Sunteți pe pagina 1din 35

Invadarea Poloniei (1939)

Invadarea Poloniei din 1939 (numită de polonezi: Wojna


obronna 1939 roku–Războiul de apărare din 1939,
de germani: Polenfeldzug–Campania poloneză, având
numele de cod dat de Marele Stat Major nazist Fall
Weiss, numită de unii istorici și "Campania poloneză din
septembrie" ori "Războiul polono-german din 1939"), a
fost inițiată de Germania Nazistă, Uniunea
Sovietică și statul marionetă Slovacia, fiind evenimentul
care a declanșat al doilea război mondial. Dacă asupra
momentului declanșării celei de-a doua conflagrații
mondiale mai există discuții, este acceptat de către toată
lumea că invadarea Poloniei a marcat începutul celui de-
al doilea război mondial în Europa, de vreme ce aliații
continentali ai Poloniei (Regatul Unit și Franța)
au declarat răboi Germaniei pe 3 septembrie, gest urmat
la scurtă vreme de Canada, Australia și Noua Zeelandă.
Invazia a început pe 1 septembrie 1939, la numai o
săptămână după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop,
și s-a încheiat pe 6 octombrie, odată cu ocuparea întregii
Polonii de agresorii germani și sovietici.
După un presupus "atac polonez" de pe 31 august 1939,
o înscenare germană de fapt, forțele germane au atacat
Polonia din nord, sud și vest în ziua următoare. Cu liniile
de apărare mult prea întinse de-a lungul granițelor țării,
forțele poloneze au fost nevoite să se retragă spre
răsărit. După înfrângerea din bătălia de pe râul Bzura de
la mijlocul lunii septembrie, germanii au cucerit un
avantaj indiscutabil. Forțele poloneze au început să se
retragă către sud-est, conform unui plan care prevedea o
apărare îndârjită în zona așa-numitului cap de pod
românesc, unde urmau să aștepte promisul
contraatac Aliat[3].
Pe 17 septembrie 1939, Armata Roșie sovietică a
atacat regiunile răsăritene ale Poloniei în cooperare cu
Germania. Sovieticii ocupau zonele convenite în anexa
secretă a Pactului Molotov-Ribbentrop, care
împărțea Europa Răsăriteană între sferele de influență
sovietică și nazistă. Trebuind să facă față luptei pe două
fronturi, guvernul polonez a decis că apărarea în zona
capului de pod românesc nu mai era posibilă și a
ordonat evacuarea trupelor și tezaurului Băncii
Naționale prin România neutră. Până pe 1 octombrie,
trupele germane și sovietice au ocupat în totalitate
teritoriul polonez, dar guvernul polonez nu s-a predat
niciodată. În plus, o mare parte din soldații armatelor
terestre și aeriană poloneze au fost evacuați
în România și Ungaria. Numeroși militari polonezi
evacuați au emigrat pentru a se alătura nou create
Armate poloneze din Franța, din Siria sub mandatul
francez și din Regatul Unit.
Ca urmare a înfrângerii în Campania din septembrie, s-a
format Statul secret polonez. Lupta Poloniei în al doilea
război mondial nu a încetat, nou creata sa armată
continuând să contribuie la operațiunile militare ale
Aliaților de-a lungul întregii conflagrații. Germanii au
cucerit sectorul ocupat de sovietici și au invadat Uniunea
Sovietică pe 22 iunie 1941, pierzând mai apoi întregul teritoriu
în fața înaintării Armatei Roșii în 1944. În timpul războiului,
Polonia a pierdut cam o cincime din populația antebelică
datorită ocupației care a marcat sfârșitul celei de-a doua
republici poloneze.
Perioadă 1 septembrie – 6
octombrie 1939
Loc Polonia
Rezultat Victorie
copleșitoare a Axei
și a Uniunii
Sovietice
Beligeranți
Polonia Germania
Nazistă
Uniunea
Sovietică
Slovakia
Conducători
Edward Fedor von
Rydz- Bock(Grupul de
Śmigły Armate Nord)
Gerd von
Rundstedt(Grupul
de Armate Sud)
Mihail
Kovalov(Frontul
Bielorus)
Semion
Timoșenko(Frontul
Ucrainean)
Ferdinand
Čatloš(Armata de
Câmp Bernolak)
Efective
Polonia: Germania:
39 divizii 56 divizii
16 brigăzi 4 brigăzi
4.300 10.000 tunuri
tunuri 2.700 tancuri
880 1.300 avioane
tancuri Uniunea Sovietică:
400
avioane 33+ divizii
Total: 11+ brigăzi
950.000[1] Slovacia:
3 divizii
Total:
1.800.000 germani
800.000+ sovietici
50.000 slovaci
Total general:
2.650.000+[1]
Pierderi
66.000 16.343 morți
morți[2] 27.280 răniți
133.700 320 dispăruți
răniți
694.000
prizonieri

Forțele angrenate în conflict

Germania

Germania avea un avantaj numeric important asupra


Poloniei, dar și un important avantaj material, dată
fiind politica de înarmare nazistă din perioada de
dinainte de război. Heer (Armata terestră germană)
avea aproximativ 2.400 de tancuri organizate în 6
divizii panzer, care foloseau o nouă tactică de luptă.
Aceasta prevedea că diviziile de tancuri, acționând în
colaborare cu restul unităților armatei, lovea masiv
liniile inamice, le străpungea, izola și încercuia
porțiunile selectate ale frontului inamic, după care le
distrugea. Succesele diviziilor de tancuri urmau să
fie exploatate de unitățile mecanizate mai puțin
mobile și de unitățile de
infanterie. Luftwaffe(Armata aerului) asigura sprijin
tactic și strategic, în special prin
intermediul bombardierelor în picaj, care atacau și
dezorganizau aprovizionarea și comunicațiile
inamicului. Toate aceste noi metode operaționale au
fost denumite Blitzkrieg (Războiul fulger),
dar istoricii sunt în general de acord că, în cazul
campaniei din Polonia, tacticile folosite de germani
au fost mai conservatoare, mai apropiate de cele
tradiționale decât de cele ale războiului fulger.
Strategia Wehrmachtului (Armata terestră) era mai
degrabă cea a Vernichtungsgedankenului, bazată pe
atacurile pe flancuri și crearea de pungi care
trebuiau mai apoi anihilate.
Aviația a jucat un rol de prim rang în cadrul
campaniei. Bombardierele au atacat numeroase ținte
civile, cauzând uriașe pierderi omenești în timpul a
ceea ce au fost caracterizate drept bombardamente
de terorizare. Forțele Luftwaffe erau formate din
1.180 de avioane, (290 bombardiere în picaj Ju 87
Stuka, 290 bombardiere convenționale (în special de
tip He 111) și cam 240 de diferite avioane ale
marinei). În total, Germania a avut cam 3.000 de
avioane, din care două treimi erau modele moderne.
Jumătate dintre acestea au luptat pe frontul
polonez. Luftwaffe erau cele mai bine antrenate și
echipate forțe aeriene ale momentului.
Polonia

Articole principale: Ordinea de luptă a infanteriei


poloneze în 1939, Ordinea de luptă a aviației poloneze în
1939 și Ordinea de luptă a marinei poloneze în 1939.

Tancul ușor polonez 7TP.

Avionul de vânătoare PZL P.11.

Bombardierul mediu polonez PZL-37 Łoś.


Între 1936 și 1939, Polonia a investit masiv
în industrializare în Regiunea Centrală Industrială
(Centralny Okręg Przemysłowy). Pregătirile pentru un
război de apărare împotriva Germaniei se derulau de mai
mulți ani, dar majoritatea planurilor presupuneau că
luptele nu aveau să înceapă până în 1942. Pentru a face
rost de banii necesari industrializării, Polonia vindea o
bună parte a echipamentului modern pe care îl
producea. Armata poloneză putea mobiliza cam un
milion de soldați, dar mai puțin de jumate dintre ei se
aflau sub arme pe 1 septembrie. Militarii de rezervă care
se îndreptau către unitățile de concentrare au fost răniți
sau uciși în timpul raidurilor aeriene ale Luftwaffe, care a
atacat sistemul de transporturi publice al polonezilor.
Armata poloneză era dotată cu mai puține tancuri și
mașini blindate decât cea germană, iar, în plus, tancurile
erau dispersate la unitățile de infanterie, fiind incapabile
să se opună în mod eficient atacurilor masive ale
panzerelor inamice.
Experiența căpătată în războiul polono-sovietic a modelat
organizarea armatei și doctrinei militare poloneze. Spre
deosebire de războiul de tranșee din primul război
mondial, războiul polono-sovietic a fost un conflict în
care mobilitatea cavaleriei a jucat un rol decisiv. Polonia
a recunoscut avantajele mobilității, dar nu s-a dovedit
dornică să investească masiv în noile invenții militare
scumpe și netestate în luptă. În schimb, brigăzile
cavaleriei poloneze erau folosite ca infanterie călare și, în
timpul conflictului cu Germania, a înregistrat anumite
succese limitate în luptele cu infanteria și cavaleria
germane.
Forțele aeriene poloneze erau net
inferioare Luftwaffe german, deși, contrar unei păreri
foarte răspândite, nu a fost distrusă la sol. Deși aviația
militară poloneză nu dispunea de multe avioane de
vânătoare moderne, piloții polonezi se numărau printre
cei mai bine antrenați din acele vremuri.[4]
Se poate afirma că germanii se bucurau de superioritatea
aeriană numerică și calitativă. Polonia avea numai 400 de
avioane, din care 169 de avioane de vânătoare și câteva
avioane învechite de transport, recunoaștere și
antrenament. Numai 36 de avioane poloneze puteau să
rivalizeze cu cele germane, așa cum era
bombardierul PZL.37 Łoś. Celelalte avioane poloneze
erau mai vechi decât cele germane. Avionul de vânătoare
polonez PZL P.11, produs la începutul deceniului al
patrulea, era capabil să dezvolte o viteză de numai
350 km/oră, mult mai mică decât a bombardierelor
germane.
Marina poloneză avea o flotă mai mică decât cea
germană, fiind compusă din distrugătoare, submarine și
vase de sprijin. Cele mai multe vase de suprafață
poloneze au urmat planul Peking, au părăsit porturile
poloneze pe 20 august și au scăpat de flota germană
în Marea Nordului, alăturându-se Royal Navy.
Submarinele poloneze au participat la Operațiunea
Worek, concepută pentru angajarea și distrugerea
transporturilor marine germane din Marea Baltică, dar au
înregistrat numai succese limitate. În afară de aceasta,
numeroase vase comerciale poloneze s-au alăturat flotei
comerciale britanice și au luat parte la efortul de
aprovizionare a convoaielor transatlantice.
Preludiul campaniei

Partidul Nazist condus de Adolf Hitler a preluat puterea


în Germania în 1933. la început, Hitler a inițiat o politică
de reapropiere de Polonia, care a culminat cu
semnarea pactului de neagresiune germano-
polonez în 1934. Politica externă din primii ani ai puterii
naziste căuta atragerea Poloniei în Pactul Anticomintern,
care trebuia să se constituie într-un front comun
împotriva Uniunii Sovietice. Germania era interesată de
cucerirea de noi teritorii în URSS, să câștige Lebensraum–
Spațiu vital și să lărgească granițele Großdeutschland –
Germaniei Mari.[2] Polonia ar fi trebuie să primească la
rândul ei teritorii sovietice în nord-est, dar ceea ce aveau
să primească urma să-i facă pe polonezi puternic
dependenți de germani, ajungându-se ca țara să
funcționeze ca un stat clientelar al Germaniei. Anumiți
responsabili politici polonezi au considerat că o
asemenea eventualitate ar fi amenințat grav
independența țării.[3]
În afară de cucerirea de noi teritorii sovietice, Germania
era interesată de stabilirea unor noi granițe cu Polonia,
care să rezolve problema izolării exclavei germane
a Prusiei Răsăritene care era separată de trupul Reichului
de "Coridorul Polonez". În Germania era foarte larg
răspândită convingerea că Orașul liber Danzig trebuia
încorporat în Reich. Atâta vreme cât populația majoritară
a orașului era în principal de etnie germană, Coridorul
era un teritoriu puternic disputat între Germania și
Polonia. După semnarea Tratatului de la Versailles,
Polonia a căpătat Coridorul, aceasta ducând la
schimbarea compoziției etnice a regiunii. Hitler dorea să
inverseze această tendință și a promis că va "elibera" atât
germanii trăitori încă în Coridor cât și pe cei din Danzig,
oraș-port aflat sub controlul Ligii Națiunilor.
În 1938, Germania a făcut cereri tot mai insistente pentru
Danzig, între timp propunând construirea unei căi ferate
care să lege Prusia Răsăriteană cu restul Reichului,
traversând Coridorul Polonez.[4] Polonia a respins acest
proiect, temându-se că o acceptare a pretențiilor
germane ar duce la pierderea independenței după
modelul ceh.[5] Polonezii au refuzat să negocieze cu
Hitler, neavând încredere în bunele sale intenții. [6] În
același timp, cooperarea Germaniei cu naționaliștii
ucraineni antipolonezi din OUN (Організація
Українських Націоналістів) a scăzut și mai mult
credibilitatea politicii externe germane în ochii
polonezilor. Britanicii erau conștienți de izolarea Poloniei.
Pe 30 martie, Polonia a primit garanții din
partea Regatului Unit și Franței, deși niciuna dintre cele
două țări nu dorea în acel moment prea mult să se
implice într-un conflict militat împotriva germanilor.
Primul ministru britanic Neville Chamberlain și ministrul
său de externe, Lord Halifax, sperau să ajungă la o
înțelegere cu Hitler asupra statutului Orașului liber
Danzig, (și poate și asupra Coridorului Polonez), și se pare
că și Hitler ar fi fost de acord cu un astfel de acord. Din
nou, primul ministru britanic și susținătorii săi considerau
că politica împăciuitorismului avea să ducă la evitarea
războiului, Polonia urmând să fie ciuntită, dar să rămână
independentă. Miza jocului politic al momentului era
hegemonia Germaniei asupra Europei Centrale.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav


Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-
german. În spatele său se văd ministrul de externe
german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul
ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin.
Cum tensiunile bilaterale creșteau, Germania a trecut la
o diplomație agresivă, retrăgându-se pe 28
aprilie 1939 din Pactul germano-polonez de
neagresiune din 1934 și din Tratatul naval de la
Londra din 1935. Încă de la începutul anului 1939, Hitler
dăduse ordinele necesare pentru o posibilă "soluționare
a problemei poloneze prin mijloace militare". Un alt pas
către deschiderea căii războiului a fost surprinzătoarea
semnare a Tratatului Molotov-Ribbentrop pe 22 august,
care încununa discuțiile secrete nazisto-sovietice de
la Moscova, prin care naziștii care au valorificat
incapacitatea franco-britanicilor de a asigura o alianță cu
URSS-ul. Ca urmare, Hitler a reușit neutralizarea oricărei
opoziții sovietice la o potențială campanie germană
împotriva Poloniei. În anexa secretă a tratatului, germanii
și sovieticii căzuseră de acord asupra împărțirii Europei
Răsăritene, inclusiv a Poloniei, în două sfere de influență.
Treimea vestică a Poloniei urma să revină Germaniei, iar
cele două treimi estice, Uniunii Sovietice. Deși serviciile
de informații ale Aliaților occidentali ajunseseră în
posesia datelor concrete despre trocul germano-sovietic
cu privire la Europa Răsăriteană, prevederile anexei
secrete ale tratatului nu au fost aduse la cunoștința
guvernului polonez.
Atacul german trebuia dat inițial la ora 4:00 pe 26 august,
numai că pe 25 august a fost semnat Pactul de apărare
comună polono-britanic ca anexă a Alianței militare
franco-poloneze. Prin acest acord, britanicii se angajau să
apere și să-i păstreze independența Poloniei. Hitler a
șovăit și a amânat atacul până pe 1 septembrie,
încercând pe 26 august să convingă Franța și Regatul Unit
să nu intervină în conflict. În scurtă vreme, Hitler a ajuns
să fie convins că Aliații occidentali nu aveau să intervină
în favoarea polonezilor, și chiar dacă ar fi făcut-o, dată
fiind lipsa de garanții teritoriale, neprevăzute în actele
semnate de franco-britanici, dictatorul german era
convins că poate negocia un compromis favorabil
naziștilor după cucerirea Poloniei. Între timp, numărul
raidurilor și sabotajelor unităților Abwehrului, hărțuirile
de frontieră și zborurile la înaltă altitudine ale avioanelor
de recunoaștere germane semnalau iminența războiului.
Pe 29 august, Germania a dat Poloniei
un ultimatum final, cerând întregul Coridor de această
dată. Când Polonia a refuzat să predea teritoriul vizat,
ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop a
declarat că au fost rupte orice punți de negociere. Pe 30
august, Marina poloneză și-a trimis flotila de
distugătoare spre Anglia, executând așa
numita Operațiune Peking. În aceeași zi, mareșalul
Poloniei Edward Rydz-Śmigły a
anunțat mobilizarea trupelor poloneze. Asupra sa s-au
exercitat presiuni de către francezi pentru revocarea
ordinului, ei mai sperând încă într-un aranjament
diplomatic, nedându-și seama că germanii erau complet
mobilizați și concentrați la granița poloneză. Pe 31
august 1939, Hitler a dat ordin ca atacul împotriva
Poloniei să fie declanșat la ora 4:45 a dimineții
următoare. Datorită mai multor factori potrivnici, Polonia
nu-și mobilizase decât 70% din efectivele planificate, iar
multe unități se mai formau încă sau se deplasau către
dispozitivele ordonate.

Planurile de luptă

Planul german
Planul german de atac asupra Poloniei, Fall Weiss, a fost
conceput de șeful Marelui Stat Major, generalul Franz
Halder, și dus la îndeplinire de comandantul suprem al
invaziei, generalul Walther von Brauchitsch. Planul
prevedea declanșarea ostilităților mai înainte de
înmânarea declarației de război și urmărea doctrina
tradițională a încercuirilor largi și de distrugere ulterioară a
forțelor inamicului. Avantajele materiale germane, printre
care tancurile și avioanele moderne, aveau să aducă
victoria rapidă atacatorului. Infanteria, care nu era încă în
întregime mecanizată, dar care colabora perfect cu
artileria foarte mobilă și cu unitățile eficiente logistice,
urma să fie sprijinită de tancuri (panzere) și de unități mici
de infanterie mecanizată, (regimentele Schützen, care
aveau să se transforme mai târziu în unitățile
de panzergrenadieri), trebuia să se deplaseze rapid, să se
concentreze asupra unor locații bine desemnate ale
inamicului, să le izoleze și să le distrugă. În această
campaniei, ideea blindată, (apărută încă în perioada
interbelică și susținută de anumiți generali în frunte
ce Guderian, strategie care presupunea atacuri masive de
tancuri menite să spargă frontul inamic și să asigure
înaintări profunde în teritoriul inamic), nu a fost folosită,
fiind preferate tacticile tradiționale. Această abordare mai
prudentă a fost datorată conservatorismului anumitor
generali din Marele Stat Major, care încă mai considerau
că rolul tancurilor era acela de sprijin al marilor unități de
infanterie.
Polonia era potrivită pentru desfășurarea marilor
operațiuni mobile, dacă starea vremii era favorabilă–o țară
cu câmpii întinse, cu frontiere lungi de peste 5.600 km, din
care peste 2.000 km numai în nord (Prusia Răsăriteană).
Granițele Poloniei cu Germania se extinseseră cu încă
peste 800 km în sud, ca urmare a Acordului de la
München din 1938. Încorporarea Boemiei și Moraviei și
crearea statului marionetă Slovacia expusese și flancul
sudic al Poloniei amenințării germane.
Planificatorii germani intenționau să folosească în
avantajul lor granițele comune foarte lungi prin
conceperea unei uriașe manevre de învăluire. Germanii
urmau să atace Polonia pe trei direcții:
 principalul atac avea să fie dat dinspre centrul
Germaniei peste granița estică a Reichului;
 un al doilea atac trebuia dat din regiunea nordică

(Prusia) de-a lungul Coridorului polonez;


 un al treilea atac avea să fie declanșat de unități

germane și slovace de pe teritoriul Slovaciei.


o membrii minorității etnice germane din Polonia,

înrolați în unitățile Selbstschutz, pregătite încă din


perioada interbelică, urmau să sprijine atacul prin
acțiuni de sabotaj și de diversiune.
Toate cele trei atacuri urmau să conveargă spre Varșovia,
în timp ce principalele forțe poloneze urmau să fie
încercuite și distruse la vest de Vistula. Operațiunea Fall
Weiss a fost declanșată pe 1 septembrie 1939, fiind
considerată în zilele noastre prima operațiune militară a
celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din
Europa.
Planul polonez

Desfășurarea forțelor germane și poloneze, 1


septembrie 1939.
Planul defensiv polonez, Plan Zachód–Planul Vest, fusese
modelat de hotărârea politică de a amplasa forțele armate
direct la granița polono-germană, totul bazat pe promisul
ajutor britanic. În plus, cele mai valoroase bogății naturale,
întreprinderi industriale și cele mai bine populate regiuni
se aflau în apropierea graniței de vest (regiunea Silezia),
iar politica poloneză se concentra pe protejarea acestor
regiuni, mai ales că mulți conducători ai statului se temeau
că, dacă s-ar fi retras din zonele disputate cu Germania,
britanicii și francezii ar fi fost tentați să semneze un tratat
separat de pace, similar cu Acordul de la München din
1938. În plus, niciuna dintre cele două țări aliate ale
Poloniei nu-i garantau acesteia integritatea teritorială.
Date fiind aceste date, polonezii nu au fost de acord cu
sfatul francezilor care le propunea să plaseze principalele
forțe de apărare în spatele barierelor naturale formate de
râurile Vistula și San, deși au fost câțiva generali polonezi
care agreau un asemenea plan. Planul Vest ar fi permis
armatei poloneze să se retragă înspre interiorul țării, dar
acestă retragere trebuia să fie una treptată, spre pozițiile
pregătite în prealabil în zona râurilor Narew, Vistula și
San, dând rezerviștilor timp să se concentreze la unitățile
lor, ceea ce ar fi permis declanșarea unei contraofensive
generale în momentul în care aliații franco-britanici ar fi
declanșat atacul promis.
Cel mai pesimist plan polonez de retragere prevedea
replierea în spatele râului San, în voievodatele sud-estice
și apărarea pe termen lung acolo, conform așa numitului
Planului Capului de pod românesc. Franco-britanicii
apreciau că polonezii erau capabili să apere regiunea
pentru două-trei luni, în vreme ce militarii polonezi
considerau că pot rezista aici cel puțin șase luni. Acest
plan polonez se baza pe presupunerea că aliații
occidentali își vor onora semnăturile de pe tratate și vor
declanșa imediat atacul împotriva Germaniei. Însă nici
guvernul francez, nici cel britanic nu au făcut planuri de
atac în timpul apărării disperate a polonezilor. În plus,
franco-britanicii se așteptau ca luptele mobile să se
transforme treptat în lupte de tranșee, ceea ce ar fi forțat
Germani să ajungă la un compromis cu Polonia. Guvernul
de la Varșovia nu a fost însă înștiințat de strategia de
așteptare a aliaților, iar polonezii și-au bazat toate
planurile de apărare pe posibilitatea unei reacții rapide a
anglo-francezilor.
Planul de apărare prioritară a frontierelor a contribuit din
plin la înfrângerea polonezilor. Armata poloneză era
întinsă pe un front subțire și foarte lung de-a lungul
frontierelor, fiind lipsită de linii multiple de apărare și de
poziții favorabile din punct de vedere natural. În plus, liniile
de aprovizionare erau prost apărate. Aproape o treime din
efectivele polonezilor erau concentrate în apropierea
Coridorului polonez, în nord-vest, unde erau foarte expuse
mișcărilor de învăluire pe ambele flancuri dinspre Prusia
Orientală și dinspre vest, fiind în pericol de a fi izolate într-
o pungă fără ieșire. În sud, trebuind să facă față atacului
principal german, forțele poloneze erau plasate în linii
defensive prea subțiri. Încă aproape o treime din trupele
poloneze erau plasate în partea central-nordică, între
orașele Łódź și Varșovia, sub comanda directă a
mareșalului Edward Rydz-Śmigły. Modul de plasare în
adâncime a trupelor poloneze le-a împiedicat să ducă
lupte de întârziere a înaintării germane, de timp ce, spre
deosebire de inamicii lor, infanterișii polonezi erau obligați
să se deplaseze pe jos, neavând timpul necesar să se
retragă, să organizeze noi poziții defensive, sau să se
concentreze, fiind depășiți și încercuiți cu ușurință de
unitățile mecanizate germane.
Decizia politică de apărare cu prioritate a frontierelor nu a
fost singura greșeală strategică a polonezilor. Propaganda
interbelică poloneză afirma că orice invazie germană
poate fi ușor respinsă, astfel că succesele invadatorilor au
fost un șoc puternic pentru civili, care, nepregătiți pentru o
asemenea eventualitate, s-au retras panicați spre răsărit,
răspândind haosul, ducând la scăderea moralului trupelor
și dând peste cap transporturile militare. Propaganda a
avut o consecință nefastă chiar și asupra trupelor, care, cu
liniile de comunicații distruse de unitățile mobile germane
în spatele trupelor, dar și de retragerea haotică a civililor,
erau mai mult destabilizate de rapoartele bizare ale
posturilor de radio și ziarelor poloneze, care aminteau de
victorii imaginare împotriva invadatorului. S-au semnalat
cazuri de trupe poloneze încercuite fără veste, sau care
au încercat să inițieze atacuri asupra unor trupe care-i
copleșeau din punct de vedere numeric, și care
considerau că se angajează în contraatacuri care vor primi
sprijin din zonele în care compatrioții au ieșit deja
învingători [5].
Prima fază: invazia germane

După o serie de incidente puse în scenă de Himmler și


oamenii lui, care încercau să dea o justificare pentru
atacul german, care ar fi trebuit să pară în ochii lumii ca o
luptă de autoapărare, primul act de război a avut loc pe 1
septembrie 1939 la ora 4:40, când Luftwaffe a atacat
orașul polonez Wieluń, distrugând 75% din localitate și
ucigând 1.200 de oameni, cei mai mulți civili. Cinci minute
mai târziu, cuirasatul german Schleswig-Holstein a
deschis focul asupra depozitelor militare poloneze de
la Westerplatte, din Orașul liber Danzig de la Marea
Baltică. La ora 8:00, trupele germane, în condițiile în care
nu fusese remisă o declarație de război încă, au atacat
lângă orașul polonez Mokra. Se declanșase bătălia
frontierei. Mai târziu, în aceeași zi, germanii au deschis
ostilitățile pe fronturile apusean, sudic și nordic, în timp ce
aviația germană a atacat orașele poloneze. Principalele
direcții de atac erau îndreptate dinspre Germani spre estul
Poloniei. O a doua direcție era cea dinspre Prusia
Răsăriteană spre sud, iar al treilea atac a fost declanșat
de forțele germano-slovace de pe teritoriul statului
marionetă slovac. Toate atacurile erau îndreptate spre
inima țării, Varșovia.
Guvernele aliate au declarat război Germaniei pe 3
septembrie. Totuși, aliații nu au reușit să asigure Poloniei
un sprijin substanțial. La frontiera franco-germană au avut
loc câteva hărțuieli minore, în ciuda faptului că majoritatea
forțelor germane, inclusiv 85% din tancuri, erau angajate
în luptele din Polonia. În ciuda unor succese poloneze
minore în luptele de la frontieră, superioritatea tehnică,
operațională și numerică i-a forțat pe apărători să se
retragă de la granițe spre Varșovia și Lwów. Luftwaffe a
câștigat superioritatea aeriană încă de la începutul
campaniei. Pe 3 septembrie, când Kluge atingea în nord
Vistula, la 10 km de granița germană din acele timpuri, iar
Küchler se apropia de râul Narew în sud, tancurile lui
Reichenau se aflau în spatele râului Warta, pentru ca
peste doar două zile să fie în preajma
orașelor Łódź și Kielce. Pe 8 septembrie, unități blindate
germane ajunseseră în suburbiile Varșoviei, după o
înaintare de 225 km în o săptămână. Pe 9 septembrie,
germanii erau pe râul Vistula, între Varșovia
și Sandomierz, iar în sud atacatorii ajunseseră la râul San,
încercuind orașul Przemyśl. Generalul Guderian și-a
condus armata de tancuri peste râul Narew, atacând
râul Bug, reușind încercuind definitiv orașul Varșovia.
Toate armatele germane făcuseră progrese importante în
atingerea obiectivelor planului Fall Weiss. Armata
poloneză a fost ruptă în fragmente care nu se puteau
coordona, unele retrăgându-se, altele declanșând atacuri
asupra celor mai apropiate coloane ale germanilor.
Forțele poloneze au pierdut Pomerania, Polonia
Mare și Silezia în prima săptămână de război, după ce au
fost înfrânte în ceea ce s-a numit mai apoi bătălia
frontierei. Planul polonez al apărării la graniță s-a dovedit
un eșec de proporții. Înaintarea germană ca un tot nu a
fost încetinită de succesele sporadice ale polonezilor,
naziștii reușind să avanseze rapid, depășind și a doua
centură de apărare. Pe 10 septembrie, comandantul
suprem polonez, mareșalul Edward Rydz-Śmigły, a
ordonat retragerea trupelor în sud-est, spre așa
numitul capul de pod românesc.
Între timp, germanii strângeau încercuirea forțelor
poloneze de la vest de Vistula, (în regiunea Łódź și în
jurul Poznańului), înaintând mai adânc în Polonia estică.
Varșovia, aflată sub bombardamente aeriene intense încă
de la începutul războiului, a fost atacată de trupele
terestre pe 9 septembrie și a fost asediată pe 13
septembrie. În acest timp, germanii ajunseseră în fața
orașului Lwów. Pe 24 septembrie, 1.150 de avioane
germane au bombardat puternic Varșovia.
Cea mai mare luptă din această campanie, bătălia de pe
râul Bzura, la vest de Varșovia, a durat de pe 9
septembrie până pe 18 septembrie. Armatele
poloneze Poznań și Pomorze, retrăgându-se din zonele
de graniță ale Coridorului Polonez, au atacat din flanc
Armata a 8-a germană, dar, după un succes inițial, au fost
înfrânte. După acest eșec, polonezii au pierdut definitiv
inițiativa strategică și nu au mai contraatacat la scară
mare.
Guvernul polonez al primului ministru Ignacy Mościcki și
comandamentul mareșalului Edward Rydz-Śmigły
părăsiseră capitala în primele zile ale campaniei și s-au
îndreptat către sud-est, ajungând la Brześć pe 6
septembrie. Mareșalul Rydz-Śmigły a ordonat forțelor
poloneze rămăse intacte să se retragă în aceeași direcție,
în spatele râurilor Vistula și San și să se pregătească de
apărare pe termen lung în zona capului de pod românesc.
Faza a doua: invazia sovietică

De la începutul campaniei din Polonia, guvernul german a


cerut în mod repetat lui Stalin și Molotov să implice URSS-
ul în conflict, în conformitate cu aranjamentele semnate la
Moscova în vară, și să-și atace vecinul dinspre
răsărit.[6] Îngrijorați de avansarea germană neașteptat de
rapidă și nerăbdători să pună mâna pe bucata lor de
pradă, Uniunea Sovietică a atacat Polonia pe 17
septembrie. S-a căzut de acord între învingători că URSS-
ul urma să-și reducă pretențiile în Polonia în schimbul
includerii Lituaniei în "zona sovietică de interes".
Pe 17 septembrie 1939, apărarea poloneză era deja
depășită și singura speranță era retragerea și
reorganizarea apărării de-a lungul capului de pod
românesc. Aceste planuri s-au dovedit inoperante peste
noapte, în momentul în care 800.000 de soldați ai Armatei
Roșii au atacat cu cele două fronturi: Belarus și
Ucrainean. Acest atac a fost o violarea a Tratatului de
pace de la Riga, a Pactului de neagresiune sovieto-
polonez și a altor tratate internaționale bilaterale sau
multilaterale, la care Uniunea Sovietică era parte.[7].
Diplomația sovietică a pretins că acțiunea ar fi fost
justificată pentru
"protejarea ucrainenilor și belarușilor minoritari trăitori în
Polonia răsăriteană, în condițiile prăbușirii iminente a
Poloniei." În fapt, sovieticii colaborau cu naziștii pentru
împărțirea Europei în sferele de interes specificate expres
în Pactul Molotov-Ribbentrop.[6]
Forțele defensive din răsărit, cunoscute cu numele
de Korpus Ochrony Pogranicza, erau formate din 25 de
batalioane. Edward Rydz-Śmigły le-a ordonat să se
retragă și să nu se angajeze în luptă cu sovieticii. Acest
ordin nu a împiedicat unele ciocniri și lupte mai mici,
precum cea de la Grodno, unde soldații și populația civilă
au încercat să apere orașul. Sovieticii au ucis mai mulți
polonezi, inclusiv prizonieri de război, precum a fost cazul
generalului Józef Olszyna-Wilczyński. Organizația
Naționaliștilor Ucraineni s-a ridicat la luptă împotriva
polonezilor, iar comuniștii au organizat revolte locale.
Tuturor acestor agitații NKVD-ul le-a pus repede capăt, de
îndată ce a ajuns în zonă.
Invazia sovietică a fost unul dintre factorii decisivi care au
convins guvernul polonez că războiul a fost pierdut. Mai
înainte de declanșarea atacului sovietic, planul militarilor
polonezi presupunea o rezistență pe termen lung în
voievodatele din sud-estul Poloniei, în care timp ar fi
trebuit să se materializeze ajutorul promis de aliații
apuseni, care ar fi trebuit să atace Germania dinspre vest.
Totuși, guvernul polonez a refuzat să capituleze sau să
negocieze condițiile de pace cu Germania și a ordonat
unităților militare care se mai afla sub controlul său să se
evacueze din Polonia și să se reorganizeze în străinătate.
Astfel, forțele poloneze au încercat să se deplaseze către
capul de pod românesc, luptând fără întrerupere cu
invadatorii germani. Din 17 septembrie până pe 20
septembrie, armatele poloneze Kraków și Lublin au fost
decimate în bătălia de la Tomaszów Lubelski, a doua
mare luptă a campaniei. Orașul Lwów a capitulat pe 22
septembrie. Evenimentele au luat o întorsătură bizară
datorită intervenției sovietice: la început orașul a fost
atacat de germani pe 15 septembrie, dar în mijlocul
asediului, naziștii au predat operațiunile în mâinile aliaților
lor sovietici. În ciuda atacurilor tot mai puternice ale
germanilor, Varșovia, apărată de unități în retragere
reorganizate în grabă, civili și voluntari organizați în miliții
populare, au rezistat până pe 28 septembrie. Fortăreața
Modlin din nordul Varșoviei a capitulat pe 29 septembrie,
după o bătălie intensă de 16 zile. Câteva garnizoane
poloneze au reușit să-și apere pozițiile mult după ce
fuseseră încercuite de forțele germane. Mica garnizoană a
enclavei Westerplatte a capitulat pe 7 septembrie, iar
garnizoana din Oksywie a rezistat până pe 19 septembrie.
Orașul Hel a fost apărat până pe 2 octombrie.
După bătălia de la Szack, la sfârșitul căreia sovieticii au
executat toți ofițerii și subofițerii polonezi căzuți prizonieri,
Armata Roșie a atins aliniamentul râurilor Narew, Bugul
Apusean, Vistula și San pe 28 septembrie, de multe ori
întâlnind unitățile germane care înaintau pe celălalt mal.
Apărătorii polonezi din Peninsula Hel au rezistat până pe 2
octombrie. Ultima unitate operativă
poloneză, Samodzielna Grupa Operacyjna "Polesie", a
capitulat după o luptă de 4 zile la Kock, lângă Lublin, pe 6
octombrie. Astfel s-a încheiat Campania poloneză din
septembrie.
Pierderile umane din rândul civililor

Împǎrțirea Poloniei de cǎtre douǎ state totalitare


Campania poloneză din septembrie a fost un exemplu
al războiului total, care avea să se repete de nenumărate
ori de-a lungul celei de-a doua conflagrații mondiale.
Pierderile umane din rândurile civililor au fost foarte
ridicate în timpul luptelor și după încheierea lor. Încă de la
începutul campaniei, Luftwaffe a atacat țintele civile și
coloanele de refugiați pentru a provoca haos, a da peste
cap sistemul de comunicații și pentru a submina moralul
polonezilor. Primul astfel de atac a fost dat la ora 4:00
pe 1 septembrie, în timpul bombardării Wieluńului, care a
produs aproape 1.200 de victime în rândurile civililor. În
afară de victimele căzute în timpul luptelor, forțele
germane, atât cele ale SS-ului, cât și cei ai armatei
regulate, au făptuit masacre ale civililor și ale prizonierilor
de război. În timpul operațiunii Tannemberg, planificată cu
atenție, aproximativ 20.000 de polonezi au fost împușcați
în 760 de zone de execuție, atât de unitățile
speciale Einsatzgruppen, cât și de soldații Wehrmachtului,
SS-ului sau ai Selbstschutz.
Într-un caz special, pe 3 septembrie, într-un eveniment
cunoscut ca "Duminica însângerată din Bromberg",
soldații unităților poloneze aflate în retragere prin
orașul Bromberg au auzit împușcături. Focurile de armă
au fost puse pe seama sabotorilor germani din oraș care
ar fi deschis focul asupra militarilor și civililor de pe
acoperișurile caselor și bisericilor. Civilii și soldații polonezi
au linșat mai mulți presupuși sabotori germani. Între 223 și
358 de etnici germani au fost uciși în Bromberg, iar mulți
alții au fost uciși în satele înconjurătoare. Numărul exact al
victimelor este încă în discuție. Ca represalii, forțele
germane au executat cam 3.000 de polonezi și până la
sfârșitul anului au trimis cam 13.000 de polonezi în lagărul
de concentrare Stutthof.
În total, pierderile umane din rândul civililor în timpul
acțiunilor armate și imediat după încheierea lor se ridică la
aproximativ 150.000 de polonezi și circa 5.000 de etnici
germani din Polonia.