Sunteți pe pagina 1din 83

ISTORIA

ROMÂNILOR

Cuvânt înainte

Acum câţiva ani, văzând carenţele manualelor alternative de istorie în ce priveşte transmiterea unor informaţii corecte şi complete pentru formarea elevilor în spiritul iubirii de patrie şi al înţelegerii profunde a istoriei neamului din care fac parte, IPS Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi-a propus să amelioreze aceste lipsuri împărtăşindu-le din lecţiile pe care, la vremea copilăriei Înalt Prea Sfinţiei Sale le-a învăţat la şcoală. Mi-a pus la dispoziţie manuale de atunci pentru a realiza lucrarea de faţă. Pe lângă acestea am folosit şi alte surse precum:

Istoria Românilor de P.P. Panaitescu, Istoria Românilor de Dinu C. Giurescu, Istoria Bisercii Ortodoxe Române de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu şi altele. Sper ca munca depusă pentru realizarea acestei cărţi şi lecţiile din ea să fie de folos pentru cunoaşterea realităţilor istorice ale neamului nostru de către toţi copiii.

Pr. Cezar-Gorun Nesvadba

Legenda întemeierii Romei

Spre apus de noi este o ţară frumoasă, călduroasă şi bogată care se numeşte Italia. Cam în mijlocul acestei ţări este un oraş mare, vechi şi vestit: Roma. Prin mijlocul oraşului curge râul Tibru.

Acum vreo 2800 de ani se afla în Italia un rege pe nume Proca, care avea doi fii: Numitor şi Amuliu. Când Proca era pe patul de moarte i-a sfătuit să domnească pe rând, fiecare câte un an. Amuliu însă, după ce domni un an, nu mai voi să lase pe tron şi pe fratele său. Ba, de teamă ca să nu fie detronat, el aruncă în închisoare şi pe Numitor şi pe fiica acestuia, Rea Silvia. În închisoare, Rea Silvia născu doi prunci gemeni. Unul fu numit Romulus şi celălalt Remus. Când Amuliu află de naşterea copiilor, se temu ca nu cumva ei să se răscoale şi să-i ia domnia când se vor face mari. De aceea se hotărî să-i piardă şi-i dădu unui slujitor credincios al său, ca să-i omoare. Acestuia însă i se făcu milă de bieţii copilaşi şi, în loc să-i ucidă, îi puse într-o covată şi le dădu drumul să plutească pe râul Tibru.

Covata cu copilaşii, după ce pluti câtăva vreme, fu scoasă de apă la mal, oprindu-se pe uscat. Pe acolo nu se afla nici ţipenie de om.

Copilaşii începură să plân- gă, fiind răzbiţi de foame. O lupoaică, căreia vânătorii îi omorâseră puii, auzindu-le plânsul, se apropie de ei şi îi lăsă să sugă.

O lupoaică, căreia vânătorii îi omorâseră puii, auzindu-le plânsul, se apropie de ei şi îi lăsă

Nişte ciobani care trecură pe acolo, îi găsiră şi îi luară cu dânşii. Romulus şi Remus au crescut printre ciobani şi au ajuns oameni voinici şi plini de îndrăzneală. Romulus şi Remus au aflat mai târziu ai cui feciori sunt şi ce se întâmplase bunicului lor. Ei s-au aliat cu ceilalţi ciobani, au mers cu toţii la rege, l-au detronat şi au pus în locul lui pe Numitor. După aceea au eliberat-o şi pe mama lor. Bunicul lor, Numitor, bucuros că şi-a recăpătat domnia, le dădu voie să clădească o cetate chiar pe locul unde-i crescuse lupoaica. Când cetatea fu gata, apărură neînţelegeri între Romulus şi Remus, care dintre amândoi să rămână stăpân pe cetate şi să-i dea numele. Ei se înţeleseră să se urce pe câte un deal, şi se învoiră ca acela dintre ei să rămână stăpân pe cetate, care va vedea mai mulţi vulturi zburând. Remus văzu şase, iar Romulus doisprezece. El rămase deci stăpân pe cetate şi-i dădu numele său, numind-o Roma.

Astfel se spune că s-a întemeiat oraşul Roma. Roma a crescut mereu şi a ajuns să fie unul dintre cele mai mari oraşe din lume, iar locuitorii săi, ca şi cei aflaţi în teritoriile cucerite de aceştia, au primit numele de romani.

Romanii şi dacii

Romanii erau un popor foarte viteaz şi muncitor. Ei se ocupau cu agricultura, comerţul, cu meseriile şi mai ales cu arta sau cu meşteşugul războiului. Erau cumpătaţi la toate trebuinţele şi foarte ageri la minte. Portul lor era alcătuit dintr-o haină lungă numită togă, alta mai scurtă şi strânsă pe corp, precum şi un pieptar. În picioare purtau un fel de papuci numiţi sandale, iar pe cap un fel de bonetă. Romanii se închinau la mai mulţi zei.

picioare purtau un fel de papuci numiţi sandale, iar pe cap un fel de bonetă. Romanii

Prin curajul şi vitejia lor, romanii şi-au întins stăpânirea şi peste popoarele dimprejurul cetăţii Roma şi în timp de mai multe veacuri, ţara lor deveni cel mai mare imperiu din lume. Pe vremea lui Traian împăratul romanilor, trăia la marginea imperiului, pe teritoriul unde locuim noi astăzi, un alt popor, mic, dar tot aşa de viteaz ca şi romanii. Aceştia erau dacii. Dacii se ocupau cu agricultura, cu cultura viţei-de-vie şi cu creşterea vitelor. Îmbrăcămintea lor se asemăna ca a păstorilor de astăzi de la munte. Cei bogaţi – tarabostes – aveau dreptul să poarte căciuli, iar ceilalţi – comati – umblau cu capetele descoperite. Dacii se închinau unui zeu suprem, un zeu al cerului, Zamolxe, stăpânul fulgerelor, care lupta cu spiritele rele. Ei credeau în nemurirea sufletului şi-şi închipuiau că după moarte acei care vor fi fost curaţi sufleteşte în viaţă şi vor fi luptat cu vitejie în război, vor sta în cer alături de Zamolxe. După ce romanii au supus peninsula Balcanică, având în stăpânirea lor jumătate din triburile trace şi-au îndreptat atenţia spre cele din nordul Dunării, rămase nesupuse şi care făceau dese incursiuni în provinciile romane din sudul fluviului, mai ales iarna, când Dunărea era îngheţată. Din această cauză au izbucnit mai multe războaie între daci şi romani; cele mai crâncene fiind însă cele din timpul împăratului Traian.

crâncene fiind însă cele din timpul împăratului Traian. Traian şi Decebal Traian a fost un împărat

Traian şi Decebal

Traian a fost un împărat bun la fire şi viteaz. Plăcându-i viaţa ostăşească, el a intrat foarte de tânăr în armată. Prin curajul şi priceperea sa în războaie, a ajuns la demnitatea de împărat.

Pe timpul său, Imperiul roman se întindea până la Dunăre, prin care se despărţea de dacii care erau conduşi de un rege

care se despărţea de dacii care erau conduşi de un rege înţelept şi foarte viteaz pe
care se despărţea de dacii care erau conduşi de un rege înţelept şi foarte viteaz pe

înţelept şi foarte viteaz pe nume Decebal. Aceştia din urmă îi biruiseră în câteva rânduri pe romani şi-i siliseră să le plătească în fiecare an o sumă mare de bani (tribut). De îndată ce Traian ajunse împărat, avu ca primă grijă să scape imperiul de ruşinea de a plăti tribut dacilor. El strânse oştire şi porni război cu dacii. Decebal, care ştia ce-l aşteaptă, strânsese şi el oştire, făcuse maşini de război ca ale romanilor, întărise cetăţile şi se pregăti să se apere. Traian trecu Dunărea mai sus de Vârciorova şi luă drumul spre Sarmisegetuza, capitala Daciei. Dar se întâlni cu oastea dacilor şi se porni o luptă înfricoşată, în care căzură mulţi morţi şi răniţi de amândouă părţile. Romanii ieşiră biruitori. Decebal ceru pace, la care Traian se învoi impunând însă condiţii grele dacilor. Printre acestea erau şi obligaţia dacilor de a dărâma toate cetăţile din ţara lor, să înapoieze toţi prizonierii şi pe meşterii romani care le făceau lor cetăţi şi maşini de război, şi să nu aibă voie a se uni cu alte popoare, nici să poarte războaie fără voia romanilor. După ce făcu pace, Traian se întoarse la Roma, luându-şi numele de Dacicul, adică biruitorul dacilor. Decebal, văzându-se acum scăpat, nu respectă condiţiile păcii, ci începu să zidească şi să întărească şi alte cetăţi, să strângă

armată şi mai mare, ba încă să se unească şi cu alte popoare duşmane romanilor. Când auzi Traian de toate acestea, se umplu de mânie şi se hotărî ca de astă dată să cucerească Dacia cu orice chip şi s-o prefacă în provincie romană. El porni în anul 105 d.H. cu armată numeroasă şi, ajungând la Dunăre, puse pe un meşter mare să facă un pod de piatră. Ruinele acestui pod se văd şi astăzi la Turnu- Severin. Traian trecu apoi Dunărea şi, împărţind armata în trei părţi, porni pe trei drumuri deosebite către Sarmisegetuza. Dacii se împotriviră în diferite locuri, dar fură pretutindeni biruiţi. Romanii înconjurară cetatea din toate părţile şi sub zidurile ei se dădu o luptă crâncenă. Cu toată vitejia dacilor, Sarmisegetuza fu cucerită. Atunci Decebal, ca să nu cadă viu în mâinile romanilor s- a sinucis cu sabia sa, iar alte căpetenii şi soldaţi băură otravă. Traian ocupă apoi toată Dacia, prefăcând-o în provincie romană. El se întoarse la Roma, unde se dădură mari serbări, care ţinură mai multe zile. Pentru aducerea aminte de războaiele cu dacii, Traian ridică un fel de stâlp mare de piatră, pe care puse ca să se sape toate bătăliile cu dacii. Acest stâlp există şi astăzi în Roma sub numele de Columna lui Traian.

Colonizarea Daciei şi starea ei sub romani

După supunerea Daciei de către romani, această ţară fu transformată în provincie romană. Provincia Dacia propriu-zisă cuprindea tot Ardealul de astăzi, Banatul şi Oltenia. În restul Daciei, adică în Muntenia de azi la stânga Oltului, în Moldova şi Basarabia, stăpânirea romană se mărginea la o simplă pază a drumurilor, vadurilor şi punctelor strategice cu castre (tabere întărite) şi valuri, dar fără colonizări şi administraţie civilă. Partea din sudul Basarabiei, Buceagul, până la valul lui Traian, care se vede şi azi acolo, era de asemenea stăpânită de romani, dar ţinea de administraţia provinciei de dincolo de Dunăre, Moesia Inferioară.

Romanii întreprinseră o romanizare intensă a provinciei Dacia. Romanizarea s-a făcut prin aducerea de colonişti romani din toate părţile imperiului (Siria, Asia Mică, Moesia, Iliria, etc), care au fost de trei feluri: agricultori, minieri şi militari. Printre ei, în special printre ostaşi (ştim că primul roman încreştinat a fost sutaşul Corneliu), au fost cu siguranţă şi creştini, care după eliberarea lor din armată, ca veterani, se căsătoreau şi se stabileau aici primind pământ, şi punând astfel bazele unor familii creştine. Relaţiile comerciale (în primul rând în Dobrogea) în special cu grecii şi captivii aduşi de goţi din Asia Mică şi Balcani, între care se vor fi aflat şi creştini, au contribuit la răspândirea acestei religii în ţara noastră. Despre răspândirea creştinismului în Dacia în primele trei secole dau mărturie: (indirect) Sf. Ap. Pavel, care în Coloseni 3,11 îi aminteşte pe sciţi într-o înşiruire de neamuri care primiseră Evanghelia lui Hristos; mărturii toponimice „peştera Sfântului Andrei”, „pârâiaşul Sfântului Andrei”, care atestă propovăduirea Sf. Apostol în Dobrogea de astăzi; scriitori creştini ca: Sf. Iustin Martirul şi Filozoful (c.165), Tertulian din Cartagina (c. 160- 240), Origen din Alexandria (c. 185-254), Eusebiu din Ceazareea (324), ş.a.; mărturii lingvistice de origine dacică: Dumnezeu, lege, cruce, botez, etc. Prin romanizarea desăvârşită a Daciei se formează în veacurile II şi III d.H., o masă compactă de populaţie romană, care formează Romanitatea orientală din care s-a născut un singur popor, poporul român (din Romanitatea occidentală s-au născut mai multe popoare: italian, francez, spaniol). Limba română s-a constituit din limba latină vorbită de colonişti şi de tracii romanizaţi. Astfel se poate spune că poporul român s-a născut creştin. Împăraţii care urmară după Traian, îngrijiră de apărarea Daciei din ce în ce mai puţin, astfel încât, nişte popoare, numite de romani barbari, începură să năvălească în Dacia şi să-i jefuiască pe locuitori. Împăratul Aurelian dădu poruncă armatei, funcţionarilor şi celorlalţi locuitori să treacă la sud de Dunăre, lăsând Dacia pradă barbarilor. Armata şi funcţionarii ascultară de poruncă, dar locuitorii nu voiră să-şi părăsească averea şi

căminele. Ei se apărară împotriva barbarilor cum putură: pe unii biruindu-i şi gonindu-i peste hotare, pe alţii îngăduindu-i a sta în ţară, când prin bună învoială, când de nevoie.

Năvălirea barbarilor

Încă din timpul împăratului Aurelian şi chiar mai înaintea lui, începură să se reverse asupra Imperiului roman tot felul de popoare barbare. Ele veneau mai mult dinspre nordul şi răsăritul Europei şi prima provincie pe care o întâlneau în calea lor era Dacia. Aceste năvăliri ţinură aproape o mie de ani, în care timp românii din Dacia suferiră foarte mult. Cei dintâi barbari mai cunoscuţi au fost goţii. Ei erau de origine germană şi năvăliră în Dacia din părţile de nord ale Europei. După o scurtă şedere aici, goţii fură împinşi de alţi barbari peste Dunăre, în peninsula Balcanică. De la goţi ne- au rămas nişte obiecte preţioase de aur, care s-au găsit în pământ în satul Pietroasa din judeţul Buzău, tezaur cunoscut sub numele de Cloşca cu puii de aur.

tezaur cunoscut sub numele de Cloşca cu puii de aur . După goţi, năvăliră în Dacia
tezaur cunoscut sub numele de Cloşca cu puii de aur . După goţi, năvăliră în Dacia

După goţi, năvăliră în Dacia alţi barbari numiţi huni. Aceştia erau de origine mongolă şi au venit dinspre răsărit, din pustiurile Asiei. Hunii erau atât de sălbatici, încât au înspăimântat toate popoarele din Europa. Erau îndrăzneţi în bătălie, mâncau carne crudă şi mai toată viaţa şi-o petreceau călări

pe cai. Pe unde treceau, nu rămânea în urma lor decât pustiu, căci ucideau şi ardeau tot ce întâlneau în cale. Un rege al lor numit Atila năvăli şi în partea de apus a Imperiului roman şi împrăştie atâta groază pe unde trecu, încât fu numit biciul lui Dumnezeu. Dar şi el fu biruit de romani în Câmpiile Catalanice, după care şi regatul hunilor se desfiinţă. O parte dintre huni se înapoie în Asia, iar cealaltă parte se pierdu printre celelalte popoare ale Europei. Alţi barbari care au trecut prin Dacia au fost gepizii, de aceeaşi origine cu goţii, şi după dânşii, avarii, de aceeaşi origine cu hunii. De la aceşti barbari n-a rămas nici o urmă a trecerii lor prin Dacia. Mai târziu năvăliră dinspre răsărit slavii. Aceştia aveau obiceiuri mai blânde, trăiau în sate şi oraşe, se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor, albinăritul şi erau primitori de oaspeţi. Aceste însuşiri ale lor făcură pe români să intre în legătură cu dânşii şi să trăiască în bună înţelegere. După o scurtă şedere în Dacia, slavii trecură Dunărea şi se aşezară în peninsula Balcanică. De la slavi ne-au rămas în vocabular unele cuvinte, precum şi numele câtorva râuri şi localităţi ca: Ialomiţa, Dâmboviţa, Ilfov, Brăila, ş.a. După slavi au năvălit dinspre răsărit, pe rând, bulgarii, ungurii, tătarii şi turcii.

Năvălirea bulgarilor

Din cauza năvălirii barbarilor şi a neînţelegerilor dintre romani, imperiul cel mare al lor se desfăcu în două: Imperiul de apus, cu capitala la Roma şi Imperiul de răsărit, cu capitala la Constantinopol. Grecii, care erau mai numeroşi în acest din urmă imperiu, mai dădură oraşului Constantinopol şi numele de Bizanţ, de unde şi Imperiul de răsărit luă numele de Imperiul bizantin. Acest imperiu cuprindea toată peninsula Balcanică şi când slavii trecură pe aici, ei fură îndată supuşi de împăraţii bizantini. Nu mult după aşezarea slavilor prin aceste locuri, năvăliră dinspre răsărit în Dacia bulgarii. Aceşti barbari erau de acelaşi

neam cu hunii şi cu avarii. Ei trecură Dunărea peste slavi şi întemeiară acolo un imperiu puternic. Bulgarii, fiind mai înapoiaţi ca slavii, uitară cu timpul limba şi obiceiurile lor cele sălbatice şi le îmbrăţişară pe cele ale slavilor. Curând se creştinară, iar împăratul lor, Boris, din acel timp, botezându-se, luă numele de Mihail.

Bulgarii avură multe războaie cu împăraţii bizantini, până când împăratul Vasile al II-lea îi birui cu desăvârşire, le desfiinţă împărăţia şi-i supuse. Românii din Dacia se împrieteniră uşor cu bulgarii, mai ales după creştinarea lor, şi adoptară de la dânşii scrierea slavonă sau chirilică, inventată de un călugăr pe nume Chiril. Limba slavonă se întrebuinţă multă vreme în ţările române atât în slujbele bisericeşti, cât şi în ale statului. Cu timpul limba română luă locul celei slavone, scrierea rămânând însă tot cu litere chirilice până la Alexandru I Cuza, când fu înlocuită prin scrierea cu caractere latine. Începând cu secolul al IV-lea se înmulţesc dovezile care atestă creştinismul pe teritoriul patriei noastre: obiecte de cult, urme de bazilici (locaşuri de închinare creştine), inscripţii cu conţinut creştin, mărturii despre Sfinţi martiri (preotul daco roman Montanus şi soţia acestuia Maxima, episcopul Irineu şi diaconul său Dimitrie), a căror viaţă şi patimă se află consmnate în sinaxarele bisericeşti, etc.

Năvălirea ungurilor

În partea dinspre răsărit a Daciei, se arătă pe la anul 800 o nouă hoardă de barbari de acelaşi neam cu hunii. Aceştia erau ungurii sau maghiarii. Ungurii, sub conducerea unei căpetenii a lor, Arpad, pustiiră ţările dimprejurul Daciei şi înfiinţară la nordul ei un stat cu numele de Atelcuz. Statul acesta nu ţinu mult, căci un alt popor barbar, pecenegii, bătu pe unguri şi-i sili să ia drumul spre apus. Ungurii se opriră în partea Europei numită pe atunci Panonia şi aici întemeiară un regat, sub numele de Ungaria.

Curând după întemeierea regatului, ungurii se creştinară şi puterea lor crescu din ce în ce mai mult, mai cu seamă sub regele Ştefan I, numit de ei Ştefan cel Sfânt, care fusese ajutat de Papa de la Roma, şi care este adevăratul întemeietor al statului unguresc. Demn de menţionat este faptul că ungurii primiseră creştinismul înainte de Ştefan I, şi anume nu de la Roma, ci de la Constantinopol unde fuseseră mai mulţi principi vasali ai regelui Ungariei (principele Gheiza chiar se botează aici) – ca dovadă, coroana regilor unguri are reprezentaţi pe ea împăraţi bizantini – şi numai interesele politice i-au apropiat de Roma. Românii, fiind în vecinătatea ungurilor au contribuit la răspândirea creştinismului în rândul lor, dar au şi suferit din partea acestora multe neajunsuri. Toate ţărişoarele numite ducate, în care era împărţită Dacia de apus (Transilvania), fură supuse pe rând de unguri, cu toată împotrivirea vitejească a românilor. Istorici care aveau interes să nege drepturile noastre asupra teritoriului pe care-l locuim, s-au folosit de faptul că documentele şi cronicile din acea vreme nu pomenesc de romanii din Dacia, pentru a emite o teorie despre originea poporului român, spunând că românii n-ar fi urmaşii coloniştilor lui Traian, ci tot romani, dar veniţi târziu în Evul Mediu de peste Dunăre. Aurelian ar fi plecat cu toată populaţia în sudul Dunării şi abia în veacul al XII-lea, populaţia romanică din sudul Dunării ar fi trecut în nord. Această teorie este contrazisă de cronici ale ţărilor vecine care fac referire la originea poporului român. Astfel, în anul 1146, făcându-se o expediţie de către împăratul bizantin Manuil Comnen împotriva ungurilor prin câmpia Munteniei, cronicarul bizantin Kinamos pomeneşte că în ajutorul împăratului a venit de la Dunăre un popor care se trage din romani. De asemenea, în prima jumătate a secolului al XII-lea, un călugăr rus din Kiev scria o cronică rusească (cronica zisă a lui Nestor), în care pomeneşte pe românii din nordul Dunării, vecini cu slavii. Şi mai mult decât atât, în veacul al XI-lea, notarul anonim al regelui Bela al Ungariei, vorbind despre cucerirea Transilvaniei

de către unguri pomeneşte de existenţa în această ţară a unor stătuleţe româneşti în care erau români împreună cu slavi. Faptul că românii din Ardeal apar într-o situaţie inferioară arată că ei sunt cei mai vechi locuitori ai ţării, băştinaşii, cărora năvălitorii de mai târziu le-au luat stăpânirea şi privilegiile. Dacă românii ar fi venit mai târziu, după unguri, ei ar fi fost primiţi în calitate de colonişti cu privilegii deosebite de la regii unguri, aşa cum au fost primiţi saşii şi secuii. Dimpotrivă, ei nu au nici un fel de privilegiu, şi când documentele ungureşti vorbesc despre drepturile românilor din Ardeal, spun că sunt drepturi nescrise, antice. O dovadă în plus că drepturile acestea sunt mai vechi decât stăpânirea regilor unguri în Ardeal, căci le-au găsit la venirea lor şi de aceea nu erau drepturi scrise. Situaţia socială a Românilor din Ardeal arată că românii formează populaţia băştinaşă în aceste părţi, pe care nu le-a părăsit niciodată. A fost deci o continuitate a elementului român în Dacia de la Traian până acum. Dovezile arheologice atestă existenţa ortodoxiei pe aceste meleaguri în momentul venirii ungurilor. S-a constat că actuala catedrală catolică de la Alba Iulia (se. XIII) a fost ridicată pe locul unei rotonde , cu absidă semicirculară, din secolul X, iar aceasta pe locul unei bazilici, fireşte, mult mai vechi. Odată cu impunerea stăpânirii regilor Ungariei în Transilvania, a început şi lupta împotriva Bisericii Ortodoxe.

Imperiul româno-bulgar – Împăratul Ioniţă

În peninsula Balcanică locuiau, ca şi acum, foarte mulţi români. Ei se ocupau mai mult cu păstoritul şi trăiau în bună înţelegere cu bulgarii. După desfiinţarea imperiului bulgar, căzură cu toţii sub stăpânirea bizantinilor. Prin anul 1185, împăratul bizantin Isac al II-lea, cheltuind toţi banii din visteria ţării cu nunta sa, puse un bir foarte greu asupra locuitorilor care aveau vite. Românii se răsculară atunci şi, sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, purtară războaie crâncene împotriva bizantinilor.

Fraţii Asan, ieşind necontenit biruitori, întemeiară în înţelegere cu românii din stânga Dunării şi cu bulgarii, un imperiu puternic numit Imperiul româno-bulgar, care îi îngrozi pe împăraţii bizantini. Când Petru şi Asan erau în culmea puterii, fură ucişi mişeleşte de nişte duşmani ai lor. Atunci tronul fu ocupat de fratele lor mai mic, Ioniţă. Ioniţă porni un război crâncen împotriva bizantinilor. El învinse toate oştile ce-i ieşiseră în cale şi cuprinse o mulţime de cetăţi şi ameninţă chiar Constantinopolul. Aceste izbânzi îl făcură chiar pe Papa de la Roma să-i trimită coroana împărătească (pentru a-l atrage de partea lui) şi să-l recunoască drept împărat al românilor şi bulgarilor. În timpul acesta, popoarele creştine, după îndemnul Papei, începură să trimită oşti numeroase ca să elibereze Ierusalimul şi toate locurile sfinte de sub stăpânirea turcilor. Ostaşii aceştia purtau o cruce pe piept, motiv pentru care se numeau cruciaţi. Una din oştile cruciaţilor porni sub conducerea lui Balduin de Flandra şi, în loc să meargă în Asia împotriva turcilor, cucereşte Constantinopolul în anul 1204 şi întemeiază acolo Imperiul latin de răsărit. Împăratul Ioniţă, neputând suferi pe latini, intră în război cu ei şi-i învinse, prinzând chiar pe Balduin, pe care-l aruncă în închisoare, unde şi muri. Când a încercat să elibereze Constantinopolul, fu ucis mişeleşte de un ostaş trădător. După scurta domnie a unui uzurpator, tronul de la Târnova este luat de Ioan Asan al II-lea, fiul lui Asan. De aici înainte urmară numai împăraţi bulgari. Sub aceştia, puterea imperiului scăzu mereu, până în anul 1398 când fu desfiinţat de turci

Întemeierea Principatelor

În timp ce partea de apus a vechii Dacii era ocupată de slavi, românii au început să se coboare din munţi la şes şi să întemeieze între Carpaţi şi Dunăre mai multe ţărişoare sub numele de cnezate sau voievodate. Căpeteniile acestora se numeau cnezi, iar mai târziu, voievozi. Un cneaz pe nume Litovoi, uni sub

conducerea sa toate cnezatele din dreapta Oltului şi el îşi luă numele de Litovoi Voievod. Cnezatele din stânga Oltului erau supuse tătarilor. Litovoi porni război împotriva tătarilor şi-i goni din părţile acestea. El îşi întinse apoi stăpânirea şi asupra ţinuturilor din stânga Oltului şi întemeie prima ţară românească mai mare, numită Muntenia, pe la anul 1272. Regele ungurilor de atunci, voind să supună ţara lui Litovoi Voievod, porni război. Acesta din urmă se împotrivi cu vitejie, dar fu învins şi ucis în bătălie, iar fratele lui, Bărbat fu luat prins. Ungurii îi redau libertatea şi domnia fratelui său, în schimbul plăţii unei mari sume de bani ca preţ de răscumpărare. Astfel, încercarea voievodului din Oltenia de a întemeia un stat românesc liber nu izbutise. Ea fu reluată mai târziu cu mai mult succes de urmaşii lui Seneslav din dreapta Oltului. Stăpânirea tătară în Moldova a ţinut ceva mai mult ca în Muntenia (Ţara Românească). Tătarii făceau dese năvăliri în Ardeal şi în secuime şi de aceea, regele Ungariei trimise împotriva lor pe Andrei al lui Laţc, voievodul Ardealului, care trecu munţii cu oastea ungurească şi-i înfrânse. Tătarii se retraseră dincolo de râul Nistru. Primele cronici moldovene ştiu că cel mai vechi domn al Moldovei a fost Dragoş din Maramureş. Dar el nu a domnit decât peste o mică parte a Moldovei (până la râul Moldova), fiind un fel de căpitan pus de unguri asupra moldovenilor. După Dragoş (care domneşte puţin), urmează în scaun fiul său, Sas, care stăpâneşte tot ca supus al regelui Ungariei. În această perioadă apare adevăratul întemeietor al Moldovei, Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, care se răscoală împotriva ungurilor, adună de partea lui tot mai mulţi români, cu ajutorul cărora iese biruitor şi devine stăpânitor al Moldovei.

Muntenia sub Basarab Vodă şi Aexandru Basarab

După moartea lui Litovoi Vodă, urmară la tronul Munteniei câţiva domni, după care veni la tron Basarab Vodă pe

la anul 1310. Acesta luă de tovarăş la domnie şi pe fiul său, Alexandru. În lunga lor domnie, aceştia dovediră multă înţelepciune şi vitejie prin faptele săvârşite. Ei îi goniră pe tătari din părţile Siretului şi ale Prutului de unde năvăleau adesea după jafuri, ajutară comerţul dând voie negustorilor să treacă mărfuri de la Braşov şi din alte părţi ale Transilvaniei spre porturile de la Dunăre, şi căutară să trăiască în bună înţelegere cu vecinii lor sârbi şi bulgari, înrudindu-se cu regii lor. Numai cu ungurii nu putură să se împrietenească. Regele lor, Carol Robert, ambiţios peste măsură, voi să supună Ţara Românească. Astfel. În anul 1330, el intră în ţară pe la Orşova cu oaste mare. Basarab, fiind om înţelept, socoti că ar fi mai bine să se înţeleagă omeneşte cu el, decât să se bată şi să verse sângele vitejilor. Astfel, îi trimise vorbă prin soli ca să se întoarcă înapoi, că va plăti tributul. Carol Robert răspunse solilor în batjocură:

„Mergeţi de spuneţi stăpânului vostru, că el este ciobanul oilor mele şi că de barbă am să-l scot din vizuină, de unde l-oi găsi!” Basarab se hotărî atunci să-l pedepsească aspru pe ungurul cel nesocotit. El îl lăsă să înainteze cu oştirea până în apropiere de capitala ţării, care era pe atunci la Curtea de Argeş. Lângă acest oraş, Carol Robert fu bătut rău şi silit să se întoarcă. Basarab nu-l lăsă numai cu atât. El îi ieşi înainte, să-i păzească drumul în strâmtorile munţilor din judeţul Gorj, la Posada. Pe când ungurii se aflau în fundul unor văgăuni înconjurate de stânci, se pomeniră cu românii care aruncară peste ei, de pe vârfurile acestor stânci, săgeţi şi bolovani. Trei zile ţinu măcelul. Ungurii nu puteau nici să fugă, nici să se apere. Regele lor abia a putut să scape îmbrăcat în hainele unui soldat de rând. El şi-a pierdut până şi pecetea ţării lui. Până la moarte, Carol Robert n-a mai îndrăznit să supere pe Basarab şi pe români. De acum înainte, Basarab putu să se numească: „Mare Voievod şi Domn singur stăpânitor peste toată Ţara Românească”. După moartea sa, a urmat la tron fiul său, Alexandru Basarab, care s-a îngrijit mult de Biserică. El a cerut Patriarhului din Constantinopol să-i trimită un mitropolit. Patriarhul l-a

ascultat şi i-a trimis un mitropolit în anul 1359, în persoana lui Iachint din Vicina, care şi-a ales reşedinţa la Curtea de Argeş. Alexandru a murit în anul 1364 şi a fost înmormântat la Câmpulung.

Mircea cel Bătrân

Puterea Munteniei a ajuns la culme în timpul lui Mircea cel Bătrân, care a fost ales domn în anul 1386 şi care, pentru faptele sale cele mari, pentru înţelepciunea şi pentru că a domnit până la adânci bătrâneţe, fu numit Mircea cel Bătrân. În timpul acesta, de la miazăzi spre Dunăre se întindea stăpânirea turcilor care supuseseră una după alta toate ţările creştine din calea lor. Mircea ştia că turcii vor ajunge şi la hotarul ţării sale, dacă nu vor fi opriţi. De aceea el îşi întocmi o armată puternică şi intră în înţelegere cu regii ungurilor, polonilor şi ai altor popoare creştine, ca să pornească un război mare împotriva turcilor, spre a-i sili să se înapoieze de unde veniseră. În această armată se aflau:

români, unguri, germani, francezi şi alte neamuri. Mircea îşi sfătui tovarăşii să-l lase pe el să înceapă lupta, căci el şi ostaşii săi au dat de multe ori piept cu turcii şi le ştiu obiceiurile lor de luptă. Francezii, mai mândri însă şi mai nerăbdători, nu s-au învoit la aceasta şi s-au aruncat cei dintâi asupra turcilor. Fiindcă au alergat nebuneşte, francezii n-au observat că s- au apropiat prea mult de armata cea mare a turcilor. Sultanul i-a înconjurat şi pe unii i-a ucis, iar pe alţii i-a făcut robi. Creştinii ceilalţi, văzând ce li s-a întâmplat francezilor, fură cuprinşi de spaimă şi se împrăştiară care încotro a apucat.

văzând ce li s-a întâmplat francezilor, fură cuprinşi de spaimă şi se împrăştiară care încotro a

Mircea se retrase şi el în ţară şi aşteptă pregătit de luptă pe Baiazid, care era furios pe dânsul că venise la Nicopole şi se îndrepta acum spre Muntenia. Mircea, văzând primejdia, alergă înaintea turcilor şi-i întâmpină la Rovine lângă Craiova. Aici îi bătu aşa de grozav, încât însuşi vestitul sultan Baiazid abia scăpă cu fuga. Mircea însă nu dădu pace turcilor. El trecu Dunărea, îi goni tot mai departe şi ocupă toate cetăţile din dreapta Dunării, precum şi Dobrogea, până la Marea Neagră, eliberându-le de sub stăpânirea turcească. Baiazid, plin de mânie că un domn mic îl biruise pe el, care înspăimântase toată creştinătatea, plecă cu oaste numeroasă, ca să prefacă Ţara Românească în paşalâc turcesc. Mircea însă îi ieşi înainte la un loc mlăştinos din judeţul Ialomiţa, numit tot Rovine şi, după o luptă cumplită, îl birui cu totul. Îngâmfatul Baiazid, abia scăpă cu viaţă peste Dunăre. Mircea ar fi voit să îi gonească cu desăvârşire pe turci şi să scape creştinătatea de ei, dar domnii creştini, în loc să-l ajute, făceau planuri în ascuns cum să-i ia ţara. Necredinţa aceasta a lor şi faptul că ajunsese la adânci bătrâneţe, îl făcură pe Mircea să caute a se învoi mai bine cu turcii, care erau mai de cuvânt şi să pună ţara la adăpost de orice primejdie. Sultanul primi bucuros şi astfel, Mircea încheie cu turcii următorul tratat:

„Ţara Românească îşi păstrează neatârnarea şi se cârmuieşte după legile sale.” „Domnul are deplină putere, să înceapă război cu vecinii şi să încheie legături de prietenie cu dânşii oricând va voi. El este stăpân pe viaţa şi moartea supuşilor săi. El se alege de mitropolit şi de boierii ţării.” „Pentru sprijinul pe care turcii îl vor da ţării, românii le vor plăti în fiecare an 3000 de galbeni.” Prin acest tratat el ne puse ţara la adăpostul turcilor, duşmanii cei mai de temut. Mircea cel Bătrân a domnit 32 de ani şi a murit în anul 1418. Mormântul lui se află la mănăstirea Cozia, care a fost zidită de dânsul.

Alexandru cel Bun

Pe când în Muntenia era Mircea cel Bătrân, în Moldova domnea un om înţelept şi blând, numit Alexandru cel Bun. El s-a urcat pe tron pe la anul 1400. Cum ajunse domnitor, Alexandru cel Bun se împrieteni cu Vladislav, regele polonilor. Amândoi se legară să se ajute unul pe altul la primejdie. Vladislav însă nu se ţinu de cuvânt. El se înţelesese pe ascuns cu regele ungurilor ca să împartă amândoi Moldova. Nu tot aşa s-a purtat Alexandru cel Bun. El nu şi-a călcat niciodată cuvântul şi a dat ajutor la nevoie lui Vladislav. Astfel, odată, când polonii avură un război cu Teutonii – colonişti de origine germanică aduşi de unguri la graniţa Transilvaniei pentru a

o apăra de atacurile migratorilor în 1211 şi care, intrând în conflict

cu regalitatea maghiară au fost alungaţi – Alexandru cel Bun le trimise în ajutor 400 de arcaşi călări. Oastea aceasta mică a făcut pe acolo minuni de vitejie. Ea singură a biruit pe vrăjmaşi în aşa fel, încât l-a uimit pe Vladislav şi a dovedit străinilor că românul ştie să se bată bine nu numai în ţara lui, ci şi pe pământ străin. Vitejia acestor oşteni mai dovedeşte că Alexandru a ştiut să-şi întocmească o armată bună. Alexandru nu s-a îngrijit numai de oştire, ci şi de alte lucruri folositoare românilor. El a făcut legi bune, a înfiinţat şcoli pentru învăţătură şi a clădit multe biserici. În vremea lui a fost recunoscută ierarhia Bisericii din Moldova şi Iosif ca mitropolit al Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol. În anul 1402, Alexandru cel Bun aduce la Suceava moaştele Sf. Ioan cel Nou, unde se află şi astăzi. Sub domnia lui, ţara ajunsese bogată şi locuitorii trăiau în belşug. După o domnie de 32 de ani, Alexandru cel Bun a murit şi

a fost plâns de toată ţara. El a fost înmormântat în mănăstirea Bistriţa (jud. Neamţ), ctitoria sa.

Ioan Corvin şi Matei Corvin

După ce ungurii s-au întins peste toate voievodatele româneşti dintre munţii Carpaţi şi râul Tisa, întregul ţinut a alcătuit un singur voievodat numit Transilvania. Unii români au ajuns pe vremuri să fie voievozi ai Transilvaniei şi chiar conducători ai statului unguresc. Cel mai de seamă voievod român al Transilvaniei a fost Ioan Corvin. El era fiul lui Voicu Românul, care tot timpul vieţii lui s-a luptat vitejeşte împotriva turcilor. Ca răsplată, regele ungurilor i-a dăruit castelul şi moşia Hunedoarei. Ioan Corvin a fost trimis de tânăr de către tatăl său să lupte cu turcii şi a dat dovezi că este un mare viteaz. El a ajuns , pe rând, căpitan de graniţă la Mehadia, ban al Timşoarei şi apoi, voievod al Transilvaniei. Ioan Corvin şi-a pus pe armele lui chipul unui corb cu o cruce în cioc, de unde îi vine şi porecla de Corvin. Regele Ungariei, văzând priceperea şi vitejia lui, i-a dat toată conducerea armatei româneşti şi ungureşti care lupta cu păgânii. În fruntea acestei armate, Corvin a bătut pe turci de mai multe ori şi i-a alungat de la Dunăre şi din Serbia de astăzi, până în munţii Bulgariei. Murind regele Ungariei, Ioan Corvin a fost ales guvernator. El avea de gând să-i alunge pe turci din Europa şi să scape toată creştinătatea de răul lor; dar a murit la puţin timp după o luptă victorioasă cu aceştia. Fiul său, Matei Corvin, care era foarte învăţat, a ajuns rege al Ungariei şi a domnit 32 de ani. A avut şi el războaie cu turcii, pe care i-a bătut de mai multe ori, ferind Transilvania şi toată creştinătatea de stăpânirea turcească. După moartea lui, ungurii n-au mai fost în stare să apere Transilvania, nici chiar ţara lor, Ungaria de cotropirea turcilor. Mai târziu, Ungaria a fost prefăcută în paşalâc, iar la Buda-Pesta a fost numit un paşă. Stăpânirea turcilor asupra Ungariei a ţinut aproape 150 de ani.

Vlad Ţepeş

După moartea lui Mircea cel Bătrân, fiii şi nepoţii săi s-au luat la ceartă şi s-au împărţit în două tabere care-şi disputau domnia Ţării Româneşti. Din această pricină, ţara ajunsese într-o stare de plâns. Armata se împuţinase. Satele şi oraşele erau pline de străini şi de oameni fără căpătâi. Pe străzile oraşelor şi satelor vedeai oameni leneşi, iar pădurile erau înţesate de hoţi, care aţineau calea trecătorilor ziua, nămiaza mare. Turcii, care erau foarte lacomi, măriseră tributul anual şi, pe lângă bani, mai cereau şi 500 de copii. În astfel de zile grele a venit la tronul Ţării Româneşti Vlad Ţepeş. El era nepotul lui Mircea cel Bătrân. A luat numele de Ţepeş pentru că pe hoţi, pe leneşi şi pe duşmanii ţării îi trăgea în ţeapă. Ca şi bunicul său, el îşi iubea ţara şi voia cu orice preţ s-o scape de stăpânirea turcească tot mai apăsătoare. Pe când Ţepeş se îndeletnicea cu îndreptarea lucrurilor din ţară şi cu organizarea armatei, primi poruncă de la sultan să-i plătească birul şi să-i dea cei 500 de copii. Ţepeş nici n-a voit să stea de vorbă cu solul sultanului şi a început a se pregăti de război. Auzind aceasta, sultanul s-a mâniat şi a trimis pe vestitul general turc Hamza Paşa să-l prindă pe îndrăzneţul domnitor şi să- l aducă la Constantinopol viu sau mort. Ţepeş a întâmpinat armata turcească la Giurgiu. L-a prins pe Hamza Paşa şi toată oştirea cu care venise şi i-a tras în ţeapă pe toţi.

Sultanul Mahomed, înfuriat de Ţepeş, a trecut Dunărea cu armată mult mai numeroasă.

i-a tras în ţeapă pe toţi. Sultanul Mahomed, înfuriat de Ţepeş, a trecut Dunărea cu armată

Curajosul domnitor a dat poruncă să se pustiască totul în calea turcilor, iar bătrânii, femeile şi copiii să se adăpostească în păduri.

Vlad Ţepeş s-a gândit că are prea puţină oştire ca să înceapă lupta în câmp deschis. Şi-a împărţit soldaţii în cete şi i-a hărţuit pe turci din mai multe părţi. Ţepeş îi pândea în desişuri şi se arunca în spatele lor când nici nu se aşteptau.

În timpul acestor lupte, un soldat român căzu prizonier. Sultanul, poruncind să-l aducă înaintea sa, îl întrebă răstit:

_ Spune, ghiaure, pe unde se ascunde domnul vostru?

_ Pretutindeni şi nicăieri, iar dacă vrei să-l găseşti, du-te de-l

caută.

Uimit de răspunsul şi de îndrăzneala soldatului, îl întrebă iarăşi:

_ Câţi soldaţi are el cu toţii?

_ Mai puţin cu unul… şi dacă vrei să ştii câţi i-au mai rămas, du-

te de-i numără. Turbat de mânie, sultanul strigă bătând din picior:

_ Dacă nu vrei să spui, ghiaure, voi porunci să te spânzure!

_ Aceasta este pedeapsa pe care o merită orice soldat care se lasă

a fi prins. Văzând că n-o scoate la capăt cu asprimea, sultanul îi zise cu glas

dulce:

_ Ascultă, ghiaure, îţi dăruiesc viaţa, îţi dau avere şi te fac paşă în ţările mele, numai spune-mi ce te-am întrebat!

_ Nici spânzurătoarea, nici comorile şi nici chiar tronul tău nu mă vor face să-mi vând ţara şi pe domnul meu.

_ Toţi soldaţii lui Ţepeş sunt isteţi ca tine?

_ Dintre toţi, eu sunt cel mai prost, căci altfel eram şi eu ca şi

ceilalţi: mort ori liber. Văzând Mahomed atâta curaj şi credinţă, rămase gânditor; apoi întorcându-se către paşalele din jurul său, zise cu întristare: <<Dacă Ţepeş ar avea o sută de mii de soldaţi ca acesta, de mult ne-ar fi gonit din Europa!>> Mahomed porunci apoi să scoată pe soldat di legături, îi dărui o pungă cu bani de aur şi-l lăsă liber. Soldatul trecu mândru printre şirurile musulmanilor şi se duse la ai

săi.

Se povesteşte că într-o noapte întunecoasă, în fruntea unei cete de ostaşi credincioşi, Vlad Ţepeş a năvălit în tabăra turcilor. Cum ştia să vorbească turceşte, a început să le comande în limba lor. Turcii, buimăciţi de somn, s-au omorât între ei până s-a făcut ziuă.

Sultanul, văzându-şi oastea prăpădită de foame şi fiind sătul de atâtea hărţuieli, se hotărî să se întoarcă acasă. El lăsă în Muntenia un corp de oaste ca să-l ajute pe Radu cel Frumos, fratele lui Ţepeş, să-i ia domnia. Cu Radu s-a unit şi o mare parte din boierii ţării, ca să-şi elibereze familiile pe care turcii puseseră stăpânire şi le ţineau închise într-o mănăstire din judeţul Ilfov. Când văzu Ţepeş aceasta, a alergat după ajutor la Matei Corvin, regele Ungariei, cu care se înrudea. Dar, în loc de ajutor, acesta îl aruncă în închisoare în 1448, unde l-a ţinut 12 ani. Când fu eliberat, Ţepeş izbuti să ocupe tronul ţării pentru a doua oară. De astă dată însă domni numai câteva luni, căci a fost omorât de turci. Trupul său a fost înmormântat la mănăstirea Snagov. Vlad Ţepeş a fost un vrednic urmaş al lui Mircea cel

Bătrân.

Ştefan cel Mare

În Moldova, după moartea lui Alexandru cel Bun, începură, ca şi în Muntenia, certuri pentru domnie, spre bucuria străinilor care aşteptau să ocupe ţara. Dar Dumnezeu a dat moldovenilor pe cel mai viteaz dintre voievozii români, pe Ştefan cel Mare. El s-a născut în satul Borzeşti din judeţul Bacău. Tatăl său, Bogdan vodă, fusese omorât de Petre Aron, un duşman al său. Ştefan cel Mare era înţelept, credincios, cu dragoste de popor şi viteaz fără pereche. În lupte se băga unde era primejdia mai mare, ca să dea pildă ostaşilor şi să-i îmbărbăteze. Înainte de a se sui pe tron, a adunat tot poporul moldovean pe Câmpia Direptăţii, în faţa cetăţii Suceava şi a întrebat dacă este cu voia tuturor ca el să fie domn. Tot poporul a răspuns într-un glas: „Mulţi ani de la Dumnezeu să trăieşti, Măria Ta!” După ce a fost uns domn de către mitropolit şi a primit din mâna acestuia sceptrul domniei, a intrat în Suceava cu mare alai,

în sunetele trâmbiţelor şi ale clopotelor de la biserici, în anul

1457.

De îndată ce s-a urcat pe tron, prima lui grijă a fost de a întocmi o armată bună, cu care să ţină piept mulţimii de duşmani ai ţării.

Pe ostaşii care se deosebeau prin vitejie, îi încărca de daruri şi-i ridica la ranguri boiereşti. Ştefan cel Mare a fost un mare iubitor de cele sfinte. După fiecare bătălie, el zidea câte o biserică ori mănăstire, pe care o înzestra cu moşii şi odoare scumpe. Pentru libertatea ţării sale, Ştefan a trebuit să poarte 36 de războaie cu vecinii săi:

ungurii, tătarii, muntenii, turcii şi polonii. Astfel:

La Baia (în judeţul Suceava) Ştefan îi înfrânse cu desăvârşire pe ungurii conduşi de vestitul lor rege Matei Corvin. În vâltoarea luptei, însuşi regele fu rănit şi abia scăpă cu viaţă, trecând peste munţi pe poteci prăpăstioase şi lăsând pe câmpul de luptă cea mai mare parte din oastea sa. La Lipnic – în Basarabia – Ştefan îi nimici pe tătari, care intraseră în Moldova după jafuri şi îl prinse chiar pe fiul lui Mamac, hanul sau căpetenia tătarilor. Mamac trimise 100 de soli ca să ceară pe fiul său de la Ştefan, ameninţându-l cu pustiirea ţării; dar Ştefan ucise pe fiul hanului şi 99 de soli, lăsând numai unul viu, ca să ducă vestea hanului despre cele întâmplate. Tătarii nu mai îndrăzniră multă vreme să mai intre în Moldova.

să ducă vestea hanului despre cele întâmplate. Tătarii nu mai îndrăzniră multă vreme să mai intre

La Soci şi la Izvorul Apei, din judeţul Buzău, Ştefan îi birui pe muntenii conduşi de Radu cel Frumos, care se unise cu turcii împotriva sa. Ştefan înaintă până la Bucureşti, unde puse pe tron pe Laiotă Basarab.

În timpul luptelor cu muntenii, el trimise mai multe solii papii Sixt IV, pe care, ca pe un conducător al lumii catolice îl rugă să intervină să se facă o cruciadă generală a Europei împotriva turcilor. A mai trimis şi alte solii în care arăta însemnătatea Moldovei pentru toată creştinătatea, adevărată „poartă a creştinătăţii”. Pentru a atenţiona puterile occidentale asupra faptului că ţara sa, prin poziţia ei geo-strategică, le putea asigura liniştea în afara hotarelor, numea Moldova „poarta de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două regate”. A arătat în scrisorile sale valoarea celor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă, „care valorează cât întreaga Moldovă” şi de aceea este în interesul creştinătăţii întregi să se scoale în ajutorul Moldovei şi s-o apere să nu cadă în mâinile păgânilor. Apelul lui Ştefan cel Mare nu fu ascultat, nu i se trimiseră nici arme, nici bani, şi, lăsat singur în faţa turcilor, nu putu împiedica în cele din urmă căderea celor două cetăţi, „porţile Moldovei”.

La Podu Înalt sau Rahova, din judeţul Vaslui, Ştefan îi birui pe turcii care intraseră în ţară într-un număr foarte mare. El întrebuinţă în război o mare dibăcie. Îi atrase pe turci într-o strâmtoare mocirloasă, unde ei nu se puteau servi de tunuri şi de călărime. După aceea trimise nişte trâmbiţaşi într-o pădurice în partea opusă locului unde se afla el ascuns cu oastea. Turcii auzind trâmbiţele şi tobele sunând în partea dinspre pădurice, se zăpăciră şi-şi întoarseră toată puterea lor în acea parte. Atunci, Ştefan se aruncă pe la spatele lor şi-i bătu groaznic. La Valea Albă sau Războieni (în judeţul Neamţ) Ştefan avu al doilea război cu turcii. În prima înfruntare, turcii fiind înzecit mai numeroşi, îl biruiră pe Ştefan, deşi el şi moldovenii se luptaseră toată ziua şi uciseseră o mulţime de duşmani. Turcii, speriaţi de o împotrivire atât de crâncenă şi de numărul mare al celor căzuţi dintre dânşii, o luară înapoi spre Dunăre, prădând tot ce găseau înaintea lor. Ştefan îşi adună repede oastea risipită şi-i urmări pe turci până la Dunăre, ucigând o mulţime dintre ei. La Codrii Cosminului (în Bucovina) Ştefan zdrobi pe polonii care intraseră în Moldova sub regele lor Ioan Albert, cu scopul de a o cuceri. Regele îi spusese lui Ştefan că vine să-l ajute

împotriva turcilor; dar când Ştefan descoperi scopul său, îi pândi calea la întoarcere şi pe când trecea prin pădurea numită Codrii Cosminului, dădu poruncă să se prăvălească peste oastea polonă copacii retezaţi de mai înainte. Vuietul şi învălmăşeala fură atât de mari, încât din toată oastea polonă, abia scăpă regele şi cu câţiva ostaşi. Se povesteşte că, după bătălie, Ştefan puse la jug pe cei prinşi în război şi ară cu ei o câmpie pe care semănă ghindă. Pe acel loc crescu o pădure frumoasă numită Dumbrava Roşie, în amintirea sângelui vărsat în acel război. Ştefan cel Mare a tot sperat în ajutorul domnilor creştini în luptele sale cu turcii, dar speranţa sa a rămas zadarnică. Ei se certau între ei, ori se uneau împotriva lui, fără să-şi dea seama că turcii vor ameninţa în curând şi ţările lor. După fiecare război cu turcii, domnii creştini îi aduceau laude pentru vitejia sa şi făgăduiau că-i vor trimite ajutoare; dar nici unul nu se ţinea de cuvânt. Numai singur cu puterea sa respinse şi birui atâtea popoare şi izbuti să lărgească hotarele Moldovei. Atâta trudă îndurată timp de 47 de ani de domnie plină de primejdii şi neîntreruptă osteneală, îi înrăutăţi starea sănătăţii. Simţind că i se apropie sfârşitul, Ştefan adună în jurul său pe toţi boierii şi mitropolitul ţării şi-i sfătui ce trebuie să facă după moartea sa. El le spuse că să nu aibă nici o încredere şi nici o speranţă în ţările creştine, căci polonii sunt nestatornici, iar ceilalţi vecini se războiesc între ei şi în curând vor fi supuşi de turci. De aceea, mai bine să închine ţara turcilor, care sunt mai puternici şi mai de cuvânt. Iar dacă turcii vor impune condiţii grele, să nu le primească, ci atunci mai bine să ia cu toţii armele şi să moară apărând ţara, aşa cum a apărat-o el timp de 47 de ani. La 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare adormi întru Hristos. Moartea lui pricinui o jale mare de la un capăt la altul al ţării. Toată lumea îl iubea pentru că era viteaz, drept, bun, iubitor de cele sfinte şi priceput în cârmuirea ţării. Chiar celelalte popoare creştine s-au mâhnit mult de moartea lui. El fu înmormântat la mănăstirea Putna din Bucovina şi mormântul său a fost o piedică de netrecut în faţa cotropitorilor sovietici care, după al II-lea război mondial au ocupat Basarabia şi doreau să smulgă din trupul României întreaga Bucovină.

Neagoe Basarab şi doamna Despina

După moartea lui Vlad Ţepeş, începură iarăşi certurile pentru tron. Timp de 34 de ani urmară la rând vreo şase domni, dintre care cel mai însemnat fu Radu cel Mare. Acesta domni în linişte şi aduse pacea şi buna rânduială în biserică, ajutat fiind la aceasta de patriarhul din Constantinopol, Nifon, pe care îl adusese în ţară. După Radu, tronul fu apoi ocupat de Neagoe Basarab, în anul 1512. El era un domn învăţat şi evlavios. Se trăgea dintr-un mare neam de boieri din Oltenia, familia Craioveştilor. Timp de nouă ani şi jumătate cât a domnit, el nu a avut nici o supărare din afară, aşa că el putu să se ocupe de organizarea ţării şi a Bisericii, începută de Radu cel Mare. El aduse în ţară moaştele patriarhului Nifon în semn de recunoştinţă pentru serviciile aduse de acesta Bisericii, termină mitropolia din Târgovişte începută de Radu şi mută aici scaunul mitropolitan de la Curtea de Argeş; înzestră o mulţime de biserici şi mănăstiri atât din Muntenia cât şi din Moldova, Transilvania, muntele Athos şi din alte părţi şi tipări cărţi bisericeşti. Dar ceea ce făcu Neagoe pentru ca numele să-i rămână nemuritor, fu măreaţa biserică de la Curtea de Argeş. Această biserică este cea mai frumoasă clădire religioasă nu numai din Ţara Românească, dar chiar din tot răsăritul Europei. Neagoe cheltui toată averea lui cu această biserică. El aduse pe cei mai mari meşteri în astfel de clădiri şi toată biserica o construi din piatră de Câmpulung. Pe fiecare lespede fură săpate tot felul de flori, iar deasupra fu învelită cu table groase de plumb, de asemeni cu săpături frumoase. În interiorul bisericii, ca şi în afară, tot ce este făcut din lemn, din bronz, ori din fier, este poleit cu aur.

În interiorul bisericii, ca şi în afară, tot ce este făcut din lemn, din bronz, ori
Doamna Despina, soţia lui Neagoe avu partea ei în construirea acestei biserici. Isprăvind toţi banii

Doamna Despina, soţia lui Neagoe avu partea ei în construirea acestei biserici. Isprăvind toţi banii din visteria ţării fără să fi putut termina şi biserica, Neagoe se hotărâse să pună biruri noi pe ţară. Atunci doamna Despina stărui pe lângă soţul său ca să nu facă aceasta. Ea îi dădu toate obiectele preţioase pe care le avea, pentru ca din vânzarea lor să se procure bani pentru terminarea bisericii. Astfel, biserica fu terminată fără nici un bir. Sfinţirea a fost făcută cu un fast cum nu s-a mai văzut în ţară. Au luat parte: patriarhul din Constantinopol, toţi mitropoliţii ortodocşi, peste o mie de preoţi, toată boierimea ţării şi tot poporul din partea locului şi din mari depărtări. Aici a fost înmormântat Neagoe împreună cu toată familia lui, iar mai apoi şi regele Carol I, regina Elisabeta, regele Ferdinand şi regina Maria. Legenda spune că mănăstirea aceasta a fost lucrată de vestitul meşter Manole şi de tovarăşii lui. Neagoe a scris o carte în care dă poveţe fiului său Teodosie despre cum să cârmuiască ţara, şi despre cum să-şi împlinească datoria către Dumnezeu pentru a fi un bun creştin.

Petru Rareş

După dorinţa lui Ştefan cel Mare, boierii aleseră domn pe fiul său, Bogdan. Acesta semăna tatălui său în ceea ce priveşte curajul în războaie, dar n-avea chibzuinţa lui. El intră în război cu polonii, dar fără a avea o cauză dreaptă, şi fu învins. Mai purtă război şi cu tătarii şi, când văzu că nu poate faţă celor doi duşmani, îşi aduse aminte de povaţa tatălui său de a face învoială cu turcii. El încheie un tratat cu aceştia în anul 1511, în aproape aceleaşi condiţii ca şi cel încheiat de Mircea cel Bătrân. După Bogdan, urmă fiul său, Ştefăniţă, care muri otrăvit. Boierii aleseră cu toţii ca domn pe Petru Rareş, un alt fiu al lui Ştefan cel Mare. Numele de Rareş îi venea de la mama sa, Maria Rareş.

Se spune că atunci când l-au ales boierii domn, el venea de

la Galaţi cu multe care de peşte. Într-o noapte, el a visat că

ajunsese atât de mare, încât toţi i se închinau.

El semăna mult cu tatăl său. Era ager la minte, îndrăzneţ şi

iscusit în războaie. Îşi iubea ţare şi-şi dorea foarte mult să-i

lărgească hotarele.

fost „uns” ca domn de mitropolitul Teoctist II în anul

A

1527.

plan internaţional, în anul 1526, ca urmare a luptei de la

Mohaci dintre unguri şi turci, armata ungurească fu înfrântă, iar regele îşi pierdu viaţa în retragere. Sultanul numi ca rege pe un supus al turcilor, pe Ioan Zapolia. Împăratul Germaniei, Ferdinand, se ridică cu război asupra turcilor şi trimise oaste în Transilvania, înfrângându-l şi izgonindu-l pe Ioan Zapolia. Această stare de fapt îi dădu prilej lui Petru Rareş să-şi pună în aplicare planul de a ocupa Transilvania şi de a o alipi la Moldova. El intră cu oaste puternică şi supuse toate oraşele şi satele din drumul său, iar la Feldioara, lângă Braşov, sfărâmă oastea germană, luându-i toate tunurile şi tot ce găsi în tabăra ei. După aceea mai ocupă Bistriţa, Rodna şi alte localităţi şi se întoarse în Moldova.

Pe

Deşi Pocuţia făcea parte din Moldova încă din timpul lui Alexandru cel Bun, ea era stăpânită tot de poloni. Petru intră cu oaste ca s-o ia din nou sub stăpânire, dar lângă castelul Obertin fu biruit de poloni şi nevoit să se retragă. Sultanul Soliman, temându- se de îndrăzneala cea mare a lui Petru, voi să-l supună puterii sale ca şi pe domnul Munteniei. El intră în Moldova, dând în acelaşi timp poruncă tătarilor ca să atace şi ei. Petru, văzându-se atacat din trei părţi deodată, fiind părăsit de boieri, se retrase în Transilvania. Sultanul puse domn în locul său pe Ştefan, numit şi Lăcustă, pentru că în timpul său au venit şi lăcustele în ţară şi au cauzat o foamete mare. După doi ani, Ştefan fu ucis de boieri din cauza tiraniei

sale şi Petru, care se apărase cu multă dibăcie înaintea sultanului pentru faptele sale, izbuti să ocupe tronul pentru a doua oară în

sale, izbuti să ocupe tronul pentru a doua oară în 1541. De astă dată, Petru fu

1541.

De astă dată, Petru fu trimis de sultan împotriva unui ungur, Mailat, care răsculase Transilvania împotriva stăpânirii turceşti şi se unise cu împăratul Ferdinand. Petru îndeplini întocmai porunca sultanului, prinzând pe Mailat, dar în acelaşi timp urmărind şi vechiul său plan de a ocupa Transilvania, şi mai ales de a ridica întreaga creştinătate împotriva turcilor, spre a-şi scoate ţara de sub ascultarea lor. El aranjă în aşa fel lucrurile, încât turcii nu prea înţeleseră planurile lui, dar Petru nu le putu duce la îndeplinire din cauza domnilor creştini care se fereau unii de alţii. Petru ocupă din nou cetăţile Balta şi Ciceiul, pe care le pierduse odată cu tronul şi se înapoie în Moldova. Petru Rareş zidi mănăstirea Probota şi repară mai multe biserici şi mănăstiri, înzestrându-le cu odoare scumpe şi cu moşii. El muri în anul 1546 şi fu înmormântat la mănăstirea Probota.

Petru Rareş a fost unul dintre cei mai însemnaţi domni ai Moldovei. El este iniţiatorul frescelor exterioare care împodobesc multe din bisericile Moldovei. Pentru cunoaşterea faptelor de

vitejie, el a dat poruncă episcopului Macarie al Romanului să scrie

o Cronică. Ca demn urmaş al lui Ştefan cel Mare, el ştiu să apere

drepturile şi libertatea ţării sale, cu aceeaşi vitejie ca şi tatăl său şi cu aceeaşi iscusinţă politică.

Ion Vodă cel Cumplit

Domnii care urmară după Petru Rareş până în 1572 se deosebiră numai prin tiranii şi umilinţe. Ucideau boierii pentru a le lua averile şi închinau Moldova când turcilor, când polonilor. Cel mai tiran dintre toţi a fost Alexandru Lăpuşneanu, ginerele lui

Petru Rareş, care ucisese într-o singură zi 47 de boieri la un ospăţ şi dărâmă cetăţile din ţară care serveau ca loc de retragere în vremuri de nevoie. Tot el a mutat capitala Moldovei de la Suceava

la Iaşi. În timpul lui şi al altor domni plecaţi Porţii otomane, turcii

puseseră mâna pe cele mai însemnate cetăţi româneşti: Turnu, Giurgiu, Brăila, Ismail, Chilia, Cetatea-Albă, Bender (Tighina) şi Hotin. Acestea, împreună cu moşiile înconjurătoare se numeau raiale. De aici, turcii luau fără bani hrană pentru armată în timp de război, şi pentru Constantinopol în timp de

în timp de război, şi pentru Constantinopol în timp de pace. În anul 1572, tronul fu

pace. În anul 1572, tronul fu ocupat de Ion Vodă Armeanul, fiul lui Ştefăniţă Vodă şi căruia, mai târziu, i se dădu numele de Ion Vodă cel Cumplit. El voi să îndrepte neregulile din ţară şi se purtă foarte aspru cu boierii. A ucis mai mulţi boieri care au fost dovediţi ca asupritori ai ţăranilor şi-şi întocmi o oaste puternică. Cu multă

dibăcie, izbuti să-i învrăjbească pe turci cu polonii, ca din asta să tragă foloase pentru ţara sa. Turcii, lacomi de bani, voiră să pună domn în locul lui Ion Vodă pe Petru Şchiopul, fiul doamnei Chiajna din Muntenia care le făgăduise mărirea tributului. Ion Vodă îl întâmpină pe Petru la Silişte, în apropiere de Râmnicu-Sărat şi-l birui, înaintând până la Bucureşti. Ion fu silit însă să se înapoieze repede, căci turcii şi tătarii intraseră în Moldova. El, cu ajutorul cazacilor, un popor creştin vecin cu Moldova (pe care îi plăti cu mulţi bani), bătu în trei rânduri pe păgâni, dar nu putu să-i scoată din ţară. La Cahul, în Basarabia, se dădu o a patra bătălie, dar cu toată vitejia lui şi cu tot numărul de păgâni ucişi, vrăjmaşii nu au fost respinşi, iar Ion fu nevoit să se retragă cu oştenii rămaşi pe un deal, lângă satul Roşcani. Turcii înconjurară dealul, dar nu-l putură ocupa. Moldovenii se luptară până ce isprăviră praful de puşcă, hrana şi apa. Prăpădiţi de sete şi de foame, fură nevoiţi să se predea, cu condiţia ca, lui Ion şi ostaşilor săi, turcii să nu le facă nici un rău. Dar aceştia din urmă, în furia lor, nu ţinură cont de această condiţie, şi uciseră o mulţime de oşteni, iar lui Ion, după ce-i tăiară capul, îi legară trupul de cozile a două cămile, care în fuga lor îl rupseră în bucăţi. Astfel fu sfârşitul lui Ion Vodă cel Cumplit, care numai în doi ani de zile băgase groaza în turci şi în tătari, apărând cu mare vitejie pământul şi libertatea ţării sale.

Mihai Viteazul

După aproape 70 de ani de la moartea lui Neagoe Basarab, ajunse domn al Munteniei, în anul 1593, Mihai Viteazul. I se spune aşa pentru că a fost cel mai viteaz dintre toţi domnii Ţării Româneşti. A fost fiul lui Pătraşcu Vodă, domn al Munteniei, numit „cel bun”, pentru că fusese bun şi blând cu poporul. Când încă nu împlinise doi ani, rămase fără tată, motiv pentru care a îndurat multe greutăţi până să ajungă mare.

În vremea aceea, Oltenia era condusă de Bani. Când Mihai ajunse la vârsta de 33 de ani, ajunse Ban al Olteniei. Era un bărbat frumos la înfăţişare şi foarte inimos. Purta barbă şi avea nişte ochi mari, cu o privire care te înfiora. Era însă bun la inimă şi vrednic. Pentru că era bun şi se îngrijea de locuitori cu o dragoste părintească, era iubit de toată lumea, încât i se dusese vestea în toată ţara. Auzind de iubirea de care se bucura Mihai în faţa poporului şi temându-se să nu-i ia domnia, Alexandru cel Rău, domnul Munteniei, a dat poruncă să fie adus la Bucureşti şi l-a osândit la moarte. Când călăul se apropie de Mihai şi voi să-i taie capul, s-a înspăimântat atât de rău de privirea acestuia, încât trânti satârul la pământ şi fugi prin mulţime, strigând că nu poate să ucidă un astfel de viteaz Boierii şi poporul socotiră această întâmplare ca pe un semn ceresc prin care Dumnezeu voieşte scăparea lui Mihai şi merseră la palat cu el şi cerură iertare lui Vodă. Vrând-nevrând, Alexandru cel Rău îi dărui viaţa. În anul 1593, Mihai a ajuns domn. La suirea lui pe tron a găsit ţara într-o stare vrednică de plâns. În toate părţile se aşezaseră turcii. Ei împrumutaseră cu bani pe domnii şi boierii ţării şi acum stăteau la noi ca să-şi scoată aceşti bani cu prisosinţă. Biruri grele apăsau pe bieţii români, fiindcă turcii, oameni lacomi, cereau mereu tribut tot mai mare şi daruri tot mai multe. Văzând aceste fărădelegi, Mihai s-a hotărât să ridice sabia împotriva turcilor. Mai întâi s-a înţeles cu împăratul Austriei, cu

Mihai s-a hotărât să ridice sabia împotriva turcilor. Mai întâi s-a înţeles cu împăratul Austriei, cu

principele Transilvaniei şi cu domnul Moldovei, ca împreună să lupte împotriva păgânilor. Mihai a început lupta cel dintâi, adunând într-o casă pe toţi turcii din Bucureşti şi dându-le foc, nelăsând pe nici unul să scape cu viaţă. A trecut apoi Dunărea, a bătut pe turci şi le-a ocupat toate cetăţile. După ce a scăpat ţara de turci, a început să se pregătească de război, ştiind că nu va fi lăsat în pace. Sultanul turcilor, auzind de îndrăzneţele fapte ale lui Mihai, s-a supărat cumplit şi s-a hotărât să-l piardă şi să-i robească ţara. El l-a chemat la dânsul pe cel mai vrednic general, pe cruntul şi nemilosul Sinan Paşa şi i-a dat poruncă să plece împotriva domnitorului român. Sinan Paşa a venit în Ţara Românească cu cea mai mare armată de pe acea vreme. Turcii erau ca frunza şi ca iarba. Faţă de această armată, Mihai se găsea la mare strâmtoare, căci avea ostaşi puţini. Locul unde s-a dat lupta cea mare, se numeşte Vadul Călugărenilor. Acesta este o vale foarte strâmtă, prin care trece râul Neajlovului. Mihai a ales într-adins această vale strâmtă pentru că Sinan nu-şi putea folosi întreaga oştire. Când oştile se aflau faţă în faţă, turcii se mirau de îndrăzneala românilor şi credeau că au să-i strivească sub copitele cailor. Ca să-i însufleţească pe ai săi şi să-i înspăimânte pe turci, Mihai smulse o secure din mâna unui ostaş şi căzu ca un trăsnet în mijlocul duşmanilor, lovind în dreapta şi-n stânga. Românii se repeziră asupra potopului de păgâni trântind, tăind şi omorând, unii cu săgeata, alţii cu sabia; unii cu coasa şi alţii cu barda cu două tăişuri. Atât de tare au fost loviţi turcii de români, că fugeau înspăimântaţi în toate părţile, doborându-se unii pe alţii. Oastea sultanului s-a cutremurat de groază şi a început să dea înapoi. Mulţimea se înghesuia pe pod. Unii dintre ei se rostogoleau în râu, iar alţii rămăseseră agăţaţi de pod. Însuşi Sinan Paşa a fost trântit de pe podul Neajlovului cu cal cu tot şi abia a reuşit să scape cu viaţă. După această biruinţă, oştirea lui Mihai, fiind foarte obosită, se retrase spre Târgovişte. Turcii, luându-se după dânsul, au intrat în Bucureşti şi în Târgovişte, unde au pângărit bisericile.

Mihai ajunse până prin părţile Argeşului, unde primi ajutorul lui Sigismund, cu care se aruncă din nou asupra turcilor, pe care-i izgoni din Bucureşti şi Târgovişte, şi-l ajunse pe Sinan la Giurgiu. Când podul de peste Dunăre era înţesat de turci, Mihai începu să-l bombardeze de pe mal. Deodată podul se rupse de pe la mijloc şi valurile înghiţiră într-o clipă gloatele turceşti. Cu acest prilej, el puse mâna pe cetatea de la Giurgiu, care era cheia de apărare a Ţării Româneşti, asigurându-şi acum apărarea împotriva atacurilor turcilor. Sigismund, domnul Transilvaniei, fiind un om schimbător, se lăsă de domnie şi dădu Transilvania mai întâi împăratului Rudolf al Germaniei, iar mai pe urmă, unui văr de-al său, Andrei Batory, care trăia ca episcop în Polonia. Mihai, ca de altfel şi împăratul, se supără grozav de această faptă, ştiind că Andrei este prieten cu turcii şi este duşman al său. De aceea, el trecu repede munţii şi în apropierea satului Şelimbăr de lângă Sibiu îl birui pe Andrei Batory, şi intră după aceasta în Alba Iulia, unde se proclamă domn al Transilvaniei Aflând că Ieremia Movilă, noul domn al Moldovei, făcea planuri cu Sigismund Batory şi cu un general polon, ca să-l gonească nu numai din Ardeal, dar chiar şi din Ţara Românească şi să pună în locul lui pe Simion Movilă, Mihai trecu pe neaşteptate în Moldova şi zdrobi lângă Suceava oastea polonă care-l însoţea pe Ieremia, căci ostaşii moldoveni trecură de partea lui Mihai. Ieremia fugi în Polonia, iar Mihai intră în Iaşi şi se proclamă domn al Moldovei. Mihai Viteazul s-a întors în Transilvania şi s-a încoronat în Alba Iulia ca Domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al Moldovei. Visul de unire al românilor într-o singură ţară se împlinise. Dar aceasta nu era pe placul ungurilor, care nu puteau accepta un domn român în Transilvania. Ei au pus la cale o răscoală în care au fost ajutaţi de un general al împăratului din Viena, pe nume Basta. În lupta care s-a dat, Mihai a fost înfrânt de unguri şi de generalul Basta, fiind nevoit să se retragă în Ţara Românească.

După aceasta, ungurii l-au izgonit pe general şi oastea lui din Transilvania. Înţelegând adevăratul gând al ungurilor, împăratul l-a rugat pe Mihai ca, împreună cu Basta, să ia din nou Transilvania. Ungurii au fost înfrânţi la Gorăslău. Mihai înţelegea să rămână pe mai departe domn, pe când

generalul Basta dorea să fie el guvernator al Transilvaniei. Pentru a soluţiona disputa în favoarea lui, în dimineaţa zilei de 8 august 1601, Basta a trimis o ceată de ostaşi de-ai săi, care l-au omorât mişeleşte pe Mihai Viteazul în cortul său. Capul lui Mihai a fost luat de un boier care l-a dus la mănăstirea Dealu, iar trupul i-a fost înmormântat în câmpia Turzii. Într-o domnie de 8 ani, Mihai Viteazul a săvârşit mari fapte, care au uimit lumea de atunci. El a făcut pentru întâia dată unirea tuturor românilor, care, din nefericire, n-a ţinut mult. Ea s-a înfăptuit pe deplin în anul

1918.

Păstrând tradiţia domnitorilor români de ziditori de locaşuri sfinte, a ctitorit în Alba Iulia în 1597, o nouă catedrală mitropolitană şi o reşedinţă pentru mitropolitul Ioan, precum şi alte multe biserici la Făgăraş şi Lujerdiu, în Bucureşti a ridicat biserica Mihai Vodă, etc. A impus nobililor transilvăneni să-i scutească pe preoţii ortodocşi români de sarcinile iobăgeşti, dar a fost împiedicat de moartea sa prematură să întărească Biserica Ortodoxă Română din Transilvania În acelaşi oraş, Alba Iulia, unde s-a încoronat Mihai Viteazul ca Domn al tuturor românilor, avea să se încoroneze mai târziu şi Ferdinand I ca rege al României Mari.

Matei Basarab şi Vasile Lupu

După moartea lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazul, ţările române Muntenia şi Moldova au avut de îndurat multe şi mari suferinţe. Turcii şi tătarii năvăleau mereu, jefuiau şi luau locuitori în robie. Domnitorii nu se mai puteau alege decât cu învoirea sultanului. Cei mai mulţi dintre aceştia dădeau bani turcilor ca să fie îngăduiţi în domnie, iar pentru a scoate acei bani,

puneau biruri grele poporului. Pe boieri îi ucideau de teamă să nu se răscoale şi să-i gonească din ţară. Mănăstirile se ruinaseră cu totul, pentru că fiind administrate de călugării greci veniţi în ţară cu domnii cei răi, erau văduvite de veniturile lor de acei călugări care le lăsau în părăsire. Astfel poporul român din amândouă ţările sărăcise atât de tare, încât nu mai avea din ce trăi şi se împuţinase de tot din cauza robiei şi a pribegirii. În timpul acestor frământări, fură aleşi ca domni: în Muntenia, Matei Basarab – în anul 1633, iar în Moldova, Vasile Lupu – în anul 1634. Amândoi au fost ca nişte adevăraţi părinţi pentru ţările române. Prima lor grijă a fost de a ridica ţările din starea de plâns în care se găseau. Ei le curăţiră de greci, chemară înapoi pe locuitorii pribegiţi şi uşurară birurile. Locuitorii, ocupându-se acum în linişte cu agricultura şi creşterea vitelor, se îmbogăţiră repede.

Astfel, în scurtă vreme, domnii putură plăti datoriile ţărilor către turcii şi grecii creditori şi umplură şi visteriile cu bani. Pentru că în acel timp în scaunul mitropolitan al Kievului păstorea Petru Movilă, fiul fostului domn Simion Movilă, Matei Basarab s-a adresat acestuia, cerându-i o tipografie, pe care a aşezat-o în mănăstirea de la Câmpulung, unde s-au tipărit trei cărţi bisericeşti în slavonă. În 1637 funcţiona o nouă tipografie, la mănăstirea Govora, în Oltenia. Aici au apărut: Pravila de la Govora – prima carte tipărită în româneşte în Muntenia, Ceaslov românesc, Evanghelia învăţătoare sau Cazania, etc. În 1640, Vasile Lupu, la îndemnul mitropolitului Varlaam, a pus bazele unui Colegiu la Iaşi. Şi el s-a adresat mitropolitului Petru Movilă al Kievului, cerându-i să trimită dascăli învăţaţi,

la Iaşi. Şi el s-a adresat mitropolitului Petru Movilă al Kievului, cerându-i să trimită dascăli învăţaţi,

ceea ce a şi făcut. Se predau limbile greacă, slavonă, latină,

teologia, filosofia, retorica, poetica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, gramatica şi muzica. Vasile Lupu a ridicat la Iaşi mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi,

o bijuterie arhitectonică.

Sultanul Murad al IV-lea i-a dat

voie să mute moaştele Sfintei

Paraschiva din biserica patriarhală a Constantinopolu- lui. Le-a câştigat acestea pentru

multele binefaceri făcute acestei biserici, plătind datoriile pe care le avea şi care se ridicau la

plătind datoriile pe care le avea şi care se ridicau la peste 260 de pungi de

peste

260 de pungi de aur. Însă,

fiind

interzis la turci a strămuta

un mort pe o distanţă mai mare de trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană ca să primească voie să strămute sfintele moaşte, pe care le-a pus în biserica Sfinţilor Trei Ierarhi. În anul 1642, la Iaşi s-a întrunit un sinod ortodox în care să se dezbată Mărturisirea ortodoxă scrisă de mitropolitul Petru Movilă. După îndreptarea şi traducerea ei în greacă a fost trimisă sinodului de la Constantinopol, unde a fost aprobată, fiind semnată şi de patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Astfel, lucrarea mitropolitului primea aprobarea întregii ortodoxii, devenind, după Simbolul Credinţei (Crezul) şi Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul, a treia Mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe. În tipografia primită de la mitropolitul Petru Movilă, Vasile Lupu a pus să se tipărească numai cărţi româneşti: o pravilă pentru moldoveni (tradusă din greceşte), cărţi bisericeşti, Cazaniile, care cuprind învăţături morale în legătură cu Evanghelia, într-o admirabilă limbă română populară. A scris şi Răspunsurile la catehismul calvinesc. Calvinii din Ardeal tipăriseră un catehism în limba română cu scopul de a-i atrage pe românii de acolo la credinţa lor, iar mitropolitul Varlaam a scris

acest răspuns, în care combătea părerile lor asupra religiei şi l-a răspândit în Ardeal pentru a îndemna pe români să rămână statornici în legea lor. Ambilor domnitori li se datorează introducerea limbii române în slujbele bisericeşti, slujbe care până atunci se ţineau în greceşte sau în slavoneşte. În ciuda activităţii lor culturale şi administrative puse în slujba poporului, între Vasile Lupu şi Matei Basarab au fost certuri. Vasile voia să cucerească Muntenia pentru sine, iar în Moldova să pună domn pe un fiu al său. El porni în câteva rânduri cu oaste împotriva lui Matei, dar acesta îl birui întotdeauna, mai ales la Nenişori şi la Finta în judeţul Dâmboviţa. De războaiele acestea dintre fraţi se foloseau numai duşmanii neamului nostru, în special turcii. În semn de împăcare, Matei Basarab a ridicat în Moldova mănăstirea Soveja sau Dobromirna (jud. Vrancea)în 1644-1645, iar Vasile Lupu a rezidit biserica Stelea din Târgovişte (ctitoria lui Stelea spătarul, din 1582). În cele din urmă, Vasile Lupu, pricinuitorul acestor războaie fratricide fu răsturnat de la domnie în 1653 de către un boier, apoi tătarii năvăliră în ţară, îl prinseră şi-l trimiseră la Constantinopol, unde muri în închisoare. Rămăşiţele lui fură aduse în ţară şi înmormântate în mănăstirea Sf. Trei Ierarhi. Matei Basarab, slăbit de bătrâneţe şi de boala pricinuită de

o rană căpătată în lupta de la Finta, muri în anul1654 şi fu înmormântat la mănăstirea Arnota (judeţul Vâlcea).

Constantin Brâncoveanu

Duşmănia care se născu între familiile domnitoare după moartea lui Matei Basarab şi războaiele necurmate dintre turci cu polonii şi cu nemţii, tulburară din nou ţara. Domnii se schimbau des şi nici unul n-a fost destoinic la domnie, cu excepţia lui

Şerban Cantacuzino, care a încercat să îndrepte neregulile din ţară

şi s-o scoată de sub stăpânirea turcească cu ajutorul nemţilor.

Tributul care se plătea turcilor ajunsese la o sumă care depăşea

puterile ţării, iar birurile nu mai aveau sfârşit. Din cauza atâtor suferinţe, satele au început să fie abandonate şi locuitorii să se împuţineze. Şerban Cantacuzino fu mai bun ca cei de mai înaintea lui.

A acordat o deosebită grijă tiparului, suportând cheltuielile, iar

mitropolitul supraveghind activitatea editorială. Traducerea cărţilor Sf. Scripturi în limba română a culminat cu tipărirea Bibliei de la Bucureşti din 1688, numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, lucrare ce încununa activitatea tipografică de până atunci, începută de ieromonahul Macarie în Ţara Românească în 1508, continuată de Dimitrie Liubavici, Filip Moldoveanul, diaconul Coresi, şi mulţi alţii. Era prima tipărire integrală a Sf. Scripturi în româneşte. După o domnie de 9 ani, domnitorul fu otrăvit de nişte boieri. După el se urcă pe tron un nepot al său, Constantin Brâncoveanu. Acesta domni aproape 26 de ani, de la 1688 şi până la 1714, timp în care făcu multe îmbunătăţiri în ţară. Domnia lui Brâncoveanu a fost tulburată de multe întâmplări. Astfel, turcii, fiind în război cu austriecii, porunciră domnului român să

meargă împreună cu oastea turcească în Ardeal, unde intraseră austriecii. Constantin îi birui

pe aceştia în apropiere de satul Zărneşti, fără însă ca prin gestul

său să-şi fi putut atrage dragostea lacomilor turci. Altădată, turcii fiind în război cu ruşii, Petru cel Mare, împăratul ruşilor, i-a propus lui Brâncoveanu să se unească cu dânsul, dar Brâncoveanu nu voi, tot ca să rămână credincios turcilor. Cu toate acestea, pentru că un cumnat de-al său, Toma Cantacuzino, fugise la ruşi

cu un corp de călăreţi români, el fu bănuit că este înţeles pe ascuns

cu Petru cel Mare. În anul 1690, evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească pe învăţatul călugăr Antim Ivireanul pe

evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească pe învăţatul călugăr Antim Ivireanul pe 4

care l-a sprijinit în întreaga lui activitate. Acesta a înfiinţat noi tipografii (la mănăstirea Snagov, Târgovişte), în care a scos de sub tipar numeroase cărţi în româneşte şi nu numai, pentru trebuinţele clerului şi credincioşilor ortodocşi. În anul 1708 a fost înscăunat ca mitropolit al Ţării Româneşti. Lui îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba română în slujba bisericească şi a contribuit la făurirea unei limbi liturgice româneşti, care este folosită şi astăzi. A fost un înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti. S-a îngrijit îndeaproape şi de românii ortodocşi din Transilvania, trimiţând la tipografia de la Alba Iulia un ucenic de- al său, care a tipărit acolo două cărţi pentru folosul sufletesc al credincioşilor transilvăneni. El şi-a continuat aproape nestânjenit activitatea până la moartea lui Constantin Brâncoveanu (1714) şi apoi sub urmaşul său, Ştefan Cantacuzino (1716). Neîncrederea sultanului ajunse la culme, când unii dintre boieri începură a-l pârî că a strâns averi mari şi că s-a unit în ascuns cu ruşii împotriva turcilor. Sultanul, nerăbdător să pună mâna mai curând pe avuţiile lui Brâncoveanu, trimise un slujbaş turc, ca să-l ridice cu toată familia şi să-l aducă la Constantinopol. După ce l-a ţinut închis un timp în care a fost chinuit pentru a spune toate ascunzişurile averilor lui, sultanul l-a scos afară şi i-a propus ca, în schimbul trecerii la credinţa musulmană, să-i dăruiască viaţa. Pentru că domnitorul nu a acceptat târgul, i- au fost decapitaţi cei patru copii sub ochii lui, căzând în cele din urmă şi capul său sub securea călăului. Corpul lui a fost adus pe ascuns la Bucureşti şi îngropat la biserica Sf. Gheorghe Nou sub o lespede, care rămase fără de inscripţie de frica turcilor, numai o candelă care atârna deasupra mormântului poartă în litere minuscule însemnarea că acolo şi-a găsit odihna bogatul şi nenorocitul domn.

Dimitrie Cantemir

În Moldova, ca şi în Muntenia, urmară o mulţime de domni, care de care mai răi şi mai lacomi. Cu excepţia unuia

singur, Constatin Cantemir, care se purtă mai omeneşte, toţi ceilalţi au domnit puţin şi s-au purtat ca nişte tirani. La acestea se mai adăugară şi mai mulţi ani de foamete şi de ciumă. Astfel Moldova, în timp de aproape 50 de ani, pierdu cea mai mare parte din locuitorii săi. În sfârşit, în anul 1710, tronul Moldovei fu ocupat de Dimitrie Cantemir, fiul cel mai mic al lui Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir, deşi a domnit mai puţin de un an, este însemnat pentru istoria ţării noastre din două motive: întâi, pentru că a fost un om foarte învăţat şi al doilea, pentru că a încheiat un tratat cu Petru cel Mare, închinând Moldova ruşilor. Dimitrie Cantemir a fost crescut la curtea sultanului (ca garanţie depusă de tatăl său că nu se va ridica împotriva turcilor), unde, fiind ager la minte, învăţă multă carte de la cei mai vestiţi dascăli greci. El cunoştea 12 limbi şi a scris mult despre istoria Moldovei şi a Turciei, scrieri care sunt şi până astăzi de mare preţ. Deşi a fost pus domn de turci, atunci când a izbucnit războiul dintre aceştia şi ruşi, el trecu de partea celor din urmă, încheind un tratat cu Petru cel Mare, prin care îi închina ţara şi-şi asigura ocrotirea sa şi a familiei sale dacă turcii ar fi ieşit învingători. Războiul începu în anul 1711. Turcii intrară cu oaste mare şi întâlniră oastea rusească la Stănileşti, lângă râul Prut. După o bătălie înverşunată, oastea rusească unită cu cea moldovenească fură învinse, ba încă erau să fie prinşi chiar Petru cel Mare şi Cantemir, dacă împărăteasa lui Petru nu ar fi cumpărat cu sume mari pe vizir şi pe alţi dregători turci, ca să încheie pace. Dimitrie Cantemir trecu atunci cu toată familia sa şi cu o mulţime de boieri în Rusia, unde trăi în mare cinste până în anul 1723, când muri,

cu toată familia sa şi cu o mulţime de boieri în Rusia, unde trăi în mare

trupul său fiind adus în Moldova, a fost înmormântat în biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi.

Românii din Transilvania după moartea lui Mihai Viteazul

Moartea lui Mihai Viteazul a fost o grea lovitură pentru românii din Transilvania. Ajungând din nou sub stăpânirea ungurilor, ei au avut de îndurat multe nelegiuiri şi suferinţe. Nemaiavând voievozi din neamul nostru, românii din aceste locuri şi-au îndreptat privirile către preoţii şi mitropoliţii lor, de care au început să asculte ca de nişte adevăraţi conducători. Mitropoliţii şi preoţii au ajuns astfel apărători ai întregului neam românesc din Transilvania. Prin înţelepciunea şi bărbăţia lor, aceste feţe bisericeşti au ştiut să apere credinţa şi limba română, întărind şi luminând sufletul poporului. Cei mai importanţi mitropoliţi, după moartea lui Mihai Viteazul, au fost Simion Ştefan şi Sava Brancovici. Simion Ştefan a fost hirotonit în Ţara Românească. Principele Gheorghe Rakoczy I, care era de credinţă calvină, şi sfetnicii lui au încercat acum, din nou, să-şi exercite influenţa asupra Bisericii Ortodoxe româneşti din Transilvania (asupra poporului român de aici, pentru că Biserica este alcătuită din cler şi popor, unii neputând exista ca Biserică fără ceilalţi), impunând noului mitropolit 15 condiţii, între care: să predice în româneşte, dar numai după Sf. Scriptură, înlăturând deci Sf. Tradiţie, să se catehizeze tineretul după Catehismul calvinesc, să fie împărtăşiţi numai cei vârstnici, să se desfiinţeze obiceiurile de la botez, cununii şi înmormântări, să se înlăture cinstirea icoanelor şi a crucii, să nu se pună piedici celor ce doreau să treacă la calvinism. Aceste condiţii nu au fost respectate. Numele mitropolitului Simion Ştefan a rămas definitiv înscris în istoria culturii româneşti prin faptul că a tipărit Noul

Testament de la Alba Iulia (Bălgrad) în 1648. În anul 1651 tipăreşte tot la Alba Iulia o Psaltire în româneşte. Mitropolitul Sava Brancovici a fost hirotonit tot în Ţara Românească, în catedrala din Târgovişte, în anul 1656. Păstorirea sa a fost tulburată de numeroasele războaie şi schimbări de principi petrecute atunci, precum şi de încercările acestora de a-i atrage pe românii ortodocşi la calvinism. În anul 1668 pleacă în Rusia ca să strângă ajutoare şi este primit de ţar în două rânduri, de la care primeşte daruri în bani şi obiecte, precum şi un hrisov prin care i se permitea să meargă în Rusia după ajutoare din 7 în 7 ani. După întoarcerea lui, a început o perioadă de asupriri din partea principelui Mihail Apaffi şi a altor conducători calvini, care îi impun subordonarea faţă de un intendent calvin al Transilvaniei şi înfiinţarea tipografiilor în care se dorea tipărirea de cărţi calvinizante. Ca să împiedice acest lucru, a ţinut tiparniţa ascunsă ani de zile. În anul 1675, mitropolitul Sava Brancovici a convocat un sobor la Alba Iulia, luând o seamă de măsuri pentru înviorarea vieţii religioase-bisericeşti a clerului şi credincioşilor români din Transilvania. Dintre hotărârile luate în acest sobor menţionăm:

săvârşirea de slujbe în duminici şi sărbători, iar în timpul posturilor, zilnic, înlăturarea sărbătorilor „băbeşti” şi a unor superstiţii, credincioşii să se împărtăşească de patru ori pe an, să cinstească pe preoţi, să înveţe Tatăl nostru, Crezul şi cele 10 porunci; catehizarea copiilor să se facă în biserică; înlăturarea din preoţie a celor ce se fac nevrednici de această slujbă. În anul 1688, împăratul din Viena a ajuns stăpân al Transilvaniei. Fiind de religie catolic, şi voind să crească numărul catolicilor, care scăzuse mult sub principii calvini, a început să lucreze pentru atragerea românilor la „unirea” cu Biserica apuseană, promiţând îndepărtarea intendentului calvin, aceleaşi drepturi cu ale preoţilor catolici pentru preoţii ortodocşi care vor primi „unirea” şi odată cu ea, cele patru puncte din învăţătura Bisericii romano-catolice: 1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Sf. Împărtăşanie se face numai cu pâine nedospită

(azimă); 3. Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul (filioque); 4. În afară de rai şi iad, mai există un loc curăţitor numit purgatoriu. La 7 octombrie 1688, se propune spre semnare unui număr de 38 de protopopi un „act de unire” scris în româneşte şi în latineşte. Pe paginile scrise în latineşte ale actului (care în momentul semnării erau în alb şi au fost completate ulterior de principele Barany) era inclus şi faptul că românii ortodocşi acceptă cele patru puncte, aspect netradus în româneşte, ceea ce face ca respectivul act să fie un fals. După semnăturile celor 38 de protopopi, mitropolitul Atanasie scria: „Şi aşa ne unim aceşti ce-s scrişi mai sus, cum toată legea noastră, slujba besearicii, leturghia şi posturile şi cărindarul nostru să stea pre loc, iară de n-ar sta pre loc aceale, nici aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră”. Constatând că „unirea” nu înregistra nici un succes, mitropolitul a fost chemat la Viena, ca să se pronunţe deschis pentru unire, ori să fie înlăturat din scaun pe temeiul acuzaţiilor formulate împotriva lui de iezuiţi. Este constrâns să accepte unirea şi, la 24 martie 1701 este rehirotonit preot după ritul romano-catolic, iar a doua zi, episcop, ceea ce a atras caterisirea lui din partea patriarhilor Calinic al Constantinopolului , Dositei al Ierusalimului şi mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti (Ungrovlahia). Mitropolia ortodoxă independentă a Transilvaniei a fost desfiinţată, şi se crea în locul ei o Episcopie unită, dependentă de Arhiepiscopia romano-catolică de Esztergom. În ziua instalării lui ca episcop unit la Alba Iulia, reprezentanţii braşovenilor şi făgărăşenilor au protestat împotriva înscăunării unui episcop unit într-o biserică zidită de un voievod ortodox. A doua zi, au înaintat un memoriu scris împotriva „unirii”, urmat şi de alte proteste. Cei ce au protestat împotriva unirii au suferit persecuţii din partea autorităţilor imperiale. În ciuda acestor persecuţii, clerul şi credincioşii din Transilvania au început lupta pentru apărarea Ortodoxiei. În afară de călugării şi preoţii de mir, sau chiar simplii ţărani (Nicolae Oprea, Pr. Moise Măcinic, Pr. Ioan

din Galeş, etc.), care au suferit moarte de martir, amintim răscoala călugărului Sofronie de la Cioara din anii 1759 – 1760. Revendicările răsculaţilor erau: dreptul de a avea un episcop ortodox, înapoierea bisericilor şi a sesiilor parohiale răpite de preoţii uniţi, eliberarea celor închişi pentru credinţă, scutirea preoţilor ortodocşi de dări, şi altele. Răscoala s-a extins în toată Transilvania, până în Maramureş, zeci sau poate sute de sate părăsind uniaţia. Din acest motiv, împărăteasa Maria Tereza a trimis în Transilvania , în 1761, pe generalul Bukow cu o armată, având misiunea de a înăbuşi orice mişcare îndreptată împotriva uniaţiei. Acesta a trecut cu forţa zeci de sate ortodoxe la „unirea” cu Biserica Romei şi a dat uniţilor peste 500 de biserici ortodoxe, chiar şi în satele în care erau doar câteva familii unite şi a distrus cu tunurile sau prin foc zeci de mănăstiri ortodoxe, alungându-i pe călugări din ele. Unirea cu Biserica de la Roma şi trecerea sub conducerea Papei, n-a adus românilor ceea ce au aşteptat: drepturi şi libertăţi. Singura urmare bună a fost că mulţi tineri români uniţi au avut cale deschisă de a învăţa în străinătate, unde au intrat în contact cu cultura şi şcolile din apus. Prin cunoaşterea culturii clasice latine în şcolile din Roma, românii făcură legătura cu originile lor latine (origini de care cronicarii moldoveni pomeni- seră cu mult înainte, date fiind legăturile culturale, şi nu numai, ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti cu Constantinopolul). Astfel se născu în Ardeal Şcoala Ardeleană care a generat mândrie patriotică şi a provocat deşteptarea conştiinţei naţionale în această ţară română.

Fanarioţii

În vremea veche era în Constantinopol o suburbie numită Fanar. Aici locuiau nişte greci care erau slujbaşi mari ai turcilor şi care se numeau fanarioţi (locuitori ai Fanarului). Având trecere mare pe lângă sultan, şi fiind oamenii săi de încredere, fiind foarte iscusiţi la minte şi înşelători, ei ajunseră cu timpul să

fie numiţi domni în ţările noastre, fapt care era şi pe placul turcilor, care nu mai aveau încredere în domnitorii pământeni. Fanarioţii încep să domnească în Moldova din anul 1711, iar în Muntenia din 1716. Felul în care au cârmuit ţările noastre aceşti venetici este înspăimântător. Nu se gândeau decât cum să se îmbogăţească mai repede ei şi toate neamurile lor. De aceea, când unul venea în ţară ca domn, lua cu sine o droaie de greci calici, tirani şi hoţi pe care îi punea în slujbe, dându-le ţara pe mână ca s-o stoarcă după plac pentru ei şi pentru domn. Acei care nu-şi puteau plăti dările erau închişi şi pedepsiţi cu asprime. Mulţi dintre boierii pământeni se uniră la gând şi la fapte cu grecii, lepădând din casă limba şi obiceiurile româneşti şi îmbrăţişându-le pe cele greceşti. Ca să scape de o asemenea tiranie, locuitorii plecau în alte ţări, lăsând satele şi târgurile pustii, sau. fugeau în munţi şi prin codri, făcându-se haiduci, ucigând şi jefuind la rândul lor fără milă pe greci şi pe boierii greciţi.

Oaste românească nu mai era, de teamă să nu se ridice împotriva asupritorilor. Războaiele dintre turci şi ruşi, sau dintre turci şi austrieci se purtau pe pământurile noastre şi odată cu armatele străine veneau jafurile, bolile şi foametea.

Iată ce scria Ion Ghica despre o molimă cumplită care a fost în timpul domnitorului Caragea, numită şi Ciuma lui Caragea: „A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar nicăieri nu se pomeneşte de o boală mai năprasnică şi mai grozavă decât ciuma lui Caragea. Niciodată această boală n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor din toată ţara a fost mai mare de 90.000. Întinderea ei era aşa de primejdioasă, încât cea mai mică atingere cu o casă molipsită ducea la moartea întregii familii şi violenţa ei era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă, era un om mort.

Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să lipsească orice simţământ de iubire şi de supunere. Mama îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roş de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe tot ce găseau: luau bani,

argintării, ceasornice, scule, şaluri, etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup, auzind grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari asupra bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor. Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce ar fi făcut boala în două, trei zile!…”

Pe lângă toate acestea, Moldova a fost ciuntită de două dintre cele mai frumoase provincii, Bucovina şi Basarabia. În anul 1768 a început un mare război între ruşi şi turci. Turcii au fost învinşi şi siliţi să încheie pace. Austriecii se folosiră de prilej pentru a se înţelege cu ruşii să răpească de sub stăpânirea turcească, Bucovina, partea cea mai frumoasă din ţinutul Moldovei. Ei au trimis imediat armata şi au ocupat Bucovina. Ca să fie siguri de stăpânirea acesteia, s-au gândit că trebuie să se înţeleagă şi cu turcii. Pentru aceasta le-au trimis vorbă că Bucovina, care este o fâşie îngustă de pământ pustiu, au luat-o ca să poată merge la nevoie împotriva ruşilor. Turcii, necunoscând bine locurile de la noi, au aprobat trecerea Bucovinei la austrieci. În zadar s-au împotrivit cu străşnicie boierii ţării şi domnitorul de atunci, Grigore Ghica şi le-au arătat turcilor că Bucovina este cea mai frumoasă parte din Moldova. În zadar le- au spus că în ea sunt peste 300 de oraşe şi sate româneşti, şi că trupul lui Ştefan cel Mare se afla îngropat acolo. Toate strădaniile de a o păstra în Moldova se dovediră zadarnice. Austriecii l-au pârât turcilor pe domnitorul Grigore Ghica. Sultanul i-a crezut şi a trimis în ţară un paşă cu o ceată de turci, care prin vicleşug l-au omorât pe credinciosul voievod, şi astfel, Bucovina ne-a fost răpită, în anul1775. În anul 1806 începu un alt război între ruşi şi turci, care a ţinut timp de şase ani. În acest război, turcii au fost învinşi şi au cerut pace. Ruşii, au dorit în schimbul păcii ţările române, adică Moldova şi Muntenia.

Turcii, deşi învinşi, nu ar fi voit să cedeze aceste teritorii şi au trimis la Bucureşti pe dragomanul Dimitrie Moruzi să trateze cu ruşii. În acest timp, Napoleon I, împăratul francezilor, trimise o scrisoare sultanului în care îi spunea să nu încheie pacea, pentru că el va porni război împotriva ruşilor. Scrisoarea lui Napoleon a căzut în mâinile lui Panaiot, fratele lui Dimitrie Moruzi. Acesta, în loc să dea scrisoarea sultanului, o trimise fratelui său la Bucureşti. Dimitrie, fiind vândut ruşilor, arătă scrisoarea generalului rus, care văzând primejdia ce ameninţă Rusia, s-a grăbit să încheie pace cu turcii şi să ceară numai jumătate din Moldova, adică Basarabia. Turcii, neştiind împrejurările, au fost bucuroşi să încheie pacea prin care le-au cedat Basarabia ruşilor, în 1812. Cele două provincii au revenit la sânul Patriei în 1918, pentru ca în 1940 Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei să fie pierdute din nou, apoi recucerite şi iarăşi pierdute după al doilea Război mondial. Epoca fanariotă n-a fost, totuşi, o vreme de decădere în toate domeniile vieţii româneşti. Ea a însemnat şi unele progrese pe tărâm cultural. Către sfârşitul domniei greceşti, românii izbutiră să aibă chiar şcoli româneşti. Începutul s-a făcut în Moldova, unde mitropolitul Veniamin Costache a înfiinţat în anul 1804 un seminar românesc la mănăstirea Socola de lângă Iaşi.

El crescuse pe cheltuiala sa doi fii de preoţi şi-i trimise la învăţătură înaltă prin ţări străine, apoi le dădu slujbe mari şi cinstite în Moldova. Dar boierii cei mari se uitau urât la Veniamin, căci obiceiul,

pe atunci, era ca boierii singuri să aibă dreptul la învăţătură şi la slujbe. Supăraţi, se duseră într-o zi la mitropolit şi-l mustrară pentru că i-a ajutat pe cei doi fii de preoţi.

_ Apoi eu i-am ridicat? I-am luat eu proşti din sat, aşa cum i-

am găsit şi i-am trântit în slujbe mari, după obiceiul cum se ia un fiu de boier de ici şi se ridică tocmai acolo? Pe aceştia doi i-a ridicat învăţătura lor, mintea şi vrednicia lor.

_ E adevărat, dar ai făcut o nedreptate.

_ Cui? Ţării? Lui Dumnezeu? Ori vouă? Cine vă opreşte să nu

vă daţi şi voi fiii la învăţătură? _ Nu nouă, ci celorlalţi fii de preot. Că, de ce Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, ajutaţi numai pe unii? Decât să răzvrătiţi gândurile

tuturor preoţilor, mai bine să nu fi ajutat nici pe aceştia doi!

_ Aveţi dreptate, boieri, zise el cu glas încet şi gânditor. Iar

boierilor le râdea inima, că au biruit pe mitropolit şi i-au abătut gândul de a se gândi la mojici.

_ Da, zise Veniamin. Şi am să-mi îndrept greşeala făcută cu

cei doi fii de preot. Am să deschid un seminar pentru creşterea tuturor

fiilor de preot, ca să nu vă mai plângeţi că numai pe doi îi îndemn la carte.

Boierii rămaseră ca trăsniţi. Ce au ţintit ei cu vorba şi unde au ieşit lucrurile!

Acest mitropolit a muncit neobosit pentru luminarea şi ridicarea neamului românesc, implicându-se personal în promovarea celor săraci dar valoroşi. Un alt român care a luptat pentru întemeierea şcolilor noastre din Moldova a fost Gheorghe Asachi. Fiu de preot din judeţul Botoşani, a învăţat la înaltele şcoli din Viena şi din Roma, de unde s-a întors în ţară cu multă ştiinţă de carte şi cu

dorinţa de a o răspândi printre români. El a înfiinţat la Iaşi, în anul 1814, o şcoală de inginerie. În această şcoală, Asachi a predat multă vreme singur, căutând să trezească în tineri iubirea de ţară şi de neam. Mai târziu, el a ajuns conducătorul şcolilor din Moldova şi a stăruit să se facă un număr cât mai mare de şcoli.

A

scris poezii şi mai multe cărţi. A murit în vârstă de 83

de ani.

Muntenia, contemporan cu Asachi, lupta de asemenea

pentru înfiinţarea şcolilor româneşti, Gheorghe Lazăr. S-a născut în Transilvania, într-un sat de pe Olt, nu departe de Sibiu. Părinţii lui au fost săteni săraci. El era un şcolar harnic şi de aceea un boier bogat l-a luat şi l-a ţinut prin şcoli pe cheltuiala sa. Gheorghe Lazăr ajunse un om învăţat şi fu numit profesor la Sibiu. Fiindcă ungurii îi îngreunau existenţa, el trecu munţii şi veni la Bucureşti. Prin mari stăruinţe, Lazăr izbuti să-i facă pe boieri să înfiinţeze în anul 1816 o şcoală românească în Bucureşti, în curtea bisericii Sf. Sava. În această şcoală, el îi înflăcără prin lecţii frumoase pe tinerii români şi-i îndemnă să-şi iubească limba şi neamul.

În

Grecilor nu le plăcea o asemenea şcoală şi, după cinci ani

o închiseră. Amărât şi descurajat, Lazăr se îmbolnăvi greu şi

plecă în satul său din Ardeal, unde muri în vârstă de 44 de ani. Şcoala de la Sf. Sava a fost deschisă mai apoi de Ioan Eliade Rădulescu, care fusese cel mai de frunte elev al lui Lazăr.

Veniamin Costache şi Gheorghe Asachi, în Moldova, Gheorghe Lazăr şi Eliade Rădulescu, în Muntenia, au luptat pentru deşteptarea poporului românesc prin şcoală şi prin scrieri.

Horia, Cloşca şi Crişan

Împăratul Iosif II, care urmă după Maria Tereza era un om animat de idei liberale, şi înţelegea că menirea unui suveran este să facă reforme pentru binele poporului peste care domneşte

şi nu să tragă foloase personale de pe urma stăpânirii. În anul 1783 el vizitează Ardealul şi se interesează de

situaţia românilor. Această situaţie dă naştere unei agitaţii în rândul ţăranilor ardeleni, care se gândesc să ceară dreptate de la împărat faţă de asuprirea nobililor. Au trimis la Viena pe un ţăran isteţ din ţinutul Moţilor, din satul Albac, poreclit Horia, pentru că ştia să doinească frumos din fluier. S-a înfăţişat Horia la împărat şi i-a spus pe scurt durerea:

românii erau socotiţi buni numai de sapă şi de ciobănie; peste toate pământurile lor puseseră stăpânire căpeteniile de oşti şi boierii unguri; românii plăteau bir, munceau pământul, erau duşi

la războaie şi totuşi ei erau socotiţi străini în ţara lor. Împăratul

l-a ascultat, a făgăduit dreptate, dar dreptatea n-a venit pentru că ungurii s-au dus la împărat şi i-au schimbat hotărârea. Atunci s-au hotărât românii să-şi facă singuri dreptate. La cuvântul lui Horia, s-au sculat moţii, jurând pe Sf. Cruce să lupte până ce vor câştiga dreptatea. Acestea se întâmplau în anul 1784. Alţi doi ţărani s-au aşezat în fruntea răsculaţilor alături de Horia: Ion Cloşca şi Gheorghe Crişan. Românii răsculaţi au dat foc palatelor boierilor unguri, iar pe cei pe care-i prindeau, îi omorau fără cruţare.

Cu strigăte de groază, unii unguri au putut scăpa cu fuga şi s-au adunat în cetăţi, strângând oaste împotriva românilor. Valul mişcării lui Horia creştea în vremea asta şi ungurii nu-l puteau opri. Ei erau puţini în ţară, ca străini ce se aflau, iar românii erau mulţi cât copacii codrilor. Horia, Cloşca şi Crişan îşi urmau drumul dreptăţii lor, aşteptând milă de la Dumnezeu şi orânduire nouă de la împărat. Dar împăratul trecuse de partea ungurilor şi a trimis oştile împotriva răsculaţilor. Înţelegând că de la împărăţie nu mai pot avea nădejde, au zis că nu se supun, până ce nu se va face dreptate în ţara lor. Moţii au început să slăbească tăria luptei: era grea

Moţii au început să slăbească tăria luptei: era grea vremea de iarnă. Unele cete s-au împrăştiat.
Moţii au început să slăbească tăria luptei: era grea vremea de iarnă. Unele cete s-au împrăştiat.
Moţii au început să slăbească tăria luptei: era grea vremea de iarnă. Unele cete s-au împrăştiat.

vremea de iarnă. Unele cete s-au împrăştiat. N-aveau nici arme. Horia se ascunse într-o pădure, aşteptând aici venirea primăverii, ca să înceapă iarăşi revolta. Ungurii puseseră pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Din nenorocire, nişte tovarăşi de-ai săi îl dădură pe mâna ungurilor ca să obţină recompensa. Peste puţin timp fu prins şi Cloşca, şi amândoi fură aruncaţi în închisoarea de la Alba Iulia. Cam la o lună fu găsit şi Crişan, rătăcind prin munţi, îmbrăcat în haine de cerşetor, cu Crucea în mână, chemându-i pe români la luptă, ca să scape de robie.

Horia şi Cloşca au fost condamnaţi să li se frângă oasele corpului cu roata. Peste 600 de ţărani români au fost aduşi să vadă înfiorătoarea lor moarte.

După ce s-a citit condamnarea la moarte, semnată chiar de mâna împăratului, călăul l-a luat pe Cloşca, l-a întins pe roată şi l-a frânt. Horia sta neclintit, cu ochii îndreptaţi spre cer, apoi strigă: „Fraţilor, eu mor pentru dreptatea noastră şi pentru naţia română!” Apoi fu întins şi el pe roată şi zdrobit. Crişan apucase să- şi ridice viaţa singur în închisoare, spânzurându-se. Trupurile lor au fost apoi tăiate în bucăţi şi duse prin satele unde se răsculaseră românii, ca să-i înspăimânte. După răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, stăpânirea, speriată de o asemenea răzmeriţă, s-a purtat mult mai bine cu românii decât înainte, căci împăratul a dat românilor mai multe drepturi: a desfiinţat iobăgia, adică i-a lăsat pe români să se strămute unde doresc, să se căsătorească fără învoirea boierului, să înveţe carte şi meşteşug. Moartea celor trei eroi ai naţiei nu fusese în zadar.

Tudor Vladimirescu

Desele războaie dintre ruşi şi turci, care se făceau mai mult în ţările române, precum şi jaful la care se dedau domnii fanarioţi spre a se îmbogăţi, sleiră toate puterile poporului. În aceste împrejurări se arătă peste Olt, în anul 1821, Tudor Vladimirescu, care ridică poporul împotriva stăpânirii greceşti. El era din satul Vladimir, judeţul Gorj. Slujise în armata rusească şi, în războiul cu turcii dintre anii 1806 – 1812, se deosebise prin multă vitejie şi pricepere în ale războiului. Pentru aceasta, împăratul Rusiei îi dădu rang de ofiţer şi decoraţie. După ce veni în ţară, Tudor fu numit vătaf de plai, sau administrator comunal. De la venirea lui în ţară şi până în 1821, el strânse necontenit şi pe ascuns arme de tot felul în casa sa cu scopul ca la timpul potrivit să răscoale ţara împotriva grecilor. Timpul aşteptat sosi în chiar acel an, căci grecii din toate părţile

se răsculaseră şi ei împotriva turcilor ca să scoată ţara de sub jugul lor. În Rusia trăia atunci Alexandru Ipsilante, fiul unui domn fanariot, Constantin Ipsilante. Alexandru adună mai multe cete de greci de prin Rusia, apoi trecu în Moldova ca să adune şi de aici.

Mişcarea aceasta a grecilor se numi Eterie, iar grecii răsculaţi se numeau eterişti, adică luptători pentru lege. Cetele de luptători ale lui Ipsilante (alcătuite din adunătură de greci, ţigani, sârbi) se dedară la tot felul de rele. Ei cutreierau satele şi- i jefuiau pe locuitori mai rău decât turcii. Din Moldova, Alexandru trecu în Muntenia, unde cetele sale făcură aceleaşi rele.

În acest timp, Tudor strânse şi el cete mari de voinici, numiţi panduri şi trimise totodată veste în ţară ca să se scoale tot poporul spre a-i goni pe grecii jefuitori. El îi îndemnă apoi pe boierii de baştină ca să se unească cu dânsul şi să ceară de la Poarta otomană următoarele: încetarea domniei fanarioţilor, scutirea de dăjdii pe trei ani şi înfiinţarea unei oştiri naţionale. Tudor scrise apoi sultanului că el nu s-a ridicat împotriva turcilor, ci a grecilor, pe care îi socoteşte, ca şi turcii, drept duşmani ai ţării. Sultanul nu-l crezu pe Tudor şi trimise oaste în ţară. Înainte ca Poarta să ia această măsură, Tudor porni spre Bucureşti şi, ajungând aici, fu primit de mitropolit şi de boierii ţării ca domnitor. El îşi aşeză tabăra la mănăstirea Cotroceni, în marginea oraşului, la Colentina. Ipsilante trimise vorbă lui Tudor ca să se unească cu dânsul împotriva turcilor, dar acesta îi răspunse că el nu s-a sculat împotriva turcilor, ci a grecilor, care au sărăcit ţara.

turcilor, dar acesta îi răspunse că el nu s-a sculat împotriva turcilor, ci a grecilor, care

Ipsilante, plin de mânie, îşi puse în gând să-l piardă pe Tudor cu orice preţ. Când turcii intrară în ţară, Tudor se retrase cu pandurii săi la Goleşti, pentru a putea observa de la distanţă reacţia lor, iar Ipsilante se retrase şi el spre Târgovişte. Acum găsi el prilejul să se răzbune pe Tudor. Trimise deci o ceată de arnăuţi spre tabăra acestuia şi, cu ajutorul a doi căpitani bulgari din oastea lui, izbuti prin viclenie să-l scoată pe Tudor din tabără şi să-l facă să se îndepărteze pentru a vorbi cu trimişii lui Ipsilante. Arnăuţii, ascunşi în apropiere, se repeziră atunci asupra lui, îl prinseră şi-l duseră lui Ipsilante. Acesta îl ţinu câteva zile apoi, într-o noapte îl scoase şi-l ucise mişeleşte; iar trupul i-l aruncă într-un puţ părăsit. Omorârea lui Tudor a dovedit turcilor că românii nu se ridicaseră împotriva lor, ci a grecilor. Sultanul i-a gonit pe greci din ţara noastră şi a adus pe tronul ţărilor române iarăşi domni pământeni.

Grigore Ghica şi Ioan Sturza. Ocupaţia rusească. Regulamentele Organice

Grigore Ghica, în Muntenia şi Ioan Sturza, în Moldova încep să domnească în anul 1822. Ei găsiră ţările sărăcite de greci şi de turci şi pe cei mai mulţi locuitori fugiţi prin munţi şi prin codri. O mulţime de foşti eterişti (zavergii) mai rămăseseră în ţară şi tâlhăreau în ziua mare. Cea dintâi grijă a acestor domnitori a fost să stârpească tâlhăritul şi să adune poporul cel fugit. Ei înfiinţară şcolile româneşti, le desfiinţară pe cele greceşti şi făcură regulă ca slujbele să se dea celor care au învăţat carte, iar nu ca până acum numai boierilor şi celor care dădeau bani. Cu venirea acestor domnitori, ţara începu să înflorească în toate. După şase ani însă, se iscă un război mare între ruşi şi turci, şi ruşii ne ocupară ţara ca de obicei. Ioan Sturza fu arestat şi trimis în Rusia, iar Grigore Ghica, prinzând de veste, fugi în Transilvania.

Cu venirea ruşilor în ţară, sosiră şi nevoi grele pe capul neamului nostru. Ruşii luau tot ce găseau în casa omului, iar bieţii locuitori fugeau din sate şi nu se mai ocupau de agricultură. De aceea veni o foamete cumplită şi după ea, ciuma şi holera. Turcii fură biruiţi şi de astă dată şi siliţi să primească condiţiile ruşilor. Pacea se încheie în oraşul Adrianopol, în anul 1829. Acolo se hotărî ca ţările române să rămână ocupate de ruşi, până ce turcii le vor achita despăgubirea de război, care se ridica la suma de 10 milioane de lei. Abia după 5 ani, turcii putură să plătească suma cerută. Împăratul Rusiei puse pe Generalul Kiselef, să cârmuiască ţările române, în timpul cât ele vor fi ţinute ca zălog de ruşi. Kiselef întocmi cu ajutorul boierilor noştri nişte legi, numite Regulamente Organice, după care fură conduşi românii. În Regulamentele Organice se aflau multe măsuri bune prin care s-au putut îndrepta multe lucruri rele din ţară. Astfel se rânduiră medici prin judeţe, care să îngrijească de sănătatea locuitorilor; se înfiinţă corpul dorobanţilor, care să ţină ordinea în sate şi în oraşe; se întocmiră judecătorii rurale, formate din preot şi din trei juraţi, care să judece micile neînţelegeri dintre ţărani; se înfiinţară coşare de rezervă, în care ţăranii trebuiau să pună o parte din roade, ca să aibă ce mânca în vreme de lipsă; se desfiinţară toate birurile şi se hotărî numai unul singur de 30 de lei pe cap de familie. Pe lângă aceste lucruri bune, Regulamentele Organice cuprindeau şi măsuri rele. Ele dădeau dreptul ruşilor de a se amesteca prea mult în treburile noastre. Domnul, când se alegea, trebuia întărit în domnie de împăratul Rusiei; legile, când se întocmeau, trebuiau aprobate tot de el. Nimic nu se mai putea face în ţara noastră fără ştirea şi învoirea ruşilor. În anul 1834, turcii plătiră despăgubirea de război şi ruşii părăsiră principatele. Atunci veni ca domnitor în Muntenia Alexandru Ghica, iar în Moldova, Mihail Sturza.

Revoluţia de la 1848 din Transilvania. Avram Iancu

Cu tot decretul dat de împăratul Austriei, Iosif al II-lea, după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, ungurii nu încetară de a-i asupri pe românii din Ardeal. Murind împăratul în anul 1790, nobilii din Ardeal voiau să profite de dispariţia împăratului reformator ca să readucă starea de mai înainte. Aflând aceasta, fruntaşii Bisericii Ortodoxe şi cei ai Bisericii Unite se adresară noului împărat, Francisc Iosif. Învăţaţii fruntaşi ai culturii româneşti au redactat o petiţie în limba latină, Supplex libellus Valachorum, în care arătau drepturile românilor care izvorăsc din faptul că sunt cel mai vechi popor dintre cele ce locuiesc în Ardeal, lucru dovedit de originea lui romană, şi de aici, reparaţia care se cuvine românilor de a nu mai fi trataţi ca naţiune tolerată, ci cu drepturi depline, ca şi celelalte popoare. Memoriul a rămas fără urmări. Încetul cu încetul, ungurii reînfiinţară iobăgia, deşi sub alt nume, căci românul trebuia să muncească la stăpânul ungur toată vremea, iar pentru sine n-avea nici o zi liberă. De aceea, poporul român ajunse într-o sărăcie şi decădere cumplită. În anul 1848, poporul francez se ridică împotriva stăpânirii, cerând drepturi deopotrivă pentru ţărani ca şi pentru boieri. Pe străzile Parisului se încinseră lupte înverşunate între popor şi stăpânire. După exemplul francezilor se ridicară şi popoarele Germaniei, Italiei, Ungariei, etc. Tinerii români din Ardeal care studiau în străinătate au adus cu ei ideile novatoare care frământau Apusul, odată cu cunoştinţele despre originea latină şi istoria poporului român (deja cunoscute în celelalte ţări române). Românii, folosindu-se de revoluţia ungurilor împotriva austriecilor, se ridicară şi ei împotriva ungurilor asupritori. În ziua de 3 mai 1848, chemaţi de Simion Bărnuţiu şi de Avram Iancu, românii se adunară în număr de 40.000 (deşi ungurii îi ameninţaseră că-i vor trage în ţepi dacă vor merge acolo) pe câmpia Blajului, numită de atunci Câmpia Libertăţii, şi aici ei

jurară credinţă împăratului şi unire în lupta de a dobândi drepturi deopotrivă cu celelalte naţiuni din imperiu. În anul 1848 românii erau în primejdie să-şi piardă numele şi limba, deoarece ungurii, voind să se despartă de austrieci, au declarat ţara lor independentă. considerând ca făcând parte din Ungaria şi Croaţia şi Transilvania. Dieta Transilvaniei, compusă din unguri, ratifică alipirea acestei ţări la Ungaria. Ca urmare, românii de aici erau siliţi să-şi părăsească limba maternă şi să vorbească ungureşte. Neputând accepta o asemenea stare de fapt, românii luară armele şi începu între ei şi unguri un măcel îngrozitor. Cetele de români aveau în fruntea lor preoţi şi învăţători. Ba chiar şi femeile se înarmaseră şi luptau alături de bărbaţii lor, numai să scape de urgia ungurească. În vreo 14 locuri, românii biruiră oştirea ungurească, băgând spaima în ea. În scurt timp ei au pus stăpânire pe toată Transilvania. Împotriva ungurilor veniră şi austriecii. Văzându-se în grea cumpănă, ungurii au cerut ajutor unui general polon, Bem, care îi respinse pe austrieci şi puse stăpânire pe o parte a Transilvaniei. Numai partea apuseană a ei nu o putură cuceri, pentru că aici se aflau moţii sub conducerea lui Avram Iancu, Crăişorul munţilor, care ieşise biruitor pretutindeni. Împăratul Austriei îi chemă atunci în ajutor pe ruşi, care îi biruiră pe unguri şi făcură linişte în ţară. Avram Iancu, văzându-i pe unguri învinşi şi îngenuncheaţi de austrieci şi de ruşi, lăsă şi el armele.

Românii nădăjduiau că vor fi răsplătiţi de austrieci şi că vor avea o oarecare autonomie. Speranţele lor fură înşelate, Austria menţinându-i în aceeaşi

austrieci şi că vor avea o oarecare autonomie. Speranţele lor fură înşelate, Austria menţinându-i în aceeaşi

stare de mai înainte. Numai episcopul Şaguna fu înălţat la rangul de mitropolit şi i se dădu şi titlul de baron. Zadarnic se duse Avram Iancu cu o delegaţie de români să-i arate împăratului starea şi sacrificiile românilor, el nu fu ascultat şi muri cu durere în suflet. Ungurii nu se lăsară până nu puseră mâna pe Transilvania. Folosindu-se de slăbiciunea Austriei, după războiul pe care-l avusese cu Prusia în 1866 şi în care fusese biruită, ungurii izbutiră prin înşelăciune şi printr-o lege numită legea naţionalităţilor din anul 1867, să se facă stăpâni pe Transilvania. De acum au încercat în toate chipurile ca să-i maghiarizeze pe români, dar fără prea mari sorţi de izbândă. În anul 1816, la Bistriţa, în Ardeal, s-a născut Andrei Mureşanu. El a scris multe poezii patriotice. Imnul nostru naţional, „Deşteaptă-te române” a fost scris în timpul revoluţiei de la 1848. Mureşanu a murit în 1863, în vârstă de 47 de ani.

Revoluţia de la 1848 din Moldova şi Muntenia

Nici în Muntenia, nici în Moldova, ţăranii n-aveau aceleaşi drepturi ca boierii. Aşa, de pildă, numai ţăranii plăteau biruri, pe când boierii erau scutiţi de ele; numai boierii puteau să ajungă în slujbele mari ale ţării, pe când omul de jos nu putea, oricât de muncitor şi de deştept ar fi fost. Tinerii boieri care învăţaseră la şcolile înalte din ţările străine, întorşi în ţară, voiau să scape de asupririle ruşilor şi ale turcilor şi începură să lupte pentru drepturile poporului de jos şi pentru desfiinţarea Regulamentelor Organice. Din pricina aceasta se înţeleseră între ei şi puseră la cale o mişcare în anul 1848, atât în Moldova, cât şi în Muntenia. Revoluţia a izbucnit mai întâi în Moldova. Partida naţională de aici scrise o petiţie către domnitor, prin care îi cerea să se înfiinţeze şcolile româneşti şi să se desfiinţeze unele biruri grele. Mihail Sturza, care voia să fie pe placul ruşilor, nu luă în

seamă cererea tinerilor, ba pe unii îi aruncă în închisoare, iar pe alţii îi goni din ţară, punând astfel capăt mişcării. În Muntenia mişcarea a izbucnit la Islaz, în ziua de 9 iunie 1848, a avut mai multă putere şi a fost mai bine pregătită. Tinerii de aici, care se mai numeau şi partida naţională, au întocmit o Constituţie, care cuprindea toate drepturile românilor, în locul Regulamentelor organice ale ruşilor. De la Islaz, capii mişcării veniră la Bucureşti. În ziua de 11 iunie, la ora 4 după- amiaza, clopotul Mitropoliei fu tras, căci acesta era semnalul. Imediat se auziră şi celelalte clopote, şi poporul fu în picioare. Negustorii închiseră prăvăliile şi toţi se adunară pe lângă capii revoluţiei. Într-o clipă se grămădiră peste zece mii de oameni, orăşeni şi ţărani. Toţi merseră la palat şi-l rugară pe Vodă Bibescu să iscălească Constituţia prin care se dădeau drepturi poporului. Vodă îi ascultă şi iscăli. O bucurie mare cuprinse întreaga suflare românească. Peste două zile însă, fiind ameninţat de consulul rus, Bibescu fugi în Transilvania. Atunci se alese un guvern provizoriu, compus din 5 persoane, care să conducă ţara în lipsa domnitorului. Acest guvern strânse poporul pe o câmpie mare a Bucureştilor şi votă acolo constituţia cea nouă. Întreaga ţară era în sărbătoare; numai Rusia nu era mulţumită de această mişcare, care avea drept scop desfiinţarea Regulamentelor Organice. Ruşii cerură turcilor să trimită oşti spre a restabili liniştea în Principate, căci altfel se vor ocupa ei de aceasta. Turcii îl trimit pe Soliman Paşa cu 20.000 de ostaşi. El fu primit bine de români şi rămase mulţumit de cele ce găsise în Muntenia. Părăsi ţara însoţit de o comisie care să ducă sultanului noua constituţie românească. Ruşii nu se mulţumiră de purtarea lui Soliman. Supărarea lor crescu şi mai mult, când românii puseră Regulamentele Organice pe un car mortuar, le purtară în bocete pe străzile Bucureştilor, apoi le rupseră şi le aruncară în foc. Ruşii cerură turcilor să trimită alte oşti, ca să-i potolească pe români. Sultanul mai trimise o armată, care se luptă cu pompierii români în Dealul Spirii.

Ruşii atât aşteptau. Sub cuvânt că vin să potolească lucrurile, ei ne ocupară din nou ţara. Locoteneţa domnească fu răsturnată şi unii dintre capii revoluţiei fură aruncaţi în închisori, iar alţii, goniţi peste hotare. În locul locoteneţei domneşti se alesese ca locţiitor de domn, sau caimacam, Constantin Cantacuzino, care conduse ţara după poruncile consulului rus, până ce turcii şi ruşii se învoiră la Balta Liman, să numească domni români pe şapte ani. Ei numiră în Moldova pe Grigore Ghica şi în Muntenia pe Barbu Ştirbei.

Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica

Barbu Ştirbei, domnul Munteniei, era fratele lui Gheorghe Bibescu. Numele de Ştirbei îl avea de la un unchi al său, care-l adoptase şi-i lăsase averea. El a învăţat la Paris şi era un om cu multă carte. Când se întoarse în ţară, Barbu Ştirbei îi găsi aici pe ruşi şi lucră împreună cu mai mulţi boieri la alcătuirea Regulamentelor Organice. El fu şi ministru de câteva ori.

Şi Grigore Ghica, domnul Moldovei, era un om învăţat. Întâia lor grijă, când se urcară pe tron, a fost să înfiinţeze cât mai multe şcoli româneşti. Grigore Ghica înfiinţă din nou la Iaşi şcoala înaltă, pe care Mihail Sturza o închisese, precum şi un institut pentru creşterea copiilor găsiţi, numit Institutul Gregorian, după numele său. Ei mai înfiinţară tipografii pentru tipărirea cărţilor româneşti, făcură legi pentru uşurarea traiului ţăranilor şi se îngrijiră şi de miliţie. Pe când Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica făceau lucruri bune pentru poporul românesc, izbucni un nou război între turci şi ruşi, în anul 1853. Armatele ruseşti ocupară ca de obicei principatele române, iar domnitorii au fost nevoiţi să fugă la Viena. Sultanul trimise şi el oştile sale în principate, ca să-i gonească pe ruşi. Ţările române fură iarăşi jefuite de oştiri străine. Norocul nostru a fost că partea Turciei au mai luat-o şi Anglia şi Franţa. Aceste două puteri trimiseră armatele lor în

Crimeea şi-i siliră pe ruşi să iasă din ţara noastră şi să meargă să-şi apere această peninsulă În locul ruşilor, ne ocupară ţara austriecii. Sub aceştia, Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica, se întoarseră din nou pe tronuri. În Crimeea s-a dat un război mare, din care ruşii au ieşit învinşi. Împăratul lor n-a mai avut încotro şi a cerut pace. Pacea s-a încheiat la Paris. Aici s-a ţinut un congres la care au venit delegaţii marilor puteri din Europa. Toţi i-au silit pe ruşi să primească, între altele, următoarele condiţii: să înapoieze Moldovei partea de sud a Basarabiei şi să nu se mai amestece în treburile românilor. Principatele române rămân sub puterea turcilor şi sub garanţia ţărilor mari. La Paris s-a mai hotărât ca marile puteri să trimită la Bucureşti delegaţi, care să-i asculte şi pe români, cum vor ei să fie cârmuiţi. Astfel, Tratatul de la Paris ne dădu o parte din pământul răpit şi ne scăpă de stăpânirea ruşilor.

Unirea Principatelor. Alexandru Ioan Cuza

La un an după Congresul de la Paris, s-au deschis la Iaşi şi la Bucureşti câte o adunare de deputaţi, numite Divanuri ad- hoc, unde românii aveau să-şi spună păsurile lor. Românii doreau de multă vreme să unească ţările lor Muntenia (cuprinsă între Milcov şi râuleţul Topolniţa, care formează şi astăzi marginea dinspre apus) şi Moldova (cuprinsă între Milcov şi cursul dinspre miazănoapte al Prutului), dar popoarele vecine: turcii, ruşii şi nemţii se împotriveau întotdeauna. Cauza era că, acestea plănuiau să cotropească ţările române şi ştiau că dacă ele s-ar fi unit, planul lor n-ar mai fi izbutit.

Divanurile ad-hoc au hotărât, între altele, două lucruri foarte importante pentru neamul românesc:

1)

Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;

2) Pe tronul acestui stat să fie un domnitor străin, ales dintr-o familie care domneşte în europa de apus. Delegaţii puterilor, auzind cele dorite de români, s-au întors la Paris şi au ţinut un nou consiliu. După multe discuţii, ei au hotărât următoarele:

„Muntenia şi Moldova să-şi ia denumirea de Principatele-Unite, dar fiecare să-şi aibă domnitorul ei; fiecare să mai aibă Ministerul şi Camera ei; numai la Focşani să fie o singură Comisie, alcătuită din munteni şi moldoveni, care să pregătească împreună legile ce ar trebui să fie la fel pentru amândouă ţările. Principatele-Unite rămân să asculte tot de turci.” Aceste hotărâri poartă numele de Convenţia de la Paris. În anul 1859, fiecare ţară trebuia să-şi aleagă domnitorul ei. În Moldova a fost ales, în ziua de 5 ianuarie, colonelul Alexandru I Cuza. Alegerea din Muntenia a fost amânată într- adins, până la aflarea rezultatului din Moldova, căci muntenii se înţeleseseră între ei să aleagă aceeaşi persoană. Convenţia de la Paris, deşi hotăra ca fiecare ţară să-şi aibă domnul ei, nu oprea însă ca slujba celor doi domni să se facă de una şi aceeaşi persoană. Românii s-au folosit de această scăpare din vedere şi, în ziua de 24 ianuarie 1859 au ales şi în Bucureşti tot pe Alexandru I Cuza. Astfel, el şi-a pus pe cap coroana lui Ştefan şi a lui Mihai. Ţara cea nouă se numi România şi capitala fu aşezată la Bucureşti. Alexandru I Cuza era cunoscut şi în Muntenia şi în Moldova, pentru că luptase pentru unire. El a fost colonel în armată, prefect de Galaţi şi Venerabil al lojii masonice Steaua

că luptase pentru unire. El a fost colonel în armată, prefect de Galaţi şi Venerabil al

Dunării. Se trăgea dintr-o familie boierească. Era un bărbat

frumos şi foarte iubit de popor. Era un om chibzuit, cu voinţă tare şi pornită pe fapte mari. A avut un înţelept sfetnic în persoana primului său ministru, Mihail Kogălniceanu. Dintre măsurile luate în timpul domnie sale, amintim:

1)

I-a obligat pe toţi românii să-şi trimită copiii la

2)

şcoală; A luat pământ din moşiile boiereşti şi l-a împărţit la

ţărani. Până la Cuza, mulţi ţărani n-aveau pământul lor şi munceau pe moşiile boiereşti; 3) A luat toate moşiile mănăstirilor şi le-a trecut în patrimoniul Statului român. O parte dintre ele le-a împărţit tot la ţărani; Mănăstirile din ţara noastră aveau multe moşii dăruite de domnii şi boierii cei vechi. Toate aceste moşii erau pe mâna călugărilor greci, care trimiteau veniturile lor în afara ţării, fără a se mai ocupa de prosperitatea şi îngrijirea bisericilor pe care le aveau în administraţie 4) A modernizat justiţia şi administraţia şi a reorganizat armata; 5) La 3 decembrie 1864 a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe româneşti (independenţa faţă de Patriarhia din Constantinopol), iar la începutul anului 1865 a acordat titlul de primat al României mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei. Punând interesele ţării mai presus de orice, Cuza a fost nevoit să utilizeze forţa şi loviturile de stat. De aceea, el intră în conflict cu Masoneria – în 1862, reprimând un complot, el desfiinţează Loja Steaua Dunării din Bucureşi şi o înlocuieşte cu Loja Alexandru Ioan Cuza I-ul. Unindu-se cu timpul în faţa tendinţelor absolutiste ale fostului Venerabil, franc-masonii români reuşesc lovitura de stat din 1866: partidele conservator şi radical se unesc (Monstruoasa coaliţie) şi-l ameninţă cu izbucnirea unui război civil, dacă nu se retrage de la domnie, şi să permită astfel, înscăunarea unui domnitor străin. La sugestia lui Napoleon al III-lea, este adus la

putere prinţul Carol, din familia Hohenzollern-Sigmaringen, o familie de masoni, şi care va deveni regele Carol I. Cuza a murit în străinătate. Corpul său a fost adus în ţară şi înmormântat cu mare cinste la moşia sa de la Ruginoasa.

Românii din Transilvania după revoluţia din 1848

După 1848, românii din Transilvania au avut parte de un iscusit şi inimos conducător în persoana mitropolitului Andrei Şaguna de la Sibiu. El era înţelept şi a ştiut să îndrume poporul român din Transilvania să lupte pentru drepturile lui. Imediat după revoluţia din 1848, el a început demersurile pentru restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, desfiinţată în 1701. În acest scop a redactat trei memorii în care arăta necesitatea restaurării Mitropoliei Ortodoxe. În 1850 a convocat la Sibiu primul sinod al eparhiei, la care au luat parte 24 de preoţi şi 20 de mireni, între care şi Avram Iancu, în care s-a cerut, de asemenea, restaurarea Mitropoliei. Abia la 24 decembrie 1864, împăratul Francisc Iosif a aprobat înfiinţarea ei. În cadrul unui Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga mitropolie s-a discutat şi aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, care a stat apoi la baza altor legiuiri ale Bisericii noastre. A dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului român prin cultură, mai ales prin şcolile elementare. Acestea erau sub conducerea Bisericii, învăţătorii lor fiind absolvenţi ai Institutului pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. Preoţii

Bisericii, învăţătorii lor fiind absolvenţi ai Institutului pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. Preoţii 6

parohi funcţionau ca directori ai acestor şcoli, iar protopopii aveau misiunea de inspectori. S-a îngrijit îndeaproape de toate

cele necesare acestor şcoli: clădiri, manuale, material didactic, programe analitice, etc.

În 1870 cerea ca preoţii şi învăţătorii să ţină cursuri

serale pentru ţăranii neştiutori de carte. A reuşit să înfiinţeze un gimnaziu la Braşov (1850) şi un gimnaziu inferior la Brad

(1868).

S-a ocupat de crearea unui institut teologic-pedagogic, a trimis aproape an de an pe cel mai bun absolvent al Institutului

la studii de specializare în alte ţări europene.

Mitropolitul Andrei Şaguna a adus o contribuţie însemnată la înfiinţarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român (Astra). A înfiinţat ziarul Telegraful Român, la Sibiu, ca organ de luptă pentru apărarea

intereselor naţionale, culturale şi bisericeşti ale românilor ortodocşi, cu apariţie neîntreruptă de la 3 ianuarie 1853 până azi.

A condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj,

lucrările Marii Adunări naţionale a românilor de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3 mai 1848. A mers la Viena, Pesta şi în

alte părţi ca să susţină doleanţele românilor.

A murit în ziua de 16 iunie 1873, fiind înmormântat

lângă „biserica mare” din Răşinari (jud. Sibiu). Văzând dezvoltarea românilor, ungurii au început să le

închidă şcolile, şi să-i silească pe şcolari şi pe învăţători să înveţe ungureşte. Prigonirile ajungând tot mai numeroase, românii s-au hotărât în anul 1892 să ceară împăratului să le facă dreptate.

În fruntea acestei mişcări s-au ridicat avocatul dr. Ioan

Raţiu, preotul Vasile Lucaciu, şi alţii, care au plecat la Viena cu

o delegaţie de 300 de fruntaşi. Împăratul n-a vrut însă să-i

primească şi i-a lăsat pe unguri să-i închidă în temniţă. Mişcarea lui Ioan Raţiu s-a numit şi memorandistă, după actul pe care voiau românii să-l dea împăratului, Memorandum. Regele Carol I a intervenit pe lângă împăratul Francisc Iosif pentru iertarea memorandiştilor, pe care a obţinut-o în cele din urmă.

După Memorandum, românii n-au mai aşteptat nimic nici de la împărat, nici de la unguri, ştiind că mântuirea lor va veni numai prin unirea tuturor românilor. Aceasta s-a şi întâmplat în 1918.

Carol I

Prinţul Carol s-a născut în castelul Sigmaringen în anul 1839, în ziua de 8 aprilie. El este fiul principelui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Iozefina. Până la vârsta de 11 ani, el a fost crescut în casa părintească de mama sa; de la 11 până la 17 ani, a urmat şcolile militare din Dresda şi din Berlin. Isprăvindu-şi învăţătura, unchiul său, care era regele Prusiei, îl numi locotenent în armata germană. Principele Carol participă la mai multe bătălii, arătând multă pricepere şi curaj. El înaintă repede la rangul de căpitan şi fu lăudat de regii şi împăraţii care auziră de vitejia lui. Când Ion C. Brătianu, marele român, se duse să-l roage să ne fie domnitor, tânărul principe era în concediu în familie. Dânsul primi rugămintea noastră şi porni spre ţară. Era atunci în vârstă de 27 de ani. Turcii fură împotriva alegerii sale. Sultanul ceru ajutor marilor puteri să se adune în conferinţă şi să pună la cale alegerea domnitorilor deosebiţi pentru fiecare ţară, aşa cum era hotărât în Convenţia de la Paris. Nici austriecii şi nici ruşii nu vedeau cu ochi buni alegerea unui domn bun, căci ei, ca şi turcii, erau împotriva unirii şi întăririi românilor. De aceea,

ochi buni alegerea unui domn bun, căci ei, ca şi turcii, erau împotriva unirii şi întăririi

călătoria din Germania până în ţara noastră se făcu cu mare grijă. Îmbrăcat în haine de rând şi amestecat printre călători, principele Carol nu fu recunoscut de nimeni. Ion Brătianu îl însoţea pretutindeni şi veghea asupra lui. În ziua de 8 mai 1866, ajunse cu bine la Turnu-Severin, iar în ziua de 10 mai, pe la orele 2, intră în Bucureşti, în sunetele muzicii, ale clopotelor de la biserici şi în strigătele de bucurie ale poporului. Principele Carol merse drept la Mitropolie, unde Mitropolitul ţării, împreună cu mulţi arhierei şi preoţi, se rugară bunului Dumnezeu pentru sănătatea domnitorului şi pentru fericirea ţării. După aceasta, intră în Camera Deputaţilor, unde rosti o cuvântare caldă, zicând între altele:

„Punând piciorul pe pământ românesc, m-am şi făcut român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, voi împărtăşi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea. Încredeţi-vă în mine, precum şi eu mă încred în voi”. Şi aşa s-a şi întâmplat. A muncit neobosit pentru binele poporului român. Pe timp de pace a făcut legi drepte, organiză armata, făcu şcoli, biserici, şosele şi căi ferate. Primul act mai însemnat al domniei principelui Carol a fost stabilirea unei noi constituţii, care să înlocuiască statutul lui Cuza de la 1864, socotit prea absolutist. Adunarea constituantă, luând în seamă propunerile făcute de până atunci, precum şi constituţiile străine, în special cea belgiană, alcătui în 1866 o nouă constituţie românească, prin care se legifera libertatea individuală, egalitatea tuturor în faţa legilor, libertatea presei şi a întrunirilor, modul de conducere a statului român modern, etc. După 11 ani de domnie paşnică, se iscă un război între ruşi şi turci. Domnitorul se sfătui cu oamenii politici cei mai de frunte ai ţării, care hotărâră să trecem de partea ruşilor şi rupse orice legătură cu turcii. În ziua de 10 mai 1877, Carol, împreună cu deputaţii şi senatorii declarară România liberă şi independentă. Turcii bombardară oraşele româneşti de pe malul Dunării, iar armata română răspunse bombardând poziţiile turceşti de pe celălalt mal.

La început, ruşii nu au fost de acord ca oastea noastră să ia parte la lupte alături de ei, dar fiind bătuţi cumplit de vestitul general turc, Osman Paşa, cerură ajutor domnitorului Carol. Armata română trecu Dunărea pe un pod de bărci, în zorii zilei de 20 august.

Răsunau luncile Dunării de strigătele vesele ale românilor. Mergeau ca la o nuntă ostaşii României! În strigătele de „Ura!” îşi părăsiră căminele şi, când puseră piciorul pe ţărmul drept al Dunării, din inimi izbucni un strigăt trufaş: „Trăiască România! Trăiască Domnitorul! Băieţi, tot înainte!!” Şi se mirau străinii ce se strângeau în cârduri, ca să-i vadă pe români. Credeau că-s oşti îmbătrânite în lupte, văzându-le cu atâta curaj şi bărbăţie. Iar domnitorul nostru, viteazul Carol, cu sfetnicul domniei sale, Ion Brătianu, se uitau cu drag la oaste, cum veselă se duce să-şi facă datoria. Veniseră bătrâni, femei şi copii de primprejur, din satele din Dolj, din Romanaţi, din Vlaşca, din Argeş şi din Teleorman, să-şi vadă unii rudele, feciorii, bărbaţii, fraţii; iar alţii să privească cum oastea română se avântă la război. Cu toţii se adunaseră acolo, lângă pod, şi cu vorbe calde, pornite din inimă, cu lacrimi de iubire, cu foc nestins, urau:

„Cu zile să vă duceţi, cu zile vă întoarceţi, ostaşi ai României, şi Domnul să v-ajute să înfrângeţi pe duşmani, şi steagurile voastre cu slavă să le-mbrăcaţi!” „Amin şi Doamne ajută!” strigară ostaşii noştri. Urările s-au prins. La Plevna, la Rahova, la Smârdan, la Vidin şi în alte locuri, românii îi biruiră pe turci şi-şi încununară steagurile cu fapte măreţe. La Plevna, căpitanul Mărăcineanu, înainte de a intra în foc, a zis către soldaţii săi: Să vă ţineţi toţi după mine, copii, şi să nu daţi nici un pas îndărăt!” Şi apucând puşca din mâna unui flăcău, i-o ţinti acestuia în frunte, şi zise cu glas tare: „Când veţi simţi că eu mă feresc de focul duşman şi că mă codesc să fiu tot în capul vostru, de pe acum vă poruncesc să-mi puneţi aşa puşca în frunte şi să mă izbiţi cu glonţul, unde mi-a pus preotul mirul!” Şi s-a dus tot în fruntea flăcăilor, şi aşa de orbeşte s-a vârât printre obuze şi plumbi, încât turcii, de ciudă, l-au tăiat cu topoarele. Maiorul Şonţu, după ce le-a spus că nu mor toţi care pleacă la luptă, zise: „Dacă v-aş putea scăpa de moarte, aş vrea să mor eu, maiorul vostru, pentru voi toţi, de o mie de ori!” Şi văzând că vorbele lui i-au întristat pe flăcăi, mai zise: „Dacă mă veţi vedea murind, să nu vă pierdeţi cu firea…Mergeţi înainte cu căpitanii! Şi de-or muri ei, aveţi locotenenţi, şi mai bine să muriţi cu toţii, decât să daţi îndărăt!” Şonţu îşi tot căuta moartea , şi parcă a proorocit, căci a murit şi el, au

căzut toţi patru căpitanii lui, au pierit toţi locotenenţii, iar flăcăii s-au bătut cârmuiţi numai de sergenţi şi de caporali. Sunt numai două exemple din miile de patriotism adevărat care

au fost.

Osman Paşa, biruit, nu voi să-şi dea sabia generalilor ruşi care veniseră la el, spunând că o va preda celor ce l-au învins, adică ostaşilor români.

Aşa ştie românul să-i bată pe duşmani şi ţara lui s-o înalţe spre marea ei menire!

Ruşii se apropiaseră de Constantinopol şi-i siliră pe turci să încheie un armistiţiu. Încă înainte de încheierea păcii cu turcii, ruşii făcură cunoscut românilor că intenţionează să reia cele trei judeţe din sudul Basarabiei, cedate Moldovei prin pacea de la Paris. Zadarnic protestară românii şi Parlamentul votă integritatea teritoriului, zadarnic amintiră de sângele vărsat împreună la Plevna, de tratatul ce garanta integritatea României. Ruşii ameninţară cu dezarmarea armatei româneşti. Pricipele Carol răspunse mândru că „o armată care a luptat în faţa ţarului la Plevna poate fi zdrobită, dar nu dezarmată”. Prin pacea de la San Stefano, încheiată de ruşi cu turcii (19 februarie 1878), fără participarea delegaţilor români, se stabilea independenţa României şi a Serbiei, anexarea Dobrogei de către Rusia, care o ţine la dispoziţia României în schimbul Basarabiei sudice. Armatele ruseşti în retragere ocupară Basarabia sudică, şi ar fi izbucnit un conflict, dacă nu ar fi intervenit marile puteri, care, prin pacea de la Berlin (13 iunie 1878) recunosc anexarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei la Rusia, dând în schimb României Dobrogea cu gurile Dunării şi cu portul Constanţa. În urma acestui război, România s-a ridicat la rangul de regat, iar domnitorul Carol s-a încoronat ca Rege al României la 10 mai 1881, marcând începutul monarhiei constituţionale în România. Atunci i s-a făcut regelui o coroană de oţel, făurită dintr- un tun turcesc, luat în luptele de la Plevna, iar reginei Elisabeta, o coroană de aur.

Dacă în Transilvania, una dintre cele mai grave probleme era constituită de unguri şi de pretenţiile lor absurde, în regat, o mare

problemă o constituia minoritatea evreiască, desigur, cu largul concurs al boierimii şi al cercurilor politice care nu apărau interesele economice ale locuitorilor ţării. Astfel, din dorinţa unei vieţi îmbelşugate, fără griji şi petrecute în lux, boierimea, încă din timpul domniilor fanariote, renunţă la drepturile – câştigate de strămoşi cu sabia pe câmpul de luptă – asupra pământurilor, arendându-le, de cele mai multe ori unor evrei, care au ajuns să deţină în 1903 în Moldova (399 de evrei) 45,57% din proprietăţile de peste 50 de ha. „Răscoala ţărănească a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi exploatată de trustul Fisher şi a avut de la început un caracter puternic antisemit din pricina nemulţumirilor acumulate vreme de decenii de către masele ţărăneşti exploatate de cârciumarii, cămătarii şi arendaşii evrei… Ţărănimea răsculată a năvălit în târgurile create şi locuite de evreime ca Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde a devastat prăvăliile şi cârciumile evreieşti, după care s- au revărsat asupra conacelor moşierilor şi sediilor arendaşilor.” (R. Theodoru – România ca o pradă, p. 193) Ionel Brătianu, în şedinţa Camerei din 3 martie 1907 spunea:

„O mână de oameni, străini de interesele mari ale dezvoltării noastre economice şi sociale, s-au făcut stăpâni prin arendare, pe întinderi tot mai mari de suprafaţă cultivată a ţării. O singură familie asociată (este vorba de familia Fischer) posedă o întindere superioară multora din districtele ţării. Sute de mii de hectare şi deci sute de mii de ţărani stau sub dominaţia monopolistă a câtorva indivizi care n-au nici o grijă de starea în care vor rămâne localităţile ce le stăpânesc după sfârşirea contractelor lor…”

Răscoala de la 1907 a fost înăbuşită în sânge, dar a impus politicii şi spiritualităţii româneşti problema ţărănească, problemă care devine fundamentală pentru România secolului XX. Guvernul liberal desfiinţează trusturile arendăşeşti, limitează suprafaţa ce poate fi arendată la maxim 4.000 de ha şi votează o serie de legi cu privire la agricultură. Regele Carol a mai purtat un război cu bulgarii în 1913. Iată cum s-a întâmplat:

În anul 1912, bulgarii, ajutaţi de sârbi, greci şi de muntenegreni, porniră război împotriva turcilor, pe care i-au biruit. În urma acestei victorii, bulgarii au început să ne ameninţe şi pe noi. Regele Carol, văzând aceasta, îi chemă pe români la arme. În patru zile, românii au ocupat aproape întreaga Bulgarie, iar bulgarii au cerut pace. Pacea s-a încheiat la

Bucureşti şi prin ea ni s-a mărit ţara cu două judeţe locuite de români în majoritate: Durostor şi Caliacra. Domnia regelui Carol a fost o vreme de propăşire şi pentru cultură şi literatură. Atunci s-a înfiinţat la Iaşi societatea literară Junimea care-l avea în frunte pe criticul literar Titu Maiorescu, în jurul căruia s-au adunat: marele nostru poet, Mihai Eminescu, dramaturgul şi nuvelistul I. L. Caragiale, Ion Creangă şi mulţi alţii. Mai târziu s-au ridicat şi alte curente literare, reprezentate prin scriitorii G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, Barbu Delavrancea, Brătescu Voineşti, Al. Vlahuţă, ş.a. Tot atunci s-a înfiinţat Academia Română. În anul 1914, la începutul primului război mondial, în toată ţara s-a răspândit trista veste a morţii regelui, în castelul său de la Sinaia. Regele Carol a fost înmormântat cu mare cinste la mănăstirea Curtea de Argeş, restaurată prin grija sa, plâns de toţi românii, care l-au iubit pentru înţelepciunea sa. După puţin timp a murit şi regina Elisabeta, care a fost înmormântată tot la Curtea de Argeş.

Ferdinand I

Regele Carol I a murit neavând urmaşi de parte bărbătească, motiv pentru care, în ziua de 28 septembrie 1914, ca rege al României este încoronat nepotul său, Ferdinand. S-a născut tot în Germania, unde a şi copilărit. Aici a urmat şcoli înalte şi s-a pregătit să fie un bun ostaş. Timp de 25 de ani, regele Ferdinand I a trăit lângă bunicul său, regele Carol I, care l-a învăţat cum să conducă ţara după moartea sa. Regele Ferdinand I şi-a început domnia în timpuri grele. În 1914, toate popoarele mai însemnate din lume se aflau în război.

Noi, românii, am rămas neutri până în anul 1916, când regele, dorind să-i scape pe românii din Transilvania de sub jugul ungurilor, a hotărât împreună cu sfatul ţării, la data de 15 august, să intre în război împotriva Austro-Ungariei.

Cu prilejul acestui război, regele Ferdinand a dat dovezi de cea mai mare iubire pentru ţară şi pentru neamul românesc. Armatele duşmane ne-au cotropit jumătate din ţară şi ne-au silit să ne retragem în Moldova. Regele a stat neclintit la postul său, în mijlocul soldaţilor şi al poporului, îmbărbătându-i. Deşi armata se împuţinase, românii au luptat cu o vitejie fără seamăn la Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti. Mai ales luptele de la Mărăşeşti au fost cele mai mari bătălii din câte s-au văzut până atunci. În aceste lupte, au fost zile când soldaţii noştri se dezbrăcau de haine, îşi dădeau jos raniţele şi porneau la atac desculţi şi în cămaşă, numai să fie mai sprinteni, spre a-i învinge pe vrăjmaşi. După numeroase lupte grele, timp de doi ani, 1916-1918, inamicii s-au retras din ţara noastră. Armata română i-a alungat apoi pe unguri din Transilvania, ajungând până la Buda-Pesta, capitala Ungariei. În anul 1917, în Rusia, distrugerile cauzate de război şi foametea au împins poporul la revoltă împotriva ţarului Nicolae al II-lea, în luna octombrie şi la proclamarea libertăţii tuturor popoarelor care fuseseră ocupate de ruşi. Basarabia, care fuse- se anexată de Rusia în 1812, se constituie într-o Republică Moldovenească şi, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării proclamă unirea Basarabiei cu „mama sa, România”. Ca urmare a înfrângerii suferite în război, Imperiul Austro- Ungar se destramă. Românii din Bucovina, în cadrul Consiliului Naţional, condus de Iancu Flondor, întrunit la 15 noiembrie 1918, hotărăsc prin reprezentanţii lor, unirea Bucovinei cu România.

de Iancu Flondor, întrunit la 15 noiembrie 1918, hotărăsc prin reprezentanţii lor, unirea Bucovinei cu România.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia hotărăşte pe data de 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa poporului de întâi-stătătorii Bisericii Ortodoxe (episcopul Miron Cristea) şi Unită, recunoscându-se prin aceasta contribuţia adusă de slujitorii lor la înfăptuirea acestui act. După Primul război mondial, datorită vitejiei fără seamăn a soldaţilor români şi conducerii înţelepte a regelui Ferdinand I, toate provinciile din Dacia Traiană s-au unit într-o Românie puternică, numită România Mare. Pentru faptele strălucite şi pentru iubirea şi credinţa cu care a luptat în fruntea ostaşilor săi, regele Ferdinand I a fost încoronat ca Rege al tuturor românilor, împreună cu regina Maria, în vechea cetate Alba-Iulia, la 15 octombrie 1922, unde cu trei veacuri mai înainte se încoronase domn al tuturor românilor,

mai înainte se încoronase domn al tuturor românilor, Mihai Viteazul. Harta României Mari de la 1918

Mihai Viteazul.

Harta României Mari de la 1918

Dată fiind situaţia creată prin unire, şi de nevoile ţării, constituţia de la 1866 a fost schimbată şi în 1923 s-a votat una

nouă, care legifera votul universal, şi avea drept scop unificarea organizării politice a României. Actul Marii Uniri a impus o serie de schimbări şi în viaţa bisericească. Zeci de parohii unite, în frunte cu preoţii lor au revenit la Ortodoxie. În septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, formată din membrii Sf. Sinod, profesori de teologie, delegaţi ai preoţimii şi foşti miniştri de Culte, şi au ales o comisie care să întocmească un proiect de Statut de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române. La 4 februarie 1925, în urma numeroaselor propuneri făcute, Sf. Sinod a hotărât să se înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română, Parlamentul votând apoi Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei, prin ridicarea mitropolitului primat la rangul de patriarh. La 1 noiembrie 1925 s-a făcut, cu ceremonia îndătinată, învestirea şi înscăunarea primului patriarh al Bisericii noastre, Miron Cristea.

În martie-aprilie 1925,

Parlamentul a votat Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Regele s-a bucurat însă foarte puţin de izbânda sa. O

boală nemiloasă l-a doborât în ziua de 20 iulie 1927.

A fost înmormântat cu

mare cinste la mănăstirea Curtea de Argeş şi a fost plâns de tot poporul român. Soţia sa, Regina Maria i-a fost alături mereu, suferind împreună cu el şi cu întregul nostru neam, mai ales între 1916-1918. Se găsea unde nu credeai: pe front, în spitale,

cu el şi cu întregul nostru neam, mai ales între 1916-1918. Se găsea unde nu credeai:

printre locuitorii ţării, încurajându-i pe toţi şi dându-le nădejdea izbânzii. Sufletul ei mare a întărit mult neamul, iar înţelepciunea ei a ajutat la marea noastră victorie care ne-a întregit ţara.

A iubit copiii ţării ca o adevărată mamă şi a scris povestiri

frumoase pentru ei.

A fost iubită de întreaga suflare a ţării pentru inima ei bună

de înger păzitor al neamului, şi toţi românii au plâns-o când a murit.

Sfârşitul monarhiei constituţionale în România

În perioada 1926 – 1930 a avut loc Criza dinastică. Înainte

de moartea regelui Ferdinand I, principele Carol renunţase la prerogativele de moştenitor al tronului, rămânând în străinătate cu Elena Lupescu. A fost desemnat ca principe moştenitor fiul acestuia, Mihai, care fiind minor (în vârstă de 6 ani), s-a aflat sub un consiliu de regenţă, constituit la 4 ianuarie 1926, format din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi primul Preşedinte al Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan (din 1929, Constantin Sărăţeanu). După moartea lui Ferdinand, Mihai a fost proclamat rege, dar prerogativele sale erau exercitate de regenţa amintită. Arena politică era dominată de două mari partide: Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, care-şi disputau guvernarea ţării. În anul 1927 se înfiinţează Legiunea Arhanghelului Mihail, care-l avea drept Căpitan pe Corneliu Zelea Codreanu. Legiunea s-a vrut o mişcare pentru redeşteptarea în români a sentimentului naţional. Membrii legiunii participau regulat la Sf. Liturghie, îmbrăcaţi în costume naţionale, duceau o viaţă morală, respectând preceptele creştine, aveau cântece şi manifestări în care promovau aceste valori precum şi iubirea de patrie. În anul 1930 Legiunea şi-a creat o secţie politică numită Garda de Fier.

Orientarea Legiunii a fost schimbată odată cu ajungerea la conducere – prin asasinat – a lui Horia Sima. În perioada 1928 – 1931 şi 1932 – 1933 s-au aflat la guvernare naţional-ţărăniştii, care au realizat stabilizarea monetară în 1929 şi conversiunea datoriilor agricole – ca urmare a crizei economice din 1929–1933, preţurile agricole s-au prăbuşit, veniturile ţăranilor au scăzut, mulţi ajungând datori în bănci şi prin legea din 1934, datoriile producătorilor agricoli au fost reduse la jumătate, plata fiind eşalonată pe o perioadă de 17 ani, cu o dobândă de 3% pe an. La 7 iunie 1930, prinţul Carol de Hohenzollern- Sigmaringen s-a reîntors clandestin în ţară, având sprijinul unor ofiţeri şi al unor politicieni. Demite consiliul de regenţă şi guvernul. A doua zi este proclamat rege al României de către Parlament, sub numele de Carol II, fiul său redevenind prinţ moştenitor şi primind titlul de „mare voievod de Alba Iulia”. După 1933, în perioada guvernării liberale, are loc dezvoltarea economiei naţionale, concomitent cu o adâncire a disensiunilor dintre liberali şi ţărănişti, extremismul de dreapta cunoscând o evoluţie puternică. Acţiunile lui Carol II îndreptate împotriva partidelor politice, ai căror membri puneau interesele personale mai presus de cele ale ţării, sunt încununate de succes în 1938 când, în urma unei lovituri de stat, instaurează regimul de autoritate monarhică şi dizolvă partidele, înlocuindu-le cu Frontul Renaşterii Naţionale, despre care Părintele Dumitru Stăniloae spunea că are un program „sută la sută creştin”.

În ziarul Telegraful Român din 4 septembrie 1939, Părintele scria: „Peste rănile produse de dezbinările politice anterioare, peste descurajarea lăsată de incapacitatea partidelor politice, peste pustiul neroditor produs de vântul urâcios al egoismelor de tot felul, mişcarea Frontului Renaşterii Naţionale s-a revărsat vindecătoare, aducătoare de avânt proaspăt, de înmugurire a întregului peisaj etnic şi social al ţării noastre.”

În anul 1939 izbucneşte cel de-al doilea război mondial. România se declară neutră (4 septembrie). După capitularea Franţei (1940) şi a eşecului Marii Britanii în a înfrânge Germania, situaţia României se înrăutăţeşte. La 26 iunie 1940 Basarbia şi

nordul Bucovinei intră în componenţa U.R.S.S. Germania şi Italia impun României Dictatul de la Viena (30 august 1940) prin care, nordul ţării, locuit în majoritate de români, este cedat Ungariei hortyste. Aici a rămas un singur episcop ortodox, Nicolae Colan de la Cluj, care a luptat pentru păstrarea conştiinţei de neam în sufletele românilor. Au fost dărâmate până la temelie 17 biserici româneşti din actualele judeţe Covasna şi Harghita, altele au fost profanate şi devastate. Numeroşi credincioşi români au fost siliţi să treacă la confesiunile catolică şi reformată, urmărindu-se maghiarizarea lor. Prin acelaşi tratat, Cadrilaterul (regiunea de sud a Dobrogei) este cedat Bulgariei (7 septembrie). Ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România, regimul instituit de regele Carol II cade, iar el este obligat să abdice în favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie 1940. Puterea a fost preluată de generalul Ion Antonescu şi Mişcarea legionară, care instaurează dictatura militară, România fiind proclamată „stat naţional – legionar”, Ion Antonescu devenind conducătorul statului. De acum, rolul regelui este mai mult formal. Legionarii, dorind întreaga putere în stat, promovează un climat de nesiguranţă, dezordine şi teroare, ajungând până la asasinarea a 64 de foşti demnitari, omorârea profesorilor N. Iorga şi V. Madgearu. Între Antonescu, adept al ordinii legale, şi legionari au loc neînţelegeri, care iau forme violente în ianuarie 1941. Antonescu apelează la armată şi-i înlătură pe legionari de la putere. La 22 iunie 1941, România intră în război alături de Germania, cu scopul de a elibera pământurile româneşti de sub ocupaţia sovietică: Basarabia şi nordul Bucovinei. În toamna aceluiaşi an, Antonescu, ridicat între timp de regele Mihai la

sovietică: Basarabia şi nordul Bucovinei. În toamna aceluiaşi an, Antonescu, ridicat între timp de regele Mihai

gradul de mareşal, retrage armatele române de pe front, considerând că obiectivul urmărit a fost îndeplinit; dar la solicitarea lui Hitler, a trebuit să continue participarea la război. În primăvara anului 1944, armata sovietică pătrunde în nordul Moldovei, iar la 23 august, Antonescu este arestat în biroul regelui Mihai, România trecând de partea coaliţiei Naţiunilor Unite în lupta împotriva Germaniei.

În septembrie 1944, la Moscova se semnează un armistiţiu între România şi Naţiunile Unite, prin care se recunoştea ocuparea ei de către armata sovietică, şi care prevedea ca frontiera de stat româno- sovietică să rămână valabilă cea din 1940, restituirea Transilvaniei, plătirea către U.R.S.S. a unei despăgubiri de război de 300 milioane dolari, punerea sub cenzură sovietică a mijloacelor de informare în masă şi cultura scrisă, etc. În urma unei înţelegeri dintre Stalin şi Churchill, România este abandonată de puterile occidentale şi inclusă în sfera de interese sovietice, care impune în 1945 guvernul Petru Groza şi sprijină ajungerea şi consolidarea comuniştilor la putere. În 1946 Banca Română trece în proprietatea statului, iar în anul următor se instituie controlul de stat în industrie, se realizează stabilizarea monetară, şi comuniştii încep ofensiva împotriva adversarilor politici, pe care-i arestează sau îi înlătură de la conducere. La 30 decembrie 1947 regele Mihai I a semnat actul de abdicare şi a părăsit ţara, monarhia a fost abolită, iar România pro- clamată Republică Populară, în fruntea ei aflându-se un Prezidiu provizoriu, care-l avea ca preşedinte pe Prof. Dr. Constantin I Parhon.

în fruntea ei aflându-se un Prezidiu provizoriu, care-l avea ca preşedinte pe Prof. Dr. Constantin I

România în perioada 1948 – 1989

Partidul Comunist Român rămâne singura putere politică prin anihilarea adversarilor politici, iar comuniştii trec la punerea în aplicare a ordinelor primite de la Moscova, procedând la o industrializare forţată, după model sovietic, neglijând echilibrul între ramurile economiei, echilibru care are o serie de particularităţi ce derivă din formele de relief ale ţării. La 11 iunie 1948 are loc naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transporturi prin trecerea lor în proprietate publică, distrugându-se astfel proprietatea privată. Industrializarea pune accent pe construirea şi dezvoltarea de mari întreprinderi. Se deschid noi locuri de muncă, are loc o migraţie a populaţiei tinere de la sate la oraşe. S-a electrificat întreaga ţară şi se creează locuri de muncă în învăţământ şi în sistemul sanitar. În martie 1949 începe procesul colectivizării agriculturii. Proprietarii de pământ care nu erau de acord cu transformarea socialistă a agriculturii erau judecaţi şi închişi, iar averile lor confiscate. Biserica este deposedată de importante suprafeţe de teren arabil, păşuni şi păduri, terenuri aducătoare de venituri pe care le folosea în activităţi caritabile, întreţinerea şi construirea de locaşuri sfinte, tipărirea de cărţi, etc. Patriarhul Iustinian Marina (1948 –1977), având o mare influenţă asupra lui Gheorghe Gheorghiu Dej, îl convinge să treacă preoţii pe statele de plată ale statului cu o contribuţie oricât de mică, pentru a-i adăposti de posibile acuzaţii de „parazitism social”. Se cuvine o reparaţie memoriei Patriarhului, care a fost numit pe nedrept „Patriarhul roşu”, din cauza unei presupuse colaborări cu puterea comunistă, urmare a unei „legături” cu Gheorghiu Dej, când acesta evadase din lagărul de la Târgu Jiu, iar el era un simplu preot de mir. Iată ce declară I.P.S. Bartolomeu Anania în „Renaşterea” nr.10/1998, p.6:

„Vara lui 1944: toate forţele din România puneau la cale momentul <<23 august>>, pentru încetarea războiului, pentru ieşirea

României din război, pentru întoarcerea armelor şi deci pentru înlăturarea dictaturii lui Ion Antonescu… La acest eveniment de la 23 august trebuia să participe şi

Gheorghe Gheorghiu Dej, care se afla în lagărul din Târgu Jiu. S-a pus

la cale evadarea acestuia şi transportarea lui în clandestinitate, până la

Bucureşti, unde să facă joncţiunea cu ceilalţi lideri politici… Evadarea

a fost pusă la cale de un grup de ţărănişti, fără participarea preotului Marina (care era membru militant al P.N.Ţ. al lui Maniu şi Mihalache

– n.r.). Gheorghiu Dej, odată evadat, trebuia să aibă câteva puncte de

adăpost şi acestea au fost trei: Târgu Jiu prin învăţătorul Ion Modoran; Racoviţa prin Oniţă Bărbulescu şi Bărbăteşti prin Petrişor Iliescu… Ultima etapă a fost în Bărbăteşti, de unde trebuia să fie transportat de către Petrişor Iliescu la volan, într-o maşină – a lui personală, destul

de

veche, de abia scăpată de la rechiziţiile armatei, şi de acolo trebuia

meargă non stop până la Bucureşti, bineînţeles cu legitimaţii false şi

cu

tot ceea ce presupune o conspirativitate. Planul era să nu treacă prin

Râmnicu Vâlcea, pentru ca să ocolească, bineînţeles, ariile aglomerate, ci pe lângă Govora şi de acolo către Slatina, Piteşti, Bucureşti. În apropiere de Govora s-a întâmplat o pană de cauciuc:

acesta trebuia neapărat vulcanizat, vulcanizarea nu se putea face decât

în Râmnic, în oraş, şi s-au sfătuit: <<Ce ne facem noi? Unde îl punem

pe fugar timp de două, trei ore cât durează reparaţia cauciucului? Unde? La prietenul şi colegul nostru, popa Marina, pentru că el nu ne

toarnă, asta e sigur>>. Şi aşa se face că preotul Ioan Marina s-a pomenit la uşă cu prietenii săi şi cu fugarul, cu evadatul. L-a primit, l-

a ospătat, aceia au reparat cauciucul şi au continuat drumul la

Bucureşti. Am citit într-un ziar despre o presupusă fantezistă prietenie conspirativă dintre preotul Ion Marina şi Gheorghiu Dej. Adevărul istoric acesta este: l-a primit, pentru nu ştiu cât – o oră, o oră şi jumătate, două, nu l-a denunţat şi şi-a propus să exploateze la sânge această ascendenţă morală. Şi a exploatat-o.”

În aprilie 1962, procesul colectivizării agriculturii se încheie. Pe plan cultural se impune proletcultismul, de fapt o formă de propagare a politicului. Sunt negate o mare parte a valorilor antebelice şi interbelice, şi sunt promovate creaţii ale literaturii sovietice, înlocuite după 1971 cu cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Politicul intervine în toate structurile statului, mai ales în Justiţie. Procesele primeau soluţionări „de sus”, din partea mai marilor partidului.

Aceste schimbări nu s-au produs fără o rezistenţă anticomunistă, care s-a manifestat pe două planuri: armat şi ideologic. Rezistenţa anticomunistă armată s-a desfăşurat în Munţii Carpaţi între 1949 – 1956 şi a fost constituită din grupuri înarmate, compuse din 10 – 40 de persoane, grupuri care au fost în cele din urmă anihilate. Rezistenţa ideologică a fost formată de o parte a intelectualităţii româneşti, a clericilor şi a oamenilor simpli, care se opuneau prin scris sau prin viu grai politicii comuniste. Împotriva lor, puterea a luat diferite măsuri, de la arestare şi hărţuială, până la crimă „în numele poporului”. Biserica, înţelegând prin aceasta atât pe slujitorii ei, cât şi pe simplii credincioşi, şi-a dat prinosul său de jertfă: ierarhi, preoţi, ieromonahi, diaconi, ierodiaconi, călugări, simpli credin- cioşi, în total peste 200.000 de români omorâţi în temniţele şi lagărele de exterminare pentru că s-au opus barbariei comuniste care asalta Europa. În decembrie 1989, în urma revoluţiei, regimul comunist a fost înlăturat, Nicolae Ceauşescu şi soţia acestuia, Elena au fost condamnaţi pentru genocid şi executaţi iar alţi membri ai puterii au fost judecaţi şi condamnaţi.

CUPRINS

Cuvânt înainte

4

Legenda întemeierii Romei

5

Romanii şi dacii

6

Traian şi Decebal

7

Colonizarea Daciei şi starea ei sub romani

9

Năvălirea

barbarilor

11

Năvălirea

bulgarilor

12

Năvălirea

ungurilor

13

Imperiul româno-bulgar – Împăratul Ioniţă

15

Întemeierea Principatelor

16

Muntenia sub Basarab Vodă şi Aexandru Basarab

17

Mircea cel Bătrân

19

Alexandru cel Bun

21

Ioan Corvin şi

Matei Corvin

22

Vlad Ţepeş

21

Ştefan cel Mare

23

Neagoe Basarab şi doamna Despina

27

Petru Rareş

29

Ion Vodă cel Cumplit

31

Mihai Viteazul

32

Matei Basarab şi Vasile Lupu

36

Constantin Brâncoveanu

39

Dimitrie

Cantemir

41

Românii din Transilvania după moartea lui Mihai Viteazul

43

Fanarioţii

46

Horia, Cloşca şi Crişan

51

Tudor Vladimirescu

53

Grigore Ghica şi Ioan Sturza. Ocupaţia rusească. Regulamentele Organice

55

Revoluţia de la 1848 din Transilvania. Avram Iancu

57

Revoluţia de la 1848 din Moldova şi Muntenia

59

Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica

61

Unirea Principatelor. Alexandru Ioan Cuza

62

Românii din Transilvania după revoluţia din 1848

65

Carol I

67

Ferdinand I

72

Sfârşitul monarhiei constituţionale în România

76

România în perioada 1948 – 1989

80

CUPRINS

83