Referat la tema: „Economia statelor

socialiste”
 Economiile statelor socialiste contemporane reprezintă un model tipic al controlului
excesiv din partea instituțiilor statale. Ele se caracrterizează prin principiul de comandă
centralizat, deținerea de către stat a tuturor întreprinderilor și ramurilor de prioritate națională,
politică fiscală blândă față de cetățenii de rând, un grad sporit de corupție în cadrul birocrației
ce duce la crearea unui climat instabil pentru investiții. Deseori aceste state se confruntă cu
problema ridicării condițiilor de viață și dependența față de relațiile comerciale întreținute și
exportul de produse naționale.
Până în prezent atestăm existența a trei state cu structură economică mai mult sau mai
puțin socialist: Coreea de Nord, Cuba și Venezuela.

Economia Coreii de Nord este de tip centralizat, neizbutind să producă îndeajuns de

multă hrană și produse de consum pentru cetățeni, fiind bazată pe industria grea (siderurgică,
constructoare de mașini, industrie chimică și textilă) și pe agricultură. În cooperativele
agricole se cultivă orez, porumb, orz și legume. Statul are bogate resurse subterane de
minerale, printre care cărbune, fier și magneziu pe care le exportă în cantități mari în
Republica Populară Chineză, cel mai important partener comercial al Coreei de Nord. Dotarea
industrială este deficitară, deoarece nu s-a investit în retehnologizare și restructurare,
productivitatea este egală cu zero. Deși a avut parte de o recoltă bună în 2005 ca urmare a
unor condiții meteo favorabile, a îngrășămintelor acordate de Coreea de Sud și a mobilizării la
"muncă patriotică", foametea continuă să persiste din cauza lipsei de pământ arabil, a
practicilor aberante de colectivism și a lipsei de mașini și carburanți. Ajutoarele alimentare
internaționale au sprijinit regimul comunist să scape de înfometare din 1995. Situația
locuitorilor este deosebit de cruntă, fiind supuși malnutriției prelungite și unor condiții de
viață grele. Coreea de Nord este unicul stat din lume care nu colectează impozite. Economia
nord-coreeană se caracterizează printr-o autarhie severă pentru proprii cetățeni. Contrastul
dintre nordul și sudul țării doar agravează conflictul politic dintre cele două părți.

Economia Cubei este una a proprietății de stat, cu câteva mici întreprinderi private.
Turismul a devenit principala sursă de venituri, iar între 1993 și 2004, dolarul SUA devenise
monedă oficială (economia folosea un sistem cu două valute).
Economia cubaneză a fost greu lovită de colapsul Uniunii Sovietice și al CAER-ului,
cu statele căruia făcea, în principal, comerț. Printre problemele mai recente se numără
recesiunea piețelor principalelor sale produse de export, zahărul și nichelul, distrugerile
provocate de uragane, (uraganul Charley a făcut pagube de aproximativ 1 miliard de dolari),
recesiunea în turism și condițiile nesigure din economia mondială. Un factor important al
restabilirii economiei cubaneze sunt banii expediați de americanii de origine cubaneză (care
reprezintă aproximativ 3% din economia tării, după unele estimări). Cuba face comerț cu
aproape toate țările lumii, inclusiv cu SUA. Totuși, Cuba datorează miliarde de dolari țărilor
Clubului de la Paris, precum: Franța, Japonia și Germania.
Cuba este remarcată pentru inițiativa națională de practicare a agriculturii organice
pentru a hrăni populația amenințată de foamete. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Cuba a
pierdut peste 70% din importurile chimicalelor necesare agriculturii, peste 50% dintre
importurile alimentare și cea mai mare parte a importurilor de petrol. Sectorul agricol, bazat
pe un model puternic mecanizat și chimizat a fost imediat distrus. Prin restructurarea
industriilor agricole, prin eforturi științifice pentru găsirea de soluții organice, Cuba a reușit
rapid să convertească, cu succes, toată agricultura la producția organică. În ziua de azi, numai
agricultura organică este permisă de lege.
În anul 2012, salariul mediu lunar era de 455 de pesos neconvertibili, adică 19 dolari
(aproximativ 13,7 euro).

Venezuela are o economie de piață a cărei bază este extracția și rafinarea petrolului
pentru export și consumul intern. Acesta este a patra mare economie din America Latină, după
Brazilia, Mexic și Argentina după PIB (nominal).
De-a lungul secolului XX, economia Venezuelei s-a aflat în postura de cea mai
prosperă din regiune din cauza descoperirii și exploatării zăcămintelor de petrol care a început
în mijlocul secolului. În același timp, moneda țării a fost una dintre cele mai apreciate din
regiune față de dolar, dar scăderea resurselor deținute de țară din anii 1980 a cauzat o
recesiune gravă și probleme financiare. În ultimii ani, după numeroase conflicte politice și
sociale, economia țării a revenit în mod semnificativ, având o creștere de 17% în anul 2004,
una dintre cele mai ridicate din lume, potrivit Fondului Monetar Internațional. La sfârșitul
anului 2007 creșterea economică a fost de 8,8%, iar în anul 2008 creșterea Produsului Intern
Brut a fost de 4%. Când riscul a trecut, țara s-a plasat cu 987 de puncte în iulie 2009, au
declarat oficialii. Rata șomajului pentru luna iunie 2009 a fost de 7,9%. Cu toate acestea, rata
de inflație pentru 2008 a fost de 30,9%, cea mai mare din America Latină. Venezuela are, de
asemenea, multe filiale petroliere cum ar fi Petroleos de Venezuela.
Principalii săi parteneri comerciali sunt Statele Unite, Columbia, Olanda, Mexic,
Ecuador și Brazilia. A crescut, de asemenea, comerțul cu țările membre ale Comunității
Andine, CARICOM, Piața Comună a Americii Centrale și Mercosur.
PIB-ul Venezuelei este de 346,973 miliarde USD dintre care revine agriculturii 5%,
industriei 51,6%, serviciilor terţe 43,7%. Salariul minim pe economie este de 1.548 bolivari
(360 USD) (date din septembrie 2011) cu săptămână de lucru de 40 de ore. Venezuela deține
importante rezerve de petrol și face parte din OPEC. Prețul benzinei în Venezuela este de 0.05
$ (martie 2012).
 În anul 2006, Venezuela era pe locul al optulea în topul celor mai mari producători
mondiali de petrol și numărul cinci în topul celor mai mari exportatori de țiței, cu o producție
estimată la 3,2 milioane barili pe zi. Din această producție, 1,5 milioane barili de petrol pe zi
erau exportați către Statele Unite și 150 000 de barili pe zi către China.

În consecință, remarcăm că statele enumerate anterior se confruntă până în prezent cu

probleme umanitare, de dezvoltare a economiei naționale și depășire a decalajului tehnologic.
Chestiunea reformelor adânci în politica economică a acestor state socialiste rămâne actuală și
acum. Este necesară atât o diversificare a activităților economice interne, cât și stimularea
dezvoltării antrepenoriatului mic și mijlociu pentru echilibrarea prețurilor și ofertelor
existente pe piața internă.