Nichita Stănescu – Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu este unul dintre poeţii reprezentativi ai neomodernismului românesc, etapă literară
cuprinsă între 1960 şi 1980, adică între „realismul socialist” de factură stalinistă (numit şi „proletcultism”) şi
postmodernism. Fenomenul neomodernist se caracterizează prin reafirmarea valorii estetice, după ce, în
perioada proletcultistă, literatura şi celelalte arte fuseseră aservite propagandei comuniste prin cenzură,
interzicerea marilor scriitori interbelici şi condamnarea politică a elitei intelectuale. Neomoderniştii au refăcut
legăturile cu modernismul interbelic, ale cărui valori şi formule nu-şi epuizaseră resursele.
„Noul modernism” s-a deschis cu Nicolae Labiş, ale cărui volume de versuri (Primele iubiri – 1956,
Lupta cu inerţia – 1958) aduceau speranţa renaşterii poeziei şi anunţau o adevărată explozie lirică. Această
orientare e susţinută de două generaţii de poeţi (generaţia ’60, al cărei lider este Nichita Stănescu, şi
generaţia ’70). Scriitorii neomodernişti (Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Ana
Blandiana, Ioan Alexandru, A. E. Baconsky, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Florența Albu, Mircea
Dinescu, Florin Mugur ş.a.) au reaşezat în centrul poeziei subiectivitatea. Creaţiile neomoderniștilor sunt de
o extraordinară diversitate stilistică şi tematică. Temele dominante sunt: condiţia umană, aventura
cunoaşterii, autocunoașterea, timpul, problematica limbajului, creația, iubirea, jocul etc. Imaginile poetice
sunt originale, iar limbajul se caracterizează prin concretețe, diminuarea retoricii (mai puține figuri de stil),
interferența cu limbajul uzual. De asemenea, caracteristice sunt: abstractizarea și ambiguitatea imaginilor,
libertatea prozodică, ideile nonconformiste.
În acest context, creaţia lui Nichita Stănescu propune un univers complex şi în continuă reinventare.
Autorul este considerat cel mai original poet român de după război şi liantul dintre modernism şi
postmodernism. Deşi deschisă permanent inovaţiilor, opera sa păstrează anumite componente care-i asigură
continuitatea şi omogenitatea, încât criticul Alex. Ştefănescu (Introducere în opera lui Nichita Stănescu)
identifică „o marcă Nichita Stănescu”. Ea rezultă din împletirea a şase aspecte: componenta realistă
(„înregistrarea” datelor lumii concrete), componenta sentimentală (exuberanţa, adesea teatrală, a emoţiei),
componenta parodică (sunt imitate stilurile altor poeţi, într-un joc „de-a literatura”), componenta abstractă
(ermetizarea sensurilor în adevărate scheme ideologice), componenta epică (fluxul narativ al poemelor) şi
componenta „poezească” (autoreflexivitatea discursului, care imprimă celor mai multe poezii caracterul de
„artă poetică”).
Poezia stănesciană este produsul unei conştiinţe artistice „ce regândeşte de la capăt întreaga poeticitate”
(Ştefania Mincu – Nichita Stănescu între poesis şi poiein). Pentru autor, poezia este o fiinţă, nu doar un text, iar
discursul poetic se realizează, potrivit unei expresii create de el, în „limba poezească”, deosebită de limba
comună şi definită drept „o ipostază sărbătorească a limbii române”. „Limba poezească” nu e alcătuită din
cuvinte, ci din „necuvinte” (un volum se şi numeşte Necuvintele). Acestea sunt făpturi care se nasc, trăiesc şi se
sting, au memorie, biografie şi fiziologie (vol. Fiziologia poeziei). În spiritul acestei viziuni este şi termenul
„hemografie”, însemnând „scrierea cu propriul sânge, cu tine însuţi”, prin care poetul numeşte sacrificiul
creatorului în actul artistic.
Originalitatea acestui univers artistic de esenţă neomodernistă se reflectă și în poezia Leoaică
tânără, iubirea, publicată în volumul O viziune a sentimentelor (1964). Aparţinând primei etape de creaţie,
volumul are ca teme şi motive iubirea, copilăria, adolescenţa, tinereţea ca vârstă de aur, zborul, dansul,
plutirea, puritatea fiinţei. Starea caracteristică a eului poetic este entuziasmul. El e fascinat de spectacolul
lumii care pare să se nască iarăşi şi iarăşi sub ochii lui, ca şi de continua descoperire de sine.
Aşa cum o sugerează chiar titlul volumului, pentru Nichita Stănescu sentimentele sunt „vizibile”, se
materializează în făpturi sau lucruri concrete, au istorii şi aventuri care pot fi narate. Polisemia cuvântului
„viziune” (însemnând „vederea” sentimentelor, „punct de vedere” asupra sentimentelor şi „revelaţie”) se
regăseşte şi în Leoaică tânără, iubirea prin modul original în care este reprezentată starea de îndrăgostit.
Tema poeziei este iubirea, dar viziunea poetică asupra ei are un caracter cu totul neobişnuit,
sesizabil încă din titlu. Acesta cuprinde o metaforă explicită ce asociază o abstracţiune (iubirea) cu o făptură
a universului natural (leoaica tânără), rezultatul fiind materializarea sentimentului şi transferul de însuşiri de
la un element la celălalt. În consecinţă, iubirea este asemeni unei leoaice, adică sălbatică, dominatoare, agilă,
dar şi o emoţie „regală” (leul fiind considerat „regele animalelor”).
Structura poeziei este dată de înlănţuirea a trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.
Ele cuprind povestea întâlnirii cu iubirea şi transformarea totală a Eului aflat sub stăpânirea ei.
Prima strofă evocă invazia spontană, fulgerătoare şi irezistibilă a sentimentului: Leoaică tânără,
iubirea / mi-a sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare / mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a
muşcat, leoaica, azi de faţă. Ca în vechile mituri, poetul consideră iubirea un fel de „daimon”, o entitate
exterioară, preexistentă, care pune stăpânire pe om, schimbându-l. Această transformare a făpturii şi a fiinţei
celui îndrăgostit este marcată prin repetarea cuvântului „faţă”, o dată în locuţiunea adverbială în faţă şi de
două ori cu valoare de substantiv (în faţă, de faţă). Chipul celui „muşcat” de iubirea-leoaică, în sensul
expresiei pe care o capătă, se schimbă radical: starea de îndrăgostit i se „citeşte” pe faţă.
Secvenţa a doua prezintă transformarea relaţiei Eu – Lume şi a sinelui sub puterea noii stări
emoţionale. Mai întâi, universul exterior se reconfigurează, ca într-o cosmogonie patronată de iubire: Şi
deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere
de ape. Metafora „natura/ se făcu un cerc, de-a dura” şi comparaţia „cerc ... ca o strângere de ape” sugerează
imaginea unui vortex (vârtej) în care se resorb toate elementele lumii create, pentru ca apoi să renască.
Lumea se reîntemeiază, în consonanţă cu sufletul îndrăgostit, care devine un fel de „Centrum Mundi”.
Următoarele versuri exprimă extazul eului, care îşi iese din matcă şi se proiectează cosmic, într-o
stare de jubilaţie: Şi privirea-n sus ţâşni,/ curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii.
Metafora explicită „privirea ... curcubeu tăiat în două” sugerează elanul ascensional: privirea străpunge cerul
ca o săgeată al cărei vârf este curcubeul, simbol al triumfului şi al împăcării biblice dintre Dumnezei şi
oameni, după Potop. Auzul se extinde, şi el, dincolo de graniţele făpturii umane, înregistrând minunatul
cântec al ciocârliilor. Ciocârlia este pasărea care, în zilele fierbinţi de vară, se înalţă pe bolta cerească şi
cântă în plin soare. Imaginile sugerează, aşadar, că îndrăgostitul pluteşte într-un plan ideal, dincolo de
simţuri.
Această metamorfoză este întărită în ultima secvenţă poetică, printr-o încercare a eului poetic de a
se recunoaştere: Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie. Întreaga
lui fiinţă a devenit totuna cu sentimentul iubirii. „Muşcat” de leoaică, el descoperă că are un alt chip şi o altă
identitate, că s-a transformat într-un peisaj stăpânit de iubirea – leoaică. Metafora „un deşert în strălucire”,
prin care eul îşi constată noua identitate, evocă mediul natural al „felinei” acaparatoare .
Finalul poeziei subliniază puterea suverană a sentimentului. Îndrăgostitul se simte cutreierat de
această leoaică arămie/ cu mişcările viclene,/ încă-o vreme/ şi-ncă-o vreme… Epitetele („arămie”, „viclene”)
exprimă trăsăturile iubirii, comune cu cele ale felinei: regalitatea solară, dar şi versatilitatea, imprevizibilul
manifestărilor ei. Construcţia adverbială repetată păstrează o anumită ambiguitate, putând sugera
permanentizarea stării sau, dimpotrivă, caracterul ei trecător.
Discursul elocutiv modern se bazează pe un lexic de mare naturaleţe şi simplitate, care conferă
autenticitate confesiunii. Impresia de spontaneitate este generată şi de aspectul prozodic neconvenţial: strofe
inegale, care se amplifică progresiv (o sextină, un octet şi o decimă), cu versuri de măsură variabilă (între 3
şi 10 silabe) şi rimă aleatorie.
Viziunea neomodernistă specifică liricii lui Nichita Stănescu se recunoaşte atât la nivelul
imaginilor, cât şi al limbajului poetic. Imaginile reflectă un nou mod de a percepe şi reprezenta obiectele şi
abstracţiunile. Realitatea concretă, obiectele, devin imponderabile, se transformă continuu, ca nişte
misterioase fluide (Nicolae Manolescu). Pe de altă parte, sentimentul capătă concreteţe materială, devine o
făptură. Descoperim în Leoaică tânără, iubirea ceea ce N. Manolescu numea o fizică a emoţiilor şi o
metafizică a obiectelor. Această materializare se produce pe mai multe căi. În primul rând, prin narativizarea
emoţiei: iubirea este înfăţişată ca o „întâmplare a fiinţei”, ca o poveste desfăşurată într-un cadru exotic. În al
doilea rând, concretizarea sentimentelor şi stărilor e realizată prin metafore anatomice (mână, sprânceană,
bărbie) şi o imagistică a simţurilor (văzul, auzul participă la aventura sufletului îndrăgostit).
În concluzie, Leoaică tânără, iubirea este un text emblematic pentru stilul neomodernist al lui
Nichita Stănescu, propunându-ne o abordare cu totul originală a temei iubirii, într-un discurs proaspăt şi de o
mare sugestivitate.
NICHITA STĂNESCU

Leoiacă tânără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciorcârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...