Organizarea instituţiei guvernului în România interbelică

La începutul perioadei interbelice consiliul de miniştri/

guvernul/cabinetul/ ministerul se impusese ca instituţie fundamentală a
statului român, dar organizarea şi funcţionarea sa beneficiau de o
reglementare constituţional-legală destul de precară, fiind determinate mai
curând pe cale cutumiară, prin aşa-numitele, în epocă, „uzuri constituţionale”.
Oricare ar fi fost denumirea folosită, tot ce se poate spune cu precizie e
că el reprezenta reuniunea conducătorilor departamentelor ministeriale în
vederea discutării unor chestiuni politice/administrative precum unificarea
acţiunii guvernamentale prin armonizarea deciziilor diverselor ministere,
propunerea de regulamente sau de proiecte legislative, numirea de funcţionari
ş.a.1 Frecvenţa întrunirilor şi coeziunea grupului – rezultată din faptul că toţi
miniştrii erau numiţi la propunerea celui desemnat de monarh cu „formarea
cabinetului” şi din împărtăşirea aceloraşi valori politice, reflectate de regulă
într-un program de guvernare care primise aprobarea majorităţii parlamentare
– au creat imaginea unui veritabil organ al statului, cu funcţionare permanentă
şi autoritate proprie2. Convingerea a fost atât de puternică încât, cu timpul,
diverse legi ordinare au început să folosească termenii, dând astfel instituţiei o
consacrare juridică implicită.
Constituţia din 1866 nu prevedea existenţa unui organ executiv
colegial3. S-a considerat că acesta ar fi fost menţionat de articolul 86, alineatul
2, care reglementa exercitarea prerogativelor constituţionale ale monarhului
între momentul decesului acestuia şi cel al depunerii jurământului de către
succesor4. Trebuie însă menţionat că respectivul text constituţional nu făcea
referire la „consiliul de miniştri”, ci la „miniştrii reuniţi în consiliu”, sugerând
deci mai degrabă ideea unei simple reuniuni cu caracter excepţional, aşa cu o
făcuse, cu câţiva ani în urmă, şi Convenţia de la Paris. De asemenea, s-a
apreciat că instituţia guvernamentală şi-a primit „consacrarea categorică” prin
legea responsabilităţii ministeriale din 1879, care, la articolul 6, stabilea că
„membrii unui cabinet” erau răspunzători în mod solidar, din punct de vedere
al „dispoziţiunilor penale, ale acestei legi”, pentru faptele comise în comun şi

1
Emil A. Frunzescu, Organizarea politică şi administrativă a României, Bucureşti, Atelierele grafice Socec
& Co. 1909, p. 125; Manuel Guţan, op. cit., p. 216.
2
La aceasta a contribuit şi influenţa modelelor occidentale, în care se vorbea despre guvern sau consiliu de
miniştri, fără ca acesta să aibă vreun temei constituţional şi, uneori, nici legal. În Franţa, de exemplu,
„consiliul de miniştri” a fost instituit oficial abia prin legile constituţionale din 1875 (Hugues Portelli, Droit
constitutionnel, 3e édition, Paris, Editions Dalloz, 1999, p. 72), iar în Belgia el nu a existat formal.
3
Capitolul al III-lea („Despre miniştri”) din Titlul al III-lea („Despre puterile statului) făcea vorbire exclusiv
de miniștri, ca agenţi ai Domnului/Regelui, în calitatea sa de titular al puterii executive.
4
Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2006, pp. 216-217.
pentru cele susţinute intenţionat5. Dincolo de sintagma „membrii unui
cabinet”, care atestă începutul de formalizare, prevederea nu aduce nimic nou
faţă de perioada anterioară, nefăcând decât să transpună cazului special al
miniştrilor un principiu din dreptul penal. Nu se vorbea de o solidaritate
generală politică, şi nici măcar juridică, a tuturor miniştrilor, ci numai a
anumitor miniştri în anumite situaţii.
De-a lungul timpului, mai multe legi au acordat Consiliului de miniştri
diverse prerogative. De exemplu, Legea pentru împărţirea diverselor atribuţii
ale Consiliului de stat (1866) prevedea, la articolul 6, că „cererile de
extrădare, care nu se vor opri de Constituţie, se vor decide de Consiliul de
miniştri”, iar Legea străinilor, din 7/19 aprilie 1881, lăsa Consiliului dreptul
de a se pronunţa asupra expulzărilor. Alte prevederi legale (art. 35 din legea
pentru recrutarea armatei, din 5/17 octombrie 1876; art. 38 din legea
comunelor, din 7/19 mai 1887; art. 46 din legea pentru organizarea comunelor
urbane, din 31 iulie/11 august 1894) au dat Consiliului anumite atribuţii de
contencios administrativ6. Dincolo de toate acestea, cabinetul şi-a asumat o
serie de sarcini ţinând de guvernarea şi administrarea ţării, în lipsa oricărei
reglementări, ajungându-se în situaţia în care „practica a ţinut loc de
constituţie”7. În marea majoritate a cazurilor, el exercita de fapt atribuţiile
rezervate prin constituţie monarhului, acestuia nerămânându-i decât
formalitatea semnării. De aceea, în epocă şi, ulterior, în istoriografie, au fost
puse în seama diverselor guverne acţiuni care, oficial, nu aveau cum să le
aparţină: propuneri legislative, numiri în funcţii şi chiar dizolvări ale
camerelor8. Hotărârile colective luau forma „jurnalelor Consiliului de
miniştri”, pe baza cărora erau apoi emise decretele sau regulamentele. În plus,
s-a impus cutuma ca ori de câte ori un ministru era pus în situaţia de a lua o
decizie importantă, care, eventual, ar fi putut pune în discuţie răspunderea
întregul cabinet, aceasta să fie adusă la cunoştinţa colegilor şi discutată cu ei9.
De aceea, s-a concluzionat că atribuţiile Consiliului erau încadrabile în două
categorii: decizionale – în cazul în care se luau „deciziuni lucrătoare prin ele
înşile” şi deliberative – având doar un caracter prealabil, urmând ca
„ministerele de resort să ia deciziuni lucrătoare”10.
Conducerea Consiliului de miniştri revenea preşedintelui – numit
adesea şi prim-ministru sau ministru preşedinte. Acesta era persoana
desemnată de monarh cu formarea cabinetului, mai concret cu nominalizarea
titularilor diverselor departamente ministeriale, care urmau să fie puşi în
5
I.C. Filitti, I.V. Gruia, „Administraţia centrală a României”, în Enciclopedia României, vol. I, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1938, p. 284.
6
Paul Negulescu, Tratat de Drept Administrativ Român, vol. I, cartea I-a şi a II-a, Ediţiunea II-a cu
numeroase adăogiri şi modificări, Bucureşti, Tipografia Gutenberg Carol Göbl, 1906,, pp. 227-228.
7
Hugues Portelli, op. cit., p. 72.
8
Titu Maiorescu, Istoria contimporană a României (1866-1900), Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co., p.
1925, passim.
9
Paul Negulescu, op. cit., p. 228; Emil A. Frunzescu, op. cit., p. 125.
10
I.C. Filitti, I.V. Gruia, op. cit., p. 284.
funcţii prin decrete individuale, contrasemnate de el. Chiar dacă nu a existat
nici o prevedere expresă în acest sens, s-a acceptat faptul că un preşedinte de
consiliu avea capacitatea de a contrasemna propriul decret de numire în
funcţie, în cazul în care predecesorul său şi toţi miniştrii revocaţi sau
demisionaţi refuzau să o facă11. Numai astfel puteau fi evitate eventualele
blocaje internaţionale provocate de manevrele politicienilor. Pe parcursul
mandatului, el prezida şedinţele Consiliului – cu excepţia cazurilor speciale în
care acestea erau conduse chiar de monarh –, coordona activitatea
ministerelor şi, totodată, era responsabil de alcătuirea şi respectarea
programului de guvernare. Dar, pentru că funcţia nu era reglementată nici de
Constituţie şi nici prin legi ordinare, şeful avea în cadrul cabinetului un statut
de primus inter pares, ascendentul său fiind strict politic12, iar autoritatea sa
asupra colegilor ţinând nu atât de titlul deţinut, cât de abilitatea de a se
impune şi de încrederea personală a monarhului.
Preşedintele s-a dovedit a fi principalul factor de coeziune, fiind
considerat o adevărată „personificare a cabinetului”. Demisia sau demiterea sa
echivala cu încetarea activităţii întregului grup. Aceasta s-a impus însă pe cale
cutumiară, ca urmare a voinţei exclusive a monarhului, neexistând nici o
reglementare în acest sens.
Iniţial, preşedintele consiliului era, în mod obligatoriu, titularul unuia
dintre ministere, pe care, evident, şi-l alegea în momentul formării guvernului.
Abia printr-o lege din 7/19 aprilie 1881 – singura lege despre care s-ar putea
spune că a reglementat oarecum instituţia – s-a stabilit că „Preşedintele
consiliului de miniştri poate fi ministru fără portofoliu” (art.1), fără a-i fi
afectat în vreun fel onorariul. Dincolo de această prevedere reţinută de
istoriografie, dar lipsită de importanţă practică, legea mai prevedea şi că
„atribuţiile şi răspunderile ministrului preşedinte rămân astfel cum sunt
regulate şi până acum de legi şi uzurile constituţionale [s. M.G.]”13. În epocă,
legea a stârnit dezbateri aprige, în parlament şi în presă, fiind considerată o
încercare a lui I.C. Brătianu de a întări poziţia premierului în cadrul
guvernului14, transformându-se pe sine într-un veritabil cancelar, după
modelul lui Bismarck25. Târziu, în septembrie 1918, în timpul guvernării
Marghiloman, a fost adoptată şi o Lege pentru organizarea cancelariei
preşedinţiei consiliului de miniştri, urmată în noiembrie de un Decret-lege de
completare15.

11
Ibidem, Manuel Guţan, op. cit., p. 217.
12
Manuel Guţan, op. cit., p. 217.
13
„Lege pentru înfiinţarea preşedintelui consiliului de miniştri fără portofoliu din data 7 aprilie 1881”, în
Constantin Hamangiu, Codul general al României (Codurile, legile şi regulamentele uzuale în vigoare 1856-
1907), vol. II, Legile uzuale (1856-1900), Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1907, p. 549.
14
Şerban Rădulescu-Zoner (coord.), op. cit., p. 87.
15
Paul Negulescu, Romul Boilă, Gh. Alexianu, Codul administrative adnotat, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice „Vremea”, 1930, pp. 67-68.
 În ciuda legii din 1881, doar patru premieri – şi aceştia cu guvernări
scurte – au ales să rămână fără portofoliu: I. C. Brătianu, însă numai în
ultimul an al guvernării sale (1887-1888), Theodor Rosetti, în cel de al doilea
guvern al său (12 noiembrie 1888-22 martie 1889)26, generalul Ioan Em.
Florescu (21 februarie-26 noiembrie 1891) şi generalul Alexandru Averescu,
în primul său guvern (29 ianuarie-4 martie 1918), acesta deţinând însă, pe
întreaga perioadă, şi interimatul ministerului de externe16.
De regulă, fiecare ministru (inclusiv preşedintele consiliului) era şeful
unui (singur) departament. Se întâmpla însă foarte adesea ca un ministru să
asigure conducerea temporară (ad-interim) a unui alt minister decât cel al
cărui titular era, atunci când aceasta devenea vacantă dintr-un motiv sau altul
(nu se găsise încă un titular sau acesta demisionase, decedase, se afla în
concediu, în imposibilitate de a-şi exercita funcţia sau era plecat din ţară).
În decembrie 1916, a fost creată instituţia miniştrilor fără portofoliu,
având aceleaşi drepturi şi responsabilităţi ca şi titularii departamentelor17.
Explicaţia acestei apariţii nu poate fi despărţită de condiţiile politice
excepţionale din timpul Primului Război Mondial, când primul-ministru Ion
I.C. Brătianu, refugiat la Iaşi, a fost obligat să formeze un cabinet de coaliţie
alături conservatorii takişti18. Practica numirii de miniştri fără portofoliu s-a
perpetuat în interbelic, mai întâi pentru includerea în guvern a unor
reprezentanţi ai provinciilor unite, apoi din raţiuni politice şi din inerţie.
O noutate introdusă de prin revizuirea constituţională din 1884 a
reprezentat-o posibilitatea numirii de subsecretarii de stat, care puteau lua
parte la lucrările camerelor parlamentului, însă numai „sub responsabilitatea
miniştrilor” (art. 130, alin. 2). Denumirea noilor funcţionari ţinea seama că,
încă din 1859, miniştrilor li se recunoscuse statutul de secretari de stat. Prin
urmare, ei se situau pe treapta imediat următoare, fiind, la rândul lor, numiţi
prin decret regal. Potrivit Constituţiei, rolul lor era limitat la susţinerea în
parlament au unor proiecte de legi sau acte administrative.
În ceea ce priveşte ministerele, chiar dacă nu a existat nici o prevedere
expresă, s-a considerat că ele nu puteau fi organizate decât pe cale legislativă.
Aceasta întrucât art. 93 din 1866 prevedea că monarhul „nu putea crea o nouă
funcţiune, fără o lege specială”, iar art. 96 adăuga că el „nu are alte puteri
decât acele date lui prin Constituţiune”19. În practică, s-a întâmplat frecvent ca

16
Mihai Eminescu, „Cancelar şi miniştrii fără portofoliu”, în Mihai Eminescu, Opera politică (1880-1883),
text îngrijit de Bucur Popescu, Bucureşti, Ed. Eminescu, 2000, pp. 220-222.
17
Manuel Guţan, op. cit., pp. 218-219.
18
În momentul constituirii noului guvern Ion I.C. Brătianu (11/24 decembrie 1916) au fost numiţi trei
miniştri fără portofoliu, liberalii Mihail Pherekyde şi Emil Costinescu şi liderul conservator-democrat Take
Ionescu, acesta din urmă promovat, la 10/23 iulie 1917, în postul de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri,
de asemenea o premieră în istoria românilor (Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la origini –
1859 până în zilele noastre – 1995, Ed. Machiavelli, 1995, pp. 76-77; Şerban Rădulescu-Zoner (coord.),
Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, Ed. All, 2000, p. 172).
19
Mihai Ghiţulescu, Organizarea administrativă a statului român modern 1859-1918, Craiova, Ed. Aius,
2011, p. 178
ministerele să funcţioneze vreme îndelungată în baza unor simple
regulamente. În plus, lipsa unei legi-cadru a făcut să nu existe nu doar o lipsă
de uniformitate, ci chiar inadvertenţe şi inconsecvenţe terminologice în
organizarea internă a diferitelor departamente, ceea ce aputut conduce la
concluzia fermă a unui „dezinteres al legiuitorului pentru organizarea clară a
serviciilor ministeriale”20.
După Marea Unire, numărul ministerelor a ajuns la nouă: Interne,
Externe, Război, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Lucrări
publice, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ21. În primii ani
interbelici, situaţia a păstrat aceleaşi caracteristici generale: „organizarea
ministerelor s-a făcut haotic în funcţie de tradiţie, nevoile de moment şi
interesele de partid”22. Ba chiar s-ar putea spune că, dat fiind contextul confuz
din primii ani, a crescut numărul restructurărilor neconstituţionale.
Mai întâi, în condiţiile sociale de două ori dificile – date fiind
expansiunea manifestărilor greviste şi pericolul comunist, pe de o parte, şi
diversitatea sistemelor de asigurări sociale din provincii – în guvernul
Averescu s-a considerat necesară „înfiinţarea unui organ competinte
corespunzător”. Acesta a fost Ministerul Muncii şi Ocrotirilor sociale,
înfiinţat prin decretul nr. 1327, publicat la 30 martie 192023. Ulterior, „sfera
de acţiune şi compunerea” acestuia au fost precizate prin alte două decrete din
acelaşi an, pentru ca, la 25 aprilie 1922, la începutul guvernării Brătianu, să
încorporeze, prin lege, şi serviciile sanitare, incluse până atunci în Ministerul
de Interne, devenind astfel, Ministerul Sănătăţii Publice, Muncii şi Ocrotirilor
Sociale24. După o nouă modificare de structură operată prin decret la 6 august
1922, o lege din 4 noiembrie 1923, a creat, prin scindare, două ministere: al
Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale şi al Sănătăţii şi Ocrotirilor
Sociale25. În aceeaşi, zi tot prin decret a fost înfiinţat şi Ministerul
Comunicaţiilor, care va funcţiona până în 1929. La 15 iunie, Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost scindat în Ministerul Instrucţiunii
Publice şi Ministerul Cultelor şi Artelor. Totodată, trebuie menţionat că în
perioada 15 iunie 1920-16 decembrie 1921 a fost organizat şi a funcţionat, tot
în baza unui decret, un Subsecretariat de Stat al Refacerii şi Aprovizionării26,
în afara oricărui minister, deci în subordinea directă a preşedintelui. Această
situaţie s-a repetat în timpul scurte guvernări Barbu Ştirbey, din 1927, când a

20
Manuel Guţan, op. cit., p. 220.
21
Ultimele două create în 1908, prin scindarea Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi
Domeniilor, cum fusese numit în 1897, vechiul Minister al Domeniilor, creat în 1883 (I.C. Filitti, I.V. Gruia,
op. cit., p. 285). În perioada 10 iulie 1917-5 februarie 1918, funcţionase şi un Minister al Materialelor de
Război, înfiinţat şi desfiinţat prin decret (Ibidem; Stelian Neagoe, op. cit., p. 179).
22
Manuel Guţan, op. cit., p. 256.
23
D. Constantinescu, „Istoricul organizării Ministerului Muncii”, în Zece ani de politică social în România
1920-1930, Bucureşti, Eminescu S.A., p. 14.
24
Ibidem, pp. 15-16.
2525
Ibidem, pp. 18-19.
26
Stelian Neagoe, op. cit., p, 86.
existat un Subsecretariat de stat pentru CFR27. În restul cazurilor, subsecretarii
au fost numiţi în cadrul diverselor departamente.
Pe lângă conducătorii departamentelor ministeriale, s-a încetăţenit
prezenţa în guvern a miniştrilor fără portofoliu sau „de stat” – al căror rol, în
general, a fost de reprezentare a provinciilor – şi a subsecretarilor de stat. În
primul guvern Averescu au funcţionat la un moment dat chiar şase miniştri
fără portofoliu; în guvernul Brătianu, numai doi; în al doilea guvern
Averescu, numărul iniţial de trei a urcat până la cinci în ianuarie 1927, ultimul
având titlul de „comisar superior al guvernului pentru Basarabia şi
Bucovina”28. Funcţia a dispărut în timpului guvernului Ştirbey pentru a
reapărea odată cu venirea la conducere a naţional-ţărăniştilor. În 1929, înainte
de adoptarea Legii ministerelor, guvernul Maniu cuprindea, pe lângă
preşedintele fără portofoliu, patru miniştri de stat, treisprezece departamente
şi cinci subsecretari (unu la preşedinţie şi câte doi la Interne şi Agricultură şi
Domenii)29.
Constituţia din 1923 a adus în premieră o consacrare a instituţiei
„guvernului”/„consiliului de miniştri” şi a preşedintelui acestuia. Textul era
însă general, evident insuficient şi ambiguu. Art. 92 prevedea că „Guvernul
exercită puterea executivă în numele Regelui”, pentru ca art. 93 să precizeze
că „Miniştri întruniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri, care este prezidat cu
titlul de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, de acela care a fost însărcinat de
lege cu formarea guvernului”. „Departamentele ministeriale şi
subsecretariatele de stat nu se pot înfiinţa şi desfiinţa decât prin lege”, se
menţiona în acelaşi art. 93, pentru ca abia art. 100 să prevadă că „se vor putea
înfiinţa subsecretariate de stat”. Din precizarea că „Subsecretarii de Stat vor
putea lua parte la dezbaterile Corpurilor legiuitoare sub responsabilitatea
miniştrilor” putem deduce că aceştia nu erau consideraţi strict formal membri
ai Consiliului şi, mai mult, că subsecretariatele nu se puteau crea în afara
ministerelor. Nu se făcea nicio referire la miniştrii fără portofoliu, situaţie
bizară dacă ţinem seama că la art. 88 era menţinută prevederea că Regele „nu
poate crea o nouă funcţiune fără o lege specială”. Nu avem nici un alt detaliu
privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Consiliului.
Pe bună dreptate, în 1929, Petre Andrei, ca raportor al proiectului de
Lege de organizare a ministerelor, aprecia că aceasta „este prima lege care
armonizează activitatea diverselor servicii publice. Căci până acum, fiecare
minister îşi avea legea sa de organizare, atribuţiile lor nu erau destul de bine
definite, de multe ori erau confuzii şi de aci nu rareori conflicte chiar între
ministere”30.

27
Ibidem, p. 92.
28
Ibidem, p. 91.
29
Ibidem, pp. 95-96.
30
Petre Andrei, Discursuri parlamentare 1929-1933, Iaşi, Ed. Ankarom, 1996, p. 248
 Legea31 preciza expres în premieră regulile impuse pe cale cutumiară,
anumire că Regele numeşte prin decret „persoana însărcinată cu formarea
guvernului”, anume Preşedintele Consiliului, decretul fiind contrasemnat, de
orice membru al „cabinetului demisionat” sau chiar de cel numit în persoană
(art. 1). La rândul său, contrasemna decretul de numire pentru ceilalţi miniştri
(art. 2). Abia acum se prevedea şi posibilitatea numirii de „miniştri secretari
de stat, fără portofoliu”, încadraţi la Preşedinţia Consiliului şi cu atribuţiile
stabilite de preşedinte (art. 4). În ceea ce priveşte Consiliul, el nu mai era pur
şi simplu format din „Miniştri întruniţi”, fiind nevoie şi de „convocarea
preşedintelui de Consiliu”, „pentru a se consfătui” şi a decide (art 7).
Serviciile statului erau „grupate pe ministere”, care „reprezintă interesele
generale ale Statului” şi, deşi lipsite de personalitate, puteau totuşi „sta în
justiţie şi încheia acte juridice în numele Statului şi pentru Stat” (art. 10). Cu
toate că se relua prevederea constituţională privind înfiinţarea şi desfiinţarea
ministerelor şi subsecretariatelor exclusiv pe cale legislativă, prin această lege
se permitea numirea „după trebuinţă” a unor subsecretari, cu condiţia ca
numărul lor să nu îl depăşească pe cel al ministerelor, repartizarea pe
ministere urmând să se facă „prin decret regal, după nevoile statului” (art. 11).
Numărul ministerelor era stabilit la 10: Interne; Externe; Finanţe; Justiţie;
Instrucţiune Publică şi Culte; Armată; Agricultură şi Domenii; Industrie şi
Comerţ; Lucrări Publice şi Comunicaţii; Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale
(art. 37). Pentru o organizare unitară, structura fiecăruia dintre ele a fost
prevăzută de lege.
Preşedintele Consiliului era ajutat de un subsecretar (care, fiind
menţionat separat, putem deduce că nu intra în totalul de 10 prevăzut mai sus)
şi un secretar general (art. 29), având ca „servicii dependinte”: cabinetele
preşedintelui şi subsecretarului, secretariatul general, „direcţiunea
informaţiunilor” (cu secţii de presă, propagandă şi informaţii), comisia
disciplinară a funcţionarilor şi CSAT, care funcţiona, potrivit legii sale
speciale, pe lângă MSM (art. 30).
Această primă lege cadru de organizare şi funcţionare a guvernului nu a
avut efectele dorite. Stabilitatea şi uniformitatea departamentelor ministeriale
nu s-au putut realiza. Au contribuit la aceasta şi schimbările guvernamentale
frecvente, asociate cu practica veche de schimbare a schimbări, dar şi
alunecarea României pe panta autoritarismului, în anii ’30. Structurile
ministerelor prevăzute de legea din 1929, au fost modificate fie prin lege –
Ministerul de Finanţe, Ministerul Apărării (1933), Ministerul de Interne
(1935) – sau prin decret – Ministerul Justiţiei (1935), Ministerul Agriculturii
şi Domeniilor (1936)32. S-au format chiar ministere noi, prin decret. Încă din

31
Lege pentru organizarea ministerelor, sancţionată şi promulgată prin I.D.R. No. 2710 din 29 iulie 1929 şi
publicată în „Monitorul Oficial” No. 169 din 2 august 1929, în Paul Negulescu, Romul Boilă, Gh. Alexianu,
op. cit., pp. 1-180.
32
I.C. Filitti, I.V. Gruia, op. cit., pp. 288-295.
1932, la Ministerul Apărării s-a înfiinţat un Subsecretariat de Stat al Aerului33
care, în 1936, a fost transformat prin decret în Ministerul Aerului şi Marinei34.
O practică nouă a fost aceea a numirii unor miniştri de stat însărcinaţi cu
conducerea unor servicii din anumite ministere : a fost cazul numirii lui Ion
Nistor la conducerea serviciilor de muncă din Ministerul Muncii, Sănătăţii şi
Ocrotirilor Sociale, purtând chiar titlul de „ministru al muncii”, şi a lui
Alexandru Lapedatu ca „ministru al cultelor şi artelor”. Ulterior, în cazul
Ministerului Muncii, Sănătăţii, funcţiile s-au reunificat, în septembrie 1935,
pentru a fi separate din nou în ultimul guvern Tătărescu (nov.-dec. 1937), iar
în celălalt caz a condus la crearea prin decret a două ministere : Instrucţiune
Publică (ulterior, Educaţie Naţională) şi Culte şi Arte. La fel au stat lucrurile
numirea unui ministru de stat pentru cooperaţie, la Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor, în 1936, urmată de crearea prin lege a unui Minister al
Cooperaţiei, în acelaşi an.
În ultimul guvern Tătărescu au funcţionat 13 miniştri cu portofoliu, doi
de stat şi 12 subsecretari”35, iar în guvernu Goga, 14 cu portofolii, doi de stat
şi 12 subsecretari36.
Constituţia din 1938 prevedea păstra prevederile celei din 1923.
Elementele de noutate constau în încercarea nereuşită de a face o distincţie
mai clară între miniştri şi subsecretari – „Guvernul se compune din Miniştri şi
Subsecretari de Stat” (art. 65), dar numai „Miniştrii întruniţi alcătuiesc
Consiliul de Miniştri” (art. 66) şi în formularea explicită a faptului că
„Miniştrii au răspundere politică numai faţă de Rege” (art. 65).
Inflația de funcții ministeriale a continuat. S-au creat ministere noi
precum: Înzestrarea Armatei, Propaganda Națională, Inventarul Avuțiilor
Publice (1939), Comerțul Exterior (1940) și s-au numit miniștri de stat cu
însărcinări speciale (minorități, organizarea FRN). În ultimul guvern carlist,
Ion Gigurtu (4 iulie-4 sept. 1940), au existat un vicepreședinte, 16 portofolii,
un ministru de stat pentru minorități și 11 subsecretari37.

33
Stelian Neagoe, op. cit., p. 107.
34
Ibidem, p. 118.
35
Ibidem, pp. 120-121.
36
Ibidem, pp. 121-122.
37
Ibidem, pp. 135-136.s