Sunteți pe pagina 1din 10

1918-2018: O ISTORIE NECUNOSCUTĂ A CENTENARULUI

Unire sau anexare? Basarabia, 27 martie 1918 (V)


12 iulie, 2018 Dorin Dobrincu

Clădirea zemstvei din Bălți

În diverse lucrări mai vechi sau mai noi, scrise e de memorialiști, e de istorici – de
limbă română –, pare să se impus ideea că în Basarabia ar existat la începutul
anului 1918 un curent general, popular în favoarea unirii cu România, care în cele din
urmă ar dus la actul din 27 martie. De regulă sunt aduse în discuție moțiunile
adoptate de adunările generale ale zemstvelor ținutale Bălți și Soroca, precum și
memoriile marilor proprietari din Basarabia. O discuție în jurul acestor acte merită a
reluată și în articolul de față, pornind de la textele frecvent citate, nu însă
întotdeauna citite cu atenție și oricum puțin contextualizate.

Moțiunile zemstvelor din Bălți și Soroca


Zemstvele au funcționat în Imperiul Rus din a doua jumătate a secolului XIX, ca
structuri de guvernare locală, de autoadministrare la nivel districtual și gubernial.
Constituite începând din 1864, ca parte a reformei administrative inițiate de țarul
Alexandru al II-lea, zemstvele s-au impus treptat în partea europeană a Imperiului.
Zemstva guberniei Basarabiei a funcționat din 1870. Consiliile zemstvelor erau
fomate prin alegeri, la care participau diferite clase sociale, inclusiv țăranii, însă
puterea efectivă o aveau nobilii, care dețineau circa două treimi din locuri. Zemstvele
s-au implicat în organizarea și susținerea învățământului primar, sănătății publice,
asistenței sociale, în răspândirea cunoștințelor agrotehnice, instituțiilor de credit, în
întreținerea drumurilor etc. Într-un sistem cu vechi și puternice tradiții autocratice,
și cu toate că erau departe de a reprezentative, iar puterea lor era limitată,
zemstvele erau totuși o formă a modernizării administrative, a autoguvernării în
Rusia.

Deși afectate de războiul mondial și apoi de revoluție, zemstvele și-au continuat


activitatea în Basarabia inclusiv după intervenția trupelor române. Câteva zemstve
districtuale au încercat să-și asume roluri politice în contextul disputelor privind
viitorul Republicii Democratice Moldovenești.

La 3/16 martie 1918, adunarea generală a zemstvei din ținutul Bălți a votat „în
unanimitate” o moțiune prin care a cerut unirea cu România. În preambul se
reamintea că, pornind de la principiile revoluției ruse, în care în afară de libertatea și
egalitatea indivizilor era susținută și libertatea naționalităților, „poporul
moldovenesc” proclamase „Basarabia Republică Moldovenească independentă și de
sine stătătoare”. Nu lipseau recursul la istorie, la „străbunii noștri romani”, la versuri
patriotice („în unire stă puterea” și „unde-s doi puterea crește”), la invocarea
trecutului comun cu Moldova din dreapta Prutului, cu principatele dunărene, la
raptul teritorial săvârșit de Rusia în 1812. Regatul României – care se a rmase în
ultimele decenii – era considerat atrăgător, prin regimul constituțional, prin
„monarhia democratică”. Din aceste motive, amestec de paseism și alegere rațională,
era cerută unirea Basarabiei cu România. De asemenea, se făcea apel la toate
adunările zemstvelor din Basarabia să adere la moțiunea zemstvei din Bălți și să
solicite Sfatului Țării trimiterea unei delegații la Iași, care să depună „omagiile
noastre de devotament și credință” către regele României. Moțiunea era semnată de
102 persoane. După zece zile, la 13/26 martie 1918, adunarea generală a zemstvei din
ținutul Soroca emitea o moțiune asemănătoare, semnată de peste 150 de persoane.
Clădirea zemstvei din Soroca

Între cei care au asumat moțiunile de la Bălți și Soroca se a au atât mari și mici
proprietari, cât și o ciali basarabeni, învățători,

Vasile Stroescu

preoți, dar și țărani, inclusiv neștiutori de carte. Predominau moldo-românii, dar nu


lipseau rușii, evreii ș.a. Din punct de vedere politic, unii erau membri ai Partidului
Național Moldovenesc, inclusiv membri în Sfatul Țării. Se evidențiau Vasile Stroescu,
Vasile Bârcă, Teodosie Bârcă, Emanoil Catelly ș.a., unii dintre ei cunoscuți de multă
vreme ca unioniști.
Hotărârile celor două zemstve, de la Bălți și Soroca, erau

Emanoil Catelly

asemănătoare, după cum am precizat deja, ceea ce arată că au fost redactate sub
aceleași in uențe. De luarea acestor decizii nu a fost străină administrația militară
românească, în speță generalul Mihail C. Schina. Acesta era comandantul Diviziei I
Cavalerie, care la sfârșitul lunii ianuarie 1918 ocupase orașul Bălți, iar de la sfârșitul
lunii februarie controla și Soroca, precum și zonele înconjurătoare. Schina a autorizat
convocarea, la începutul lunii martie 1918, a adunărilor generale ale zemstvelor de la
Bălți și Soroca. Generalul și-a luat această libertate, deși era stare de asediu, iar
ordinele superioare erau contra unor asemenea întruniri. Potrivit lui Schina,
adunarea generală a zemstvei județului Bălți a votat „în unanimitate și în mod
spontan” [subl. D.D.] o moțiune prin care se cerea unirea Basarabiei cu „Patria-
mumă”.

Cu președintele C. Leancă și cu o fanfară în frunte, o procesiune s-a înfățișat la


Comandamentul Diviziei 1 Cavalerie, cerând generalului Schina să transmită
moțiunea regelui Ferdinand. Generalul considera că aceasta era „vocea plebiscitară a
Basarabiei”, „voința unanimă a poporului”. Dincolo de justi cările o ciale, făcute
publice la două decenii după petrecerea evenimentelor, generalul Schina exagera în
mod voit semni cația faptelor respective. Nici în zona pe care o controla, nici în altă
parte a Basarabiei nu s-a organizat un plebiscit cu privire la viitorul
Basarabiei/Republicii Democratice Moldovenești.
Potrivit unor opinii mai vechi sau mai noi, și zemstva ținutului Orhei s-ar pregătit
să se pronunțe pentru unire, ba chiar ar fost adoptată o rezoluție asemănătoare
celor de la Bălți și Soroca, la 25 martie/7 aprilie 1918. Însă un document o cial în acest
sens nu există. Alte zemstve basarabene e au rămas în expectativă, e au avut alte
opțiuni. Spre exemplu, zemstva din Cetatea Albă se exprimase anterior în favoarea
unei apropieri, chiar a unei uniri cu Ucraina.

Memoriile marilor proprietari basarabeni

De-a lungul secolului scurs de la intrarea în componența Imperiului Rus, Basarabia


rămăsese o regiune accentuat agricolă, cu nouă zecimi din populație trăind din
agricultură, cu exporturile zdrobitor date de produsele agricole. Sistemul agricol
dinaintea schimbărilor revoluționare cunoștea și proprietăți mari, și mici, însă cu
predominarea clară a celor dintâi. Nobilimea din Basarabia fusese profund integrată
în sistemul nobiliar al Imperiului Rus. Marii proprietari erau diverși din punct de
vedere etnic, cu predominarea clară a rușilor sau rusofonilor. Deși ponderea
moldovenilor între marii proprietari se redusese considerabil de-a lungul secolului
XIX, e prin risipirea averilor, e prin rusi care, ei continuau totuși să e prezenți în
această clasă socială. Printre cei mai cunoscuți nobili moldo-români erau Vasile
Vladimir Cristi

Stroescu, Vladimir Cristi și Paul Gore ș.a. Unii dintre ei au rămas în cadrele vechii
nobilimi, alții s-au orientat spre curente ideologice moderne, spre naționalism sau
socialism.
Din motive politice și economice, marii proprietari erau în cea mai mare parte,
evident, împotriva acțiunilor inițiate de revoluționarii basarabeni (re)veniți de la
Petrograd în 1917 sau de pe fronturile unde se a aseră în diferite unități rusești. Frica
de radicalismul Sfatului Țării în domeniul agrar, ca și de bolșevism – deși acesta din
urmă părea îndepărtat, cel puțin pentru moment –, i-au determinat pe marii
proprietari să caute sprijin la Iași, atât la curtea regală, cât și la guvernul român.

Pantelimon Sinadino
Uniunea proprietarilor agricoli din Basarabia a trimis la Iași o delegație, condusă de
Pantelimon Sinadino, fost deputat în Duma Imperiului Rus, fost primar al Chișinăului
înaintea Primului Război Mondial, și din care mai făceau parte: V. Anghel și M.
Glavce, primul fost președinte al zemstvei Orhei, cel de-al doilea președinte al
zemstvei Chișinău; Dimitrie Semigradov, fost președinte al zemstvei Basarabiei și fost
membru al Consiliului Imperial; Gonata, Dicescul, Caralioti, Schoerer, Bodi etc. În
ziua de 6/19 martie 1918, delegația s-a întâlnit cu regele Ferdinand I. În aceeași zi,
basarabenii au înaintat un memoriu suveranului român. Adresându-se „fraților noștri
de dincolo de Prut”, autorii pretindeau a vorbi „în numele păturilor culte și
producătoare” din Basarabia. Ei mulțumeau pentru apărarea vieților și avutului
acestora în fața a ceea ce numeau „anarhia revoluționară bolșevică” sau „răzmerița
mare anarhică”. Marii proprietari solicitau intrarea Basarabiei în componența
României printr-o „unire liberă”, restabilirea ordinii în regiune, inclusiv reprimarea
acțiunilor revoluționare. Prin cele din urmă se puteau înțelege inclusiv activitățile
Sfatului Țării și ale guvernului de la Chișinău, cum de altfel avea să se susțină ulterior
în mod explicit.

Un al doilea memoriu a fost înaintat regelui Ferdinand de către marii proprietari


basarabeni la 10/23 martie martie 1918, sub semnătura lui P. Sinadino. Scopul
autorilor era pe de o parte delegitimarea Sfatului Țării și guvernului Republicii
Democratice Moldovenești, de esență revoluționară, iar pe de altă parte revenirea la
vechea ordine prin unirea cu România. Și în acest caz se vorbea în numele celor care
„prin situațiunea lor intelectuală, culturală, morală și materială” ar avut atât
dreptul, cât și datoria de a apăra Basarabia împotriva revoluționarilor – etichetați
drept „bandă” – care constituiseră Sfatul Țării și guvernul de la Chișinău. Aceste
structuri erau considerate „creații ocazionale” ale unor politicieni „ocazionali și
aventurieri”. Discreditarea celor care dețineau puterea la Chișinău era evidentă, ținta
ind menținerea statutului și bunurilor marilor proprietari. În vederea restabilirii
ordinii în Basarabia se solicita instalarea unei administrații militare românești.

Alexandru Marghiloman avea să noteze în jurnalul său că marii proprietari din


Basarabia ajunși la Iași au fost primiți atât de rege, cât și de el. Marii proprietari voiau
ca legea românească să se aplice și dincolo de Prut. Guvernul român urmărea pe de o
parte să evite amestecul în disputele din Basarabia legate de proprietate, iar pe de altă
parte a decis ca marilor proprietari să li se dea soldați și cai pentru a-i ajuta să-și
cultive pământul.
Intervențiile marilor proprietari pe lângă autoritățile române erau determinate de
apărarea propriilor moșii, amenințate de măsurile agrare ale Sfatului Țării, de ceea ce
se voia a o expropriere radicală a pământurilor. Unirea era în interesul lor. Nu din
considerente istorice sau „fraterne” solicitau ei unirea, ci din motive pragmatice.
Sentimentele naționale românești, în sensul etnocratic al epocii, pur și simplu nu
aveau cum să existe la oameni care e erau de altă etnie decât cea moldo-română, e
nu se exprimaseră până atunci în această privință, ba mai mult, erau legați de fostele
structuri politice, administrative și economice rusești.

Marii proprietari aveau tot interesul ca liniștea și ordinea să e reinstaurate în


Basarabia. Așa se și explică vizitele la Iași ale delegațiilor acestora, dar în parte și
hotărârile zemstvelor din Bălți și Soroca, în care ei erau in uenți. În plus, în cele două
zemstve aveau o putere evidentă membrii Partidului Național Moldovenesc, unii
dintre ei deputați în Sfatul Țării.

Intervenția Sfatului Țării

Cum am amintit într-un text anterior, Sfatul Țării a reacționt față de tendințele
anexioniste ale Ucrainei printr-o declarație adoptată la 16/29 martie1918. Ideea
independenței și indivizibilității republicii era rea rmată. De asemenea, aveau să e
considerate „inadmisibile acțiunile separate ale diverselor grupări, organizații și
instituții care proclamă unirea cu unele sau altele state [trimiterea era la moțiunile
zemstvelor și marilor proprietari sau la mișcările altor structuri, orientate către
România, Ucraina sau Rusia, nota D.D.], stabilind că aceasta ține în exclusivitate de
competența parlamentului – Sfatul Țării și aduce la cunoștință că asemenea
manifestări vor cali cate de Sfatul Țării drept antistatale și vor pedepsite în
ordine administrativă și judiciară”.

La jumătatea lunii martie 1918, în po da unor manifestări în vederea unirii cu


România – mai degrabă zgomotoase, dar fără suport popular – în rândul clasei politice
de la Chișinău părea să predomine orientarea spre menținerea indepedenței, a
statalității Republicii Democratice Moldovenești. Faptul că unii dintre acești actori
locali făceau demersuri directe la Iași nu avea cum să e pe placul celor din Sfatul
Țării și din guvernul Ciugureanu, pentru că le reducea din posibilitățile de negociere
cu guvernul român. În același timp, revendicarea de căte Ucraina mai întâi a nordului
și sudului Basarabiei, apoi a întregii regiuni, precum și pretențiile hegemonice ale
Rusiei bolșevice le restrângeau marja de manevră și mai mult o cialilor Republicii
Democratice Moldovenești.
Dorin Dobrincu
Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala
Iași (din 1995).
http://www.ssir.org.ro/ro/content/dorin-
dobrincu

Radio Free Europe/Radio Liberty © 2018 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate