Sunteți pe pagina 1din 11

1918-2018: O ISTORIE NECUNOSCUTĂ A CENTENARULUI

Unire sau anexare? Basarabia, 27 martie 1918 (VII)


25 iulie, 2018 Dorin Dobrincu

„Sfatul Țării” la Chișinău

Scena politică basarabeană în martie 1917-martie1918


Nu știm în ce măsură chestiunile care țineau de politica „înaltă” – încotro să o ia
Republica, relațiile cu vecinii ș.a.m.d. – interesau masa populației din Basarabia la
începutul anului 1918. Pare însă clar că într-un context marcat de schimbările
revoluționare din 1917, problemele sociale – în mod special chestiunea pământului –
erau la nivelul majorității populației mai importante decât cele etnice. Identitatea
etno-națională era incertă, neclară pentru mulți locuitori ai Basarabiei. Moldovenii
aveau, desigur, o conștiință a diferenței etnice de ceilalți din regiune, aveau o
conștiință regională, dar ambele nu erau su cient de puternice pentru a susține o
mișcare de masă în favoarea unei orientări politice tranșante, cu atât mai mult cu cât
era vorba de o populație preponderent rurală, cu imaginar comunitar premodern.
Unii dintre moldoveni – de altfel foarte puțini, potrivit surselor – se considerau
români la sfârșitul anului 1917-începutul anului 1918, dar nu în sens politic. Mulți
dintre membrii noii elite politice de la Chișinău nutreau idei care reprezentau o
mixtură de naționalism și radicalism social revoluționar, de altfel speci ce întregului
spațiu al fostului Imperiu Rus.

Într-un mediu a at în continuă schimbare, în martie 1918 existau mai multe grupuri
concurente care vedeau diferit viitorul Republicii. Unii voiau unirea cu România. Era
vorba despre naționaliștii moldoveni panromâni (din Partidul Moldovenesc mai întâi,
din Blocul Moldovenesc mai apoi), dar și de marii proprietari. În același timp erau
importante și grupurile care voiau menținerea statalității moldovenești. Și nu era
vorba de bolșevici, care în realitate ar dorit reintrarea sub autoritatea centrului de
putere rusesc, ci mai ales de membrii Fracțiunii Țărănești, mulți dintre ei moldoveni,
dar și de unii reprezentanți ai minorităților naționale.
Pantelimon Halippa

În același timp, este important de precizat că în Basarabia nu a existat o reală și


extinsă dezbatere publică în privința unirii cu România. Unul dintre unioniștii
fervenți, Pantelimon Halippa, avea să scrie în memoriile sale: „Noi am fost o mână de
oameni”, adăugând că erau prea puțini pentru a sta de vorbă cu două milioane de
locuitori, câți estima autorul că avea Basarabia atunci.
Partidul Național Moldovenesc

Partidul Național Moldovenesc a fost în ințat la 28-30 martie/10-12 aprilie 1917


(anunțul o cial a fost făcut la 3/16 aprilie) și avea să reunească intelectuali, jurnaliști,
funcționari etc. Între membrii proeminenți se a au: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa,
Daniel Ciugureanu, Paul Gore, Vladimir Herța, Elena Alistar, Vasile Stroescu,
Vladimir Chiorescu, Teo l Ioncu, Ion Codreanu, Nicolae Alexandri, Gheorghe
Buruiană, Alexandru Groapă, precum și refugiatul transilvănean Onisifor Ghibu. Unii
dintre cei de mai sus erau în relații apropiate încă dinaintea Primului Război Mondial,
fondaseră Societatea Moldovenească pentru Răspândirea Culturii Naționale (1905) și
publicaseră Basarabia (1906), primul ziar în limba română – cu caractere chirilice – la
Chișinău, urmat apoi de Cuvânt moldovenesc (1913), au militat pentru obținerea de
drepturi naționale pentru moldovenii din Imperiul Rus. De asemenea, unii dintre ei
aveau să se regăsească în Sfatul Țării de la sfârșitul anului 1917. Vasile Stroescu era
președinte de onoare al Partidului Național Moldovenesc, Paul Gore era președinte
executiv, Vladimir Herța era vicepreședinte, iar Pantelimon Halippa secretarul
formațiunii. Partidul Național Moldovenesc era încadrabil din punct de vedere
ideologic în zona socialistă și/sau revoluționară, cu o accentuată componentă
națională. Inițial partidul a avut în vedere obținerea autonomiei administrative,
judecătorești, bisericești, școlare și economice a Basarabiei în cadrul Rusiei,
introducerea unor reforme sociale, mai ales a celei agrare, a susținut libertățile
cetățenești și drepturile naționale.

În mare parte moldovenii care au intrat în Sfatul Țării aveau să se regrupeze ulterior
în Blocul Moldovenesc. Potrivit unor date, în total această formațiune avea
aproximativ 80 de deputați la sfârșitul anului 1917. Din alte surse reiese că Blocul
Moldovenesc ar avut 71 de deputați la 27 martie 1918. În Blocul Moldovenesc s-au
reunit mai multe curente politice, predominante ind cele de orientare socialistă. De
Ion Buzdugan

altfel, unii dintre membrii săi aveau să se și identi ce drept „socialiști revoluționari
naționaliști”, potrivit formulării lui Ion Buzdugan. Treptat, mulți dintre membrii
Blocului au început să militeze pentru apropierea Republicii Democratice
Moldovenești de România, apoi pentru unire.

Fracțiunea țărănească

În urma Congresului Sovietului țăranilor din 18/31 ianuarie-20 ianuarie/2 februarie


1918, dintre participanți au fost aleși 36 de deputați în Sfatul Țării (cifră mai mare față
de cea avută în vedere inițial pentru țărani; vezi infra). Aceștia au constituit
Fracțiunea Tărănească. Printre cei mai cunoscuți deputați ai acestei formațiuni se
a au Ion Inculeț, Patelimon Erhan și Vladimir Țiganko. Merită amintit, inclusiv
pentru a sublinia cât de complicată era scena politică de la Chișinău, că Pantelimon
Halippa, deși membru al Partidului Național Moldovenesc, a fost ales în Sfatul Țării
pe lista Congresului țăranilor. Fracțiunea Țărănească avea o viziune socialist-
revoluționară în problema pământului, unde se întâlnea practic cu Blocul
Moldovenesc. În martie 1918, liderul Fracțiunii Țărănești era Vladimir Țiganko, de
origine rusă. În po da etichetărilor grăbite făcute e de adversarii săi politici, e de
unii istorici angajați propagandistic, Țiganko era mai degrabă un moderat în
contextul politic al perioadei. În privința viitorului Republicii Democratice
Moldovenești, membrii Fracțiunii se pronunțau în general pentru păstrarea
independenței. O aripă a Fracțiunii era în mod evident ostilă ideii ca Republica să se
unească cu Regatul României, ei regăsindu-se astfel alături de deputații din așa-
numita Grupare minoritară.
Un „parlament revoluționar”: Sfatul Țării

Structura instituțională esențială pentru orice reconstrucție în Basarabia la începutul


anului 1918 era Sfatul Țării, parlamentul Republicii Democratice Moldovenești. Sfatul
Țării era un „parlament revoluționar”, după cum l-au caracterizat mai mulți dintre
inițiatorii săi. Arhitectura organizațională și componența etnică, socială și
profesională au fost decise de Congresul militarilor moldoveni, în toamna anului 1917.
Nu a existat un sufragiu universal, prin care alegerea deputaților să se facă potrivit
unor criterii obișnuite în societățile democratice, în timp de pace. În cazul Sfatului
Țării a fost o soluție adoptată în condiții de război și revoluție, acceptată de cei care s-
au regăsit în noul for de la Chișinău sau care se simțeau reprezentați de acesta,
contestată de cei care pierdeau din in uență, cum a fost cazul marilor proprietari,
nobilimii sau foștilor funcționari superiori ruși. De altfel, într-un mod asemănător se
formaseră structurile de putere în ansamblul Rusiei, în 1917, și la fel aveau să se
constituie și cele din Europa Central-Estică la sfârșitul anului 1918.

În Sfatul Țării au intrat, la sfârșitul anului 1917, dar și după aceea, prin desemnare,
reprezentanți ai Congresului militarilor moldoveni – care prin Biroul de organizare a
avut un rol esențial inclusiv în stabilirea organizațiilor ce puteau trimite deputați –, ai
organizațiilor militare, partidelor politice, organizațiilor profesionale, culturale,
orașelor și județelor, zemstvelor, organizațiilor care reprezentau minoritățile
naționale (ucraineană, evreiască, germană, bulgară, poloneză, armeană, rusă etc.).
Sfatul Țării a fost dominat de grupări socialiste, unele dintre ele adoptând și o
componentă națională, chiar naționalistă. Nu este de mirare că reprezentanții
Congresului militarilor moldoveni aveau să a rme că nu doreau o colaborare cu
capitaliștii, cu burghezia. Treptat acest radicalism avea să se atenueze, în bună
măsură și în contextul prezenței Armatei Române în regiune.
Potrivit structurii stabilite de Biroul de organizare, în Sfatul Țării trebuiau să intre 44
de membri desemnați de Congresul militar moldovenesc (dintre soldați și o țeri), 30
de reprezentanți ai țăranilor (sovietelor țărănești, multe dintre ele a ate în opoziție
cu bolșevicii), 21 din partea zemstvelor, 28 din partea minorităților naționale, 11 din
partea sindicatelor și organizațiilor profesionale, 16 din partea structurilor
administrative ale ținuturilor. În total trebuiau să e 150 de deputați. Însă niciodată
nu avea să e atins acest număr de membri. Moldovenii își adjudecaseră 70% din
locuri (cum arătam într-un text anterior), deși procentul lor în ansamblul populației
era mai mic cu cel puțin 14% (dacă luăm în calcul recensământul românesc din 1930,
când s-au înregistrat 56% români) sau cu 23% (potrivit recensământului rusesc din
1897, când moldovenii reprezentau 47%). Sfatul Țării avea 138 de deputați la sfârșitul
lunii martie 1918, dintre care, din punct de vedere etnic, 103 erau moldoveni, 12
ucraineni, șapte ruși, șase evrei, trei bulgari, doi găgăuzi, doi germani, un polonez, un
armean și un grec. Probabil în condiții de reprezentare proporțională în Sfatul Țării,
moldovenilor/românilor le-ar fost foarte greu, dacă nu imposibil să obțină
rezultatul care a fost înregistrat la 27 martie 1918.)

Deși inițial Biroul de organizare al Sfatului Țării îl desemnase pe Ion Pelivan în


funcția de președinte al acestei structuri, în cele din urmă poziția avea să e ocupată
de Ion Inculeț. Rațiunea schimbării a fost una politică. Pelivan era cunoscut pentru
pozițiile sale naționaliste pro-românești tranșante, ceea ce îi nemulțumea pe
deputații din partea minorităților naționale și pe cei ai Fracțiunii Țărănești. Inculeț
revenise în Basarabia ca reprezentant al guvernului provizoriu de la Petrograd, era
mai conciliant și putea acceptat de aproape toți deputații. Vicepreședinte al
Parlamentului basarabean era Pantelimon Halippa, iar secretar era Ion Buzdugan. În
acest fel s-a stabilit și un echilibru la vârf între reprezentanții Blocului Moldovenesc și
cei ai Fracțiunii Țărănești.

Din punt de vedere al status-ului, în Sfatul Țării predominau oamenii cu avere redusă
sau fără așa ceva, descendenți direcți ai țărănimii basarabene sau chiar țărani. Patru
cincimi dintre deputați veneau practic din satele Basarabiei. Nu este mai puțin
adevărat că, la fel ca în alte situații revoluționare, mulți dintre ei clamau originea
socială favorabilă, în realitate regăsindu-se în categoriile intermediare ale populației.
Toți membrii Parlamentului moldovenesc erau știutori de carte, 45 aveau studii
superioare, iar 48 studii secundare. Erau mulți jurnaliști (20), dar și profesori (10),
câțiva medici (trei) și ingineri (doi). Deținători de proprietăți funciare mari sau
mijlocii erau doar câțiva, la fel ca și cei care aveau afaceri sau proprietăți imobiliare
mari în orașe. Toți deputații erau bărbați, cu o excepție, Elena Alistar, intrată în
Parlament ca reprezentantă a Ligii Femeilor Moldovence.
Elena Alistar (Sursa: Gh. V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment
al unirii, Chișinău, 1933)

Membrii Sfatului Țării erau mai ales oameni tineri. Potrivit calculelor făcute de Ion
Inculeț, din cei 138 de deputați existenți în martie 1918, doar 15 aveau peste 40 de ani,
88 aveau între 30 și 40 de ani (cei mai mulți spre limita inferioară), iar 35 aveau între
20 și 30 de ani. Spre exemplu,
Ștefan Ciobanu (Sursa: Gh. V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui
eveniment al unirii, Chișinău, 1933)
Teodosie Bârcă și Teodor Bârcă aveau 24 de ani; Anton Crihan – 25 de ani, Ion
Păscăluță – 28 de ani , Ion Buzdugan, Vladimir Chiorescu și Vladimir Țiganko – 31 de
ani, Daniel Ciugureanu – 33 de ani, Ion Inculeț și Pantelimon Erhan – 34 de ani,
Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu și Emanoil Catelly – 35 de ani, Vasile Cijevschi –
37 de ani, Ion Codreanu – 39 de ani, Ion Pelivan – 42 de ani. Unul dintre cei mai în
vârstă membri ai Sfatului Țării era Nicolae Alexandri, de 59 de ani.

Sfatul Țării a fost criticat de diverse grupuri politice și de in uență, din Republica
Democratică Moldovenească sau din afară. Marii proprietari din Basarabia susțineau
în memoriul din 10/23 martie 1918, cu referire la Sfatul Țării, că era vorba de o
„instituție arbitrară, aleasă de o bandă de soldați maximaliști”, compusă mai ales din
„demagogi și aventurieri politici, și având în fruntea lui persoane, care au fost
odinioară membrii organizațiilor extreme socialiste, din Petrograd” (trimiterea era la
Inculeț și Erhan). Unii memorialiști au fost vitriolanți când au scris despre
Parlamentul de la Chișinău. Constantin Argetoianu considera că Sfatul Țării era o
„formațiune politică de impostură, un fel de soviet de amestecătură” sau un „soviet de
pezevenghi adunați de pe stradă, pe jumătate bolșevizat, pe jumătate naționalist”.
Propaganda sovietică avea să eticheteze Parlamentul de la Chișinău, timp de decenii,
drept „organ contrarevoluționar”, iar pe membrii acestuia i-a considerat „trădători”.

Cu toate criticile, este evident că într-un context tulbure, într-o Basarabie


diversi cată etnic și fragmentată politic, Sfatul Țării a reușit totuși să se prezinte ca o
structură cu o oarecare legitimitate. Vârful său de credibilitate a fost atins în
decembrie 1917, anterior încercării bolșevicilor de a prelua puterea la Chișinău,
respectiv înaintea ocupării regiunii de către trupele române. După aceea și prestigiul,
și puterea Sfatului Țării – și ale guvernului desemnat de acesta – s-au a at într-un
regres vizibil.

Dorin Dobrincu
Istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D.
Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala
Iași (din 1995).
http://www.ssir.org.ro/ro/content/dorin-
dobrincu
Radio Free Europe/Radio Liberty © 2018 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate

S-ar putea să vă placă și