Prolog

După-amiaza zilei de 9 septembrie era exact ca oricare altă după-amiază. Nici unul din cei
care aveau să fie implicaţi în evenimentele acelei zile n-ar fi putut spune cu mâna pe inimă că
presimţise dezastrul. (Adică, cu excepţia doamnei Packer din Wilbraham Crescent 47, care era
specialistă în premoniţii, şi care întotdeauna după aceea descria pe larg ciudatele presimţiri şi
temeri care o chinuiseră. Dar doamna Packer de la nr. 47 era atât de departe de nr. 19 şi atât de
puţin implicată în întâmplările de acolo încât se părea că nu era deloc nevoie să aibă vreo
presimţire).
La Biroul de Secretariat şi Dactilografie Cavendish, directoare domnişoara K. Martindale,
ziua de 9 septembrie fusese o zi încărcată, o zi obişnuită. Telefonul suna, dactilografele ţăcăneau,
presiunea lucrului era medie, nici peste, nici sub volumul obişnuit. Nimic nu părea deosebit de
interesant. Până la 2:35, ziua de 9 septembrie ar fi putut fi o zi ca oricare alta.
La 2:35 soneria domnişoarei Martindale se porni să sune, iar în biroul exterior, Edna Brent
răspunse cu obişnuitul ei glas gâfâit şi uşor nazal, în timp ce plimba o pralină în lungul liniei
maxilarului.
– Da, domnişoară Martindale?
– Vai, Edna, nu aşa ţi-am spus să vorbeşti când răspunzi la telefon. Pronunţă clar şi ţine-ţi
respiraţia în spatele tonului.
– Mă scuzaţi, domnişoară Martindale.
– Aşa-i mai bine. Poţi s-o faci dacă vrei. Trimite-mi-o pe Sheila Webb.
– Nu s-a întors încă de la masă, domnişoară Martindale.
– Ah. Domnişoara Martindale îşi consultă ceasul de pe birou. 2:36. Exact şase minute
întârziere. Sheila Webb se făcuse leneşă în ultimul timp. Trimite-mi-o când vine.
– Da, domnişoară Martindale.
Edna plasă din nou pralina în mijlocul limbii şi, sugând-o cu plăcere, reluă dactilografierea
manuscrisului: Dragoste în pielea goală a lui Armand Levine. Erotismul lui zelos o lăsa rece, ca
de altfel pe majoritatea cititorilor domnului Levine, în ciuda eforturilor lui. Era un exemplu
elocvent al faptului că nimic nu e mai plictisitor decât pornografia plictisitoare. În ciuda
coperţilor ademenitoare şi a titlurilor provocatoare, vânzările domnului Levine scădeau cu
fiecare an şi ultima, notă de plată pentru dactilografiere deja îi fusese trimisă de trei ori.
Uşa se deschise şi intră Sheila Webb, gâfâind uşor.
– A întrebat de tine Pisica roşcată, spuse Edna.
Sheila Webb se strâmbă.
– Ăsta-i norocul meu... o dată am întârziat şi eu!
Îşi netezi părul, luă un carnet şi un creion şi bătu la uşa directoarei.
Domnişoara Martindale îşi ridică privirea. Era o femeie de patruzeci de ani, respirând
eficienţă prin toţi porii. Părul de un roşcat deschis pieptănat într-o coafură à la pompadour şi
prenumele de Katherine îi aduseseră porecla de „Pisica roşcată”1.
– Ai întârziat, domnişoară Webb.
– Scuzaţi-mă. A fost un trafic groaznic.

1
Cat = pisică. Derivat din Katherine, Kat.
 – Întotdeauna la ora asta traficul e groaznic. Ar trebui să ţii cont de asta. Se uită pe un
carnet din faţa ei. A sunat o oarecare domnişoară Pebmarsh. Vrea o stenografă la ora trei. Te-a
cerut pe dumneata anume. Ai mai lucrat pentru ea?
– Nu-mi amintesc, domnişoară Martindale. Oricum, nu în ultimul timp.
– Adresa e Wilbraham Crescent 19.
Se opri întrebătoare, dar Sheila Webb clătină din cap.
– Nu-mi amintesc să fi fost acolo.
– La ora trei. Ai timp să ajungi. Mai ai vreo programare în după-amiaza asta? Ah, da, spuse
uitându-se în registrul cu programări. Profesorul Purdy la Curlew Hotel. Ora cinci. Ar trebui să te
întorci până atunci. Dacă nu, am s-o trimit pe Janet.
Îi făcu semn că era liberă, iar Sheila Webb se întoarse în biroul exterior.
– Ceva interesant, Sheila?
– Încă o zi din acelea plictisitoare. Nu ştiu ce băbuţă din Wilbraham Crescent. Şi la cinci
profesorul Purdy - numai nume din astea arheologice şi cumplite! Ce n-aş da să se întâmple şi un
lucru palpitant din când în când!
Uşa domnişoarei Martindale se deschise.
– Văd că era şi o notă, Sheila. Dacă domnişoara Pebmarsh nu s-a întors încă atunci când
ajungi, intră în casă, uşa nu va fi încuiată. Intră şi mergi în camera din dreapta de pe hol şi
aşteaptă. Ţii minte sau să-ţi scriu?
– Ţin minte, domnişoară Martindale.
Domnişoara Martindale se întoarse în sanctuarul ei.
Edna Brent pescui pe sub scaun şi scoase în secret un pantof cam scâlciat al cărui toc cui
aproape că se desprinsese.
– Cum mai ajung eu acasă? se văită ea.
– Oh, termină cu smiorcăiala, o să găsim noi ceva, spuse una din fete şi îşi reluă lucrul.
Edna oftă şi băgă în maşină o foaie nouă: „Dorinţa îl cuprinsese în ghearele ei. Cu degetele
tremurând pătimaş îi sfâşie dantela fină de pe sâni şi o prăvăli, pe sobă”.
– La dracu', spuse Edna şi se întinse după radieră.
Sheila îşi luă poşeta şi ieşi.
Wilbraham Crescent era o fantezie executată de un constructor victorian prin anii 1880.
Era o semilună de case duplex şi grădini aşezate spate-n spate. Această concepţie era o sursă
considerabilă de dificultăţi pentru persoanele nefamiliarizate cu localitatea. Cei care ajungeau pe
partea exterioară a semilunii erau incapabili să găsească numerele mici, iar cei care nimereau pe
partea interioară mai întâi se întrebau nedumeriţi cam pe unde ar putea fi numerele mari. Casele
erau elegante, civilizate, decorate artistic cu balcoane şi absolut respectabile. Modernizarea abia
dacă le atinsese - pe dinafară, adică. Bucătăriile şi băile fuseseră primele care simţiseră vântul
schimbării.
Numărul 19 nu avea nimic neobişnuit. Avea perdele elegante şi mânerul uşii din faţă bine
lustruit De o parte şi de alta a potecii ce ducea la uşa din faţă erau trandafiri.
Sheila Webb deschise poarta, o luă pe potecă şi sună la uşă. Nu primi nici un răspuns şi,
după ce aşteptă un minut sau două, făcu precum i se ordonase şi apăsă pe mâner. Uşa se deschise
şi intră. Uşa din dreapta micului hol era întredeschisă. Bătu, aşteptă, apoi intră. Era o cameră de
zi foarte plăcută şi absolut obişnuită, o idee cam prea mobilată, pentru gusturile moderne.
Singurul lucru ieşit din comun era multitudinea ceasurilor din ea - o pendulă ticăind într-un colţ,
un ceas de porţelan de Dresda pe poliţa căminului, un ceas în formă de caleaşcă de argint pe
birou, un cesuleţ aurit pe etajera de lângă cămin şi unul pe o masă de lângă fereastră, un ceas de
voiaj în carcasă de piele uzată, cu litere aurii aproape şterse formând de-a curmezişul unui colţ
cuvântul ROSEMARY.
Sheila Webb se uită la ceasul de pe masă cu o oarecare mirare. Arăta puţin mai mult de
patru şi zece. Privirea îi fugi la cel de pe poliţia căminului. Arăta aceeaşi oră.
Sheila tresări căci în momentul acela deasupra capului ei se auzi un vâjâit şi un ţăcănit şi,
dintr-un ceas de perete din lemn sculptat, un cuc ţâşni pe uşiţă şi anunţă tare şi răspicat: Cucu,
Cucu, Cucu! tonul răguşit părea aproape ameninţător. Cucul dispăru din nou cu un pocnet al
uşiţei.
Sheila Webb zâmbi uşor şi păşi spre capătul sofalei. Atunci se opri scurt, tresărind cu toată
fiinţa.
Întins pe podea se afla trupul unui bărbat. Avea ochii pe jumătate deschişi, fără viaţă. În
partea din faţă a costumului lui cenuşiu închis se vedea o pată întunecată, umedă. Sheila se
aplecă aproape mecanic. Îi atinse obrazul rece; mâna la fel. Atinse pata umedă şi îşi retrase
repede mâna, uitându-se la ea cu groază.
În acel moment auzi poarta şi întoarse mecanic capul spre fereastră. Prin ea văzu silueta
unei femei înaintând grăbită pe potecă. Sheila înghiţi în sec... gâtul îi era uscat. Stătea înţepenită
în loc, incapabilă să se mişte, să ţipe... privind fix în faţa ei.
Uşa se deschise şi intră o femeie în vârstă, înaltă, ducând o sacoşă pentru cumpărături.
Avea părul cărunt şi ondulat, pieptănat peste cap şi ochii mari, de un albastru minunat. Privirea
lor trecu peste Sheila, fără s-o vadă.
Sheila scoase un sunet slab, nu mai mult de un cârâit. Ochii albaştri şi largi reveniră la ea şi
femeia întrebă repde:
– E cineva aici?
– Eu... e...
Fata se opri brusc căci femeia venea iute spre ea din spatele canapelei.
Şi atunci ţipă.
– Nu... nu... o să călcaţi pe... el... Iar el e mort...