Sunteți pe pagina 1din 22

ILUZII

de IVAN VÎRÎPAEV

Traducere din rusă Bogdan Budeş

Comedie

„Toutefois, si votre âme était assez hardie,

Sous une illusion vous pourriez voir sa vie,

Et tous ses accidents devant vous exprimés

Par des spectres pareils à des corps animés:

Il ne leur manquera ni geste ni parole.”

(Pierre Corneille, „Illusion Comique”)

Personajele:

Prima femeie – 30 de ani.

A doua femeie – 30 de ani.

Primul bărbat – 35 de ani.

Al doilea bărbat – 35 de ani.

Pe scenă iese mai întîi o femeie, puţin mai tîrziu, cealaltă, pe urmă iese un bărbat,
puţin mai tîrziu, celălalt. Ei au ieşit doar pentru a spune spectatorilor poveştile a
două cupluri căsătorite.

1
PRIMA FEMEIE. Bună ziua. Vreau să vă spun povestea unui cuplu. Soţ şi soţie. Nişte
oameni minunaţi. Au trăit împreună cincizeci şi doi de ani. Cincizeci şi doi de ani!
Tot timpul împreună. O viaţă plină-plină. Plină-plină! O dragoste foarte frumoasă.
Pe ea o chema Sandra, iar pe el Danny. Şi cînd Danny a împlinit optzeci şi doi de
ani, s-a îmbolnăvit foarte grav, s-a întins în pat şi nu s-a mai ridicat. Şi iată că într-o
zi a simţit că-i venise timpul să moară. A chemat-o pe Sandra, soţia lui. Ea s-a
aşezat lîngă pat. Danny i-a luat mîna şi-a început să-i vorbească. Şi a apucat să-i
spună tot ce-avea de gînd. Tot ce-avea de spus.

I-a spus aşa:

‒ Sandra, vreau să-ţi mulţumesc. Vreau să-ţi mulţumesc.

Pauză.

‒ Îţi sunt recunoscător pentru viaţa pe care am trăit-o. Datorită ţie am trăit o viaţă
minunată, uimitoare şi deplină. Totul datorită ţie.

Sandra a vrut să replice, dar Danny a rugat-o să tacă. Pentru el era important să-i
spună tot ce avea de spus. Sandra a înţeles că Danny moare, a stat lîngă el şi-a
tăcut. Şi l-a privit intens ca să apuce să-l vadă pentru ultima oară. Ca să şi-l aducă
aminte viu.

Pauză.

‒ Îţi sunt recunoscător fiindcă m-ai învăţat ce e dragostea. Fiindcă datorită ţie am
aflat ce e dragostea, ce forţă reprezintă ea. Am aflat că nu e vorba de cuvinte şi de
romantism, ci de efort. Dragostea înseamnă efort, înseamnă capacitatea de a-ţi
asuma responsabilităţi. Sandra, datorită ţie am înţeles ce înseamnă
responsabilitatea. Ăsta e cel mai important lucru – să fii responsabil pentru ceva. Şi
să fii recunoscător. Să fii recunoscător şi să fii responsabil – iată formula vieţii.
Responsabilitate şi recunoştinţă. Îţi mulţumesc ţie şi îi mulţumesc dragostei tale
care m-a învăţat că viaţa înseamnă atenţie oferită clipă de clipă celui de lîngă tine.
Iubindu-te, am învăţat să fiu atent. Am învăţat să-l văd pe celălalt. Dragostea te
învaţă să-l vezi şi pe celălalt, nu pe doar tine însuţi. Te-am iubit şi am înţeles că
trebuie să corespund acestei iubiri, să fiu la înălţimea ei, să fiu la înălţimea felului
în care mă iubeai ‒ şi m-am schimbat. A trebuit să mă schimb. Ce dar, ce miracol
cînd ceva te face să te schimbi. Cînd faci eforturi şi te schimbi. Vii pe lume într-un
fel, şi pleci transformat. Asta înseamnă că ai trăit cu adevărat. Că ai trăit autentic. Şi
doar dragostea ne poate învăţa să trăim aşa. Nimic înafară de dragoste nu ne poate
salva din hăul propriului egoism. Dragostea m-a făcut să ridic capul şi să mă
privesc dinafară, dragostea m-a făcut să-mi înving lenea, laşitatea, frica. Sandra, tot
ce am obţinut în viaţă, am obţinut datorită ţie. Iubit fiind de o femeie ca tine, am
vrut să fiu bărbatul care să-ţi merite iubirea, şi am făcut gesturi în numele acestei
iubiri. Şi tot ce am reuşit să fac pentru alţii, pentru ceilalţi, am făcut datorită
energiei pe care mi-o dădea dragostea pentru tine. Căci dragostea asta pentru tine
a devenit la un moment dat mai vastă decît dragostea pentru o femeie, la un
2
moment dat şi-a depăşit limitele şi s-a revărsat asupra lumii întregi. Iubindu-te pe
tine, am învăţat să-i iubesc pe ceilalţi. Sandra, dragostea pe care tu mi-ai dăruit-o în
toţi anii ăştia, cincizeci şi doi de ani, Sandra! Dragostea asta a umplut de sens nu
doar viaţa mea, ci şi viaţa celor de lîngă noi. A copiilor şi a prietenilor noştri. Am
văzut cu ochii mei: cum se uitau prietenii noştri la noi, cum ar fi vrut şi ei să fie ca
noi, cum îşi doreau şi ei o iubirea ca a noastră. Şi mulţi şi-au şi schimbat din cauza
asta viaţa. Sandra, dragostea ta a fost un reflector puternic, care luminează totul în
jur, tot ce-a fost atins de dragostea ta s-a transformat, s-a schimbat, s-a
metamorfozat, a înflorit. Sandra, îţi mulţumesc şi pentru consecvenţă, pentru
refuzul tău de-a face compromisuri. Îţi mulţumesc pentru toate cuvintele dure pe
care mi le-ai adresat, pentru toate lucrurile neplăcute spuse în faţă, pentru
fermitate. Mă supăram pe tine cînd nu-mi plăcea ce-mi spuneai, dar exact pentru
asta îţi sunt recunoscător. M-ai enervat uneori foarte tare, cuvintele tale m-au
durut uneori peste măsură, dar îmi spuneai adevărul, şi asta m-a salvat din
prăpastia trufiei şi a egolatriei în care oamenii alunecă atît de des. Ai fost sinceră,
mi-ai spus tot ce aveai pe suflet, şi am reuşit astfel să evit multe necazuri. Sandra,
tu ai fost adevăratul meu învăţător. Îţi sunt foarte recunoscător pentru viaţa pe
care mi-ai oferit-o. Pentru copiii noştri minunaţi, pentru felul în care i-ai crescut.
Datorită ţie au ajuns nişte oameni atît de sensibili şi de buni. Şi, Sandra, cel mai
important lucru pentru care vreau să-ţi mulţumesc e că mi-ai vorbit despre
dragoste, că m-ai învăţat cum trebuie să iubesc. Că mi-ai explicat ce înseamnă
dragostea. Ai spus chiar de la prima noastră întîlnire, mai ţii minte? Ai spus că
dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă. Că dragoste adevărată e doar
atunci cînd iubesc doi. Că dacă iubeşte doar unul, aia nu e dragoste. Toată viaţa am
ţinut minte cuvintele astea. Şi mi-am amintit apoi, în fiecare clipă a vieţii, că
dragostea înseamnă doi, şi că prin urmare sunt responsabil pentru dragostea ta.
Iar asta m-a ajutat să mă feresc de multe ispite. Asta m-a ajutat să nu te înşel cu alte
femei. Nu-i nici un secret că bărbaţii se uită după alte femei, iar eu nu fac excepţie.
Dar cînd eram pe punctul de-a te înşela, îmi aminteam cuvintele tale, că dragostea
înseamnă reciprocitate, şi înţelegeam că fapta mea n-ar fi fost doar o trădare de
sine, dar şi o trădare a dragostei tale. Am făcut eforturi şi-am reuşit să nu te înşel.
Sunt nespus de fericit că am trăit împreună cincizeci şi doi de ani şi nu te-am
înşelat niciodată, şi că n-avem ce să ne ascundem. Şi uite că acum mor de o moarte
frumoasă. Îţi mulţumesc pentru posibilitatea de a muri astfel. E o mare fericire ca
la sfîrşitul vieţii să poţi spune cuvintele pe care le-am spus eu. Asta şi înseamnă o
viaţă trăită din plin ‒ dragoste, edificare şi o plecare demnă din lumea asta. Iubita
mea, îţi mulţumesc pentru tot, pentru viaţa minunată, şi pentru moartea minunată.
Iartă-mă că mor primul, şi că tu nu vei avea cui să spui ceea ce ţi-am spus eu acum.
Sandra, e un mare egoism din partea mea să mor primul, dar, vai, nu pot să fac
nimic. Natura e mai puternică decît dorinţele noastre. Aş vrea să fiu cu tine în clipa
morţii tale, să-ţi stau şi eu, la fel, alături, şi să te privesc. Sunt convins că e foarte
greu. Ştiu că e mai uşor să mori tu însuţi decît să înduri moartea omului iubit. Iartă-
mă că asta mi se întîmplă tocmai mie. Dar Sandra, cînd vei muri, aminteşte-ţi
cuvintele mele de acum, şi fii convinsă că mă voi afla pe undeva pe-aproape.
Oricum, dragostea mea va fi cu tine. Eu nu cred în viaţa de după moarte. Ştiu că
3
drumul meu se termină acum, şi că nu există nici o continuare. Dar cred, Sandra,
ştiu: dragostea nu moare, ea trăieşte veşnic, dragostea noastră va trăi şi după noi.
Nu pot să explic asta ştiinţific, dar simt că aşa e. Şi nu cred în mistică, dar vorbesc
despre un lucru simplu, simplu de tot. Dragostea e un lucru foarte simplu, accesibil
însă doar cîtorva. Mi-am trăit viaţa ca să aflu că dragostea există. Dragostea e o
forţă extraordinară. Dragostea învinge moartea. Nu mi-e frică să mor. Te iubesc.

Şi moare. Şi pauză.

Şi Sandra stă acolo şi-şi priveşte soţul.

Şi el nu mai e.

Şi ea se ridică şi iese din cameră. Şi pauză.

Pauză.

După moartea lui Danny, Sandra a mai trăit un an, după care s-a îmbolnăvit, s-a
întins în pat, şi, la fel ca el, într-una din zile a simţit că, da, o să moară. Atunci l-a
chemat pe prietenul soţului ei. Pe Albert. Albert şi Danny fuseseră cei mai buni
prieteni, încă din şcoală. Fuseseră nedespărţiţi toată viaţa. Albert fusese cavaler de
onoare la nunta lui Danny şi a Sandrei. Deci, l-a chemat. Şi cînd Albert a intrat în
cameră, Sandra a simţit şi mai tare decît în anul care trecuse că Danny nu mai e.

Şi-a zis aşa:

‒ Stai jos, Albert, vreau să-ţi spun cîteva cuvinte înainte să mor, azi. Fiindcă azi o să
mor, ştiu asta. Şi slavă domnului că-i aşa.

Albert a vrut să replice, dar Sandra l-a rugat să tacă. Pentru ea era important să-i
spună ce avea de spus.

‒ Albert, noi doi ne cunoaştem de mai bine de cincizeci de ani, nu? Ai fost cel mai
bun prieten al soţului meu. Ne-ai fost cavaler de onoare la nuntă. Şi ziua în care te-
am văzut pentru prima dată a fost ziua în care l-am cunoscut pe Danny. Venisem la
întîlnirea cu Danny, şi tu erai acolo. Şi din clipa aia şi pînă în ziua de azi, în toţi anii
ăştia, cincizeci şi trei şi patru luni, te-am iubit, mereu, doar pe tine. Cînd te-am
văzut atunci, acolo, lîngă Danny, am înţeles pe loc, că tu eşti omul pe care-l voi iubi
toată viaţa. Dar erai căsătorit, şi-ţi iubeai soţia. Şi-atunci m-am măritat cu Danny,
şi-am trăit toţi anii ăştia cu el, iar tu ai fost mereu aproape, şi mereu, în fiecare clipă
a vieţii mele, te-am iubit ca şi-acum, dar doar acum, cînd mor, vreau să-ţi vorbesc
despre asta. Şi, Albert, asta nu e tot.

Pauză.

Vreau să-ţi mulţumesc pentru fericirea pe care mi-a fost dat s-o simt fiindcă am
avut posibilitatea rară să iubesc. Datorită dragostei mele pentru tine am înţeles ce
înseamnă să nu-ţi doreşti nimic pentru tine, ci doar să oferi. Dragostea pentru tine
m-a învăţat că a oferi e mai important decît a cere. Dragostea înseamnă a oferi,
4
dragostea adevărată nu cere nimic, nu pretinde nimic. Toţi anii ăştia, cincizeci şi
ceva, te-am contemplat şi inima mi s-a umplut de un sentiment minunat şi luminos.
Am suferit, fireşte, din pricina imposibilităţii de a fi cu tine. Am vrut mereu să fiu cu
tine, am vrut intimitate, m-am gîndit la asta, mă gîndeam aproape întruna.
Gîndindu-mă la tine, chiar eram cu tine, eram în dragoste, în dragostea pentru tine.
Iar dragostea asta i-a cuprins şi pe ceilalţi, în dragostea mea pentru tine au trăit şi
ceilalţi, cei din jur. A simţit-o şi Danny. Soţul meu. Nu l-am amăgit niciodată, pentru
că eram într-adevăr plină de dragoste, şi o parte din dragostea asta i-am dat-o lui.
I-am dat o parte din dragostea mea pentru tine. Am fost sinceră cu el. Pentru că eu
iubeam, chiar dacă nu pe el, şi fiind plină de dragoste, el lua o parte pentru sine şi
era fericit. În tinereţe am suferit foarte mult fiind convinsă că dragostea adevărată
nu poate fi decît reciprocă, dar pe urmă am înţeles că dragostea nu are niciun fel de
reguli sau formule. Am înţeles că dragostea e doar dragoste, ea poate fi oricum şi
pentru oricine. Dragostea e o forţă care se revarsă peste toate malurile şi rupe
toate zăgazurile. Te-am iubit fără nicio speranţă la reciprocitate, şi din pricina asta
dragostea mea a devenit şi mai puternică. Eu însămi am devenit mai puternică. Şi
mai curajoasă. Din ce în ce mai îndrăzneaţă. Dragostea fără nicio speranţă la
reciprocitate m-a învăţat să fiu responsabilă pentru sentimentele mele, m-a învăţat
să-mi păzesc inima. Am înţeles că dragostea e un lucru greu de obţinut şi foarte
uşor de pierdut. Şi-am început să-mi ocrotesc dragostea. Îţi mulţumesc pentru că
nu mi-ai dat niciodată ocazia să mă apropii de tine, îţi mulţumesc că nu m-ai privit
niciodată ca pe o femeie, ci doar ca pe soţia prietenului tău. Nu ştiu dacă m-aş fi
putut abţine în cazul în care s-ar fi ivit ocazia să mă apropii de tine. Deşi o respect
şi o preţuiesc pe minunata ta soţie, pe Margaret. E o persoană extraordinar de
delicată, tu o iubeşti, şi asta e minunat. Şi sunt fericită că bărbatul pe care îl iubesc
mai mult decît viaţa însăşi e capabil de dragoste. Ştiu că eşti capabil de dragoste, şi
asta e minunat. Îţi doresc să ai parte de fericire împreună cu Margaret. Vă doresc să
mai trăiţi mult împreună. Îţi mulţumesc că mi-ai apărut în cale, că exişti, că eşti. Îţi
mulţumesc pentru şansa de a-mi fi trăit viaţa în dragoste. Pentru şansa de-a fi aflat
că dragoste e doar atunci cînd oferi şi cînd nu ceri nimic în schimb. Şi-ţi mulţumesc
că ai venit, că m-ai ascultat, că mi-ai dat posibilitatea, iată, să plec din viaţă frumos
şi curat. Mă bucură o astfel de moarte. Am avut noroc că Danny a murit primul, şi
că am putut să-l conduc pe ultimul drum. A murit foarte frumos. Iar acum mor şi eu
cu sentimentul că nu mi-am trăit viaţa în zadar. Nu mi-e frică să mor. Am trăit ce se
cheamă viaţă ca să aflu că dragostea există. Dragostea e o forţă extraordinară.
Dragostea învinge moartea. Te iubesc.

Şi i-a mai spus:

‒ Albert, nu trebuie să-mi spui nimic. Te rog să nu-mi răspunzi nimic. Acum du-te.
Adio. Nu ne vom mai vedea niciodată. Salut-o pe Margaret. Fiţi fericiţi. Adio.

Şi asta a fost.

Pauză.

5
A DOUA FEMEIE. Vreau să vă spun acum povestea unui alt cuplu, tot soţ şi soţie. Şi
ei au trăit împreună mai bine de cincizeci de ani. Pe el îl chema Albert, iar pe ea
Margaret. Aveau fiecare optzeci şi patru de ani, erau de aceeaşi vîrstă. Şi iată că-
ntr-o zi, Albert a venit acasă de undeva de la o plimbare, s-a aşezat pe un scaun în
mijlocul camerei, şi-a chemat soţia, şi a invitat-o să se aşeze vizavi într-un fotoliu
de nuiele. Iar cînd ea a venit şi s-a aşezat în fotoliul de nuiele, el i-a spus:

‒ Margaret, vreau să vorbesc cu tine. E foarte important. Noi doi de mult n-am mai
discutat ceva important, nu?

‒ Eu cred că noi doi n-am discutat niciodată ceva important, i-a răspuns Margaret.

Era o femeie cu un simţ al umorului foarte dezvoltat.

‒ Ce comic, ‒ a replicat Albert.

Şi pe urmă a continuat.

‒ Margaret, vreau să-ţi mărturisesc că m-am îndrăgostit de o altă femeie. Îmi vine
greu să vorbesc despre asta, dar noi am trăit împreună cincizeci şi patru de ani şi
niciodată nu te-am minţit. Te respect foarte mult, eşti mama copiilor mei…

‒ Şi bunica nepoţilor tăi, ‒ a completat Margaret.

Era o femeie cu un simţ al umorului foarte dezvoltat.

- Da, da, ce comic, ‒ a replicat Albert, după care a continuat. ‒ Deci. Sunt nevoit să-ţi
mărturisesc un adevăr neplăcut. Margaret, pentru prima dată în viaţă am înţeles ce
e dragostea. Ce e dragostea adevărată, aceea descrisă în literatură, dragostea aceea
la care toţi visăm în tinereţe şi pe care n-o găsim, şi de aceea ne mulţumim cu ce
găsim. Negăsind dragostea adevărată, credem că nici nu există, că e doar o
născocire literară, şi ne căsătorim cu cine se nimereşte, cu cineva real, cu cineva la
îndemînă, şi trăim cu el sau cu ea toată viaţa, gîndindu-ne că, ce să-i faci, de atîta e
în stare omul, doar aşa poate fi dragostea. Dar dragostea e, de fapt, cu totul altceva.
Nu e aşa, nu e asta. E cu totul altceva. Ea există, Margaret. Doar că nouă nu ne-a fost
dat s-o simţim, şi am trăit cincizeci şi patru de ani împreună, crezînd că ceea ce
simţim unul pentru celălat e dragoste, dar nu-i aşa. Dragostea e un cu totul alt
sentiment. Dragostea e cu totul altceva, miroase altfel, are alte vibraţii, alt gust, altă
culoare, iar eu, Margaret, de-abia azi am înţeles asta. Am reuşit să aflu asta de-abia
acum, la sfîrşitul vieţii, dar sunt fericit că măcar la sfîrşitul vieţii am avut parte de
asta. Sunt fericit, deşi, Margaret, îmi pare groaznic de rău pentru tine. Nu vreau să
par nerecunoscător, tu mi-ai oferit cei mai frumoşi ani ai tăi, da’ ce zic eu!, mi-ai
oferit întreaga ta viaţă, şi-ţi sunt nespus de recunoscător, apreciez asta enorm, tu
mi-eşti cea mai dragă fiinţă de pe lume, ai fost şi vei rămîne mereu aşa, dar nu te-
am iubit niciodată, Margaret, şi nici tu nu m-ai iubit niciodată, asta tot acum am
înţeles-o, crede-mă, noi nu ne-am iubit cu dragostea aceea la care toţi visează în
tinereţe şi de care aproape nimeni n-are parte, dar uite că eu am avut. Margaret,

6
sunt fericit. M-am îndrăgostit pentru prima oară în viaţă. Dar m-am îndrăgostit de
altă femeie, iartă-mă.

După ce a spus toate astea, Albert a tăcut.

Şi aici a intervenit, fireşte, o pauză. Nu foarte lungă. După care, Margaret a replicat:

‒ Albert, eşti un moş băşinos. Atît a spus pentru început.

PRIMUL BĂRBAT. Pentru că era o femeie cu un simţ al umorului foarte dezvoltat.

A DOUA FEMEIE. Da, era o femeie cu un simţ al umorului foarte dezvoltat.

PRIMUL BĂRBAT. Şi unde mai pui că avea cancer! Cînd împlinise şaizeci de ani,
descoperise că are cancer la sîn, îşi făcuse operaţie, îi tăiaseră un sîn şi… Glumă. N-
avea niciun cancer, iar sînul era bine mersi. N-a fost bolnavă aproape niciodată. Era
o femeie foarte sănătoasă şi cu un simţ al umorului foarte dezvoltat.

A DOUA FEMEIE. Aşa deci, cînd Albert îşi debita monologul despre dragoste,
Margaret îl asculta şi se gîndea cam aşa: „Doamne, e doar un moş băşinos, ce rost
are să zic ceva, indiferent de ce trăncăneşte el acolo. Vrea să mă enerveze, asta-i. Ce
rost are să reacţionez la toată aiureala asta despre dragoste. Amîndoi suntem deja
aproape cu un picior în groapă, ce rost are să mai clarificăm acum ceva, să
despicăm firu-n patru, e prea tîrziu. Ia mai bine să tac şi să nu-i dau boşorogului
ăsta tîmpit motive să-şi închipuie că e vreun june amorez”, s-a gîndit ea. Dar, în
fapt, nu se ştie de ce, discursul înflăcărat al lui Albert despre dragoste nu i-a căzut
bine lui Margaret. Şi cu toate că era o femeie foarte deşteaptă şi cu un simţ al
umorului foarte dezvoltat, în clipa aceea, nu se ştie de ce, mintea şi umorul au
lăsat-o baltă, şi, deşi crezuse că nu-i va răspunde boşorogului tîmpit, chiar în clipa
în care s-a gîndit la asta, anume că nu-i va răspunde, s-a trezit că-i răspunde.

I-a răspuns aşa:

‒ Albert, vreau să-ţi spun doar că nu trebuie să-i judeci pe alţii după tine. Dacă ţie,
în decursul vieţii tale, nu ţi-a fost dat să afli ce e dragostea, asta, iartă-mă, nu
înseamnă că şi altora li s-a întîmplat la fel.

‒ „Altora” însemnînd „ţie”, nu?, a întrebat Albert.

‒ Da, la mine mă refer, a răspuns Margaret.

‒ Vrei să spui că tu ai avut norocul să simţi dragostea adevărată, da?

‒ Da, exact asta vreau să spun.

În clipa aceea, Albert s-a apropiat de ea, s-a lăsat în genunchi, şi-a acoperit faţa cu
mîinile, a stat aşa cîteva minute, după care şi-a descoperit faţa, s-a uitat la
Margaret, şi a spus:

7
‒ Margaret, îmi pare nespus de rău. Dar, vai, ţi se pare doar că mă iubeşti. Mai
precis, sigur, tu mă iubeşti, aşa cum te iubesc şi eu, dar, Margaret, iartă-mă, eu
vorbesc de o cu totul altă dragoste, de acea dragoste pe care nouă nu ne-a fost dat
s-o simţim.

‒ Dar, Albert, nu ştiu de ce vorbeşti iar în numele altora. Ţie nu ţi-a fost dat, poate
că altora le-a fost.

‒ Nu, Margaret, nici „altora”, adică nici ţie, nu le-a fost dat, fiindcă dragostea
adevărată poate fi doar reciprocă, iar eu de-abia azi am înţeles asta. Dragostea
poate fi doar reciprocă, dacă o fiinţă iubeşte o altă fiinţă, iar acesta nu iubeşte la
rîndul ei, aia nu e dragoste. Şi nici cel care iubeşte nu iubeşte cu adevărat, doar
crede că iubeşte. Am înţeles asta de-abia azi şi pe propria piele. N-am vrut să-ţi dau
detalii, dar dacă tot s-a ajuns aici, îţi spun. Şi iartă-mă, încă o dată, pentru durerea
pe care ţi-o provoc.

‒ Te iert, a spus Margaret, fiind o femeie cu un simţ al umorului foarte dezvoltat.

‒ Da, foarte comic, a replicat Albert şi a continuat: astăzi am fost la Sandra. Se simte
foarte rău şi se pare că e pe moarte. Şi am fost la ea, şi mi-a spus că toată viaţa ei,
toţi anii ăştia, m-a iubit. Pe mine. Înţelegi, nu pe Danny, pe mine! Şi e adevărat, ce
rost are să mintă înainte de moarte? Dar şi din felul în care mi-a spus-o am înţeles
că nu minte. Toată viaţa m-a iubit pe mine, dar n-a îndrăznit să-mi spună, n-a
îndrăznit să-l înşele pe Danny, n-a îndrăznit să-i distrugă viaţa. Mi-a spus cum la
început crezuse că dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă, dar cum pe
urmă, iubindu-mă pe mine, a înţeles că nu-i aşa, de vreme ce pe mine mă iubea cu o
dragoste nereciprocă. Am ascultat-o, şi în timp ce vorbea, prin faţa ochilor mi s-au
derulat toate amintirile legate de ea şi de Danny. Mi-am amintit-o cînd era tînără,
mi-am amintit cum mergeam la ei în vizită în fiecare sîmbătă, mi-am amintit de
toate sărbătorile petrecute împreună, de toate vacanţele noastre la mare. Mi-am
amintit-o cît era de frumoasă, ce mers avea, ce mîini delicate, ce şolduri, ce fire, ce
ştiinţă a modestiei, şi cît era de spirituală. Ţii minte, cum a izbucnit în plîns cînd
Danny a ars pe grătar melcii cu legume? Nu ţii minte, era de ziua ta? Habar n-am de
ce chestia asta mi-a venit în minte. Oricum, ascultînd-o, mi-am amintit şi că am
plăcut-o mereu, am plăcut-o şi-atît. Şi gîndul ăsta m-a luminat brusc: „am plăcut-o
şi-atît”. Şi-am înţeles dintr-odată că-n clipa asta, da’ brusc, stau în faţa unei băbuţei
întinse pe pat, stau acolo şi brusc, simt că o iubesc, înţelegi, ba mai mult, înţeleg
brusc şi fără dubii c-am iubit-o mereu, doar că lucrul ăsta se afla undeva adînc
îngropat, atît de adînc, încît fusese imposibil de observat. Înţelegi, mi-e foarte greu
să-ţi explic. Nu acum am dobîndit dragostea asta. Dragostea asta a fost mereu în
mine, de fapt. Doar că n-am văzut-o, n-am lăsat-o să se manifeste, mintea mea era
în cu totul altă parte. Margaret, înţelegi, nu s-a întîmplat nimic nou. Doar că eu,
brusc, am înţeles că pe Sandra am iubit-o, şi că asta a fost dragoste adevărată,
fiindcă a fost reciprocă, şi-am înţeles că fuseserăm făcuţi unul pentru celălalt, doar
că eu, cine ştie de ce, nu mi-am dat seama de asta, am trăit într-un fel de beznă. Nu
ştiu de ce s-a întîmplat aşa, probabil că toate se întîmplă la vremea lor. Fructul copt
8
cade la vremea lui. Jocul crud al sorţii sau circumstanţele – nu ştiu. Ce contează
însă, ce anume vreau să-ţi spun e că dragostea n-a apărut azi, a fost în mine mereu.
Azi sa trezit. Şi încă ceva, vezi tu, Sandra a greşit cînd mi-a spus că dragostea poate
fi şi nereciprocă. A greşit pentru că nu ştia, ca şi mine dealtfel, că şi eu o iubesc.
Dragostea ei era reciprocă, fiindcă şi eu am iubit-o. Dragostea adevărată nu poate fi
nereciprocă. Din cauza asta, îmi pare rău, dar, vai, Margaret, noi doi nu ne-am iubit
niciodată. Înţelegi, nu doar eu pe tine, dar nici tu pe mine.

Pauză.

Acestea fiind spuse, s-a lăsat o tăcere nu foarte lungă. Ulterior, Margaret a vorbit la
rîndul ei:

‒ Ştiam. Şi eu cred la fel. N-aveam de gînd să-ţi vorbesc despre asta acum, la
sfîrşitul vieţii, mă gîndeam că acum, cînd avem amîndoi optzeci şi patru de ani, nu
mai contează ce-a fost, ba mai mult, ce-a fost trebuie să rămînă în urmă şi să nu se
mai întoarcă, dar… se pare că s-a întors. Dar tu, Albert, ai dezgropat totul. Şi aşa
stînd lucrurile, o să-ţi spun şi eu ce nu ţi-aş fi spus niciodată dacă nu începeai tu.
Dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă, ştiu asta. Te-am înşelat, Albert. Cu
Danny. Toţi anii ăştia, eu şi Danny am fost iubiţi. Ne întîlneam cam o dată pe
săptămînă. Uneori mergeam undeva împreună. Ţii minte delegaţiile mele? N-ai
observat niciodată că ele coincideau uneori cu plecările prietenului tău, Danny? Au
existat clipe cînd ne venea să vă spunem tot şi să ne schimbăm vieţile. Dar, din
păcate, nu ştiam că Sandra te iubeşte, şi nici că tu o iubeşti pe ea. Vă respectam, şi
n-am vrut să stricăm prietenia noastră. Şi n-am vrut să plătim fericirea noastră cu
preţul suferinţei pe care v-am fi provocat-o. Am decis să ne jertfim dragostea pe
altarul circumstanţelor. Ne iubeam, sufeream, dar, una peste alta, eram totuşi
fericiţi. Cînd Danny a murit, n-am putut să merg la el pentru a ne lua rămas bun. N-
am putut fiindcă ştiam că nu m-aş mai fi putut abţine, iar Sandra ar fi aflat tot. Mă
înţelesesem cu Danny ca atunci cînd unul dintre noi va muri, celălalt să nu vină… În
acest moment, Margaret nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în plîns. Albert tăcea,
nici nu mai respira. Era probabil şocat. N-a spus nimic, nici măcar n-a încercat să-şi
liniştească soţia. Şi-au stat aşa: Margaret plîngînd în hohote, iar Albert privind în
gol. Doi bătrînei, cu vieţile lor de neînţeles.

În cele din urmă, Margaret s-a liniştit şi-a spus:

‒ Albert, dacă ai fi înţeles mai devreme că o iubeşti pe Sandra şi mi-ai fi spus asta,
atunci, poate, am fi putut cu toţii să ne schimbăm vieţile şi să fim fericiţi. Dar nu s-a
întîmplat aşa. Înseamnă că aşa a fost să fie. Dragostea nu poate fi decît reciprocă,
aşa e, Albert, şi iartă-mă pentru mărturisirea asta crudă. Şi pauză.

AL DOILEA BĂRBAT. Vreau să vă povestesc despre Danny.

PRIMUL BĂRBAT. Da! Scuză-mă că te întrerup, vreau doar să spun, e un amănunt


important, vreau doar să spun că Sandra şi Danny erau frate şi soră. Am uitat să
menţionăm asta. Erau fraţi, dar cu mame diferite. Fraţi după tată, Danny din prima

9
căsătorie a tatălui, crescuse cu maică-sa, şi a întîlnit-o pe Sandra cînd avea treizeci
de ani, iar Sandra douăzeci şi şapte. Şi s-au îndrăgostit pe loc unul de celălalt şi au
decis să se căsătorească. Fireşte că toate rudele au fost împotrivă, mai ales tatăl.
Dar ei n-au ascultat de nimeni, s-au căsătorit, şi au rupt relaţiile cu toţi, inclusiv cu
tatăl. Tatăl i-a blestemat şi nu i-a vizitat niciodată pînă la moarte. Uite-aşa! Eu atît
am avut de spus. Scuză-mă că te-am întrerupt. Continuă.

Pauză.

PRIMUL BĂRBAT. E o glumă, normal, asta cu frate şi soră. Danny şi Sandra n-au
fost fraţi. A fost o glumă.

AL DOILEA BĂRBAT. Da. Deci. O să vă spun acum o poveste despre Danny. Danny a
fost un tip care n-a minţit niciodată. Niciodată. Într-o noapte, cînd Danny avea vreo
opt ani, n-a putut să adoarmă. Şi, văzînd deodată pe fereastră o lumină ciudată,
micuţul Danny s-a apropiat de geam şi a constatat că pe cer apăruse un disc uriaş
argintiu. Era o navă extraterestră gigantică. Un OZN. O mare farfurie zburătoare.
Care răspîndea o minunată lumină, orbitoare, cea mai minunată lumină argintie
din tot universul. O lumină argintie atît de uimitoare, încît părea materială, părea
că emană un parfum. Deşi argintiu, obiectul nu părea făcut din metal. Nu părea
făcut din niciun alt material cunoscut. Arăta ca o lună turtită. Părea că luna se
prefăcuse într-un disc turtit. Şi tot discul ăsta era făcut dintr-o lumină argintie, din
lumină selenară. O lumină selenară atît de frumoasă, încît părea că întregul univers
conspira ca pe şira spinării lui Danny să treacă un fior dulce şi plăcut. Şi un fior
dulce şi plăcut trecu prin şira spinării lui Danny. Era pur şi simplu siderat de
lumina aceea argintie, fermecătoare, cea mai frumoasă şi cea mai încîntătoare din
tot universul. Şi cum stătea şi se holba la apariţia aceea uluitoare, i-a trecut prin
minte să fugă şi să-şi trezească părinţii. Dar, brusc, cine ştie de ce, s-a speriat. S-a
speriat că atunci cînd părinţii se vor fi trezit nava nu va mai fi acolo. Iar părinţii cu
siguranţă nu-l vor crede. Şi toată frumuseţea pe care o vedea el se va transforma
instantaneu în fantezia unui băieţel. Şi a înţeles brusc că nu va putea povesti
nimănui ceea ce vede, pentru că nu va fi crezut. De nimeni. Şi că ceea ce vedea el
acum, această veritabilă minune, lumina asta argintie, cea mai frumoasă din tot
universul, se va transforma într-o banală minciună. Şi în clipa aceea, Danny a
înţeles toată oroarea lumii. A înţeles că din cauză că oamenii se mint unul pe altul,
că din cauza asta, că oamenii îşi spun într-una neadevăruri, din cauza asta nimeni
nu mai crede pe nimeni. Un gînd simplu. În urma căruia, Danny, cu ochii inunndaţi
de cea mai frumoasă lumină argintie din tot universul, şi-a jurat că niciodată, dar
niciodată, nu va minţi pe nimeni. Niciodată, niciodată, orice s-ar întîmpla. Şi Danny
s-a ţinut de cuvînt. El n-a mai minţit pînă la moarte. E-adevărat că dacă nu era
întrebat putea să nu spună cîte ceva, cum a fost cazul cu nava spaţială despre care
n-a povestit nimănui. Un singur om a aflat de povestea asta. Omul ăsta a fost
Sandra. Fiindcă Danny a iubit-o foarte mult.

PRIMUL BĂRBAT. Eu o să vă povestesc acum despre Danny şi Margaret. Danny şi


Margaret s-au cunoscut cu un an înainte ca Danny s-o întîlnească pe Sandra, şi asta

10
fiindcă Margaret se căsătorise cu cel mai bun prieten al lui Danny, cu Albert. Şi
chiar de la început, între Danny şi Margaret s-a conturat o prietenie foarte strînsă.
Albert a fost uluit de rapiditatea cu care s-au împrietenit cei doi. Deveniseră cei
mai buni prieteni din lume. Şi după un an, Danny a întîlnit-o pe Sandra. Şi imediat i-
a adus lui Margaret fotografia Sandrei şi a întrebat-o ce părere are despre noua lui
prietenă. Margaret a răspuns că-i place fata, şi că Danny are gust. Şi mai tîrziu, cînd
Danny se hotărîse s-o ceară pe Sandra de nevastă, a venit iar la Margaret şi a
întrebat-o ce crede despre faptul că el, Danny, vrea să se însoare cu Sandra. Iar
Margaret i-a răspuns că e o idee minunată, că-l felicită, şi că-i urează fericire alături
de aleasa lui.

Erau cei mai buni prieteni din lume.

Albert era uluit de prietenia dintre Danny şi soţia lui.

‒ Danny, uneori nu înţeleg, zicea Albert, tu cu cine eşti mai prieten, cu mine sau cu
Margaret?

‒ Eşti gelos?, îl întreba Danny.

‒ Bineînţeles. Vreau să fiu unic în viaţa ta, glumea Albert.

‒ Iartă-mă, dar mai e şi Sandra, aşa că există trei unici în viaţa mea, glumea Danny.

Pauză.

Odată, în anul în care Danny şi Margaret au împlinit patruzeci de ani, stăteau


amîndoi pe terasă, acasă la Danny şi la Sandra. Erau singuri. Sandra şi Albert erau
pe undeva prin grădină. Danny şi Margaret stăteau la masă, unul în faţa celuilalt.
Danny bîţîia din picior pe sub masă. Şi, deodată, piciorul lui a atins pe neaşteptate
piciorul lui Margaret. Şi atunci, Margaret a întrebat din senin:

‒ Danny, ia spune, ce crezi tu, am putea noi oare să facem treaba aceea? Sau mai
bine să te întreb altfel, ‒ ce crezi tu, am putea noi oare să devenim iubiţi? Numai că
te rog să-mi răspunzi serios, fiindcă nu glumesc.

Danny s-a uitat Margaret foarte, foarte straniu. Foarte, foarte straniu. Şi pe urmă şi-
a pus mîna peste mîna ei, şi i-a spus:

‒ Nu, Margaret, noi nu putem deveni iubiţi, fiindcă eu îmi iubesc foarte mult soţia,
şi preţuiesc prea mult prietenia soţului tău.

Pauză.

Aşa că ceea i-a spus Margaret soţului ei, cum că ea şi Danny ar fi fost iubiţi, a fost
doar o glumă. O glumă de-a ei. Gluma unei femei cu un simţ al umorului foarte
dezvoltat.

O pauză scurtă pentru rehidratare.

11
PRIMA FEMEIE. Iar acum vreau să vă povestesc o seară. O seară anume: Danny şi
Sandra se aflau în sufragerie la ei, cu lumina stinsă, pe întuneric, şi priveau pe
fereastră stelele. Era iarnă, copiii erau plecaţi în alt oraş, la mama lui Danny, pentru
vacanţa de Crăciun. Danny şi Sandra erau singuri şi priveau stelele. Era o noapte
înstelată. Şi, deodată, Danny a simţit ceva. Ceva deosebit, ceva înălţător. Şi-a dat
seama dintr-odată să se simte minunat stînd aşa lîngă omul iubit şi privind stelele.
Aşa că brusc s-a hotărît să-i povestească Sandrei despre OZN-ul din copilărie. Şi i-a
povestit: despre OZN, despre lumina argintie pe care o răspîndea, şi chiar şi despre
cum se hotărîse el să nu mai mintă niciodată.

Pauză.

Iar apoi, după ce a terminat de povestit, a întrebat-o pe Sandra, un pic timid: mă


crezi?

Pauză.

Şi în clipa aceea, Sandra a înţeles că viaţa e alcătuită din multe cioburi, micuţe şi
multicolore. Şi că în viaţă nu există nimic întreg. Doar fragmente, mici şi sparte. Că
în viaţă nu există un subiect unitar, ci doar o episoade, multe episoade, nu există
ceva central, ci doar mărunţişuri şi amănunte. Iar detaliile nu se adună niciodată
într-un întreg, într-un ceva unitar. Probabil că aşa ceva e imposibil de explicat în
cuvinte, dar aşa a fost: Sandrei i s-a părut dintr-odată că din lumea în care trăieşte
ea lipseşte ceva unitar, ceva întreg, ceva ce ar putea să lege totul laolaltă. S-a uitat
la Danny şi s-a gîndit: o, Doamne, numai extratereştrii mai lipseau de-aici!

Pauză.

AL DOILEA BĂRBAT. Iar acum o să vă povestesc despre Albert. Albert a fost un om


minunat. O să-nţelegeţi imediat şi singuri de ce. Într-o noapte, Albert s-a trezit
pentru că cineva arunca din stradă cu pietricele în fereastra lui. Margaret dormea
dusă şi nu s-a trezit. Albert s-a ridicat, s-a apropiat de fereastră, şi… Nu, nu era
niciun OZN, iar pietricelele nu le aruncau extratereştrii. Albert l-a văzut în stradă
pe prietenul său Danny. Care îi făcea semne să coboare. Albert s-a îmbrăcat şi a
coborît.

Conversaţia care urmează a avut loc în 1974, în august. Cînd Danny şi Albert aveau
amîndoi în jur de treizeci şi cinci de ani.

‒ Danny, ce s-a întîmplat?, a întrebat Albert mirat.

‒ Albert, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Ceva ce ne priveşte pe toţi. Nu mai pot să
dorm. Trebuie să-ţi spun ce am pe suflet. Ascultă-mă pînă la capăt.

‒ Sigur, Danny, hai pe terasă, a spus Albert, punem ceainicul pe foc şi bem un ceai.
Sau o cafea. Şi s-au dus pe terasă. Şi acolo, pe terasă, Danny a dat glas unui monolog
înflăcărat:

A spus aşa:
12
‒ Albert, tu şi cu mine suntem prieteni. Tu eşti cel mai bun prieten al meu. Nu am
pe nimeni mai aproapiat, înafară de Sandra. Vreau să-ţi mărturisesc ceva. Dar te
implor să mă asculţi pînă la capăt şi să nu mă întrerupi. E foarte important să nu
mă întrerupi şi să mă asculţi pînă la capăt, n-o să vorbesc mult. Deci, fii atent. Ştii
cît de mult îmi iubesc soţia, pe Sandra. Da, ştii, şi e adevărat. O iubesc mai mult
decît oricine pe lume, ca să fiu sincer, o iubesc mai mult decît pe copii. Sandra nu
mi-e doar soţie, mi-e şi prietenă. Şi o iubesc nu doar ca pe mama copiilor mei, şi nu
doar ca pe o prietenă, dar şi ca pe o femeie frumoasă. Poţi să spui că Sandra nu e o
femeie foarte frumoasă?

Albert a vrut să spună ceva, dar Danny nu l-a lăsat să deschidă gura, şi a continuat.

‒ Sandra e o femeie foarte frumoasă. Sunt fermecat de ea de cînd mă ştiu. Nu m-am


săturat niciodată de frumuseţea ei. Nu m-am obişnuit niciodată cu frumuseţea ei.
În fiecare zi o privesc şi mă reîndrăgostesc de ea, iar şi iar, ca un puştan. O iubesc
pe Sandra, şi sunt fericit să trăiesc cu ea. Ne e foarte bine în pat. Sunt absolut
satisfăcut. Sandra e idealul meu. Vreau să trăiesc cu ea pînă la moarte. N-am
înşelat-o niciodată şi nici n-am de gînd. Visul meu e să trăiesc cu ea pînă la adînci
bătrîneţi şi, murind, s-o prind de mînă şi să-i spun cele mai importante, cele mai
sincere, şi cele mai emoţionante cuvinte pe care mi le voi găsi în suflet.

‒ Dar de ce crezi c-o să mori tu primul?, reuşi să întrebe Albert.

‒ Nu cred. Doar visez. Adică nu visez să mor primul, ci să am posibilitatea să-i spun
Sandrei, la sfîrşitul vieţii, cuvintele alea. Dar nu despre asta-i vorba. Albert, îţi
repet: o iubesc pe Sandra cu o dragoste cît se poate de reală, de autentică, de
frumoasă… dar… mă înnebuneşte atracţia sexuală pe care o simt faţă de soţia ta,
Margaret. Aproape în fiecare noapte visez că fac sex cu soţia ta. Şi n-am ce-i face. E
peste puterile mele. Cînd o văd, mă dă peste cap. Mă ia cu ameţeli, îmi clănţăne
dinţii… Şi aşa a fost de la început, de cînd am văzut-o prima dată, dar atunci am
crezut c-o să pot, c-o să fac faţă, pe urmă a apărut Sandra, şi a fost o vreme cînd am
reuşit să nu mă mai gîndesc la soţia ta. Dar, de curînd, iar! Şi mai ales acum, vara,
cînd femeile umblă în rochiţele astea… Albert, nu ştiu ce-o fi asta, dar nu poate fi o
simplă atracţie. Înţelegi, mă culc cu gîndul ea, o visez, mă trezesc cu gîndul la ea, ba
chiar, iartă-mă, cînd fac dragoste cu Sandra, încerc să nu, încerc să nu mă gîndesc,
dar mă gîndesc. La Margaret. Pur şi simplu îmi ies din minţi. Nu mai pot s-o aud, nu
mai pot să mă aflu în preajma ei. Nu mai pot să-i văd mîinile, nu mai pot să văd ce
persoană minunată, şi bună, şi deşteaptă e. Ce formidabil simţ al umorului are.
Cînd e aproape, văd lumea altfel: Doamne, ce fericire că există o femeie ca ea!
Datorită ei, lumea nu e absurdă. Lumea are un sens, şi sensul ăsta e chiar ea,
zîmbetul ei, felul ei de-a fi. O singură privire de-a ei umple lumea de sens şi de
frumuseţe. Dacă există ea înseamnă că există frumuseţe, şi dacă există frumuseţe
înseamnă că viaţa are sens. Iată, prietene, ce gînduri mă copleşesc. Şi-ţi mărturisesc
că mă simt groaznic de obosit din cauza lor. Ce-i asta? Albert, spune-mi tu, ce-i
asta?

13
‒ Asta e dragoste, prietene, i-a răspuns Albert, liniştit.

Şi la auzul acestui răspuns, Danny s-a prăbuşit pur şi simplu pe podea, s-a ghemuit,
şi a izbucnit în plîns ca un copil.

‒ Dar o iubesc pe soţia mea, pe Sandra, bolborosea Danny, asta nu poate fi


dragoste, dragostea nu poate fi decît reciprocă.

‒ O iubeşti pe Margaret, a spus Albert, cine ştie de ce la fel de calm.

‒ Ba nu, nu vreau, nu vreau, e greşit, e greşit, a bîiguit mai departe Danny.

Dar după un timp, a reuşit să se liniştească. S-a ridicat şi s-a aşezat pe scaun, şi-a
băut un pic de ceai fierbinte. Iar Albert i-a spus aşa, în continuare foarte, foarte
calm:

‒ Danny, o iubeşti pe Margaret. Tot cîte le-ai descris, sentimentele şi senzaţiile care
te încearcă, nu sunt altceva decît simptomele clare ale dragostei. Prietene, o iubeşti
pe Margaret, fără îndoială.

‒ Iar eu îţi spun că o iubesc şi că vreau s-o iubesc pe Sandra. Uite, de exemplu, dacă
ar trebui acum să aleg între ele, iartă-mă, Albert, că…

‒ Nu-i nimic, nu-i nimic, prietene, i-a răspuns Albert.

‒ Ca exemplu zic, a continuat Danny, deci dacă ar trebui să aleg, îţi jur că nu m-aş
îndoi nicio secundă: aş alege-o pe Sandra. Nu vreau să trăiesc cu Margaret. Trăiesc
cu Sandra şi mi-e foarte bine. Foarte, foarte bine. Şi nu cred că Margaret e mai
atrăgătoare sau mai frumoasă. O iubesc pe Sandra, nu pe Margaret. Dar de ce nu
mai sunt om cînd mă gîndesc doar la soţia ta, nu ştiu.

‒ Ştiu eu, i-a răspuns Albert, dar de fapt ştii şi singur, prietene. Nu te mai minţi, mai
ales că de cînd te cunosc, nu-mi amintesc să te fi auzit minţind vreodată.

‒ Şi-atunci ce e dragostea?, a întrebat Danny cu foarte, foarte multă candoare.

‒ Dragostea e exact ce simţi tu cînd o vezi pe nevastă-mea, i-a răspuns Albert cu


foarte, foarte multă înţelepciune.

Scena părea un dialog tată-fiu. Danny părea un puber venit la înţeleptul său părinte
să afle ce e dragostea. Iar Albert părea părintele înţelept şi calm care ştie că vine o
vreme cînd dragostea ciocăneşte în inimile tinere. Aşa părea scena: după vechea
tradiţie a familiei, tatăl îi lămureşte pentru prima oară fiului „de ce”-urile dragostei.

‒ Şi-atunci cum se cheamă ce simt pentru Sandra?

‒ Se cheamă că trăieşti bine cu ea, Danny. Şi atît.

14
Şi în clipa aceea, pe terasă a apărut Margaret. O treziseră scîncetele lui Danny, dar,
din fericire, nu auzise niciun cuvînt. De aceea şi ieşise pe terasă, ca să priceapă ce
se întîmplă acolo, cu cei doi prieteni, la trei noaptea.

‒ Bună seara, li s-a adresat Margaret, iertaţi-mă că dau buzna aşa, dar…

În clipa aceea, Danny s-a făcut alb la faţă, ca o farfurie de porţelan. S-a ridicat, a
încercat să apuce aerul cu mîinile, apoi s-a clătinat şi s-a prăbuşit. Leşinase.

Pauză.

Albert era un om foarte bun. Bineînţeles că nu i-a spus nimic lui Margaret. A minţit
şi i-a spus că Danny suferise o criză depresivă din pricină că împlinise recent
treizeci şi cinci de ani, ceea ce se cheamă criza vîrstei de mijloc, pe care, se ştie,
bărbaţii o traversează cu dificultate. Albert a minţit-o pe Margaret pentru că el era
altfel decît Danny, care nu minţea niciodată. Albert era un om bun, un om obişnuit.

Pe urmă, la scurt timp după această întîmplare, Danny şi Sandra au plecat trei luni
în vacanţă, la mare. Au mers în Australia, pentru că Danny îşi dorea să plece
departe, pe alt continent. Şi cînd s-au întors, după trei luni, Albert şi Danny au
continuat să fie prieteni, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Lucrurile au revenit la
normal. Şi ambele cupluri au continuat să trăiască împreună, să îmbătrînească
împreună.

O pauză scurtă pentru rehidratare.

PRIMUL BĂRBAT. Urmează o poveste amuzantă despre cum, într-o zi, Albert a
fumat iarbă. La un moment dat, cînd Albert avea deja patruzeci şi opt de ani, s-a
hotărît să încerce marihuana. Întîmplarea a făcut ca unul dintre studenţii lui să-i
ofere un joint. Nu intrăm în detalii, ce fel de iarbă era, de unde o luase studentul, de
ce i-o oferise domnului profesor… de fapt cred că-i mai bine să vă dau şi detaliile
astea. Studentul îi oferise profesorului său marijuana, deoarece la cursul pe care îl
Albert îl ţinea venise vorba despre folosirea cînepii la confecţionarea odgoanelor
marinăreşti. Se pare că mare parte din odgoanele marinăreşti se fac din cînepă. Şi
peripatetizînd pe tema odgoanelor, Albert a scăpat o vorbă despre cum că el nu
încercase niciodată marihuana. Drept pentru care, după ore, studentul i-a oferit
profesorului un fum. Iar profesorul, spre surprinderea totală a studentului, a
acceptat. Şi nu numai că a acceptat, dar a tras ceva.

Pauză.

Iar după, adică după cîteva minute, a simţit că lumea… Cum să zic…?

Că una peste alta, lumea…

Pe scurt, că lumea îşi pierduse consistenţa.

Albert şi-a întins mîinile şi a atins lumea. Şi lumea era moale. Şi Albert a rămas aşa
cu mîinile întinse şi a început să plîngă.

15
‒ Dom’ profesor, aveţi nevoie de ajutor?!, l-a întrebat, speriat, studentul.

‒ Nu, a răspuns Albert printre lacrimi, sunt în regulă, e doar, brusc, am înţeles ceva
despre lume.

‒ Ce-aţi înţeles despre lume?, l-a întrebat studentul, abia abţinîndu-se să nu


izbucnească în rîs.

‒ Am înţeles că e moale, i-a răspuns Albert cu o voce stranie, iar eu am crezut


mereu că e tare, că e solidă, dar de fapt e foarte moale, şi chestia asta mi se pare
uluitoare şi foarte, foarte tristă. E foarte trist pentru că în condiţii normale nu
băgăm de seamă chestia asta şi credem că trăim într-o lume fermă.

Şi Albert tot atingea lumea cu mîinile, iar şi iar, uluit de moliciunea ei.

Şi-a tot atins-o pînă cînd efectul marihuanei a trecut. Şi pe urmă, cînd efectul
marihuanei a trecut, şi lumea a redevenit solidă, Albert şi-a şters lacrimile, i-a
mulţumit studentului, şi-a plecat acasă. Pe măsură ce Albert se apropia de casă,
lumea se solidifica treptat, tot mai mult, astfel încît în clipa în care Albert a intrat
pe uşă, lumea era deja ca un pietroi. Albert a intrat, şi dînd cu ochii de Margaret, i-a
spus:

‒ Iubita mea, sunt tare ca un ciocan de fontă!

Margaret a trebuit, ca întotdeauna, să facă eforturi pentru a zîmbi la gluma soţului


ei, deşi, pe de altă parte, se obişnuise de mult cu umorul din cale afară de original al
lui Albert.

A DOUA FEMEIE. O să vă spun acum povestea dispariţiei lui Margaret. Într-o zi,
Albert s-a întors acasă foarte tîrziu, la unsprezece şi jumătate noaptea. A intrat în
casă şi, după o vreme, şi-a dat că soţia lui lipseşte. L-a sunat pe prietenul său Danny
şi l-a întrebat dacă Margaret nu e în vizită la ei. Iar Danny i-a spus că nu, Margaret
nu e la ei, iar el şi Sandra dorm deja. Atunci Albert i-a sunat pe alţi cîţiva cunoscuţi
la care, s-a gîndit el, Margaret ar fi putut merge în vizită. Dar nu era nici acolo.
Atunci Albert i-a sunat pe toţi cunoscuţii, chiar şi pe cei la care era aproape
imposibil ca Margaret să fi putut merge în vizită. Ca să afle că nu e nici acolo. Atunci
i-a sunat pe părinţii lui Margaret, care locuiau în alt oraş, şi i-a speriat întrebîndu-i
dacă Margaret nu e la ei. Bineînţeles, nu era, iar acum s-au apucat şi ei să dea
telefone s-o găsească. Iar ultimul lucru pe care l-a făcut Albert a fost să sune la
toate morgile şi spitalele. Toată întreprinderea asta a durat ceva. Vă amintesc că pe
vremea aia nu existau încă telefoane mobile: Albert suna de pe fix şi aştepta o
grămadă pînă i se făcea legătura. Şi după ce a sunat şi la ultimul spital pe care îl
ştia, de unde i s-a spus că nicio Margaret nu fusese internată la ei în seara aceea,
după ce, epuizat, a pus telefonul în furcă, ce să vezi: a auzit vocea lui Margaret din
şifonier.

‒ Albert, sunt aici, în şifonier. Dar trebuie să faci ceva ca să mă convingi să ies.

16
Albert s-a făcut alb ca varul şi aproape a leşinat. Şi după ce şi-a venit în fire, s-a
repezit la şifonier. Dar şifonierul era încuiat.

‒ Margaret, cum ai intrat acolo?!, a strigat Albert, îngrijorat.

‒ Sunt în şifonier, a răspuns Margaret cu o voce solemnă, iar intonaţia ei l-a speriat
pe Albert, deoarece din intonaţia asta rezulta clar că Margaret înnebunise.

‒ Trebuie să mă convingi să plec de aici. Din lumea asta. Şi ca să reuşeşti, trebuie să


cînţi. Trebuie să incantezi o incantaţie magică.

‒ Margaret, cum ai ajuns acolo, a strigat Albert, cine te-a încuiat?!

‒ Singură m-am încuiat, fiindcă am vrut să te joci cu mine jocul ăsta de care-ţi zic.
Hai, Albert, te rog, nu fi supărăcios, joacă-te cu mine. Un joc, atîta. Convinge-mă să
ies din şifonier, şi uite, te-ajut, ca să mă convingi să ies din şifonier trebuie să-mi
cînţi o cîntec. Magic. Hai, inventează un cîntec magic şi cîntă-mi-l.

Bineînţeles că ce a urmat a fost o ceartă lungă. Albert a urlat la Margaret, pe urmă a


încercat să spargă şifonierul… Dar era un şifonier vechi, din stejar, greu de spart,
mai ales că Albert îşi pierduse controlul şi nu se putea concentra. Şi bineînţeles că
în final Margaret a ieşit singură din şifonier, fără niciun cîntec magic. A deschis
zăvorul din interior, şi uşile s-au deschis larg de o parte şi de alta. Albert a privit-o
cu atenţie, încercînd să-şi dea seama dacă o luase razna, sau ce dracu’ se-ntîmplă în
casa lui la două noaptea!!!

Iar Margaret s-a aşezat pe covor, a stat un pic, şi pe urmă, deodată, i-a spus:

‒ Nu te supăra. N-am înnebunit. Am vrut şi eu să mă joc, pur şi simplu, înţelegi?


Există momente în viaţă, „momente bizare”, dacă vrei, cînd omul vrea şi el să se
joace.

‒ Deci chestia asta tu o numeşti un joc?, a întrebat-o Albert şi a privit-o cu o privire


„plină de-nţelesuri”.

‒ Da, i-a răspuns, imperturbabilă, Margaret. Şi ştii, am stat în şifonierul ăla atîtea
ore şi nu mi-a venit să fac pişu, ciudat cum e construită femeia, nu crezi?, a glumit
Margaret şi a zîmbit. Privindu-l pe Albert.

Sau, mă rog, a încercat să zîmbească.

AL DOILEA BĂRBAT. Urmează o poveste intitulată „Danny şi pietroiul rotund.” Pe


vremea cînd Danny şi Sandra se aflau în Australia, cum mergeau ei odată pe un
drum, Danny a văzut un pietroi mare şi rotund. Care zăcea acolo. Un pietroi
obişnuit, rotund, cam de mărimea unui cap de cal. Danny şi Sandra au trecut pe
lîngă pietroi, şi deodată, Danny s-a oprit. Simţise o atracţie irezistibilă faţă de
pietroi. Avusese senzaţia că între el şi pietroi există o… o legătură specială. Şi s-a
întors, şi s-a aşezat pe el. S-a aşezat pe pietroi şi a închis ochii. Şi a stat aşa, o
vreme, pe pietroi, cu ochii închişi, şi apoi a auzit vocea Sandrei.
17
‒ Danny, ţi-e bine?, l-a întrebat Sandra.

‒ Da, i-a răspuns Danny, fără să deschidă ochii. Iartă-mă, trebuie să stau puţin pe
pietroiul ăsta. M-aştepţi un pic?

‒ Sigur, Danny, normal că te-aştept. Dacă trebuie să stai pe pietroiul ăla, te-aştept.
Oricît va fi nevoie.

Şi Sandra a început să meargă în cerc în jurul lui Danny. Iar Danny a stat şi-a tot
stat, pe pietroi, cu ochii închişi.

Şi după o oră, Sandra n-a mai rezistat:

‒ Danny, eu înţeleg că probabil ai mare nevoie să stai pe pietroiul ăla, nu mă


îndoiesc că ai motive serioase să faci asta, dar eu… ce să fac? De o oră mă învîrt în
jurul tău. Eu ce să fac?

‒ Să-ţi cauţi şi tu locul. Locul tău pe lumea asta, i-a răspuns Danny.

‒ Ce… ce să fac?, l-a întrebat Sandra.

‒ Să-ţi cauţi şi tu locul pe lumea asta, i-a repetat Danny, fiecare trebuie să aibă locul
lui, copacul creşte la locul lui, floarea creşte la locul ei, iar pasărea zboară pe
traiectoria ei. La fel şi omul: trebuie să-şi găsească locul.

‒ Foarte interesantă teorie, iubitule, i-a spus Sandra. Adică tu? Tu ţi-ai găsit deja
locul?

‒ Da, i-a răspuns Danny, l-am găsit, e-adevărat că doar de curînd, doar de juma de
oră. Ăsta-i locul meu, stau pe el. Ăsta-i locul meu pe lumea asta.

Cei doi s-au privit. Apoi Danny a închis iar ochii şi a lăsat capul în jos.

Şi-atunci Sandra i-a întors spatele şi a pornit înapoi. Spre orăşelul de unde
veniseră. Darwinul de Sus. Sandra s-a dus la hotel, a intrat în cameră, s-a întins pe
pat, şi-a acoperit faţa cu mîinile, şi a izbucnit în plîns. Nu-şi putea găsi locul. Nu-şi
putea găsi un loc al ei pe lumea asta. În care să trăiască.

PRIMA FEMEIE. Povestea mea se intitulează „Sandra şi dunga roz”. Aceeaşi


protagonişti – Danny şi Sandra, acelaşi decor: Australia. În Australia, Danny şi
Sandra s-au plimbat pe drumuri prăfuite, au poposit pe pietroaie rotunde, au
admirat peisaje încîntătoare. Şi-ntr-o bună zi, în timpul unei plimbări, Sandra a
observat, în depărtare, deasupra orizontului, o dungă roz. O dungă roz care semăna
cu o bentiţă, cum sunt cele pe care le poartă elevele.

‒ Ia uite, Danny, a exclamat Sandra, vezi dunga aia roz? Ce crezi că e, refracţia
razelor soarelui la apus sau e reflexia vreunei chestii roz de dincolo de dealuri?

18
A urmat o pauză scurtă, în care Danny a privit cu atenţie în direcţia indicată. A
studiat dunga roz cu aerul unui expert care apreciază valoarea unui tablou scos la
vînzare. Şi în cele din urmă, a spus:

‒ Sandra, după părerea mea, viaţa nu trebuie luată atît de în tragic. E-adevărat,
viaţa e tristă, e-adevărat că uneori e complet lipsită de sens, da, e lipsită de orice fel
de constantă, dar tu mă ai pe mine, iar eu te am pe tine. Şi ăsta e un noroc, un mare
noroc, să ne avem unul pe altul.

Sandra l-a privit pe Danny şi a zîmbit. Şi au mers mai departe, tăcuţi, fiecare cu
gîndurile lui. Gîndurile Sandrei rămăseseră la dunga roz.

Şi după un timp, ea a vorbit din nou:

‒ Danny, în viaţă, cînd eşti disperat, ai nevoie de un lucru pe care privindu-l să te


linişteşti. Şi dunga aia roz ar putea fi un astfel de lucru.

‒ O dungă roz poate fi un lucru?, a întrebat-o Danny, sceptic.

‒ Da, poate, i-a răspuns Sandra.

Şi au mers amîndoi mai departe, au urcat pe un deal, şi în faţa ochilor le-a apărut o
cîmpie nesfîrşită. Şi în depărtare, deasupra liniei orizontului, trona soarele. Şi de la
el porneau în toate direcţiile raze roz.

‒ Iată originea dungii tale roz. Apusul, i-a spus Danny.

Şi Sandra a izbucnit în plîns. A plîns cam patruzeci de minute. Iar Danny n-a ştiut
cum s-o ajute. Era el însuşi disperat. I s-a strîns inima de durere pentru Sandra, dar
n-a ştiut ce să facă. S-a aşezat pe jos, şi-a prins capul în mîini, şi a rămas cu privirea
în gol, înspre orizont. Acolo, deasupra cîmpiei, se întindea dunga roz a apusului. Şi-
a stat aşa cu ochii la dunga roz. Şi deodată s-a liniştit. Deodată a început să-i fie
bine. Şi s-a întors, şi-a văzut că şi Sandra se liniştise. Stătea în spatele lui şi privea şi
ea dunga roz. Şi-i era şi ei bine.

Pauză.

PRIMA FEMEIE. A venit timpul să povestim şi cum s-au sfîrşit toate astea.

PRIMUL BĂRBAT. În „s-au sfîrşit toate astea” avem în vedere toate sensurile
termenului „sfîrşit”.

PRIMA FEMEIE. Da. Iată cum a murit Sandra. A murit astfel. După ce Margaret i-a
spus soţului ei, Albert, că toată viaţa l-a înşelat cu prietenul lui cel mai bun, cu
Danny, şi v-aduceţi aminte că de fapt n-a fost aşa, că fusese o glumă, fiindcă
Margaret era o femeie cu… Aşa. Spusele lui Margaret cum că ea şi Danny ar fi fost
iubiţi au avut un efect ciudat asupra lui Albert. Nu s-a necăjit deloc deloc din
pricina faptului că femeia cu care trăise cincizeci şi patru de ani, îl înşelase toată
viaţa. Din contră, Albert s-a bucurat de cele aflate, convingîndu-se astfel definitiv şi

19
irevocabil că dragostea nu poate fi decît reciprocă. Drept urmare, s-a hotărît să
plece chiar în clipa aceea la Sandra ca să apuce să-i spună, înainte ca ea să moară,
că greşea, că părerea ei despre dragoste, că poate fi şi nereciprocă, e greşită, că el,
Albert, a iubit-o întodeauna, şi asta însemna că dragostea lor fusese reciprocă. Că
dragostea adevărată nu poate fi decît reciprocă. Vroia ca Sandra să moară ştiind
asta, era important. Şi a plecat spre ea, şi a găsit-o încă în viaţă, şi i-a spus că o
iubeşte, şi că a iubit-o mereu, ba mai mult, ca să fie mai convingător, i-a povestit şi
despre Danny şi Margaret. Aşa că Sandra a aflat, înainte să moară, că Danny a
înşelat-o toată viaţa, şi că toate cuvintele emoţionante pe care i le spusese înainte
să moară fuseseră o minciună. Şi s-a gîndit că de fapt Danny n-a fost un om care n-a
minţit niciodată. Şi că povestea lui cu extratereştrii fusese o invenţie. Şi cu
gîndurile astea a murit.

A DOUA FEMEIE. Iată cum a murit Margaret. Vă amintiţi că Albert a părăsit-o brusc
pentru a apuca s-o vadă pe Sandra înainte de moarte, ca să-i împărtăşească tot felul
de lucruri. După ce Albert a plecat de la Sandra cu sentimentul datoriei împlinite, s-
a întors acasă. Când a ajuns, a simţit nevoia să stea puţin pe terasă. S-a aşezat în
fotoliul de nuiele, şi a stat acolo o vreme. Cum stătea acolo, în fotoliul de nuiele, şi-a
adus aminte că, demult, cu aproape cincizeci de ani în urmă, pe terasa asta, Danny
i-a povestit despre dragostea lui pentru Margaret. Şi Albert şi-a dat seama că, uite,
Danny îl minţise de fapt, îl minţise toată viaţa. Pentru că Danny fusese iubitul soţiei
lui. Asta fiindcă Albert încă nu ştia că Margaret glumise, credea că între Danny şi
Margaret existase o relaţie. Şi cu toate astea, cine ştie de ce, Albert nu s-a supărat
pe Danny. Mai mult decît atît, Albert şi-a imaginat cît de greu trebuie să le fi fost
celor doi să-şi ascundă dragostea, şi-a imaginat cîte avuseseră de suferit din cauza
asta. Albert era un om bun, foarte bun. Stătea pe terasă în fotoliul de nuiele şi-i
veneau în minte cuvintele lui Danny de acum cincizeci de ani. Şi-a amintit cum
vorbise despre Margaret. Şi şi-a amintit-o pe Margaret. Şi-a amintit ce femeie
frumoasă fusese. Şi-a amintit-o tînără, şi-a amintit gesturile şi mersul ei. Buzele ei.
Răsuflarea ei. Şi-a corpul ei, silueta ei, şi-a amintit toate formele şi toate curbele ei.
Şi-a amintit tandreţea ei. Spiritul ei. Ce fiinţă bună, şi deşteaptă, şi delicată era. Cînd
intra undeva, totul se lumina de frumuseţea ei. O prezenţă nesofisticată: nu flirta,
vorbea cu simplitate şi te privea drept în ochi. E-adevărat că avea limba ascuţită, îi
plăcea să te ia peste picior, dar o făcea cu tandreţe, fiindcă iubea oamenii. Şi Albert
s-a gîndit ce noroc formidabil avusese cu soţia lui, şi cît de bine e că el şi Margaret
sunt împreună, şi cît de minunat e să se întoarcă acasă, şi s-o îmbrăţişeze,şi să-şi
lipească obrazul de al ei… Şi, brusc, Albert a sărit din fotoliul de nuiele, străfulgerat
de un gînd. De unde gînd care suna aşa: „Doamne, ce-am făcut, de fapt o iubesc!” Şi
a înţeles că dragostea asta subită a lui pentru Sandra era doar un puseu romantic
ridicol, ridicol ca o erupţie acneică pe faţa unui octogenar. Trăise cincizeci şi patru
de ani cu Margaret, şi fusese fericit! Asta şi e dragostea! O iubise întotdeauna! Pe
Margaret! Pe mama copiilor lui! O fiinţă minunată! O femeie extraordinară! Asta e
dragostea! Ce altceva să fie?!

‒ O iubesc, a strigat Albert.

20
Înţelesese că vorbele Sandrei treziseră în el un romantism în hibernare, treziseră
în el tinereţea. Şi tinereţea îi invadase inima, inima lui senilă, ca o injecţie cu
adrenalină. Dar bineînţeles că n-o iubise niciodată pe Sandra, nici măcar cînd
plînsese din cauza melcilor, Sandra adică. N-o iubise. Poate că-i plăcuse uneori, dar
doar pe Margaret o iubise! Ăsta-i adevărul adevărat!

‒ Ce faci tu aici, moş băşinos ce eşti?!, a exclamat Albert. Margaret, te iubesc!

Şi s-a năpustit în casă, s-o îmbrăţişeze pe Margaret, să-i cadă în genunchi, şi să-i
mărturisească tot. Dar, brusc, un gînd l-a ţintuit locului: asta înseamnă că
dragostea poate fi şi nereciprocă? Căci Margaret îl iubise pe Danny…

‒ Dar eu o iubesc pe ea, a strigat Albert, eu pe ea o iubesc, a strigat Albert, pe ea o


iubesc, a strigat Albert, să le ia dracu’ de teorii, pe tine te iubesc, a strigat Albert din
tot sufletul.

‒ Margaret, te iubesc, a strigat Albert din pragul, şi-a intrat.

Pauză scurtă.

Uşa dormitorului lor era închisă. Şi de uşă era prins cu piuneze un bileţel. Pe care
stătea scris, cu creionul: „Iubitule, înainte să intri, să ştii că m-am spînzurat.
Margaret”.

Şi Albert a deschis uşa dormitorului. Şi-acolo, de o frînghie, atîrna Margaret.


Moartă.

Pauză.

PRIMUL BĂRBAT. Iată ce a urmat. Albert a chemat poliţia şi salvarea. Pe Margaret


n-a atins-o, s-a gîndit că e mai bine aşa, pentru poliţie, pentru investigaţii. De fapt,
i-a fost pur şi simplu frică s-o atingă. Investigaţiile n-au revelat nimic nou. Cauzele
morţii erau prea profunde pentru a fi înţelese de anchetatori sau de medici.
Raportul medico-legal a menţionat sec – „sinucidere prin asfixie mecanică”. Dar în
dormitor se mai aflase ceva. Ceva ce nu mai era acolo la sosirea poliţiei. O scrisoare
de adio. Scrisoarea de adio a lui Margaret. Pe care doar Albert a citit-o. „Dragă
Albert, am decis să fac asta pentru că nu mai înţeleg nimic. Lumea. Cum
funcţionează. Din ce sunt făcute lucrurile. Şi ce le leagă. Cauzele. Legile. Constanta.
Trebuie totuşi să existe o constantă, nu, Albert? Trebuie totuşi să existe o constantă
în universul ăsta enorm şi schimbător, nu, Albert? Trebuie totuşi să existe o
constantă în universul ăsta schimbător, nu, Albert…?” Şi în continuare, pe toată
foaia, era repetată la nesfîrşit fraza asta. Tot timpul cît Albert fusese la Sandra şi-i
vorbise despre dragostea lui pentru ea şi despre dragostea dintre Margaret şi
Danny, în tot timpul ăsta, Margaret scrisese întruna: „Trebuie totuşi să existe o
constantă în universul ăsta schimbător.” Pe toată foaia, şi pe-o parte şi pe alta. Doar
fraza asta. Şi jos de tot mai erau două rînduri: „Dragostea poate fi şi nereciprocă
pentru că eu, Albert, te-am iubit toată viaţa pe tine. Pe tine te iubesc. Nu eşti

21
vinovat de moartea mea. De moartea mea e vinovată constanta asta. Care nu există.
Iartă-mă. Adio”.

Pauză.

AL DOILEA BĂRBAT. A mai rămas să aflăm cum a murit Albert. După moartea lui
Margaret, Albert a mai trăit zece ani. A murit la nouăzeci şi patru de ani. Şi-a murit
aşa. Într-o seară stătea pe terasă în fotoliul de nuiele. Era deja întuneric şi privea
stelele. Vedea prost din cauza vîrstei, şi cerul înstelat părea un terci albastru-
sclipitor. Şi cum stătea aşa cu ochii la terciul ăsta albastru-sclipitor, i-a venit în
minte, fraza lui Margaret despre faptul că trebuie totuşi să existe o constantă în
universul ăsta schimbător. Albert a repetat de cîteva ori fraza asta, cu voce tare, ca
şi cum s-ar fi adresat însuşi universului etalat în faţa lui sub formă de terci
albastru-sclipitor.

‒ Trebuie totuşi să existe o constantă în universul ăsta schimbător?, s-a adresat


Albert universului. Şi-n clipa aceea inima i s-a oprit. Aşa a murit Albert.

A DOUA FEMEIE. Şi aşa s-au sfîrşit toate.

PRIMA FEMEIE. La revedere.

Bărbaţii şi femeile se ridică şi ies din scenă.

CORTINA

22

S-ar putea să vă placă și