Accesul la energie ieftină, a devenit esenţial pentru funcţionarea economiilor moderne iar

distribuţia neuniformă a aprovizionării cu energie între ţări a condus la vulnerabilităţi

semnificative. Acestea s-au concretizat în ameninţări la adresa securităţii energetice care în
general iau diverse forme, dintre care amintim: instabilitatea politică a ţărilor producătoare
provocată de război sau de alţi factori, atacuri asupra infrastructurii de aprovizionare,
precum şi accidente şi dezastre naturale asupra diferitelor sisteme energetice şi creşterea
costurilor la consumul de combustibili fosili, cum ar fi petrolul şi gazul.
Securitatea energetică este ameninţată şi de creşterea semnificativă a preţurilor la energie,
fie pe pieţele mondiale - aşa cum s-a întâmplat într-o serie de crize de energie de a lungul
anilor - fie prin impunerea unor creşteri de preţuri ca efect a unor manipulări de tip oligopol,
monopol sau cartel. În unele cazuri, ameninţările pot veni din partea unei ţări cu statut de
superputere energetică- astfel de state au posibilitatea de a influenţa în mod semnificativ
pieţele mondiale prin acţiunea lor singulară. Mai mult decât atât, furnizorii pot chiar
suspenda sau închide livrările aşa cum s-a întâmplat în iarna anului 2009 în criza gazelor
dintre Ucraina şi Rusia. O practică asemănătoare o regăsim şi în disputa dintre Rusia şi
Belarus.
Menţinerea unui flux continuu de energie este foarte importantă iar elementele care
constituie ameninţări la adresa securităţii energetice din acest punct de vedere sunt
daunele fizice la infrastructura energetică ca urmare a unor evenimente naturale, terorism,
sau război.
Concurenţa sporită pentru resurse de energie duce, de asemenea, la formarea de grupuri
de securitate, care să permită o distribuţie echitabilă de petrol şi gaze naturale între marile
puteri. Grupul de cinci, precursori ai G8, a apărut prima dată în 1975 pentru a coordona
politicile economice şi de energie, ca urmare a embargoului din 1973 pentru petrolul arab, a
creşterii inflaţiei şi a unei încetiniri a economiei mondiale. Conceptul acesta are însă
tendinţa de a se desfăşura în detrimentul economiile mai puţin dezvoltate.
NATO şi securitatea energetică
În contextul regiunii euro-atlantice începând cu anul 1999 s-a lansat Noului Concept
Strategic, prin care NATO a subliniat ameninţările ce pot afecta securitatea energetică a
ţărilor membre materializate în riscuri de întrerupere sau criză în fluxurile de resurse
energetice vitale.
Declaraţia Summitului de la Riga din noiembrie 2006 reafirmă principiile din Noul Concept
Strategic şi declară sprijinul întru un efort internaţional pentru a evalua riscurile
infrastructurilor energetice şi de a promova securitatea acestor infrastructuri.
Pe baza raportului intitulat “Rolul NATO în securitatea energetică” elaborate în urma
Summit-ului de la Riga, aliaţii au stabilit principiile ce vor guverna abordarea NATO în acest
domeniu, şi au prezentat opţiuni şi recomandări pentru activităţile viitoare. Pe baza acestor
principii, NATO va lucra asupra următoarelor domenii: culegerea şi schimbul de informaţii
publice şi secrete, menţinerea unui echilibru şi al stabilităţii, promovarea cooperării
internaţionale şi regionale de sprijin pentru gestionarea şi protecţia infrastructuri de energie.
Totodată la Bucureşti în aprilie 2008 au discutat posibilitatea de a utiliza alianţa militară ca
un instrument pentru securitate energetică. Una din posibilităţi includea introducerea de
militari în regiunea Caucazului ca poliţie de conducte de petrol şi gaz. Au mai fost vizate
măsuri pe termen lung pentru creşterea securităţii energetice prin reducerea dependenţei
de orice sursă de energie, creşterea numărului de furnizori, exploatarea de combustibili
nefosili sau resurse regenerabile de energie, precum şi reducerea cererii globale, prin
măsuri de conservare a energiei. Aceasta poate implica, de asemenea, încheierea de
acorduri internaţionale, pentru a sprijini relaţiile, din domeniul energiei, şi de comerţ
internaţional, cum ar fi Tratatul privind Carta Energiei în Europa.
Astfel securitatea ţărilor membre ale NATO implică un nou element: securitatea
aprovizionării cu energie şi în general a fluxului de resurse vitale. Acest lucru conduce la
dezvoltarea de noi misiuni cu o organizare coerentă din punct de vedere militar şi politic.
Problema securităţii energetice, şi în general a aprovizionării cu resurse energetice
reprezintă una din funcţiile NATO. Aceasta are un cuprins foarte larg ea neincluzând doar
gaz, petrol, cărbune şi energie nucleară ci de asemenea minerale strategice, şi în curând va
include alimente şi apa.
Securitatea energetică europeană şi componente strategice
Securitatea energetică este în mod curent este parte integrantă a oricărei strategii naţionale
de securitate. Din punct de vedere constitutiv, securitatea energetică, asimilează
următoarele componente:
• Securitatea surselor de energie
• Securizarea traseelor energetice
• Identificarea unor trasee alternative de energie
• Identificarea unor surse alternative de energie
• Protecţia mediului înconjurător
Securitatea surselor de energie
În privinţa securităţii surselor energetice putem evoca principalele elemente ce configurează
mediul de securitate european. În primul rând unele conflicte etnice, cu ar fi cele din
Nagorno Karabakh, Sudul Osetiei şi Abkhazia, sau cele din Ferghana Valley, instabilitatea
politică şi economică, existenţa regimurilor opresive de tip dictatorial şi fenomenul de
radicalizare a opoziţiei politice, creşterea militantismului islamic în regiune, activarea şi
dezvoltarea organizaţiilor teroriste.
În acest context, promovarea valorilor democratice este practic singura metodă ce poate
asigura stabilitatea. Predictibilitatea în cazul unui stat cu regim totalitar este foarte limitată.
Orice evaluări care se vor a fi făcute pe termen lung sunt lovite de incertitudine.