Luceafărul speranţei

Interpretare duhovnicească
a poeziei „Luceafărul”
a lui Mihai Eminescu

Orice cumpănă a omului în viaţă, nu este altceva decât un prilej de adâncă reflexie şi
totodată oferă o ocazie de pregătire pentru marea trecere a omului din viaţa aceasta la cea
veşnică. Mihai Eminescu, ca un mare vizionar peste veacuri şi ca un adevărat apostol al
neamului, veghează pururea paşii fiecăruia care-i cercetează scrierile, vrând parcă să ne
iniţieze pe fiecare în marea taină a vieţii veşnice. Într-un limbaj de poveste, în armonia
versurilor duioase ale „Luceafărului”, cerurile se deschid înaintea oricărui suflet amărât şi
supus încercării.

1. A fost odată ca-n poveşti, 2.Şi era una la părinţi

A fost ca niciodată. Şi mândră-n toate cele,
Din rude mari împărăteşti, Cum e Fecioara între sfinţi
O prea frumoasă fată. Şi luna între stele.

Cine oare în copilăria sa, nu şi-a închipuit şi nu şi-a atribuit sieşi aceste calităţi?
Realitatea este departe de imaginaţia copilărească, dar în închipuirea copilului nu este oare
şi un sâmbure de adevăr? Desigur că este, căci fata preafrumoasă nu este altceva decât
sufletul. Obârşia împărătească a sufletului, dezvăluie că DUMNEZEU, Împăratul cerului şi al
pământului, este făcătorul său, iar atributul de „una la părinţi”, descoperă grija deosebită din
partea Creatorului pentru fiecare suflet în parte.
Mai departe poezia nu ne înfăţişează nimic din amănuntele banale ale vieţii sufletului,
ci trece direct la descrierea poveştii de dragoste dintre suflet şi un Luceafăr. Luceafărul nu
este altceva decât conştiinţa proprie a fiecăruia, iar întâlnirea sufletului cu conştiinţa sa are
loc numai noaptea, adică doar în abisul gândirii, căci doar acolo lumina Luceafărului, a
conştiinţei, strălucind din tainiţele minţii, rămâne unicul ghid, în funcţie de care „pe
mişcătoarele cărări ale vieţii” sunt dirijate corăbiile gândurilor noastre ascunse.

3.Din umbra falnicelor bolţi 5. Îl vede azi, îl vede mâini,

Ea pasul şi-l îndreaptă Astfel dorinţa-i gata;
Lângă fereastră, unde-n colţ El iar, privind de săptămâni,
Luceafărul aşteaptă. Îi cade draga fată.

4. Privea în zare cum pe mări 6. Cum ea pe coate-şi răzima

Răsare şi străluce, Visând ale ei tâmple,
Pe mişcătoarele cărări De dorul lui şi inima
Corăbii negre duce. Şi sufletu-i se împle.

7.Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Atenţia sufletului la propria conştiinţă şi conlucrarea lor face ca iubirea reciprocă să

se înfiripe şi să crească. Atât de profundă devine iubirea lor, încât lumina şi puritatea
conştiinţei ajunge să se răsfrângă nu doar asupra sufletului ci şi asupra trupului, iar sufletul,
atât de mult se bucură de protecţia conştiinţei, încât nici chiar în somn, nu se mai poate
despărţi de ocrotirea caldă şi atentă a acesteia.
De-a lungul poeziei, în funcţie de deschiderea sufletului în faţa propriei conştiinţe
variază şi modul în care sufletul cere conştiinţei să intervină în viaţa sa, mod care reflectă
concepţia despre viaţă a sufletului. Sufletul, fiind incapabil prin natura sa să se vadă pe sine

1
în context cosmic, modul în care acţionează reflectă atât starea sa cât şi felul în care îşi
înţelege propria conştiinţa şi pe Creator. La început, sufletul, în starea de curăţie, se
contopeşte cu propria conştiinţă deplin şi cere sprijin atât în cele exterioare cât şi în cele
interioare, şi nu doar pentru o clipă ci permanent, de-a lungul întregii vieţi. „Cobori în jos,
luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!”
Ce înfăţişare frumoasă, caldă şi calmă are omul cu conştiinţa curată? Forţa de
atracţie a sufletului curat este atât de irezistibilă, încât conştiinţa, absolut fascinată, se
personifică, dar chiar dacă se personifică, conştiinţa nu-şi uită originea divină. Ar ar dori însă
să suporte toată dificultatea materializării în scopul împlinirii propriei sale meniri, aceea de a
ajuta sufletul să ajungă cetăţean ceresc în veşnicie şi stăpân peste patimi „O, vin'! odorul
meu nespus,/ Şi lumea ta o lasă” ... „Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte”.

8.Şi pas cu pas pe urma ei 15. Şi apa unde-au fost căzut

Alunecă-n odaie, În cercuri se roteşte,
Ţesând cu recile-i scântei Şi din adânc necunoscut
O mreajă de văpaie. Un mândru tânăr creşte.

9. Şi când în pat se-ntinde drept 16. Uşor el trece ca pe prag

Copila să se culce, Pe marginea ferestei
I-atinge mâinile pe piept, Şi ţine-n mână un toiag
I-nchide geana dulce; Încununat cu trestii.

10. Şi din oglindă luminiş 17. Părea un tânăr voievod

Pe trupu-i se revarsă, Cu păr de aur moale,
Pe ochii mari, bătând închişi Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe faţa ei întoarsă. Pe umerele goale.

11. Ea îl privea cu un surâs, 18. Iar umbra feţei străvezii

El tremura-n oglindă, E albă ca de ceară -
Căci o urma adânc în vis Un mort frumos cu ochii vii
De suflet să se prindă. Ce scânteie-n afară.

12. Iar ea vorbind cu el în somn, 19. - Din sfera mea venii cu greu
Oftând din greu suspină: Ca să-ţi urmez chemarea,
- O, dulce-al nopţii mele domn, Iar cerul este tatăl meu
De ce nu vii tu? Vină! Şi mumă-mea e marea.

13. Cobori în jos, luceafăr blând, 20. Ca în cămara ta să vin,

Alunecând pe-o rază, Să te privesc de-aproape,
Pătrunde-n casă şi în gând Am coborât cu-al meu senin
Şi viaţa-mi luminează! Şi m-am născut din ape.

14. El asculta tremurător, 21. O, vin'! odorul meu nespus,

Se aprindea mai tare Şi lumea ta o lasă;
Şi s-arunca fulgerător, Eu sunt luceafărul de sus,
Se cufunda în mare; Iar tu să-mi fii mireasă.

22. Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

Începutul declinului celei mai frumoase poveşti de dragoste de pe pământ începe din
momentul în care sufletul, înecepând să aprecieze cele veşnice prin prisma celor trecătoare,
răstoarnă scara valorilor şi se închide singur în mormântul valorilor materiale. Din acest loc

2
nu îl poate percepe pe Creator şi din acest motiv nu înţelege rolul conştiinţei, acela de a–l
călăuzi spre Dumnezeu.

23. - O, eşti frumos, cum numa-n vis 24. Străin la vorbă şi la port,
Un înger se arată, Luceşti fără de viaţă,
Dară pe calea ce-ai deschis Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
N-oi merge niciodată; Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Ruptura dintre suflet şi propria conştiinţă este iniţiativa unilaterală a sufletului orbit şi
nu are loc brusc, ci treptat şi niciodată definitiv. Neînţelegând legătura sa cu divinitatea prin
intermediul conştiinţei, sufletul începe să se îndepărteze de propria conştiinţă. Locul rămas
gol va fi luat de atracţia sufletului pentru trup şi pentru tot ce-i muritor.
În opoziţie cu nestatornicai sufletului se dezvăluie iubirea nepreţuită şi jertfelnică a
conştiinţei faţă de suflet, fără a se putea opune vălului de neştiinţă cu care acceptă să se
înveşmânteze sufletul, odată cu alipirea de cele trupeşti. Prin faptul că sufletul îşi motivează
refuzul de a urma idealurile conştiinţei asimilindu-le cu o ispitire demonică arată că refuzul nu
este o simplă neînţelegere, ci mai mult dorinţa de a se pune pe sine mai presus decât
propria conştiinţă. Sufletul nu poate câştiga ceea ce nu i se cuvine decât în mod nedrept şi,
ignorând conştiinţa pe care o bănuieşte că ar fi demonică, îşi ia singur soarta în mâini având
ca şi argument credibil incapacitatea conştiinţei de a se materializa şi a-i oferi cele
pământeşti: O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată,/ Dară pe calea ce-ai
deschis/ N-oi merge niciodată!

25. Trecu o zi, trecură trei 31. Din negru giulgi se desfăşor
Şi iarăşi, noaptea, vine Marmoreele braţe,
Luceafărul deasupra ei El vine trist şi gânditor
Cu razele-i senine. Şi palid e la faţă;

26. Ea trebui de el în somn 32. Dar ochii mari şi minunaţi

Aminte să-şi aducă Lucesc adânc himeric,
Şi dor de-al valurilor domn Ca două patimi fără saţ
De inim-o apucă: Şi pline de-ntuneric.

27. - Cobori în jos, luceafăr blând, 33. - Din sfera mea venii cu greu
Alunecând pe-o rază, Ca să te-ascult ş-acuma,
Pătrunde-n casă şi în gând Şi soarele e tatăl meu,
Şi viaţa-mi luminează! Iar noaptea-mi este muma;

28. Cum el din cer o auzi, 34. O, vin', odorul meu nespus,
Se stinse cu durere, Şi lumea ta o lasă;
Iar ceru-ncepe a roti Eu sunt luceafărul de sus,
În locul unde piere; Iar tu să-mi fii mireasă.

29. În aer rumene văpăi 35. O, vin', în părul tău bălai

Se-ntind pe lumea-ntreagă, S-anin cununi de stele,
Şi din a chaosului văi Pe-a mele ceruri să răsai
Un mândru chip se-ncheagă; Mai mândră decât ele.

30. Pe negre viţele-i de păr 36. - O, eşti frumos cum numa-n vis
Coroana-i arde pare, Un demon se arată,
Venea plutind în adevăr Dară pe calea ce-ai deschis
Scăldat în foc de soare. N-oi merge niciodată!

3
 37. Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

38. - Dar cum ai vrea să mă cobor? 41. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea
Au nu-nţelegi tu oare, În schimb pe-o sărutare,
Cum că eu sunt nemuritor, Dar voi să ştii asemenea
Şi tu eşti muritoare? Cât te iubesc de tare;

39. - Nu caut vorbe pe ales, 42. Da, mă voi naşte din păcat,
Nici ştiu cum aş începe - Primind o altă lege;
Deşi vorbeşti pe înţeles, Cu vecinicia sunt legat,
Eu nu te pot pricepe; Ci voi să mă dezlege.

40. Dar dacă vrei cu crezământ 43. Şi se tot duce... S-a tot dus.
Să te-ndrăgesc pe tine, De dragu-unei copile,
Tu te coboară pe pământ, S-a rupt din locul lui de sus,
Fii muritor ca mine. Pierind mai multe zile.

Atât sufletul cât şi conştiinţa sunt limitate în anumite privinţe: sufletul, în privinţa
înţelegerii, căci nu ştie cum ar putea el trăi veşnicia printre aştri, iar conştiinţa în privinţa
posibilităţilor căci nu ştie cum ar putea să renunţe la veşnicia sa, dar iubirea sufletului faţă de
propria conştiinţă şi a conştiinţei faţă de suflet evoluează diferit, fiecare folosindu-şi libertatea
într-o viziune aparte. Atitudinea de dăruire totală din partea conştiinţei este actul de
condamnare irevocabilă a lipsei de înţelegere în spatele căruia vrea sufletul să-şi justifice
renunţarea la vis.

44. În vremea asta Cătălin, Pe gânduri totdeauna,

Viclean copil de casă, Să râzi mai bine şi să-mi dai
Ce umple cupele cu vin O gură, numai una.
Mesenilor la masă,
50. - Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
45. Un paj ce poartă pas cu pas Dă-mi pace, fugi departe -
A-mpărătesii rochii, O, de luceafărul din cer
Băiat din flori şi de pripas, M-a prins un dor de moarte.
Dar îndrăzneţ cu ochii,
51. - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
46. Cu obrăjei ca doi bujori Din bob în bob amorul,
De rumeni, bată-i vina, Ci numai nu te mânia,
Se furişează pânditor Ci stai cu binişorul.
Privind la Cătălina.
52. Cum vânătoru-ntinde-n crâng
47. Dar ce frumoasă se făcu La păsărele laţul,
Şi mândră, arz-o focul; Când ţi-oi întinde braţul stâng
Ei, Cătălin, acu-i acu Să mă cuprinzi cu braţul;
Ca să-ţi încerci norocul.
53. Şi ochii tăi nemişcători
48. Şi-n treacăt o cuprinse lin Sub ochii mei rămâie...
Într-un ungher degrabă. De te înalţ de subsuori
- Da' ce vrei, mări Cătălin? Te-nalţă din călcâie;
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.
54. Când faţa mea se pleacă-n jos,
49. - Ce voi? Aş vrea să nu mai stai În sus rămâi cu faţa,

4
Să ne privim nesăţios Călătorind spre dânsul;
Şi dulce toată viaţa;
60. Luceşte c-un amor nespus,
55. Şi ca să-ţi fie pe deplin Durerea să-mi alunge,
Iubirea cunoscută, Dar se înalţă tot mai sus,
Când sărutându-te mă-nclin, Ca să nu-l pot ajunge.
Tu iarăşi mă sărută.
61. Pătrunde trist cu raze reci
56. Ea-l asculta pe copilaş Din lumea ce-l desparte...
Uimită şi distrasă, În veci îl voi iubi şi-n veci
Şi ruşinos şi drăgălaş, Va rămânea departe.
Mai nu vrea, mai se lasă,
62. De-aceea zilele îmi sunt
57. Şi-i zice-ncet: - Încă de mic Pustii ca nişte stepe,
Te cunoşteam pe tine, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Şi guraliv şi de nimic, Ce nu-l mai pot pricepe.
Te-ai potrivi cu mine...
63. - Tu eşti copilă, asta e...
58. Dar un luceafăr, răsărit Hai ş-om fugi în lume,
Din liniştea uitării, Doar ni s-or pierde urmele
Dă orizon nemărginit Şi nu ne-or şti de nume,
Singurătăţii mării;
64. Căci amândoi vom fi cuminţi,
59. Şi tainic genele le plec, Vom fi voioşi şi teferi,
Căci mi le umple plânsul Vei pierde dorul de părinţi
Când ale apei valuri trec Şi visul de luceferi.

Urmărind sufletul în noua sa poveste de dragoste, dar de data aceasta faţă de trup,
nu putem decât să rămânem dezamăgiţi de noua lui perspectivă. Încărcat de necredinţă
sufletul devine vulnerabil şi uşor cade în capcana întinsă cu măiestrie de nimeni altcineva
decât de trupul în care sălăşluieşte. Ne uimeşte viclenia cu care a fost atras sufletul în
cădere, uşurinţa cu care acesta s-a lăsat momit de amăgiri trecătoare şi lipsa de forţă în a
urma pe mai departe dragostei fierbinţi care a avut-o pentru Luceafăr. Aparent pare
explicabilă o asemenea perspectivă şi anume imposibilitatea iubirii dintre un suflet şi un
Luceafăr, dar adevărata cauză o dezvăluie chiar ispititorul şi anume desprinderea prematură
din ascultarea protectoare faţă de părinţi şi dispreţuirea celor mai presus de sufletul nostru:
„Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”. Condiţia pe care o pune sufletul pentru a
rămâne în dragostea de mai înainte faţă de propria conştiinţă dezvăluie starea de împietrire
de care este cuprins sufletul prin refuzul aspiraţiei la cele cereşti cerută sufletului de către
conştiiţă. Pentru suflet preţul abandonării idealurilor cereşti, pe care deşi nu le-a atins i-au
marcat pozitiv prima parte din viaţă, este inestimabil. El trăieşte pe de o parte durerea
pierderii iubirii lui celei mai fierbinţi, dar şi dispreţul celui căruia şi-a încredinţat cele mai
adânci sentimente:

65. Porni luceafărul. Creşteau Jur împrejur de sine,

În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
66. Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
67. Şi din a chaosului văi,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
68. Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;
69. Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,

5
Şi vremea-ncearcă în zadar Dar dă-mi o altă soarte,
Din goluri a se naşte. Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;
70. Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe, 73. Reia-mi al nemuririi nimb
E un adânc asemene Şi focul din privire,
Uitării celei oarbe. Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...
71- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă 74. Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi lăudat pe veci să fii Şi m-aş întoarce-n chaos...
Pe-a lumii scară-ntreagă; Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
72. O, cere-mi, Doamne, orice preţ
În opoziţie cu sufletul, conştiinţa rămânând puternic ataşată de Creator, rămâne fidelă
sufletului. Se vede clar că menirea conştiinţei este aceea de a fi veşnic împreună cu sufletul,
de vreme ce Luceafărul, este gata chiar de a renunţa la atributul nemuririi, pentru a fi mereu
alături de suflet, cu toată micimea acestuia, „Tu-mi cei chiar nemurirea mea / În schimb pe-o
sărutare”, veşnicia fiind foarte grea în absenţa iubirii.

75. - Hyperion, ce din genuni 80. Părând pe veci a răsări,

Răsai c-o-ntreagă lume, Din urmă moartea-l paşte,
Nu cere semne şi minuni Căci toţi se nasc spre a muri
Care n-au chip şi nume; Şi mor spre a se naşte.

76. Tu vrei un om să te socoţi 81. Iar tu, Hyperion, rămâi

Cu ei să te asameni? Oriunde ai apune...
Dar piară oamenii cu toţi, Cere-mi cuvântul meu dentâi -
S-ar naşte iarăşi oameni. Să-ţi dau înţelepciune?

77. Ei numai doar durează-n vânt 82. Vrei să dau glas acelei guri,
Deşerte idealuri - Ca dup-a ei cântare
Când valuri află un mormânt, Să se ia munţii cu păduri
Răsar în urmă valuri; Şi insulele-n mare?

78. Ei doar au stele cu noroc 83. Vrei poate-n faptă să arăţi

Şi prigoniri de soarte, Dreptate şi tărie?
Noi nu avem nici timp, nici loc Ţi-aş da pământul în bucăţi
Şi nu cunoaştem moarte. Să-l faci împărăţie.

79. Din sânul vecinicului ieri 84. Îţi dau catarg lângă catarg,
Trăieşte azi ce moare, Oştiri spre a străbate
Un soare de s-ar stinge-n cer Pământu-n lung şi marea-n larg,
S-aprinde iarăşi soare; Dar moartea nu se poate...

85. Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
Răspunsul Creatorului arată adevărata dreptate a lucrurilor. Iubirea conştiinţei faţă de
suflet dezvăluie ascunsa iubire a Creatorului pentru suflet, căruia îi doreşte, dar nu-i impune
să trăiască veşnic în împărăţia Sa. Deşi nu-şi exprimă direct această dragoste, iubirea faţă
de propria Sa creaţie se vede din faptul că nu dă voie conştiinţei să se coboare la nivelul
deşartelor idealurilor păcătoase ale trupului. Conştiinţa servind drept mijloc pentru înălţarea

6
sufletului, Creatorul nu poate atribui conştiinţei decât virtuţi, pe care pe această cale doreşte
să le pună în slujba sufletului omului. Chiar dacă viaţa omului este trecătoare, iar el însuşi
nu-şi înţelege de multe ori sensul, viaţa nu este un non-sens, adică doar un parcurs efemer
pentru milioane de oameni ce trec prin ea, ci viaţa este pentru fiecare începutul unei veşnicii,
însă nu în planul lumii pământeşti, ci în cel al vieţii veşnice: „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi
mor spre a se naşte.”

În virtutea dragostei conştiinţei pentru suflet şi a Creatorului tot pentru suflet, dar prin
intermediul conştiinţei, adevăratele virtuţi ajung accesibile omului, dar doar menţinându-se
această ierarhie, căci viaţa veşnică exclude moartea devenită posibilă prin acceptarea
păcatului de către suflet. Păcatul aduce moartea sufletului, dar niciodată şi a conştiinţei, care
rămâne de-a pururi legătura dintre DUMNEZEU şi creaţia Sa. Conştiinţa este legată fiinţial
de suflet, dar nu şi de păcat, de aceea o dată cu acceptarea păcatului de către suflet,
conştiinţa se desparte cu durere de suflet, dragostea sa.

85. În locul lui menit din cer 88. - O, lasă-mi capul meu pe sân,
Hyperion se-ntoarse Iubito, să se culce
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, Sub raza ochiului senin
Lumina şi-o revarsă. Şi negrăit de dulce;

86. Căci este sara-n asfinţit 89. Cu farmecul luminii reci

Şi noaptea o să-nceapă; Gândirile străbate-mi,
Răsare luna liniştit Revarsă linişte de veci
Şi tremurând din apă Pe noaptea mea de patimi.

87. Şi umple cu-ale ei scântei 90. Şi de asupra mea rămâi

Cărările din crânguri. Durerea mea de-o curmă,
Sub şirul lung de mândri tei Căci eşti iubirea mea dentâi
Şedeau doi tineri singuri: Şi visul meu din urmă.

După trecerea la dragostea trupească, povestea de dragoste dintre suflet şi conştiinţă

rămâne aşa ca o amintire. Sufletul îşi dă seama că acceptând păcatul s-a despărţit de
adevărata sa libertate, dar nu se poate uşor dezlega din lanţurile neştiinţei, rămânând în
continuare în întuneric. Neascultarea de la început i-a întunecat perspectiva şi dacă la
început în virtutea unei aparente neştiinţe inocente a cerut conştiinţei să se despartă de
nemurirea sa, acum în bezna păcatelor îi cere să-i lumineze sclavia.

91. Hyperion vedea de sus 93. Ea, îmbătată de amor,

Uimirea-n a lor faţă: Ridică ochii. Vede
Abia un braţ pe gât i-a pus Luceafărul. Şi-ncetişor
Şi ea l-a prins în braţe... Dorinţele-i încrede:

92. Miroase florile-argintii 94. - Cobori în jos, luceafăr blând,

Şi cad, o dulce ploaie, Alunecând pe-o rază,
Pe creştetele-a doi copii Pătrunde-n codru şi în gând,
Cu plete lungi, bălaie. Norocu-mi luminează!

Finalul poeziei este trist. Sufletul încorsetat de trup se desparte de propria conştiinţă,
dar nu definitiv, aceasta rămânând doar pe firmamentul bolţii gândirii, părând a asista
nepăsătoare la parcursul sufletului prin această lume.

95. El tremură ca alte dăţi De mişcătoare valuri;

În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi 96. Dar nu mai cade ca-n trecut

7
În mări din tot înaltul: Dac-oi fi eu sau altul?
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
97. Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

Personajele poeziei fiind întruchipări ale conştiinţei, sufletului şi trupului omenesc,

sfârşitul real al poeziei nu este cel indicat, ci firul ei continuă în viaţa fiecăruia. Dacă omul o
dată căzut nu ar mai fi avut nici o şansă de mai regăsi vreodată adevărata iubire, ci ar fi fost
condamnat tot restul vieţii la sclavia faţă de trup, cu siguranţă că nici poezia Luceafărul nu ar
fi putut fi scrisă. Însă tocmai în virtutea posibilităţii învierii sufleteşti în adevăratul sens al
cuvântului, au fost descrişi cei doi poli ai iubirii, în ideea că se vor mai găsi suflete, care
dându-şi seama de căderea în care se află, asemenea Luceafărului, se vor avânta şi ele
spre Creator prin părerea de rău pentru cădere şi acceptarea suferinţei curăţitoare, pentru a
fi reprimite în iubirea cea dintâi.

Poezia „Luceafărul” este o prezentare metaforică a visului şi realităţii, şi nu doar atât,

ci şi reaşezarea firească a scarei adevăratelor valori, pentru că în poezie visul, întruchiparea
virtuţilor în starea lor de potenţialitate îşi dovedeşte realitatea, în timp ce realitatea, o
adevărată întruchipare a necunoaşterii şi a ignoranţei valorilor veşnice, îşi dezvăluie
amăgirea şi efemeritatea ei. Visul îşi dovedeşte realitatea prin faptul că el reprezintă aspiraţia
conştiinţei care nu moare niciodată, în timp ce realitatea îşi arată neputinţa prin faptul că
trupul şi materia nu pot trece proba timpului, viaţa realităţii materiale fiind doar de o clipă.
Paradoxul vieţii este pus în faţa tuturor, aşteptând din partea noastră dezlegarea. „Ce
este viaţa ?”, este întrebarea pe care ne-o pune poetul nouă, celor ce trăim acum cea mai
minunată poveste de dragoste, însă nu doar imaginar, ci chiar în realitate. Plecăm fiecare de
la un vis, care mai apoi părându-ni-se ciudat, îl abandonăm. Afundându-ne în materie vine
durerea, care este modul cel mai profund de avertizare că ne-am îndepărtat prea tare de
visare. Mintea noastră nu suportă o asemenea cădere şi rememorează mereu firul vieţii în
căutarea visului pierdut. Remediul este chiar lângă noi, însă nu-l înţelegem. Chiotele de
copii, strigătele şi larma lor, la un moment dat obositoare, ne sunt trimise drept mângâiere
pentru a ne ajuta, pe noi cei suferinzi, să vedem ce petrecere adevărată înseamnă conştiinţa
curată şi ce protecţie statornică le dă copiilor visul şi visarea. Aceia sunt singurii care, fără
cuvinte, vorbesc direct sufletului nostru, aşa cum numai conştiinţa o mai poate face.
Dar oare când am renunţat oare la vis ? A…, da…, când m-am plictisit de a mai fi
copil şi am crezut că este mai interesant fumatul, beţia, drogul şi desfătarea în aventuri
amoroase. Nu toţi au renunţat din copilărie la visuri şi visare, ci mulţi, conduşi de ele, au
ajuns buni profesionişti, şi-au întemeiat familii frumoase şi au ajuns la rândul lor să aibă
copii. Ispita însă nu i-a ocolit, ci a încercat temeinicia visului lor prin grija zilei de mâine.
Pentru un aparent bine trecător, s-au întinat prin avorturi şi alte nedreptăţi în goana lor
nebună după titluri, funcţii şi avere. Da…, nu aici ar fi trebuit să se oprească visul şi visarea.
Dar unde oare ? Chiar sus în ceruri ? Da! Visul omului e să trăiască veşnic şi tot ceea ce
face, tocmai de aceea face, la gândul că e veşnic. Aşa să fie oare ? Da, căci altfel nu se
poate! Deci visul, aspiraţia conştiinţei, este cea mai autentică realitate, căci conştiinţa ne este
dată fiecăruia direct din ceruri. Atunci, ce este realitatea ? Este un peisaj dintr-un tablou, o
natură statică, o fracţiune de timp cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Este ceva trecut
care ia chip imaginar, transformându-se în mintea noastră, într-un posibil viitor. Cunoaştem
însă viitorul? Nicidecum! Deci, realitatea este un fel de pământ din care se zămisleşte omul.
Pământul rămâne tot pământ, iar trupul omului alcătuit din pământ tot în pământ se va
întoarce, dar conştiinţa, un crâmpei de veşnicie sădit în sufletul nostru, vrea să ne înalţe din
ideal în ideal la Cel ce a creat-o luând cu sine sufletul, consoarta sa.
Minunăţia „Luceafărului” descoperă ochilor sufletului nostru o altă minunăţie, şi
anume minunăţia ortodoxiei. Eminescu nu este altceva decât oglinda unui lac glaciar în care
se oglindeşte un munte măreţ, credinţa ortodoxă. Prin aceasta cunoaştem genul marelui

8
poet, prin faptul că, în limpezimea sufletului său se oglindeşte conştiinţa unui neam întreg ca
reflexie a credinţei sale milenare. Mulţi au pătruns in tainele ortodoxiei, şi au luminat lumea
prin strălucirea ei, dar pentru omul veacului acestuia, înlănţuit în senzualitate, parcă nu se
putea o prezentare mai frumoasă şi mai atrăgătoare a propriei sale credinţe menite a-i arăta
omului propria origine, sensul vieţii sale şi căile mântuirii, rămânându-i acestuia misiunea, ca
ajutându-se de credinţă, să iasă din robia păcatului şi să guste şi să se înfrupteze din ospăţul
bogat al virtuţii, această bucurie pământească fiind doar o încredinţare pentru bucuria
veşnică din ceruri.

1883, aprilie

Monahul Marcu
Sihăstria Rarău