Convorbiri & învăţături pătrunzătoare la su et ale

Stareţului Sampson (3) – Milostenia adevărată și

despătimirea
theodosie.ro

Continuare la partea 1 și 2.

MILOSTENIA (DESPRE PROTOIEREUL IOAN KONONOV)

Cui ar trebui să e date milosteniile și cui n-ar trebui să se dea milostenii? Cum putem
proba oamenii cine are și cine nu are într-adevăr nevoie?

E foarte greu să-i probezi. Noi avem știinţã deja de o regulă: a nu da celor ce cerșesc pe
treptele bisericii. În vremea noastră toţi acești oameni își cheltuie banii ca să-și cumpere
băutură, tutun, pastile etc. Sunt clienţi constanţi ai farmaciilor. Sunt oameni bolnavi.
Vieţile lor sunt atât de încâlcite, încât li se pare cel mai ușor mod de a trăi și au devenit de
netămăduit. Un astfel de om nu simte nici frigul, nici ploaia; simte nevoia doar să-și
răsfeţe patima: ori vin, ori bani. Chiar știm că sunt mulţi cerșetori care au conturi în
bancă și sunt foarte sănătoși. Cu scopul de a nu ajuta o persoană la păcatul acesta, nu-i
vom da nimic, nu-i așa? Nu trebuie să ne facem vinovaţi de a-l ajutat să se scufunde în
păcatul acesta ucigător. Apoi, Domnul vede că am crezut pe cerșetor și i-am dat o rublă,
așa-i? Și cerșetorul ia rubla aia și cumpără niște vin sau se duce și o pune în contul său
de la bancă. Drept aceea, suntem preveniţi dinainte să nu schilodim un om bolnav.
Aceștia sunt oameni bolnavi. Ci trebuie să cauţi pe cel cu adevărat nevoiaș, care-ţi cere
cu adevărat ajutorul pentru Domnul Iisus Hristos și așteaptă, dar nu este nimeni care să i-
l dea. Suntem vinovaţi de a nu căutat pe acești oameni și să purtat grijă de ei.
Dar este și altceva, ca milostenia duhovnicească. Putem ajuta nu doar cu bani și
material, ci și într-un alt fel oarecare?

Bineînţeles că putem. Putem da un sfat, o compătimire, lacrimi, lacrimile noastre sau

putem să ne bucurăm cu bucurie. Putem da, de asemenea, lucruri de-ale noastre de care
avem nevoie noi înșine. Regula este: să nu refuzăm ceva cuiva. Câteodată nu avem
nimic. Dă batista ta, dacă-i curată. Dă-o! Spune: „Am o cârjă” și dă cârja ta. Apoi mergi
acasă fără cârja ta.

Ţi-am spus odată cum mergeam pe stradă cu Părintele Ioan Kononov și cum a spus unui
cerșetor: „Așteaptă o clipă să trec colţul și-ţi voi da ceva chiar acum”. Cum s-a întors, a
mers după colţ, și-a scos reverenda și apoi și-a scos ultima sa și singura cămașã și a
adus-o cerșetorului: „Poftim, ia-o, dacă vrei!” Și a rămas doar cu reverenda pe pielea
goală. În nal n-a rămas cu nici o haină pe dedesubt. Începuse să poarte bluzele nevestei
sale și apoi a dat, de asemenea, și bluzele acestea săracilor. În ultima vreme, nevasta sa
plângea că nu mai avea nimic ce să poarte. Dar a murit în curând. S-a rugat pentru
moartea ei. Era o persoană di cilă și-l mustra totdeauna. În simplitatea inimii lui, a
început să se roage în timpul Liturghiei: „Să lucreze bunătatea Ta cea iubitoare asupra
mea, scapă-mă de soţia mea”. S-a simţit bolnavă, i-a făcut Sfântul Maslu, i-a dat Sfânta
Împărtășanie și a plecat în pace. A slujit la înmormântarea ei, a îngropat-o și a mers cu
ea întru veselie.

Ei bine, iubea să dea totul. Ascundeau de el zahărul, sarea, cerealele. Era imposibil la
drept vorbind – dădea totul. Dădea cărţi, icoane. Avea o așa dragoste! „Ei bine, cum să
nu-l mângâi, să nu-i aduc bucurie”, spunea.

Părintele Ioan era plin de o grămadă de înţelepciune deosebită, absolvind Academia

Teologică din Kazan. Am fost în închisoare împreună. Am slujit de multe ori împreună cu
el în biserica de parohie, unde venea să slujească cu mine. Eram prieteni. Ne-au băgat în
închisoare pe noi, doi porumbei împreună, la început în celule separate și apoi s-au
hotărât să ne unească. Noi doi am fost împreună aproape un an. Nu știau că eram
prieteni și nimeni nu le-a spus că ne cunoșteam de mult timp și că eram de un gând. Apoi
ne-au despărţit oricum. Am rămas singur și el a fost luat. I-au dat drumul mai târziu, dar
nu pentru mult timp. L-au eliberat în aparenţã din supravegherea lor ca să-l poată prinde
din nou. Era un predicator remarcabil și un duhovnic remarcabil, remarcabil. Era un
psiholog și a vindecat demonizaţi și bolnavi. Am slujit privegheri împreună, care durau
șase ore. „Hai să cântăm din nou”, spunea. Cântase deja de doisprezece ori „Doamne,
strigat-am…”, dar voia s-o facă din nou. Spunea: „Ce frumos, ce bine, să cântăm!”. Cântau
oamenii din biserică pentru că nu aveam cor. „Părinte Simeon, putem să mai cântăm o
dată?”
Bineînţeles, l-au luat pe el, porumbelul, și m-au luat și pe mine, așijderea. Înţelegi, era un
om uimitor. Și în asemenea împrejurări, după cum ai pomenit, în privinţa cerșetorilor, nu
le dădea bani. Le arăta întâi ospitalitate, îi încălzea și-i hrănea. „Vino oricând și-ţi vom da
ceai și supă de varză ori borș și pâine”. Dar nu lua niciodată nimic [bani] cu el. Toată casa
sa era plină de cerșetori. Cerșetorii își petreceau noaptea în casa lui și venea câteodată
poliţia. Erau scandaluri fără sfârșit etc. Era un sfânt adevărat. Da, dacă arăţi fotogra a lui
unui demonizat, demonul se va scutura.

Numai la fotogra e?

Da, de la o fotogra e, de la fotogra a lui. Vestitul Kononov, Protoiereul Kononov. A slujit

în sudul Stavropolului. Fiica lui este încă în viaţã, o cunosc – Olga. A fost exilat la
Borisoglebsk, unde eram și eu exilat. Acolo am devenit cunoscuţi. A fost închis de
doisprezece ori. Dar nu era niciodată vreun motiv real pentru că nu se implica niciodată
în politică și nu se angaja niciodată în discuţii anti-sovietice. Era un om foarte înţelept,
sensibil. Era, cum se spune, „Păstorul cel bun”. Știa Evangheliile pe de rost, din scoarţã în
scoarţã. Știi despre ce a fost dizertaţia lui de doctorat? Despre Fraţii Karamazov. A
analizat valoarea Fraţilor Karamazov și a Stareţului Zosima din punctul de vedere creștin.
Pentru aceasta și-a primit doctoratul.

LUPTA CU PĂCATUL

Părinte, cum putem începe războiul cu păcatele și cu patimile noastre?

Ia-ţi păcatul tău preferat, mica ta rădăcină: un nărav, cum îl numim, sau, cum îl numesc
S nţii Părinţi, o patimă. Dacă nu ne dezicem de el, nu vom moșteni împărăţia lui
Dumnezeu. Și ce va dacă avem vreo câteva sau și mai multe? Suntem copleșiţi, așa-i?
Episcopul Teofan Zăvorâtul scria: „Ia cea mai rea patimă a ta, nărav sau păcat și mergi de
lucrează asupra lui. Vei avea de-a face prin aceasta și cu toate celelalte păcate ale tale și
în nal le vei clari ca. Dar roagă-te totodată pentru ajutor din cer – să nu crezi că poţi să
lucrezi asupra lor singur”. Episcopul Teofan remarcă: „dacă ai o pocăinţã sinceră și o
umilinţã sinceră, care urmează din ea, atunci cere celor care locuiesc cu tine să te ajute.
De dragul unei astfel de umilinţe – prin care te-ai umilit pe tine însuţi în faţa celor
apropiaţi ai tăi și, după cum s-a întâmplat, te-ai pocăit în mod public – Domnul te va
scăpa repede de acest păcat și patimă statornicită. Te va mântui pentru singură pocăinţa
ta, pentru că te-ai pocăit nu doar înaintea unui preot, ci chiar și înaintea celor apropiaţi și
a rudelor”. Nu mă refer, oricum, la vicii ca beţia, ci la așa fel de păcate ca trândăvia, lenea,
mânia, un temperament înfocat, lăcomia, ambiţia, preocuparea de sine, măgulirea de
sine, toate cele pe care trebuie să le dezrădăcinăm fără greșeală.

Ce trebuie să fac – cum să u slobozit de patima care dă război împotriva mea? N-am
nici o putere să lupt cu ea și asta mă duce la disperare.
Dacă ai pocăinţã sinceră, atunci Domnul, în chip nevăzut și fără greș, într-un mod de
neînţeles pentru cel ce se pocăiește, Își va trimite harul Său să te ajute și vei ajunge să
urăști acea patimă. Tu însuţi nu-ţi vei da seama cum se va întâmpla aceasta. Numai că
Domnul cere sinceritate, tărie și perseverenţã. E ușor pentru noi, călugări și preoţi, să
vărsăm lacrimi pentru aceste lucruri când ne pregătim pentru slujirea și primirea S ntei
Împărtășanii, când plângem în chip stăruitor, insistent, cutezător pentru ele și ne rugăm
la Liturghie ca să m vindecaţi, curăţiţi și eliberaţi. Toată puterea noastră este în credinţa
noastră, nu-i așa? Și tăria, statornicia și umilinţa, toate sunt din credinţã.

Neglijând aceasta și sperând să facem faţã cumva [păcatului] înseamnă o ușurătate de

minte de neiertat. Și, desigur, nu vei găsi niciodată slobozire de păcatele tale printr-o
credinţã ne-ortodoxă, așa-zicând vagă. Trebuie să te lipsești pe tine însuţi de slavă, să te
necinstești, dând în vileag cu răbdare… cum a fost săvârșit păcatul și nu doar numele
păcatului. Apoi primim ajutor nevăzut din partea harului și păcatul este șters din inimile
noastre… până la punctul de a avea oroare faţã de el. Acesta este indiciul că păcatul a
fost iertat. Dar, atâta timp cât simţim doar părere de rău că am păcătuit și că n-am ajuns
încă să-l urâm, n-a apărut nici un semn că păcatul a fost iertat.

Ar nimerit să cer unui frate să-mi atragă atenţia asupra tuturor faptelor mele greșite, a
păcatelor și a păcătoșeniei în cuvânt și fapte și să mă mustre?

Nu poţi să te adresezi chiar către orice frate pentru un asemenea ajutor. Trebuie să-ţi
amintești cum ai putea să faci rău acelei persoane prin faptul că trebuie să te mustre în
timp ce el însuși își pierde mântuirea. Nu pentru că va ispitit să păcătuiască în același
fel ca tine, nu. Ci pentru că s-ar putea să e rănit de părerea de sine, care este în principiu
mândrie sau ar putea deveni vanitos. Unui începător n-ar trebui să i se dea o asemenea
însărcinare, nu contează cât de mult îl iubești. În asemenea cazuri, în mănăstiri, merge în
felul acesta: du-te la Părintele duhovnic, plânge-te [de tine însuţi] și spune: „Părinte, arată-
mi către care din fraţii bătrâni m-aș putea adresa pentru ajutor spre a slobozit de
patima asta și asta”. S-ar putea să-ţi dea pe unul din fraţi pentru ajutor.

Harul lui Dumnezeu! Nu este nici un păcat, nici un nărav, chiar înnăscut de la părinţi, care
să nu poată tămăduit de harul lui Dumnezeu. Totul este vindecabil, în măsura credinţei
ecăruia. De aceea noi, prin harul lui Dumnezeu, am plecat pentru un „spital”, care se
numește mănăstire, așa încât putem tămădui cu precizie păcatele noastre ascunse.
Aceasta este motivaţia pentru monahism. Nu perfecţionarea sinelui – nu!!! – ci
pocăinţã!!!

Dar câteodată sunt convorbiri printre fraţi despre desăvârșirea duhovnicească.

În general, orice discuţie despre plecarea la mănăstire pentru a se desăvârși cineva este
foarte îndrăzneaţã. Descoperă un stadiu avansat de mândrie. Înţelegi? Arată că este un
om plin de părere de sine, un om grav bolnav! Trebuie dată alarma că n-ar trebui nici să
gândească un asemenea lucru, cu atât mai mult să-l spună tare.

CONȘTIINŢA

Trebuie să înţelegem că unealta pe care o numim conștiinţã este o unealtă deosebit de

delicată. Este, cum se spune adesea, mai delicată decât un ceas de damă. N-ai să tai
lemne cu un ceas de damă, nu-i așa? S-ar opri, așa-i? Nici n-ai să crăpi lemne cu el, așa-i?
Mecanismul s-ar dezmembra. La fel este cu conștiinţa noastră. Cea mai nă greșeală se
re ectă în conștiinţa noastră, în oglinda noastră. Este glasul Duhului Sfânt. Aceasta este
pricina pentru care, înţelegi, cea mai mică constrângere a voinţei sau a conștiinţei
noastre devine un păcat de moarte pentru noi. Ne silim pe noi înșine, nu-i așa? Știm că se
întâmplă așa ceva. Ne forţãm să păcătuim, ne obligăm pe noi înșine, vorbim cu noi înșine
înăuntrul ei. Și, deși voinţa și glasul nostru interior – ceea ce numim noi conștiinţã – se
împotrivește, totuși o facem. Ce viaţã minunată ar fost dacă oamenii ar înţeles și ar
băgat în seamă conștiinţa lor! N-ar fost nevoie de poliţie, judecători sau închisori – de
nimic. Oamenii ar avut grijă unii de alţii, nu-i așa? S-ar temut de păcat, va să zică de a
batjocori pe Dumnezeu. Aceasta-i dragostea de Dumnezeu.

Au conștiinţã chiar și oamenii necredincioși?

Cu siguranţã. Este, peste toate, o calitate naturală dată de Dumnezeu din naștere. La
necredincioși, oricum, este foarte slabă și crudă (necoaptă). Dar conștiinţa, luminată de
Sfântul Botez, ba chiar mai mult decât atât, de S ntele Taine, este foarte simţitoare,
delicată și subtilă. Și, pe măsură ce ne curăţim conștiinţa noastră prin pocăinţã și prin
taina pocăinţei, adică prin despătimire, devine tot mai sensibilă. De aceea S nţii plăcuţi
lui Dumnezeu erau așa de uimitor de sensibili în privinţa dragostei și a păcatului. Asta va
să zică desăvârșire.

Părinte, dacă conștiinţa unui om este întunecată, de unde ar trebui să înceapă? E cu

putinţã să o curăţească?

Cu siguranţã. Trebuie să încerce să strice rădăcinile o dată pentru totdeauna prin taina
pocăinţei, nu doar mergând la preot și mărturisindu-se. Asta nu-i de ajuns. Trebuie să
postească vreo câteva săptămâni, să citească și canoanele de pocăinţã sau către Iisus –
asta-i regula pocăinţei. Dar îndeosebi trebuie să verse lacrimi pentru păcatul său și să
ceară ajutor așa ca să nu mai repete păcatul. Dacă-l săvârșește din nou, trebuie să
meargă la preot și să se mărturisească din nou. Această luminate prin taina [pocăinţei]
va ajunge să se sălășluiască în om și păcatul sau năravul se va face în cele din urmă
uitat cu totul de la sine și nu va mai repetat.

ÎNFRÂNAREA
Părinte, de ce nu are un loc de frunte postul în timpurile noastre, ci este cel mai adesea
trecut cu vederea sau ţinut în mod formal?

Din cauza neînţelegerii dragostei lui Dumnezeu, a neînţelegerii mântuirii cuiva și veșnicia
devine din ce în ce mai puţin văzută în ecare din noi.

Părinte, dar se spune că postul este maica tuturor virtuţilor.

Înfrânarea.

Postul nu trebuie neglijat?

Imposibil. Imposibil! Este cu totul neavenit! Știm ce fel de spovedanie ne-ortodoxă fac
oamenii care nu ţin posturile. Nu sunt niciodată înnoiţi. Sunt neînstare de a-și părăsi
păcatul lor iubit. Asta pentru că o pocăinţã fără de înfrânare nu poate adusă înaintea lui
Dumnezeu. Orice spovedanie, orice faptă de pocăinţã este legată fără drept de apel de
înfrânare. Imaginează-ţi pentru o clipă că ai să mănânci până la săturare și apoi te vei sili
pe tine să te pocăiești. Va ieși ceva din aceasta? Nu va ieși nimic din ea. Vei cădea în
păcat pentru că demonii te vor înfrânge cu mila ta de sine: „Fie-ţi milă de tine însuţi! De
ce ai nevoie să faci asta? Ia o gură de mâncare, păstrează-ţi energia, întinde-te,
odihnește-te!” Pentru că demonii nu vor să te pocăiești și te supui lor datorită milei de
sine.

Poate un diavol să împiedice pe cineva de la pocăinţã? De vreme ce un om se hotărăște

să se pocăiască, să înceapă de a pune în faptă înfrânarea, să postească, aude din toate
părţile: Du-te de te odihnește, postești prea mult, păstrează-ţi sănătatea, ai nevoie, peste
toate, de putere șamd.

Asta pentru că-și zice în sine din mândrie: „Mă voi pocăi, mă voi pune la punct”. E vorba
de acel blestemat „eu” – mândria – care-l împiedică.

Și din această pricină nu poate face faţã îndemnului.

Ei, desigur. Dar umilinţa pune început într-un cu totul alt fel: „Doamne, ajută-mă, ajută-
mă!” Omul începe cu rugăciunea, așa-i? Cerșește ajutor și oroare de păcat. Această
oroare și pocăinţã, această cerșire: „Iartă-mă și ajută-mă!” sau „dăruiește-mi-o!” va
întoarce pe orice criminal pe dos. În experienţa mea pastorală am avut prostituate care
nu-și puteau imagina cum ar putea să trăiască fără patima lor de căpătâi, fără plăcerea
lor de căpătâi. Dar, ind rănite de conștiinţã și având, până la urmă, credinţã, au venit la
mine prin mila lui Dumnezeu. Ei bine, au trebuit să se silească la început să vină la mine,
dar pe parcurs s-au obișnuit cu mine și au început să vină foarte des și după un an sau
mai puţin s-au dezbărat de patima lor de căpătâi. Și își aduceau aminte de ea doar cu o
cumplită oroare și lacrimi. Nu faptele în sine, ci că le-au făcut vreodată cumva. Una dintre
aceste persoane este acum călugăriţã, și încă o călugăriţã puternică. Eu am tuns-o –
este o călugăriţã minunată. Și nimeni n-ar putut ghici, văzând-o acum, că a fost cum a
fost. Se întâmplă așa pentru că pocăinţa nu doar tămăduiește oameni, ci-i și înnoiește.
Dar diavolii te ponegresc, spunând că nu vei putea să te întorci vreodată de la păcat. Asta
e o sugestie drăcească.

Am avut un cleptoman. Nu se putea abţine și fura. Dar prin pocăinţã a devenit un om

curat. A înapoiat tot ceea ce furase și s-a pocăit. Vezi, asta e o dovadă de cum se poate
pocăi cineva sincer, așa-i? Prin hotărâre, neabatere și nădejde. Dumnezeu îl va ierta.
Acum este un om fericit, un om încântător. Nu-și amintește niciodată ce a fost pentru că
oroarea l-a vindecat de frica că Dumnezeu nu-l va ierta. Domnul i-a iertat totul din clipa în
care a început să urască dorinţa de a lua ceea ce nu aparţinea lui. Ei bine, bineînţeles că
s-a luptat mult timp, era cu mine adesea sau în orice vreme din zi și din noapte. Și,
bineînţeles, dracii l-au atacat: începuse să mă urască, să mă ponegrească, dar mi se
supunea. Împlinea orice ceream de la el, adică întâi se ruga, apoi întorcea tot ceea ce
furase.

Îndelungarea vine din neabaterea lacrimilor și a pocăinţei sau din tăria lacrimilor, din
plânsul pentru păcat. Când vorbesc de lacrimi nu mă refer la apa din ochi. Vorbesc de
inimă, când inima plânge și nu când curge apă din ochi. Apa din ochi este adesea
emotivă și nu trebuie crezută niciodată. Apa din ochi poate veni, de asemenea, din
ambiţie, din mila de sine, din admirarea de sine. Câteodată este numai apă ceea ce
numim lacrimi. Dar, când inima e curăţită de mândrie, atunci începe să verse lacrimi
adevărate și apa iese din inimă. Oamenii mari au asemenea apă. Vorbeam odată de
cineva pentru care nu erau su ciente patru batiste pe durata Liturghiei.

Am cunoscut un episcop căruia îi dădeau prosoape. Asta arată ce inimă delicată, s nţită
avea. Și cum iubea oamenii, cum era în stare să se bucure cu bucurie sfântă și să plângă
pentru întristările altora. Nu avea, desigur, viaţã proprie. Aparţinea în întregime oamenilor.
Dar a trăit până la adânci bătrâneţi, ajungând să orbească de lacrimi, dar, orb ind, avea
darul străvederii. Deși orb, striga pe oamenii care veneau la el pe nume și putea să le
citească gândurile. Când se termina Liturghia, se așeza pe un scaun. Preotul slujitor
stătea în picioare cu crucea. Oamenii se închinau crucii și apoi se întorceau spre el și
spunea ceva ecăruia, ceva ce aveau nevoie să audă: ori un gând, ori un necaz, ori o
bucurie. Ipodiaconii erau, bineînţeles, epuizaţi; biserica nu se închidea până ce nu
termina vlădica. Liturghia se termina pe la 11 sau 12, dar Vlădica stătea în biserică până
ce șirul acela enorm de oameni venea pe la el. Dar era imposibil să nu te duci pe la el.
Asta e puterea harului Duhului Sfânt.

Părinte, care-i era numele lui?

Sera m. Odihnește aici, în Zagorsk [Serghiev Posad, unde se a ă Lavra Sfânta Treime a
Sf. Serghie].

Este îngropat în Lavră?

Nu, în cimitirul public. A avut un secretar care a avut grijă de afacerea asta și ciocănea
foarte tare. Vlădica nu l-a dojenit niciodată. „Prea Cucernicia Voastră, iertaţi-mă, am
întârziat puţin. Iertaţi-mă că v-am răpit din timpul vostru preţios”, obișnuia să spună
Vlădica. Apoi bătrânul se umilea, dându-și seama că tocmai ciocănise foarte rău. Când a
murit pe neașteptate, Vlădica a plâns trei zile ca un copil. O așa dragoste! A murit cu o
moarte neașteptată, subită. Era preotul mai mare al bisericii, cancelarul diocezan și
secretarul lui. L-am cunoscut bine. Eram în subordinea lui. Ei bine, nu poţi decât să te
minunezi de cum se umilea pe sine însuși acest plăcut al lui Dumnezeu înaintea unui
asemenea om, da. Aceasta este o caracteristică a s nţeniei. Știa prin Duhul Sfânt toate
jocurile murdare pe care i le făcea acest vechi protoprezbiter. Dar așa-l dojenea: „Ei bine,
de ce ai făcut asta, Părinte Protoprezbiter, de ce? Hai să nu mai faci așa din nou!” Și
nimic mai mult.