Sunteți pe pagina 1din 4

Prof.

Georgeta Cozma
Modernismul interbelic
Lucian Blaga

1.Scris: sinteza
I. Modernismul interbelic …[teorie literara- v. Arghezi,pag. 1]
II. Prin substanta filosofica, LUCIAN BLAGA îşi fixeză o poziţie privilegiată în
peisajul literaturii române interbelice, creatia sa fiind marcata de cele doua tendinte,
traditionalista si modernista.
Poetul debuteaza sub semnul expresionismului mitic si spiritualist. Blaga insusi
marturisea ca se apropie de expresionism din directia unui ,,traditionalism metafizic
autohton’’. El respinge caricaturalul si grotescul cultivat de expresionistii germani,
pastrand isteria vitalista, elanul dionisiac, starea de ,,ek-staza’’ in fata naturii si a
vietii.Metefora fundamentală a volumului de debut este lumina, aceasta se regăseşte în
întreaga spiritualitate românească, la nivelul artei populare, în creaţia eminesciană, în
pânzele lui Grigorescu sau Luchian, în răsfrângerile sculpturilor lui Brâncuşi. Nu
întâmplător L.Blaga păşeşte pe poarta poeziei prin volumul sugestiv intitulat “Poemele
luminii”.,,Lumina este simbolul cunoasterii, dar si al vietii, al divinitatii - ,,lumina
din lumina’’- ,,per crucem ad lucem’’.Poeziile cuprinse aici se caracterizează printr-o
atitudine dionisiacă, print-un vitalism cosmic, prin sentimentul dorului de absolut şi
de integrare în viaţa cosmică.Eul poetic se dilata, devenind ,,eu cosmic’’, care vrea sa
sparga limitele:,,O, vreau sa joc cum niciodata n-am jucat!’’Lumina devine un simbol ,, al
contopirii eului liric cu marea lumină a universului’’[I. Pop].
Incepand cu volumele ,,In marea trecere’’ si ,,Lauda somnulu’’ lirica blagiana
devine pronuntat reflexiva, marcand ruptura ontologica dintre fiinta individuala si
fiinta lumii, ,,Atman’’- ,,Brahman’’ .
Moto-ul care prefigureaza volumul ,,In marea trecere’’ aminteste de zbaterea
faustica: ,,Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire- si totusi Te
rog: opreste, Doamne , ceasornicul cu care ne masuri destramarea’’.
Vitalismul si frenezia existentiala sunt inlocuite cu interogatii tulburatoare asupra
sensurilor existentei. Blaga devine poetul ,,tristetii metafizice’’, provocata de disparitia
timpului paradisiac, de desacralizarea lumii moderne, de transcendenta goala.
Eul poetic devine acum unul ,, problematic’’. Somnul face posibila iesire din
timpul ,,chronos’’ si intrarea in coordonata ,,kairos’’.
In evolutia liricii blagiene, ,,eul’’ se articuleaza intr- o succesiune de ipostaze: eu
stihial, eu vitalist, eu alienat, eu problematic.
Modernismul si expresivitatea poetica blagiana se realizeaza prin urmatoarele
trasaturi: apelul la idei exprimate plastic; dublarea discursului liric cu sensuri
filosofice; folosirea comparatiilor neobisnuite; cultivarea metaforelor, a versului
liber, cu ritm interior, care reda fluxul ideilor. Figura dominanta de constructie
este ,,ingambamentul’’, anume fragmentarea versului, ideea poetica finalizandu-se in
versurile urmatoare.
In perioada interbelica, marii creatori, T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu si-au formulat
principiile estetice in arte poetice relevante.

1
O asemenea creatie deschide volumul,,Poemele luminii’’,intitulata sugestiv “Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii’’ , o “ars poetica “ ce ar putea constitui un moto
pentru întreaga creaţie blagiana. Conceptia estetica a poetului este cladita pe temeiuri
filosofice.
Lumina constituie metafora fundamentală a creaţiei de început având cel puţin cinci
semnificaţii: simbolul conştiintei, al creativităţii, al revelării misterelor, al
comunicării mesajelor artistice si al iubirii spiritualizate.
Tema poeziei este cunoaşterea, respectiv cunoaşterea paradisiacă - ratională si
cunoaşterea luciferică - poetică.
Metafora din sintagma- titlu ofera ,,imaginea emblematica, ideala a Universului’’[I.
Pop], aminteste de floarea de lotus din mitologia indiana, adevarat ,,omphalos’’,
generator de creatie.
Din punct de vedere compoziţional versificaţia blagiană ilustreaza modernismul de
tip expresionist, poetul creează versuri inegale, aritmice caracterizate prin două procedee
de sinteză poetică: enumeraţia conjuncţională şi îngambamentul care constă in
continuarea ideii poetice în doua sau mai multe versuri consecutive .Unele versuri sunt
formate dintr-unul sau două cuvinte, de regulă conjuncţie plus o parte de vorbire.
Poezia debutează ex abrupto prin pronumele personal “eu” în poziţtie forte care fixează
locul eului liric în raport cu tema dezbătută:
,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’
Sintagma ,,corola de minuni’’ este o metafora revelatoare, cuprinzand aspectele
nerevelate, ascunse ale Creatiei universale.
Perceperea misterelor existenţiale se face din perspectiva eului poetic ,simbol al
cunoaşterii luciferice în opoziţie cu eul raţional marcat prin adj. nehotarât “lumina
altora”, simbol al cunoşterii paradisiace. Poetul se delimitează de eul raţional , care
descifrează misterul şi îi “sugrumă” farmecul.Cele doua modalitati de cunoastere sunt
reprezentate prin grupuri antinomice: ,,eu’’- ,,altii’’/ ,,lumina mea’’- ,,lumina altora’’/
,,iubesc’’- ,,ucid’’/ ,,sporesc’’- ,,sugruma’’:
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntalnesc
în calea mea
în flori, in ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric’’
În antiteză cu “lumina altora” creatorul îşi propune să transceadă metoda raţională,
îmbogătind “corola de minuni a lumii” cu tainele propriilor sale revelaţii intelectuale
realizate prin cunoaşterea luciferică. Omul creator trăieşte într-o lume concretă , dar în
egală măsură şi în ,,zaristea misterului’’ pe care are datoria să-l amplifice.
Printr-o inedita comparaţie Blaga explică simbolic rolul creatorului şi a artei.
Potrivit poetului- filosof arta nu reflectă esenţa lumii deoarece cunoaşterea omenească
este supusă unei “cenzuri transcendente” instituite de Marele Anonim. Aşa cum lumina
difuză a lumii nu identifică obiectele aflate sub razele ei ,ci le dilată contururiile,
conferindu-le dimensiuni nebănuite, tot astfel poetul sporeşte necunoscutele lumii “cu

2
largi fiori da sfânt mister”. Creatorul autentic nu numai că întreţine misterul deja
existent ,dar chiar îi amplifică dimensiunile:
“şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”
Finalul poemului justifică atitudinea creatorului fata de misterele existenţiale. Viaţa în
ansamblul ei stă sub semnul iubirii universale, spiritualizate. Versul final concentrază
tocmai aspectele fundamentale ale corolei de minuni a lumii:
“căci eu iubesc
şi fori şi ochi şi buze şi morminte”
Fiecare termen devine emblematic, completand metafora ,,corola de minuni’’: florile sunt
simbolul creaţiei, al universului natural.Sf. Ioan considera floarea simbolul virtutilor
sufletesti si a perfectiunii spirituale.; ochii simbolizeaza cunoasterea intelectuala; buzele
devin semnul iubirii- pasiune, al iubirii senzoriale; mormintele sugerează experienţa
morţii. Poezia este , asadar, un act de comunicare mistica, prin iubire, neliniste metafizica
si participare la taina lumii.
Sub aspect stilistic întregul poem este o amplă metaforă; remarcăm enumeraţia
conjuncţională “şi”,,”ce”, ”căci”, ”dar”conjugate cu ingambamentul. Ca figuri de stil
remarcăm pe lângă metafore “corola de minuni”, ”flori”, ”ochi”, ”buze”, ”morminte”
repetiţia adv. de întărire “şi” (=chiar), inversiunea “largi fiori”, “sfânt mister”,
“nepătrunsului ascuns”, epitete “nepătrunsul ascuns”, “largi flori”, “întunecată zare”.
O alta poezie reprezentativa pentru modernismul blagian este ,,Paradis in
destramare’’ ce aparţine volumului “Lauda somnului”.
Aici somnul reprezentând starea existenţială latentă sau etapa care prefigurează ,,
marea trecere’’, este o stare cosmica, ,,este somnul firii’’.
Poezia are ca temă degradarea, desacralizarea celestului şi a teluricului, instrainarea
omului de cosmic, de ,,illo tempore’’.
Titlul este emblematic, concentrand tema poetica.,,Omul intrebarilor fara raspuns este
un Adam alungat din Eden, iar universul sau e trait ca un paradis in destramare’’, nota
I.Pop. Paradisul este ultimul spatiu sacru. Daca si acesta se destrama, inseamna ca restul
universului a disparut.
Sub aspect compozitional, discursul liric se constituie ca un amplu segment din versuri
inegale în care poetul îmbină enumeraţia conjuncţională “dar” cu ingambamentul.
Blaga imaginează o viziune apocaliptică referindu-se la descompunerea ordinii cereşti.
Elementul care generează degradarea este diminuarea şi mai apoi dispariţia comunicării
înţeleasă ca act de cuminecare [ ,,comunicare’’ < lat. ,,cuminecare]:
“ţărâna va seca poveştile
din trupul trist”
În momentul în care Logos - ul refuză întruparea, când harul creator dispare,
teluricul şi celestul dobândesc conotaţii negative. Lumina îşi pierde valenţele benefice
devenind un simbol al stingerii universale.
Apocalipsa imaginată de Blaga se concretizează prin negarea tuturor simbolurilor
biblice tradiţionale.
In simbolistica iudeo- crestina, poarta este limita care separa sacrul de profan.Poarta
catre divinitate este pazita de apostolul Petru. La Blaga, poarta este aparata de un
,,portar înaripat” care ţine în mâini doar un “cotor de spadă / fără de flăcări”, lipsit de
putere şi de căldura primară a fierului incandescent. Aureola paradisului dispare odata cu

3
stingerea focului, in extenso a luminii. Deşi “nu se luptă cu nimeni” el trăieşte acut
senzatia înfrângerii : “se simte învins”. Chiar si Edenul a fost atins de aripa timpului care
curge inexorabil.
Serafimii ,,cu parul nins’’ si-au pierdut atributele eternitatii. Alungati din rai , ei ajung
in profan, ,,pe pajisti si pe ogor’’.Ei ,,inseteaza’’ dupa Adevar, dar ,, fantanile refuza
galetile lor’’.
Fântâna îşi pierde aici conotaţiile benefice ,devenind un spaţiu intermediar înspre
infern- ,,descensus ad inferos’’. Apa, simbol al creatiei si al cunoasterii, se transforma
acum in ,,apa moarta’’.Chiar dacă fiinţele sunt însetate de adevărurile universale , apele
din fântânile cunoaşterii au fost împânzite de “păianjeni mulţi”, simbol al materialului, al
biologicului, al pragmaticului. Revelaţiile serafimilor nu mai sunt ascultate de nimeni.
Arhanghelii se apropie tot mai mult de conditia umana, sunt obosiţi de povara
credinţei şi copleşiţi de,, greutatea aripilor.’’ Aripile , simbol al spiritualizarii, aici sunt
grele , ,,de plumb’’, semn ca si-au pierdut harul divin. Ei ,,ara fara indemn’’ cu
plugurile ,,de lemn’’ , fara sa asigure rodirea pamantului. Aratul este un ritual sacru, prin
excelenta, conferind pamantului valoarea de ,,mater genitrix’’. Acum efortul este in
zadar, pamantul este sterp si gol.
Chiar si ingerii sunt cuprinsi de frigul mortii, cad in biologic, ceea ce inseamna moartea
sacrului: ,, odată vor putrezi şi îngerii sub glie”.
Raiul decăzut devine tărâna in care toate elementele vii se vor descompune,
spiritualitatea topindu-se în material. Apa vie a poveştilor “va seca” punând capăt
miturilor tradiţionale referitoare la paradisul imaginar şi la făpturile sale diafane.