Sunteți pe pagina 1din 2

13.

ESENTIALUL IN RADIOTERAPIE

INTRODUCERE
Beneficiile utilizarii radiatiilor au fost remarcate prin experimentele realizate de Wilhelm Roentgen,
care, in 1895, a descoperit ca razele X pot traversa diferite materiale impenetrabile pentru lumina. Emil Grubbe
a oferit unul dintre primele exemple ale utilizarii terapeutice a radiatiilor prin tratarea cancerului de san ulcerat
avansat cu raze X in ianuarie 1896. Am realizat progrese marete din acele zile, cu influente puternice de
cercetari din domeniul chimiei radiatiilor, biologiei si fizicii.

ASPECTE BIOLOGICE ALE RADIOTERAPIEI

Afectarea ADN-ului prin radiatii


Radiatiile sunt administrate la nivel celular sub forma de fotono (raze X sau gamma) sau particule
(protoni, neutroni si electroni). Cand fotonii sau particulele interactioneaza cu materialul biologic, se produc
ionizari care pot interactiona direct cu structurile subcelulare sau pot interactiona cu apa, constituentul majoritat
al celulelor, generand radicali liberi care pot interactiona mai departe cu structurile subcelulare.
Efectele directe ale radiatiilor sunt consecinta absorbtiei de energie de catre cromozomii din ADN, ceea
ce conduce la ionizari. Acesta este mecanismul principal al alterarii ADN indus de nucleii incarcati (precum
nucleul de carbon) si neutroni, numindu-se transfer energetic inalt linear (high linear energy transfer). In
contrast, interactiunea fotonilor cu alte molecule, precum apa, rezulta in producerea de radicali liberi, dintre
care unii au o viata suficient de lunga pentru a putea difuza la nicelul nucleului si interactiona cu ADN-ul din
cromozomi. Acesta este mecanismul principal al alterarii ADN-ului, indusa de radiatiile X, denumita transfer
energetic jos linear (low linear energy transfer).
Un radical liber generat prin interactiunea fotonilor cu alte molecule care poseda un electron nepereche
in straturile externe (de ex, radicalii hidroxil) poate extrage o molecula de hidrogen dintr-o macromolecula
precum ADN-ul pentru a genera alterari. Celulele care au nivele crescute de radicali liberi, precum glutationul,
ar avea mai putine alterari ADN induse de razele X, dar ar avea nivele similare de alterari ADN induse de
nucleul de carbon care este direct absorbit de ADN-ul cromozomial. Mai mult, un mediu deprivat de oxigen ar
putea proteja, de asemenea, celulele de alterarile induse de razele X deoarece ar fi mai putini radicali liberi
disponibili pentru a induce alterari ADN in absenta oxigenului, insa, acest mediu ar avea un impact redus asupra
alterarilor ADN induse de nucleii de carbon.

Raspunsurile celulare la alterarile ADN induse de radiatii


Caile checkpoint
Ciclul celular trebuie sa progreseze intr-o ordine specifica; genele checkpoint asigura intarzierea initierii
evenimentelor tardive pana cand evenimentele precoce se finalizeaza. Exista trei puncte principale la nivelul
ciclului celular la nivelul carora actioneaza checkpoint-urile induse de alterarile ADN: granita dintre faza G1 si
faza S, faza intra-S si granita dintre faza G2 si mitoza. Celulele cu functie intacta a checkpoint-urilor care
prezinta alterari sustinute ale ADN-ului stopeaza progresia ciclului celular si sunt oprite la urmatorul checkpoint
al ciclului celular. De exemplu, celulele cu ADN alterat in faza G1 evita replicarea alterarii prin oprirea in
interfata G1/S. Daca celule iradiate au trecut deja de punctul de restrictie, pozitionarea in faza G1, care este
reglata prin fosforilarea genei de supresie tumorala a retinoblastomului (Rb) si disocierea sa din familia E2F a
factorilor de transcriptie, acestia se vor opri tranzitoriu in faza S. Checkpoint-urile G1/S si faza intra-S inhiba
replicarea ADN-ului alterat si functioneaza intr-o maniera coordonata cu mecanismul de reparare ADN pentru a
permite restaurarea integritatii ADN, ceea ce creste supravietuirea celulei.
Cel mai precoce raspuns la radiatie este activarea ataxia-telangiectasia mutated (ATM), care implica o
modificare conformationala, ce conduce la activare domeniului sau kinazic si fosforilarea serinei 1981. Aceasta
fosforilare cauzeaza disocierea homodimerului ATM in monomeri activi care fosforileaza o varietate larga de
de proteine, precum 53BP1, varianta histonica H2AX, Nbs1 (Nijmegen breakage syndrome; membru al
complexului MRN, compus din Mre11, Rad50 si Nbs1), BRCA1 si SMC1 (structural maintenance of
chromosomes), iar aceste proteine coordoneaza reparatii prin intermediul ciclului celular. Ca raspuns la
alterarea ADN, H2AX este fosforilata rapid de ATM si se localizeaza la nivelul locurilor de ruptura ale ADN-
ului dublu catenar in complexe multiproteice descrise drept foci. Fosforilarea H2AX de catre ATM rezulta in
recrutarea directa a Mdc1 si formeaza un complex cu H2AX pentru a recruta molecule ATM aditionale,
formand o bucla de feedback pozitiv.
Checkpoint-ul de faza G1/S este cel mai bine cunoscut la acest moment. Ca raspuns la alterarea ADN,
ATM activata poate fosforila direct p53 si mdm2, ligaza ubicuitara care tinteste p53 pentru a o degrada. Aceste
fosforilari sunt importante pentru a creste stabilitatea proteinei p53. Pe langa ATM, checkpoint kinaza 2 (Chk2)
fosforileaza de asemenea p53, putand imbunatati stabilitatea p53. P53 activata imbunatateste prin transcriprie
expresia genei p21 (WAFI/CIPI), ceea ce duce la o inhibitie sustinuta a G1 ciclina/Cdk, prevenind fosforilarea
pRb si progresia din G1 catre S. Mutatiile p53 care sunt intalnite frecvent la nivelul tumorilor solide rezulta in
pierderea activitatii transcriptionale si compromiterea functionarii checkpoint.
Controlarea checkpointului de faza S e mediata partial de fosfataza Cdc25A ce inhiba activitatea Cdk2 si
incarcarea Cdc45 pe cromatina. Daca Cdc45 nu reuseste sa se lege de cromatina, alfa ADN polimeraza nu este
recrutata pentru originile replicative si initierea replicarii esueaza. Un mecanim mai important pentru oprirea in
faza S este semnalata prin intermediul complexului MRN si a coeziunii proteinei SMC1 prin ATM. Pierderea
ATM, a componentelor MRN sau a SMC1 conduce la pierderea functiei checkpoint a fazei intra-S si la
cresterea radiosensibilitatii. Atat CDC45, cat si caile ATM reprezinta cai paralele, aparent independente, de a
proteja replicarea de a incerca sa se replice prin intermediul intreruperilor catenei ADN . Desi ATM a primit
suficienta atentie in semnalarea activarii checkpoint ca raspuns la radiatiile ionizante, un alt membru al familiei
sale, ATR (ataxia telangiectasia si rad3-related) joaca, de asemenea, n rol important in raspunsurile checkpoint
in faza S. Activitatea ATM kinazei este indusa de radiatii, in timp ce activitatea ATR kinazei este constitutiva si
nu se modifica semnificativ prin iradiere. In contrast cu Cdc-45 si ATM, ATR e probabil mai importanta in
monitorizarea perturbarilor ce intervin in replicare, ca rezultat al blocarii replicarii pentru a preveni formarea
rupturilor in structura ADN dublu catenara.
Oprirea celulelor in faza G2 dupa alterarea ADN este unul dintre raspunsurile evolutive cele mai bine
conservate la radiatiile ionizante. Este logic, deci, sa avem un raspuns final checkpoint in faza G2 pentru a
preveni intrarea celulelor in mitoza cu ADN alterat, care a putea fi transmis progenitorilor. Asadar, celulele fara
checkpoint-ul G2 sunt radiosensibilie deoarece acestea incearca sa se divida cu ajutorul cromozomilor alterati
care nu se pot alinia corect in metafaza pentru a se distribui ulterior celulelor fiice. La nivel biochimic, reglarea
factorului de promovare a mitozei B ciclina/Cdk1 e un pas critic in activarea acestui checkpoint. La nivel
molecular, ATM si Chk1/2 sunt activate de alterarea ADN in faza G2 si inhibarea activarii Cdc25A su a
fosfatazei C, care sunt esentiale pentru activarea ciclinei B/Cdk1. Familia kinazelor pololike (Plk1 si Plk3)
raspund, de asemenea, la alterarile ADn si pot inhiba activarea Cdc25C. Eforturi enorme au fost concentrate
pentru dezvoltarea unor molecule de mici dimensiuni care ar putea inhiba proteinele checkpoint de raspuns,
precum Chk1, cu ideea de a inhiba oprirea in faza G2 indusa de radiatii si repararea, putand fi folosite ca
sensibilatori pentru radiatii.

Repararea ADN-ului – p 138