Poemul ,,Luceafarul" a fost conceput din timpul studiilor la Berlin, iar din perioada 1880-

1883 dateaza cele cinci variante in timp ce forma sa definitiva a fost publicata in aprilie
1883 in Almanahul, iar din perioada 1880-1883 dateaza Societatii Academice Social-
Literare ,, Romania Juna" de la Viena, apoi in ,,Convorbiri Literare" din august acelasi an
editat si in volumul de ,,Poesii" editat de Titu Maiorescu in decembrie 1883.

,,Luceafarul" este, asa cum remarca Tudor Vianu, in studiul sau despre ,,
Luceafarul", din volumul Eminescu, ,, o sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care
poezia lui Eminescu le-a produs mai inainte."Afirmatia lui Vianu pune in evidenta
complexitatea acestei creatii, fapt demonstrat chiar de geneza poemului si de izvoarele
folosite de marele poet.

Poemul ,, Luceafarul " are ca sursa principala de inspiratie basmul popular

romanesc ,, Fata in gradina de aur", cules de germanul Richard Kunish.

Sursele filozofice care stau la baza poeziei ,,Scrisoarea I" se regasesc in filozofia
indiana, iar in ,,Scrisoarea III"sursa de inspiratie este cea populara.

,,Luceafarul" este un poem filozofic, in care tema romantica a conditiei omului de

geniu capata stralucire desavirsita.In ,, Scrisoarea I" tema o constituie conditia nefericita a
omului de geniu, in ipostaza savantului si in raport cu timpul, societatea surprinzand-tot
odata-in tablouri-geneza si stingerea Universului.

In ceea ce priveste ipostazele geniului in ,,Luceafarul",in tabloul intai omul superior

este simbolizat de Luceafar, ca astru apartinand planului cosmic, in al doilea este numai
aspiratia spirituala pentru Catalina, in al treilea este intruchipat de Hyperion, iar in ultimul
este omul superior simbolizat de Luceafar, ca simbol al lumii superioare.

In ,, Epigonii" geniul este ipostaza de om de stat, iar in ,,Scrisoarea I " in ipostaza

de savant-ipostaza omului care aparent nu inseamna mare lucru pentru societate, dar din
punct de vedere intelectual el are capacitatea de a patrunde pana la capatul universului.

In ,,Luceafarul", in tabloul intai este o poveste fantastica de dragoste, deoarecese

manifesta intre doua fiinte aprtinand unor lumi diferite, cea terestra si cea cosmicasi tocmai
de aceea este si o iubire imposibila.Asadar, planul universal-cosmic se intrepatrunde
armonios cu cel uman-terestru, geniul este astrul ceresc in ipostaza Luceafarului, fata de
imparat este unica.
 Legatura intre cele doua planuri se realizeaza prin intermediul ferestrei, singurul spatiu
de comunicare intre cele doua lumi,terestra si cosmica, metafora intalnita si in poemul
filozofic ,,Scrisoarea I".

Intre cei doi se infiripa o iubire puternica, ptintr-o comunicare indirecta, realizata in
vis.Fascinata de stalucirea astrului, fata i se adreseaza cerandu-i sa coboare in lumea
ei:,,Cobori in jos luceafar bland"Pentru a raspunde chemarii arzatoare a fetei,luceafarul se
intrupeaza ,, intr-un tanat voievod/Cu par moale-Un mort cu ochii vii"El, cel care are drept
tata cerul, iar ca mama-marea, ii cere tinerei fete sa-si lase lumea, sa-i fie mireasa si sa-l
urmeze in palatele de pe fundul oceanului.

Incapabila sa-si depaseasca conditia, fata refuza sa-l urmeze pe luceafar, resimtind
deosebirile dintre ei:Caci eu sunt vie,tu esti mort"Dragostea fetei nu se stinge, intrucat ea il
cheama din nou pe luceafar ,,in casa si in gand" pentru a-i lumina viata.El raspunde acestei
noi chemari si se intrupeaza, de data aceasta, ca fiu al soarelui si al noptii, intr-un ,,mandru
chip".Daca la prima intrupare Luceafarul ai apare fetei ,,un inger", de data aceasta, el i se
infatiseaza ca ,,un demon".

Metamorfozele Luceafarului in cele doua intrupari, de inger si demon, ilustreaza

mitul ,,Zburatorului",preluat de Eminescu din mitologia populara.Ideea apartenentei
geniuluila nemurire ca si statutul de muritoare al fetei sunt exprimate sugestiv.Puterea de
sacrificiu a omului de geniu in numele implinirii idealului este proprie numai geniului, fiind
exprimata prin intensitatea de iubire, care duce la renuntarea la nemurire: Da, ma voi naste
din pacat,/Primind o alt[ lege,/ Cu vesnicia sunt legat,/ Ci voi sa ma dezlege."

Tabloul al treilea, numit si ,,drumul cunoasterii", este dominat de planul universal-cosmic,

Luceafarul este Hyperion, iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale.

Calatoria lui Hyperion spre Demiurg in spatiul intergalactic simbolizeaza un drum al

cunoasterii si totodata motivatia pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu
in raport cu oamenii obisnuiti.Setea de cunoastere a omului de geniu face ca Hyperion sa
mearga la Demiurg.

Demiurgul ii refuza dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor,nu-si poate
determina propriul destin,in antiteza cu omul de geniu, capabil de a implini idealuri inalte,
care-l fac nemuritor.Demiurgul respinge dorinta lui Hyperion, ,,moartea nu se
poate.",exprimandu-si dispretul pentru aceasta lume superficiala, care nu merita sacrificial
omului de geniu.

Tabloul al IV-lea imbina planul universal-cosmic cu cel uman-terestru.Luceafarul redevine

astru,iar fata isi pierde unicitatea,numele, frumusetea,fiind doar o muritoare oarecare.Chemarea
fetei adresata Luceafarului formulata in acest tablou nu mai este magica,accentueaza idea ca
omul este supus intamplarii norocului.
 Finalul este o sentinta in sens justitiar,subliniind menirea creatoare a geniului eliberat
de patima iubirii.Atitudinea Luceafarului exprima o atitudine specifica geniului rece
distanta,ilustrand valoarea suprema a idealului spre care poate aspira doar omul superior.

,,In ,,Scrisoarea III" a carei parte otomana a fost scoasa din Hammer se simte
retorica dramatica"(G. Calinescu)

In partea a doua,Eminescu reinvie o pagina de glorie din trecutul romaniilor sub domnia lui
Mircea Cel Batran,si anume batalia de la Rovine din 10 oct 1394.Aceasta parte are ca sursa de
inspiratie ,,Istoria Imperiului Otoman" a lui Iosef von Hammer si poate fi fragmentata in 3
parti:sosirea turcilor la Dunare,dialogul dintre Mircea si Baiazid si batalia de la Rovine.

Convorbirea dintre cei doi conducatori de osti,este de fapt o confruntare, o lupta prin
vorbe.Realizata prin dialog,Eminescu pune in lumina insusirile celor doi conducatori de
osti.Sultanul il primeste pe domnitorul roman cu dispret,preficandu-se surprins de prezenta
unei persoane atat de simple si de modeste.E suficient ca Mircea sa-si dezvaluie identitatea
ca sultanul sa-i ceara inchinarea tarii.Acesta refuza sa i se supuna si cere pace,dar Baiazid
evoca lupta de la Nicopole,la care insusi dopmnitorul participase.

Discursul sultanului se incheie printr-o interogatie retorica spunand ca un voievod asa

de neinsemnat nu se poate compara cu fortele pe care marele imperiu le-a invins.Raspunsul
lui Mircea ii dezvaluie sultanului adevaruri pe care acesta le ignora si ii arata ca acest
,,batran" din fata lui este chiar insusi ,,domnul Tarii Romanesti" si il avertizeaza ca vor fi
invinsi.

Urmeaza confruntarea dintre cele doua armate,ultimele versuri sugerand victoria

deplina a armatei conduse de Mircea.In partea a patra poetul prezinta prezentul din vremea
sa, un prezent asemenea unui carnaval cu masti.Din discursul poetului se observa ca
sarcasmul sau se indreapta impotriva unei intregi generatii.

Ultima parte, finalul contine un indemn adresatcontemporaniilor si o invocatie catre

domnitorul Tepes,cunoscut pentru pedeapsa lui pentru dusmani si tradatori.Astfel,Mihai
Eminescu apare direct implicat in procesul judecarii contemporaniilor sai, devenind
justitiarul acestei lumi decazute.

Poezia ,,Epigonii" este structurata in 3 parti, primele doua fiind delimitate de

Eminescu printr-un rand de puncte de suspensie si aflate in antiteza istorica, artistica si
etica.Ultima parte reflecta conditia omului in lume.Poezia este o unitate a contrariilor, fiind
trei specii literare distincte:o oda inchinata inaintasilor pasoptistilor, care credeau in
misiunea poetului si a poeziei de a contribui la progresul social,politic si moral.O satira la
adresa poetilor contemporani, ale caror creatii sunt lipsite de marile idealuri, precum si o
meditatie filozofica incarcata de tristete si nefericire.
 Partea intai-oda-este ca si intindere cea mai parte din poezie dedicand generatiei
trecute de scriitori 11 stofe.In aceasta parte Eminescu enumera poetii caracterizandu-i prin
cele mai specifice particularitati artistice:Respectul si admiratia profunda pe care Eminescu
le are pentru creatia pasoptistilor, este demonstrat de atentia speciala pe care o acorda
fiecarui poet,in parte, suntetizand fie fie trasaturile operei,fie ale conceptiei literare.

Geniul Eminescu ii dedica ultimele 3 strofe ale acestei ode, definindu-l printr-o metafora ce
a ramas celebra:,, S-acel rege-al poeziei, vecinic tanar si ferice"

Partea a doua este alcatuita din cinci srofe, Eminescu apeland la satira.Aceasta
secventa incepe cu doua interogatii retorice si o repetitie ,,Iara noi?noi,Epigonii?",
Eminescu autocaracterizandu-se intre ,,Epigonii", prin pronumele personal ,,noi" pus in
antiteza cu pronumele personal ,,voi" pentru a exprima distanta spirituala dintre cele doua
generatii de scriitori.

Superficialitatea contemporaniilor,ipocrizia si falsul patriotism sunt ilustrate sarcastic.

Ultimul vers este construit prin antiteza dintre aspiratiile predecesoriilor-carora Eminescu li
se adreseaza direct-si lipsa totala de idealuri a contemporaniilor: ,,voi credeati in scrisul
vostru,noi nu credeam in nimic!"

In penultima stofa Eminescu exprima propria conceptie despre creatia lirica prin definitia
poeziei,pornind de la interogatia retorica ,,ce e poezia?", pe care o concepe ca pe o creatie
pura, divina in care maginile poetice sunt ,,icoane".Strofa finala se constituie intru mesaj de
ramas bun adresat generatiei de poeti cuprinsi de idealuri si sperante marete:,,Ramaneti
dara cu bine sante firi vizionare".

Societatea contemporana este interesata numai de aparente fiind alcatuita din

profitori si patrioti ipocriti,idee exprimata printr-o antiteza din care reiese dezamagirea si
amaraciunea poetului.In ultimul vers, tristete lui Eminescu atinge cotele nefericirii, deoarece
valorile adevarate au fost inlocuite de prefacatori, de o lume a orgolilor, superficiala:,,Toate-
s prafLumea-i cum estesi ca dansa suntem noi."

In studiul intitulat ,,Eminescu si poeziile sale"(1889), Titu Maiorescu afirma ca

,,Tanara generatie romana se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu,
aducand prin argument talentul acestuia.
 ,,Scrisoarea I" este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta
omului in lume, dar si o satira privind soarta nefericita a omului de geniu in societatea
contemporana mediocra.

Scrisoarea I" este alcatuita din 156 versuri,distribuite in cinci tablouri constituite
simetric si armonios.Tabloul I ilustreaza cadrul nocturn reprezentat de motivul poetic al lunii
ca astru, stapana a Universului si, in acelasi timp, martor al faptelor ce se petrec pe
Pamant.

Tabloul al doilea accentueaza ideea ca luna este ,,stapana marii", astrul care
tuteleaza intreg Universul.In cealalta ipostaza de martor al celor ce se petrec pe Pamant,
luna mediteaza asupra problemelor omenirii.Ea observa ce se petrece in lume, iar imaginile
sunt prezentate in relatii de opozitie.

Ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului, ca orice

muritor in fata mortii, este preluata de Eminescu de la Schopenhauer si redata foarte
sugestiv.Oamenii devin egali in fata mortii, statutul pe care l-au avut in timpul vietii
neavand nici o importanta,deoarece cu toti sunt robii acelorasi patimi si supusi sortii, pe
care nimeni nu o poate influenta sau determina.Ideea egalitatii oamenilor este evidentiata
printr-o antiteza la nivelul versului, care faptul ca oricat de diferiti ar fi ei in timpul vietii, au
acelasi statut de muritor, ,,Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"

Portretul savantului simbolizeaza superioritatea omului de geniu, care este

preocupat de problemele grave ale Universului.Dezinteresat de lumea materiala, opmul de
siinta isi dedica intreaga viata studierii tainelor Universului, reusind sa descifreze mistere
necercetate inca.

Tabloul al treilea este o Cosmogonie, in care Eminescu mediteaza atat la nasterea

lumii, cat si la pieirea ei.Tabloul al patrulea.Ideea principala este relatia omului de geniu

cu lumea contemporana, acest tablou este o satira la adresa superficialitatii societatii

contemporane lui, prilej cu care eul liric isi exprima dispretul fata de neputinta acesteia de a
avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor marunte, nesemnificative.Satira contine
elemente de meditatie filozofica, avand un puternic caracter moral,iar ideeile filozofice sunt
adevarate sentinte exprimate cu amaraciune de catre poet.

Meditatia sociala debuteaza prin ideea filozofica a identitatii cu el insisi, a individului

cu intregul, a radacinii comune pentru intreaga omenire: ,,Unul e in toti, tot astfel precum
una e in toate". Poetul se intreaba daca omul de geniu, savantul, poate intra in nemurire
prin opera sa, careia i-a dedicat intreaga viata.Savantul spera ca ideeile sale stinsifice,
descoperirile care l-au preocupat intreaga viata vor ramane in eternitate, parcurgand
secolele.
 Eminescu stigmatizeaza si posteritatea, care va fi preocupata mai ales de biografia
neinteresanta a omului de geniu si mai putin de importanta, de insemnatatea operei sale,
prilej cu care este exprimata ideea curgerii a timpului si a conditiei de muritor a omului,
indiferent de capacitatea sa intelectuala, de preocupari sau de idealuri superioare, indiferent
de treapta pe care se afla acesta in ierarhia societatii.

Eul poetic imagineaza apoi funerariile savantului, la care falsa solemnitate

a inmormantarii este ilustrata prin incapacitatea posteritatii de a descoperii si a
aprecia valoarea creatiei pe care o lasa in urma lui savantul, oamenii fiind
interesati numai de ,,biografia subtire", deoarece ,,magulit e fiecare/Ca n-ai fost
mai mult ca dansul".

Ei vor rememora numai ,,pete multe, rautati si mici scandale", tot ceea ce
tine de omul obisnuit, oarecare, adica, ,,toate micile mizerii unui suflet
chinuit".Ironia dispretuitoare a eului liric se revarsa in continuare asupra
ipocriziei contemporanilor, care nu sunt in stare sa aprecieze valorile autentice,
iar cel ce va rosti necrologul nu va avea in vedere un discurs in memoria
savantului, ci se va stradui sa arate cat de inteligent si de bun orator este el:

,,Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel,

Nu slavindu-te pe tinelustruindu-se pe el

Sub a numelui tau umbra.Iata tot ce te astepta."

Posteritatea este cu totul dezinteresata si incapabila sa aprecieze opera

geniala, ,,lumina/Ce in lume-ai revarsat-o", ci va retine din biografia savantului
numai ceea ce-l aseamana cu ceilalti oameni,muritorii neinsemnati.

Tabloul al cincilea creeaza impresia unui epilog si revine la motivele

romantice initiale: sub stapanirea atotputernica a lunii, ca astru si martor, se
desfasoara spectacolul naturii si al umanitatii.In Universul ilustrat prin aceleasi
elemente ca la inceputul poemului, ,,pustiuri", ,,codri", ,,valuri" , oamenii sunt
muritori si supusi sortii, idee filozofica ce se constituie, parca, intr-o concluzie a
poeziei si a existentei intregii omenirii:

,,Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sorsii

Deopotriva-i stapaneste raza si geniul mortii!"

 Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, contruit din modalitatii
uimitoare atat in ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.

Imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa

fara abuz de regionalisme, arhaisme ori neologisme.Naturaletea si
prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte populare, regionalisme si
arhaisme folosite: ,,gene ostenite", ,,ceasornicul", ,,feresti" etc.

Expresia intelectualizatp este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic,

unde Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la
cugetare.Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin relatii de opozitie
si prin antiteza specifica poetilor romantici.

Epitetele morale si contruiesc un fundal descriptiv corespunzator

sentimentelor poetului: ,,miscatoarea marilor singurate", ,,timpul mort",
,,batranul dascal".

Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei:

,,precum Atlas in vechime", ,,ca si spuma nezarita".Personificarile ilustreaza
desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica deopotriva:
,,luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie"etc.

Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic.In prima parte a
poemului,rima este feminina, iar in partea de satira rima este masculina,
ilustrand tonul ironic.

Limbajul artistic in ,,Epigonii" este constituit prin prezenta

metaforelor, epitetelor, cuvintelor si expresiilor populare, interogatiilor retorice si
a antitezelor.

In ,,Scrisoarea III" limbajul artistic este foarte complex, fiind

constituit din metafore, hiperbole( ,,raruri-raruri", ,,zeci de mii de scuturi") de
comparatii, epitete si personificari si ele hiperbolizate.

Limbajul artistic in ,,Luceafarul" poate fi definit prin cateva

particularitati:limpezimea clasica, epitetul popular( ,,o prea frumoasa fata"),
folosirea putinelor adjective, cuvinte si expresii populare,muzicalitatea poeziei.

,,Mihai Eminescu ramane, intradevar,cel mai mare poet al neamului pe

care, l-a ivit, si-l va ivi vreodata,poate, pamintul romanesc."(G. Calinescu, Viata
lui Mihai Eminescu)
1.Calinescu,George,Opera lui Mihai Eminescu,Editura
Minerva, Bucuresti 1965

2.Calinescu, George,Viata lui Mihai

Eminescu,Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1985

3.Maiorescu,Titu, Directia noua in poezia si

proza romana, in vol. Critice, Editura pentru Literatura,
Bucuresti,1966

4.Maiorescu,Titu, Poeti si critice,in vol. Critice,

Editura pentru Literatura, Bucuresti,1966

5.Popa,Catrinel,Ion, Marinela,Literatura
Romana pentru bacalaureat si admiteri, Editura
Niculescu, Bucuresti,2005

6. Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea

Romaneasca, 1974