caracterul civic mai accentuat al lui Alceu decât la ceilalţi lirici greci.
În oda I, 32, închinată „Lirei”, Horaţiu aduce un elogiu liricii lui Alceu, datorită
conţinutului mai grav, mai aproape de substanţialitatea vieţii:
„Poscimus, si quid vacui sub umbra
lusimus tecum quod et hunc in annum
vivat et plures, age, dic Latinum
barbite carmen,

lesbio primum modulate civi,

qui ferox bello...”

„Te poftesc, cândva dacă eu la umbră

m-am jucat în tihnă cu tine, liră,
zi un cânt latin care-acum şi mulţi ani
să dăinuiască.
tu, strunită-ntâi de bărbatul lesbic
aprig în război...” (trad. Conat. I. Niculescu, p. 125).
În oda II, 13, Horaţiu face o paralelă între cei doi poeţi lesbici, Sappho şi Alceu,
considerându-se el însuşi mai apropiat de Alceu decât de Sappho: poetul era cât pe-aci să
ajungă în infern, datorită unui copac care era să-l strivească; acest accident este luat drept
pretext pentru a-i vedea aici pe cei doi poeţi greci şi a încerca o ierarhizare valorică a acestora
din punctul său de vedere:

93
 „Aproape-am fost să văd al Proserpinei
regat întunecat, pe Eac în jilţ,
locaşuş celor buni deoparte
şi pe Sappho suspinând pe coarde

eolice de fetele ţării ei,

pe tine, – Alceu, cu plectru-aurit cântând
mai plin necazurile grele
trase pe mări, în exil şi-n lupte!

Cuvântul lor, de sfântă tăcere demn,

l-admiră umbre, însă războaiele
şi soarta ce-au avut-o tiranii
umăr la umăr le soarbe gloata...” (trad. Const. I. Niculescu, p. 163).
b) A doua motivaţie a apropierii lui Horaţiu de lirica alcaică ne este dată de ansamblul
tematic al liricii lor: împletirea dintre poezia „gravă”, social-politică şi oda lejeră, „iocosa” –
notă atât de caracteristică creaţiei lui Horaţiu.
Tot în oda I, 32, Horaţiu îşi exprimă admiraţia faţă de poetul care
„aprig în război, care chiar în lupte
sau abea legându-şi de ţărmul umed
nava trudită,
îi voi cânta pe Liber, pe Muze şi pe
Venus, pe copilul ce-i stă alături
veşnic şi pe Lycus cu ochi frumoşi şi
negri ca părul”.
c) În al treilea rând, orientarea lui Horaţiu către poezia clasică greacă şi în special către
lirica alcaică izvora şi din considerente social-politice generale, anume, când călătoresc în
Grecia pentru studii, tinerii romani (printre care şi Horaţiu) vin în contact mai întâi cu operele
ajunse de mult timp clasice: epopeea homerică, tragedia, lirica etc.; interesant este că aceste
opere care nu se mai bucurau în Grecia învinsă de succesul repurtat odinioară vor găsi la
tinerii romani cea mai mare audienţă; de asemenea, imigranţii greci la Roma, un Panetius, un
Posidonius sau un Antiochus au sesizat specificul gustului literar al latinilor şi au cultivat cu
precădere, din aceste motive, operele clasice greceşti.
Un istoric al filosofiei, Olof Gigon, într-o observaţie pătrunzătoare, susţine că „ideile

94
şi formele literare în epoca de modernizare a literaturii latine sunt idei şi forme care pentru
greci erau de mult depăşite. Chiar poezia lui Horaţiu, cu tot modernismul ei şocant pentru cei
mai mulţi dintre contemporani, nu este în fond decât o reactualizare a lesbianismului deja
desuet la greci”.3
Inexorabila „dignitas Romana” impunea, pe de altă parte, receptarea tot a autorilor
greci clasici, mult îndepărtaţi în timp de autorii greci contemporani, care, pentru că făceau
parte din ceata învinşilor, nu meritau decât dispreţul învingătorilor.
„Literatura greacă mai veche trebuia aureolată în vederea justificării grecizării culturii
latine. Celei contemporane trebuia să i se aplice teoria nouă a decăderii, explicându-se astfel
şi cauzele care au făcut ca Grecia să fie cucerită de romani”.4
2. A doua sursă de inspiraţie a liricii horaţiene o constituie poezia elenistică, având
două categorii tematice majore, anume: viaţa publică şi viaţa particulară.
a) Viaţa publică: caracterul monarhic şi necesitatea susţinerii ideii monarhice îl fac pe
Horaţiu să găsească teme şi motive în epigrama elenistică, în aşa-numitele méle balistiká
( ).
b) Viaţa particulară, cântată mai ales în poezia de dragoste din epigramele erotice
elenistice. Modul de viaţă galant al Romei din timpul lui Augustus, condiţia femeilor iubite
erau similare celor din Orientul elenistic.
Toate aceste modele vor fi prelucrate după o tehnică literară adecvată temperamentului
poetic al lui Horaţiu, al ethos-ului latin în speţă, adică, pe de o parte prin accentuarea
elementelor social-politice în tratarea temelor împrumutate: traducerea literară, de pildă,
respectă numai începutul poeziei, pentru ca, pe urmă, să se îndepărteze treptat de modelul
grecesc şi să se pătrundă de elemente personale, autobiografice, romane etc., sau transferarea
motivului şi aplicarea lui la alte realităţi şi personaje, şi, pe de altă parte prin diminuarea,
atenuarea şi echilibrarea sentimentelor prea violente din poezia greacă, ca de pildă, în odele
închinate lui Augustus şi inspirate din cultul monarhic (acele melé basiliká): Augustus nu
apare divinizat direct, iar prosperitatea social-politică patronată de un astfel de suveran este
socotită a fi darul zeilor, sau în poezia erotică, unde imprecaţiile vehemente ale grecilor sunt
înlocuite cu profeţii de rău augur etc.

Categoriile tematice ale odelor

1. Lirica păcii
Horaţiu cântă „pax Romana” din mai multe motive şi anume:
- mai întâi, experienţa sa personală pe câmpul de bătălie de la Philippi îl determină să

95
celebreze pacea (sub comanda lui Brutus, Horaţiu participase la bătălia de la Philippi – 42
î.e.n. –, având titlul de tribun militar, dar preferă fuga ruşinoasă şi aruncarea scutului,
întâmplări de care-şi va aduce aminte cu multă detaşare ironică în oda II, 7, asemuindu-se lui
Arhiloc care într-o luptă cu un trib trac îşi pierduse scutul);
- în al doilea rând, aspectul social al războaielor latine, suita cvasi-neîntreruptă a
conflictelor civile intestine, care a generat atâtea şi atâtea mizerii;
- în al treilea rând, aspectul economic al războaielor: exproprierea micii sale averi, a
proprietăţii lui Vergiliu etc. în favoarea veteranilor;
- într-al patrulea rând, aspectul filosofic-general de elogiere a păcii şi condamnare a
războiului: pacea este condiţia majoră a fericirii cetăţeanului şi a înfloririi patriei, pe când
războiul este incompatibil prin actele sale ucigaşe sau prădalnice cu noul concept al omului, al
societăţii sau al patriei;
- în fine, într-al cincilea rând, există şi o motivaţie politică a condamnării războiului şi
a elogierii păcii: prin lirica păcii, Horaţiu se înscrie în politica lui Octavian Augustus,
împăratul despre care s-a spus că în timpul domniei sale relativ îndelungate, templul zeului
Ianus a fost închis de trei ori, în anii 29, 25 şi, probabil în anul 8 î.e.n., din cauza inexistenţei
războaielor în acei ani.
Poezia păcii din ode cuprinde trei aspecte şi anume:
a) accentele antirăzboinice,
b) pacifismul propriu-zis şi
c) patriotismul (elogiul patriei).
Mai totdeauna cele trei aspecte ale liricii horaţiene a păcii sunt contopite într-o singură
odă, dar nu sunt rare cazurile în care un singur aspect al liricii păcii să fie invocat în nu
importă ce odă.
a) Lirica antirăzboinică
Chiar în oda I, 1, poetul compară valoric vocaţia sa de poet liric („iar dacă-o să mă
numeri cu ai lirei barzi măiaştri / cu fruntea, de mândrie, mă voi lovi de aştri”) cu
îndeletnicirile altora, cărora le plac „războiul, blestemat de mame”, „sălaşul de soldat şi
înfrăţitul sunet de trâmbiţă şi de goarnă” (trad. N. I. Herescu, p. 73).
În oda I, 2, închinată lui Cezar Augustus, Horaţiu condamnă războiul de pe poziţii
patriotice:
„... Tinerii pe cari părinteasca vină
i-a rărit vor şti că-ntre ei luptară
cetăţenii, -n loc ca în perşi să-mplânte

96
 spada călită.

Ce zeu o să cheme poporul pentru

ţara ce se năruie? prin ce rugă
sfintele fecioare-or mişca pe Vesta
nepăsătoare?

cui va da să spele această crimă

Iupiter? Rugămu-ne ţie, vino
cu veşmânt de nori strălucind pe umeri,
augur Apolo,

sau de vrei tu, veselă Erycina,

cu Dorinţa-n juru-ţi zburând şi Jocul,
sau tu, tată, care-ţi uitaşi nepoţii,
blând îi priveşte,

tu, sătul de-un joc prea-ndelung, tu cărui

strigătele-ţi plac şi lucioase coifuri
şi ostaşul mars cel cu ochii aprigi
ţintă la duşman...” (trad. Const. I. Niculescu, p. 75).
În oda I, 6, Horaţiu invocă chiar tradiţia genului liric, specificul acesteia, în refuzul său
de a cânta faptele eroice ale celebrului Agrippa:
„... Ci eu, sfios, Agrippa, n-am să cutez vreodată
isprăvile acestea să le slăvesc, cum nici
năpraznica mânie născând nenorocire
a crudului Ahile,
nici lunga pribegie pe mări a lui Ulise
vicleanul, nici nefastul neam plin de sânge Pelops:
sunt mult prea mic, Agrippa, şi n-am să mă măsor
cu aceste nalte tâlcuri;
sfiala mea şi Muza care-mi inspiră lira
de pace iubitoare nu vor să micşorez
cu slaba-mi iscusinţă slăvirea cuvenită

97
 Cezarului şi ţie...” (trad. Lascăr Sebastian, p. 83).
Horaţiu condamnă, aşadar, războiul, potrivit temperamentului său poetic, potrivit
filosofiei sale de viaţă.
În elanul condamnărilor oricăror seisme sociale, însă, Horaţiu ajunge să condamne plebea
romană (III, 1: „Urăsc profana gloată şi-o îndepărtez” – trad. Const. I. Niculescu, p. 181; II, 16:
„... Mie Parca-mi dete... dispreţul pentru gloata ostilă” (malignum spernere volgus) – trad. Const.
I. Niculescu, p. 171), ajunge să-l condamne pe Spartacus, conducătorul sclavilor în războiul din
73-71 î.e.n., descris ca un beţivan rătăcitor, care a adus atâtea rele Romei:
„... Caută-mi, băiete, cununi, miresme
şi un chiup ce-aminte de marşi şi-aduce,
de-a putut cumva de hoinarul Spartac
vr-unul să scape” (trad. Const. I. Niculescu, p. 217, Oda III, 14).
Pe de altă parte, există la Horaţiu o contradicţie „naţionalist-şovină”, cum i-am zice
astăzi, o contradicţie a liricii antirăzboinice şi anume: el se ridică hotărât împotriva
războaielor italice, dar de cele mai multe ori le cântă pe cele externe, în care, evident, romanii
sunt învingători.
Iată un exemplu: oda I, 35, închinată Fortunei, este scrisă în toiul pregătirilor
expediţiei lui Auguastus în Britannia şi în timp ce se plănuia o expediţie în Arabia; zeiţa
Fortuna este invocată să vină în ajutorul armatelor romane, căci, zice poetul:
„... de tine dacul crâncen, fugarii sciţi,
oraşe, neamuri, Laţiul semeţ se tem
şi mama barbarului rege,
cum şi tiranii-mbrăcaţi în purpuri...
Păzeşte-ni-l pe Cezar ce va pleca
la marginea pământului la britani,
pe tineri-n curând temuţi de
tot Răsăritul şi-Oceanul Roşu...” (trad. Const. I. Niculescu, p. 131).
În oda III, 14, cântarea biruinţei lui Cezar în Spania este însoţită şi de bucuria
întoarcerii în patrie a tinerilor scăpaţi din acel război.
b) Elogiul păcii
Din exemplele prezentate, din lectura integrală a operei lui Horaţiu, observăm că lirica
antirăzboinică se constituie ca o notă dominantă a poeziei horaţiene; spirit roman, însă,
preocupat astfel de aspectele practice ale existenţei, Horaţiu trebuia să cânte, să elogieze
subsecvent binefacerile absenţei războaielor, binefacerile păcii.

98
 Un al doilea aspect al liricii păcii la Horaţiu îl constituie pacifismul propriu-zis.
Horaţiu nu teoretizează pacifismul, ci realizează o suită de imagini domestice cel mai
adesea, de prosperitate, care nu s-ar fi putut ivi decât în timp de pace.
Îndeosebi în cartea a IV-a poetul celebrează binefacerile păcii.
În oda IV, 5, împăratul însuşi personifică pacea în viziunea lirică a lui Horaţiu:
„... Pe câmp cireada boilor se plimbă liniştită,
Căci Ceres şi Belşugu-n plin ogoarele hrănesc,
corăbierii peste mări azi paşnice plutesc,
credinţa-i de prepus lipsită,

adulterul nu spurcă azi familia curată,

purtarea bună, legile scandalul l-au gonit,
părintele că-i seamănă copiii e fălit,
e pedepsită vina-ndată.

Au cine va mai tremura, când Cezar e-n picioare,

de part, de scitul îngheţat, de-acele seminţii
zbârlite-ale Germaniei? şi cui de bătălii
cu Spania i-e teamă oare?

Pe dealuri îşi petrece azi tot timpul fiecine

împreunându-şi viile cu arbori văduviţi;
iar seara, cina săvârşind, se-nchin toţi fericiţi
ca la un zeu, Cezar, la tine...” (trad. D. C. Ollanescu, p. 265).
Asemănătoare odei IV, 5 este şi oda IV, 15, de fapt o variaţiune pe aceeaşi temă a
celebrării binefacerilor păcii:

„... Împărăţia ta,

o, Cezar, dat-a câmpului recolte iar mănoase,
tot ea dintr-ale parţilor locaşe mult frumoase
a noastre acvile-a adus din nou de le-a-nchinat
lui Joe-al nostru-n Capitol, războaiele-a curmat,

pe Jan al lui Quirin l-a-nchis, purtării destrămate

99
 i-a pus un frâu, iar viciul şi vina-s alungate,
renasc străvechile virtuţi ce numele latin

şi-ale Italiei puteri crescute-le-au în plin

şi au întins din răsărit pân’ la apus de soare
a-mpărăţiei glorie pe veci strălucitoare.

Cât timp tu, Cezar, păzitor al statului vei fi,

în liniştitul nostru trai nu ne vor prigoni
nici furia războaielor civile, nici urgia
de răzbunări, nici armele vrăjmaşe ce mânia
le făureşte, crâncena discordie suflând
asupra bietelor cetăţi şi ura aprinzând,

popoarele ce trăiesc la Dunărea cea lată

nu vor înfrânge legile lui Iuliu niciodată,
precum nici geţii, serii nu, nici perşii trădători,
nici cei pe lângă Tanais (= Donul n.n.) născuţi locuitori...”
(trad. D. C. Ollanescu, p. 289).
Cea mai de seamă expresie artistică a pacifismului horaţian, a celebrării păcii la
Horaţiu, o constituie cunoscutul Carmen saeculare, un imn închinat păcii şi stăpânirii paşnice
a lui Augustus, stăpânire care a asigurat echilibrul şi stabilitatea societăţii romane. Ideile din
Carmen saeculare sunt identice cu cele din odele păcii pe care le-am citat mai sus: pacea
adusă de Augustus în lume a determinat prosperitatea generală a poporului roman şi
preeminenţa sa în lume; imaginile, însă, sunt excesiv de solemne şi fastuoase, dată fiind
însemnătatea celebrării jocurilor seculare şi a stabilirii arbitrare a duratei unui secol la 110 ani.

c) Elogierea patriei
În al treilea rând, lirica horaţiană a păcii se concentrează asupra evocării directe sau
indirecte a patriei.
Este des citată în această privinţă oda I, 14, închinată republicii romane; oda I, 14 este
o odă alegorică.
Ni s-a păstrat de la Alceu un fragment de nouă versuri scrise împotriva tiranului
Myrsilos, în care statul ia, de asemenea, înfăţişarea alegorică a unei corăbii; pe baza acestui

100
model alcaic, Horaţiu, folosind resursele retoricii, se adresează alegoric statului roman. Oricât
retorism am surprinde în această odă, trebuie să remarcăm incontestabil asocierea fericită a
statului roman, sfârtecat de atâtea tulburări sociale, cu o corabie gata să eşueze din cauza
furtunilor; sunt de reţinut, de asemenea, sinceritatea şi vehemenţa cu caracter de ultimatum ale
tonului, suita de imagini dinamice adecvate ideii estetice şi, înainte de toate, contopirea
acestora într-o reuşită sinestezie.
Oda I, 14 este un model de expresie lirică în limba latină.
O modalitate tot indirectă de elogiere a patriei o adoptă Horaţiu în oda III, 5, închinată
lui Regulus, consulul roman din anul 250 î.e.n., ale cărui armate au fost învinse de
cartaginezii conduşi de spartanul Xantic, consulul însuşi fiind dus în captivitate. După cinci
ani de robie este trimis la Roma să negocieze pacea şi, în caz că nu va izbuti, să se reîntoarcă
la Cartagina. Înaintea senatului, însă, Regulus dă dovadă de un patriotism exemplar,
conjurându-şi concetăţenii, şovăitori încă, să nu încheie pacea ruşinoasă. Fără să-şi privească
soţia şi copiii, se reîntoarce la Cartagina şi moare în torturi. Horaţiu se foloseşte de acest
episod din istoria eroică a Romei pentru a ilustra o idee morală şi anume: puterea exemplului
personal în slujirea necondiţionată a patriei.
O exprimare directă, de data aceasta, a iubirii faţă de patrie o întâlnim la Horaţiu în
oda III, 2.
La o primă analiză, oda III, 2 se înscrie în şirul acelor Carmina de moribus din cartea
a III-a (primele şase ode): este versificat, astfel, în metru alcaic sistemul educaţional militar al
romanilor, este elogiată, în continuare, virtutea şi este expusă încrederea naivă în pedepsirea
vinovăţiei; la o analiză mai atentă, descoperim între aceste elemente compoziţionale obişnuite,
adevărate locuri comune ale ideologiei Principatului, o notă inedită a patriotismului horaţian
şi anume: fascinaţia („romantică”) a sacrificiului pentru patrie.
Pentru romani, moartea nu putea fi acceptată şi socotită frumoasă decât în context
patriotic: „Dulce et decorul est pro patria mori” – această afirmaţie a lui Horaţiu din oda III, 2
constituie unica perturbare a ordinii fireşti a lucrurilor şi a existenţei, permisă de către
mentalitatea latină.
Ideea fusese afirmată cu mult timp înaintea lui Horaţiu, de către unul din primii lirici
greci, cântăreţ al războaielor pentru patrie, Tyrtaios (sec. al VII-lea î.e.n.); în traducerea lui
Ştefan Bezdechi:
„E frumos să cazi în fruntea oastei şi să mori luptând
pentru patria iubită, un viteaz, în primul rând” (fr. 10 Brgk, în vol. A. Piştrowki, Curs
de istoria literaturii greceşti, Ed. did. şi ped., Buc., 1962, p. 255).

101
 Tyrtaios avea nevoie de un distih întreg pentru a „spune” mai puţin decât Horaţiu:
într-un endecasilab doar, poetul latin conferă liricii sale o notă în întregime originală, prin
adăugarea unui singur cuvânt: „dulca”; spre deosebire de lirica patriotică anterioară, nu de
puţine ori retorică, adverbul „dulce” pe care poetul îl asociază celorlalte motive ale
sacrificiului pentru patrie creează o adevărată fascinaţie a morţii pentru patrie.
„Moartea pentru patrie” nu vizează, însă, la Horaţiu nici un subsens mitologic sau
mistic, respectiv intrarea celui ce se sacrifică în paradis sau – ca la vechii luptători germani –
în Walhala; ceea ce presupune textul horaţian este că cel ce moare pentru patrie dobândeşte
faimă în ochii contemporanilor şi în memoria posterităţii.
În concluzie, Horaţiu a atins în odele sale întreaga gamă a liricii păcii: de la accentele
antirăzboinice, la cântarea păcii şi la elogierea patriei.
2. A doua categorie tematică a liricii horaţiene o constituie lirica de idei, lirica
reflecţiei sau lirica filosofică.
Lirica filosofică este expresia artistică a unei experienţe de viaţă, este o derivaţie
concentrată şi sentenţioasă a unui traiect existenţial pe care poetul o propune omenirii de
totdeauna şi de pretutindeni.
Nu mai avem de-a face, ca în cazul epicii, cu desfăşurarea grandioasă a unei întregi
istorii a unui popor, ci cu constatări sentenţioase asupra existenţi umane şi a rostului ei,
constatări care vizează, nu mai puţin ca epica ceea ce se numeşte „miezul” existenţei,
substanţialitatea umană.
Iată de ce, tema principală a liricii reflecţiei la Horaţiu o constituie tot tema morţii.
Spre deosebire de literaturile altor popoare care au cântat stingerea existenţei: vechi
egipteni (Dialogul unui dezamăgit cu sufletul său), ori vechii evrei (Ecleziastul, Înţelepciunea
lui Solomon), Pindar, la vechii greci, spre deosebire, apoi, de formele pe care le îmbracă tema
morţii în literaturile moderne, Horaţiu descrie moartea şi iminenţa ei, ca pe un element firesc
şi inevitabil, tocmai al existenţei umane.
Izvorând din aceeaşi dominantă generală a liricii horaţiene şi anume, împăcarea
înţeleaptă cu natura lucrurilor, constatarea morţii, a imensităţii şi a inevitabilităţii ei nu capătă
accente paroxistice, de deznădejde şi defetism, ci mai totdeauna moartea este descrisă în
cadenţe calme şi ironice, totodată. Nu există, aşadar, la Horaţiu o lirică propriu-zisă a
deşertăciunilor, deşi impresii asupra vanităţii vieţii sunt nenumărate; niciodată poetul latin nu
„trece” dincolo de hotarele vieţii, chiar dacă vorbeşte despre moarte, ci consideră moartea ca
făcând parte, firesc, din ciclul vieţii, iar dacă aşa stau lucrurile, atunci ceea ce trebuie să faci
este să o priveşti ironic şi să te cufunzi în desfătările clipei.

102
 Cu toate că vorbeşte despre moarte, poetul latin exclude, astfel, din lirica sa elementele
eshatologice şi, în bună tradiţie clasică, integrează negaţia existenţei în existenţa însăşi,
potenţată prin ironizarea morţii şi prin elogierea plăcerilor.
Iată câteva exemple din nenumărate altele:
În oda I, 28, închinată lui Archytas din Tarent, om de stat, general şi filosof, prieten al
lui Platon, îngropat pe ţărmul Matinului, Horaţiu, după o primă impresie asupra zădărniciei
„onorurilor” din viaţă, revine la descrierea sa obişnuită a morţii, descriere pe care am
prezentat-o mai sus:
„Tu care marea, pământul şi firele fără de număr
de nisip măsurai, Archytas,
azi lângă ţărmul Matinului eşti îngropat sub puţină
pulbere şi la nimic nu-ţi ajută

că te-avântaşi în înaltul ceresc străbătând prin rotunda

boltă cu sufletul tău menit morţii.
Mort e şi tatăl lui Pelops, mesean la zeieştile-ospeţe,
cum şi Titon ce nălţatu-s-a-n cer,

Minos, sfătuitorul lui Iupiter, şi în Tartar e

fiul lui Pantou (= Pitagora n.n.), întorsul din Orcus
încă o dată, deşi, dovedind cu-al său scut că trăise
odinioară la Troia, nu dete

morţii întunecate nimic decât piele şi zgârciuri –

şi-l socoteai priceput în ştiinţa
despre adevăr şi natură. Pe toţi însă-o noapte ne-aşteaptă,
toţi drumul morţii o dată-l vom face.
Unii de Furii sunt daţi spre privelişte crudului Marte,
iar pe năieri marea lacomă-i pierde;
tineri, bătrâni, laolaltă-şi amestecă-alaiul de jale,
crudei Proserpina nimeni nu-i scapă...” (trad. Const. I. Niculescu, p. 119).
În aceeaşi serie, remarcabilă ni se pare oda II, 1, adresată lui Postumus, în care
sentimentul zădărniciei este descris în nota obişnuită a seninătăţii horaţiene, de împăcare cu
datele existenţei, de topire a acestuia în valurile morţii.

103
 Existenţa este dominată de moarte care-i cuprinde în unda ei pe toţi, de la uriaşii
mitologiei, ori de la regii pământeşti, până la bieţii plugari, ori până la toţi cei ce se hrănesc cu
roadele pământului.
O idee nouă care apare aici este ideea morţii egalizatoare şi indiferente faţă de faimă
sau rang pământesc.
Cu toate că sentimentul zădărniciei vieţii este mai accentuat în această odă, totuşi nu
vom întâlni la Horaţiu sentimentul înrudit al absurdului, căci sentimentul zădărniciei se
menţine în limitele calme ale împăcării cu datele existenţei ca atare:
„Hei, Postume, Postume, -n aprigă fugă
se spulberă anii şi-n van a-orice rugă,
căci nici bătrâneţii ce vine grozavă
nici morţii neînfrânte n-aduce zăbavă;
n-aduce, lui Pluton cel crunt de-ai jertfi,
amice, trei sute de tauri pe zi:
el, şi pe-ntreitul Gerion cu fundă,
ca şi pe Tityos, în jalnica-i undă

pe care – e lege ce nimeni n-a frânt

câţi roadem din rodul acestui pământ –
vom trece-o cu toţii, ori rege de eşti,
ori numai săracul ce-ogorul munceşti...” (trad. de N. I. Herescu, p. 165).
În oda III, 1, printre alte sfaturi de morală practică (cum îţi poţi duce fericit viaţa, de
pildă), Horaţiu strecoară şi ideea enunţată deja în oda II, 14, a morţii egalizatoare şi
indiferente faţă de orice muritor:
„... dar Moartea, dreaptă cu toţi la fel,
la sorţi pe mari şi-umili îi trage;
numele-oricui stă în larga-i urnă...” (trad. Const. I. Niculescu, p. 181).
În oda III, 29, după ce reflectează la imperativul înţelept de a se apropia de natura
lucrurilor, poetul se simte obligat şi demn să-şi strige orgoliul său antropocentric şi să-l
contrapună imensităţii morţii şi invidiei zeilor:
„... cu inima egală

vezi de prezent a te îngriji, căci celelalte-şi cată

de drumul lor ca fluviul, când liniştit curgând

104
 spre marea Tuscă-n albie-i, când ţărmii înecând
şi în potop îngrozitor zbucnid unda-i umflată...

Acela vieţui-va
stăpân pe sine, mulţumit, ce-n fiecare zi
îşi poate zice: „Am trăit: mâine – fie ce-o fi,
ori cerurile Iupiter cu nori acoperi-va,

ori de cumva le-ar lumina cu străluciri de soare;

ce-avem în spate nu va fi totuşi zădărnicit
şi nici un lucru nu va fi schimbat ori nimicit
din câte ne-au adus în zbor fugarnicele oare.”

Norocul, cel prebucuros de crunta lui menire,

în jocul său neprevăzut se joacă-ndărăpnat,
pe plac având nesigure favori la toţi de dat,
azi mie, mâine altuia cu a lui bunăvoire.

De-mi şade-n casă, îl slăvesc: dar dacă se grăbeşte

să zboare, îi înapoiez tot ce mi-a dăruit
şi caut, numai într-a mea virtute învelit,
o sărăcie-n cinste, ce să-mi da doar ce-mi lipseşte...” (trad. D. C. Ollanescum, p. 247).
Nu întâmplător, oda care urmează, III, 30, ultima din cartea a III-a, în care moartea
însăşi, atotputernică în celelalte ode, este înfrântă de poetul de geniu:
„... Non omnis moriar multaque pars mei
vitabit Libitinam: usque ego postera
crescam laude recens...”
„... Nu voi muri întreg: din mine o parte, partea cea mai mare,
va înfrânge Moartea şi, prin slava ce-mi vor nălţa urmaşii, eu
în orice veac la fel de tânăr voi creşte fără încetare...”
(trad. N. I. Herescu, p. 249).
O altă temă majoră a liricii filosofice horaţiene este concentrată în expresia „aurea
mediocritas”.
S-a discutat mult această expresie horaţiană care sintetizează o întreagă filosofie

105
morală a lumii greco-romane. „A evita extremele”, „a ţine calea de mijloc” –, a găsi, aşadar, o
medie de comportament presupune existenţa unei istorii seculare la un popor care a putut să
concentreze această experienţă îndelungată în două cuvinte.
Calea de mijloc este dominanta filosofiei şi esteticii aristotelice (în Politica, în Etica
Nicomahică, în Poetica) şi poporul grec avea multe expresii pentru a fixa această idee.
Iată un exemplu, citat de G. Călinescu, 5 din Politica lui Aristotel (VI, 9, 6-7), în care
filosoful grec recomanda crearea unei pături mijlocii de oameni liberi, nici stăpâni aroganţi şi
lacomi, nici sclavi invidioşi şi nesupuşi: „Cetăţenii din această clasă sunt tocmai aceia care se
menţin şi se apără mai bine; căci ei nu râvnesc bunul altuia, ca săracii, şi nu sunt, ca bogaţii,
obiect de invidie şi de gelozie. Viaţa lor e, de asemenea, mai puţin înconjurată de primejdii,
fiindcă nu sunt ispitiţi să vatăme pe nimeni şi nimeni nu caută a-i vătăma. Nu putem să nu
aprobăm această dorinţă a poetului Phocylide (din Milet): mediocritatea ne copleşeşte pe toţi
de bunuri” – conclude Aristotel.
De asemenea, în Etica Nicomahică, Aristotel dezvoltă o teorie a virtuţii ca media
dintre o carenţă (un defect) şi o exagerare.
Aşa cum interpretează Nicolai Hartmann,6 virtutea nu este numai o medie, ci şi o
culme.
Ex. grafic:

„Virtutea este deci un habitus al alegerii care ţine de mijlocul stabilit pentru noi şi e
determinat de raţiune şi anume, aşa cum obişnuieşte să-l determine pe un om inteligent... De
aceea virtutea este un mijloc după substanţa ei şi după conceptul ei esenţial; întrucât ea este
însă lucrul cel mai bun şi le săvârşeşte pe toate bine, ea este o culme” – spune Aristotel7.
Horaţiu preia aceste idei comune filosofiei greceşti, oarecum aride, pe care, însă, le
învăluie într-o mulţime de imagini fericit alese, reuşind să creeze o lirică filosofică, singulară
prin puterea ei de a sesiza adevărurile vieţii şi de a se apropia de substanţialitatea umană.
De cele mai multe ori, Horaţiu enunţă la începutul unei strofe ideea filosofică, pentru
ca imediat să o ilustreze cu imagini din natură sau societate; alteori, ideea filosofică enunţată
în prima parte a unei strofe este ilustrată printr-o suită de imagini cuprinse în două sau trei
strofe.
Ex.: oda II, 10, închinată lui Licinius (trad. N. I. Herescu, p. 155 u.).
Ideile filosofice:

106
 - rectius vives:
„Pe drumul drept e bine, Licinius, să fii,
să nu înfrunţi nici largul mereu, dar nici, fricos
prea mult de vijelie, de-un ţărm capricios (strofa 1)
de-a pururi să te ţii”.
- auream quisquis mediocritatem diligit:
„De duci un trai în cumpăt ca aur preţuit,
nu-ţi cauţi mulţumirea în cocioabele murdare,
dar, înţelept, fugi-vei şi de palatul care (strofa a 2-a)
de toţi e pizmuit.

„Mai des loveşte vântul în uriaşul brad

şi turnurile nalte mai des se năruiesc,
iar trăsnetele care în munte se-nteţesc (strofa a 3-a)
pe creştete doar cad”.
- sperat infestis, metuit secundis / alteram sortem bene praeparatum pectus:
„Dacă înţelept e omul, când soarta este rea,
nădejdea nu şi-o pierde, iar când îl ocroteşte
la viitor, ce-o poate din nou schimba, gândeşte: (strofa a 4-a)
aduce iarna grea

şi apoi o alungă tot Iupiter”.

- non, si male nunc, et olim / sic erit:
„... De-i rău
acuma, nu tot astfel şi mâine o să fiu:
cu lira cântă-Apolo şi nu pe veşnicie (strofa a 5-a)
întinde arcul său”.
- rebus angustis animosus atque / fortis appare:
„Fii inimos şi tare când vremurile-s grele,
dar când prielnic vântul îţi suflă-n drumul drept,
tu strânge cu putere, la fel de înţelept, (strofa a 6-a)
umflatele vântrele”.
Cum s-a putut vedea, ideile filosofice sunt secundate de o mulţime de imagini poetice,
care reuşesc să particularizeze ideile filosofice mai aride, să le coboare în estetic şi ele însele,

107
la rândul lor, să potenţeze esteticul (acea iucunditas), conferindu-i semnificaţii superioare şi
gravitate.
În oda II, 3, închinată nestatornicului Dellius, Horaţiu polarizează în jurul aceleiaşi
idei o suită de imagini artistice, dar conferă odei un final hedonic, de plăcere:
- aequam memento rebus in arduis / servare mentem:
„La fel – ţi-adu aminte – păstrează-ţi firea, ori
de-s vremurile bune, ori vremuri de urgie...” (trad. N. I. Herescu, p. 143).
Următoarea temă a liricii horaţiene derivă direct din celelalte două pe care le-am
prezentat: este vorba despre tema sau motivul cuprins în expresia „contentus parvo”, sau
„quod satis est”.
Prin motivul „contentus parvo” („quod satis est”), Horaţiu aplică filosofia mai
generală din „aurea mediocritas” direct la condiţiile romane contemporane, chemând filosofia,
aşadar, în ajutorul politicii oficiale de redresare a moravurilor, de reconstrucţie socială.
Horaţiu este, însă, un poet talentat, conferind autenticitate odelor sale de morală practică;
foarte greu se poate descoperi teza morală prin care poetul se înscrie în politica lui Augustus
de redresare a moravurilor. Nu întâmplător, motivul „contentus parvo” apare frecvent în
cărţile a II-a, a III-a şi a IV-a.
Iată un exemplu şi din cartea I: este vorba despre oda 31, închinată lui Apolo, în care
poetul, după ce afirmă că „eu doar măsline / vreau, şi cicori şi uşoare nalbe”, îl roagă pe zeu
să-i dea şansa de „a se bucura de avutu-i voinic la trup”, să fie „întreg la minte” şi nici să
ajungă „bătrân dezgustător sau lipsit de liră” (trad. Const. I. Niculescu, p. 123).
În cartea a II-a, accentele împotriva lăcomiei, a luxului şi, în general împotriva
exceselor de tot felul şi a „fixaţiei nebune într-o pasiune oarecare”8 se înmulţesc.
Astfel, în oda II, 2, Crispus Sallustius, nepotul istoricului, este avertizat că „şters
e-argintul care-n pământul lacom / stă-ngropat” şi că „domn mai mare eşti stăpânindu-ţi
pofta / inimii, decât depărtatul Gades / de-ai uni cu Libia, subjugându-ţi / pe-amândoi punii”
(trad. Const. I. Niculescu, p. 141-143).
În oda II, 15, Horaţiu se ridică vehement împotriva luxului contemporanilor care au
uitat de pildele pe care le-au dat Romulus, „Cato cel netuns” şi felul de trai al vechilor romani.
În oda II, 16, cavalerul latifundiar Grosphus este luat drept pretext de către Horaţiu,
pentru a-şi ilustra ideile moral-filosofice: „Bine poţi trăi cu puţin” („Vivitur parvo bene”) –
recomandă poetul, apoi creează o imagine prin care ilustrează ideea de mai sus: „... pe masa-ţi
/ de luceşte solniţa părintească / şi spurcata poftă sau teamă nu-ţi iau / somnul cel dulce”,
pentru ca apoi să recurgă la consideraţii generale în maniera sa obişnuită:

108
 „Încrezuţi, de ce, într-o viaţă scurtă,
multe vom ţinti? şi de ce căta-vom
soarele-altor ţări? a fugit de sine
poate fugarul?

Grija rea în năvi ferecate urcă,

nici oştiri călări nu o lasă-n urmă:
cerbi întrece ea şi pe Eurus care
norii goneşte.

Vesel de prezent, ce va fi pe urmă

grijă nu purta, iar necazu-mbună-l
cu domol surâs: fericit în toate
nu este nimeni”

(Laetus in praesens animus quod ultra est

oderit curare et amara lento
temperet risu: nihil est ab omni
parte beatum) (trad. Const. I. Niculescu, p. 169).
În finalul odei, poetul revine la exemplu său personal:
„... mie Parca-mi dete
micul meu ogor, al Camenei grece
suflu inspirat şi dispreţul pentru
gloata ostilă”.
E de la sine înţeles că motivul „contentus parvo” apare şi mai frecvent în cartea a III-a,
îndeosebi în acele şase „carmina de moribus”:
„Cel cel care cere cât i-e de ajuns (Desiderantem quod satis est), nu e
îngrijorat de volbura de pe mări
când furtunos apune-Arcturus
sau când răsare pe boltă Iedul

şi nici de vii bătute de grindină

şi de moşii ce-nşală, ai căror pomi
dau vina când pe ploi, pe-arşiţa

109
 verilor, când pe asprimea iernii...” (trad. Const. I. Niculescu, p. 183),
şi seria imaginilor negative ale existenţei este continuată încă în patru strofe (oda III, 1).
În oda III, 16, Horaţiu invocă din nou, ostentativ, exemplul său personal, pentru a
ilustra motivul „contentus parvo”:
„... dorinţelor punându-le înguste, dar, hotare,
făcutu-mi-am venit mai mare

decât dacă Migdoniei aş mai adăuga

imperiul lui Aliat. nu-l poate sătura
nimic pe lacom: fericit cui zeu-i dăruieşte
puţin – şi-atât îl mulţumeşte”.

(Multa petentibus
desunt multa: bene est cui deus optulit
parca quod satis est manu) (trad. D. C. Ollanescu – Tr. Costa,
p. 221).
În aceeaşi notă generală a cultivării moderaţiei în tot ceea ce faci trebuie să plasăm şi
cunoscutul portret al „înţeleptului horaţian”, ale cărui componente sunt abstrase din întreaga
operă a poetului, cu referire specială, însă, la ode şi epistule (vezi îndeosebi epistula I, 6, care
cuprinde motivul „nil admirari” – „nimic să nu te mire” –, condiţie a fericirii şi loc comun al
mai multor şcoli şi orientări filozofice: Pitagora, Democrit („neînfricarea”), „lipsa de
suferinţă” în stoicism, „lipsa de tulburare” în epicureism etc.).9
„Nil admirari” este trăsătura de comportament a înţeleptului, a acelui „beatus” care a
reuşit să ajungă la stăpânire de sine şi echilibru sufletesc.
„Beatus ille” (epoda a 2-a) – înţeleptul horaţian, aşadar, este indiferent faţă de orice
tulburare, este indiferent la orice exces şi ştie să se retragă la timp din tumultul vieţii. Este
vorba aici despre o filosofie a „inerţiei”, a setei de calm, de „otium”, a diminuării durerii; iar
cum durerea nu poate fi micşorată decât prin slăbirea intensităţii vieţii, a tonus-ului existenţei,
atunci influenţa asupra lui Schopenhauer este evidentă (se ştie că la Schopenhauer, voinţa de a
trăi, difuzată în lume în totalitatea instinctelor vitale, a impulsurilor vieţii, îl cuprinde pe om
într-o subordonare dureroasă, din care nu poate ieşi decât negând voinţa universală; astfel,
plăcerea nu poate fi decât de sens negativ: negaţia durerii, iar cum viaţa toată este durere,
plăcerea adevărată este negaţia vieţii).
În felul său obişnuit, Horaţiu n-a ajuns aşa de departe în negarea existenţei ca

110
Schopenhauer, dar ideile sunt cam aceleaşi: inerţia, otium, nil admirari, retragerea înţeleaptă
din mijlocul furtunilor vieţii, a ambiţiilor şi a pasiunilor de tot felul, aurea mediocritas,
contentus parvo, quod satis est etc. – toate aceste idei erijate într-un sistem de gândire şi
comportament pot fi socotite, evident alături de alte influenţe, drept o propedeutică în filosofia
schopenhaueriană.10
În sfârşit, „înţeleptul horaţian” este cel care a reuşit să înţeleagă şi să-şi stăpânească
pasiunile în maniera socratică; importă aici momentul deciziei, al hotărârii îndrăzneţe de a
gândi: „sapĕre aude, incipe” – recomandă Horaţiu în epistula I, 2 – dicton care va fi preluat de
către Im. Kant pentru a definit unul din elementele de conţinut ale iluminismului european,
anume: elogiul raţiunii.11
3. Un alt registru al liricii horaţiene îl constituie lirica plăcerilor, de fapt o derivaţie
firească a liricii filosofice propriu-zise. Căci foarte adesea, lirica filosofică şi lirica plăcerilor
se presupun reciproc şi, iată de ce, ele se întâlnesc de multe ori în aceeaşi piesă lirică, a cărei
schemă este următoarea: se constată zădărnicia şi scurtimea vieţii, certitudinea, imensitatea şi
incognoscibilitatea morţii ajungându-se la o concluzie firească şi anume: folosirea paroxistică
a anilor ce ţi-au mai rămas, respectiv motivul „carpe diem” – un fel de paleativ forţat şi
artificial, acceptabil totuşi, pe care poetul îl contrapune realităţii morţii. Fiorul morţii, simţit
tot mai acut odată cu trecerea tinereţii şi a ivirii bătrâneţii l-a stăpânit şi pe Horaţiu; concluzia
firească şi posibilă înaintea atotputernicei, imensităţii şi incognoscibilităţii a acestei taine a
existenţei este cultivarea plăcerilor: în răstimpul care i-a mai rămas omului din momentul
formării acestei conştiinţe şi până la moarte, plăcerile trebuie cultivate ca unic remediu ce i-a
mai rămas omului.
Spre deosebire de alte modalităţi lirice, în care plăcerea era socotită doar un paleativ,
un succedaneu pe care omul îl contrapune deşertăciunii vieţii şi morţii implacabile, observăm
la Horaţiu o deplasare a importanţei de pe lirica deşertăciunii pe lirica plăcerilor: cum am spus
mai sus, nu avem de-a face, la Horaţiu, cu o lirică a deşertăciunilor, similară celor existente în
alte literaturi mai vechi sau mai noi, întrucât poetul latin descrie moartea şi iminenţa ei ca pe
un element firesc şi inevitabil, tocmai al existenţei umane.
Asistăm, aşadar, în lirica horaţiană, la desprinderea şi autonomizarea liricii plăcerilor
faţă de lirica filosofică-gnomică.
De aici, o altă consecinţă privind structura liricii plăcerilor la Horaţiu faţă de lirica
orientală: poetul latin face legătura între poezia gnomică a orientalilor şi lirica modernilor
pentru care poezia plăcerilor este înţeleasă îndeosebi ca senzaţie sau suită de senzaţii.12
Este firească, deci, coexistenţa în aceeaşi piesă lirică a celor două registre lirice despre

111
care am vorbit mai sus.
Iată, de pildă, oda I, 11, închinată Leuconoei, odă predominant conceptuală, datorită
polarizării tuturor componentelor în jurul imperativului hedonic „carpe diem”, desfăşurat el
însuşi pe fundalul iminenţei morţii, datorită subordonării tuturor imaginilor aceluiaşi cunoscut
motiv „carpe diem”:
„Nu cerceta – căci nu se cade! – o, Leuconoe, ce sfârşit
menire vieţii noastre zeii, nu ispiti necontenit
pe zodierii de in Caldeea – şi rabdă orice-ar fi, mai bine!
Au Joe da-ţi-a ierni mai multe, au cea din urmă pentru tine
e asta care-acuma frânge de stânci tireniana mare,
fii înţeleaptă, limpezeşte prin sită vinul în pahare,
scurtează-ţi după timp speranţa; rea, vremea trece cât vorbim.
Culege ziua cea de astăzi (carpe diem): ce va fi mâine, noi nu ştim”.
(trad. Teodor Naum, p. 91)
Celălalt registru al liricii hedonice horaţiene, apropiat de sensibilitatea modernilor, dă
expresie plăcerii ca senzaţie sau suită de senzaţii; iată, de exemplu, oda I, 9, către Taliarh
(= regele ospăţului), abundă în asemenea senzaţii de bucurie şi plăcere, care au înlocuit cu
totul formulele gnomice (ca cele din I, 11); într-o imagistică bogată, evident în prelungirea
consideraţiilor gnomice („quid sit futurum cras fuge quarere”), dar care, acum, în procesul
receptării estetice ca atare, ajung în planul secund, ca nişte simple formule obligatorii, întrucât
predominantă este sinestezia elementelor vizuale („vides ut”), termice („diasolve frigus”),
olfactive şi gustative („ligna super foco / large reponens atque benignius / deprome
quadrimum Sabina / ... merum diota”), auditive („lenesque sub noctem susurri”; „gratus
puellae risus”) etc.:
„Vezi cum se-nalţă-n naltul omăt sclipind
Soracte, fără vlagă pădurile
se pleacă sub poveri şi gerul
aspru a încremenit pâraie?

Topeşte frigu-n vatră punând din nou

butuci belşug şi scoate din amfora
sabină vin de patru ierne,
o Taliarh, mai cu dărnicie.

112
 Tot restu-n seama zeilor lasă-l; când
ei vânturi care-n fierberea mărilor
se luptă-au potolit, nici vechii
frasini se clatin şi nici cipreşii.

Ce fi-va mâine – feri să întrebi: o zi,

oricum, de-ţi mai dă Soarta, câştigului
s-o treci şi, june, nu fugi de
dulcile dragoste, nici de hore

cât încă verde, încă departe eşti

de cărunteţea morocănoasă. – Acum
e timp de câmp, de pieţe, şoapte
line spre noapte la ceasul care

v-aţi înţeles; acuma şi râsul drag

pe fata-ascunsă-n tainicul colţ trădând
şi de pe braţ podoaba smulsă
ori de pe degete rău păzite” (trad. Tr. Costa, p. 89).
Alte piese lirice hedonice, aşa-numitele ode erotice sau bahice detaliază, de asemenea
într-o suită de senzaţii, concepţia poetului despre plăcere, despre trăirea ei şi, ca atare, despre
rostul ei în viaţa omului.
Concluzii
Oda horaţiană a instituit lirica latină ca atare în istoria şi formele genului liric;
prestigiul ei în epocă şi înrâurirea ei în epoci au fost imense.
Unii moderni o consideră chiar „prototip al liricii şi izvor al celorlalte genuri
poetice”.13
Spre deosebire de celelalte modalităţi de comunicare poetică horaţiană, oda se
singularizează prin:
- tonalitatea ei mult mai gravă;
- caracterul ei meditativ, de reflecţie asupra existenţei;
- de aici, universalitatea odei, adresarea către umanitatea de totdeauna şi
- apropierea ei de substanţialitatea existenţei, de miezul vieţii;
- spre deosebire de satire, oda se îndepărtează aproape total de determinaţiile exterioare,

113
în încercarea poetului de a da expresie artistică „miezului existenţei” autenticului ei;
- cât priveşte expresia propriu-zisă, arta lui Horaţiu în ode atinge perfecţiunea, şi nu va
fi egalată vreodată în literatura latină;
- de aici, muzicalitatea odei, nenumăratele asociaţii pe care ritmul ei le determină,
fuziunea dintre sunet şi semnificaţie, cadenţele de-a dreptul fizice, similare dansului;
- alături de aspectul sonor, oda horaţiană conferă valoare statuară, monumentală
poeziei, ordonându-şi strofele într-o arhitectură piramidală, prin unitatea muzical-ritmică de
patru versuri (cu două sau trei mărimi diferite)14 şi, în fine
- farmecul ei inaudit, determinat de scurgerea timpului, de înţelegerea unei societăţi
demult apuse, dar care stăruie perpetuu în istorie prin nenumăratele culturi moderne pe care
le-a determinat.
În literatura latină, oda horaţiană este expresia piramidală a liricii, aşa cum este în
literatura greacă imnul pindaric şi Convorbirea unui dezamăgit cu sufletul său, în literatura
Egiptului antic.
Note bibliografice
1. Cf. M. Nichita, prefaţă la vol. cit., Horatius, Opera..., p. 24.
2. ibidem; vezi şi cap. „Quintus Horatius Flaccus” din Istoria literaturii latine, vol. al
II-lea, coordonator M. Nichita, precum şi Andrée Thill, Alter al illo. Recherches sur
l’imitation dans la poésie personelle à l’époque augustéenne, Paris, 1979, p. 115u.
3. Die Erneuerung der Philoshophie in der Zeit Ciceros, în Recerches sur la tradition
platonicienne. Fondation Hardt, Vandoeuvre, Genève, 1955, p. 25-61 – apud V. Florescu,
Conceptul de literatură veche, Ed. şt., Buc., 1968, p. 56-57.
4. ibidem, p. 57.
5. trad. Thurot, Paris, Garnier – apud G. Călinescu, Scriitori străini, ELU, Buc., 1967,
p. 38, nota 2.
6. Ethik, Berlin und Leipzig, 1926 – apud Tr. Brăileanu, Cuvânt înainte la Etica
nicomahică, trad. de Tr. Gbrăileanu, Casa Şcoalelor, Buc., 1944.
7. II, 6 – trad. cit.
8. expresia aparţine lui G. Călinescu, op. cit., p. 42u.
9. vezi nota la v.2(1), Horatius, Opera omnia, vol. al II-lea, p. 375.
10. Cf. G. Călinescu, op. cit., p. 83.
11. Ce este iluminismul?, trad. de N. Hochscheidt şi M. Pop, după Hermann Glaser,
Jakob Lehmann, Arno Lubos, Wege der deutschen Literatur, Ulstein Bücher, Frankfurt / Main
– Berlin, 1962 – apud R. Funteanu, Iluminismul, antologie, stud. introd. şi note bibliografice

114
de..., Ed. Albatros, Buc., 1972, vol. al II-lea, p. 425.
12. Cf. Edgar Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Ed. tin., Buc., 1968, p. 62-63.
13. Cf. Irene Behrens, Die Lehre von der Eineillung der Dichtkunst, Halla/Saale, 1940,
pp. 184-196 – apud M. Nichita, prefaţă la Horatius, Opera omnia, p. 29, nota 4.
14. Se citează frecvent aşa-numita „lex Meinekiana” (după numele editorului din
1834), potrivit căreia odele horaţiene sunt divizibile cu 4, inclusiv cele scrise în monostih sau
distih (cu excepţia odei IV, 8, „suspectă de interpolare”) – apud M. Nichita, prefaţă la
Horatius, Opera omnia, p. 30, notal.

III. TESTE, GRILE, EXERCIŢII DE EVALUARE FINALĂ: elaborarea unor studii axate
pe următoarele teme:
1) Marcus Porcius Cato şi începuturile prozei latine culte.
2) Importanţa textului ciceronian în cultura europeană.
3) Polisemia fricii în Comentarii-le lui C.I. Caesar.
4) Tragicul la Lucretius.
5) Originalitatea epopeii vergiliene.
6) Oda horaţiană.
7) Comentaţi versurile:
„Tu regere imperio populos, Romane, memento;
Haec tibi erunt artes, pacique imponere morem
Parcere subiectis et debellare superbos”
(Eneida, VI, 850-852)
„Tu ne quaesieris! scire nefas quem mihi, quem tibi
finem di dederint, Leuconoë, nec Babylonios
temptaris numeros. Ut melius quicquid erit pati!
Seu plures hiemes seu tribui Iuppiter ultimam
quae nunc oppositis debilitat pumicibus mare
Tyrrhenum, sapias, vina liques et spatio brevi
spem longam reseces. Dum loquimur fugerit invida
aetas: carpe diem, quam minimum credula postero.”
(Horaţiu, Ode XI)

115