TRANSMISII PRIN FIBRE OPTICE IN COMUNICATII

Mr. instr. sef GHEORGHE OLAN

Abstract
In this article the author tries to present a few aspects concerning communication through optical
fibres from projection technology, construction, to evolution and their multiple roles in communication.
There are presented several optical materials used as semiconductors for constructing the optical
fibres.
The main part of this article refers to the optical cables analyzing the advantages and
disadvantages they represent for the present and future communication on Earth and other outer
spaces.

Fibrele optice sunt produse astazi intr-o gama foarte larga, pentru cele mai diverse aplicatii, dar
mai ales in telecomunicatii. Tragerea unei fibre din bioxid de siliciu de inalta puritate, având o atenuare
redusa, dimensiuni regulate si puritate inalta, precum si rezistenta apreciabila, trebuie sa aiba loc la
temperaturi de peste 2000° C, cu un control precis si intr-un mediu curat.
Pentru a completa imaginea realizarilor actuale si a perspectivelor in domeniul
telecomunicatiilor prin intermediul fibrelor optice ne vom referi, pe scurt, la interfata de date distribuite
prin fibra optica (Fiber Distributed Data Interface/FDDI) care a devenit un standard ce specifica retele
optice tip „token-ring“. Transmiterea prin cabluri de fibra optica este o realizare concreta a tehnologiei
informatiei pentru distante de milioane de kilometri, fiind o varianta optionala eficienta pentru
transmisia complexa a semnalelor ( audio, video, date, fax, telex etc.).
In mod traditional, proiectarea unui sistem optic de orice fel (subteran, aerian, submarin etc.)
este o activitate conservativa, care foloseste numai tehnologii bine stabilite in efortul de a minimiza
riscul unei caderi a sistemului. Elementele si sistemele optice folosite in tehnica laserilor cu
semiconductori sunt destinate modificarii formei fasciculului emis de acesti laseri, in care este folosit
laserul cu semiconductori. Fluxul radiant al unei diode laser semiconductoare este emis printr-o
suprafata dreptunghiulara subtire, situata in planul jonctiunii, lungimea suprafetei fiind determinata de
dimensiunea cristalului semiconductor, iar inaltimea ei, de latimea regiunii active a diodei laser.

Materiale optice folosite la semiconductori

Spre deosebire de alte tipuri de materiale, materialele optice folosite in confectionarea
componentelor optice ale sistemelor cu laseri semiconductori trebuie sa indeplineasca anumite conditii.
Astfel, sticla optica trebuie sa aiba o transparenta foarte mare, sa fie curata (fara impuritati), omogena,
incolora (neutra) si sa posede proprietati corespunzatoare de refractie si dispersie. In compozitia sticlei
optice intra bioxidul de siliciu, oxizii de plumb, oxizii de bariu, carbonatul de sodiu, acidul boric,
sarurile de fluor si altele. Sticlele optice se clasifica in doua grupe: crown si flint. Mai sunt si alte
materiale optice – cuart, germaniu, siliciu, irtran, clorura de sodiu, safir etc.

Structura constructiva a conductorilor optici

Constructia conectorilor optici folositi in cuplarea unor manunchiuri de fibre optice (cu
diametrul mare, de peste 0,5 mm) nu a ridicat pâna acum probleme deosebite, intrucât tolerantele
mecanice impuse unor astfel de conectori, de ordinul zecimilor de milimetru, se obtine usor prin
tehnologia folosita in realizarea conectorilor electrici traditionali (BNC, TNC, SMA). Trebuie numai sa
se evite frecarea capetelor fibrelor optice ce se cupleaza, asigurându-se totusi o distanta suficient de
mica intre acestea, astfel ca pierderile prin difractie si nealiniere sa se incadreze in valoarea admisa, de
circa 0,2 dB. Pentru un manunchi de fibre cu diametrul de 1 mm, o separatie de 100 μm dintre capetele
celor doua cabluri asigura toleranta permisa. Pierderile totale in acesti cuplori standard se incadreaza,
de regula, intre 2,5 si 3,5 dB. Imbinarea permanenta sau demontabila a fibrei optice individuale este
mult mai greu de realizat, tinând seama de tolerantele mici permise in cuplaj. Cu toate acestea se
realizeaza curent imbinari cu atenuari sub 0,5 dB.
In ceea ce priveste formele constructive ale acestor tipuri de conectori cu imbinare fixa sau
demontabila, trebuie sa satisfaca deci conditiile de atenuare redusa, constructie simpla si aliniere
precisa, fara o pregatire rafinata. Dintre aceste forme, vom enumera urmatoarele:
– conectori cu canale de ghidare (cea mai simpla structura, folosita pentru alinierea capetelor a
doua fibre optice ce se imbina, este structura cu canal de ghidare in V, unde cele doua fire se pot fixa
prin lipire sau cu stifturi de ghidaj);
– conectori cu trei ace (folosesc in locul canalului de ghidaj trei cilindri de ghidaj adiacenti, de
acelasi diametru, intre care se preseaza fibrele ce trebuie imbinate);
– conectori cu trei bile;
– conectori cu rubine (conectarea cu rubin de ceas);
– conectori cu manson de ghidare;
– conectori cu dublu excentric.
Intr-un sistem de comunicatii prin fibre optice, exista câteva tipuri deosebite de cuplaje in care
pot aparea atenuari suplimentare ale radiatiei: cuplaje de intrare, dintre sursa de radiatie (o dioda
luminiscenta sau o dioda laser) si cablul optic, cuplaje intermediare intre diverse segmente de cablu
optic, numite de regula imbinari si, in sfârsit, cuplajul de iesire, dintre cablul optic si fotodetectorul
receptor. In aceste puncte de cuplaj, radiatia sufera atenuari.
In domeniul fibrelor optice, eforturile de cercetare sunt incununate in doua directii principale:
prima, fiind gasirea unor materiale cu caracteristici superioare, iar a doua – punerea la punct a unor
tehnologii de fabricatie, la costuri acceptabile.

Materiale si tehnologii pentru obtinerea fibrelor optice

Indiferent de compozitia aleasa, materialul dielectric utilizat pentru obtinerea fibrelor optice
trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte generale:
– sa aiba transparenta cât mai buna la lungimea de unda a semnalului luminos folosit;
– sa posede stabilitate chimica cât mai buna, in timp;
– sa fie usor prelucrabile in toate fazele procesului tehnologic.
Pe baza experientei producatorilor de fibra optica, materialele cu cea mai lunga utilizare se pot
grupa in trei categorii:
– bioxid de siliciu si amestecuri ale acestuia cu alti oxizi in cantitati mici, denumiti si dopanti;
– sticle multicompozite;
– materiale plastice.
Daca se are in vedere gradul de prelucrare a materialelor mai sus mentionate, este evidenta
superioritatea polimerilor, care nu necesita temperaturi de lucru prea inalte. Cu toate ca utilizarea
materialelor plastice nu numai pentru invelisul optic, ci si pentru miez, este un subiect interesant de
cercetat si experimentat, caracteristicile optice net inferioare in raport cu cele ale sticlei le recomanda
numai pentru transmisii la distante mici, unde atenuarea semnalului optic de-a lungul fibrei are doar o
importanta secundara.
Desigur, performantele produsului final, fibra optica, depind in mod direct de materialul
intrebuintat, de tehnologia de realizare, existând insa un sistem de restrictii prin care materialul
conditioneaza tehnologia, care face posibila prelucrarea sa, astfel incât sa rezulte fibra optica cu
parametrii doriti.
Atât dioxidul de siliciu pur, cât si sticla multicompozita au structura amorfa, sunt anizotrope si
se trag in fire din stare lichida la temperaturi inalte. Racirea rapida a materialului topit duce la formarea
unei sticle stabile si omogene, in pofida tranzitiei printr-un domeniu termic in care este posibila aparitia
cu totul nedorita a cristalelor.
 Dezavantajele utilizarii sticlelor cu continut inalt de bioxid de siliciu se poate rezuma dupa cum
urmeaza: in fazele de depunere de material si de tragere a fibrei, vitezele sunt mici, iar procesele se
desfasoara la temperaturi inalte, la care controlul geometriei proformei si al fibrei este dificil de
realizat. Aceste dezavantaje sunt compensate din plin de calitatea net superioara a fibrelor optice
obtinute prin oricare dintre cele câteva variante ale tehnologiei depunerii chimice din faza de vapori,
cum ar fi:
– tehnologii de obtinere a fibrelor optice din sticle multicompozite;
– cu dublu creuzet de fabricare a fibrelor optice cu indice treapta de refractie;
– cu dublu creuzet de obtinere a fibrelor optice cu indice gradat;
– „tija in tub“ de obtinere a fibrelor optice;
– cu separare de faze;
– tehnologii pentru fabricarea fibrelor optice cu continut inalt de bioxid de siliciu. Depunerea
chimica din faza de vapori (DCV);
– oxidarea exterioara din faza de vapori;
– depunerea chimica din faza de vapori activata cu laser;
– de realizarea continua a proformei – metoda „Verneuil“.
In cazul fibrelor optice plastic-siliciu, miezul este realizat din bioxid de siliciu pur, iar invelisul
optic, care poate sa adere la miez sau nu, se obtine prin extrudare.

Cabluri optice
Invelisul optic aderent la miez se poate realiza dintr-o rasina siliconica cu transparenta inalta,
ansamblul fiind protejat la exterior de o teaca confectionata dintr-un polimer fara proprietati optice
speciale, care indeplineste doar rol de protectie fata de solicitarile mecanice. Fibrele optice trase din
proforma au o rezistenta mecanica destul de ridicata; exista totusi destui factori externi care slabesc
aceasta rezistenta. Dintre acestia putem mentiona torsionarile puternice, cu raze de curba mici, frecarile
dintre fibra si mediul material inconjurator sau dintre ele, atacul coroziv al unor agenti chimici.
Diminuarea rezistentei mecanice a fibrei optice este insotita de modificari ireversibile ale structurii
si geometriei acesteia, microfisuri si microdeformari variatii locale ale diametrului, modificari care
influenteaza negativ transmisia radiatiei prin fibra.
Se stie ca fibrele optice in sistemul de comunicatii pot fi cablate unifilar sau multifilar.
Avantajele acestor cabluri multifilare cu aparatura numerica mare, constau in faptul ca au
randamentul ridicat de cuplaj cu sursa si fotodetectorul, usurinta interconectarilor si redundanta
fibrelor. Deficientele lor sunt atenuarea extrem de mare si banda de trecere mica, deci legatura se
realizeaza pe distante mici.
Exista cabluri unifibra cu fiabilitate acceptabila. S-au realizat conectori unifibra cu pierderi de
radiatie de ordinul zecimilor de decibeli. In aceste conditii, tehnologia cablurilor unifibra se impune ca
inlocuitor, in sisteme, al cablurilor multifilare, dovedindu-se mai eficienta din multe puncte de vedere,
dintre care pretul de cost nu este de neglijat. Aceasta tendinta este deja certitudine in legaturile optice la
distante mari, in retelele de comunicatii, ca si in aplicatiile submarine. Cablurile multifibra ramân inca
utile in legaturile optice la distante mici, in cablarea interna a sistemelor de calcul, a navelor,
avioanelor, in locurile unde viteza de transmisie a impulsurilor nu depaseste câteva zeci de megabiti pe
secunda.
Printre cele mai importante cerinte pretinse cablurilor optice, se enumera:
– o proiectare corespunzatoare pentru minimizarea pierderilor optice introduse de socurile
mecanice;
– rezistenta mare la intindere;
– rezistenta la patrunderea vaporilor de apa;
– stabilitate termica in gama temperaturilor de lucru;
– flexibilitate de incovoiere la rece;
 – rezistenta la agentii chimici si casare;
– usurinta de interconectare si instalare;
– pret scazut si intretinere ieftina.
Fie multifilar, fie unifilar, un cablu optic are o sectiune mult mai mare decât cea a miezului
optic prin care se propaga radiatia, deoarece un cablu optic contine fibrele optice si acoperirile lor de
protectie, unul sau mai multe elemente de fixare si de rezistenta, precum si o camasa exterioara. Fibrele
optice se incorporeaza in cablu prin infasurarea in jurul unui element central de rezistenta, ceea ce
introduce tensiuni mecanice, in urma tensionarii, tensiuni de care trebuie tinut seama in proiectarea
cablului. Aceste tensiuni se pot totusi compensa reciproc in interiorul cablului, daca se folosesc metode
de infasurare perfectionate. In afara de elementul central de rezistenta in jurul caruia se infasoara de
regula fibrele optice, in cablu se incorporeaza si alte elemente de rezistenta cu modul de elasticitate
ridicat.
Câteva exemple de cabluri optice produse de firma ITT:
– cablul optic multifilar fara rezistenta mecanica, tip LD (Light Duty);
– cablul optic unifilar cu 6 elemente de rezistenta mecanica in jurul fibrei optice, tip S1;
– cablul optic multifilar cu elemente de rezistenta centrala, tip ISM (Internal Strength Member);
– cablul optic multifilar de mare rezistenta mecanica, cu elemente de rezistenta in exteriorul
manunchiului de fibre optice, tip ESM (External Strenght Member).
Avem doua exemple de cabluri optice produse de firma japoneza NEC:
– tip SCI multifilar;
– tip SCS unifilar.
Pe lânga acestea exista si alte geometrii de cabluri optice, cu structura tip banda, folosite in
transmisiile de date din sistemul de calcul, control si telecomanda, la bordul avioanelor, navelor etc.
Atenuarea medie a acestui cablu este de numai 0,85 dB/km, iar banda de trecere ajunge la 955 MHz-
km.
Tehnologia hibrida fibra/cablu coaxial – HFC (Hybrid Fiber-Coax) este o solutie atât pentru
companiile de telefonie care doresc sa ofere servicii de banda larga, cât si pentru operatorii CATV cu
servicii interactive (Ex. Romtelecom, „rcs-inspiring comunication“ etc.) cu o serie de avantaje: cost
redus al cablului coaxial, banda non-video din spectru poate fi folosita pentru servicii bidirectionale
(telefonie, telemetrie, transmisii de date etc.), costul fibrei optice si al echipamentelor optoelectrice se
distribuie intre utilizatorii directi si secundari.

BIBLIOGRAFIE

[1] Paul, E., Prelucrarea optoelectronica a informatiei, Litografie IPB, Bucuresti, 1998
[2] Paul, E., Transmisia optica a informatiei, Editura Tehnica, Bucuresti, 1991
Doicaru, V., Pârvulescu, M., Transmisii prin fibre optice, Editura Militara, Bucuresti, 1994.