MIHAIL SEBASTIAN

Jurnal
1935-1944

T ext îngrijit de
GABRIELA OM ĂT

Pref aţă şi note de

LEON VOLOVICI

HUM ANIT AS

Bucureşti, 2002
 Dedicăm această
ediţie lui Harry
From, f ără de care
Jurnalul nu ar f i
putut să apară.
EDIT ORII

Prefaţă
Nu e deloc sigur că M ihail Sebastian şi-ar f i publicat
jurnalul, netransf igurat literar, cum apare astăzi, la peste
cincizeci de ani de la moartea scriitorului. Aşa cum mai
f ăcuse la începutul carierei literare, e de presupus că l-ar f i
f olosit pentru un nou roman de tip conf esiv sau, mai
curînd, pentru un proiectat eseu-mărturie, menţionat într-
o însemnare. E încă un motiv, pentru cel (sau cei) care-l
editează postum, să nu depăşească rolul unui regizor tehnic
la un spectacol de teatru, adică acela de a f ace toate
pregătirile pentru ca „spectacolul" să ajungă la public,
întreg, nealterat, cît mai aproape de spiritul şi intenţiile
celui care l-a creat.
La nici 28 de ani, cînd începe acest jurnal (f ebruarie
1935), Sebastian se af lă într-un „ceas greu". Criza f usese
declanşată cu un an în urmă de scandalul în jurul
romanului De două m ii de ani şi al şocantei pref eţe a lui
Nae Ionescu, care justif ica teologic antisemitismul.
Atacurilor de toate nuanţele şi din toate direcţiile, vizînd
romanul şi acceptarea pref eţei, Sebastian le-a răspuns într-
un eseu magistral, Cum am devenit huligan, încheiat în
decembrie 1934. Aici va f ace, cu obişnuita lui luciditate, şi
bilanţul de după catastrof ă:
De două m ii de ani a fost un act riscat de sinceritate.
Pe urm a lui, răm îne o casă pierdută, un sim bol căzut, o
m are prietenie săgetată. Puţin scrum , atîta tot. (...) E o
num ărătoare tristă: nu m ai este una deprim antă. Îm i spun
fără să bravez pe nim eni şi, m ai ales, fără să m ă bravez pe
m ine însum i, că nu vom plăti vreodată destul de scum p
dreptul de a fi singuri, fără jum ătăţi de am intiri, fără
jum ătăţi de afecţiuni, fără jum ătăţi de adevăruri.

Ziarul Cuvântul („Casa pierdută"), în redacţia căruia

lucrase din 1928, f usese suspendat mai înainte, în ianuarie
1934, după asasinarea lui I.G. Duca. Oricum, ţinînd seama
de noua orientare politică, progardistă, a directorului (Nae
Ionescu), prezenţa sa în redacţie nu ar mai f i f ost posibilă.
Scriitorul se simte însingurat, cu sentimentul, care se
accentuează în anii imediat următori, că acel climat
intelectual în care se f ormase, la Cuvântul şi în gruparea
„Criterion", ambele dominate de personalitatea lui Nae
Ionescu, începe să se destrame, erodat de politizarea
excesivă şi radicală a mentorului şi, sub inf luenţa lui
covîrşitoare, a cîtorva buni şi străluciţi prieteni.
Sebastian f usese, pînă atunci, o prezenţă distinctă şi
apreciată în publicistica şi viaţa literară, activ în polemici
şi dezbateri de idei, în spaţiul culturii, ca şi în cel politic,
mînuind f loreta argumentului cu o siguranţă a
convingerilor şi gustului sporită de sentimentul că
aparţine unui grup solidar de intelectuali şi scriitori care
îşi propun să aducă un suf lu nou în viaţa literară
românească şi în mişcarea ideilor. Incidentul „pref eţei", cu
toate consecinţele sale, a f ost numai un prim cutremur şi
Sebastian va mai continua în următorii patru-cinci ani să
se implice în viaţa literară „ca şi cum nimic nu s- a
întîmplat". El menţine în acelaşi ritm activitatea
publicistică la Revista Fundaţiilor Regale (unde a f ost şi
redactor, din 1936 pînă în 1940), la Ram pa, V iaţa
Rom ânească, l' Independance Roum aine şi altele.
În spiritul şi moda vremii, nu puţini scriitori din
generaţia lui Sebastian ţin jurnale, cu mai multă sau mai
puţină consecvenţă şi convingere. Nici Sebastian nu f ăcuse
pînă atunci excepţie, cochetînd cu jurnalul de tip gidian.
Acum însă — scriitorul o simte aproape de la început — e
vorba de altceva; e mai curînd sentimentul că viaţa lui,
traiectoria lui intelectuală au ajuns la un punct critic.
M area în care navighează e plină de stînci primejdioase; un
"jurnal de bord" îl poate ajuta să evite nauf ragiul, iar dacă
nu — poate rămîne, pentru cei ce vor veni, mărturia unui
eşec care semnif ică mult mai mult decît o înf rîngere
individuală. De aici, dorinţa vădită de a nota tot, în ciuda
momentelor, nu puţine, de oboseală şi descurajare. Dacă se
poate vorbi de un model literar în acest ultim jurnal, el
poate f i găsit mai curînd în jurnalul de introspecţie de
tipul celui ţinut de Jules Renard, pe care Sebastian îl
comentează entuziasmat în 1936:
Jules Renard este sinceritatea însăşi. Jurnalul lui
consem nează, fără ipocrizie, tot ceea ce o conştiinţă de om
poate cunoaşte de-a lungul unei vieţi care nu e totdeauna
făcută din eroism e. El ne dezarm ează prin curajul
confesiunii. Puţini oam eni au luat vreodată condeiul în
m înă pentru a fi atît de necruţători cu ei înşişi. (...)
Exam enul său intim este fără m enajam ente. El are curajul
vanităţilor lui, curajul invidiilor lui, curajul laşităţilor lui.
Le m ărturiseşte direct, fără a se scuza, cu un fel de
cruzim e ironică, pe care num ai copiii o au.

Există cîteva niveluri ale jurnalului lui Sebastian,

deseori atît de distincte încît însemnările lui ar putea f i
împărţite în cîteva Jurnale". E mai întîi un jurnal intim , al
stărilor interioare, al experienţelor sentimentale, al
relaţiilor de f amilie — cu mama şi cei doi f raţi ai lui —,
transcrierea unor vise, cîteodată de o transparenţă
stupef iantă, numeroase impresii de lectură, multă muzică
clasică ascultată cu f renezie la radio sau în sala Ateneului.
Este apoi un jurnal de creaţie. Sebastian mai ţinuse
şi publicase (în 1929, în Cuvântul, din nou în 1932, în
r evi st a Azi) asemenea notaţii de laborator scriitoricesc,
devenite, în literatura dintre cele două războaie, mai cu
seamă în Franţa, o adevărată specie literară. Perioada
cuprinsă acum în jurnal, de criză şi izolare, este,
constatăm, f ertilă literar. Sebastian scrie eseul despre
corespondenţa lui Proust (apărut în 1939), ref ace şi publică
romanul Accidentul (1940). După succesul piesei Jocul de-a
vacanţa (montată în 1938), compune în anii războiului alte
două piese de teatru care l-au consacrat ca dramaturg
(Steaua fără num e ş i Ultim a oră), traduce şi prelucrează
mai multe piese pentru a se putea întreţine. T oate aceste
scrieri, ca şi proiectele rămase nef inalizate, capătă în
jurnal, în contrapunct, un comentariu paralel, într-o
măsură autonom, alcătuit din subtile notaţii privind
treptata elaborare a textului literar, mărturii despre
pătrunderea unor întîmplări şi situaţii reale, ca şi a unor
f iinţe reale, în ţesătura f icţiunii, ilustrări ale modului în
care f orma f inală a textului e inf luenţată de datele
exterioare sau de părerile prietenilor, exprimate pe
parcurs, în repetate lecturi în grup.
În zona jurnalului intim se af lă, la început, şi cel
„evreiesc", evoluînd însă, datorită schimbării statutului
evreilor, spre o mărturie nu numai a propriilor trăiri şi
dileme, ci şi a dramei evreieşti care se desf ăşoară în aceşti
ani. După scandalul romanului, Sebastian era, şi în mediile
intelectuale evreieşti, „răţuşca cea urîtă", atacat violent
pentru apartenenţa sa la grupul de la Cuvântul, af lat din
1933 în derivă politică extremistă. De prin 1937, jurnalul
înregistrează ef ectele discriminării şi marginalizării
evreilor. Aceste pasaje devin parcă o continuare f irească,
mult mai dramatică însă, a f rămîntărilor eroului din De
două m ii de ani. După ce trăise, aproape un deceniu,
euf oria acceptării şi consacrării în mediul literar
românesc, Sebastian a cunoscut apoi şi dureroasa
experienţă a respingerii legif erate şi a treptatei ostracizări.
El e cu deosebire sensibil la f ormele tot mai groteşti de
persecuţie, notate cu stăpînită resemnare şi ironie. Cu
toate dif erenţele, uneori radicale, pe terenul ideilor,
Sebastian menţine relaţii amicale cu nu puţini intelectuali
evrei, f ie că e vorba de liderul şi ideologul sionist A. L.
Zissu, f ie de comunistul Belu Zilber, f ie de scriitorii Felix
Aderca sau Camil Baltazar, readuşi cu toţii, prin f orţa noii
legislaţii, la situaţia umilitoare pentru ei de a se limita la
un spaţiu cultural exclusiv evreiesc, creat în jurul
instituţiilor comunitare (T eatrul „Baraşeum", liceul şi
colegiul evreiesc etc.).
Jurnalul intelectual şi politic ocupă cel mai mare
spaţiu, incluzînd aici şi notaţiile privitoare la mediile
literare şi intelectuale f recventate de Sebastian, în special
„f oaia de temperatură" a relaţiilor cu prieteni apropiaţi:
M ircea Eliade, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Petru
Comarnescu, Eugen Ionescu, Antoine Bibescu, Radu
Cioculescu, C. Vişoianu, T eodorescu-Branişte — şi a celor
din lumea teatrală bucureşteană — regizori, cronicari
teatrali, actori şi tumultuoase actriţe. Relaţii complexe şi
sinuoase, marcate nu o dată de tensiuni, decepţii, alteori de
expresii tulburătoare de solidaritate f raternă.
Publicarea numai a unor f ragmente din aceste
însemnări poate deveni (cum s-a şi întîmplat uneori) o sursă
de def ormări sau intenţionate mistif icări. Ca în cazul
multor autori de jurnale de scriitor, şi la Sebastian o
apreciere dură despre un prieten apropiat este adesea
expresia unei umori de moment, a unei mînii sau f rustrări
trecătoare. Cît de uşor ne putem înşela (sau, mai grav,
putem înşela pe alţii) alegînd, de pildă, cîteva însemnări
depreciative sau zef lemitoare despre Camil Petrescu.
Numai totalitatea ref eririlor, inclusiv corespondenţa şi
numeroasele pagini pe care le-a publicat Sebastian despre
activitatea literară şi publicistică a lui Camil Petrescu, dă
adevărata imagine a unei prietenii de o rară f orţă şi
longevitate în capricioasa lume literară.
Jurnalul mai aduce o mărturie, poate
surprinzătoare: nici criza teribilă provocată de pref aţa lui
Nae Ionescu şi nici chiar „convertirea gardistă" a lui nu duc
la ruperea relaţiilor dintre ei. Are loc, vedem din jurnal,
numai o inevitabilă şi netă despărţire pe terenul ideilor
politice. M îhnirea discipolului decepţionat de cel care i-a
f ost, şi lui, „director de conştiinţă" alternează cu
irepresibila distanţare ironică, generatoare de situaţii şi
replici caragialiene. Poate că neverosimila persistenţă a
contactelor cu el şi ceilalţi prieteni „convertiţi" (M ircea
Eliade, în primul rînd) are o explicaţie af ectivă, dar poate e
mai curînd vorba de o încăpăţînată convingere că, în ciuda
abisului apărut între ei, va mai f i posibilă cîndva ref acerea
excepţionalei ambianţe intelectuale pluraliste creată de
aceiaşi prieteni, în etapa „Criterion".
Evoluţia de după război a unora dintre prietenii lui
Sebastian (Eliade, Noica, Cioran), f elul cum s-au ref erit ei,
peste ani, la relaţia lor cu Sebastian ne îndreptăţesc, cred,
să presupunem că, în împrejurări normale, legătura dintre
ei s-ar f i restabilit, nu înainte însă ca Sebastian, aşa cum
promitea, să f acă, din perspectiva sa, analiza catastrof alei
crize politice prin care acei prieteni au trecut.
În f aţa procesului de radicalizare politică a
prietenilor săi şi a generaţiei sale, „măcinată de ideologii"
(cum notează Petru Comarnescu), Sebastian se pomeneşte
de două ori handicapat: ca evreu, contestat de o ideologie
care vede în evreu principalul duşman, şi ca intelectual,
rămas, precum Béranger, eroul piesei lui Eugen Ionescu,
singur în f aţa unor opţiuni totalitare şi colectiviste care îi
contestă dreptul de a exista ca individ. Încă în 1934, la
începutul acestui proces, Sebastian scria: „Nu e pentru
prima oară cînd mă af lu la mijloc, între mitralierele
ideologice ale extremei drepte şi ale extremei stîngi."
Ref uzul extremelor revine şi în jurnal: „Dar eu? Eu care nu
cred nici într-unii, nici într-alţii?" Dintre prietenii
apropiaţi, Eugen Ionescu a f ost, descoperim şi în acest
jurnal, mereu alături de Sebastian, amîndoi decişi, f iecare
în f elul lui, să f acă f aţă „rinocerizării". Despre relaţia lor în
aceşti ani, Eugen Ionescu va scrie în 1946: „îl iubeam aşa de
mult... M ihail Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o
omenie autentică... Era acum un prieten, un f rate... Se
maturizase. Devenise grav, prof und."
M aturizarea era şi un ef ect al sentimentului tot mai
apăsător de izolare şi nauf ragiu. Jurnalul înregistrează cu
precizie acest dureros traseu interior ce poate f i perceput,
uneori, de cei f oarte apropiaţi: senzaţia că toţi cei din jurul
lui s-au înscris pe o altă orbită, lăsîndu-l tot mai singur, dar
simulînd cu toţii normalitatea de dinainte. Prietenii
obişnuiţi cu stilul său epistolar, conf esiv dar discret, de o
delicată şi sceptică ironie, sînt şocaţi, în răstimpuri, de
patetismul unor mesaje. Îi poţi ghici vulnerabilitatea şi
sentimentul de paria şi în aceste rînduri scrise dintr-o
concentrare militară prietenului Camil Petrescu:
V rem ea trece încet şi viaţa pe care o duc cere nervi
m ai tari decît ai m ei. Am clipe de exasperare, cînd aş vrea
să urlu. Într-un fel m ă sperie lipsa m ea de rezistenţă
nervoasă. Ştiu eu ce îm i rezervă viaţa de aici încolo? (...)
Schim bările de la Fundaţie m ă neliniştesc. Noul secretar
literar a fost instalat? Nu-m i fac iluzii asupra şanselor
m ele acolo, dar, dacă sunt dat afară, aş dori ca cel puţin
lucrul să nu se publice în ziare şi să nu se dea la radio. Mi-
ar face rău aici, unde şi aşa, din acest punct de vedere,
situaţia m ea este foarte grea.
 (Scrisori către Cam il Petrescu, II, ed. Florica Ichim
Bucureşti, Minerva, 1981.)

Înştiinţarea de concediere, scrisă cu inimitabila

politeţe birocratică, nu a întîrziat să vină. O reproduc din
substanţiala monograf ie a Dorinei Grăsoiu (Mihail
Sebastian sau ironia unui destin) : „Avem onoarea a vă
încunoştiinţa că, în baza Decretului Lege din 9 august
1940, sunteţi licenţiat din serviciu pe ziua de 7 septem brie
a.c., fiind evreu."
În anii războiului, în postura inedită de prof esor de
literatură, ţinea să arate elevilor săi acelaşi chip senin şi
discret, atent să-şi ascundă destrămarea interioară. Iată-l
ref lectat în privirea acută a unui elev de 18 ani — viitorul
istoric literar Paul Cornea — aşa cum apare într-o sugestivă
evocare:
L-am întîm pinat pe Sebastian cu o im ensă
curiozitate şi speranţă: voiam să ştim , eram flăm înzi de
adevăr şi nu găseam pe nim eni în jur să ne arate, cu deget
de lum ină, încotro trebuie s-o apucăm . Noul nostru profesor
nu aparţinea oam enilor care te cîştigă de la prim ul
contact. Era de statură potrivită, m ai degrabă m ărunt după
etalonul m anechinelor de azi. Fizionom ia sa gînditoare, cu
ochi adînci şi buze senzuale, avea un aer copilăresc,
reprim at parcă de o încruntare nefirească: se tem ea să-şi
dezvăluie lum ea lăuntrică? V oia să-şi cenzureze printr-o
severitate im pusă spontaneităţi pe care şi le socotea
vulnerabile? Părea un „puer senex" , un tînăr îm bătrînit
precoce, zidit nu atît din elanuri, cît din eşecuri, alcătuit
dintr-un aliaj straniu de prospeţim e şi oboseală, de
sensibilitate hăituită dar ţinută în frîu. N-avea nim ic dintr-
un învingător, căci îi lipsea aroganţa şi siguranţa de sine,
dar nici nu sem ăna a învins: dincolo de anxietatea privirii
frapa în chipul lui o tresărire încrem enită de orgoliu,
m îndria încăpăţînată a unui neam bătrîn. Aşeza între el şi
ceilalţi o distanţă politicoasă, dar ferm păzită, încît m i-au
trebuit luni de zile de asediu şi cîteva vizite în casa pe care
o locuia în strada Antim , spre a sparge gheaţa.
(Arc, 1995.)

Cu deosebire după invadarea Poloniei de către

armatele germane şi sovietice, apoi căderea Parisului,
j urnal ul politic e predominant, şi la înălţimea gravităţii
perioadei. În af ara înregistrării evenimentelor, el devine o
meditaţie asupra aceloraşi teme care străbat eseul Cum am
devenit huligan: intelectualii şi politica, tentaţia
totalitaristă, condiţia evreului şi dilemele intelectualului
evreu. În anii războiului, cînd un deznodămînt tragic era o
posibilitate de f iecare zi (primejdia deportării, a unui
pogrom de proporţii), jurnalul, scris de un om „care merge,
zi de zi, ceas de ceas, cu gîndul morţii lîngă el, în el", capătă
o f inalitate mai limpede: să adune elementele unei noi
cărţi, o esenţială mărturie despre experienţa ultimilor ani,
experienţa sa şi a generaţiei lui, a evreilor români, a
societăţii româneşti.
Jurnalul lui Sebastian e în bună măsură un jurnal de
scriitor, dar nu şi unul „literar", din categoria celor scrise
cu gîndul la viitorii cititori şi calculînd, în consecinţă,
ef ectele. Dimpotrivă, autenticitatea şi sinceritatea
gîndului exprimat au mereu prioritate. De aici, însă, şi
neîncrederea în jurnal, în posibilitatea de a capta
semnif icaţii şi stări esenţiale numai din consemnarea
clipei. În realitate, acuitatea observaţiei zilnice, coerenţa
şi adîncimea introspecţiei au ca rezultat alcătuirea lentă a
unei opere în care constructorul se zideşte pe sine, f olosind
propria viaţă ca unic material de construcţie. M oartea atît
de neaşteptată şi absurdă — într-un accident, în 29 mai
1945 — a dat acestei ultime creaţii aura unui mesaj din
pragul morţii.
Jurnalul se încheie la sf îrşitul anului 1944 şi mai
înregistrează cîteva luni de la răsturnarea totală a
regimului din România, inclusiv prezenţa trupelor
sovietice în Bucureşti. Dincolo de satisf acţia încheierii
războiului şi gîndul supravieţuirii, Sebastian intuieşte,
neliniştit, semnele instalării unor noi f orme de represiune,
care îl privesc şi pe el direct, dar nu ca evreu de data asta, ci
ca individ sub un regim care, de pe acum, începe să-şi creeze
instrumentele de exercitare exclusivă a puterii. O dată cu
primele semne de manipulare şi mistif icare politică,
Sebastian percepe de pe acum începutul noii rinocerizări,
de sens opus, prosovietic, care va af ecta nu puţini
intelectuali, romîni sau evrei. Scurta experienţă în redacţia
Rom âniei libere („terorizată de conf ormism") este
edif icato are: „Im becilitatea îndoctrinată e m ai greu de
suportat decît im becilitatea pură şi sim plă."
Absurditatea sf îrşitului prematur nu e comparabilă
decît cu teribila ironie a epilogului „romanului" politic în
care Sebastian a f ost implicat, post-mortem, ca „personaj".
Ultimele pagini ale jurnalului, luminate intermitent de
speranţele de după ieşirea din război şi eliberarea de
spectrul morţii, înregistrează, în decembrie 1944, şi
bucuria reîntîlnirii cu muntele, într-o proiectată excursie
la Diham, împreună cu cîţiva prieteni (printre ei, Lucreţiu
Pătrăşcanu, Belu Zilber, Lena Constante, Harry Brauner),
ajunşi acum protagonişti ai dramaticelor răsturnări
politice din vara acelui an. Peste numai cîţiva ani, prietenii
lui se af lau pe banca acuzaţilor, în f aţa unor anchetatori şi
judecători eminamente „de tip nou". Printre multele
„crime" mărturisite e menţionată şi acea euf orică excursie
la Diham, devenită acum un element într-un scenariu al
„devierilor" şi „comploturilor" împotriva noului regim.
La numai cîţiva ani de la nauf ragiul şi al acestui
„nou regim", instalat cu f orţa după război în România,
ultimul mesaj al lui Sebastian iese la lumină întocmai cum
l-a lăsat scriitorul, integral şi nedef ormat. Dacă el va găsi
acum cititorul receptiv, ar însemna că M ihail Sebastian a
intrat, măcar postum, într-o zodie mai norocoasă,
justif icînd, poate, abia acum optimismul „ultimului cuvînt"
al eseului din 1934:
Încredinţez aceste foi unui om tînăr, care le va
prim i cu bună-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă
cu el însuşi. Nu-l cunosc pe acest tînăr şi nu ştiu unde este.
Dar sunt convins că este.

LEON VOLOVICI
 ***

Lucrezi asupra unui manuscris şi cînd manuscrisul

devine carte îţi dai seama că la apariţia ei au contribuit şi
alţii, uneori în mai mare măsură decît tine. Pe cei care au
f ăcut posibil ca jurnalul lui M ihail Sebastian să devină,
cum spune poetul, „carte f rumoasă" îi însemnăm aici,
asigurîndu-i de recunoştinţa noastră:
— regizorul de f ilm Harry From, iniţiatorul
Fundaţiei „M ihail Sebastian", cu regretul că neverosimila
lui moarte l-a împiedicat să-şi vadă împlinit visul: editarea
integrală a Jurnalului; cineasta Nitza From, soţia lui, care a
preluat cu o putere admirabilă ştaf eta Fundaţiei;
— f amiliile celor doi f raţi ai scriitorului, regretaţii
Andre Beno Sebastian şi Pierre Hechter, în posesia cărora se
af lă caietele originale ale Jurnalului: Beatrice şi M ickaela
Sebastian, Dominique şi M ichele Hechter;
— intelectualii care au răspuns de îndată la
iniţiativa creării Fundaţiei şi au acceptat să f ie suporterii
ei activi: Radu Beligan, Paul Cornea, B. Elvin, Norman
M anea şi Alexandru M irodan;
— avocatul şi editorul Ioan Comşa, f ost coleg de
birou şi prieten cu Sebastian, pentru preţioasele inf ormaţii
privind mediul bucureştean al scriitorului;
— Anca T eodorescu, care a descif rat şi transcris
manuscrisul cu pricepere inegalabilă, şi minunata echipă a
Editurii Humanitas, pentru impecabilul prof esionalism şi
spiritul de echipă cu care ne-au ajutat să depăşim
dif icultăţile, nu puţine, ivite în pregătirea ediţiei.
În sf îrşit, un cuvînt de sinceră preţuire celor care s-
au dedicat ani de zile studierii şi editării operei lui
Sebastian: Cornelia Ştef ănescu, Vicu M îndra, Dorina
Grăsoiu, Anatol Ghermanschi.
GABRIELA OM ĂT
LEON VOLOVICI
 Menţiuni asupra ediţiei

Prima editare integrală a celor nouă caiete de Jurnal

păstrate de la M ihail Sebastian, din intervalul 12 f ebruarie
1935-31 decembrie 1944, devine în sf îrşit realitate. Grupul
de intelectuali care au constituit Fundaţia „M ihail
Sebastian" a reuşit în cele din urmă să învingă reticenţele
f amiliei de a da manuscrisul publicităţii. În vara lui 1995
Leon Volovici, unul dintre membrii Fundaţiei, aducea în
ţară şi încredinţa Editurii Humanitas copia „xerox" a celor
nouă caiete, af late, din 1961, în Franţa, în proprietatea
f ratelui mai mic al autorului, Andrei Benu Sebastian.
Proiectul optimist de a se f inaliza în circa şase luni
transf ormarea acestui material preţios şi destul de
abundent în volum tipărit s-a văzut întîrziat de cantitatea
de muncă pe care a cerut-o descif rarea şi transcrierea
textului, apoi stabilirea şi adnotarea lui. Perf ect lizibil în
regim normal, scrisul lui Sebastian devine, în anumite
perioade, sub ef ectul emoţiilor, deprimării, anxietăţii,
răvăşit, greu de înţeles, cînd nu şi neinteligibil, în aceste
condiţii, deşi cu răspunderi împărţite, realizarea ediţiei a
solicitat spirit de echipă, cooperare şi asistenţă reciprocă
susţinute.
Întrucît transcrierea textului s-a f ăcut, prin f orţa
împrejurărilor, după copia amintită, nu se poate cu totul
exclude cîte o lecţiune alterată prin f elurite accidente de
copiere (comprimarea în raccourci a literelor de la cotorul
caietului, contrastul slab, neimprimarea chiar, sau ieşirea
din cadru a unui cuvînt etc.). E adevărat că s-a depus pînă în
ultimul moment ef ortul ca f ilele problematice să f ie
recopiate, aşa încît, după repetate reprize de „decriptare",
sperăm ca editorul care, mai norocos, se va bucura cîndva
de acces nemijlocit la caietele autograf e să aibă de operat
retuşuri minime.
Am consultat cu f olos pentru def initivarea
prezentei versiuni f ragmentele publicate anterior în ţară,
după cum urmează: Jurnal de schi (9 ian. 1937-3 ian. 1938),
în Lum ea rom ânească, an. II, nr. 566, 25 dec. 1938. E, după
cîte ştim, singurul extras din manuscrisul editat aici,
publicat antum, cu modif icări semnif icative ale autorului.
De aceea am şi considerat interesant să-l reproducem,
intercalat între anii 1937 şi 1938, din ale căror însemnări e
alcătuit colajul. (Alte f ragmente de jurnal publicate antum
în Cuvântul şi Azi erau respectiv din 1929 şi 1933.) ; Pagini
de jurnal, în Revista Fundaţiilor Regale, an. XII, serie nouă,
nr. 1 sept. şi nr. 2, oct. 1945 (editor probabil Al. Rosetti);
Pagini de jurnal, în Revista literară, an. III, nr. 16, duminică
1 iunie 1947 (editor V. M îndra); Jurnal de creaţie la „Jocul
de-a vacanţa" (20 m artie 1936-16 octom brie 1936) şi
Pagini de jurnal 1935-1937, în M ihail Sebastian, Opere
alese, Bucureşti, E.P.L., 1962, voi. I, respectiv II (editor V.
M î ndr a); „...o fam ilie care are gustul lam entaţiei", în
Manuscriptum nr. 2, 1976 (23), an. VII (editor Dumitru D.
Panaitescu); Pagini din „Jurnal" , în Caiete critice, nr. 3-4,
1986 şi „Jurnal" — alte f ragmente, în Revista de istorie şi
teorie literară, an XXII, nr. 1, 1986 (editor Cornelia
Ştef ănescu). T oate aceste demersuri curajoase, primite la
vremea respectivă cu mare interes, au f ost însă desf igurate
de cenzură: aceea, mai brutală, de pînă la jumătatea anilor
'70, cu f elurite intervenţii euf emizante în text, nu
totdeauna semnalate conf orm uzanţelor, şi desigur cu
ascunderea numelor proprii sub iniţiale nedecodabile, de
genul „X", „Y", sau aceea, mai raf inată, a anilor '80, care
practica selecţii atent tematizate, pentru a evita zonele
tabu. Este, prin urmare, uşor de înţeles interesul extrem cu
care lectura textului întreg este aşteptată.
Sînt acum de f ăcut cîteva menţiuni şi în legătură cu
destinul Jurnalului după moartea lui M ihail Sebastian,
potrivit inf ormaţiilor dintr-un document recent: scrisoarea
lui Benu Sebastian, datată „Paris, 24, 25 iunie 1991", către
Ioan Comşa, prieten comun al f raţilor Sebastian şi, de
altf el, prezenţă f recventă în f ilele jurnalului. Documentul
semnalează „pierderea a cîtorva pagini" din caiete, în
timpul „deturului necesar în Israel". La plecarea din ţară,
spre a le expedia în siguranţă peste graniţă, Benu Sebastian
f olosise, ca şi alţii în situaţii similare, f iliera diplomatică.
Dacă Securitatea nu-i conf iscase pînă atunci Jurnalul, asta
se datora, credea Benu Sebastian, secretului bine păstrat
asupra inf ormaţiilor de ordin istoric şi politic pe care le
cuprinde: „... românii sub Dej — Ceauşescu neştiind ce
conţine, [aceasta] a permis miracolul să nu-mi f ie cerut
pînă la plecarea în 1961 şi să-l salvez f ăcînd apel, prin
persoană interpusă, la serviciile Legaţiei israeliene din
Bucureşti". Benu Sebastian nu dă nici un indiciu asupra
locului af ectat de pierderea acelor — cîte? — pagini.
(Personal, după tonalitatea de notaţie în curs, deci lipsa de
„incipit" a f ilei din 12 f ebruarie 1935, înclin a situa aici
lacuna. Din prima tinereţe Sebastian a scris jurnal aproape
continuu, atent la protocolul textului, căruia-i punctează
întreruperile mai lungi şi reluările, mi se pare plauzibilă
începerea notelor din acest caiet cel puţin în ianuarie
1935. Nu ştim dacă în 1934, pe durata scandalului pe care l-
a declanşat romanul De două m ii de ani, şi a redactării
„dosarului" documentar Cum am devenit huligan,
Sebastian a f ăcut însemnări, dar se poate imagina că, după
consumarea episodului, va f i simţit nevoia să inaugureze
un caiet de jurnal, ca un exerciţiu de detaşare). În orice caz,
accidentul revelat de scrisoarea lui Benu Sebastian — sau,
semnalată de Sebastian însuşi, în nota de la 30 aprilie 1938,
pierderea, la Paris, în vara lui 1937, a caietului cu
însemnările din aprilie-octombrie acelaşi an (o dată cu
prima versiune a romanului Accidentul) — nu diminuează
prezentei ediţii caracterul de primă versiune integrală a
Jurnalului, aşa cum se prezintă el la ora actuală.
Încă o menţiune despre sursele coroborate pentru
def initivarea acestei ediţii. O copie microf ilmată, nu
integrală, dar destul de extinsă a celor nouă caiete a f ost
f ăcută cu prilejul aceluiaşi tranzit israelian. Leon Volovici
a procurat acest microf ilm care a conservat, din f ericire,
textul a două f ile total distruse mai tîrziu, de umezeală, în
manuscrisul autograf .
În sf îrşit, ref eritor la modalitatea restituirii
f ilologice a textului sînt de spus, f oarte pe scurt, cîteva
lucruri.
Am intenţionat o versiune cu minimă prelucrare (şi
alterare) tehnicistă a autenticităţii unei scrieri cu specif ic
prin excelenţă nedef initivat, nesupus artif iciului. Astf el,
am renunţat la unele procedee uzitate în practica editării,
cum ar f i redarea în cursive a expresiilor în limbi străine,
traducerea citatelor (care au f ost însă controlate şi
corectate, în măsura reperării sursei), întregirea automată
a tuturor prescurtărilor (operată în situaţii strict necesare
înţelesului), corectarea neabătută a titlurilor şi numelor
proprii.
Ca şi în cazul lexicului comun, am menţinut şi
pentru onomastică alternanţele ortograf ice cu relevanţă
f onetică, inf ormînd despre un anumit stadiu al limbii,
despre f ormaţia, modelele culturale, limbile şi literaturile
f recventate de cel care scrie.
— Ortograf ia numelor proprii respectă desigur
reglementările actuale. Prin urmare, graf ii de tipul
Charkow, Kalatsch, Kiew, Lesen, Tobrouk, Tcheaikowsky,
Svetcovich, Ţintar Marcovici au devenit Harkov, Kalaci,
Kiev, Leysin, Tobruk, Ceaikovski, Svetcovic, Cincar
Markovic. Dar au f ost păstrate variante sau alternări ca:
Mezeat (pentru Meziad), Sevastopol / Sebastopol, Singapore
/ Singapor / Singapur, Thailand, sau Alcibiades / Alcibiade
/ Alkibiade, Gengis Khan, Tucididel / Tukididel Tukidides
ş.a. Cînd ortograf ia manieristă a unor nume proprii nu
reprezintă o f ormă de „semnătură" consacrată — gen
Ciulley, Tantzi Cocea, George Mărutză— am renunţat la ea;
bunăoară, o alternanţă ca Neguzzi / Negutzi / Neguţi a f ost
unif icată Neguţi; am renunţat şi la dublarea unor consoane
şi la decorativul „y" f inal — deci: Leni Caler (numele
consacrat, de altf el, al actriţei), nu L enny sa u Leny, Jeni
Cruţescu, nu Jenny; L i l l y a f ost însă tratat ca nume
englezesc şi ortograf iat în consecinţă.
— Am păstrat şi variaţia de ortograf iere a unor
denumiri de opere muzicale în situaţii ca: A treia sim fonie /
A 3-a sim fonie / A III-a sim fonie, titluri muzicale sau
literare incomplete ori reproduse din memorie (la rigoare,
cu specif icarea f ormei corecte în subsol).
— Dintre alternanţele morf ologice mai f recvente pe
care nu le-am unif ormizat sînt de semnalat: aibă / aibe,
abea / abia, adineaori / adineauri, cetitor / cititor, cernise /
cenuşă, com plect / com plet, ridicol / ridicul, trim ite, trim is
/ trim ete, trim es, streinătate / străinătate, numele lunilor
septem brie, octom brie, noiem brie, decem brie variind,
cîteodată la interval de zile, cu f ormele septem vrie,
o c to m v r i e ş.a.m.d. Sînt respectate şi alternanţele
genitivelor f eminine în ei / ii.
— Alte f orme lexicale speciale, păstrate ca atare:
apropiu, cinsprezece, contrarul, curagios, deciziv,
funerarii, loje, orariu, perzistă, petec, provocatoare,
recunoscibil, (a) rezolvi, terificat, ultim ile, vulvoi.
— Forme ortograf ice hibride (bilingv) cum sînt:
aisansă, angoissă, congediu, congediat, crepiteri, louchă,
m itraillate, Seina, raliendu-se, trinquau ş.a. au f ost şi ele
păstrate.
— A f ost respectată ortograf ierea sunt la pers. a III-a
pl. a lui a fi.
Ca intervenţii de editor în f orma primară a textului
le-am considerat strict necesare pe următoarele:
— Demarcarea pe ani a materiei.
— Întregirea datărilor eliptice (care f ac disconf ortul
şi generează atîtea conf uzii la lectura jurnalelor), de regulă
prin adăugarea anului, mai rar a zilei şi a lunii. T oate datele
au f ost verif icate şi, la nevoie, corectate, cu trecerea în
subsol a f ormei înlocuite. (Semn de ancorare acută în
cotidian, la un spirit atît de obsedat de evadare, datele
greşite sînt, la Sebastian, rare.)
— Acolo unde notele au f ost scrise dispersat, cu
f iecare propoziţie, uneori segmente şi mai scurte, pe rînd
nou, am structurat paragraf e sau am spaţiat f razele
potrivit coerenţei subiectelor. Am renunţat la linioarele
care precedau (inconsecvent) notaţiile.
— În redarea schimbului de replici sau a spuselor
altor persoane am înlocuit ghilimelele prin linie de dialog,
păstrînd semnul citării în cazul relatărilor mediate
(„vorbire indirect-liberă").
— Pentru a evita conf uzii între denumiri de
instituţii şi persoane reale, am introdus în ghilimele
numele de săli de spectacol şi expoziţie, localuri publice,
şcoli ş.a.m.d.
— Punctuaţia a f ost debarasată de abundenţa
pauzelor (caracteristică anilor interbelici); a f ost utilizată,
în schimb, virgula, iar pauza a rămas în situaţii cînd are o
sensibilă valoare expresivă sau cînd ţine locul unor
conjuncţii, mai ales concluzive; alte intervenţii în
punctuaţie s-au practicat rar, spre limpezirea înţelesului
sau pentru conf ormare la normele actuale.
— Adnotarea Jurnalului, aparţinînd lui Leon
Volovici, s-a f ăcut în josul paginii, numerotată cu cif re
arabe, începînd de la 1, în cadrul f iecărui an; există şi o
serie de note marcate cu asterisc şi conţinînd specif icări de
editor; între acestea, am găsit interesant de consemnat
acele cuvinte sau expresii anulate de autor, care se pot
descif ra sub haşură şi denotă anumite procese lăuntrice
revelatoare.
— A f ost alcătuit un indice de nume proprii, f ără de
care o scriere memorialistică şi, în general, documentară e
anevoie sau imposibil de consultat.

Pentru o privire de ansamblu socot utilă lista

caietel o r Jurnalului, cu intervalele de timp pe care le
cuprind:
I. 12 f ebruarie 1935 - 4 aprilie 1937
II. 18 octombrie 1937 - 24 aprilie 1940
III. 3 mai 1940 - 17 iunie 1940
IV. 1 ianuarie 1941 - 22 iunie 1941
V. 24 iunie 1941-21 decembrie 1941
VI. 22 decembrie 1941 - 16 aprilie 1942
VII. 1 mai 1942 - 29 decembrie 1942
VIII. 1 ianuarie 1943 - 31 decembrie 1943
IX. 8 aprilie 194 - 31 decembrie 1944
GABRIELA OM ĂT
 1935
[Februarie]
[M arţi], 12 f ebruarie* (Anulat: „decem brie" .)1935
10 seara
Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în
G-dur de J. S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal şi
orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor
pentru pian şi orchestră de acelaşi.
Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o
lungă scrisoare lui Poldy (Poldy (Pierre) Hechter, m edic,
fratele m ai m are al lui Sebastian, stabilit în Franţa),
ascultam de la Lyon — pentru prima oară prins extrem de
clar — al patrulea concert brandenburghez. Pe urmă un
concert pentru pian şi orchestră de M ozart.

Am f ost la doctor pentru ochi. M i-a recomandat

ochelari şi i-am şi pus. M ă schimbă destul şi mă f ac urît.
A f ost amuzant cînd i-am spus numele. M i-a spus că
în f amilia lui s-a discutat mult despre De două m ii de ani,
pe care el personal nu l-a cetit. A auzit multă lume
înjurîndu- mă. Îmi dau seama că procesul meu e cu adevărat
pierdut. Cum am devenit huligan nu ajunge în cercurile în
care sunt înjurat şi încă „după ureche".
O vorbă care indică ce f orme ia „cazul" în conştiinţa
publică mi-a povestit-o Samy Herşcovici, duminică, la
T îrgovişte, unde am f ost pentru o conf erinţă.
Librarul care vindea biletele pentru conf erinţă i-a
of erit un bilet unui prof esor de la şcoala normală:
„Sebastian? Aha! Jidanul ăla care s-a botezat."

Aseară trebuia să vorbească Nae (Nae Ionescu) la

Fundaţie, despre „Solidaritatea naţională". Conf erinţa i-a
f ost interzisă de guvern (După asasinarea lui I. G. Duca de
către legionari, la 30 decem brie 1933, activitatea publică
a lui Nae Ionescu era supravegheată de autorităţi, iar
ziarul său, Cuvântul (la acea dată, de orientare
prolegionară), fusese suspendat). Studenţii au f ost masaţi
pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au
cîntat. Pe urmă au f ost împinşi mai departe pînă în piaţa
Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu
capul gol şi în paltonul lui cu blană de lup.
— Era f rumos Nae, povestea Nina (Nina Mareş, prim a
soţie a lui Mircea Eliade).
Au f ost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar f i
tras şi salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvînt.

Dezgustător numărul pe care l-a închinat Credinţa

lui Nae. Petru M anoliu, Sandu T udor şi Zaharia Stancu,
despre Nae Ionescu! (Cu un an în urm ă, redactorii ziarului
Credinţa — cu deosebire Sandu Tudor, Zaharia Stancu şi
Petru Manoliu — purtaseră o cam panie violentă îm potriva
lui Nae Ionescu şi a asociaţiei „Criterion" , din care făcuse
parte şi Sebastian) O trăii şi pe asta!

[Luni], 18 f ebruarie [1935]

Aseară, de la Stuttgart, două concerte de Händel în
B-dur şi G-moll pentru orgă şi orchestră. Foarte M ozart-
Haydn. Aş putea deosebi pe unul de ceilalţi doi?
De o săptămînă, început de revoluţie în barou.
Cîteva întruniri pentru „numerus clausus" (Mem brii din
Baroul capitalei, orientaţi politic spre extrem a dreaptă,
începuseră cam pania pentru elim inarea avocaţilor evrei).
Alaltăieri, sîmbătă, a vorbit şi Istrate M icescu (Istrate
Micescu, jurist şi om politic), raliendu-se cu totul mişcării...
Exact o săptămînă după apariţia interview -ului meu cu el.
Hotărît lucru am mînă proastă.
 Ce oameni! Din caş, din iaurt, din apă... M [icescu]
spunea zilele trecute:
— Dacă vrei să ştii care e maestrul meu în politică,
uite-l: Alain.
Îmi vorbea despre libertate, despre rezistenţa
individului în f aţa statului, despre stupiditatea ideii de
„colectiv", exploatată de dictatură. Şi astăzi, uite-l
antisemit, raliat „revoluţiei naţionale".
E şi aici mîna lui Nae. M icescu i-a mărturisit lui
F r o d a (Scarlat Froda, publicist şi cronicar dram atic,
directorul revistei Ram pa) că a primit în prealabil vizita lui
Nae, care l-a îndemnat să ia conducerea chestiei în barou.
Iată cum va f ace prof esorul o nouă Românie. Ce rizibilă, ce
cumplită, ce groaznică af acere, în care toată lumea
pontează, inclusiv Nae.

...Dar a venit primăvara. Am f ost ieri cu Benu (Andrei

Beno (Benu) Sebastian, fratele m ai m ic al scriitorului,
stabilit ulterior la Paris) la Băneasa. Bătea un vînt de
martie, era soare, mă simţeam tînăr. De mult n-am simţit
aşa de viu dorul de a f i f ericit.

[Martie]
[Duminică], 17 martie [1935]
12 noaptea
Vin de la gară, obosit (azi-dimineaţă la 6 m-am sculat
ca să plec la Brăila, acum mă întorc). Dar nu vreau să las pe
mîine însemnarea asta, pe care din tren mi-o f ăgăduiam să
[o] scriu.
Am călătorit cu Nae Ionescu. Se ducea să ţie o
conf erinţă la Galaţi (despre „Semne şi simboale").
Dimineaţa, nimic interesant; am cetit gazete, am vorbit
politică, ne-am amuzat cu o f etiţă care intrase în vorbă cu
noi. La Brăila eu am coborît şi ne-am înţeles că ne vom
revedea seara în tren, la întoarcere.
Într-adevăr, ne-am găsit seara în acelaşi
compartiment. Era cu noi şi prof esorul Vechiu, şef ul
argetoianiştilor brăileni. Am mîncat toţi trei în vagonul-
restaurant. Nae a dat o şuetă politică teribilă.
El a pornit mişcarea lui Vaida. (Acum zece zile mă
asigura de exact contrarul.) El şi Garda îl vor sprijini, f ără
să colaboreze. Recunoaşte că, în f apt, „numerus valahicus"
e o platf ormă de agitaţie, în nici un caz un program.
Recunoaşte că e inaplicabilă. „Chestiile [astea] n-ar putea
veni decît cu titlul de consecinţe, într-o schimbare generală
de cadru."
Planul lui e f oarte simplu. M enţinerea deocamdată a
lui T ătărăscu la guvern. Încă — să zicem — trei luni, pînă ce
mişcarea lui Vaida va căpăta consistenţă şi cadre. Atunci,
un guvern Vaida, care va trebui să dea 60 de deputaţi
gardişti şi cîte 10-25 din celelalte partide, aşa încît
„opoziţia M ajestăţii Sale să f ie Garda". În mod logic, la
căderea acestui guvern Vaida, succesiunea va reveni
gardiştilor.
Nu ştiu cîte şanse sunt în planul ăsta. Le cred reduse
şi îl cred f antezist. Destul de logic, evident.
Ce m-a deprimat puţin pentru Nae a f ost tonul cu
care povestea totul. Combinard, şmecher, „teribil". Ce i-a
spus el lui Averescu, cum l-a tras pe sf oară George
Brătianu, cum s-a răf uit la Braşov cu Vaida...
— I-am pus cu curul pe gheaţă. Hotărît, îl pref er în
sala de curs.
Impresia, numai vag jenată, s-a transf ormat la
întoarcerea în compartiment într-un sentiment penibil. Cît
poate f i de cabotin omul ăsta! Erau în compartiment doi
colonei. A intrat în vorbă cu ei şi le-a tras o şuetă „de i-a
tîmpit". Îi vedeam biruinţa pe buze, triumf ul că-i epatează.
Unele lucruri uluitoare, din acelea cu care ştie să deplaseze
— în surpriza speriată a ascultătorului — o discuţie de la o
chestie locală la o problemă universală, de istorie. Se
vorbea despre eventualitatea unui război f ranco-german.
— Prostii. T ot nodul e la Singapor. Acolo îşi joacă
Europa cartea. Poate s-o joace f ără Germania. Asta e!
La Singapor? Poate. Dar iată oricum — pînă să
controlezi problema — un f ulger def initiv în discuţie.
Coloneii schimbau priviri de admiraţie, de uluială,
priviri subit iluminate de revelarea adevărului. Nae simţea
şi se complăcea în căldura asta.
Într-un ceas a povestit tot ce ştiam de la el: cum a
trăit revoluţia de la M ünchen, cum le f ăcea discursurile
miniştrilor revoluţionari, cum revoluţia a încetat o dată cu
f abrica de bani* (Lecţiune incertă, (în perioada Puciului din
1923 în oraşul Dachau existau fabrici constructoare de
m aşini, de hîrtie şi de bere.)) de la Dachau, cum colonelul
Epp a f ăcut şi a dres etc., etc. Lucruri pe care, cu ani în
urmă, le ascultasem, pironit de perete, în biroul lui, la
Cuvântul.

Pe urmă a trecut la lucrurile recente. Lui Beck (Jozef

Beck, colonel, m inistrul de Externe al Poloniei), la Varşovia,
i-a spus că apropierea de Germania e necesară. Lui Karl
R a de k (Karl Radek, m em bru al Com itetului executiv al
Kom internului (1920-1924), victim ă a epurărilor staliniste
din 1937) i-a explicat că succesorul lui Stalin va f i Gengis
Khan. La Berlin i-a spus unui general... I-a arătat unui
ministru...
— Dar pe Hitler îl cunoaşteţi personal?
(Întrebarea unuia din colonei a căzut în f ocul
peroraţiei. Ştiam bine că nu-l văzuse niciodată pe Hitler.
Ne-a spus-o ritos şi anul trecut, şi în vară. Dar putea să rişte
a-l dezamăgi pe colonelul atît de admirativ?)
— Da. L-am văzut. M are om politic, domnule. Vezi d-
ta, T roţki, care e enorm de deştept, şi Stalin, care e un
prost... (Linie schimbată din prudenţă, probabil, dar
minciuna a rămas, minciună de simplă bravadă, pentru că
nu se îndură să scadă ceva din gloria în care s-a angajat. Ce
copil e!) Cinci minute mai tîrziu, Vechiu îl întreabă şi el:
— L-ai văzut pe Hitler?
Şi el răspunde încă o data „da", trecînd însă repede
mai departe, nu ştiu dacă din jenă sau din plictiseala de [a]
nu trebui să imagineze prea mult în chestia asta.
Avea aerul pe care, acum 15 ani, trebuie că-l avea la
„Capşa", dînd şuete. T înăr e acest scump Nae Ionescu.

Sîmbătă, 30 martie 1935

Lecţia de ieri a lui Nae a f ost suf ocantă. Gardism de
Fier pur şi simplu — f ără nuanţe, f ără complicaţii, f ără
scuze. „Politică se cheamă o stare de luptă. Un partid
închide în chiar f iinţa sa obligaţia de a le suprima pe toate
celelalte. În concluzie ultimă, «politică internă» e o
absurditate. Nu poate exista decît o cucerire a puterii, o
conf iscare a ei şi conf undarea partidului cu toată
colectivitatea. De aici mai departe nu mai există decît
gospodărie, de vreme ce orice posibilitate de reacţiune este
anulată. Naţiune se cheamă un colectiv care închide în sine
ideea de război. O naţiune se def ineşte prin ecuaţia prieten-
duşman." Şi aşa mai departe...
Aş f i vrut să-i spun ce monstruoase contraziceri cu
sine însuşi debitează, dar era grăbit şi după curs a plecat
numaidecît.
T oată erezia lui porneşte de la o abstracţie grozavă,
sălbatecă: „colectiv". M ai rece, mai sumară, mai artif icială
decît abstracţia „individ". Uită că vorbeşte despre oameni.
Uită că oamenii ăştia au pasiuni, au, orice ar spune, un
instinct de libertate, au conştiinţa existenţei lor
individuale.
Şi ce e mai deprimant e că toate teoriile astea
pornesc de la un vulgar calcul politic. Sunt convins că, dacă
ieri a vorbit aşa — cu atîtea aluzii politice şi atît de penibil
hitlerist —, a f ost pentru că, în primul rînd, printre
ascultători se af la un gardist de Fier, în costum naţional.
Simţeam că vorbeşte pentru el.

Am ascultat f oarte mult Bach în ultimul timp.

Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că
iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o
piesă de Bach de orice altceva.
De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el,
de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varşovia, Concertul
în re m inor pentru două viori şi orchestră, Concertul în re
m inor pentru trei piane şi un concert, tot în re minor,
pentru un pian şi orchestră. De la Stuttgart, Concertul
brandenburghez nr. 5, două cantate şi un trio pentru
clavecin, vioară şi viola da gamba. (În aceeaşi seară, de la
Varşovia, o sonată de Debussy pentru f laut, cello şi harf ă.
M agnif ică). În continuare, două preludii şi f ugă p[entru]
orgă, de la Bucureşti. De la Budapesta, lunea trecută,
Concertul brandenburghez nr. 2, o arie şi o cantată, şi pe
urmă — marţi — din nou de la Praga, Concertul
brandenburghez nr. 3 şi încă unul în E-dur. De la Berlin,
într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc —
şi un concert pentru violoncel singur, sf îşietor de calm şi
grav.
Şi pe urmă, multe, multe lucruri pe care nu le mai
ţin minte. (De la Stuttgart, cam de 2-3 ori pe săptămînă,
Bach, după ora 1 noaptea. T ot de acolo, într-o seară, o
delicioasă Kleine Nachtm usik de M ozart.)
În sf îrşit, mai demult, de la Viena, un concert pentru
două viori, memorabil. Sonată de Händel. V ariaţiuni pe o
tem ă veche de Ysaye, sonată de Philipp Emanuel Bach.
Primăvară rece, cu ploaie, nu vreau să spun tristă...

[Aprilie]
Duminică, 7 aprilie [1935]
Alegeri la S. S. R. (Societatea Scriitorilor Rom âni) Ce
mizerie! Nu-mi iert că am avut o clipă naivitatea de a crede
că jocul ăsta e serios.
Din momentul în care renunţi să f ii singur, totul e
pierdut.

Joi, 11 aprilie [1935]

Am ascultat, de la Praga, astă-seară, un concert
Bruno W alter. Uvertura la Ifigenia în Aulida de Gluck, un
concert în G-dur pentru vioară şi orchestră de M ozart (cred
că-l ascult pentru prima oară) şi Sim fonia IX-a de
Beethoven. M ozartul mi s-a părut ca niciodată delicat şi
melodios.

S-au închis universităţile. M îine nu mai am deci

cursul lui Nae. Am văzut lucruri atroce pe stradă. Bestii (Al.
V aida-V oievod se despărţise recent de Iuliu Maniu şi de P.
N. Ţ., declanşîndu-şi propria „m işcare" pentru „num erus
valachicus" (pom enită şi de Nae Ionescu în discuţia
consem nată de Sebastian la 17 m artie 1935). În noua
postură, el efectuase un turneu de propagandă. Acţiunea
contribuise la recrudescenţa m işcărilor studenţeşti
antisem ite. Un com unicat al Ministerului de Interne anunţa
în acele zile închiderea Facultăţii de Medicină din
Bucureşti, o grevă la Facultatea de Farm acie şi tulburări
de stradă, cu m olestarea trecătorilor, m ai ales a evreilor).

Duminică, 14 aprilie [1935]

Ieri pe la 1 a venit Leni (Actriţa Leni Caler) să mă ia
de la redacţie. Ziua era f rumoasă, ca în plin iunie. Ea,
superbă. Un tailleur gris, pantof ii, poşeta, o mică panglică
la gît şi borul pălăriei albastre. Are cu mine nu ştiu ce
timiditate, care o f ace gravă.
M i-a vorbit despre un amor pe care a f ost inf ormată
că-l am de multă vreme la Brăila.
— De asta nici nu ţi-am mai telef onat. În f elul ăsta
îmi explic toată rezerva dumitale. N-am vrut să te
inoportunez.
Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat.
— Atunci?
— Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai
cuminte. Asta e rezerva mea.
— Prudenţă, care va să zică.
— Prudenţă, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă
cunoaştere a mea. Ar f i să aştept prea mult: lucruri pe care
nu le merit.
— Nu ştii dumneata ce meriţi şi ce nu; mai ales nu
ştii ce poate gîndi altcineva despre dumneata.
Ne-am plimbat prin Cişmigiu şi eu eram mîndru de
cît era ea de f rumoasă. Ar putea f i un amor.

Joi, 18 [aprilie 1935]

2 1/2 noaptea.
Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-
am spus-o. E f rumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă
admirabilă — şi mi se pare aşa de inexplicabil f aptul că vine
spre mine.
Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici. Cîte
lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în
mine, ca să f iu f ericit. Aveam o f acilitate extremă, f ără
complicaţii, f ără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17
ani jumătate. M i-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe
ori. De ce, Doamne, de ce!
Aş vrea atît de mult să f iu f ericit şi aş f i cerut atît de
puţine lucruri pentru asta.

Seara, cu soţii Nenişor (Gh. Nenişor, critic teatral,

prieten cu Sebastian, şi soţia sa, Maryse), la ei acasă şi pe
urmă la „Zissu"(Local select din Bucureştiul interbelic,
am intit şi în rom anul Accidentul). (Am dansat.) Pentru că, în
drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus:
 — Ai atîtea lucruri de copil în dumneata şi eşti
totuşi aşa de obosit de viaţă.
Pentru cineva care nu mă cunoaşte decît de 10 zile,
surprinzător de just. Da. Aşa e. E înspăimântătoare liniştea
cu care accept gîndul morţii.

Duminică, 21 [aprilie 1935]

Plimbare cu Leni şi amica ei, Jeni Cruţescu, la Şosea.
Prima dimineaţă de primăvară, după atîtea ploioase. Era
cald, mult verde, mult galben. Am luat vermuturi şi gustări
la
„Flora". Leni, delicios îmbrăcată. Lumea întorcea
capul după noi şi eram încă o dată mîndru că mergeam lîngă
ea.
Dar după-masă simţeam o grozavă nevoie s-o văd iar
— ceea ce nu e bine deloc, căci încep s-o iubesc serios şi
cum o să ies de aici?

M arţi, 23 [aprilie 1935]

Am întîlnit-o la un match de f oot-ball (Venus-
Juventus), unde ea a venit însă tîrziu, f iindcă avea repetiţie
la teatru pentru viitoarea premieră.
Nu-mi explic interesul ei pentru mine. E atît de
f rumoasă — sunt atît de prost îmbrăcat eu, atît de stîngaci.
Îmi dau seama cît de simplu lucru ar putea f i iubirea asta,
cît de odihnitor.

[Mai]
M iercuri, 22* (În text: „23" ) mai [1935]
M asă la Aristide Blank (Aristide Blank, bancher cu
veleităţi literare şi de Mecena), cu Leni, Froda, d-na Blank,
un tip pe care nu-l cunosc şi două tinere f emei — una
vieneză, brună şi urîţică, alta sud-americană, blondă,
vorbind f ranţuzeşte cu un delicios accent anglo-saxon.
Caf elele şi coniacul pe o terasă, într-un f el de curte
interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia.
Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită şi avînd
totuşi gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de
timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu.
(Ieri, la match-ul de f oot-ball la O.N.E.F. a f ost multă
vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc
volubilă, expansivă şi aproape gălăgioasă cînd a venit în
grupul nostru Ronea, de la T eatrul „Regina M aria" — cu
care desigur s-a culcat pe vremuri. M -a înf uriat subita ei
„mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu,
prea complicat probabil şi în f ond de neînţeles pentru ea,
care a f ost din prima clipă atît de simplă cu mine.)

Nu despre asta voiam însă să scriu aici, ci despre

blonda sud-americană. Am schimbat cu ea cîteva cuvinte,
destule pentru a schiţa o siluetă de cinematograf .
M i-a spus:
— Sunt sud-americană. Unde locuiesc? Cam peste
tot. Uite, acum vin de la Viena şi voi rămîne aici vreo două
săptămîni. Pe urmă mă întorc la Viena, unde mă întîlnesc
cu bărbatu-meu, care deocamdată e în voiaj de af aceri în
Af rica. Nu, nu locuiesc în Germania. Am o casă la Hamburg,
dar n-am mai f ost acolo de trei ani. Am să mă duc însă la
vară, pentru cîtva timp, pe Rin. Avem acolo o vilă. Pe urmă
poate în Af rica de nord, unde avem de asemeni o mică
reşedinţă.
— Dar bine, i-am spus, d-ta locuieşti pe tot globul.
— Nu, a surîs ea, sincer modestă. Nu.
Ciudaţi oameni. Şi noi care putem vegeta o viaţă
întreagă pe Sf inţii Apostoli, Popa T atu sau Radu-Vodă!

[Iunie]
[Luni], 10 iunie [1935]
Va trebui să-l văd pe Poldy! Voiajul, care mi se părea
la început exclus, trebuie să devină posibil. Lucrurile
trebuie clarif icate. Să f iu cel puţin edif icat. Ce comic ar f i
să nu f ie la mijloc decît o chestiune medicală!
 Dar nu. Nu-mi f ac prea multe iluzii. Vreau însă să
ştiu.
M -am lăsat ca un dobitoc prins într-o poveste care
ştiam de la început că nu duce nicăieri. Iată-mă amorezat,
gelos pe toţi bărbaţii cu care s-a culcat, preocupat la
f iecare moment de ce f ace, sau de ce ar putea să f acă,
f ericit cînd surîde, nenorocit cînd e prea veselă, tremurînd
cînd îi aud glasul la telef on. Regăsesc acel f lux şi ref lux de
sentimente, pe care nu-l mai încercase[m] de mult, de pe
vremea Jeniei, în momentele cele mai acute ale amorului
meu: dimineţile, cînd totul e simplu şi neimportant, cînd a
o vedea sau a nu o vedea mi se pare totuna; serile, grele de
melancolie, de dorinţa de a o vedea, dorinţă localizată f izic
la inimă.
T oate astea iau f orme de un sentimentalism comic,
licean, adolescent. M ă revoltă gîndul că între timp ea f ace
o seamă de f leacuri stupide, care o amuză şi o excită, în
mica ei viaţă de plăceri, plimbări, f rivolităţi. E inf init
probabil că între timp se culcă cu unul şi cu altul — iar eu
am tîmpenia de a-i vorbi cu gravitate şi cu o ridiculă
neîndemînare despre diverse „probleme" prea încurcate.
Ea, care nu aştepta decît un bărbat în plus, pare
obosită de ezitările mele, de prea marile mele complicaţii.
Şi eu suf ăr ca un copil, de atîtea f leacuri f ără sens.
E o „f ată bună". Voi putea într-o zi s-o primesc într-
o garsonieră a mea, s-o f ut, să bem un pahar de vin, să
f umăm o ţigare, să punem o placă de patef on şi s-o ascult
cu indif erenţă, cel mult amuzat — poveştile ei despre f oşti
amanţi din trecut? Dacă da, va f i perf ect. E şi asta o f ormă
de f ericire şi cu siguranţă aş f i f ericit.
Nu voi putea? Încă o istorie ratată, şi pace bună.
În orice caz, aşa cum stau lucrurile stau f oarte
prost. E revoltător, e trivial f aptul că azi i-am cumpărat
Jurnalul lui Barbellion (W. N. P. Barbellion, pseudonim ul
naturalistului şi publicistului englez Bruce Frederick
Cum m ings, autorul unei cărţi în vogă în anii ' 30: The
Journal of a Disappointed Man), ei, despre care, cu două
luni în urmă, Berariu îmi spunea:
— Dă-te la ea — mergi la sigur —, se regulează cu
oricine. Şi probabil avea dreptate.
M îine am s-o văd. Duminică pleacă.

Cu Jeni am terminat lamentabil. Biata f ată!

[M arţi], 11 iunie [1935]

T rebuia să-mi telef oneze şi nu mi-a telef onat. T otul
se poate termina aici, în modul cel mai simplu. Orice pas
înainte, din parte-mi, e mai mult decît ridicul şi mai grav
decît imprudent.
Ar trebui să înţeleg — şi înţeleg de altf el perf ect —
că a scrie aici orice mică porcărie care mi se întîmplă în
această „poveste de amor" e disproporţionat. Gata!

Patru ore m ai tîrziu

Stupid mai rău decît orice amorezat, căci n-am scuza
nici unuia.
Am f ost totuşi la ea (după ce i-am telef onat de două
ori — prima dată dormea, a doua dată ieşea în oraş, pentru o
cursă), i-am spus — de altf el destul de bine, cu gestul,
încruntarea şi vocea perf ecte—, i-am spus că o iubesc.
Şi pe urmă am plecat, căci la 8 şi un sf ert trebuia să
vină cineva.
— Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă. Sunt un
măgar.

[Joi], 13 iunie [1935]

Întîmplarea f ace să recitesc tocmai acum un volum
din Proust — al doilea din Albertine disparue.
Sunt atîtea lucruri care ar trebui să mă f acă sceptic
în ce priveşte „suf erinţele" mele de amor. Ştiu bine că vor
trece, ştiu bine că le voi uita, ştiu bine că toate astea sunt
derizorii, şi într-o zi nici ridicule nu-mi vor părea, atîta îmi
vor f i de indif erente — şi totuşi a-mi spune aceste cuvinte
cuminţi şi a-mi f ace aceste socoteli, pe care le ştiu obiectiv
juste, nu- mi scade întru nimic depresiunea de azi,
necesitatea absurdă de a o vedea, durerea f izică de a gîndi
mereu la ea, de a revedea anumite momente, ce-mi par
acum enigmatice şi pe care aş vrea să le dezleg.
M ă întreb bunăoară ce s-a întîmplat în ziua în care
am f ost la masă la Blank. O luase deoparte, trecîndu-i mîna
sub şold şi vorbise nu ştiu ce cu ea. Pe urmă, după-masă, i-
am telef onat. O dată dormea, iar a doua oară ieşise. Ceva
îmi spune că în după-masa aceea s- a întîlnit cu ea şi că,
atunci cînd el o luase deoparte, îşi f ixaseră un rendez-vous.
Şi serile trecute — luni, mi se pare, plecînd de la
„Picadilly", unde o întîlnisem întîmplător (ea era cu J[eni]
C[ruţescu]), le-am dus pînă la telef on, ea s-a oprit ca să dea
un telef on — cui?
Ce stupide preocupări, cît de copilăroase, mai ales că
ştiu tot ce e inutil în jocul ăsta, prea vechi, prea cunoscut,
prea unif orm.
Dar a şti nu este un remediu, după cum a cunoaşte
exact f azele unei f ebre tif oide nu te dispensează de a le
suf eri.

Luni, 17 iunie [1935]

Lectura Albertinei mi-a redat cu violenţă gustul de a
mă întoarce spre Proust. Voi mai ceti poate un volum din
Le tem ps retrouve, al doilea volum din Du cote de chez
Sw ann (mai ales Un am our de Swann, de care propriile
mele întîmplări m-au apropiat în ultimele trei săptămîni) şi
în sf îrşit cîte ceva din À l ' om bre des jeunes filles...
Deocamdată mi-a f ăcut plăcere să citesc un Marcel
Proust de Robert de Billy, f ără prea mare interes, dar avînd
cîteva scrisori şi f otograf ii necunoscute. Îmi pare rău că nu
pot păstra cartea — este a lui Nenişor —, dar reţin aici
unele lucruri: — „Cette f açon de projeter la lumière sur un
f ait divers, des hauteurs dissemblables, et avec des
puissances dissemblables, chandelle ou phare, jusqu’à ce qui
apparaissent en prof ondeurs toutes les valeurs
psychologiques qu'il est susceptible de manif ester, est
caracteristique de la methode proustienne" (pag. 12).
„Cette poursuite du volume à travers la diversité des
f ormes..." (pag. 13).
„...n'est-il pas plus simple d'attribuer à l'étude de la
valeur aristocratie, plutôt qu'au snobisme le goût qu'il
avait pour la société des f amilles dont les racines plongent
dans le passé et que les années ont amenées vivantes jusqu’à
nous avec d'étranges modif ications de leur contexture
spirituelle" (pag. 86).
Un citat din pref aţa* (Extrasul nu este din prefaţă, ci
dintr-o lungă notă exegetică a lui Proust la Prim a dintre
cele două conferinţe ale lui John Ruskin reunite în volum ul
citat, şi anum e Des Tresors des Rois) lui Proust la Sésam e et
les Lys de Ruskin, tradus de el, citat care îi def ineşte
perf ect şi propria lui artă de a scrie: „.. j 'ai cru pouvoir
noter jusqu’à sept thèmes dans la dernière phrase. En
réalité, Ruskin y range l'une à côté de l'autre, mêle, f ait
manœuvrer et resplendir ensemble toutes les principales
idées — ou images — qui ont apparu avec quelque désordre
au long de sa conf érence. C'est son procédé. Il passe d'une
idée à l'autre sans aucun ordre apparent. M ais, en réalité, la
f antaisie qui le mène suit ses af f inités prof ondes qui lui
imposent, malgré lui, une logique supérieure. Si bien [qu'à
la f in] il se trouve avoir obéi à une sorte de plan secret qui,
dévoilé à la f in, impose retrospectivement à l'ensemble une
sorte d'ordre et le f ait apercevoir, magnif iquement étagé
jusqu’à cette apotheose f inale."

L-am văzut vineri pe Nae. Întrevedere cu totul

nepolitică. M i-a vorbit despre ultima lui lecţie la f acultate,
de la care am lipsit şi care pare să f i f ost extraordinară. O
revoluţie în logică, o revizuire completă a disciplinei. Ceva
epocal... Logica colectivelor devine f aţă de logica f ormală
ceea ce f izica lui Einstein este f aţă de New ton! M i-a vorbit
mai bine de un ceas, ref ăcîndu-mi întreaga lecţie, cu acel
zîmbet amuzat şi de neglijenţă uşor simulată, care îi stă aşa
de bine.
A f ost o după-masă f rumoasă şi în orice caz m-am
bucurat că cel puţin în partea f inală a părăsit politica şi
gardismul de Fier.
Este f ără îndoială cel mai interesant şi mai complex
om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-
au întîmplat şi se vor mai întîmpla — în stare să mă edif ice
asupra valorii lui morale, dar nu şi să mă dezamăgească în
ce priveşte calităţile lui de inteligenţă.

Leni a plecat azi-dimineaţă. Acum e 5 după-masă —

este în largul mării, căci vaporul pleca mi se pare la ora 2.
Am văzut-o sîmbătă după-masă, nu mai mult de trei
sf erturi de oră, cînd a încercat însă şi a izbutit să
răscumpere enervarea ultimelor zile, cu o mulţime de
gesturi mărunte, af ectuoase, strîngeri de mînă, priviri
atente. M ă tutuia demonstrativ, cu intenţia clară de a-mi
spune că amorul nostru e un lucru cert.
Acum, după plecarea ei, f ebra mi-a scăzut brusc, dacă
nu încă total. Sper să pot rezista cu destul calm aceste
două luni de absenţă şi sper, de asemeni, nu să o uit, dar să
revin la liniştea mea dinainte, cînd a o cunoaşte, a o vedea
şi a-i vorbi era un lucru plăcut, f ără complicaţii şi f ără
dif icultăţi de a o uita, o dată telef onul închis sau ziua-bună
spusă. Sunt de altf el lămurit asupra ei şi cred că nu mai am
mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică,
puţin f rivolă, mai mult curioasă decît senzuală,
întreţinîndu-şi cu bucurie egoismul ei personal, care se
hrăneşte din adoraţia cîtorva oameni, destul de diverşi,
f emei şi bărbaţi, cărora ea le cere s-o placă f ără patetism,
dîndu-le în schimb un surîs f ără dif icultate. Un mic
monstru drăguţ, f aţă de care toate gîndurile mele de pînă
acum au f ost ridicul disproporţionate.
M ă gîndesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei,
pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.

[Iulie]
Sîmbătă, 20 iulie [1935]
Prea cald ca să scriu. Aş f i vrut în ultima vreme să
notez aici, cel puţin, o lungă convorbire cu Nae şi pe urmă
— în altă ordine — un vis f oarte complicat, pe care în
cursul nopţii îl ştiam f oarte bine, pentru că, trezindu-mă,
mi-l repetasem de cîteva ori, dar acum — după ce au trecut
cîteva zile — nu mai reţin decît cîteva vagi resturi.
O lună stearpă, f ără nimic, f ără nimic. T rei zile la
Constanţa, care ar f i putut f i recreatoare, mi-au f ost
nef aste. M -am întors de acolo bolnav. Am f ăcut 41 de grade.
Nici azi nu sunt restabilit... Şi n-am nici un chef . Cenuşă şi
clei — asta e tot.
Sunt din păcate total lecuit de doruri şi amoruri.

Duminică, 21 iulie [1935]

Un vis pe care încerc să-l scriu chiar acum, trezindu-
mă din somn:
...Citesc un articol al lui Crevedia — mi se pare în
Porunca V rem ii — despre Dinu
Brătianu, f oarte elogios.
...Sunt la Dinu Brătianu acasă. Am în mîini un vas cu
apă, sau aşa ceva (nu cred că era vas cu apă). Încurcat, îl pun
pe masă. El îmi dă mîna şi, spunîndu-i cine sunt, mă
cunoaşte şi e extrem de drăguţ.
...Sunt într-o odaie alăturată, unde se af lă mai multă
lume — poate o consf ătuire. Dinu Brătianu spune că s-a
f otograf iat azi. Îi spun că cunosc o bună f otograf ie a lui,
din vitrină de la „Julieta". Se miră: nu s-a f otograf iat de ani
de zile. T otuşi, îi spun că l-am văzut.
 — Vitrina aceea — spun eu — este un f ragment de
actualitate. O actualitate de cîteva ceasuri sau mai puţin,
dar vie. De cîte ori f aceţi ceva răsunător, un discurs sau o
scrisoare către d. T ătărăscu, vă răsare f otograf ia în vitrină.
Se pare că ceea ce spun eu are multă vervă, căci
toată lumea rîde şi eu însumi sunt mulţumit de ef ectele
mele. Dar, între timp, papillon-ul pe care îl port nu ştiu
cum mi s-a suit pe bărbie şi acum pe gură, de nu mai pot
vorbi. Conf uz, îi cer scuze lui Dinu Brătianu şi ies pe o sală
alăturată, unde un prieten — un f el de şof eur sau secretar
al meu — îmi aranjează papillon-ul.
La întoarcere, găsesc tăcere. T oată lumea ascultă
lectura unui raport asupra mişcărilor studenţeşti. T on
f oarte antisemit. Sunt jenat.
În acest moment se întorc de la biserică nişte
nuntaşi pe care se pare că i-am aşteptat tot timpul. Intră,
îmbrăcată în rochie de mireasă, de lame, Puia Rebreanu. În
acelaşi moment, pe scaunul lui Dinu Brătianu nu mai stă el,
care a ieşit din vis, ci Liviu Rebreanu. Eu f ac semn că
trebuie să ne ridicăm, dar Rebreanu f ace semn să continue
lectura. Însă năvălesc nuntaşii. Camil Petrescu îmi dă mîna
şi vrea să mă sărute. Eu am însă două bomboane mari în
gură şi nu pot. El se sărută cu Ionel Jianu şi pe urmă cu
Paul M oscovici. M i-am scos între timp bomboanele din
gură şi mă sărut şi eu cu cineva. Cred că Paul M oscovici.
Între timp, cortegiul continuă, dar parcă nu mai e
nuntă, ci botez, sau amîndouă în acelaşi timp. Intră T antie
Caroline cu un copil mic în braţe şi trece alături. O
urmează Nene Avram. În aceeaşi zi se pare că au murit Baba
şi Frida. Au f ost la cimitir cu copilul şi cu toţi nuntaşii. Pe
copil îl vor numi după bătrîni. La cimitir s-au întîmplat o
seamă de lucruri nostime cu o bătrînă din f amilie, care nu
recunoştea pe nimeni, dar plîngea cu f oc rude depărtate,
moarte acum zeci de ani.
Cam asta a f ost. Cred că au mai f ost oarecari lucruri
conf uze la urmă. Am pierdut însă o bună parte din vis, de la
început. Încolo, este aproape totul.

[August]
30 august [1935], vineri
Numai o neglijenţă în ultimul moment al plecării
(vor f i deseară patru săptămîni de atunci) m-a f ăcut să uit
acasă caietul ăsta. Dacă l-aş f i avut cu mine la Ghilcoş, aş f i
avut atîtea lucruri de scris. Aş f i trecut probabil aici f azele
dezintoxicării mele — căci dezintoxicare a f ost. Într-adevăr,
aptitudinile mele naturale de a f i f ericit sunt mari. Le- am
verif icat la Ghilcoş unde, după primele zile de soare şi lene,
lecuisem totul: şi starea mea conf uză de boală, în urma
nef ericitei luni iulie, şi resturile dureroase ale amorului cu
Leni (pe care acum îl cred complet, def initiv şi f ericit
lichidat), şi apatia mea, încărcată de atîtea renunţări. Am
observat o totală revenire la sănătate, nu numai morală, dar
şi f izică. Semnif icativă uşurinţa mea actuală de a adormi
f ără a trebui să mai recurg la atîtea complicate construcţii
mintale, în care seară cu seară încercam — înainte de a
pleca la Ghilcoş — să mă angrenez în somn.
Hotărît, am f ost f ericit. T otul mi se părea oportun,
f acil, armonios. Ce lectură norocoasă F on ta i n e al lui
Charles M organ, aşa de mult apropiată de atmosf era mea
personală de-a lungul acestui binecuvîntat august. Dacă
aveam caietul ăsta cu mine, cred că aş f i umplut pagini
întregi despre asta.
Şi episodul M argot cît a f ost de amuzant, binevenit,
oportun încheiat... Păcat că n-am putut consemna etapele
întîmplării, de la intrarea ei în pensiune, în tovărăşia
provocatoare a acelui Herr Direktor Hellmann de la Oradea
şi pînă în seara în care, după plecarea lui, m-am culcat cu
ea. T otul a f ost aşa de f rumos, încît mă simt obligat să-i
răspund f etei la scrisoarea ei, deşi — evident — povestea
este terminată şi răsterminată.
 Să f acem socotelile. M ă întorc recreat, în sensul
strict al vorbei. Sunt mîndru de mine, cînd mă uit în
oglindă, aşa de tînăr, aşa de vizibil sănătos (poate prea
vizibil). După-masă mă duc la f otograf . Să-mi rămînă cel
puţin atîta, dacă mai mult nu se va putea.
Pensiunea W agner, admirabilă casă!

Sîmbătă, 31 august [1935]

Aseară, lungă convorbire cu M ircea (Mircea Eliade),
Nina, M arietta (Marietta Sadova, actriţă şi regizoare) şi
Haig (Haig Acterian, om de teatru, estetician (soţul Mariettei
Sadova)). Foarte bucuros de revedere şi totul mi se părea în
acord cu dispoziţiile mele optimiste.
În schimb, plimbarea mea de azi-dimineaţă în oraş m-
a necăjit. E încă f oarte cald, vara nu s-a terminat. Oamenii
sunt palizi de căldură, obosiţi, f ără chef de lucru, acriţi. Am
intrat la M ontaureanu (V irgil Montaureanu conducea
editura „Cultura Poporului" ) să-mi achit revistele şi m-au
dezolat f eţele lungi, galbene ale tuturor. Ocneanu
(Directorul editurii Alcalay), căruia m-am dus să-i anunţ pe
curînd predarea manuscrisului, era complet degonf lat.
Cîtă vreme voi izbuti oare să-mi păstrez f orma mea
actuală de optimism, între oamenii ăştia plictisiţi,
indif erenţi, morţi de oboseală?
Luni mă duc la birou, astă-seară la redacţie.

[Septem brie]
Sîmbătă, 7 septembrie [1935]
Dejun la „Capşa" cu Comarnescu (Petru Com arnescu,
estetician şi critic de artă, prieten apropiat al lui
Sebastian) şi Soreanu (Henri Soreanu, fost redactor politic
la Adevărul), care îmi propun să f ac pentru
Excelsior (Excelsior, săptăm înal econom ic în lim bile
rom ână şi franceză) un buletin f rancez săptămînal. Poate
voi accepta, dar e oricum puţin trist să f iu salariatul lui
Soreanu! Încă o dată, prilej să mă gîndesc, cu resemnare şi
f ără necaz, la inaptitudinea mea în ordinea practică şi la
f ericita abilitate a celorlalţi. Nu voi izbuti niciodată să trec
dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă,
nu voi f ace niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani...
Şi, sincer vorbind, f oarte sincer, f ără nici un motiv de a mă
păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi şi sunt indif erenţi.
Aş cere vieţii doar puţină linişte, o f emeie, cărţi şi o casă
curată.

Comarnescu mi-a comunicat un lucru care, dacă aş f i

pentru moment într-o dispoziţie mai puţin sceptică, mi s-
ar părea monstruos. A f ăcut propuneri de împăcare
Credinţei! (În atacurile Credinţei îm potriva grupului
„Criterion" , Com arnescu fusese principala ţinta a
defăim ărilor) A dejunat cu Stancu! Aş spune că e
incalif icabil. M ă mulţumesc doar să observ încă o dată cît
sunt de naiv. M -am certat cu cei de la Credinţa în chestia
asta. Am ref uzat să-i mai dau mîna lui Sandu T udor. —
T oate astea pentru ca acum să se ajungă la o astf el de
capitulare. Cînd mă voi deprinde să f iu mai puţin entuziast
în relaţiile mele cu oamenii? Indif erenţă, neutralitate,
ref uz de a mă indigna sau de a aproba, iată care e cea mai
bună dintre atitudini. Sunt destul de bătrîn pentru ca măcar
atîta lucru să f i învăţat.

Aseară, la „Continental", la o masă, Sandu T udor cu

Devechi (Titu Devechi, gazetar) şi Onicescu (Octav Onicescu,
m atem atician şi filozof, prieten cu Nae Ionescu). Cu doi ani
în urmă mă ruga pe mine să intervin pe lîngă Nae Ionescu
să-l primească în redacţie. Nae a rîs, iar Devechi cred că ar
f i găsit abracadabrantă o asemenea af acere. Un redactor
imbecil! Asta ar f i f ost pentru el S. T .
Dar nu există imbecili şi deştepţi, buni şi răi, oneşti
şi escroci. Există doar putinţa de a f i tare — nu importă
cum, prin bani, prin şantaj, prin importanţă, prin orice.
Atunci orice alt criteriu încetează.
Dar mi-am f ăcut o plăcere să mă apropiu de masa
lor, să vorbesc cu Devechi şi Onicescu, f ără să-l văd pe
Sandu T udor. Am şi eu micile mele răzbunări, de care
evident ceilalţi se sinchisesc puţin, dar care pe mine mă
satisf ac.

Să recunosc că, dacă am intrat aseară la

„Continental", unde nu aveam nici o treabă, a f ost numai în
speranţa (poate nu deschis mărturisită) de a o întîlni pe
Leni.
Şi am întîlnit-o... Era acolo cu soră-sa, Olga, cu
Froda, cu Solacolu (Th. Solacolu („Ţuţubey" ), poet şi
traducător din literatura franceză). E f rumoasă, mi-a f ăcut
plăcere s-o văd, părea că şi ea se bucură — dar ştiu bine că
surîsul ei brusc luminat este un tic, nu o expresie, şi că l-ar
f i avut la f el de bun, la f el de învăluitor pentru oricine s-ar
f i apropiat de masa lor.

Încolo, nimic nu s-a schimbat. Are aceleaşi curse de

f ăcut ca şi în vară, aceleaşi griji de croitorese, coif f eur,
tîrguieli, aceeaşi grabă, aceeaşi indif erenţă, acelaşi aer de
f rivolitate, aceeaşi vizibilă lipsă de sensibilitate.
Nimic nu e schimbat, dar acum îmi va f i cu siguranţă
mult mai uşor să lichidez amorul meu, din care am reuşit
cred să suprim toate punctele dureroase, deşi au mai rămas
cîteva rădăcini. Atenţie, băiatule.

Am văzut-o pe Lilly într-o seară, am ieşit cu ea la un

cinematograf , pe urmă la Corso (unde toate privirile,
absolut toate ne-au întîmpinat surprinse, scandalizate
parcă, of ensive). M i-a f ăcut plăcere s-o revăd şi mă gîndesc
cu plăcere că într-o zi aş putea ajunge în acelaşi punct de
simpatie neambalată şi calmă cu Leni, care cred însă că este
mai puţin interesantă dincolo de amor. Iar în amor, f ie la ea
acolo.

[M iercuri], 18 septembrie [1935]

Am văzut o mulţime de oameni săptămîna asta, dar
mi-era lene să scriu pentru f iecare o pagină de jurnal. Prea
obositor. Nu scriu aici decît cînd îmi f ace plăcere — deşi
ştiu că adevărata plăcere e să mă recitesc şi deci, pentru a o
pregăti, ar trebui să f iu un mai
harnic "Jurnalist".

Alaltăseară am avut mai mult decît o surpriză ieşind

cu pictorul Siegf ried (W. Siegfried, pictor şi scenograf). M ă
plictisea acest rendez-vous pe care îl f ixasem prosteşte
într-un moment de neglijenţă, voind să f iu amabil.
Era la început cu „Jojo" Orleanu şi la început am
încercat să-l opresc şi pe ăsta cu noi.
„O seară cu doi pederaşti", îmi ziceam. Va f i
amuzant, voi observa diverse gesturi şi dichisuri.
Cît de grăbit judec. Orleanu a plecat curînd, iar
Siegf ried s-a dovedit un convorbitor excelent, un băiat
inteligent, sensibil, modest. M i-a vorbit despre Paris, şi avea
un f el de a povesti exact şi cu o seamă de detalii care
evocau oraşul mult mai bine decît obişnuitele exclamaţii
nostalgice.
M i-a vorbit despre pictura lui, despre studiile lui cu
Andre Lhote, mi-a explicat tehnica acqua f orte — totul
f oarte modest şi simplu, dar neted, clar, cu o mulţime de
observaţii juste. Era de-a dreptul instructiv.
Nu ştiu dacă e un om excepţional. T ot ce mi-a spus
însă a f ost plin de gust şi măsură. Lucrează decorurile
pentru o piesă de Geraldy ce se repetă la „Bulandra" şi mi-a
vorbit f rumos despre proiectele lui. O seară bună.

Aseară am repetat experienţa cu un alt necunoscut,

M ircea Niculescu, elevul lui Nae. M ai puţin interesant,
desigur, dar incontestabil deştept — şi, ceea ce e mai
important decît orice, o f aţă nouă, cineva din af ara
cercului meu obişnuit, altă lume deci, alte poveşti, alte
cărţi.
Am vorbit „politică", ceea ce n-a f ost chiar
palpitant, dar mi-a spus lucruri utile şi îmbucurătoare
despre şansele de disoluţie ale hitlerismului. E un radical,
specie atît de rară printre români.
În sf îrşit, azi o zi cu f emei.
Întîi o vizită Dorinei Blank, care m-a invitat din
senin, stăruitor, şi sub un pretext atît de pueril (vrea să
citesc un roman pe care ea nu l-a înţeles şi apoi să i-l
explic), încît se simţea limpede că vrea altceva. I s-a f ăcut
de mine, ceea ce e f oarte limpede şi n-a încercat deloc să
mascheze acest beguin incipient. Era de f aţă M arietta
Rareş, şi, mai tîrziu, venită pe neaşteptate, T oţa Soiu (Soţia
actorului Ion Iancovescu; era cunoscută, ca actriţă, sub
num ele de Ţoţa Yann), dar nu se jena de nici una. "Vai,
Dorina, nu te înţeleg deloc", spunea puţin încurcată
M arietta.
O voi revedea, desigur. (Un detaliu amuzant: ea,
Dorina, era aceea care astă-vară, în ajunul plecării mele la
Ghilcoş, m-a sîcîit interminabil la telef on. Pentru un
capriciu, e destul de durabil.
Şi încă un detaliu, la f el de amuzant. Dorina a
insistat pe lîngă Carol Grünberg (Avocat, prieten al lui
Sebastian şi al lui Cam il Petrescu (a m urit în 1940)) să mă
invite împreună cu ea la un dejun. Dejunul a avut loc
duminică, dar Carol nu m-a invitat, deşi sîmbătă seara am
f ost împreună la premiera de la Naţional. Gelos?)

În sf îrşit, plecînd de la Dorina, vizită la Leni. Prima

de la despărţirea noastră din iunie.
Sunt mulţumit de mine. În af ara cîtorva mici gesturi
de enervare, nu am să-mi reproşez nici o gaf ă. Ea se plîngea
că nu mă recunoaşte, că sunt rece etc., etc. (f ără să insiste,
de altf el, căci e atît de indif erentă în f ond), iar eu
protestam cu atîta bună- credinţă cît puteam simula.
Destulă, în orice caz, pentru ea.
E neschimbată. I-ar f ace plăcere s-o iubesc — nu eu
în special, ci zece mii de bărbaţi şi, între ei, şi eu. A stat
aproape 20 de minute de vorbă la telef on cu un tip care o
căuta pe soră-sa, Olga, dar care se mulţumea între timp s-o
„tachineze" — vorba Catindatului — pe ea.
Pe urmă şi-a cerut scuze, pe care le-am f ăcut inutile
cu o singură f rază:
— Nu te scuza, dragă Leni. Sunt f ericit că m-ai
socotit destul de bun prieten încît să f aci un lucru pe care,
desigur, cu un străin nu ţi l-ai f i îngăduit.
A încasat, dar să nu am naivitatea de a crede că a
regretat ceva. Facultatea ei de a uita este f ormidabilă.
În f ond, nici un cataclism. E încă posibil să lichidez
acest amor, f ără durere. M ai am clipe de melancolie
stupidă, în care îi găsesc nesf îrşite scuze şi îmi f ac
nesf îrşite proiecte. T rebuie desigur să mă dezvăţ.
Ar f i prudent ca să nu-i telef onez vreo două
săptămîni de aici încolo. Pentru moment lucrul nu mi se
pare prea greu. Dacă aş încerca experienţa? Dar nu ştiu şi
nu am curaj să f ac astf el de legăminte.

T ermin ziua ascultînd, acum — 10 seara —, un

simf onic de la M ünchen. O f antezie de Bach şi o simf onie
de Schumann. Ceea ce este un epilog f rumos la cîteva
f leacuri de care, dacă aş f i serios, ar trebui poate să-mi f ie
puţin ruşine.

[Octom brie]
Sîmbătă, 26 octombrie [1935]
Radioul e deschis la Juan les Pins, care se aude astă-
seară cu o claritate perf ectă. Am ascultat un f ragment din
Ma m ère l ' Oye de Ravel şi Ménestrels de Debussy. Acum
sunt nişte romanţe.
 E un întreg repertoriu pe care aş avea să-l trec aici,
dacă aş vrea să înscriu tot ce am ascultat în ultimul timp.
La început mi s-a părut extravagantă propunerea lui
Gheo rg[h]e (Gh. Nenişor deţinea deja cronica literară şi
teatrală a cotidianului de lim bă franceză L' Indépendance
Roum aine) de a f ace cronică muzicală la Indépendance
Roum aine. Am acceptat pentru bani şi cu mari garanţii de
anonimat. Acum, după al treilea f oileton, m-am obişnuit, şi
mă bucură seara săptămînală de concert.
Am ascultat destule lucruri f rumoase. Un admirabil
concert de Prokof iev — al treilea — pentru pian şi
o rchestră, Rapsodia spaniolă de Ravel, o suită pentru
orchestră de coarde de Corelli-Pineli, Sim fonia a treia de
Beethoven (condusă de M olinari), Concertul pentru vioară
şi orchestră de Ceaikovski, Escale de Jacques Ibert. Din
Respighi, Fontane şi Pini di Rom a.

Nu ştiu de ce n-am mai scris de atîta vreme aici. Silă

de a mă opri cu atenţie asupra mea... Dar astă-seară sunt
mulţumit că am rămas acasă, am cetit o carte (Esquisse d' un
traité du rom an, Leon Bopp); voi f ace corecturile la Oraşul
cu salcîm i (Rom anul a apărut la editura Universală
Alcalay (1935)). Am abuzat în ultima vreme de nopţi
pierdute.
Astă-noapte, după ce am f ost la Operă — deschiderea
stagiunii — ne-am dus la
„Zissu". M aryse într-o delicioasă rochie albă
(cinematograf ic de f rumoasă), Gheorghe (Gh. Nenişor) în
f rac, M arietta Sadova şi ea în rochie de seară, eu în
smoching. Lume puţină, atmosf eră excelentă, w hisky,
cocktail, ţigări. Am dansat mult. M aryse emoţionant de
delicată, sensibilă, spunînd o seamă de lucruri care mă
dezarmează prin sinceritate şi lipsă de ezitări. „Nu ştii cît
te iubesc." Şi am stupiditatea de a f i f latat de lucrul ăsta.
 Ieri-dimineaţă, la Alcalay, a sărit un tip spre mine, cu
mîna întinsă, cordial, surîzător, volubil.
— Eşti supărat pe mine?
— Supărat? Am întins şi eu mîna, f ără să ştiu cui,
căci nu-l recunoşteam. Ocneanu a f ăcut atunci
prezentările:
— D. Niculae Roşu (La apariţia rom anului De două
m ii de ani, N. Roşu publicase în revista Azi un com entariu
virulent antisem it).

Eram înmărmurit de atîta inconştienţă. „Eu nu sunt

ranchiunos", mi-a spus de cîteva ori.
M i-a f ăcut o mare plăcere să-i vorbesc tot timpul la
a doua persoană plural.
— Vedeţi, domnule, supărat nu sunt, dar un lucru
trebuie să vă spun: reaua dvs. credinţă e monumentală.
A pălit, s-a bîlbîit, Ocneanu îşi f rîngea mîinile,
încerca să f acă pace — dar îmi păstram calmul şi continuam
să vorbesc cu o politeţă exagerată. Singurul f el în care îmi
puteam ascunde repulsia.
T ipul a f ost de o platitudine unică. Îmi vorbea de
evrei, care sunt inteligenţi, care sunt culţi, care sunt aşa,
care sunt pe dincolo. El îi stimează pe evrei. El mă stimează
pe mine. El mă citeşte pe mine. M -a cetit totdeauna.
Cultura mea, stilul meu, talentul meu etc., etc.
Îl lăsam să vorbească şi simţeam o teribilă satisf acţie
auzindu-l cum se îneacă în atîtea platitudini, retractări şi
amabilităţi.
Iar la urmă, am înţeles totul: bietul om scoate o
carte şi — mi-a spus-o f ără ocol — n- ar vrea să aibe un
f oileton în genul Pandrea.
— O să-ţi trimet şi d-tale cartea, m-a asigurat la
despărţire.
Ce om! Nu-mi aduc aminte să f i cunoscut o mai mare
abjecţie de caracter. Dar să nu ne pierdem calmul! Văd că
devin patetic.
Am renunţat să mai urmăresc f azele amorului (?) cu
Leni. Atîtea contraziceri, atîtea reveniri, atîtea gaf e, atîtea
proiecte călcate*. Am văzut-o ieri — şi am f ost pur şi
simplu f ericit din cauza asta. Dar va trece, va trece.

Luni, 28 octombrie [1935]

1 noaptea.
Concert Piatigorsky. Frescobaldi, Toccata.
B o ccherini, Sonata A-dur. Bach, Suită C- dur (violoncel
solo. Cred că am mai auzit-o o dată de la Leipzig, în iarna
trecută). W eber- Piatigorski, Sonatina în la. Schubert,
sonata Arpeggione. Skriabin, Poem e. Glazunov, Serenada
Espagnole. Ravel, Habanera. De Falia, Dansul Teroarei.

Joi, 31 octombrie [1935]

Bach: Passacaglia în do m inor.
M o zart: Concertul pentru piano şi orchestră, în do
m ajor. Solist W ilhelm Kempf f . Brahms: Sim fonia I.

Aseară, de la Viena, a IV-a şi a V-a simf onie de

Beethoven. W eingartner.
Alaltăseară, de la Juan les Pins, f ragmente din Ma
m ere l' Oye de Ravel, şi f inalul din Sim fonia despărţirii de
Haydn.
Azi, lung dejun la Institut Français.

[Noiem brie]
Duminică, 3 noiembrie [1935]
Kempf f şi Filarmonica, dimineaţă, la Ateneu — trei
concerte pentru pian şi orchestră, în do minor (op. 37), sol
major (op. 58) şi mi bemol major (op. 73), Beethoven.
Cîteva momente de emoţie copleşitoare, cum
niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu ce tensiune
nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate
întreaga zi.
M i-a f ost plăcut s-o am pe Lilly lîngă mine. M ai
departe, într-o lojă, Jeni.

Luni, 4 [noiembrie 1935]

Admirabilă seară de radio. De la Zurich un mic
concert pentru violoncel şi clavecin. O sonată de un clasic
căruia nu i-am reţinut bine numele (Andrea... şi mai cum?),
V ariaţiuni de Händel-Goldschlager (numai pentru clavecin),
un Adagio de T artini, un Rondo de Boccherini.
De la Varşovia, un trio pentru oboi, basson şi pian,
de Poulenc. Extraordinar ca humor şi invenţie (presto,
andante, rondo).
T ot de la Varşovia, mai tîrziu, o sonată pentru
orchestră de Corelli, Concertul pentru pian şi orchestră de
Beethoven în do major (f oarte mozartian — îmi mai
lipseşte deci unul pentru a le cunoaşte pe toate cinci) — în
f ine, Sim fonia clasică de Prokof iev.

Vizită amuzantă la Dorina Blank, care se of eră f ără

nici un ocol. Scrisoare emoţionantă de la Şuluţiu
(Scriitorul Octav Şuluţiu). N-aş f i bănuit în el un atît de
perseverent „admirator".

Vineri, 8 [noiembrie 1935]

Aseară, la Filarmonică. M ozart: Sim fonia în m i
bem ol (oribil cîntată), Haydn: Concert pentru violoncel şi
orchestră în re m ajor (Cassado), Ceaikovski: V ariaţiuni pe o
tem ă rococo, pentru violoncel şi orchestră, Stravinski,
Pasărea de foc.

Seara.
Ce i-aş mai putea reproşa Leniei după convorbirea
noastră de azi? A f ost bună, af ectuoasă, drăguţă, f ără nici
un f el de f alsă abilitate, cu puţină cochetărie, cu oarecari
elanuri şi mai ales f ără nici un f el de ipocrizie. S-o chem la
mine şi va veni. Nu-mi putea oricum spune ca-i este greu să
mă primească la ea, din cauza lui Froda. Dar m-a lăsat să
înţeleg destul de limpede. (Şi nici nu mai era nevoie, căci, în
timp ce eram acolo, el a telef onat şi servitoarea s-a cam
bîlbîit la telef on să spună că „duduia citeşte" — minciună
de care Leni a f ost jenată.)
Ne-am plimbat vreo jumătate oră pe stradă şi am
vorbit, eu, o mulţime de prostii. Ea, în schimb, a avut un
cuvînt admirabil, pe care încerc să mi-l amintesc: „Eu sunt,
ce e dreptul, capricioasă, cochetă şi f rivolă. Dar n-am f ăcut
niciodată ceva numai din cochetărie, capriciu sau
f rivolitate." îmi pare rău că nu-mi pot aminti exact. Ea
găsise o expresie mult mai justă.
Iată-mă, aşadar, la un punct de „f ericire". Eşti
mulţumit?

Vineri, 15 [noiembrie 1935]

M ă întorc chiar acum de la Galaţi, unde aseară am
vorbit la cercul „Libertatea".
Cred că nu e nici un f el de cabotinaj, dar îmi f ace
plăcere să pot păstra timp de un ceas contactul cu o
întreagă sală de oameni — şi încă vorbindu-le despre lucruri
care le sunt străine şi indif erente. M -au amuzat în decursul
conf erinţei o sumă de lucruri găsite pe loc şi mă lăsam cu
plăcere dus de ritmul vorbirii.

M iercuri, 27 [noiembrie, 1935]

Cîte lucruri ar f i f ost de însemnat! Dar mi se pare că
niciodată n-am f ost în aşa hal înecat în treburi (pe care nici
măcar nu le duc pînă la capăt: mă agit, le încurc, le amîn...).
Ar trebui să spun un cuvînt, şi chiar mai multe, de
lecţia de deschidere a lui Nae. Va f ace anul ăsta un curs de
„logică politică". Deocamdată, introducerea a f ost o mică
prof esiune de credinţă gardistă. Şi-a măgulit studenţii cu o
insistenţă electorală. A f ăcut elogiul „generaţiilor politice"
şi le-a justif icat f aţă de „generaţiile cărturăreşti", care,
zicea el, au un mare păcat: sunt cărturăreşti. Politica
înseamnă acţiune, viaţă, realitate, contact cu existenţa.
Cartea e abstractă. Deci bine f aceţi ce f aceţi, adevărul e cu
voi, ura, ura, ura!
La sf îrşit (erau de f aţă Ghiţă (Gh. Racoveanu,
publicist, autor de eseuri de teologie creştină), de un
zdrobitor mutism, M ircea, Vasile Băncilă), i- am amintit
articolul lui din mai 1928, „Ce gîndeşte tinerimea", în care,
discutînd cu Petrovici, af irma că sensul generaţiei tinere
nu trebuie căutat pe stradă, unde sunt agitatorii şi
spărgătorii de geamuri, ci în biblioteci, unde sunt valorile
reprezentative.
— Da, aşa era atunci, a răspuns el imperturbabil.
Acum e cu totul altf el. Atunci era un moment spiritual —
acum e unul politic.
Bietul Nae! Ce repede coboară treptele...

Ca să rămîn în ordine politică, ar trebui să mai

însemn mica discuţie încordată, pe care am avut-o cu
M ircea, luni seara, la „Continental", ieşind de la teatru. Nu
e prima. Şi bag de seamă mereu mai marcate alunecări spre
dreapta din partea lui. Cînd suntem în doi, ne înţelegem
încă destul de bine. În public însă, poziţia lui de dreapta
devine extremă şi categorică. M i-a spus, cu nu ştiu ce
agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori
sunt de dreapta". Pur şi simplu.
Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească
nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi
încerca pe viitor să evit „controverse politice" cu el.

Să mai însemn procesul Credinţei, unde pledoaria

mea a lovit bine (Proces de calom nie intentat de cîţiva
m em bri ai fostei grupări „Criterion" ). Am simţit-o nu numai
după atenţia tribunalului, după f elicitările celor de pe
banca mea şi după iritarea celor de pe banca adversă. Am
simţit-o din tăcerea ce se f ăcuse şi după acel f luid nervos
care ridicase brusc dezbaterile deasupra glumelor şi
harţelor de pînă atunci.
Evident, toţi apărătorii Credinţei au avut grijă să mă
reclame tribunalului că sunt jidan. M edrea a promis că mă
va bate. I-am spus M arysei, numai pe jumătate glumind, că
aştept ziua în care Vulcănescu, Gabriel, T itel şi T ell
(Filozoful Mircea V ulcănescu, balerinul Gabriel Negri, Petru
(Titel) Com arnescu şi Al. Cristian Tell fuseseră im plicaţi în
conflictul cu redactorii ziarului Credinţa) vor f ace pace cu
Sandu T udor, Stancu şi M edrea, descoperind că singurii
vinovaţi ai certei sunt jidanii şi, în speţă, eu, care am
provocat zîzanie între f raţii creştini. Pare o glumă, dar e
destul de plauzibil.

Încolo, nimic. M ă abrutizez pe f iecare zi şi mi se

pare că nu mai aştept nici un f el de salvare.

[Decem brie]
17 decembrie, marţi, [1935]
2 1/2 noaptea
Sunt f rînt de oboseală, mîine dimineaţă trebuie să
f iu cel mai tîrziu la ora 8 la masa de scris, dar nu pot să nu
însemn chiar acum uluitoarea conf esiune pe care mi-a
f ăcut-o M aryse. Încerc să transcriu exact:
— Nu ştii cît am suf erit pentru d-ta. Voiam să mă
culc neapărat cu d-ta. M ă obsedai. O săptămînă a f ost un
adevărat chin — dar ştii? chiar f izic. Ţii minte cînd am
venit să te iau de la Rampa şi am plecat împreună în
maşină? În ziua aceea eram decisă să-ţi vorbesc deschis,
f iindcă vedeam că altf el nu înţelegi, sau ref uzi să înţelegi.
M ă hotărîsem să iau asupră-mi cele mai penibile detalii. Să
găsesc odaia unde să ne întîlnim, să te aduc acolo, să
pregătesc, în sf îrşit, totul... Dar tocmai în ziua aceea te
durea... măseaua. Dacă nu te-ar f i durut, aş f i f ost sigur a d-
tale. N-aş f i ezitat să-ţi vorbesc — şi d-ta n-ai f i putut
ref uza. Nici un bărbat nu ref uză.
În primele zile — ţii minte, după prima seară cînd am
f ost la „Zissu" — mă hotărîsem să vin într-o zi la d-ta, să mă
dezbrac, să mă culc în pat şi să te aştept. M -ai f i găsit acolo
şi n-ai f i avut încotro. Dar între timp mi-ai dat
Femei şi am văzut că nici măcar aşa n-aş f i f ăcut decît să
repet un episod din trecut. M i s-a f ăcut silă de mine şi am
renunţat, mai ales că ai f i crezut că o copiez pe eroina d-
tale.
Pe urmă, la „Corso", cînd am prînzit împreună. Eu
venisem să-ţi spun tot şi să-ţi cer tot, iar d-ta mi-ai cerut
voie să-ţi continui un articol. N-am avut niciodată nci o
rezervă, dar n-ai vrut să pricepi.
Îţi spun asta acum, pentru că mi se pare că a trecut.
Nu mai e actual. Am dorit-o prea mult pentru ca acuma să-
mi mai f acă plăcere. Îţi spun că eram nebună. Faţă de
Gheorghe, f aţă de mama lui Gheorghe nu vorbeam decît de
d-ta. Ce am putut să suf ăr!...
Cum? crezi că nu l-aş f i înşelat pe Gheorghe? Crezi
că nu-l înşel? Ba da, îl înşel, cu unul, cu altul, destul de rar,
dar cînd îmi place cineva — ce vrei să f ac? M i se pare că ar
f i stupid să-mi ref uz asta. Eu îl iubesc, dar cred că nu are
nimic de-a f ace. Şi o singură dată, la Constanţa, cînd am
rămas trei zile singură cu un tip care îmi f ăcea curte şi care
de altf el îmi plăcea f oarte mult, am rezistat — nu ştiu de
ce, din încăpăţînare ori prostie —, lucru de care nici astăzi
nu sunt consolată.

[Luni], 30 decembrie [1935]

Sceaux
Sunt la Paris şi încă nu realizez bine evenimentul.
Cred că mă voi dezmetici abia peste zece zile, cînd îl voi f i
părăsit.
 M i se pare într-adevăr că e ceva ireal în această
întoarcere care anulează cinci ani de viaţă, ca şi cum nici n-
ar f i existat. Sîmbătă seara am dinat la Yerres la Fanny
Bonnard. Am găsit-o absolut neschimbată şi mi se părea pur
şi simplu absurd gîndul că sunt între noi cinci ani care ne
despart. Curioasă senzaţie de bătrîneţe.
M -am plimbat într-o dimineaţă prin cartierul Rue de
la Clef . Nimic schimbat, nimic — nici măcar eu care nu aduc
cu mine din cei cinci ani de despărţire nimic mai mult decît
ştiuse şi trăise băiatul de 22-23 de ani din 1930. Am urcat
pe Rue Souf f lot, am revăzut biblioteca Sainte Genevieve,
am continuat pe Rue Clovis, Rue M ouf f etard, Rue M onge,
Rue de la Clef , Rue Lacepiede şi am intrat în Jardin des
Plantes, unde m-am oprit cîtva timp sub cedrul cel mare.
Sincer vorbind, nu izbutesc să mă conving că a trecut
vremea.
Dar nu am de gînd să scriu în carnetul ăsta, pe care
zadarnic l-am luat cu mine. Poate voi recapitula la
Bucureşti.

Şi acum, f iindcă am neglijat s-o f ac la timp, nu mai

am chef să rezum aici ultimele f aze ale amorului meu cu
Leni. Ne iubim — ne-am spus-o şi ne-am despărţit în plină
concordie, sărutîndu-ne. M ă întreb ce voi deveni la
Bucureşti. Am arta de a-mi complica la maxim viaţa asta
nef ericită.
 1936
[Februarie]
Bucureşti. Joi, 6 f ebruarie 1936
Aveam aseară, plecînd de la Leni, sentimentul că,
dacă m-aş sinucide în chiar noaptea aceea, aş f ace-o
împăcat, aproape cu voie-bună...
N-am să-i pot explica niciodată cît de mult
înseamnă — sau putea să însemne — ea pentru mine. Şi nici
eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu un mare amor sau cu
ultimele mele rezistenţe de viaţă.

20 f ebruarie, joi [1936]

De ce mă emoţionează gîndul că mîine pleacă din
Bucureşti, ori de ce f aptul de a-i f i trimis două crengi de
liliac, f ără nici un cuvînt, mă bucură atîta?
S-ar putea nici să nu ştie cine i le-a trimis, s-ar
putea nici să nu se uite la ele — şi va f i cu atît mai bine.

[Martie]
1 martie. Duminică [1936]
Admirabilă zi şi copleşitor de f rumoasă seară. Un
cer albastru, cu stele, „f oşnitor de multe", cum îi spuneam
astă-vară, într-o noapte ca asta, lui Emil Gulian.
Dar nu era ca asta... Simt că a izbucnit primăvara.
O simt după multe lucruri, dar mai ales o simt după urgenta
mea nevoie de a f i f ericit.
Şi trebuie să f ac un articol pentru Fundaţii
(Revista Fundaţiilor Regale), acum cînd singurul lucru de
care aş avea nevoie ar f i să iubesc o f emeie — oricine ar f i
— Leni, M aryse, Jeni, nici una din ele, o f ată streină, cineva
în sf îrşit, indif erent cine.

Am venit acasă singur şi, nu ştiu de ce, pentru

prima oară m-a tulburat cîinele nostru, Doggy. Era ceva
omenesc în săritura lui spre mine, în explozia lui, plină de
elan, plină de melancolie. Fără literatură — mi-ar f i şi
ruşine aici —, simţeam că vrea să vorbească şi suf eră că nu
poate.
Voi pleca poate la Breaza pentru cîteva zile.

Luni, 2 [martie 1936]

Nu vreau să scriu nici un detaliu din cearta mea cu
V rem ea. Sunt unele comice, sunt altele consternante.
M i se spune că M ircea a f ost „revoltat", cetind, în
f aţa lui Donescu (V ladim ir Donescu, directorul revistei
V rem ea, decide excluderea lui Sebastian dintre
colaboratorii revistei, în urm a unui articol polem ic
publicat de Sebastian în Ram pa îm potriva lui V asile
Lovinescu), articolul meu din Ram pa. Nu-mi găsea nici o
scuză şi îl aproba în totul pe „adversarul" meu.
Nu vreau să cred şi nu vreau să întreb. Dar dacă se
poate şi asta!...

Joi, 5 [martie 1936]

Am f ost la Devechi, pe care nu-l mai văzusem
dinaintea Crăciunului.
Am ieşit împreună şi — pentru că avea maşina la
reparat — l-am convins să urcăm într-un autobuz 31.
Aerul lui dezolat în maşină, unde era prea multă
lume, aerul lui jenat, stingherit... Simţeam nevoia să-i cer
scuze.
— În def initiv, i-am spus, pentru d-ta a te urca într-
un autobuz e o experienţă de viaţă.

Ieri, scrisoare de la Leni. Iubitoare, bucuroasă, f ără

complicaţii psihologice. Scumpă f ată...
Seara, la Nenişori, M aryse într-o scenă de isterie.
Plîngea, rîdea şi, la plecare, mi-a interzis să-i spun bună
seara. Primăvara asta, care ne buimăceşte puţin pe toţi.
M arţi, la Dalles, conf erinţa lui Nae despre Calvin.
Lecţie f rumoasă, sobră, f ără cabotinaj, f ără aluzii politice
— decît f oarte vagi şi puţine. Un Nae din timpuri bune.

Sîmbătă, 14 [martie 1936]

Dejun la „Corso", cu Camil (Cam il Petrescu), care
mă chemase să revedem împreună Teze şi antiteze — despre
care, înainte de a le publica, are o sumă de îndoieli şi
ezitări.
Amuzantă intrare în materie, printr-o declaraţie de
admiraţie la adresa mea.
— Sunt, zicea, în literatura românească numai trei
cărţi prof unde prin sentimentele lor conjugate. De două
m ii de ani, Patul lui Procust şi Ultim a noapte.
M -am sustras cu hotărîre elogiului.
— Nu, Camil, să lăsăm asta. Să vorbim despre Patul
lui Procust, dar să trecem peste cărţile mele.
Nu pot primi f ără oarecare duioşie tactica atît de
f acilă, şi mereu aceeaşi, a admiraţiei lui totdeauna
oportună.
Dar îi păstrez neclintită vechea mea af ecţiune.
M icile lui „chestii" mă amuză totdeauna, nu mă indignează
niciodată.
Şi e sigur că e un tip remarcabil. Am recitit
articole de-ale lui din 1922, 1924. Sunt uluitoare prin
precizie, prin ton, prin stil.

Ieri n-am mai f ost la cursul lui Nae. A început să

mă plictisească. Ultimele lecţii au f ost reeditări, destul de
enervante prin f acilitatea lor politică, reeditări ale
lecţiilor de anul trecut.
Duminica trecuta, la Nenişori, T udor Vianu mi-a
f ăcut într-un sf ert de ceas procesul lui Nae, cu extremă
violenţă (nu de vocabular), îi contestă orice originalitate. Îl
crede un reprezentant al lui Spengler şi al încă vreo cîtorva
nemţi actuali, pe care i-a utilizat din timp, f ără să indice
sursele.
Se poate. Nu ştiu. Dar e ceva demoniac în Nae — şi
nu pot crede că omul ăsta poate f i anulat printr-o critică
universitară.

Vegetez, vegetez, vegetez.

Joi, 19 [martie 1936]

Aseară, la Lilly (Actriţa Lilly Popovici), unde luam
masa cu întreg grupul nostru, Camil — vorbind cu M ircea şi
cu mine — spunea, cu una din acele mişcări de sinceritate
curajoasă, care îl prind aşa de bine — parcă şi-ar violenta
modestia, obligînd-o să cedeze în f aţa evidenţei:
— În def initiv, dragă, să recunoaştem: nu există
decît trei romancieri: d-ta, M ircea şi eu.
Inef abil, Camil. Dacă ar mai f i f ost de f aţă — ştiu
eu? — Sergiu Dan de exemplu, e neîndoios că „în def initiv,
dragă, nu există decît patru romancieri".
Am văzut-o pe Leni la teatru, unde avea matineu.
— M -am decis să nu mai f iu cochetă cu tine — mi-a
spus. Obiectez. Nu pricepe nimic şi — cu cea mai bună
dreptate — aşteaptă ca acest prea lung joc să ia un sf îrşit.
Dar pentru mine nu există decît un sf îrşit, unul singur.

M ă urmăreşte — de cînd am af lat-o — sinuciderea

lui Pascal Alexandru. M i-am amintit că la şcoală i se zicea
„f etiţa". Avea într-adevăr ceva f emenin, palid, f in în
întreaga lui f iinţă. Cred că în tot cursul liceului, mai ales în
cursul superior, n-am schimbat nici trei cuvinte cu el. Era
antisemit, cum erau toţi. Dar aveam de atunci nu ştiu ce
simpatie pentru delicateţa pe care i-o bănuiam şi pentru
melancolia lui care, uite, l-a dus sub roţile unui tren.

M arioara Ventura, pe care am cunoscut-o

săptămîna trecută la un dejun al Institutului Francez, mi-a
spus:
— T e citeam, mă interesai, dar nu ştiam că ai 25
ani.
— 26, doamnă, am rectif icat eu.
Din nef ericire, în ciuda înf ăţişării mele care
uneori mai este juvenilă, devin bătrîn, bătrîn.

Vineri, 20 [martie 1936]

Am f ost la teatru, pentru că Leni, care nu văzuse
noul spectacol al trupei lor, mă chemase să-i ţin tovărăşie.
A venit cinci minute după ridicarea cortinei, iar în
ambele antracte a dispărut să dea telef oane.
Dacă îmi închipui că nu are o mie de amanţi, sunt
un dobitoc sinistru. Dar, nu încape nici o îndoială, pe mine
m-ar f i iubit în f elul ei, dacă o ajutam să mă iubească.
T rebuie să recunosc că, pentru jocul meu atît de conf uz şi
greu de descif rat, atitudinea ei a f ost totdeauna de un tact
şi de o siguranţă uluitoare. N-am decît să-mi amintesc cît de
lamentabil se comporta Lilly în situaţii echivalente.
Nu trebuie să f iu supărat pe seara de azi. Ea îmi
justif ică o bună tăcere de zece zile — şi e o perf ectă treaptă
spre ruptură —, deşi, după spectacol am ieşit în oraş şi, cu
Jenica Cruţescu, ne-am dus să mîncăm la o bodegă, unde
Leni ne-a spus o sumă de lucruri dezolante despre menajul
ei cu Froda. Am impresia că ar accepta o evadare — şi mă
cutremur gîndindu-mă ce f ericit m-ar f ace un astf el de
lucru.
Dar e inutil şi ar trebui să mă obişnuiesc a socoti
def initiv încheiate socotelile vieţii mele.

Voi încerca să scriu piesa de teatru la care mă

gîndesc de cîtăva vreme (Prim a însem nare despre proiectul
piesei Jocul de-a vacanţa). Am văzut primul act uluitor de
precis (pînă la replică de Precis), astă-seară, în timpul
spectacolului de la „Regina M aria". Cu amintirile mele din
vila W agner, cu oarecari teme reluate din Renée, Marthe,
Odette (Prim ul capitol din volum ul Fem ei), aş putea f ace un
lucru gingaş. Voi încerca — şi, dacă n-aş f i obosit, dacă n-aş
avea atîtea lucruri de f ăcut mîine, cred că aş începe chiar
acum, deşi e trecut de 1 noaptea, primul act.

Lecţia lui Nae de azi, penibilă. Resturi din cursul

anului trecut, resturi de articole, resturi de şuetă şi în plus
cîteva grosolane glume, care încercau să provoace
simpatiile unei săli mai mult distrată. Cum e posibil?

Jum ătate oră m ai tîrziu

Nu m-am culcat totuşi. Voiam să pun pe hîrtie, ca
să nu le uit, cîteva lucruri pe care le gîndisem despre piesă.
În realitate, m-am trezit f acînd scenariul întregii piese.
Sunt pur şi simplu încîntat. M i se pare o idee excelentă, şi
de unde acum jumătate ceas nu vedeam decît primul act,
acum le-am conturat pe toate trei. Nu ştiu dacă nu este o
aprindere de moment, dar într-adevăr, în momentul ăsta,
am impresia de a f i găsit un lucru excelent. Doamne ajută.

Sîmbătă, 21 [martie 1936]

Am adormit greu azi-noapte. Eram într-o excitaţie
de spirit pe care de mult n-am mai avut-o. (Ştiu eu? Poate
la Paris, în septembrie 1930, în seara de la hotelul de pe
Rue de Rennes, cînd scriam capitolul Buţă (Capitol din
rom anul Oraşul cu salcîm i). Sau poate la Brăila, în
primăvara 1934, în dimineaţa de duminică în care am scris
episodul Dronţu-M arjorie (Personaje din rom anul De două
m ii de ani).)
Vedeam azi-noapte seara de premieră, sala,
spectacolul, mă ocupam cu distribuirea biletelor. (Lui
Ro man (Saşa (Sacha) Rom an, avocat; Sebastian lucra ca
secretar în biroul de avocatură al lui Rom an) o lojă, lui Nae
o lojă, mă întrebam dacă trebuia să-i dau Jeniei bilete de
premieră şi cum, ce f el de bilete etc., etc. Doamne, cît pot f i
de copil.)
Dacă aş f i avut telef on, poate ca aş f i chemat-o pe
Leni imediat, deşi era aproape de 3 noaptea, ca să-i spun,
să-i povestesc şi să o consult.

Azi-dimineaţă m-am sculat mult mai rezonabil.

Cred că într-adevăr schema piesei e bună. Am găsit azi o
sumă de noi detalii pentru actul 2. Principalul, deocamdată,
este să precizez cît mai de[ta]ilat scenariul. Pe urmă voi
vedea. Dar am încredere în mine — ceea ce nu mi se
întîmplă prea des.
Îl văd f oarte bine pe Iancovescu în rolul
bărbatului. Pe f emeie ar trebui s-o joace Leni. Este în
realitate Leni, tot ce aşteptam de la ea, tot ce putea f i, tot
ce în anume sens este.
În caz extrem, şi numai dacă ea ar ref uza, singura
căreia i-aş da rolul ar f i M arietta (Actriţa Marietta Sadova),
care i-ar da mai puţină vivacitate, dar poate mai multă
poezie şi o dungă de melancolie.
Încă o dată, Doamne ajută. Aş f i f ericit să scot din
subiectul meu tot ce simt că ascunde ca rezerve de emoţie,
poezie şi graţie.

Luni, 23 [martie 1936]

Nu sunt degonf lat, dar f ebra din primul moment
mi-a trecut. Aveam sîmbătă, şi chiar ieri, impresia că e o
treabă pe care aş putea-o termina în două săptămîni. Cred
că m-am înşelat. Îmi vor trebui poate cîteva luni. Aş f i
f ericit s-o am în septemvrie gata, ca s-o pot prezenta
teatrului atunci.
Am început să scriu. Ieri am schiţat decorul,
ambianţa, azi am şi scris prima scenă — de care sunt
mulţumit. E adevărat că e scurtă. Voi avea probabil
dif icultăţi de a grupa şi a f ace să se mişte deodată mai
multe personaje în scenă.
 Nu ştiu ce va ieşi. Dar trebuie să f ac experienţa. Ca
tehnică literară, mai ales, mă interesează. Îmi dau seama că
am pus mîna pe un subiect de teatru, care nu s-ar preta la
nimic altceva — nici roman, nici nuvelă. Nu ştiam pînă
acum ce înseninează a vedea scenic o poveste. E cu totul alt
proces de gestaţie decît pentru roman.
Şi mă ameţeşte tentaţia culiselor, a sălii de teatru,
a af işelor. E puţin cabotinaj în mine.
Şi, în plus, emoţia de a scrie pentru Leni! Gîndul că
va trăi lucruri gîndite de mine, va spune cuvinte scrise de
mine! Cîte revanşe nu-mi voi lua asupra ei!

Duminică, 29 [martie 1936]

Am ascultat vineri seara, la Ateneu, Pasiunea lui
Ioan, iar azi-dimineaţă a lui Matei, în care regăsesc o sumă
de lucruri păstrate în amintire de anul trecut, dar şi
descopăr nenumărate lucruri noi. M ă simţeam copleşit.
Aveam într-adevăr senzaţia f izică de a mă af la sub o boltă
de sunete. E o senzaţie de monumental, care f ace poate
pentru prima dată ca vorba „arhitectură sonoră" să nu f ie
pentru mine o vorbă goală.
Şi cîte pagini suave, cîte momente de graţie.
La ieşire, Nae, care ascultase şi el amîndouă
concertele (ce cap de leu gînditor avea în timpul audiţiei!),
m-a strigat din noua lui maşină — M ercedes Benz, un
milion — şi m-a chemat la el la masă.
Am dejunat cu el şi cu băiatul lui, Răzvan, şi am tot
discutat vreo două ore.
Nu am chef acum, dar ar trebui să însemn tot ce
mi-a spus, răs-punzînd întrebărilor mele despre cursul lui.
Armura lui logică are o mie de f isuri. Şi pe urmă e prea
comod să ridici din umeri, cînd se strînge întrebarea şi îţi
cere să spui da sau nu.
— Nu înţelegi — îmi spunea — că teoria mea a
colectivelor este o f ugă de singurătate, o încercare tragică
de a ieşi din însingurare.
Ba da, înţeleg. Dar atunci să nu mai vorbească
despre drepturile absolute ale colectivului, ci despre
importanţa absolută a individului.
Şi, pe urmă, mă întreb dacă nu trebuie suspectat
puţin acest tragism, care se rezolvă în diverse teorii, f ăcute
să justif ice valoarea metaf izică a termenului de „Căpitan",
superior termenului de „Duce" sau „Führer".
Nu are Nae Ionescu humor? Cum poate lua în
serios asemenea glumă?

[Aprilie]
Sîmbătă, 11 aprilie [1936]
Aseară, aproape şase ore de muzică. Am început, la
9 f ără un sf ert, cu Pasiunea lui Ioan, transmisă de la
Budapesta — dar ascultată greu, din cauza aparatului meu
de radio care înnebunise subit.
Am continuat pe urmă, la 11 1/2, cu Stuttgartul,
de unde am ascultat o uvertură de Händel (la Theodora), o
simf onie de Locatelli, primul concert brandenburghez de
Bach, Concertul dublu în re m inor pentru două violine, tot
de Bach, un cîntec de Hebbel cu muzică de Schumann
pentru cor şi orchestră (f oarte f rumos!) şi prima parte din
Sim fonia III-a de Schubert.
În continuare, la 1, tot de la Stuttgart, şi pînă la 2
1/2 am ascultat Pasiunea lui Matei, pe care n-am dus-o pînă
la capăt, căci am închis după „Barabas"! M ereu bucurii mai
mari ascultînd-o, mai nuanţate.

Plec azi la Sinaia cu Carol (Carol Grüm berg,

avocat, prieten al lui Sebastian şi al lui Cam il Petrescu (a
m urit în 1940)) şi Camil — cu speranţa ca la întoarcere să
mă opresc la Breaza, unde să rămîn pînă de Duminica
T omii. Aş vrea să pot lucra. Dacă cel puţin m-aş întoarce cu
actul 1. Vezi cît sunt de modest?
 Sinaia, [duminică], 12 [aprilie 1936]
Sunt de aseară aici. Drumul cu maşina a f ost
f rumos. Pete de mauve, de verde, de gris. Odihnitor.
T ot ce e snob în mine, dor de conf ort şi puţin de
poză, e f latat de decorul hotelului, care e aproape
somptuos. Dar o lume deprimantă, curve (Lulu Nicolau,
Eugenia Zaharia), ziarişti (Horia, Ring), peşti (Polizu), babe
bătrîne, jucători de club. Am pierdut aseară 200 de lei la
ruletă, de cum am intrat în cazinou. Îmi promit să-l
ocolesc. Nu din prudenţă, dar din silă.
Voi putea scrie? Nu ştiu. Poate la Breaza, unde mă
voi opri începînd de mîine-seară.
La Bucureşti, ieri, am văzut un lucru care m-a
turburat, f iindcă niciodată nu mi l-aş f i putut imagina în
toate dif icultăţile lui complexe şi delicate.
M ă oprisem cu Camil la Şosea, unde se f ac
lucrările pentru Luna Bucureştilor. Se transplantează
acolo cîţiva pomi şi tocmai în momentul acela se încerca să
[se] planteze un pin, adus nu ştiu de unde. Două lucruri m-
au impresionat, întîi imensa bucată de pămînt cu care
f usese rupt copacul. Propriu-zis, nu rupt. Se săpase în jurul
lui un cilindru, un f el de glastră de — să zicem — 2 metri
cubi, încercuind-o cu butii, ca pe un butoi. Această glastră
trebuia să intre într-o groapă dinainte săpată, pe
dimensiunile ei. Dar ce m-a surprins şi mai mult au f ost
oamenii care se sileau să ridice copacul. I-am numărat:
peste 50. Ce voinţă de viaţă, indif erentă, puternică, f ără
cuvinte, f ără gesturi, de o grandoare tăcută, în copacul
ăsta, care părea uriaş între oamenii care se agitau în jurul
lui.

M arţi, 14 aprilie [1936]

Aş f i f ost mulţumit de ziua mea de ieri, dacă nu s-
ar f i terminat aşa de prost la cazino, unde a trebuit să stau
pînă la 2 jumătate noaptea, f iindcă nu-l puteam lăsa singur
pe Carol, care pierdea prea mult.
Altf el, o zi bună. Izbutisem să regăsesc viziunea
(vreau să spun că o vedeam din nou) piesei şi să reintru în
mişcarea ei. Am şi început să scriu ultima scenă din primul
act, Valeriu-Leni. M ă tem că am pierdut din nou contactul.
Voi încerca să-l scriu la Breaza, unde plec la 1.
Pe urmă (pe la 8 seara, plimbîndu-mă prin parc —
seară admirabilă, cer albastru translucid, stele cu o sclipire
tînără) am văzut destul de precis un studiu mai lung despre
Jules Renard, pe care ar f i să-l scriu după terminarea
Ju r n a l u l u i lui. T itluri de capitole: Jules Renard
„anecdotier", J. R. f rançais-moyen, J. R. În f amilie, părinţi,
copii, nevastă, J. R. radical etc.
În altă ordine de idei, am decis — şi cred că
def initiv — materialul primului volum din „Romanul
ro mânesc" (Proiectul studiului despre rom anul rom ânesc
nu a fost finalizat). Vor f i şase capitole: Rebreanu,
Sadoveanu, H. P.-Bengescu, Camil, Cezar Petrescu, Ionel
T eodoreanu. Am oarecari îndoieli despre Aderca. Cred
totuşi că va rămîne pentru volumul doi, dar nu voi lua o
decizie ultimă decît după ce-l voi reciti. Văd destul de bine
pref aţa primului volum, pref aţă în care voi explica planul
întregului ciclu şi voi justif ica lipsa literaturii dinainte de
război. Vreau să scriu cartea la vară. Vreau să apară pînă la
Crăciun.
Dar deocamdată tot piesa rămîne în actualitate. Nu
încape îndoială că o voi scrie. Experienţa trebuie f ăcută.
M ai mult nu ştiu. Nici ce va ieşi, nici ce soartă o să aibe.

Convorbire, azi-dimineaţă, în parc, între doi copii

de 11—12 ani, în primele clase de liceu — unul în costum de
liceu militar, al doilea, şosete, pantaloni scurţi, haină şi
cravată, îmbrăcat f ranţuzeşte, de parcă — blond cum era —
ar f i f ost un copil din Grădina Luxembourg.
M ilitarul: — Voi purtaţi la şcoală svastică?
 Celălalt: — Ce e aia?
M .: — Semnul ăla, ştii...
C.: — Nu ştiu ce e.
M .: — Noi purtăm.
Pe urmă s-au depărtat de mine şi după cîteva
minute s-au întors. Convorbirea continua. L-am auzit pe
băiatul blond explicîndu-i militarului:
— Religia este despărţită de stat. Statul şi religia
nu au nimic comun — de cîteva sute de ani. Ştii! În şcoli
nici nu se învaţă religia...
T extual. Altf el nici nu m-ar interesa s-o însemn
aici. O societate de poliţişti, cum este societatea
românească, nici nu poate crea altceva decît generaţii
întregi de poliţişti. Se înţelege, poliţişti prin spirit şi prin
mentalitate, cînd nu se poate de-a dreptul prin meserie. Aş
vrea să ştiu din ce f amilie iese băiatul blond, care nu ştie ce
este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl copilului ăstuia
şi să-i strîng mîna.
Asta îmi aminteşte ref lecţia lui Corneliu
M oldovanu, acum vreo două săptămîni, cînd, la ieşirea de la
nu ştiu ce premieră, ne aşteptau în stradă ţigănuşii, cu
ediţia specială anunţînd condamnarea lui Constantinescu-
Iaşi (Condam nat pentru activitate com unistă clandestină).
— Bine i-a f ăcut. Dar e prea puţin. Şi ăsta e un
scriitor!
M ulte lucruri de însemnat din hotel, mai ales în
privinţa Eugeniei Zaharia, curvă de o vulgaritate f ără nici
un f el de rezervă. Amuzantă totuşi prin vocabular, prin
f rumuseţea ei cam violentă şi de asemeni prin sinceritatea
(nu! să nu stricăm un cuvînt f rumos), prin insensibilitatea
totală cu care îşi f ace meseria. Carol a f utut-o din prima
seară. Cred că, dacă ar sta cinci bărbaţi cu ea în bar, ar f i în
stare să se urce pe rînd, cu f iecare, la „odaie".
Şi îmi spunea că Lucien Fabre a scris Bassesse de
Venise mai mult ca să se răzbune pe ea, într-o vreme în care
— f iind certaţi — ea se dusese singură la Veneţia. Ce e mai
amuzant este că ar putea f i adevărat.
Şi mă gîndesc că situaţia mea f aţă de Leni poate să
nu f ie prea dif erită.
— Şi d-ta eşti un Ladima, mi-a spus Camil
alaltăieri, la masă. O f i ştiind el ceva...

Joi, 16 [aprilie 1936]. Breaza

Pe măsură ce-l citesc, Jurnalul lui Renard îmi
devine din ce în ce mai scump. Cît îl iubesc pe omul ăsta şi
ce absurdă mi se pare moartea lui — deşi au trecut de atunci
24 de ani.
Uite, singurul f el de eternitate care contează după
24 de ani, să f ii mai viu ca un om viu, iar memoria ta să f ie
tot aşa de reală ca o prezenţă f izică.
Citind azi nota de la 24 iulie 1903, mi-am spus că
ar trebui să scriu o carte despre Jules Renard, în care să
explic — prin el — amorul meu pentru Franţa. Radicalismul
lui Renard are rădăcini ţărăneşti. Asta mă linişteşte asupra
destinelor democraţiei f ranceze. Nu va pieri niciodată.

Am continuat, de cînd sunt aici, marea scenă Leni-

Valeriu, începută la Sinaia. Sunt la pagina a 12-a. Am
impresia că merge. Dar ştiu eu?
În oarecare măsură, ce îmi dă totuşi curaj să scriu
teatru sunt notele lui Renard despre piesele lui.
Aş vrea să nu plec din Breaza înainte de a f i
terminat cel puţin această scenă.
Cred ca rolul bărbatului va f i extrem de dif icil.
Numai Iancovescu l-ar putea juca, f ără să-l f acă
„raisonneur", pretenţios şi obositor. Pe măsură ce-l scriu,
îmi place mai mult, dar mă şi îngrijorează mai mult. După
terminarea piesei — şi f ie că o joc, f ie că nu — voi scrie
pentru f iecare rol o recomandaţie dedicată interpretului,
pentru a-i indica linia generală a rolului.
 Vineri, 17 [aprilie 1936]
Niciodată Breaza n-a f ost aşa de f rumoasă. E o
prof uziune de culori. N-am văzut în viaţa mea atîţia pomi
înf loriţi. Cred că sunt meri. Unii au ceva de carte poştală,
aşa sunt de albi.
Am stat adineaori — 9 dimineaţa — cîteva minute
la capătul aleii cu nuci, să privesc Prahova, în sus, spre
munţi. E ameţitor. Albul zăpezii de pe Bucegi, pe urmă
albul merilor în f loare, pe urmă o mie de nuanţe de verde —
de la verdele negru al unui pin stingher, pînă la verdele
galben, f raged, umed, nesigur, al f runzelor tinere. În
mijlocul peisajului — exact în mijloc, de parcă ar f i f ost
pusă acolo nu ştiu de ce legi ascunse de compoziţie — o
casă cu acoperişul negru, ars, sumbru, luminînd prin
contrast culorile vii din jur. Şi să nu uit petele de mauve,
petele de albastru, umbrele gris, scînteile apei în soare. (M -
am întors după-masă. M ă înşelasem. Nu era apă. Prahova e
aproape secată.) (În text adaosul e m arcat nu prin
paranteze, ci printr-o acoladă în dreptul căreia s-au scris
m ărunt cele două rînduri)
M i se părea sincer că e ireal şi, după ce m-am
depărtat vreo douăzeci de metri, m-am întors ca să mă
încredinţez că toate astea există într-adevăr şi că au rămas
la locul lor.
Aseară, deşi am încercat să scriu pînă după 12, n-a
mai mers.
Recitesc însă acum tot ce am scris şi mi se pare
f rumos. Poate că am f ăcut bine că am început cu scena cea
mare. Ea f ixează atmosf era piesei. Îmi va f i mai uşor să
scriu scenele preliminare.

Duminică, 19 [aprilie 1936]. Bucureşti

Am plecat f oarte mulţumit de la Breaza, deşi nu
terminasem complet scena Leni- Valeriu. Îmi mai lipseau
două pagini. Le-am scris astăzi. Fără a-mi f lata lucrul, am
impresia că am avut mînă bună. Sunt unele momente în
scena asta care mi se par delicioase. Întocmai ceea ce
visasem ca atmosf eră, ca ton. Şi pe urmă — ceea ce e şi mai
important — mişcarea generală a scenei — care e totuşi aşa
de lungă —, ritmul ei sunt vii, sunt articulate.
Am numărat replicile (copilărie: dar tot aşa
număram la prima carte tipărită rîndurile pe pagină). Sunt
149. Nu sunt prea multe? Nu e prea lung?
Am încredere în piesa mea. M -ar mira să o stric —
deşi mi-au mai rămas atîtea lucruri de f ăcut.
Dacă aş avea acum o întreagă lună liberă, m-aş
întoarce la Breaza şi cred că aş putea să-mi menţin
excelenta dispoziţie de săptămîna asta. Vineri am scris
acolo 10 pagini — ceea ce pentru scrisul meu încet şi greu
este un randament excepţional. Voi încerca să capăt o
săptămînă liberă la începutul lui mai.

Azi-dimineaţă, la Ateneu, concert Lola Bobescu

(Sim fonia spaniolă de Lalo). O f ată de
15-16 ani, cu gesturi încă de copil, cu un amestec
delicios de bravură şi timiditate. Cîntă admirabil, dar în
timp ce cîntă surîde ici şi colo cuiva din sală — o rudă
probabil, sau un prieten, întocmai cum f ăceau la Brăila
elevele lui M elle Lambert, la examen. Emoţionant de tînără,
de sinceră, de f ragedă. O f ată din Francis Jammes.
În primele rînduri, Anton Holban aplauda cu un f el
de entuziasm lubric. E delicios băiatul ăsta, care pare o f ată
bătrînă.
— M -ai prins în f lagrant delict de emoţie, mi-a
spus.

Am citit Album des vers anciens. Admirabil. Foarte

M allarmé pe alocuri, dar admirabil. Cum de le-am neglijat
pînă acum?
Camil — căruia în drum spre Sinaia îi arătam unele
versuri din Valery — mi-a spus:
 — Dee, e f rumos. Dar nu e mai f rumos decît
versurile mele.

M arţi, 21 [aprilie 1936]

M ă gîndesc — în timp ce piesa continuă să mă
preocupe, deşi n-am mai scris nimic la ea —, mă gîndesc la
un scurt roman, în care aş limpezi capitolul Leni. Ce s-a
întîmplat aseară la teatru (şi despre care — din silă — pref er
să nu scriu nimic aici) mi-a redeşteptat nevoia de a-l scrie.
200 de pagini — cugetam. T ot va f i f ost bună la ceva
această stupidă istorie.
Dar deocamdată piesa primează!

Duminică, 26 [aprilie 1936]

T erminat Jurnalul lui Renard.

Am luat azi o decizie, de care sunt bucuros — deşi

în f undul suf letului îmi lasă poate puţină părere de rău: îi
dau rolul M ariettei.
Cu Leni nu se poate f ace nimic. Indif erenţa ei este
neglijentă, distrată, jignitoare pînă şi prin lipsă de politeţă
sau de amiciţie. Cred că altcineva ar f i simulat măcar
oarecare interes. Ea nu şi-a dat nici atîta oboseală. Vizita de
aseară, sîmbătă, în cabina ei la teatru m-a dezgustat. M ult
mai deprimantă decît vizita de luni.
M ă f elicit că i-am vorbit M ariettei. Era necesar să
despart piesa de Leni. Era necesar să mă angajez net cu
M arietta, pentru ca nici o întoarcere să nu f ie posibilă.
Şi pe urmă, practic vorbind, e soluţia cea mai bună.
Leni f ace teatru cu T imică şi Ţăranu — şi îl f ace la
„Alhambra". Renunţă în f apt la teatru şi cedează def initiv
operetei. Se desparte de T essa şi redevine miss Viteza. Piesa
mea şi mai ales rolul pe care ar f i trebuit să-l joace ea sunt
la antipozi. ...Şi ea vrea prea mult să cîştige bani. Ţine prea
mult să „cucerească" un mare succes de public, pentru ca să
rişte o experienţă cu o piesă originală şi, cu atît mai puţin,
cu o piesă a mea.
Dimpotrivă, M arietta e f ericită să joace un rol
mare, problema banilor pentru ea nu se pune (sau, în orice
caz, se pune în rîndul al doilea). I-ani citit azi tot ce am
scris şi i-am explicat scenariul — şi era emoţionată.
Simţeam că f iecare replică „poartă", simţeam că înţelege,
că se identif ică, că vede. Şi căldura ei, şi entuziasmul ei, şi
generozitatea ei! În plus, pentru că ţine aşa de mult să
joace, va f ace tot ce va putea (şi poate aşa de mult, cînd
vrea) ca să se reprezinte.
Dacă într-adevăr Iancovescu trece (aşa cum se
zvoneşte) la „Regina M aria" — ce excelentă distribuţie voi
avea cu el, cu M arietta şi M aximilian. Cît despre regie,
acolo unde Haig va f i prea greoi, voi încerca să redau eu
însumi vivacitatea textului.
Am plecat încîntat de la ei. Lectura mi-a
reîmprospătat tot ce scrisesem şi mi-a redeschis drumuri
care nu mai dădeau nimic. Plecînd, pe stradă, am văzut
unele lucruri noi pentru actul al treilea (Bogoiu, cravata,
„mă compromiţi", „te voi întîlni pe stradă" etc.). De altf el
este singurul care mă îngrijorează, f iindcă e sărac. Nu aş
vrea să cadă brusc ritmul după actul doi, care promite să se
susţină aşa de bine.
Voi încerca să plec sîmbătă sau duminică. Am
regăsit noi raţiuni de a scrie — şi nu este curios că le
regăsesc tocmai în ziua în care decid să renunţ la Leni?

[Mai]
Duminică, 3 [mai 1936]
Adunare generală la S.S.R. Cum pot lua în serios
asemenea ridicule comedii, cum pot crede măcar o secundă
că într-adevăr îmi pasă dacă Kiriţescu e ales sau nu e ales,
dacă T oneghin (Menny Toneghin, prozator, redactor la
editura „Cartea Rom ânească" ) e votat sau nu e?
 O oră, cît am stat acolo, m-am agitat, am f ăcut
grup, am f ăcut propagandă — şi abia cînd am ieşit în stradă
mi-am dat seama ce joc caraghios jucasem.
Ce am eu comun cu toată povestea asta, cu toată
politica asta, cu toate comploturile astea... Suntem într-o
groaznică mahala, o mahala cu literaţi. Sinistru, sinistru,
încă o dată sinistru.
T rec de altf el printr-o perioadă de intoxicare
literară. M i-e silă. De ce n-am rămas un meseriaş oarecare
— avocat, birocrat —, un om de treabă şi de ce nu mi-a f ost
dat să am casa mea, viaţa mea, iubirea mea, f ără
complicaţii, f ără nimic „interesant", f ără regrete.
Nici măcar spectacolul vienezilor (Grosse Liebe de
M olnar), văzut după-masă, n-a izbutit să mă remonteze
complet. T otuşi, am avut trei ore de încîntare şi cîteva
minute de emoţie. Lilly Darvaş, o mare actriţă.
Dar toată ziua îmi lasă un gust de zădărnicie. Îmi
aduc iar aminte de toată viaţa mea pierdută.

Vineri, 8 [mai 1936]

Ieri dejun de „artişti" la Lilly. Eu, M arietta, Elvira
Godeanu, Haig, „Kiki" (Student în m edicină (cunoştinţă din
Brăila)) şi un tip Brătăşanu din Ploieşti. Două lucruri
deopotrivă de penibile:
1) Scrisoarea stupidă din „La zid" împotriva Norei
Peyov a scris-o Lilly. M i-a spus-o ea însăşi, cu destulă
mîndrie şi conjurîndu-mă să nu spun nimănui, f iindcă,
desigur, absolut nimeni nu ştie şi nu bănuieşte.
Cînd mă gîndesc că joacă amîndouă în aceeaşi
piesă, că se văd, se pupă, se vizitează şi totuşi Lilly e
capabilă de un asemenea complot, mă cutremur. N-aş f i
crezut-o în stare de vulgaritatea asta.
2) Al doilea incident o priveşte pe M arietta, pe
buna mea M arietta Sadova...
Se vorbea despre agresiunea împotriva lui Hef ter
(Alfred Hefter, publicist ieşean), care a f ost zilele aste[a]
bătut în plină stradă de un student.
Cineva întreabă ce s-a întîmplat, iar M arietta
răspunde cu neglijenţă:
— Nu e nimic. O să-i treacă.

Să mai scriu cum am ajuns să-i citesc totuşi lui

Leni piesa? Nu acum, că n-am chef de scris. Altă dată.

Joi, 14 [mai 1936]

Azi-noapte, de la Stuttgart, o simf onie
concertantă de M ozart şi pe urmă — mare surpriză! —
Kleine Nachtm usik.
M i-a părut bine să o reascult, de vreme ce e aşa de
mult legată de piesa mea. Din nef ericire, aparatul meu de
radio este prăpădit rău. T otuşi am prins suf iciente pasaje.
Şi asta mă întoarce spre piesă, pe care în ultimele zile am
abandonat-o. Ar trebui neapărat să plec, măcar pentru trei
zile, ca să regăsesc f ilonul pentru moment întrerupt.
Citesc — nu ştiu de ce cu atîta întîrziere, căci o
aveam de mult în bibliotecă — Années décisives de Osw ald
Spengler. Surpriza de a găsi f raze întregi, f ormule, idei,
paradoxe din cursul lui Nae. T ot cursul lui de anul trecut
(politică internă şi externă, pace, război, def iniţia naţiunii),
toate „loviturile" lui (Singapor, Franţa care moare, Rusia
putere asiatică, Anglia în lichidare), totul e în Spengler cu o
înmărmuritoare asemănare de termeni.
Şi încă n-am terminat...
Alaltăieri, la Braşov, la procesul studenţilor
gardişti, Nae a declarat (i-am citit depoziţia în ziare) că nu
orice asasinat e interzis de religie şi că deci în mod f iresc
studenţimea se solidarizează cu asasinii lui Duca.
Cred că nu mă voi mai duce la cursul lui. Nu ca să
dau „sancţiuni" împotriva lui. Dar, f oarte sincer vorbind,
Nae Ionescu începe să nu mai f ie interesant. E prea simplă
schema lui.

Duminică, 17 [mai 1936]

Azi o lună plecam de la Breaza. Şi de atunci piesa
mea a rămas locului. Nu e păcat să o las să se
înnămolească?
Voi regăsi vreodată ritmul f ericit, pe care îl
descoperisem în cele cinci zile de la Breaza?
T rebuie să plec neapărat. Poate că e o simplă
prejudecată, dar acuma prea s-a înrădăcinat: nu pot să scriu
aici. Am încercat şi astă-seară, dar nu merge. Ce e mai
stupid este că întreg actul I îmi este clar în minte, f rază cu
f rază. T otuşi nu merge.
M i-am consultat agenda — şi cred că, dacă am
puţină voinţă, pot pleca miercuri seara şi să rămîn pînă
luni dimineaţa. Ar f i patru zile de lucru. Nu trebuie să le las
să se piardă. Dar nu am bani, M ama trebuie să plece,
sîmbătă am procesul sorei lui Aderca (Mihail Sebastian a
pledat în procesul de divorţ al sorei lui F. Aderca, Ghizela
(căsătorită dr. Leon)). T otuşi, totuşi...

M arţi, 26 [mai 1936]

M ama a plecat vineri. De alaltăieri este la Paris.
Nae şi-a închis cursul vineri după-masă. Am f ost.
Lecţie sobră (cu un singur moment de cabotinaj — şi încă
nu exagerat), lecţie f oarte f rumoasă, strînsă, abilă, cu o
sumă de f ericite f ormule.
Dacă aş f i scris vineri aici despre ea, poate că aş f i
rezumat-o în întregime. Dar n-am avut chef de nimic zilele
din urmă.
Ieşind din sala de curs, Nae mi s-a adresat:
— Pentru tine am f ăcut lecţia asta. De doi ani te
uiţi la mine chiorîş. Ei, acuma ce zici? Nu zic deocamdată
nimic. Lecţia a f ost într-adevăr remarcabilă – iar soluţia lui
pentru problema individ-colectivitate este, nici vorbă,
interesantă (deşi simt sof ismul, f ără să-l pot pentru
moment preciza). Dar toate astea nu-l împiedică pe Nae să
f ie gardist de Fier. Şi cel puţin dacă ar f i cu adevărat, sincer
şi f ără calcule, asta.

Aş mai f i vrut să scriu despre concertele

Filarmonicii din Berlin. Dar nu mi-e de scris acuma. (Al 3-
lea concert brandenburghez de Bach, o simf onie în re de
Haydn, a V II-a de Beethoven, uvertura Oberon de W eber,
Sim fonia IV -a de Schumann, I - a de Brahms şi uvertura la
Maeştrii cîntăreţi.)

O mai văd din cînd în cînd pe Leni — din ce în ce

mai rar, din ce în ce mai f ără emoţie. T oată povestea asta
era din partea mea o stupidă copilărie.

Am mai scris din actul I vreo două scene. Acum mi-

am simplif icat o situaţie în care mă încurcasem rău. Erau
aproape toate personajele în scenă — trebuia să-i las pe
Leni şi Bogoiu singuri — şi nu ştiam cum să-i scot pe
ceilalţi af ară. Soluţia a venit cu uşurinţă, pe neaşteptate.
M etoda cea mai sigură este tot aceea de a lua loc cu
hotărîre la masa de scris şi de a aştepta...
M ă uit în agendă şi îmi spun că ar f i posibil să plec
totuşi joia viitoare — 5 iunie — la Breaza, unde să rămîn
pînă miercuri dimineaţa, 10 iunie. Ar f i cinci zile pline de
lucru. Iar dacă pînă atunci — f urînd din cînd în cînd o seară
sau o după-masă, aş reuşi să termin actul întîi — Breaza mi-
ar rămîne pentru actul doi. În cinci zile complet libere, cîte
nu se pot f ace. Să bat în lemn şi să sper.

Scrisoare mişcătoare de la Blecher. M ă cheamă să-l

vizitez la Roman (Scriitorul M. Blecher locuia la Rom an,
im obilizat de boală). I-am răspuns promiţîndu-i, şi o voi
f ace, desigur.
 M iercuri, 27 [mai 1936]. Dimineaţa
Recitesc întîmplător cîteva capitole din Două m ii
de ani (vechiul meu obicei de a scoate la întîmplare o carte
din dulap şi de a rămîne pe urmă un ceas ca s-o răsf oiesc).
Sunt unele lucruri pe care le uitasem complect. Am avut o
adevărată surpriză. Cu excepţia cîtorva pasaje, care au un
prea accentuat aer de evreu, restul mi se pare excepţional.
Nu ştiam, nu mă aşteptam.
Aş f i f oarte bucuros să retipăresc într-o zi cartea
asta, f ără pref aţa lui Nae şi f ără nici o explicaţie din partea
mea.
Nu încape îndoială că, din tot ce am scris eu,
cartea asta rămîne.

Aseară, de la Roma, o delicioasă sonată de M ozart

pentru pian, în do major. Pe urmă, mai tîrziu, de la
Budapesta, o sonată de Händel în mi major, pentru vioară.

Duminică, 31 [mai 1936]

Ieri pe seară, lungă vizită la Leni acasă. De mult n-
am avut cu ea o convorbire aşa de calmă, aşa de
odihnitoare.
Ar f i trebuit să o iau în braţe, să o sărut şi să-i
spun: Vino, Leni, mîine la mine. Ar f i primit f ără ezitare. De
altf el, tot timpul a avut nenumărate gesturi mici de
af ecţiune, de invitare, pe care le-am lăsat să cadă, sau pe
care cu tot dinadinsul am ref uzat să le înţeleg.
Sunt mai mult deşert decît trist — şi trăiesc pentru
că am apucat să trăiesc. Ultimele trei zile mi-au f ost
otrăvite de o gravă încurcătură în birou [sic!]. Nu sunt f ăcut
pentru a f i avocat — şi, dacă aş f i sincer, ar trebui să renunţ
complet la asta. Dar nu am curaj să rup cu nimic, nici
măcar cu asta.
Şi nici măcar nu ştiu dacă voi putea pleca joi din
Bucureşti, deşi aş avea atît de mare nevoie, mai puţin
pentru piesă şi mai mult pentru mine.
 [Iunie]
Vineri, 5 iunie [1936]
Bogoiu ameninţă să devină prea subtil. Nu se
poate. T rebuie neapărat să-i păstrez un f ond de optimism
puţin jovial, puţin apăsat. Nota lui de melancolie trebuie să
răsară, cînd şi cînd, din robusteţea şi simplicitatea lui, cam
necioplită.
„Umblu cu busola în buzunar şi caut nordul. Dacă
mă gîndesc bine, mi se pare că e singurul lucru pe care l-am
căutat cu adevărat în viaţă: nordul." O astf el de replică —
deşi îmi place prin ea însăşi — nu poate f i a lui Bogoiu. O
voi suprima neapărat şi voi relua accentul de sănătate cam
obtuză pe care Bogoiu trebuie să-l aibe.
El e poate, în anumită măsură, un poet, dar f ără să
ştie.

După cum vezi, n-am plecat. Voi putea pleca

mîine? Nu ştiu. Af acerea Pleniceanu (Era un proces care o
privea pe soţia lui Sever Pleniceanu) mă încurcă grozav.

M arietta le-a spus Bulandrilor despre piesă şi se

pare că amîndoi — mai ales M me Bulandra — sunt ambalaţi
de gîndul de a mă juca.
Dar nu voi accepta cu nici un preţ (chiar cu riscul
de a nu f i deloc jucat) să-i dau rolul lui T oni. Ar strica totul.
Interpretarea ideală e Iancovescu, Leni, T imică.
Iancovescu ar putea f i înlocuit la rigoare cu Vraca, iar Leni,
la şi mai mare rigoare, cu M arietta. Orice altă distribuţie
mă duce la completa ratare a experienţei mele de teatru.

Luni, 8 iunie [1936]. Breaza

Am terminat actul întîi. Am sosit la Breaza sîmbătă
după-masă la 4. pînă seara am scris trei pagini. Ieri, 17
pagini. (Cred că e recordul meu literar. Nu-mi amintesc să f i
scris vreodată aşa de mult într-o singură zi.) Acum,
dimineaţa, în sf îrşit, ultimele trei pagini din scena cu
mecanicianul, f ăcînd astf el în sf îrşit legătura cu scena
f inală, de atîta vreme scrisă.
Hotărît, Breaza se dovedeşte ca niciodată propice
piesei mele de teatru. E adevărat că, venind alaltăieri aici,
aveam trasat în minte totul: scenă cu scenă, aproape
replică cu replică. Dar e tot adevărat că, în aceeaşi situaţie,
la Bucureşti, în 50 de zile n-am reuşit să scriu decît 15
pagini, în timp ce aici, în mai puţin de două zile, am scris
23.
Cred că actul II ar merge, dacă aş dispune de zece
zile libere, la Breaza, în acelaşi ritm. Îl văd prea bine, prea
precizat în detalii... Dif icultăţile serioase, rezistenţa vor
reîncepe abia la actul al treilea — cel mai neclar
deocamdată, sau mai bine zis, singurul neclar. E adevărat
însă că şi el s-ar putea lumina, în timp ce-l voi scrie pe al
doilea.
Sunt mulţumit. Simt că mi-am simplif icat lucrul şi
pun, cu o satisf acţie de muncitor, actul întîi deoparte. Nu-
mi dau încă seama de def ectele lui. T rebuie să f ie cîteva.
Poate anumită lipsă de unitate în ton. M ai ales mă întreb
dacă scena ultimă, la care ţin aşa de mult, f uzionează cu
partea întîia a actului. Şi pe urmă nu ştiu dacă nu e prea
lung. Şi mă mai întreb dacă prezenţa continuă a lui Leni în
scenă nu e obositoare şi pentru ea ca şi pentru spectator, şi
dacă, pentru a o pune m valoare în marea scenă cu Valeriu,
n-ar f i trebuit s-o scot în prealabil din scenă pentru cîteva
minute, pentru ca glasul ei — revenit — să aducă acea
puţină surpriză* (Anulat succesiv: „aibă surpriza" , „fie o
di[...]" , „fie o surpriză" ) pe care o bănuiesc necesară unui
dialog de teatru.
Dar nu vreau ca din exces de prudenţă să-mi
denigrez munca. Cred ca am f ăcut o treabă bună şi că
oarecari detalii — dacă va f i nevoie — vor f i reparabile.
 M ă întorc după-masă la Bucureşti. Dacă af acerea
Pleniceanu se aranjează la tribunal, atunci reintru într-o
bună perioadă literară şi voi evada cît de curînd de la birou,
pentru a reveni la această, binevoitoare cu mine, Brează.

Bucureşti, 11 iunie [1936], joi

M ă gîndesc la o carte pe care aş putea-o tipări
peste un an-doi, care s-ar numi „Culise" şi în care aş strînge
toate lucrurile mele scrise în legătură cu creaţia literară,
cu tehnica de lucru, cu viaţa de scriitor, cu experienţele
publicării unei cărţi etc., etc.
Gîndul mi-a venit încă de la Breaza, cînd —
terminînd primul act al piesei — m-am amuzat să recitesc
din caietul ăsta tot ce e privitor la piesă, din seara în care
am început s-o scriu, pînă acum. Am băgat de seamă că f ace
un adevărat Jurnal de şantier" nu lipsit de interes.
Volumul ar putea să cuprindă: 1) Jurnalul Oraşului
cu salcîm i — aşa cum a f ost tipărit pe vremuri în Azi — şi
cu eventuale adăogiri de după apariţia romanului; 2)
Jurnalul piesei de teatru; 3) Seria de articole publicate în
Ram pa sub titlul „Voluptatea de a f i scriitor" — aşa cum au
f ost scrise sau ref ăcute, dacă se poate — iar dacă nu, scrise
cu desăvîrşire din nou; 4) Diversele mele polemici, cu
Călinescu, Al. O. T eodoreanu, Stancu, Pandrea. (Ce păcat că
am rupt răspunsul pentru Lovinescu (E. Lovinescu.
Sebastian com entase nefavorabil rom anele lui Lovinescu,
ceea ce a provocat unele tensiuni şi incidente între cei doi
scriitori) — V rem ea. Ar f i intrat aşa de bine aici. Să-l scriu
din nou, n-aş putea.) De asemeni, articolul cu M ircea Dem.
Rădulescu şi cîte or mai f i; 5) Criticii mei, comentaţi,
conf runtaţi. Cu deosebire articolul lui Roşu, căruia i-aş
adăuga, din caietul ăsta, nota de la 26 octombrie; 6) Diverse
întîmplări şi anecdote literare, văzute sau trăite de mine.
De exemplu, trecerea mea pe la „Sburătorul", „duelul" cu
generalul Văitoianu, incidentul cu Lovinescu (smochingul).
 Cred că ar putea f i un dosar amuzant — iar titlul
mi se pare f ericit ales.

Alaltăseară, la M ircea, am cetit actul întîi. Erau de

f aţă, af ară de Nina şi el, M arietta şi Haig, M aryse şi
Gheorghe. Cred că au ascultat cu plăcere, f ără oboseală,
(îmi dau seama că eroul meu îl enervează pe M ircea şi ştiu
şi de ce. Îl crede suf icient, inf atuat. Se înşeală însă şi am să
încerc să-i explic lui M ircea de ce.) Nu pot şti ce cred ei
sincer despre act. Evident, mi-au spus că le place. Dar
lectura mi-a ajutat mie: am văzut actul încheiat şi am avut
într-adevăr impresia că se susţine.
Continui să-mi precizez actul al treilea. Cred că-l
voi utiliza aici, mai mult decît în primele mele intenţii, pe
Jef . Şi nu voi mai provoca un amor între el şi doamna
Vintilă — ceea ce ar f i o prea mare f acilitate.

Recitesc nota mea de anul trecut, 11 iunie 1935.

Cît de stupid eram, cît de nenorocit eram.
Sunt astăzi mai puţin nenorocit? Nu. Dar mai
puţin stupid sunt. N-am văzut-o pe Leni de vreo zece zile,
e t je m e porte très bien, cher Monsieur. Nici nu mă prea
omor s-o văd, şi aştept cu destulă lene să treacă zilele. Într-
o zi o să-i telef onez. Într-o zi cu soare. M -am decis sa o
consider plecată din oraş — şi procedeul are succes.

Scrisoare dezolată de la Poldy. De ce? De ce?

Suntem — din partea Hechterilor (Hechter era num ele de
fam ilie al scriitorului. Din 1935, pseudonim ul literar
Mihail Sebastian devine şi num ele său de stare civilă) — o
f amilie care are gustul lamentaţiei. E adevărat că într-asta
viaţa mi-a dat un larg concurs. T otuşi, ar trebui să-mi
impun mai multă stăpînire, mai multă hotărîre de a f i — în
limitele care încă mai rămîn, şi atîta cît se mai poate —
mulţumit.
 Vineri, 12 iunie [1936]
Recitesc, după aproape zece ani, Les Faux-
Monnayeurs. Cît de grăbit o judecam! Şi cît de sumar era
artico lul (E vorba de prim ul articol, Declinul genului din
ciclul „Consideraţii asupra rom anului m odern" (reprodus
în Opere, I, ed. Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, Minerva,
1994)) meu din Cuvântul, 1927! Dar aştept să termin cartea,
pentru a-mi revizui întreaga judecată despre carte. Voi
încerca să mă precizez mai pe larg într- un articol din
Revista Fundaţiilor.
Pentru moment, să observ însă un lucru uimitor:
marea, puternica asemănare dintre Huliganii lui M ircea şi
Les Faux-Monnayeurs. Să nu f i observat nimeni asta pînă
acum? Să nu f i observat nici el? Am să-l întreb, dar tot
după ce voi termina lectura.

Luni, 15 iunie [1936]

Am f ost sîmbătă şi duminică la O.N.E.F., la două
match-uri de f oot-ball, în tovărăşia lui Camil şi a lui...
Dragoş Protopopescu.
E destul de jenant, mai ales că la ieşire a trebuit să
mă urc în lui Dragoş, ba chiar să stau lîngă el, în f aţă, la
volan.
Îmi vine să-l întreb: „Eşti gardist de Fier, sau nu
eşti? Dacă eşti, f ii pe de-a-ntregul." (Pref er, tară nici o
îndoială, atitudinea netă, implacabilă, a unui M oţa (Ion I.
Moţa, unul din liderii Gărzii de Fier), de exemplu.)

Dar şi el ar f i în drept să-mi răspundă: „Eşti evreu,

sau nu eşti? Dacă eşti, nu-mi mai întinde mîna şi nici nu
mi-o primi cînd ţi-o întind eu."
Ar trebui — şi nu e prima oară cînd mi-o spun — ar
trebui mai multă intransigenţă, mai multă rigiditate chiar,
în viaţa mea. Sunt prea „suplu" — şi spun acest cuvînt cu o
nuanţă de dispreţ pentru tot ce este acomodant în mine.
 Dragoş R, care mă crede încă în intimitatea lui
Nae, mi-a spus un lucru amuzant (şi de altf el numai pentru
a-l consemna scriu nota aceasta).
— Ce e cu Nae? (m-a întrebat el, pentru că tocmai
treceam cu maşina pe Şoseaua Jianu, în dosul locuinţei
prof esorului). O duce greu. S-a cam ars la nemţi. L-au
lucrat.
Am auzit dintr-o sursă f oarte bună că Sân-Giorgiu
(Ion Sân-Giorgiu, dram aturg şi publicist în presa de
extrem ă dreaptă) a dus la Berlin scrisoarea lui Nae către
Blank, şi că a arătat-o acolo la diverşi miniştri. M ai mult
chiar, se pare că a f ost însărcinat de Rege să f acă treaba
asta, iar Regele, care deţine originalul scrisorii, i l-a dat
lui... Sân-Giorgiu, pentru a-l arăta nemţilor. E o lucrătură
la care a luat parte şi Şeicaru — care de asemeni deţine o
copie f otograf ică a documentului.

Eu ascultam toate acestea cu o curiozitate pe care

încercam s-o ascund cît mai bine. Ascultam cu o ureche
plictisită, tocmai ca să nu-l f ac pe Dragoş precaut.
— Nu ştiu... Nu cred...
— Ba da, te asigur, e f oarte serios. Vreau însă să
vorbesc lui Nae. Ar trebui prevenit.

M iercuri, 17 [iunie 1936]

Două zile — ieri şi azi — stupid pierdute, din cauza
af acerii Pleniceanu.
Ieri, la tribunal, nemîncat, ameţit de f oame, de
tensiune nervoasă, de nerăbdare, am stat pînă la 5. Am
pledat f rumos — şi am pierdut. Sunt un vorbitor bun — dar
nu voi f i niciodată un avocat bun. M ă amuză bara,
adversarul, judecătorii, f razele suitoare, interpelative, uşor
retorice, pe care le găsesc şi — oricît pare de stupid — îmi
place să mă ascult. Pe cît sunt de prost causeur
(lamentabila mea f igură într-o societate, la o reuniune
mondenă, la o vizită!), pe atît sunt de bun vorbitor.
 Dar nu-mi serveşte la nimic. Aş putea f i un
conf erenţiar, nu un avocat.

Astăzi, toată ziua pierdută la d-na Pleniceanu

acasă, în aşteptarea portărelului pentru executare.
Şi între timp mă aşteaptă atîtea lucruri pe care le
iubesc sau pe care le-aş putea iubi. Şi cel puţin dacă m-ar
aştepta...
Voi încerca să plec vineri la Breaza.

Luni, 22 [iunie 1936]

Cald, plictisit, o sumă de mizerii în tribunal (mereu
în legătură cu af acerea
Pleniceanu), nici un chef pentru nimic, decît poate
pentru soare şi amor.
„Soare şi amor" — e un rezumat perf ect pentru
idealul meu de f ericire. Ieri, la Snagov, am văzut exactă
imaginea unei astf el de vieţi.
Eram invitat la masă, la mama M arysei, cu ea şi cu
Gheorghe. Are o vilă magnif ică (Maryse Nenişor era fiica
politicianului liberal Dum itru Iuca, m inistru de Interne
pînă în aprilie 1937). Parcă e o mică jucărie triunghiulară,
pereţii caf enii deschişi, acoperişul roşu. Odăi albe, mobilă
largă, simplă, f otolii albastre, multe f lori, scaune de pînză,
un chaise-longue, un mic debarcader propriu cu două bărci,
o peluză, umbrelă de soare, instrumente de pescuit, linişte,
apă, pădure... E ca într-un vis.

Două minute am intrat în dormitorul de sus — şi

am visat că stăpînesc casa, că sunt instalat acolo şi că o am
pe Leni cu mine într-o vacanţă care abia a început şi n-o să
se mai termine. Sunt atît de leneş? Nu ştiu. Sunt mai ales
obosit şi mi-e dor să f iu f ericit, cu tot ce a trebuit să
rămînă în mine inutil, f rînt, descurajat de cînd mă ştiu.
Am f ost cu barca la pescuit şi ne-am oprit un timp
la M ănăstirea Snagov, emoţionant de f rumoasă. La intrarea
în naos, o f rescă cu un grup de f emei remarcabil, în partea
dreaptă a tabloului: o linie de o graţie absolut
surprinzătoare acolo. Prima f emeie avea o mişcare
voluptuoasă a piciorului, a coapsei, drapată într-o lungă
stof ă, mişcare pe care n- aş f i crezut s-o găsesc pe un zid de
mănăstire românească. Pe versoul peretelui, în biserică
propriu-zis, privind dinspre altar spre ieşire, o altă scenă
(Coborîrea de pe cruce?), curioasă prin stîngăcia
copilăroasă a greşelilor de perspectivă, îmi amintea un
tablou de Zurbarán de la Luvru. (Nu Înm orm întarea lui
Saint Bonaventura?) Într-un grup, un bătrîn care-şi duce
mîna la barbă, gest de o expresivitate laică încîntătoare*
(Acest paragraf a fost inclus, cu uşoare m odificări, în
capitolul V al rom anului Accidentul).

Cîte lucruri de însemnat săptămîna trecută. Dar

mereu silă de mine, şi jurnalul ăsta mi se pare încă o
amăgire, nimic mai mult.
Recepţia de la Blank, joi seara, mi-a prilejuit o
noapte de beţie. Poate prima mea beţie veselă. Şi prezenţa
M arysei, în loc să mă descurajeze, mă stimula.
În timp ce asistam — pe la 2 noaptea — la un
program de cabaret pe care ni-l of erea gazda — îi spuneam
Leniei, care era lîngă mine, „consentantă":
— Sunt cu adevărat beat. Nu-mi mai amintesc decît
de f oarte puţine lucruri din viaţa mea anterioară.
— De exemplu? întreabă ea.
— De exemplu că te iubesc — şi mîna ei o strînge
pe a mea într-un nou pact de iubire. Absenţa mea de două
săptămîni a f ost, se vede, o bună măsură strategică. Cred că
n-ar
vrea să mă piardă. Şi, încă o dată, dacă aş vrea, dacă
aş putea să vreau, totul ar f i de o extremă simplicitate.
Dar am revăzut-o a doua zi la ea (bună, af ectuoasă,
iubitoare, of erindu-se cu destulă sinceritate...) şi ieri la
match, ceea ce îi redă din nou siguranţa că e „tare" —
dovadă că şi- a permis să devină din nou uitucă, neglijentă
şi cochetă.
Ne reluăm, domnul meu, strategia tăcerii. E
singurul joc care-mi mai poate of eri succese în povestea
asta.

M ă amuza, joi seara, la Blank, Horia Bogdan, care

nu numai că-mi vorbea extrem de elogios despre pledoaria
mea de miercuri, dar f ăcea un caz teribil de ea, vorbindu-i
lui M ircea, Ninei, M ariettei, tuturor. (Leni mi-a spus de
cîteva ori: să mă chemi şi pe mine la tribunal, într-o zi, cînd
pledezi.)
Şi mai amuzant este că Horia Bogdan îi povestise
întreaga pledoarie nevesti-sii, în chiar seara procesului,
întorcîndu-se acasă. Şi, dacă-l pot crede, dacă adică nu a
f ost o simplă amabilitate, se pare că la tribunal s-a discutat,
în Camera de Consiliu, despre mine.
Ei şi?

N-am plecat la Breaza şi cred că nici nu mai am

cînd pleca. Observ cu durere că piesa rămîne pentru lunile
de concediu. Dar voi f i liber să plec? Şi voi avea bani
destui?
Numai un timp de uitare, ca augustul de la Ghilcoş,
m-ar putea acum ref ace. O să aştept şi să sper, atît cît mai
pot spera.

M iercuri, 24 [iunie 1936]

Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal. (Şi cu
două zile înainte îmi spuneam că ar trebui să abandonez
scrisul şi să mă f ac exclusiv avocat.)
M ergem poate spre un pogrom organizat.
Alaltăseară, M arcel Abramovici (al T antiei Rachel de la
Braşov) a f ost doborît pe stradă de vreo douăzeci de
studenţi care, pe urmă, l-au tîrît leşinat în pivniţa
căminului lor, de unde l-au „eliberat" peste vreo două ore,
cu o rană prof undă la cap, hainele rupte şi însîngerate.
Ieri, la tribunal, Sicu Davidovici a f ost aruncat pe
scări, de la Comerţ I, iar Leibovici M arcu a f ost şi el bătut.
Uite unul care-şi continuă destinul. În f acultate, cred că a
f ost cel mai des bătut.
Aseară, pe Strada Gabroveni — mă dusesem pe la
Carol Grümberg —, atmosf eră de luptă. Negustorii ovrei
lăsaseră în jos obloanele şi aşteptau pe agresori, decişi să
reziste. Cred că e singurul lucru de f ăcut. Dacă e să crăpăm,
cel puţin să o f acem cu bîta în mînă. Nu e mai puţin tragic,
dar e — oricum — mai puţin ridicul.

Azi-dimineaţă, la telef on, Leni mă ruga să nu mă

mai duc la tribunal şi mă asigura că toată ziua de ieri s-a
gîndit cu grijă la mine. Părea sincer preocupată de soarta
mea şi — de ce să nu spun? — mi-a f ăcut plăcere.

Ci t esc Jurnalul lui Stendhal şi aş vrea să f iu

undeva departe, f oarte departe, f ără ziare, f ără veşti, cu
cîteva cărţi clasice şi — cu o f emeie. Poate cu Leni. Cineva
mai puţin agitat, o prezenţă mai vegetală...

Ţineam de mult să notez aici — dar am tot uitat —

un lucru af lat săptămîna trecută de la M arietta: se pare că
Paul Zarif opol a murit în braţele unei f emei şi că această
f emeie — stupoare! — nu era alta decît Lisette Georgescu.
Niciodată nu mi-aş f i imaginat o asemenea poveste. Sunt
mai degrabă înclinat să-i presupun virtuoşi pe oamenii pe
care îi cunosc. Probabil din lipsa mea de experienţă
personală.

Joi, 25 [iunie 1936]

Camil Petrescu, întîlnit azi-dimineaţă la „Capşa",
era indignat pe mine f iindcă încercasem să spun că
procesul de la Craiova, al antif asciştilor, se desf ăşoară în
condiţii sălbatice.
— Ăştia nici n-ar trebui judecaţi. T rimişi direct la
închisoare. Zece ani, douăzeci de ani, f ără judecată. Nu să le
dea ocazia să f acă propagandă comunistă la proces, prin
martori şi prin avocaţi.
Ieşind de la „Capşa", am f ăcut cîţiva paşi pe stradă
şi mi-a explicat din nou atitudinea lui f aţă de ultimele bătăi
antisemite. " E regretabil, dragă, dar tot ovreii poartă
răspunderea.
— De ce, Camil?
— Pentru că sunt prea mulţi.
— Dar ungurii nu sunt şi mai mulţi?
— Poate, dar cel puţin sunt masaţi la un loc, în
aceeaşi regiune. (N-am înţeles argumentul, dar n-am vrut să
insist. La ce bun să reeditez lunga mea convorbire cu el, din
ianuarie 1934. Sunt edif icat asupra lui — şi tot ce poate
f ace este să mă deprime, în nici un caz să mă surprindă.)
În continuare mi-a spus:
— Dragă, ovreii provoacă. Au o atitudine echivocă.
Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sunt prea
naţionalişti.
— Ar trebui să te decizi, Camil. Sunt naţionalişti
sau sunt comunişti?
— Ei, ştii că-mi placi? Suntem între noi, dragă, şi
mă mir că mai pui astf el de întrebări. Comunismul ce
altceva este decît imperialismul evreilor?
Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este
una din cele mai f rumoase inteligenţe din România. Camil
Petrescu este una din cele mai delicate sensibilităţi din
România. Cum ar putea România să trăiască vreodată o
revoluţie?

Am dejunat la M ircea, şi pentru că nici el, nici

Nina nu veniseră încă din oraş, în aşteptarea lor am cetit la
întîmplare vreo 20 de pagini din Le côté des Guerm antes.
Un episod pe care îl uitasem complet (de altf el, am impresia
că am uitat totul): un dejun al lui M arcel cu Saint-Loup şi
Rachel „quand du Seigneur".
Surprinzător seamănă Rachel cu Leni. Aveam
impresia că citesc povestea propriului meu amor.

[Iulie]
M iercuri, 1 iulie [1936]
Duminică şi luni am f ost la Brăila, unde seria mea
sărbătorea zece ani de la bacalaureat. După 14 luni de
absenţă, am regăsit Brăila f ără surpriză. Neschimbată şi
admirabilă prin tăcere, prin simplicitate. Senzaţia curioasă
de a locui acolo la hotel. Camera mea — „Hotel Francez" —
dădea spre Strada Polonă. Biserica Sf întul Petru exact în
f aţa f erestrei mele, la capătul străzii.
La liceu am f ost mai emoţionat decît m-aş f i
aşteptat. M -am aşezat în bancă — ultima bancă din clasa
VIII-a — asaltat de amintiri. La dreapta mea, locul lui Ficu
gol.
Go raş (V asile Goraş fusese directorul liceului din
Brăila la care a învăţat şi Sebastian) a strigat catalogul şi
noi răspundeam pe rînd — „prezent". Din cînd în cînd se
auzea un „absent" şi de cîteva ori „mort". Sunt patru morţi.

Pe urmă a urmat un lucru uluitor: discursul lui

Goraş. Ar merita transcris în întregime, cuvînt cu cuvînt.
Cred că n-aş putea însă. Încerc oricum să-l reconstitui.
„Domnilor, între catedră şi clasă, între prof esori şi
elevi există totdeauna neînţelegeri — unele dintre ele
f oarte dureroase —, dar aş vrea să credeţi că ele nu lasă în
suf letul prof esorilor mai puţine urme, mai puţine regrete
decît în suf letul prof esorilor [sic!]. Iată, eu port de zece ani
o amintire de care am suf erit f oarte mult şi de care sunt
bucuros că mă pot elibera astăzi, mărturisind-o.
Ea priveşte pe unul din cei mai străluciţi din seria
dvs. M ă gîndesc la Hechter. Era în clasa VII-a. Luase un
premiu la limba română. La serbarea de f ine de an — nici azi
nu-mi pot da seama cum s-a întîmplat —, cînd să împart
premiile, pe el am uitat să-l strig. Era cald, eram obosit,
eram prins de nenumărate griji — şi o astf el de greşeală era
poate explicabilă. T ot ce pot spune este că nu era
intenţionată. După lăsarea cortinei mi-am adus aminte şi l-
am căutat pe Hechter. El mi-a spus un cuvînt care m-a
enervat, şi atunci eu i-am replicat f oarte aspru. Am regretat
pe loc. M i-am dat pe loc seama că greşesc. Era însă prea
tîrziu. Vreau să-i spun astăzi, în f aţa dvs., a tuturor, cît am
suf erit pentru nedreptatea ce i-am f ăcut-o atunci. Îl asigur
că n-am aşteptat să treacă atîţia ani pentru a-mi aduce
aminte. Nu drumul strălucit pe care l-a f ăcut de atunci în
viaţă, nu succesele lui atît de f rumoase în literatură mă f ac
să-i vorbesc astf el. Eu din primul moment am f ost
îndurerat. Aş f i vrut să-i cer mai din timp scuze. Nu s-a
putut. N-am putut. O dată am încercat, dar mi-am dat seama
că e f oarte greu. Astăzi o f ac şi, vă spun, sunt f ericit că o
pot f ace în f aţa colegilor săi. Dacă se poate, va ierta şi va
înţelege."
Eram copleşit. Îmi dăduseră lacrimi şi tremuram
totul. I-am răspuns cu glasul stins o sumă de lucruri, prost
spuse:
— Nu cunosc, d-le director, n-am cunoscut pînă azi
pe nimeni în stare să f acă ce aţi f ăcut dvs. acum.
Într-adevăr. Gestul mi se pare — omeneşte vorbind
— extraordinar. Goraş rămîne un tip mai complex chiar
decît îl bănuiam.
Seara, la „banchet" — am mîncat cu toţii la
„M onument" — am stat tot timpul lîngă el şi ne-am
întreţinut cu destulă aisansă.
Am să-i trimit cărţile mele şi poate am să-i scriu.
A doua zi, luni, lungă plimbare pe Dunăre, pînă la
Cropina, un canal dincolo de Reni. Ne aştepta acolo un
prînz pescăresc ca în poveşti. Imensul ceaun în care f ierbea
ciorba de peşte, crapii aliniaţi la proţap în jurul jăratecului
— era o privelişte din Sadoveanu sau din Hogaş. Am umblat
toată ziua gol, m-am scăldat în Dunăre, am vîslit, am
mîncat enorm, am băut...
Întoarcerea a f ost magnif ică. Călare pe cabina
şalupei, aveam deschisă înainte toată Dunărea (o Dunăre
mai largă decît la Brăila, cu o pădure de sălcii mai ordonată,
aproape ca într-un parc bine îngrijit). Eram în plin soare la
ora 6, cînd am plecat, iar cînd am coborît la Reni, prindeam
ultimele f ocuri ale apusului. După o oră petrecută în
orăşelul alarmat de invazia noastră (delicioasă grădina
publică, plină de domnişoare, copii şi tineri amorezi!), mi-
am reluat locul pe acoperişul cabinei, şi am călătorit „in
the moonlight" pînă la Galaţi. De aici, la Brăila, unde am
ajuns la 1 noaptea, mai mult somnoros.
O zi excelentă, care m-a depărtat de Bucureşti, m-a
f ăcut să respir şi să af lu încă o dată că pămîntul e mai mare
decît cei 3 kilometri pătraţi pe care trăiesc, mă agit şi
conversez eu.

Ieri, vizită la Leni — f oarte iubitoare, f oarte caldă,

f ără nici un f el de cochetărie. Interesante lucrurile pe care
mi le-a spus despre amorul Jenichii Cruţescu.
— M ă iubeşte ca un bărbat. Nu a f ost nimic f izic
între noi — dacă ar f i f ost, ţi-aş spune — şi de altf el nu ştiu
dacă nu va f i într-o zi. Suf eră f oarte mult din cauza mea şi
recunosc că eu sunt de vină, f iindcă, dacă ea se poartă cu
mine ca un bărbat amorezat, eu la rîndul meu mă port cu ea
ca o f emeie cochetă.
M ultă lume îmi spune că am s-o nenorocesc, că
totul se va termina cu o dramă — şi noi înşine am stat de
vorbă despre asta, ba o dată am şi hotărît să ne despărţim,
dar nu s- a putut. După o săptămînă s-a întors nenorocită.
E curios, nu am nici un f el de gelozie pentru
Jenica. O ascultam liniştit pe Leni cum povesteşte — şi
cred că mai mult mă amuza decît mă intriga.
Niciodată amorul meu n-a f ost mai f iresc, mai
sigur. Dar de ce şi pînă cînd?

M iercuri, 22 iulie [1936]

Numirea la Fundaţie (Sebastian este angajat ca
redactor la Revista Fundaţiilor Regale) a venit cînd nu o
mai aşteptam. Cîteva zile nici nu mi-a venit să cred. M i se
părea că totul se va strica din nou, în ultimul moment. Dar
azi- dimineaţă am încasat 39.500 lei, pe trecut. Fabulos! Şi
voi avea de aici încolo 6.000 de lei pe lună (exact, 5.935).
Iată-mi vacanţa aranjată. Voi putea lucra şi — să sperăm —
să- mi termin piesa.

Azi-dimineaţă, ieşind de la Fundaţie şi trecînd pe

Calea Victoriei, am avut buna inspiraţie să intru la
„Columbia", ca să întreb dacă mi-a venit cumva Kleine
Nachtm usik, comandată încă din mai. Venise.
Le-am plătit şi sunt f ericit că prima cumpărătură a
f ost asta. Va f i poate de bun augur. Şi discurile sunt
magnif ice...
Despre rest, n-am curiozitatea de a scrie. Şi nici nu
e mare lucru. Azi-noapte un vis lung, conf uz, prin care
trecea Leni de cîteva ori.
Duminică, Lohengrin de la Bayreuth, ascultat pe o
căldură de ecuator. Vocile admirabil de clare, corurile şi
orchestra tulburi.
„...Dar spune-mi la crepuscul, încet, sunt f ericit?"

[August]
Ghilcoş, 2 august [1936]. Duminică
Sunt aici de vineri dimineaţa. Vila W agner
regăsită. Oarecari schimbări, altă lume — ca totdeauna
stingherit între oameni străini, cu care sunt silit să stau de
vorbă. Dar peisajul e acelaşi, aerul e salubru, brazii aproape.
Ieri am f ost la cheile Bicazului.
Noaptea, spre lacul sub lună plină. Dimineţile, pe
chaise-longue, la soare, îmi regăsesc cu uşurinţă calma mea
f ericire de anul trecut.
De mîine vreau să scriu. Nu am nici o scuză de a nu
o f ace. Dar nici mare entuziasm nu am. Am recitit chiar
acum, după-masă, actul întîi, şi mi s-a părut lung, greoi. M ă
urmăresc obiecţiile lui Camil, cînd i l-am citit.
T otuşi, mîine voi f i la datorie. Cu resemnare şi
supunere, dacă nu cu elan. Elanul va veni şi el, după primele
pagini scrise. „Le plus dif f icile — spune Renard — c'est de
prendre la plume, de la tremper dans l'encre et de la tenir
f erme au-dessus du papier."

Luni, 3 [august 1936]

Am scris puţin, dar am scris. Principalul era să
încep în ziua f ixată în „program". E adevărat, nu aleg din
toată ziua asta (în care totuşi am stat vreo 5 ore în f aţa
hîrtiei de scris) decît vreo patru pagini. Am scris primele
două scene ale actului doi. M -am împiedicat însă la scena
treia, Leni—Bogoiu, şi mi se pare că nu trebuie să insist: n-
am s- o urnesc din loc astă-seară. O las pe mîine-dimineaţă.
Scena primă, Bogoiu-M aiorul, am terminat-o
sacrif icînd în întregime incidentul cu jurnalul găsit, care,
mai demult — cînd f ăceam scenariul (scenagiatura, zice
Stendhal) —, mi se părea deosebit de comic* (În text:
„com ică" ). Dar acum am impresia că pe de o parte e f acil ca
ef ect, iar pe de altă parte, f oarte greu de scris. Pe mîine,
deci.

Seară rece, dar de o puritate perf ectă. Luna, drept

în f aţa balconului meu, într-un brad. Şi pe toată valea, un
albastru de piatră transparentă.

M arţi, 4 [august 1936]

M isterul telef onului din actul I va rămîne
nedezlegat. Nu voi şti niciodată cu cine a vorbit Leni şi ce a
vorbit... Nu vreau să-i f orţez secretele. Să şi le păstreze.

Seara
Am terminat scena Leni-Bogoiu. Am început şi am
dus pînă la jumătate scena IV, Ştef an-M me Vintilă. Aş f i
terminat-o desigur, dacă tinerii însurăţei, vecinii mei de
balcon, n-ar f i avut f antezia să f acă toată după-masa
lectură cu glas tare. Citesc o carte f ranţuzească — şi o
citesc pe rînd: cînd ea, cînd el. Pe urmă o comentează, o
explică, pasaj cu pasaj. Exasperant. Genul cel mai detestabil
de lună de miere: luna de miere intelectuală.
Fără acest accident, ziua asta ar f i f ost spornică. Şi
aşa sunt mulţumit de ea. Opt pagini scrise. Şi multe lucruri
clarif icate.
Pentru mîine-dimineaţă mi-am acordat un scurt
concediu, ca să urc pe Ghilcoş. Dar voi încerca să mă
ratrapez mîine după-masă. Doamne ajută.

Vineri, 7 [august 1936]

Nu m-am „ratrapat" miercuri după-masă, cum îmi
f ăgăduisem. T oată ziua de miercuri a f ost sacrif icată, din
cauza plimbării pe Ghilcoş, unde — la întoarcere — am
pierdut drumul şi am rătăcit aproape două ore. Dar
priveliştea e miraculoasă.
Ieri, zi de ploaie, din zori pînă noaptea. Zi de
ploaie, dar şi zi de lucru. 10 pagini. T erminat scena Ştef an
—M me Vintilă. Început scena Leni-Jef , care însă la un
moment dat s-a oprit locului. Imposibil să o duc pentru
moment mai departe. Am abandonat-o — şi am trecut la
scena imediat următoare, intrarea celor doi străini în
pensiune. Am impresia că merge. Sunt în momentul ăsta
(ora prînzului) la scena IX-a, pagina 27.
Dimineaţa de azi am pierdut-o toată ca să f ac
corespondenţă. Voi lucra însă după-masă. T rebuie.
Scrisoare de la Jeni, care e La Sovata. Amuzant
cum datează „Sovata în 3 august". Acest „în" e un vechi tic
al meu, de prin 1925-1926. Ea l-a păstrat, desigur f ără să
ştie. E şi asta o f ormă de f idelitate.
Un bărbat nu va şti niciodată ce sedimente de
amoruri trecute sunt în gesturile, în obiceiurile, în
vocabularul, în ticurile unei f emei.

Duminică, 9 [august 1936]

A patra zi de ploaie. Începe să f ie exasperant. M ă
surprind cu nostalgii de oraş. Aş vrea un cinematograf , un
concert... Şi totuşi, cel mai bun lucru pe care îl aştept e tot
soarele.
Am lucrat, mi se pare, destul de bine. Am terminat
aseară scenele cu cei doi străini. Sunt lucruri care mă
amuză. M ă întreb însă dacă pe ici, pe colo n-am exagerat,
dacă n- am apăsat prea tare, dacă n-am recurs la prea f acile
ef ecte. Nu ştiu: voi vedea. Sunt la pagina 40. Să vedem ce va
da ziua de azi.
M ă gîndeam ieri, plimbîndu-mă pe şosea, la Ionel
T eodoreanu. Nu ştiu de ce. M i-ar f i f ăcut plăcere să-l
întîlnesc. Azi-dimineaţă, pe cine găsesc în pensiune, tratînd
cu Fräulein W agner închirierea unei camere? Ionel
T eodoreanu, cu soţia lui. Sinceră bucurie de a-l vedea. Va
locui în pensiune, începînd de mîine seară. Scrie un roman.
Sper că nu ne vom incomoda unul pe altul.

Luni, 10 [august 1936]

A cincea zi de ploaie. Suntem în plin noiembrie. De
nicăieri, nici un semn de îndreptare. Am impresia că s-a
terminat, că nu voi mai vedea aici, la Ghilcoş, un cer senin.
Sunt la scena f inală— aceea despre care, în
noaptea cînd mi-am f ăcut pentru prima oară schema piesei
— în martie —, scriam: „marea scenă, greu de scris".
M ă apropiu de ea cu teamă. Ce o să dea? Dacă o
termin azi sau mîine, îmi las o zi liberă înainte de a trece
mai departe, la actul al treilea.
 Să f ie oare posibil să mă întorc la Bucureşti cu
toată piesa scrisă?
Paginile scrise ieri îmi displac suf icient. Nu vreau
însă să mă împiedic de ele acum. Voi încerca să le revăd la
sf îrşit. Deocamdată mi se par exagerate. T ranziţia e prea
bruscă, ef ectele prea intenţionate.

Seara
Aveam dreptate. M erge greu. Sunt la masa*
(Propoziţie neîncheiată)

M arţi, 11 [august 1936]

Începusem aseară să scriu cîteva rînduri aici, în
caiet, cînd mi-a bătut în uşă Ionel T eodoreanu. L-am pof tit
înăuntru şi am stat vreo două ore de vorbă. Cînd a plecat, n-
am mai ştiut exact ce voiam să spun în f raza începută — şi
am abandonat-o aşa cum era, mai ales că trebuia să mergem
la masă.
În rezumat, voiam să spun că scena asta, la care m-
am oprit, mă îngrijorează. De cînd sunt la Ghilcoş, prima
piedică serioasă. Şi nu mă îndur să trec, peste ea, la actul al
treilea. Aş vrea să pot termina actul II — şi să-l pun
deoparte, ca pe o treabă sf îrşită. Ieri am stat vreo 6 ore în
f aţa hîrtiei — şi nu m-am ales decît cu vreo două pagini
(nici două pagini întregi), care pot f i reţinute.
Voi încerca azi. La drept vorbind, dacă ar f i soare,
mi-aş acorda cîteva ore libere, aş urca pe Ghilcoş sau pe
Ţohard — şi asta m-ar limpezi poate. Dar e mereu urît,
acelaşi cer de noiembrie, un vînt rece, nici măcar destul de
tare ca să gonească norii.

T eodoreanu este acelaşi convorbitor f ascinant pe

care l-am cunoscut la Galaţi. Îl ascult cu cea mai vie
plăcere — deşi nu-mi vorbeşte decît despre el, despre
literatură, despre romanul pe care îl scrie. M i-a cetit cîteva
pasaje — şi unele mi s-au părut excelente. Îndeosebi un
scurt episod cu doi eroi — Hans M üller şi M ircea
Ştef ănescu.
— Sunt la o etapă antilirică, mi-a spus. E un roman
pe care îl scriu împotriva mea: cred că o să-ţi placă.
E de altf el un camarad încîntător. Băieţii lui, care
locuiesc la dreapta mea şi îmi sunt oarecum tovarăşi de
balcon, au primit ordin să f ie liniştiţi. Doamna T eodoreanu
f ace o caf ea neagră extraordinară, din care primesc şi eu o
raţie de două ceşti pe zi.
Romanul lui se cheamă Arca lui Noe. Se petrece la
Borsec, într-o pensiune — pensiunea lui Fräu Blecher —
care se mai cheamă şi f lota Blecher.
Pentru că venise vorba de Cezar Petrescu, care
utilizează — aproape f ără să-şi dea seama — în cărţile lui,
sugestii din diverse convorbiri sau conf esii literare, m-am
grăbit să-i spun, ca măsură de prudenţă:
— Să ştii că şi în ceea ce scriu eu acum este o
pensiune, într-o localitate de munte — Pensiunea W eber —
condusă de Fräulein W eber, pensiune pe care, la un moment
dat, un personaj o compară cu un vapor...
Am rîs amîndoi de coincidenţă — dar nu e rău că
am precizat.
— De altf el — mi-a spus el — nu cred să ne
întîlnim. M ergem probabil pe drumuri dif erite.
— Cu atît mai dif erite cu cît ceea ce scriu eu este...
o piesă de teatru. Nu părea surprins — şi mi-a explicat de
ce:
— Băiatul meu cel mare — Ştef ănucă — mi-a spus
azi la prînz... (Bătaie în uşă. Deschid: e T eodoreanu. Îmi
aduce caf eaua de dimineaţă. Ne vorbim doar din ochi — de
f rică să nu ne angajăm într-o nouă conversaţie. Continui)
...mirat: „Papa, să ştii că domnul Sebastian
vorbeşte singur cînd scrie..." N-am crezut, dar acum
înţeleg...
Îi explic că într-adevăr simt nevoia să spun f iecare
replică înainte de a o scrie...

Vineri, 14 [august 1936]

Nici un progres. Sunt la un punct mort — Scena
f inală a actului II opune o rezistenţă stupidă.
Actul III, de care am încercat să mă apropiu, este
cu totul inf orm. De atîtea zile, nici o idee nouă.
Şi soarele nu mai vine. Încep să cred că din cauza
lui îmi merge aşa de prost. Ieri nici n-am încercat să lucrez.
Şi nici măcar nu am satisf acţia de a f i leneş. Sunt plin de
remuşcări — şi f iecare ceas mi se pare o mustrare.

Sîmbătă, 15 [august 1936]

T otuşi, ieri am terminat actul II. Cred că va avea
nevoie de serioase adăogiri. Îmi trebuie neapărat o scenă
Leni-Ştef an, prealabilă scenei f inale, pentru a o pregăti. Şi,
de asemeni, ar trebui să insist puţin asupra lui M me
Vintilă* (În text: „V aleriu" ). Eventual scena Leni-Jef poate
rămîne aşa cum e. În schimb, va trebui să adaug unele
lucruri „discursului" pe care Leni îl ţine celor doi intruşi,
convingîndu-i să plece.

T oate aceste adăogiri mi se par necesare nu numai

pentru economia intimă a actului, dar şi pentru
dimensiunile lui. Se înţelege că el trebuie să f ie mai mic
decît actul prim, dar oricum disproporţia mi se pare prea
mare. 79 de pagini întîiul şi numai 49 al doilea — asta f ace
o dif erenţă nu numai de 30 de pagini, dar — la reprezentare
— de jumătate oră.

Soarele a revenit. Azi-dimineaţă, două ore pe

terasă, gol, în chaise-longue. Îmi voi recîştiga, sunt convins,
f orma mea de vacanţă, care totdeauna a f ost excelentă, cînd
am avut destul soare.
Aseară, f oarte f rumoasă plimbare cu T eodoreanu
spre Floarea Reginei.
 M i-e f rică parcă să ridic cortina pentru actul al
treilea. Ştiu aşa de Puţine lucruri despre ce se va întîmpla...

Joi, 20 [august 1936]

Pare comic de scris, dar cînd un lucru puţin mai
neobişnuit ţi se întîmplă, ai totdeauna o impresie de ridicul
şi de neverosimil — aşa de monotonă, aşa de bine
gospodărită e viaţa pe care o ducem.
Prin urmare, am f ost victima unui atac banditesc.
Am trăit aceasta situaţie cinematograf ică de a f i timp de
vreo cinci minute sub ameninţarea unei puşti, îndreptată
spre mine: „Sus mîinile!"
La drept vorbind, „sus mîinile" n-a spus. Eram cu
Gulian (Poetul Em il Gulian) şi cu soţia lui, sus pe Ţohardul
mare. Ajunsesem în vîrf şi admiram peisajul (în treacăt f ie
zis, mi se pare excepţional: de o lărgime, de o bogăţie de
planuri rară). M ergeam agale, cînd aud din f aţă o voce care
ţipă:
— Staţi!

Nu mi-am dat seama de ce se petrece. Credeam că e

vocea lui Emil sau gluma unui excursionist. Pe urmă, după
două-trei secunde, m-am dezmeticit. În f aţa noastră, un tip
înalt, haine de pădurar, barbă mef istof elică, mustăţi
ţepoase (şi barba şi mustăţile desigur f alse, dar suf icient de
bine lipite), puşcă de vînătoare, mi se pare cu două ţevi,
îndreptată spre noi.
— Staţi!
T ipul f ace o manevră de încărcare, desigur ca să ne
impresioneze. Nu era nevoie. Eram destul de impresionaţi.
— Dezbrăcaţi-vă.
Ne-am dezbrăcat. Nu aveam chef de discuţii. Am
rămas — f ericită prevedere — în costumele de baie, pe care
le aveam pe noi. Am lăsat toate hainele grămadă acolo şi,
urmăriţi de ţeava lui, ne-am depărtat cîţiva metri, unde ne-
a poruncit să ne trîntim în iarbă. Cum mă uitam f ix la el, m-
a întrebat de cîteva ori:
— Ce te uiţi la mine? Ce te uiţi la mine? Şi pe
urmă, teribil:
— Nu întoarceţi capul, f utu-vă mama voastră.
Avea o voce aspră, accent unguresc. Îl auzeam
scotocind în buzunare — şi mă întrebam ce mi se mai poate
întîmpla. Revedeam întîmplările cu T erente, din 1925. Un
moment m-am întrebat dacă nu va lua pe vreunul din noi,
ca să ceară pe urmă bani. Eram totuşi destul de calm pentru
o glumă. I-am spus lui Emil:
— În f ond e o experienţă.
Hortansa Gulian, care ştie cîteva boabe ungureşte,
i-a spus — evident f ără să întoarcă capul şi f ără să-l
privească — ceea ce ne interzisese — să ia ce vrea şi să
plece.
— Olgoş — a f ost răspunsul lui — un f el de
„mucles!" unguresc. Pe urmă l-am auzit ronţăind: mînca
ciocolata şi pesmeţii pe care îi găsise într-o basma. Într-un
sf îrşit l-am auzit:
— No! acuma veniţi să vă-mbrăcaţi. Cînd am întors
capul, dispăruse.
Bilanţul: mie mi-a luat ceasul (de care îmi pare cu
adevărat rău — hotărît nu am noroc la ceasornice), bluza
training-ului şi vreo 80 de lei, cît aveam în buzunar. Lui
Emil, o tabacheră de argint şi vreo cinci sute de lei. E curios
că ne-a lăsat celelalte lucruri: basca, ochelarii de soare,
pantalonii.
Pe urmă ne-am întors, jumătate speriaţi, jumătate
amuzaţi. De neplătit intrarea noastră în Ghilcoş,
convorbirea cu jandarmii, lumea care ne priveşte, oamenii
care vor detalii, cei care surîd cu un mic surîs de îndoială,
cei care încep să f ie îngrijoraţi. Suntem celebri... Poate o să
scrie şi la jurnal.
Acuma, cînd mă gîndesc bine, mi se pare că
banditul meu era un diletant, şi că, dacă noi nu ne simţeam
prea bine în compania lui — şi el era niţel intimidat de
operaţie. Cred că, dacă nu s-a apropiat nici un moment de
noi, e pentru că i-a f ost f rică. Hortansa avea cercei de
cîteva zeci de mii de lei în urechi şi, desigur — amîndoi —
verighete. Le-am salvat. Cred că puţină dibăcie să f i avut, şi
mai ales puţin sînge rece, puteam şi eu să-mi salvez ceasul
în timp ce mi-am dezbrăcat pantalonii.
M ai mă întreb dacă arma lui era încărcată şi dacă,
tăbărînd pe el cu bastoanele, n-am f i reuşit ori să-l punem
pe f ugă, ori să-l prindem şi — victorie! — să-l ducem cu noi
pînă jos, la jandarmi. Numai că arma putea f i totuşi
încărcată şi — de! — nu f ăcea să încercăm o experienţă
glorioasă pentru puţinul pe care aveam în def initiv să-l
pierdem. Numai dacă s-ar f i apropiat de noi am f i răspuns
probabil.
Acuma îl caută jandarmii prin împrejurimi. M -ar
amuza să pot sta de vorbă cu el.

Actul III l-am început după lungi, lungi dibuiri.

Nici acum nu sunt deplin clarif icat, înaintez încet, f ăcînd
lumină pe distanţe scurte, pe care le parcurg, f ără să ştiu
încotro voi merge mai departe. Sunt zile în care nu scriu
nimic — sunt altele din care nu mă aleg decît cu trei-patru
replici scrise. Dar nu mai am dezolanta impresie de acum
cîteva zile, impresie pe care am comunicat-o şi M ariettei şi
lui M ircea că nu voi mai putea scrie deloc şi că voi rămîne
cu piesa veşnic neterminată.
M erge greu, merge f oarte greu — dar merge.

Sîmbătă, 22 [august 1936]

Cred că s-a f ăcut lumină. A f ost greu pînă m-am
clarif icat — dar acum mi se pare că sunt într-adevăr şi
def initiv clarif icat.
Ziua de ieri şi cea de azi — nu prea productive ca
număr de pagini (ieri o pagină şi jumătate, astăzi patru
pagini jumătate) — mi-au precizat linia actului trei. Iese cu
totul altceva decît proiectasem, dar sunt bucuros că
regăsesc un ton grav, pe care scenele Bogoiu-M aioru îl
îndepărtaseră cu prea multă brutalitate comică. Nu va f i un
act comic. Renunţ, de exemplu, la scena cu peştele prins de
M aior — scenă care mă amuza aşa de mult în primele mele
proiecte. De altf el, M aiorul şi d-na Vintilă nici nu mai apar
în actul ăsta. Nu i-am dat eu af ară. S-au eliminat singuri,
prin jocul intim al lucrurilor.
Comedia se strînge între Leni, Ştef an, Bogoiu şi
Jef . T oţi trei o iubesc — f iecare în f elul lui — şi, plecînd,
Leni îi va părăsi pe toţi trei. Regăsesc o f oarte veche
amintire dintr-un f ilm pe care l-am văzut în copilărie şi
care se chema: Cei trei sentim entali. E o emoţie regăsită.
Sunt surprins de sensurile suf leteşti pe care le-au
căpătat, de-a lungul acestor luni de cînd scriu piesa, Bogoiu
şi Jef — la început f iguri cu totul episodice în intenţia mea
şi mai mult de utilitate comică, iar acum deveniţi piese
principale ale întregului joc psihologic.
Am scris pînă azi, din actul III, primele trei scene,
lăsînd acuma (7 1/2 seara) neterminată scena Bogoiu-Leni.
Scenariul sumar al întregului act e f ăcut.
E posibilă o singură primejdie. Prin eliminarea
M aiorului şi a lui M me Vintilă, actul să nu devină prea
scurt.
Sunt însă decis să nu ţin deocamdată seama de
acest lucru. Eu scriu piesa aşa cum se impune ea. Pe urmă,
la reprezentaţie, voi f ace amplif icările strict necesare —
dacă într- adevăr vor f i necesare. Impresia mea însă este că,
mai ales ţinînd seama de lungimea actului prim,
spectacolul ar putea f i împărţit în două, cu o singură pauză
după actul 1, actele 2 şi 3 jucîndu-se cu o pauză doar de
cinci minute, aproape în continuare.
M ă gîndesc la f elurite titluri („Vacanţă" e prea
şters). „O zi cu soare". „Jocul de-a vacanţa". „Jocul de-a
f ericirea".
 Cred că mi-am recîştigat bucuria de a scrie. Un
moment (moment care a durat vreo zece zile), mă părăsise.
Dacă-mi menţin actuala dispoziţie de lucru, atunci rămîn la
Ghilcoş pînă termin, adică — dacă e nevoie — şi după 1
septembrie.

M arţi, 25 [august 1936]

Sunt la jumătatea scenei a VIII-a, scena de
explicaţii Leni-Ştef an, punctul de sus al actului. De aici
încolo restul e de o perf ectă simplicitate. Îmi dau seama că,
dacă aş f i mai harnic şi dacă aş f i într-o mai atentă
încordare, aş putea termina totul într-o singură zi.
Dar pe de o parte ploaia a revenit şi suntem din
nou în plin noiembrie, de ieri- dimineaţă. Îmi lipseşte aşa de
mult soarele... M ă obişnuisem să lucrez pe balcon — mai
ales între 5 şi 7 1/2 seara, cînd muntele Ghilcoş, drept în
f aţa mea, trecea prin cele mai suave f ocuri ale apusului. Iar
prezenţa lui T eodoreanu, şi el aplecat deasupra mesei de
lucru, pe balconul lui, era amicală, conf ortabilă.
Pe de altă parte, sunt mereu tracasat de instrucţia
af acerii de pe Ţohard. De cîteva ori m-au chemat la postul
de jandarmi să-mi arate diverşi bănuiţi. În sf îrşit, s-au f ixat
asupra unui tip care prezintă, ca să zic aşa, cele mai mari
garanţii de seriozitate. Eu nu pot jura că e el, dar
mărturisesc că privirea lui mă înf ioară. Acuma m-au
chemat la M iercurea-Ciucului, la judele de instrucţie.
Evident, nu mă voi duce, dar toate parlamentările astea,
toate drumurile la jandarmerie, toate declaraţiile pe care a
trebuit să le dau (şi pe care le scriam cu teama de a nu
nenoroci un nevinovat) mă irită, mă împiedică să lucrez, mă
distrag, îmi rup continuitatea.
T otuşi, îmi pot considera piesa virtual terminată.
M ai am două zile, cinci sau şapte — dar o termin. Aş vrea
însă să o termin aici şi să nu f iu silit a lăsa nici măcar un
rînd pentru la Bucureşti.
 Joi, 27 [august 1936]
Nu, n-am să termin nici azi, nici mîine, nici
duminică. Nu ştiu cînd am să termin. Deşi scena a opta,
Leni-Ştef an, care mi se părea cea mai grea în actul ăsta, e
terminată, totuşi dif icultăţile n-au trecut toate. De
exemplu scena imediat următoare, Ştef an—Jef , rezistă.
T oată după-masa de ieri, toată dimineaţa de azi m-am
luptat cu ea, f ără să pot scoate mai mult de 5-6 replici. E
curios cum se ivesc rezistenţe, mai ales acolo unde nu le
aşteptam.
Dar nu sunt supărat. Aştept. Finalul actului se
desemnează admirabil. E o bogăţie de nuanţe pe care nu o
bănuiam acum zece zile, cînd întreg actul trei mi se părea
sterp. Dar voi putea să aduc la lumină toate aceste nuanţe?
Dacă din scena penultimă — Leni, Ştef an, Bogoiu, Jef — nu
scot un moment de o mare delicateţă şi de emoţie f oarte
f ină, atunci nu rămîne decît o singură explicaţie: că nu am
pic de talent.
În ce priveşte titlul, cred că voi rămîne def initiv
f ixat la Jocul de-a vacanţa.

Sîmbătă, 29 august [1936], ora 4

Am terminat. Cui să telegraf iez, ca în anul I:
„T recut examenul, sunt f ericit"? Dar am trecut oare
examenul? Voi vedea mai tîrziu.

[Septem brie]
Balcic. Duminică, 6 septembrie [1936]
Sunt aici de ieri. Casa mea (vila Paruşef f ), o casă de
bulgar sărac, e aproape un bordei. Foarte curat însă şi
literalmente pe ţărm. Valurile se sparg la trei metri de
mine. O curte, chaise-longuri şi marea întreagă deschisă
înainte. Sunt, cred, în centrul golf ului.
Zgomotul valurilor f ără încetare, de o egalitate
ritmică ce mă adoarme. Am dormit un somn adînc, egal,
lung, cum n-am avut nici unul la Ghilcoş. Şi totuşi,
vacarmul valurilor e permanent iar f ereastra mi-a f ost larg
deschisă toată noaptea.
Azi-dimineaţă, prima baie în mare. Regăsesc marea
voluptate de a înota. Şi înot aşa de prost.
Un cerc de actori, pictori, lungi conversaţii leneşe,
o atmosf eră de nepăsare, de neglijenţă, de jemanf işism într-
adevăr recreator. Iancovescu, Ţoţa, M arietta Rareş, Lucian
Grigorescu, Paul M iracovici, Baraschi, M ützner. Am
dejunat cu toţii astăzi la judecătorul... (am uitat cum îi
zice) şi am ascultat după-masă, cu marea în f aţă, Bach (al
treilea brandenburghez), M ozart (concert pentru vioară şi
orchestră), Vivaldi, Beethoven.
Se înserează, sunt singur acasă, şi valurile bat
mereu aici, lîngă mine...

Am renunţat să scriu aici ce s-a petrecut la

Bucureşti, în trecerea mea pe acolo. Patru zile destul de
obositoare. Pe Leni n-am văzut-o şi poate n-am s-o mai văd.
M ă chemase miercuri la ea — şi n-am găsit-o acasă. M i-e
silă. N-aş vrea să reîncep calvarul telef oanelor, al pîndelor,
al presupunerilor, al strategiilor. Jocul e prea vechi — şi pe
urmă este şi f ără sens.
În anumit sens, incidentul ăsta îmi simplif ică
soluţia piesei. I-o dau M ariettei. Cu părere de rău, dar f ără
ezitare. Va scoate din ea ce va putea. Aş vrea cel puţin s-o
joace cu Iancovescu — dar mă tem că nici asta nu va f i
posibil şi că pînă la urmă va trebui să-l accept pe T oni. În
cazul ăsta merg la un dezastru sigur.
M iercuri seara am citit actele doi şi trei, pentru
M arietta, Haig, Nenişorii, M ircea şi Nina, întîmplător
Pencii. Rezultat îndoielnic — primă impresie mai mult
deprimantă. Dar pe urmă mi-am revenit. Sunt o sumă de
obiecţii pe care vreau să le consemnez aici. Dar pe de o
parte mi s-a terminat cerneala, iar pe de altă parte e prea
f rumos af ară. Pe mîine poate.
 Luni, 7 [septembrie 1936]
Actul II ar putea să meargă chiar în f orma lui de
acum. Poate că nici scena Leni—Jef f nu mai e nevoie să f ie
complectată. În schimb, scena f inală trebuie neapărat
remaniată. A f ost de altf el sentimentul meu din primul
moment, de cînd am scris-o.
De asemeni, e cu totul insuf icientă scena imediat
următoare plecării celor doi intruşi. Ideea este excelentă
(una din cele mai bune invenţii din întreaga piesă) — dar nu
e pusă deloc în valoare. M i-am dat şi eu seama de acest
lucru, dar mai ales cel care m-a f ăcut atent a f ost Haig.
M erge f oarte bine la lectură întreg episodul celor
doi clandestini. S-a ascultat bine şi s-a rîs mult.
Asta e tot ce găsesc deocamdată de spus despre
actul II. M ult mai complicat e pentru al treilea.

Vineri, 11 [septembrie 1936]

Plec după-masă. N-am scris nimic, n-am citit nimic.
Am stat în soare — şi asta a f ost aproape tot. Cîteva zile
f ericite. Voluptatea mea supremă e lenea.
De asta n-am notat nimic aici. Nu mă interesa.
M area e calmă, oglindă.

Bucureşti. M arţi, 15 [septembrie 1936]

Am văzut-o pe Leni şi i-am comunicat decizia mea
de a da piesa lui Iancovescu şi M ariettei. Numai în cazul în
care această soluţie ar eşua, aş putea să-i pun din nou piesa
la dispoziţie. A primit vestea cu destulă stăpînire, dar cu o
emoţie vizibilă. Poate nu „emoţie". Surpriză, necaz, regret
— şi departe, departe de tot, nevoia de a izbucni în lacrimi.
Asta e logica stupidă a jocului nostru. Atîta timp cît ştia că
piesa îi aparţine, că pentru ea o scriu şi pentru ea o
păstrez, era neglijentă pînă la indif erenţă. Acum, cînd o
pierde sau cînd e ameninţată s-o piardă, piesa îi devine
necesară şi suf eră de a nu o mai avea.
Iar eu — nici eu nu sunt altf el. Regăsesc acea
„muf lerie intermitente" de care vorbeşte Sw ann. Ajunge
puţină nelinişte, ajunge îndoiala, întrebarea, presupunerea
că îi sunt indif erent, pentru ca să suf ăr că n-o văd şi să mă
gîndesc zi şi noapte la ea. Dar cînd (cum s-a întîmplat azi-
dimineaţă) o găsesc învinsă, f ără rezistenţă, gata să mă
iubească, atunci dintr-o dată îmi recapăt distanţa şi încetez
a o mai w bi. Am avut azi-dimineaţă impresia că e urîtă. Nu-
mi plăcea pur şi simplu — ceea ce mi se întîmplă pentru
prima oară de cînd o iubesc. ar Ştiu bine că nu-i adevărat şi
că — chiar dacă ar f i — nu are importanţă. Adevărul e că
azi-dimineaţă eu eram stăpîn pe jocul meu şi ea nu – ceea
ce o oblige pe ea să mă iubească şi pe mine să n-o iubesc.
M ecanism psihologic de o simplicitate copilăroasă şi care
f uncţionează mereu la f el.
De altf el, asta n-o împiedică să rămînă, ca şi în
trecut, cochetă, mincinoasă, inocentă într-un sistem întreg
de minciuni. Îmi f ăcea rău s-o ascult cum îmi explică
incidentul de miercurea trecută. Recitirea recentă a lui
Sw ann îmi arată încă o dată cît de mult seamănă comedia
noastră cu toate comediile de amor. Leni e şi ea o Odette
oarecare, iar eu un şi mai oarecare Sw ann.

Sîmbătă, 19 [septembrie 1936]

Visuri lungi, complicate, astă-noapte, din care nu-
mi pot aminti mare lucru.
Locuiesc parcă un f el de casă mare, cu mai multă
lume — o pensiune? — undeva, într- un loc care nu e,
desigur, Bucureştiul. Fac curte unei f ete, pe care o aduc în
odaia mea. Cineva, care pare să f ie f ratele ei sau iubitul ei şi
care ne pîndea din balcon, intră în cameră şi ne surprinde.
Urmează o dramă cam conf uză. Şi f ata şi băiatul mor,
asasinaţi sau smucişi. Eu sunt responsabil. Va trebui să f iu
şi eu ucis sau să mă omor. Dar o f emeie intervine şi într-un
lung monolog (care pare a f i ţinut la mormîntul celor doi
sau, oricum, în f aţa unui monument), povesteşte cum ea i-a
ucis — aşa încît eu sunt salvat... şi mă trezesc.
 Al doilea vis e şi mai conf uz. Sunt într-o sală mare,
cu imens de multă lume. Este, după cum înţeleg, o
sărbătoare comemorativă. Puţin mai tîrziu, lucrurile se
precizează: este aniversarea revistei Nouvelles littéraires.
M ari pancarte şi inscripţii sunt purtate de- a lungul vastei
săli, care seamănă cu o mare sală de bal.
O f emeie ţine un discurs. E întreruptă de un bărbat
care ţipă:
— De-ajuns. Prea mult aţi vorbit despre ovrei. M ă
mir că nu-l aduceţi şi pe Niemirow er (Iacob Niem irower, şef-
rabin al com unităţilor evreieşti din Rom ânia, pînă în
1939).

În momentul ăsta, un ovrei bătrîn, cu barbă, care

poate să f ie chiar Niemirow er, protestează. Pe urmă scoate
o carte şi începe să citească o rugăciune evreiască. Domnul
care a întrerupt scoate şi el o carte, din care citeşte o
rugăciune românească. În realitate nu se aude nimic din
cauza vacarmului, dar se văd cei doi care citesc de zor,
urlînd* (Lecţiune incertă), în f undul sălii, pe o scară
monumentală, înaltă, cum sunt scările în scenele f astuoase
de revistă.
Se produce o mare încăierare. Eu, cu o f ată sau cu
un băiat de lîngă mine ne strecurăm din mulţime şi ajungem
repede acasă — casa din primul vis. Un moment mă întreb
cu teamă dacă voi găsi uşa deschisă. E deschisă. M ă
pregătesc să f ug în camera mea, dar nu am timp, căci mă
trezesc.
Evident, amîndouă visele erau mult mai
complicate, dar mai mult nu-mi pot aminti.

M arţi, 22 [septembrie 1936]

Alaltăseară, duminică, acasă la M aryse, lectură
pentru Iancovescu. M ai erau, af ară de
Nenişori, Ţoţa şi Ghiţă Ionescu (Econom ist şi
politolog, colaborator la Revista Fundaţiilor Regale şi V iaţa
Rom ânească), M arietta şi Haig.

Lectură bună, urmărită cu destulă uşurinţă.

Iancovescu, de un entuziasm gălăgios:
— E cel mai f ormidabil lucru pe care l-am cunoscut
de 40 de ani încoace. E un moment în teatrul românesc. Nu-
ţi dai seama de ce ai f ăcut. E o onoare pentru mine să te
joc. Nu-ţi dai seama de drumurile pe care le deschizi. Ce
tehnică, ce dialog, ce minune!... Îl ascultam amuzat şi cu
destul calm. Încep să-l cunosc. T otul e pentru el f ormidabil,
unic, epocal. T otul: via lui de la Balcic, cîinele lui, apusul
de soare de la Surtuchioi (care într-adevăr a f ost miraculos
— îmi pare rău că n-am scris nimic la Balcic despre acea
plimbare...). Ştiu cu cît trebuie reduse superlativele lui
Iancovescu, pentru a căpăta ideea exactă pe care vor s-o
exprime. Prin urmare, nu mă las înşelat de excesele lui de
entuziasm. Îmi cunosc piesa mai bine decît mi-o cunoaşte
el. Adevărul însă este că i-a plăcut destul şi că sub ploaia lui
de exclamaţii admirative se putea citi o adeziune sinceră. E
un punct cîştigat.
Observaţiile lui despre actul al treilea sunt f oarte
juste. Incontestabil, omul ăsta are ochiul sigur. Scena de
explicaţii Leni-Ştef an este prea explicativă. Grosolan
explicativă. Soluţia pe care mi-o propune el este simplă: tai
totul pînă la scena Jef -Ştef an (care i-a plăcut mult — şi îmi
pare bine), scriu proiectata scenă cu Bogoiu şi peştele
M aiorului, las prima scenă Leni-Ştef an — şi f ac pe urmă
legătura. E o operaţie de cinci minute.
T otuşi, eu nu văd chiar aşa de simplă chestiunea.
M i se pare că remanierea actului ultim trebuie să f ie mai
serioasă.
T oate lecturile pe care le-am f ăcut pînă acum (cea
de duminică a f ost a treia — ca să nu mai socotesc lecturile
anterioare ale actului prim) mi-au servit enorm. Sunt, în
f ine, f ixat asupra lucrurilor care merg şi asupra celor care
nu merg. M i se pare că un public de 500 de oameni nu va
reacţiona altf el decît publicul de 10 persoane, pe care l-am
înf runtat pînă acum.
Din actul întîi voi modif ica scena Bogoiu-Leni (în
sensul în care şi Camil şi Gulian mi l-au indicat printr-o
tulburătoare identitate de observaţie). Dovadă că
schimbarea se impune este că după actul întîi Iancovescu
îmi spunea că Bogoiu e un tip din f amilia Prostului lui
Fulda — ceea ce e absolut inexact. De altf el, schimbarea e
simplă şi uşoară. E mai mult o problemă de transcriere
decît de transf ormare propriu-zisă.
Actul II rămîne aproape intact. Scena primă indică
admirabil schimbarea de atmosf eră. Intrarea celor doi
clandestini a f ost încă o dată ascultată cu mare bucurie.
Voi modif ica doar o replică a lui Bogoiu (cea cu poliţa —
care nu merge deloc). Iancovescu mi-a dat aici o sugestie
simplă, dar excelentă.
Actul al III-lea cred că-l voi scrie din nou,
exceptînd ultimele patru scene. M i-ar trebui pentru asta
trei—patru zile, în care aş pleca undeva să lucrez, la Sinaia
de exemplu, sau poate la Braşov, Sibiu. Voi vedea Pentru
moment, n-am nici o grabă, deşi Iancovescu mă asigura că
mă joacă înainte de Crăciun — şi se of erea să semneze
imediat un contract în sensul ăsta.
Vor f i însă mari dif icultăţi. Am impresia că nu o va
accepta pe M arietta — căreia i-o pref eră pe Ţoţa. În acest
caz nu-i dau piesa. Oricîtă nevoie am de Iancovescu — pe
care, mai ales acum, îl simt iramplasabil — nu pot să-l las să
mă joace cu Ţoţa, cu Ţăranu în Bogoiu şi — te pomeneşti —
cu M ircea în Jef . Pref er să mai aştept un an.
La drept vorbind, a aştepta încă un an ar f i soluţia
care mi-ar conveni mai mult, căci pînă atunci s-ar putea să
devină posibilă distribuţia mea ideală (Leni-Iancovescu-
T imică), iar pe de altă parte, acum sunt destul de plictisit
de toată istoria asta, care durează prea de mult. M i-e dor să
f ac altceva: să citesc, să scriu un roman, să termin cu o
glumă care bag de seamă că-mi cere mai mult timp decît
merită. M i-e silă văzînd că ia proporţii o întîmplare care, în
def initiv, nu are dreptul să f ie mai mult decît derizorie.
Sunt aşa de neserios încît să-mi închipui că gluma asta în
trei acte are dreptul să mă preocupe, cînd în f iecare an 30
de oameni scriu, la Paris, la Viena şi la Londra, 30 de
comedii cel puţin la f el de agreabile? Nu, nu — e timpul să
redevin serios.
Dar 1) nu am bani; 2) nu ştiu dacă pînă la anul nu
vom avea război sau revoluţie; 3) nu ştiu dacă la anul un
autor evreu îşi va mai putea juca o piesă, f ie şi la un teatru
particular. Iată trei raţiuni care m-ar îndemna să mă
grăbesc.
Nu ştiu ce voi f ace.

Vineri, 25 [septembrie 1936]

Aseară M ircea a izbucnit deodată, în mijlocul unei
conversaţii destul de potolite despre politica externă şi
despre T itulescu, ridicînd deodată glasul, cu acea teribilă
violenţă cu care mă surprinde uneori:
— T itulescu? Ar trebui executat. Pus în f aţa unui
pluton de mitraliere. Ciuruit de gloanţe. Spînzurat de
limbă.
— De ce, M ircea? îl întreb surprins.
— Pentru că a trădat. Înaltă trădare. A încheiat cu
ruşii un tratat secret, pentru ca în caz de război să ocupe
Bucovina şi M aramureşul.
— De unde ştii?
— M i-a spus generalul Condiescu.
— Şi e de-ajuns? Sursa nu ţi se pare pătimaşe?
Inf ormaţia nu ţi se pare f antezistă?
M -a privit lung, cu stupoare, incapabil să priceapă
că cineva se mai poate îndoi de un asemenea „adevăr". Pe
urmă l-am auzit spunîndu-i Ninei, în şoaptă:
 — Îmi pare rău că i-am spus.
Ar f i vrut să adauge: „el nu poate înţelege asta — e
orbit".
T ot incidentul m-a deprimat. Scriindu-l, observ că
nu regăsesc încordarea enervată de aseară, sentimentul de
disensiune iremediabilă pe care l-am încercat.
El este un om de dreapta, pînă la ultime
consecinţe. În Abisinia, a f ost cu Italia. În Spania, e cu
Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai ef orturi — cît de
penibile? — pentru a ascunde acest lucru, cel puţin f aţă de
mine. Dar se întîmplă să-l răzbească, şi atunci ţipă, cum a
ţipat aseară.
El, M ircea Eliade, crede orbeşte ce scrie Universul.
Inf ormatorul lui e Stelian Popescu (Avocat şi om politic,
directorul ziarului Universul) — şi crede orbeşte în el.
Veştile cele mai absurde, cele mai trivial tendenţioase
găsesc în el un ascultător credul. Şi are un f el naiv de a se
exaspera, de a ridica vocea, pentru a lansa, f ără un zîmbet
măcar, chestiile abracadabrante pe care le af lă în oraş, în
redacţia V rem ei, în redacţia Cuvântului. T itulescu ne-a
vîndut ruşilor. T itulescu a cedat comuniştilor spanioli „25
de avioane comandate în Franţa".

Dacă eu ridic din umeri, cu neîncredere, el mă

priveşte dezolat, dînd uşor din cap, ca în f aţa unui om cu
desăvîrşire pierdut pentru adevăr.
Aş vrea să eliminăm din discuţia noastră orice
aluzie politică. Dar e posibil? Strada urcă pînă la noi vrînd-
nevrînd, şi în cea mai anodină ref lecţie simt spărtura mereu
mai mare dintre noi.
Îl voi pierde pe M ircea pentru atîta lucru? Pot
uita tot ce este excepţional în el, generozitatea lui, puterea
lui de viaţă, omenia lui, dragostea lui, tot ce e tînăr,
copilăros, sincer în el? Nu ştiu. Simt între noi tăceri
jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care
f ugim, f iindcă le simţim probabil f iecare, şi acumulez
mereu deziluzii — între care prezenţa lui la V rem ea
antisemită (comod, de parcă nimic nu s-ar f i întîmplat) nu e
cea mai mică.
Voi f ace tot ce e posibil ca să-l păstrez totuşi.

M iercuri, 30 [septembrie 1936]

Duminică şi luni — la Roman (În vizită la M.
Blecher). Am plecat de acolo copleşit, uzat. Aveam impresia
că nu voi putea reintra în viaţă. T otul mi se părea inutil,
absurd. Simplul gînd că un telef on de dat sau de primit din
partea lui Leni poate f i pentru mine o problemă mă umilea.
Ideea de a juca piesa mi se părea trivială.

Acum totul a trecut. Într-un f el, am uitat. M ă voi

duce după-masă la tribunal, mă voi duce diseară la teatru,
scriu acum aici în caietul ăsta — iar între timp viaţa lui
Blecher continuă la Roman aşa cum am văzut-o. Voi mai
avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea
neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?... El
trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte
abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui,
precisă, def inită, cunoscută în detalii, ca un obiect.
Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici
măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg. De
cîteva ori aş f i izbucnit în lacrimi privindu-l. Noaptea l-am
auzit gemînd din odaia lui, ţipînd — şi am simţit că mai e
cineva în casă, af ară de noi, cineva care era moartea,
destinul — nu ştiu cine. Am plecat de acolo răvăşit, ameţit.
Dacă lucrurile ar avea vreo sancţiune, vreo
consecinţă, eu n-ar mai trebui să-mi continui viaţa mea de
pînă acum. N-ar mai trebui să pot. Dar uit — şi revin la
existenţa asta inconştientă de om oarecum valid.

M iercuri, 7 octombrie [1936]

Încep să suf ăr iar de lipsa Leniei. Două săptămîni
am ţinut bine. Dar simt, zi de zi, cum cedez nostalgiei de a o
vedea. Dau tîrcoale telef onului, mă culc cu gîndul la ea, o
visez, mă scol cu gîndul la ea. E stupid, ştiu că e stupid — n-
am decît să recitesc jurnalul ăsta, pentru a vedea cît este de
stupid.
Am întîlnit-o, luni noaptea, pe la 1 1/2, în f aţa
casei ei, tocmai cînd cobora din maşină cu Froda. Nici n-am
văzut-o ca lumea. Vorbeam cu destulă indif erenţă. Aveam
impresia că nici nu sunt emoţionat. Pe urmă, după ce ne-am
despărţit, simţeam deschise toate amintirile, toate
aşteptările.
T otuşi trebuie să f iu rezonabil şi f erm. Dar voi f i?

Nu ştiu ce va da, în privinţa piesei, soluţia

Iancovescu. E cumplit de neserios. Şi toată povestea asta
m-a obosit. M i-e puţină silă de manuscrisul meu. Cînd mă
gîndesc la el, mi se pare suf icient, ief tin, f rivol, de o vervă
enervantă, de o f acilitate care compromite.

Am recitit zilele trecute unele pagini din De două

m ii de ani. Voi mai scrie vreodată un lucru egal de grav?

Astă-seară, concert M ilstein. Voi ieşi poate de

acolo mai limpezit, mai stăpîn pe mine.

[Octom brie]
11 octombrie [1936]. Duminică

Sărbătorirea lui Stelian Popescu la Arenele

Romane. Perpessicius îmi spunea aseară:
— O zi de doliu. Şi adăuga: cea mai ruşinoasă zi din
România de după război. Poate că n-ar trebui să f iu trist.
Poate că, dimpotrivă, ar trebui să f iu mulţumit că toată
dreapta românească, tot „naţionalismul" se grupează în
jurul lui Stelian Popescu. Este def initoriu, inf amant şi — în
anumit sens — privind f oarte de sus lucrurile — consolator.
 Nae Ionescu i-a telegraf iat ieri, f elicitîndu-l în
numele lui şi al Cuvântului. T rebuie să f iu deprimat? M ai
degrabă nu. Ar trebui să-l văd şi să-i spun: „Acuma, domnule
prof esor, nu mai e nici o îndoială că politica dvs. este o
eroare. Numai printr-o teribilă eroare puteţi f i alături de
Stelian Popescu."
M ă întreb dacă, în sinea lui, Nae Ionescu — cel
puţin el — nu se simte prost.
S. S. R.-ul a trimis şi el o adresă de adeziune. N-a
semnat-o T udor Vianu şi nici M ircea. Dar M ircea — naivul
— credea că f ace astf el un gest de solidarizare cu Nae —
ceea ce i-a atras din partea lui serioase reprimande, cînd a
af lat.
Un moment m-am gîndit să demisionez din S. S. R.,
pe motivul că nu pot lua parte la sărbătorirea unui ziar
care-l insultă pe Arghezi. Dar dacă Arghezi însuşi nu o
f ace...
T riste, triste timpuri. Ce val de trivialitate, în care
se îneacă toţi, din ipocrizie, din laşitate, din interes.
Va veni o zi în care se va putea vorbi deschis
despre aceste negre zile? Sunt convins, sunt absolut
convins. Aş vrea să mai f iu atunci de f aţă.

Radu Cioculescu (Critic literar, traducător al lui

Proust. Din 1934 era secretar de redacţie la Revista
Fundaţiilor Regale (frate cu Şerban Cioculescu)) îmi
povestea aseară cum a rupt relaţiile cu o f amilie de
prieteni, pentru că f emeia — prof esoară de liceu — a
semnat un manif est pentru Universul.
Asta mi-a amintit că tot el, Radu Cioculescu, a
ref uzat să primească bilete şi să ia parte la concertele
orchestrei din Berlin, astă-vară, pentru că nu putea accepta
nici un contact cu o instituţie hitleristă.
Curios om. Probabil, singurul român radical care
există.
 Aseară, la „Continental", masă cu Perpessicius,
Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu
Constantinescu, Octav Şuluţiu. Ne-am constituit într-o
asociaţie a criticilor literari. Vom scoate poate o revistă.
Nu ştiu în f ond ce va ieşi.
Sunt aşa de departe de toate astea.

M iercuri, 14 [octombrie 1936]

Aseară, la Fundaţie, Davidescu (Nicolae Davidescu,
poet şi publicist) îi explica lui Perpessicius şi lui Cicerone
T heodorescu că evreii nu ştiu româneşte. Între alte
argumente, cita dintr-o carte a mea o comparaţie cu o
„gîscă îndopată".

Cicerone comunicîndu-mi această mică poveste,

iar Davidescu apropiindu-se puţin mai tîrziu de mine ca să-
mi dea bună seara, i-am spus:
— D-le Davidescu, îmi pare rău, dar să ştii că eu n-
am scris niciodată un astf el de lucru — cel puţin, nu-mi
aduc aminte să-l f i scris.
Pe urmă discuţia a continuat destul de amuzant,
timp de vreo jumătate oră. Sunt prea leneş ca s-o reproduc
întreagă. Am impresia că Davidescu f ace un sif ilis de
manif estare antisemită. Uitătura lui e îngrijorătoare.
Seara, acasă, am băgat de seamă că în ce priveşte
„gîsca", mă înşelasem. Drept consecinţă, îi trimit lui
Davidescu, chiar azi, următorul bilet: „Stimate domnule
Davidescu, aseară, după ce m-am despărţit de d-ta, reîntors
acasă, am căutat vreo două ore prin cărţile mele, ca să mă
conving dacă am întrebuinţat sau nu vreodată imaginea
compromiţătoare pe care cu atîta virulenţă critică ai
reţinut-o.
M ă grăbesc să te inf ormez că ai avut dreptate. Într-
adevăr, comparaţia în chestiune se af lă într-o carte a mea.
O uitasem. O vei găsi cu uşurinţă în Fem ei, ediţia II-a,
pagina 27, rîndul 17.
Sunt bucuros că-ţi pot f ace serviciul colegial de a-
ţi comunica întocmai propoziţiunea. Iat-o: «Respira greu şi
dădea uneori ochii peste cap, cum f ac gîştele îndopate.»
Îmi mai permit să te inf ormez că prin procedeul
acesta se obţine un f oie-gras excelent. Aş f i f ost neconsolat
dacă nu m-aş f i grăbit să rectif ic regretabila mea proastă
memorie. Sunt încîntat că pot reda astf el sistemului d-tale
politic şi critic unul din argumentele lui f undamentale.
Rămîn al d-tale vechi admirator."

T elegrama lui Nae Ionescu a apărut în Universul —

publicată între telegrama lui T randaf irescu-Nămăeşti
(Codirector al cotidianului Universul şi director general al
Asociaţiei Naţionale a Ziariştilor Rom âni) şi a lui M uche
(Ion Muche, gazetar la Porunca V rem ii). Nu e o simplă
întîmplare. E o sancţiune.
Dem. T heodorescu (Gazetar şi scriitor), întîlnit
luni seara la Naţional, îmi zicea:
— Da, duminică a f ost cea mai mizerabilă zi din
politica României. D-ta, domnule Sebastian, nu ştii însă ce
prof undă scîrbă mă cuprinde: pentru asta ar trebui să-l
cunoşti mai bine pe Stelian Popescu.
— Perf ect. Dar atunci de ce ai semnat şi d-ta
telegrama de f elicitare?
— Ce să f ac? Viaţa!

Vineri, 16 [octombrie 1936]

Sunt la un punct primejdios în ce priveşte piesa
mea: începe să-mi placă actul trei. După ce mi-a displăcut
violent o bucată de vreme, după ce la lectură (o dată la
M arietta acasă, a doua oară la M aryse) am avut impresia că
e un dezastru sigur, după ce am consimţit orbeşte toate
modif icările propuse — ba de Gulian, ba de Haig, ba de
Iancovescu — acum... Începe să-mi placă.
 Nu aş f ace decît modif icări de detaliu. Aş
simplif ica unele scene, aş suprima unele replici — dar aş
lăsa intact scenariul, desf ăşurarea lucrurilor, tonul general
al actului. De revăzut mai serios nu sunt decît prima scenă
şi ultima. Prima, pentru a-l introduce pe Bogoiu şi a
justif ica lipsa M aiorului şi a lui M adam Vintilă. Ultima,
pentru că e într- adevăr prea grăbită, ceea ce am ştiut din
primul moment. Altf el, înclin să las actul al treilea aşa cum
se găseşte — chiar dacă în asemenea condiţii Iancovescu ar
ref uza să mă mai joace.
Pref er să mă înşel eu decît să se înşele alţii. Cum
eu am scris — şi nu ei —, am, cred, mai multe şanse de a
vedea adevărul. Şi mai trebuie să adaug incapacitatea mea
de a-mi ref ace manuscrisele. Nu mi s-a întîmplat aşa şi cu
Oraşul cu salcîm i?

Î n Credinţa de azi M anoliu mă denunţă că sunt

f uncţionar la Fundaţie şi cere — evident — darea mea af ară.
Nu am decît o surpriză. Că atacul vine aşa de tîrziu.

Seară de muzică. De la Bucureşti, pe discuri,

Concertul în re m inor pentru două violine de Bach. M ai
tîrziu, de la Varşovia, o simf onie în sol minor de M ozart şi
Concertul pentru violină şi orchestră de Beethoven. La
vioară, Jozsef Szigeti. M i s-a părut extraordinar. Şi — ca
niciodată — aparatul meu avea un sunet de o claritate şi de
o căldură! Acum aştept de la Viena o sonată de Beethoven
pentru violoncel şi pian. T rebuie să înceapă îndată. Pe
urmă, mă culc.

Duminică, 18 [octombrie 1936]

29 de ani. Îi primesc nici bucuros, nici trist — cu
conştiinţa că mai am unele lucruri de f ăcut, pentru care
sunt obligat să trăiesc. Încolo, nimic. Dar am f ăcut serioase
ef orturi pentru a primi ziua asta cu oarecare solemnitate,
ca pe o zi f astă. Am atîta nevoie să-mi creez mici superstiţii
prevestitoare de bine. Am băut şampanie la M ircea. T otul
era destul de stîngaci.
Dimineaţa a f ost f oarte f rumoasă — o zi
miraculoasă, de octombrie glorios. Am dat şi asta tot pe
seama aniversării mele. Concertul Enescu de la Ateneu — l-
am primit şi pe el ca pe un semn bun. Am cea mai mare
bunăvoinţă de a mă convinge că nu sunt total şi iremediabil
pierdut.
După-masă, vizită ratată la Leni, în cabina ei de la
teatru. Pe urmă, vizită — şi ea pe jumătate ratată — la Nae.
În sf îrşit, cinematograf şi masă în grup —
terminîndu-se cu o penibilă dispută politică cu M ircea.
Dar despre toate astea — mîine.
Încep un an nou de viaţă — dar îmi este oare dat să
mai încep cu adevărat ceva?

M arţi, 20 [octombrie 1936]

M i-au venit astă-seară primele două acte de la
dactilograf ă. Le-am citit ca să corectez greşelile de
transcriere. Lectura m-a obosit. T otul mi se pare lipsit de
haz. E drept că nici nu sunt în cele mai bune condiţii de
„umoare".

Joi, 22 [octombrie 1936]

Iancovescu, căruia i-am dus aseară primele două
acte bătute la maşină, mi-a spus azi că l-a cetit pe primul.
— Eu sunt convins — zicea — că o iubeşti pe
M arietta. Numai pentru o f emeie pe care o iubeşti f oarte
mult poţi să scrii un astf el de rol. E cel mai f rumos rol de
f emeie posibil. Cel mai f rumos — dar şi cel mai greu. Nici
Ventura nu l-ar putea juca. Ţoţa, cînd i-am spus impresia
mea că eşti amorezat de M arietta, mi-a spus că nu crede,
dar ca e posibil să f ii îndrăgostit de Leni.
M ircea mi-a dat astă-seară (am mîncat la el) detalii
amuzante despre ceaiul de ieri, de la Polihroniade (Mihai
Polihroniade, publicist, m em bru al asociaţiei „Criterion" ,
apoi afiliat Gărzii de Fier. Sebastian îl cunoştea încă din
Brăila, din anii de şcoală). Era şi Zelea Codreanu de f aţă,
căruia toţi îi spuneau „Căpitane". M arietta Sadova venise
cu cartea lui Codreanu şi i-a cerut un autograf .
— Cum e numele d-tale? a întrebat el.
— M arietta Sadova — a răspuns ea sigură. Şi
pentru că el nu părea edif icat, a adăugat:
— ...de la T eatrul Naţional.
— Doamnă sau domnişoară? a cerut el mai departe
explicaţii — întocmai cum f acem noi la Ziua Cărţii.
Cred că a f ost o mică lovitură pentru biata
M ariţica — ceea ce totuşi n-a împiedicat-o (spune tot
M ircea) să-l privească şi să-l asculte tot timpul pe
„Căpitan" cu un zîmbet extatic. E de altf el zîmbetul extatic
cu care îl priveşte pe Aristide Blank. Pot spune că M arietta
e ipocrită? Nu. Dar e un curios dozaj de simţ practic acerb
şi de sinceritate generoasă.
Alt detaliu, la f el de mişcător şi de ridicul: Haig i-a
dus „Căpitanului" întreaga lui operă (versuri, eseuri) şi i-a
of erit-o cu dedicaţie.
După plecarea lui Codreanu, M arietta şi Haig au
declarat într-un glas că au trăit o zi f ormidabilă. „Colosală"
— cred că a f ost termenul lor exact.
În 1932 Haig era comunist.

O f rază din discuţia cu Nae, duminică:

— M ă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat. Viaţa
mea se f rînge în două: pînă la 5 iulie 1933 şi de la 5 iulie
1933. Pînă-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai
sunt nimic.
Ce s-a întîmplat la 5 iulie 1933? Cred că e ziua
despărţirii lui de M aruca Cantacuzino. Am luat în f ine o
casă. Dă, Doamne, să f ie într-un f oarte bun ceas.

Duminică, 25 [octombrie 1936]

Este în M arietta ceva din M me Verdurin. Nu mult
şi nu cu aceeaşi violenţă comică — dar este. Îmi spunea azi-
dimineaţă, la concert, după ce cîntase Enescu concertul lui
Brahms:
— Nu eşti puţin bolnav? Pe mine m-a îmbolnăvit.
Şi f ăcea un cap f ericit, suf erind în f ericire,
aproape de leşin.
M i-e f oarte dragă, dar aş vrea să pot realiza o dată,
într-un personaj de roman, savanta ei tactică socială. De
exemplu, cîte subtile intenţii nu sunt de descif rat în
recepţia de astă-seară, de la Blank, unde m-a obligat să
citesc încă o dată piesa!

M arţi, 27 [octombrie 1936]

Încă de la Roman, Blecher îmi vorbise despre o
f emeie din Bucureşti care îmi cunoaşte cărţile şi le
„admiră". Acum doi ani, la apariţia celor Două m ii de ani, i-
a scris o scrisoare, comunicîndu-i că a descoperit un
scriitor — „mai inteligent decît Gide".
Anul trecut, la un concert, a stat lîngă mine, ar f i
vrut să-mi vorbească, dar n-a îndrăznit... O cheamă M arie
Ghiolu — soţia unui inginer (Inginerul Stavri Ghiolu a
ocupat şi înalte funcţii m inisteriale. În guvernul Ion
Antonescu a fost subsecretar de stat la Ministerul Industriei,
Com erţului şi Minelor). Se pare, remarcabil de bogaţi.
Alaltăieri, Blecher mi-a trimis o scrisoare în care
mă ruga să-i telef onez d-nei Ghiolu — dar îmi recomanda o
sumă de precauţii. Să-i telef onez marţi sau miercuri — nu
în altă zi —, la ora 11 dimineaţa —, nu la altă oră.
I-am telef onat chiar acum. O voce f iravă, timidă,
şoptind mai mult decît vorbind, de parcă s-ar teme să n-o
audă cineva din odaia alăturată. M i-a dat o întîlnire pentru
joi la 6, în hall la „Athénée Palace". Încă un lucru
„misterios" în această poveste. Vom vedea.

Plec la 1 la Galaţi, unde voi vorbi despre Leon

Blum, literat.

Aseară, la Dalles, excelent concert de muzică de

cameră, cu orchestra berlineză. M ult M ozart — între altele,
prima şi ultima mişcare din Kleine Nachtm usik. Dar ce am
găsit îndeosebi emoţionant a f ost o „concertantă" pentru
vioară şi violă, de o melancolie mozartiană supremă.
Dar capitolul muzical al ultimelor săptămîni a
f ost mult mai bogat. Nu am destulă răbdare să notez tot.

[Noiem brie]
Joi, 5 noiembrie [1936]
De zece zile, de cînd a început mutarea în noua
locuinţă din Antim 45, duc o viaţă dezorganizată — mult
mai dezorganizată decît înainte. Nu f ac absolut nimic, şi
totuşi am impresia că sunt copleşit de treburi, sunt
extenuat — şi aştept nu ştiu ce binemeritată vacanţă, ca
după lung luni de ef ort. T ot ce mi se întîmplă trece undeva
dincolo de mine, f ără aderenţă — ca şi cum nu m-ar privi.
Am senzaţia că simt şif onat, prăf uit de drum şi că aştept să
ajung undeva, pentru ca să mă schimb, să mă perii, să iau o
baie, să mă transf orm. Şi, în f ond, nu mă duc nicăieri, nu
aştept nimic, nu mă aşteaptă nimic.
M ă uit atent la mine (adică prea atent nu mă uit
eu, din prudenţă, din laşitate, din teama de a nu trebui să
trag consecinţele — ultimele consecinţe) şi-mi spun că sunt
în plină descompunere. Şi în această desf acere, f ac prostia,
pe jumătate inconştientă, de a angaja oameni care,
necunoscîndu-mă, „marşează" cu o bună-credinţă de care ar
trebui să-mi f ie ruşine. De exemplu, la ce am dus aşa de
departe gluma cu Cella Seni (Scriitoarea Cella Serghi purta
la acea dată num ele soţului său, Alfio Seni)? E o f ată bună,
care a pus suf icientă inimă în acest „început de amor" — şi
acum o las să cadă cu cea mai stupidă dintre indif erenţe. E
posibil să f iu aşa de puţin responsabil în actele mele f aţă de
oamenii ceilalţi?

M i-e ruşine — îţi jur că mi-e ruşine.

Şi sunt în aşa hal lipsit de energie, de cuminţenie,
de bărbăţie — încît am impresia că toate merg prost, nu
pentru că eu sunt un tip lichidat, ci pentru că... nu am
pentru moment telef on. Da, cît pare de comic, aştept să mi
se redea legătura telef onului, cu sentimentul că asta va
aranja totul...
Ce mă va scoate din această scuf undare? Nu ştiu.
M ai e ceva, mi se mai poate întîmplă ceva care să mă scoată
de aici?
Nu ştiu.

Vineri, 6 [noiembrie 1936]

Ieri, prînzul la M ircea. O discuţie de politică
externă — cea mai potolită cu putinţă. Încercam să vorbesc
cu indif erenţă, ca şi cum ar f i f ost vorba de f apte exacte, nu
de opinii, impresii şi atitudini.
Reţin o f rază a lui M ircea şi o reproduc textual:
— Pref er o Românie mică, cu provinciile pierdute,
dar cu burghezia şi elita ei salvate, decît o Românie mare*
(Anulat: „sovietizată" ) proletară.
Şi era calm. Nu părea că-şi dă seama de imensitatea
lucrului pe care-l spune.

Iancovescu a anunţat în sf îrşit premiera. E o piesă

tradusă — Nouă m ii de nu ştiu ce... cu M aria M ohor şi pusă
în scenă de Popa. Despre Piesa mea, nici vorbă. Nici un
telef on, nici o explicaţie, nici o scuză.
Aşadar soluţia Iancovescu-M arietta a căzut. Şi a
căzut f ără concursul meu. Dacă e adevărat că era o soluţie
care nu mi-a plăcut niciodată prea mult, e tot atît de
adevărat că eu n-am sabotat-o deloc.
Ba la un anumit moment mă lăsasem cu totul
antrenat şi am f ăcut tot ce s-a putut pentru a aranja
lucrurile. Sper că M arietta nu va avea nimic să-mi
reproşeze acum — chiar dacă piesa va f i jucată de Leni. Dar
va f i jucată?

Pe Leni am văzut-o alaltăseară, cînd am ieşit cu ea

şi cu Froda în oraş. De astă-vară era a treia oară cînd o
întîlneam. E drăguţă şi odioasă. Adică aşa cum am cunoscut-
o totdeauna. Noaptea, la bar, am dansat cu ea — şi pe urmă
am suf erit ca un dobitoc, pentru că la masa noastră a venit
Lazaro neanu (Ionel Lazaroneanu, avocat care cocheta cu
literatura. E autorul unui volum de versuri um oristice,
Monotonii provinciale (1946)), cu care bănuiesc că s-a
culcat, se culcă sau se va culca. Nu e posibil să încep iar
astf el de torturi f ără sens. În def initiv, mi-a mers f oarte
bine, timp de 20 de zile, cît n-am văzut-o şi nici nu i-am
telef onat. Să încep deci iar o perioadă de tăcere de vreo 20
de zile.
„În principiu", ne-am înţeles să-i citesc piesa — dar
pentru a f ixa ziua lecturii trebuie să-mi dea ea un telef on,
ceea ce desigur nu va f ace — aşa că lucrurile rămîn din nou
încurcate pentru nu ştiu cîtă vreme.

Într-o seară am f ost cu Camil la „Gambrinus". Cred

că asta a f ost luni, după concertul M ünzer. Vorbeam despre
literatura românească. Am reţinut f ără să zîmbesc
declaraţia lui:
— Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi
capabil să dea un roman mare — şi acela sunt tot eu.
M i-e imposibil să-mi explic candoarea lui — este
aşa de inteligent — şi totuşi aşa de prof und naiv.

M iercuri, 11 [noiembrie 1936]

Proasta mea memorie muzicală este excepţională.
Am ascultat chiar acum (ora 11 seara) a patra simf onie de
Beethoven — şi, cu excepţia cîtorva f raze din scherzo, nu
mi- am amintit de nimic, deşi, neîndoios, am auzit de cîteva
ori în viaţă Sim fonia 4-a.
De vreo trei săptămîni sunt în plin desf rîu
muzical. Concertele Enescu, M ünzer, Hubermann. Cîte
lucruri auzite! Concertul pentru vioară şi orchestră de
Brahms, cel de Beethoven, cel de Bach. Rom anţa în fa
m ajor de Beethoven, Poem a de Chausson, Sim fonia treia de
Beethoven, uvertura Coriolan, o simf onie de Brahms (dar nu
mai ţin minte a cîta), simf onia Jupiter de M ozart.
Sonata Kreutzer, o sonată de Enescu, sonata de
Franck („surtout jouée par Enesco"* (În corespondenţa cu
Antoine Bibescu, Marcel Proust şi-a m ărturisit adm iraţia
pentru sonata de Cesar Franck în interpretarea lui Enescu
— m odel precum se ştie al celebrei sonate a lui V inteuil,
laitm otiv în rom anul À la recherche du tem ps perdu)), o
sonată de Brahms (o dată cu Enescu, a doua oară cu
Hubermann), Sonata prim ăverii, la pian cu M ünzer, o
sonată de M ozart, două de Scarlatti, 15 variaţiuni de
Beethoven pe motive din Er o i c a şi mult, f oarte mult
Chopin.
Acum, deşi sunt f oarte obosit, aştept de la
Stuttgart — trebuie să înceapă peste cîteva minute, un
program teribil: Bach (Concert în la m inor pentru flaut,
vioară, clavecin şi quartet de coarde), Haydn (Sonata în si
m inor pentru pian), Schubert (Rondo în la m ajor, vioară şi
quartet de coarde), M ozart (Concert pentru două viori şi
orchestră în do m ajor op. [sic!] 190).

Sîmbătă, 14 [noiembrie 1936]

A f ost poate una din ultimele zile magnif ice de
toamnă. M -am dus la O.N.E.F., la un match de f oot-ball
(Venus - C.F.R.), nu pentru match, ci pentru peisaj, pe care
îl bănuiam dinainte strălucit. Nu m-am înşelat. O lumină
obosită, pudrată, tandră — în depărtare o ceaţă uşoară,
argintie, aburită, din care oraşul se desprindea ireal, ca într-
o pînză de pictură, ca într-o f otograf ie relief ată. Şi cîte
culori. Nu ştiam că sunt atîtea case roşii în Bucureşti. De
acolo, de la O.N.E.F., se văd ca nişte construcţii de
Baukasten. Şi pomii desf runziţi, ieşind din ceaţă ca dintr-
un abur pe care l-ar f i f ăcut propria lor respiraţie. T otul
era de un desen f oarte delicat, dar de o bogăţie de culori
explozivă. Peluzele roşii, f irmele de reclamă multicolore,
iarba verde încă, tricourile pestriţe, negre, albe, albastre, o
lume imensă, totul era ameţitor. La începutul reprizei a
doua, arbitrul a f luierat un minut de tăcere, mi se pare
pentru un jucător străin, mort de curînd. S-a f ăcut brusc o
imensă tăcere — tăcerea a vreo 20 de mii de oameni. Se
auzea doar din depărtare rumoarea oraşului.

— Se culcă cu unul Berlescu, un băiat tînăr, de

vreo douăzeci de ani — a spus azi Camil la masă, cu o silită
neglijenţă, care nu ascundea totuşi premeditarea şi, poate,
satisf acţia.
Aş vrea ca întîmplarea asta să mă ajute să uit totul
def initiv.

Luni, 16 [noiembrie 1936]

Azi-dimineaţă, lungă convorbire la telef on cu
doamna Ghiolu. M ai bine de jumătate oră. Îmi spunea
lucruri copilăros admirative, care îmi f ăceau destulă
plăcere. A cetit de curînd Cum am devenit huligan şi e
"cucerită" de lectură.
— M ă sperie puţin scrisul d-tale. M i se pare că
trebuie să ai o f orţă dominatoare f aţă de ceilalţi oameni.
Cred că le impui o inf luenţă de [la] care nu se pot sustrage.
Şi eşti un om aşa de stăpînit! Vous êtes probablement d'une
sécheresse de cœur... Aş vrea aşa de mult să f iu prietena d-
tale. T otdeauna am visat o prietenie cu un bărbat, dar o
prietenie pură, loaială. Crezi că e posibilă? M -am gîndit
mereu la d-ta şi am vorbit mereu despre asta cu bărbatul
meu, cu prietenele mele... Ai timp să f im prieteni? Vrei să
f im prieteni?
La f el îmi vorbea — sau aproape la f el — cu doi ani
în urmă Leni. La f el îmi vorbea M aryse. La f el (cu cîteva
trepte mai jos), Dorina. Şi pentru toate, cînd m-au cunoscut
mai bine, a urmat o dezamăgită indif erenţă. Singura care
mai rezistă, dar şi ea din ce în ce mai slab, e M aryse.

Sîmbătă seara Enescu a cîntat Sonata de Veracini

(încîntătoare: am ascultat-o anul trecut cu T hibaud, dar o
uitasem complet), o sonată în la minor de Bach — categoric
f ormidabil cîntată —, o sonată de M ozart. Cu o seară
înainte, Hubermann a cîntat Sonata lui Franck. Sunt obosit
de atîta muzică, dar e încă singurul lucru consolator din
ultimul timp.

Sîmbătă, 21 [noiembrie 1936]

„W endy and July" sunt două tinere englezoaice
care au dansat şi cîntat la „M axim" pînă zilele trecute, cînd
li s-a terminat contractul şi proprietarul barului le-a lăsat,
f ără bani, pierdute în Bucureştiul ăsta, unde nu cunosc pe
nimeni. Consulatul britanic le-a trimis lui Roman — Roman
mi le-a dat mie. Sper, pînă la urmă, să obţin o despăgubire
destul de importantă pentru ele, vreo 25.000 lei, asta prin
Direcţia T eatrelor — unde Comarnescu şi Sadoveanu
(Scriitorul Ion Marin Sadoveanu) mi-au dat o mînă de
ajutor.

T oată povestea a f ost destul de amuzantă. Am

cunoscut — roind în jurul lui „W endy and July" o serie
întreagă de peşti, codoşi, agenţi „artistici", am intrat în
culisele barului, am cetit un contract de angajament, mi s-a
explicat cum f uncţionează stabilimentul, economia lui
internă. E destul de atrăgător.
W endy se numeşte pe numele ei adevărat Flora
M oss. E născută la 1911. Are un logodnic la Copenhaga. Îl
cheamă Gunard şi e poliţist. I-am văzut f otograf ia astă-
seară cînd m-am urcat în camera ei. În civil, pare un sportiv
celebru, mai ales cu lunga pipă pe care o ţine cu neglijenţă
între dinţi. În unif ormă de poliţist danez, e şi mai
impresionant.
„For my dear W endy, f or alw ays, Gunard" — scrie
pe marginea f otograf iei.
W endy e subţire, are sînii cei mai mici pe care i-am
văzut vreodată, părul roşcat f ără să f ie văpsit, nasul de
copil cîrn — şi e de o veselie copilăroasă, care mă încîntă.
Astă- seară îi promisesem sa rămîn cu ea. Evident, n-am
rămas — şi am lăsat-o tristă, ca un copil căruia i-ai promis
să-l duci la cinematograf şi pe urmă îl trimiţi la culcare.
July (W endy îi spune „M iss July" cînd vorbeşte
despre ea, vocativ pe care l-a deprins, cred, la bar) e mai
urîţică, dar şi ea f oarte englezoaică. Logodnicul se cheamă
Reginald, locuieşte la Londra şi e vînzător într-o prăvălie
cu vase de porţelan.
Amîndouă vorbesc f ranţuzeşte corect, dar cu un
accent irezistibil. De îndată ce vor avea bani vor pleca la
Sof ia, unde le aşteaptă un contract. Îmi pare rău că nu pot
sta mai mult de vorbă cu ele. Dar nu se poate — W endy mă
iubeşte. M i-a explicat cu toată seriozitatea care e
deosebirea între un „camarade" (accentul pe prima silabă,
iar primul a cetit ă) şi între „ami". „Avec un camarade on ne
couche pas. Avec un ami on couche."

Ieri, ceai la doamna Ghiolu, ceai intim. Casa mi s-a

părut somptuoasă, dar n-am privit-o cu prea mare atenţie.
Lume amuzantă. La dreapta mea, o f iică a lui Stelian
Popescu (d-na Popescu-Necşeşti), care spunea că mă
cunoaşte de la „Criterion" şi i-a cerut d-nei Ghiolu să mă
invite o dată numai cu ea. În f aţa mea, o tînără principesă
Cantacuzino. La plecare am af lat că e f oarte de stînga,
pentru că e f iica lui Labairye, guvernatorul Băncii Franţei.
Cît despre d-na Ghiolu, mi s-a părut mai puţin
interesantă decît în prima noastră întîlnire de la „Athénée
Palace", unde mă uluise oarecum (căci sunt destul de plebeu
şi destul de naiv, pentru ca întîmplarea să mi se f i părut
extraordinară).
E o f emeie din tipul „Jeni"* (Lecţiune probabilă.
Pare să fie ortografiat „Jenny" . (Există supoziţia că
Sebastian ia drept prototip înfăţişarea lui Jeni Acterian.)).
Brună, potelée, mă irită sprîncenele ei rase. Cred că i-ar f i
convenit mai multă odihnă în f igura ei, că e f ăcută să f ie
gravă, atentă şi supusă. Nu are acea tresărire agresivă,
neliniştită a blondelor subţiri.
Dar nu e impresionant că această f emeie bogată,
mondenă, cu un bărbat tînăr, f rumos, atletic, bogat, poate
f ace o pasiune pentru Blecher? Nu e mişcătoare,
copilăroasă, timida ei admiraţie pentru un tip ca mine?

Lucrurile se vor aranja cu Cella Seni, prin lenea

mea suverană.
— Eşti prea inf ect — pentru ca să nu sf îrşesc prin a
te iubi, mi-a spus alaltăseară, cînd ne întorceam de la
concertul Filarmonicii. Iată aproape o def iniţie a amorului.
Nu pentru acelaşi motiv, pentru că, adică, e atît de
„inf ectă", o iubesc eu pe Leni şi o iubesc atît de incurabil?

Închei o săptămînă de care mi-e ruşine. Zile întregi

pierdute, nopţi ameţite. N-am f ăcut nimic şi m-am lăsat dus
de toate întîmplările care s-au nimerit să-mi iasă în cale.
M îine plec la Brăila, la botezul copilului Silviei,
dar sunt decis ca la întoarcere să-mi impun o săptămînă
serioasă de muncă.
Aş vrea să scriu o carte şi poate că pentru asta ar
trebui să plec de Crăciun undeva. Dar am atîtea proiecte
vagi pentru Crăciun! M ă străbate din cînd în cînd o
chemare, pe care încă nu vreau s-o accept, încă nu... şi aş
vrea aşa de mult să nu f iu niciodată silit s-o accept. E un
lucru pentru care mă rog cu ultimile mele resturi de
speranţă lui Dumnezeu.

Luni, 23 [noiembrie 1936]

Aseară, de la Stuttgart, al doilea concert
brandenburghez de Bach şi Concertul pentru pian şi
orchestrăm re m inor (D-moll de M ozart, cu Edw in Fischer).

Brăila mi s-a părut ca niciodată tristă, provincială,

uitată de Dumnezeu. T ramvaiul s-a oprit aproape 15
minute la colţul Străzii Unirea, aşteptînd să f acă „cruce".
Pe urmă, pe Strada Galaţi, n-a mai mers deloc, f iindcă linia
era în reparaţie — şi a trebuit să coborîm pentru
transbordare. În centru, ceasul era oprit la 5 f ără 20, deşi
era 10 1/2 dimineaţa. Puţin mai departe, ceasul de la
biserica grecească arăta 11.20. Frig de noiembrie, lume
puţină, case vechi — nici un om nou, nici o clădire nouă,
prăvălii deşarte.
În port am f ost cu Petrică, ceea ce m-a împiedicat
să f iu emoţionat. Am revăzut totuşi cu plăcere vapoarele,
sălciile, lanţurile grele, odgoanele. T oate mi se păreau în
oraşul acesta desprinse de demult, dintr-o viaţă anterioară.

Joi, 26 [noiembrie 1936]

Aseară, Rosetti (Alexandru Rosetti, prieten
apropiat al lui Sebastian, era director („secretar general" )
al Fundaţiilor Regale) mi-a arătat o scrisoare a generalului
Zw iedenek (Generalul Eugen Zwiedenek, şef al Curţii regale
a Reginei Maria), scrisă în numele Reginei către Fundaţii, şi
prin care se interesează în ce condiţii ar putea f i publicată
traducerea unui roman al ei.
„Lucrările de pînă acum ale M ajestăţii Sale au f ost
tipărite de Editura Adevărul, care a f ăcut of ertă şi pentru
romanul de f aţă.
Avînd însă în vedere sentimentele naţionale
nesigure româneşti ale acestei edituri, M . S. Regina M aria
mă însărcinează să mă adresez dvs."
T extual...

P r o d a n (Paul Prodan, director al Teatrului

Naţional) le-a chemat pe M arietta şi Lilly, zilele trecute, în
cabinetul lui, ca să le certe pentru obstrucţia orală pe care
o f ac ele T eatrului Naţional. Între altele, le-a spus:
— Şi ce vreţi, să plec eu de aici? Să-mi dau demisia
şi să f ie numit în locul meu, director al T eatrului Naţional,
d-l M ihail Sebastian? Ei bine, asta nu se poate. Nu se poate
f iindcă dumnealui e ovrei.
Imposibil să găsesc o explicaţie acestei subite
ieşiri. Dar n-aş putea spune că nu mă amuză.

O extracţie de măsea mă ţine în casă de aseară. Am

pierdut, se vede, gustul de citit şi de scris, iar întîmplarea
asta, care altădată m-ar f î încîntat, acum mă enervează.
Sunt într-o dispoziţie cenuşie, f ără aşteptări, f ără
deznădejdi, f ără doruri, f ără amoruri.

Luni seara, la recitalul Brailow sky, i-am f ost

prezentat Cellei Delavrancea, lîngă care întîmplător aveam
locul.
— M i te închipuiam altf el. M ai vital şi brun.
Adineauri te priveam şi mi se părea că eşti un băiat de liceu.
Şi ar f i trebuit să f ii brun. Scrisul d-tale este aşa de stăpînit,
de f erm...
Am surîs cu oboseală. De cîte ori mi s-au spus
aceleaşi lucruri.

[Decem brie]
1 decembrie [1936]. M arţi
Camil Baltazar îmi spunea sîmbătă seara, cînd
întîmplător îl întîlnisem la Alcalay:
— Dacă nu scrii un studiu despre mine în Revista
Fundaţiilor, pînă în trei luni, nu mai vorbesc cu d-ta.
Pur şi simplu.

A apărut Dom nişoara Christina de vreo trei zile.

M ircea e revoltat. I se pare că librarii îl persecută, că
editorii îl lucrează, că Ocneanu e ironic cu el, că M işu de la
Cartea Rom ânească e perf id... Ciornei nu i-a pus cartea în
vitrină, Alcalay a pus-o, dar nici nu se vede, Cartea
Rom ânească îl sabotează...
M i se pare mie, sau într-adevăr eu n-am avut
niciodată asemenea preocupări? Nu mi- o spun cu mîndrie:
dar n-am cerut niciodată nimănui nici un articol, n-am dus
nici o politică literară, n-am cultivat simpatii, n-am evitat
adversităţi. Poate că toate astea intră în vechea mea lene,
dar în anumită măsură şi în conştiinţa că destinul meu de
scriitor — dacă cumva am vreunul — se decide dincolo, mult
dincolo de toate aceste mici „chestii"...
Din orgoliu sau din lene, indif erenţa mea este
aceeaşi, cel puţin în ordine literară.

11 decembrie [1936]. Vineri

Vin de la Filarmonică. Am ascultat Concertul în sol
m ajor pentru pian şi orchestră şi V ariaţiunile sim fonice de
Franck, cu Arthur Rubinstein. Sim fonia IV de Schumann
(am ascultat-o astă-seară cu o plăcere pe care niciodată nu
mi-a dat-o) şi Till Eulenspiegel de Richard Strauss. În totul,
o bună seară de muzică.
Aseară, la Ateneu, Oratoriul de Crăciun de Bach.
Luni seara, Casals, V ariaţiunile pe o tem ă de
Händel de Beethoven, concertul de Boccherini, o suită de
Bach şi trei corale.
În af ară de asta, mereu Enescu: a treia sonată de
Brahms, o sonată de Schumann, una de M ozart, una de
Bach.
În af ară de muzică nu mi se întîmplă nimic.
 O mulţime de incidente — dar nici un f apt. Nu sunt
disperat: sunt amorţit şi încerc să f iu insensibil. Zilele trec
— şi asta e totul.

Sîmbătă, 12 [decembrie 1936]

Am să scriu oare cartea la care mă gîndesc de la o
vreme, f ără să ştiu bine ce ar putea da şi unde mă va putea
duce?
„De la o vreme"... În mod exact, din ziua de 18
octombrie — ziua mea! — cînd, coborînd de la M ircea să
cumpăr cele două sticle de şampanie, am văzut deodată
imaginea unui accident de stradă, în care mi-ar f i f ăcut
plăcere să mă las antrenat (Prim a însem nare despre
proiectul rom anului Accidentul).
Am văzut atunci un prim capitol, cu o bogăţie de
detalii minuţioase şi atît de presante, încît mi se părea că —
venit acasă — nu voi putea f ace altceva decît să scriu, ca
sub dictarea unei voci imperioase. Să numim asta
inspiraţie.
Am încercat într-adevăr să scriu — nu mai ţin
minte dacă chiar în seara aceea sau cîteva seri mai tîrziu —
dar n-a mers.
Nu e mai puţin adevărat că de atunci mă gîndesc
mereu la posibilitatea acestei cărţi. Sunt cîteva mici f apte,
cîteva mici sugestii, care au început să se strîngă în jurul
primei imagini — şi să adere.

De exemplu, plimbarea cu Cella Seni — în seara în

care a f urat un măr pe Strada Academiei (gest care m-a
întinerit prin ref lex) mi-a redat în chiar momentul acela
gustul de a scrie o scurtă poveste. Descurajat cum sunt,
poate că voi găsi o bucurie într-asta.
Va f i un scurt roman sau o lungă nuvelă, un
„recit". Poate voi încerca în vacanţa Crăciunului s-o scriu.
Dar pentru asta ar trebui să plec din Bucureşti — şi mă
întreb dacă voi găsi bani pentru plecarea asta.
 M iercuri, 16 [decembrie 1936]
Aseară, la Vişoieni (Constantin V işoianu, diplom at
şi om politic, prieten al lui Sebastian), M arietta reclama
interzicerea prin lege a tuturor f ilmelor străine.
— Să se vorbească româneşte, cerea ea cu oarecare
violenţă. Credeam că glumeşte. Am observat cît de barbare
sunt f ilmele sonorizate în altă limbă decît aceea în care au
f ost turnate.
M arietta a ridicat vocea, a pălit, s-a suf ocat şi cu
glasul ei „din cap", asurzit parcă de lacrimi ce vor izbucni
dintr-un moment într-altul, ţipa:
— Dar să se termine o dată cu scandalul ăsta:
suntem în România, să se vorbească româneşte.
M i se părea penibil să primesc o asemenea
discuţie. M -am mulţumit doar să-i spun, cu o ironie pe care
de altf el n-a reţinut-o:
— Dragă M arietta, eşti în cea mai îngrijorătoare
f ază de naţionalism.
Nu ştiu dacă a înţeles că mă ref eream la aventura
ei de vinerea trecută, cînd a recitat versuri la un f estival
gardist dat „sub patronajul spiritual al legionarilor
luptători în Spania contra marxismului" şi în benef iciul
Casei Verzi. Nu ştiu dacă a înţeles şi nici nu ştiu dacă —
înţelegînd — ar f i f ost incomodată. Biata f ată, simte că sub
regimul ăsta nu mai are nimic de aşteptat. Este poate loc
pentru o Leni Rief enstahl (Regizoare germ ană de film e
docum entare dedicate apologiei lui Hitler şi a nazism ului)
a statului zelea- codrenist. M arietta candidează.

Literatură. Anişoara Odeanu îmi trimite romanul

ei: „O carte care ar f i trebuit să aibă cel puţin zece motouri
d i n De două m ii de ani." În realitate, manuscrisul ei
cuprindea, e drept, nu zece, dar două motouri. A trebuit
însă să le suprime după cererea lui Camil.
 „Nu e bine să f ie prea multe motouri" — zicea el.
Într-adevăr, unul ajunge — mai ales că e din Ultim a noapte...
Delicios, Camil...

Sîmbătă, 19 [decembrie 1936]

Doua crengi de liliac de la... Cella.
M i se pare că e azi un an — adică precis, vorbind
exact, 52 de săptpmâni — de cînd trimit eu două crengi de
liliac, altcuiva, ei.

Duminică, 20 [decembrie 1936]

Proiecte: 1) Să plec la Breaza pe la 2 ianuarie, să
rămîn acolo pînă pe la 20 şi să încep a scrie un roman, care
să apară în martie-aprilie;
2) Să încep imediat lecturile necesare pentru
întîiul volum din „Romanul românesc", pe care să încep a-l
redacta în f ebruarie-martie, ca să apară de Ziua Cărţii;
3) Să discut cu Ocneanu tipărirea unui volum de
cronici şi eseuri, care să apară eventual în f ebruarie sau de
Paşti.

Azi-dimineaţă, la Filarmonică, W ilhelm Kempf f :

M ozart, Bach, Beethoven (Concertul în m i bem ol). Joi
seară, concertul de Brahms. Diseară la 9 voi încerca să
prind de la Breslau Oratoriul de Crăciun.

M iercuri, 30 [decembrie 1936]

M -am întors aseară de la Roman, unde f usesem
pentru a doua oară să-l văd pe Blecher.
E poate obişnuinţa — dar mie mi s-a părut mai bine
decît data trecută. Cu vremea, dacă aş trăi mereu lîngă el, aş
ajunge probabil să cred că tragedia lui e normală. Nu există
tragedii trăite zi la zi. O ştiu puţin şi din propria mea viaţă.
Dincolo de 24 de ore — începe obişnuinţa, adică acceptarea.
În ce-l priveşte pe Blecher — este mult mai
descurajat. M i-a vorbit despre moartea lui, pe care o crede
apropiată.
— M ă gîndesc — zicea — că Jules Renard a murit la
1911. Din depărtare, moartea devine aşa de indif erentă... Să
mi se pară şi mie că am murit de mult, de la 1911... Nu mă
sperii de moarte. O să mă odihnesc, o să dorm. Oh, ce bine o
să mă întind şi ce bine o să dorm. Uite, am început să scriu
un roman. Dar nu ţin neapărat să-l termin. Dacă voi muri
înainte, cred că nici nu voi regreta că nu l-am terminat. Ce
puţin lucru e pentru mine literatura şi cît de puţin timp
îmi ocupă! M -am gîndit în ultima vreme să mă sinucid. Dar
e greu. Nu am cu ce. Cel mai simplu ar f i să mă spînzur —
dar pentru asta ar trebui să bat un cui în perete, m-ar auzi
Olimpia, ar veni imediat înăuntru şi n-aş mai putea f ace
nimic. Am cerut să-mi cumpere sodă caustică, sub un
pretext oarecare — dar n-au lăsat-o părinţii mei. Ce stupid
am f ost că nu mi-am cumpărat un revolver pe vremea în
care mai umblam şi puteam să-l cumpăr...
A doua zi, adică ieri-dimineaţă, mi-a cerut scuze
pentru această mărturisire:
— T e rog să mă ierţi. Nu ştiu ce am avut. M ie nu-mi
place să mă vait. Am oroare de sentimentalisme.
Ce mă bucură şi mă emoţionează în el sunt
resursele lui, încă neatacate, de copilărie, de umor, de
exuberanţă. Cu cîtă bună-credinţă, cu cîtă silinţă îmi cînta
din acordeon diverse tangouri şi f oxtroturi. Să f ie într-asta
un ef ort de bucurie, în f ond iremediabil pierdută?
Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, cînd era
Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca
patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete
bătuseră un aviz: „Este interzis a se sui pe catarg şi a scuipa
de sus în camera maşinilor."
M i-a arătat un album de f otograf ii (Solange,
Ernest, Creaţă, scene de la Berk, de la Leysin, de la
T ekirghiol...). M -am oprit să nu plîng privind o f otograf ie a
lui de la 17 ani — f igură admirabilă de adolescent. „J'etais
beau gosse, hein?"
Am plecat pe la orele patru — dar de ce n-am avut
curajul să-l îmbrăţişez, să-i spun mai multe, să f ac un gest
de f rate, ceva care să-i arate că nu e singur, că nu este
absolut şi f ără salvare singur?
Şi totuşi, singur este.

Azi-dimineaţă, doamna Ghiolu a izbucnit în plîns,

la telef on, în timp ce-i povesteam despre Blecher. Nu ştiu
încă bine ce a f ost între ei. Cred că ea este dominată de
amintirea lui, care o hantează, o sperie şi în acelaşi timp o
consolează. Cît despre el, a iubit-o, o iubeşte încă şi suf eră
de absenţa ei — dar e prea orgolios ca să o spună.
— Eu am f ugit într-o zi la Bucureşti, inf irm, cu 40°
temperatură şi recurgînd la o sumă de stratageme — numai
ca să o pot vedea. Şi ea, în doi ani, n-a putut veni o singură
dată la Roman. Să f ie căsnicia o boală mai gravă decît boala
mea?

T ot astăzi, în timp ce-i comunicam la telef on

salutări din partea lui Blecher, lui Ocneanu — Petru
M anoliu, care se găsea acolo, a luat pur şi simplu
receptorul şi mi s-a adresat:
— La mulţi ani, domnule M ihail Sebastian.
N-am avut prezenţa de spirit de a închide. E
dement băiatul ăsta — sau e pur şi simplu un caracter?

Duminică seara am luat masa cu Soare Z. Soare

(Regizor de teatru), la „Cina". Cîte lucruri edif icatoare,
amuzante şi spontane mi-a spus despre Leni. Ascultam şi
mă miram în taină de rezistenţa mea. Cred că sunt sincer
af irmînd că mai mult mă amuzam decît mă întristam.
Are la Sică (Sică Alexandrescu, regizor de teatru,
directorul teatrului „Com edia" ) 80.000 lei pe lună — sumă
pentru care se culcă cu el, de altf el după sf atul şi cu
complicitatea lui Froda. Soare şi M uşatescu l-au poreclit
pe Sică: Alexandrescu-Farado, asta pentru că în f iecare zi îi
aduce o f loare cumpărată de la magazinul „Farado".
S-a culcat cu unul W alter, de la Via* (Lecţiune
incertă). S-a culcat cu Izu Brănişteanu — şi se culcă cu el de
cîte ori Rampa are nevoie de reclame. S-a culcat cu Elly
Roman, la Viena, în timp ce Froda, discret, se plimba în
stradă, în f aţa hotelului.

A f ăcut pe vremuri partuze cu Froda şi Blank. Pe

urmă cu Froda şi W ieder.
În genere, Froda a primit cu docilitate toate
poveştile ei de amor — iar pe cele rentabile le-a încurajat
sau de-a dreptul le-a provocat. A suportat mai greu
capriciile f ără bani. Pe Coco Danielescu — actorul sinucis
acum un an — l-a dat af ară de la teatru, pentru că de
asemeni se culcase cu Leni. .. Dar cu cine nu s-a culcat
dulcea f ată?
Niciodată nu mi-am dat seama ca acum cît de mult
seamănă ea cu Odette şi Rachel. Dar mi se pare că eu
încetez de a mai semăna cu Sw ann. În iunie 1935 aş f i urlat
de durere dacă cineva mi-ar f i povestit toate astea. Urlam
eu pe atunci şi pentru mai puţin. Dar acum mi se pare că
nu-mi merge prea prost — cel puţin dinspre partea asta...

T ot amîn să însemnez aici diversele lucruri

întîmplate în ultima vreme între Cella (Celia Serghi) şi
Camil. M i se par senzaţionale pentru cunoaşterea lui. Nu le
voi nota nici astă-seară. M îine sau altă dată — mai ales că
între timp pot interveni detalii noi, incidente preţioase.
 1937
[Ianuarie]
Sîmbătă, 2 ianuarie 1937
Scriu pentru prima oară cif ra noului an: 1937. Am
trecut peste noaptea de ajun f ără emoţie, f ără deznădejde
şi, mi se pare, f ără speranţe.
Am băut mult, f ără entuziasm însă. Reveillon-ul de la
M ircea a f ost destul de cenuşiu. Altădată treceam cu mai
multă solemnitate de la un an la altul, încă un semn de
bătrîneţe?
Joi seara — în ultima zi a anului — l-am vizitat pe
Nae, pe care nu-l mai văzusem de mult. Potriveală care n-a
avut nimic simbolic.
M ă întreb dacă Nae nu-şi pierde complect controlul
de sine. Acces de megalomanie, orgoliu exasperat de
înf rîngeri sau pur şi simplu o f ază de miticism acut? Îl
găseam altădată, în asemenea ocazii, pitoresc; începe însă
să f ie* (Anulat: „îngrozitor" ) îngrijorător.

O oră, cît am stat la el, nu mi-a vorbit decît de

politică externă:
— Ei, îţi place cum ne-au lucrat sîrbii? au f ost
primele lui cuvinte. Dacă eu strig de trei ani că trebuie să
f acem înţelegerea directă cu bulgarii — nimeni nu vrea să
mă audă. Şi uite că acum s-au înţeles sîrbii cu ei — şi ne-au
lăsat în aer. I-am spus-o Regelui de atîtea ori: n-a vrut să mă
înţeleagă. Acuma, dacă ar f uncţiona un tribunal
revoluţionar, l-ar pune pur şi simplu la zid. Cîte ocazii
pierdute! Acum un an nemţii îmi f ăceau propuneri
extraordinare ca să ne înţelegem cu bulgarii. M ergeam la
Adrianopol, f ăceam un imperiu. Acum doi ani i-am adus
Regelui coroana Poloniei pe tavă. N-a vrut să mă audă.
Acuma o să f im siliţi să ne dăm nemţilor pe nimic. Altf el
vorbeam eu cu ei altădată şi altf el o să ne vorbească ei
acum. Le cădem în mînă pe nimic.
— Dar Franţa? întreb eu, timid.
— Franţa merge şi ea cu Germania. Eu le-am spus
nemţilor: mă băieţi, trebuie să f aceţi pact cu f rancezii.
Altf el nu merge. Şi atunci Schacht (Hjalm ar Schacht,
m inistrul germ an al Econom iei) s-a dus la Paris. Uite, am
să-ţi spun una care o să te uluiască. Dar bagă de seamă: nu
trebuie să treacă nimic dincolo de aceşti patru pereţi. Eu
am tratat pentru f rancezi cu Germania. Am avut mandat să
tratez. Şi ştii de la cine am avut mandat? De la Leon Blum.
Şi încă cu Leon Blum merge mai greu — dar cînd s-o
constitui guvernul Daladier — chestia e tranşată. Uite, am
aici scrisoare de la Daladier, că cum o veni prim-ministru să
plec la Paris.

Vineri, 8 ianuarie [1937]. Sinaia

Sunt de luni seara aici, la vila Roman, casă
admirabilă, care la început mi s-a părut somptuoasă şi
severă, dar cu care încep să mă împrietenesc. M i se pare că
aş putea trăi o viaţă întreagă aici. Voi pleca însă duminică
— şi voi regăsi un Bucureşti în care sunt aşa de
dezorientat...
Am venit cu gîndul să scriu. Nu prea merge însă.
Alaltăieri, în vreo patru ore de lucru încordat, abea am
reuşit să scriu vreo trei pagini — şi ele pline de ştersături.
De atunci — nimic. M ă dezolează dif icultatea mea de a
scrie. Şi invidiez aşa de mult abundenţa lui M ircea.
Condeiul meu e plin de obstacole, plin de scrupule, plin de
ezitări. Nu aşa se
scrie un roman. De altf el trebuie să convin că nu
sunt un romancier. Pot scrie lucruri delicate de ref lecţie,
de reverie interioară, de solilocviu — dar nu pot să mă avînt
cu uşurinţă între mai multe personaje pe care să le las să
trăiască.
M -am gîndit bine la asta, ieri, în cursul unei plimbări
pe munte. E în mine o anumită lipsă de spontaneitate, care
nu poate f i anulată de nici o altă calitate. Ceea ce scriu eu
este puţin schematic, puţin liniar, puţin abstract, chiar
cînd e graţios, chiar cînd e străbătut de o undă de emoţie
(căci sunt aşa de sentimental)... Pot, prin urmare, să f ac
mici povestiri de 200 de pagini, cu accent de jurnal intim —
dar un roman nu. De asemeni, mi se pare că aş putea f oarte
bine scrie teatru. Sunt anumite tipare mecanice în teatru,
care mă ajută pe mine care sunt aşa de lipsit de imaginaţie.
Şi pe urmă distanţele sunt mai scurte în teatru... Dacă nu aş
f i evreu, dacă, prin urmare, piesele mele ar f i putut f i
reprezentate, e f oarte probabil că aş f i devenit „autor
dramatic" — exclusiv autor dramatic. Dar aşa, experienţa
primei mele piese îmi ajunge.

Cît priveşte cartea pe care am început s-o scriu, n-o

văd deocamdată bine. Nu am pentru început decît o vagă,
f oarte vagă privire de ansamblu şi un proiect precis de prim
capitol. M ai departe nu văd nimic şi nu ştiu nimic. Contez
ca lucrurile să se precizeze pe măsură ce voi scrie. Dar mă
urnesc aşa de greu din loc! Şi mai am atîtea alte îndatoriri
de lucru! Cine ştie cît mă va ţine şi f leacul ăsta de carte, pe
care eu îl vedeam apărînd în primăvară! T otdeauna ritmul
meu lent de lucru mi-a dejucat cele mai cumpănite proiecte
literare. T otuşi voi încerca pe de o parte să lucrez la
Bucureşti (ieşiri în oraş suprimate, după-amiezi harnice,
seri cuminţi), iar pe de altă parte, din cînd în cînd, să-mi iau
scurte concedii de lucru, pe care să le petrec la Breaza sau
la Sinaia.

Sîmbătă, 9 [ianuarie 1937]

Prima mea zi de schi. N-aş f i crezut că va merge aşa
de uşor. Aveam un f el de vanitate copilăroasă de a mă simţi
instalat pe schiuri — în perf ecta mea ţinută reglementară
(pe care mi-am improvizat-o în ziua plecării de la
Bucureşti), dar nu credeam că voi reuşi vreodată să f ac vreo
ispravă cu echipamentul meu, puţin cinematograf ic.
Alaltăieri, la Predeal, unde ne oprisem cîteva minute
la vila M anolovici, ceream detalii cu oarecare sf ială,
f iindcă erau atîţia chiori vechi acolo — şi cînd cineva m-a
întrebat, pentru a şti dacă voi învăţa sau nu:
— Eşti f ricos? — am răspuns f ără ocol şi cu mare
sinceritate:
— Da.
— Atunci n-ai să înveţi niciodată, mi-a răspuns tipul,
tranşînd discuţia.
Şi totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dîndu-
mi drumul oarecum la nimereală, convins că voi cădea după
primii metri — am străbătut vijelios (da, îmi place să spun
vijelios) f rumoasa pantă de la Stîna Regală — şi, ce e mai
comic, f ără să cad. Şi pe urmă, am f ăcut o sumă de alte
„exploits"-uri care mă uluiau. N-am coborît la întoarcere o
bună parte din drum pe schiuri — e drept, căzînd destul de
des — dar, la urma urmelor, cu destulă îndemînare pentru
prima zi?
W endy, care îmi era prof esoară, mi-a spus:
— Bravo, ai talent.
Şi nu mi-a f ost ruşine să primesc cu măgulire
această notă bună, conf erită cu obiectivitate, după catedră.
Ce dimineaţă f ericită! Viaţa mai are unele lucruri să-
mi spună.

Vineri, 15 [ianuarie 1937]. Bucureşti

De duminică seara, de cînd sunt înapoi la Bucureşti,
nici o întîmplare Personală. Cartea a rămas în loc, voi
încerca astă-seară să reiau lucrul.
Nu văd pe nimeni, nu mi se întîmplă nimic.
Au murit M oţa şi Vasile M arin (Ion I. Moţa şi V asile
Marin, lideri legionari, voluntari în războiul civil din
Spania, de partea falangiştilor), în Spania. M i-e greu să
vorbesc cu M ircea despre asta. Simt că el e în doliu. În ce
mă priveşte, mă gîndesc cu tristeţe la întîmplarea asta. Este
în tabăra lor mai multă orbire decît f arsă şi poate mai
multa bună-credinţă decît impostură. Dar atunci, cum se
poate, prin ce aberaţie, să nu-şi dea seama de oribila lor
eroare, de sălbateca lor eroare?

Pe M arietta n-am mai văzut-o de vreo două

săptămîni — şi nici nu mă prea grăbesc. A avut zilele
trecute un acces de antisemitism, la care n-am f ost de f aţă,
dar pe care Gheorghe mi l-a povestit cu detalii: „Jidanii
sunt de vină — striga M arietta. Ne iau pîinea de la gură, ne
exploatează, ne înăbuşe. Să plece de aici. Asta e ţara
noastră, nu a lor. România românilor!"
Într-o zi, vorbind cu calm, voi încerca să-i explic
M ariettei de ce între o f emeie care poate gîndi astf el şi
rolul din piesa mea este o incompatibilitate absolută,
def initivă.

Luni, 18 [ianuarie 1937]

Ieri, incinerarea lui Holban (Scriitorul Anton Holban).
Imposibilitate de a realiza gîndul că într-adevăr a murit, că
nu-l voi mai întîlni pe stradă, că nu-l voi mai vedea în sălile
de concert.

T ot ieri, scrisoare de la Blecher. Un f el de „scrisoare-

testament". Îmi dă diverse instrucţiuni pentru manuscrisele
lui, după ce va muri — ceea ce i se pare că trebuie să f ie
f oarte apropiat. I-am răspuns încurcat.
Sîmbătă noaptea, pînă la 2, am stat cu Camil la
„Splendid-Parc", vorbindu-ne amîndoi despre Leni şi despre
„suf erinţele noastre trecute".
Azi-dimineaţă, o voce de f emeie, la telef on:
— Domnule, vreau să vă mulţumesc pentru Inim i
cicatrizate (Rom anul lui M. Blecher), carte pe care am citit-
o după recomandarea dvs.
N-a vrut să-mi spună cine e.
— Atîta voiam să vă spun: că vă mulţumesc. Şi pe
urmă, a închis.

Sinaia. Sîmbătă, 30 [ianuarie 1937]

Din nou la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă — mă
aştepta Dinu Noica în gară. (Extraordinara lui delicateţă,
gestul lui onctuos, vorbirea lui măsurată: ce admirabil
exemplar de om. M ă simt grăbit, vulgar, insensibil lîngă el...)
Locuiesc într-o cameră închiriată, vis-à-vis de parc.
M odestă, dar curată şi agreabilă. Vreau să rămîn pînă
miercuri — şi mai ales vreau să scriu. Pentru asta am venit.
Dar voi putea? Va merge?

Duminică, 31 [ianuarie 1937]

Ninge f rumos, liniştit. E un timp ideal de schi.
T otuşi nu-mi voi acorda o dimineaţă de schi, decît dacă o
voi merita, adică dacă voi f i lucrat suf icient.
Am scris ieri toată după-masa, am scris şi azi-
dimineaţă. M erge f oarte încet. Fiecare f rază îmi ia un timp
enorm. Nu-mi dau seama dacă sunt prea leneş, sau prea
scrupulos. Aş vrea să o pot lua puţin razna, să-mi dau
drumul, să mă las antrenat de mersul lucrurilor, să nu
întorc mereu capul înapoi, spre ce am f ăcut, să nu măsor cu
atîta atenţie f iecare pas înainte. Cu ritmul ăsta, îmi va
trebui un an ca să termin cartea. Şi nu trebuie să uit că
aceste patru zile libere sunt cu totul excepţionale. Nu
trebuie să uit că mă af lu deocamdată pe teren cunoscut —
adică la primul capitol, la care m-am gîndit mult, în detalii.
Ce voi f ace mai tîrziu, cînd voi trece în partea de ceaţă a
romanului?
Nu ştiu. Aş vrea din toată inima să apar de Ziua
Cărţii, sf îrşitul lui aprilie, începutul lui mai, dar nu-mi vine
a crede. Parcă mă văd la vară lucrînd tot la cartea asta — şi
silit să-mi amîn încă o dată celelalte proiecte...
 Dar să nu „ruspetăm" prea mult. Sunt mulţumit de
această scurtă evaziune de la
Bucureşti. Sunt singur — şi f ericit în măsura în care
mai pot f i f ericit.

[Februarie]
Luni, [1 f ebruarie 1937]
Nu ştiu dacă meritam această dimineaţă de schi. Fapt
e că mi-am acordat-o, şi acum nu simt nici un f el de
remuşcare.
Am f ost la Opler: terenul e mult mai mic şi panta
mai uşoară decît la stînă. N-am mai avut impresia
ameţitoare a începutului. T otul mi s-a părut mai puţin
f antastic decît atunci. Dar sunt destul de copil pentru a f i
f ericit şi cu atît de puţin.
Cît priveşte lucrul — ieri am scris mai bine de şase
pagini, în exact 7 ore jumătate. Nu e un record, desigur:
este un randament potolit şi normal. Voi scrie, desigur, şi
astăzi, toată după-masa. Dar, pe măsură ce stau mai mult la
masa de lucru, îmi dau seama că sunt angajat într-o treabă
de drum lung. T rebuie să renunţ a-mi mai f ixa termene şi a-
mi impune programe prestabilite. Singurul program
cuminte este acela de lucra cu stăruinţă, f ără a mă gîndi
cînd am să termin. În nici un caz nu cred că voi f i gata în
primăvară.

M arţi, 2 f ebruarie [1937]

Dimineaţa mi-am pierdut-o cu cronica pentru
Re p o r te r (mă tem că am f ost prea sever cu Dem.
T heodorescu) şi articolul pentru Independenţa
(L' Independance Roum aine, cotidian bucureştean de lim bă
franceză în care Sebastian ţinea cronica m uzicală (sub
pseudonim ul Flam inius)). Dar toată după-masa am lucrat
pînă la ora opt, iar pe urmă, de la 9 1/2 seara pînă acum, la
12 noaptea, cînd scriu aceste rînduri. T otuşi, bilanţul zilei
este ridicul: trei pagini. Nici trei pagini.
Sunt sincer f urios pe mine. Nu e admisibil să scriu
atît de încet. Nu e admisibil să stau ore întregi pentru a
indica un singur gest. Oare nu voi căpăta niciodată mai
multă uşurinţă, mai multă cursivitate? Cu ritmul meu de
acum, ştie Dumnezeu cînd voi termina o carte de 200 de
pagini, din care nici 20 nu cred că am scris pînă azi.

Vineri, 5 [f ebruarie 1937]. Bucureşti

M -am întors de la Sinaia miercuri pe seară.
M ulţumit de cît am lucrat? Da, în anume sens. Cele 20 de
pagini scrise pînă azi sunt desigur puţine — dar ele ajung
pentru a-mi da sentimentul că „s-a rupt gheaţa". Acuma ştiu
că, muncind, lucrînd sistematic vreo 40 de zile („libere",
cum se zice la tribunal, căci nu socotesc pauzele
inevitabile), voi putea termina această mică povestire.
Încep s-o văd mai limpede. Încep să mă interesez de ce se
întîmplă. Şi „se întîmplă", într-adevăr, unele mici lucruri,
pe care nu le-am aşteptat, care se ivesc singure din mersul
liber al f aptelor. Poate pînă la urmă să iasă o carte mică, de
care să nu mă jenez.
T itlu posibil: Accidentul. Nu e prea sugestiv, dar eu
n-am avut niciodată darul titlurilor bune.

Aseară, f estival de dans Kreutzberg. Nu-mi pot da

seama exact de valoarea lucrului, căci trebuie să existe o
întreagă tehnică, ce poate eventual va înlocui cu succes
inspiraţia, emoţia, talentul natural.
Dar tipul mi s-a părut extraordinar. Am privit drept
o bună întîmplare personală f aptul că în program f igura
romanţa din Kleine Nachtm usik. A dansat-o cu o graţie
extremă. M ă gîndeam la piesa mea — şi vedeam în mişcarea
lui Kreutzberg ceea ce aş f i vrut să realizez eu ca ritm şi ca
stil.
Curioase aptitudini în Kreutzberg. E cînd un mim,
cînd un gimnast, cînd un veritabil clovn. Au f ost momente
cînd mi-l amintea perf ect pe Grock. Iar în Tull Eulenspiegel
era o siluetă de Breugel.
Într-o loje, Nae Ionescu. Am stat de vorbă cu el în
antract. A f ost săptămîna trecută la Varşovia şi Lemberg,
unde a ţinut vreo două prelegeri pentru studenţi. Le-a
vorbit despre România nouă, plecînd – zicea el — de la
jertf a lui Ion M oţa, care s-a dus în Spania „nu ca să lupte, ci
ca să moară".
Era în loja lui şi o jurnalistă pariziană — Odette
Amaud —, venită în România să f acă o anchetă. Am luat un
rendez-vous cu ea pentru mîine-dimineaţă, căci vrea un
interview sau aşa ceva.
Nae îi vorbea despre casa lui, care e „cea mai
f rumoasă din Bucureşti". Ne-a vorbit despre mobilele
f lorentine pe care le-a cumpărat, despre două f întîni aduse
nu ştiu de unde... Avea ceva ostentativ, ceva indiscret în
această laudă. Ştiu cîtă copilărie intră într- asta, dar mi se
pare că e şi puţină bădărănie. O simţeam mai ales în
tovărăşia acestei pariziene, modestă şi graţioasă, f ără să
caute, f ără să vrea...

Vineri, 12 [f ebruarie 1937]

Alaltăseară am ieşit în oraş, la o caf enea, cu Radu
O l t e a n u ( Av o c a t) şi cu Benu. Radu credea cu toată
seriozitatea că o lovitură de stat gardistă nu este exclusă
zilele acestea. Lui i se pare f oarte posibil ca Garda,
mobilizată la Bucureşti cu ocazia înmormîntării lui M oţa
şi M arin, bine înarmată, excitată de post, de f ast şi de
paradă, să pună mîna pe putere. Garnizoana Bucureşti —
legionarizată cel puţin prin of iţerii tineri — n-ar opune
nici o rezistenţă.
Nu iau prea în serios teama lui Radu. Dar o
consemnez. Este oricum un simptom. Nae n-a ţinut curs,
desigur în semn de doliu. M ircea nici el nu va ţine mîine
curs.
 Sinaia. Duminică, 14 [f ebruarie 1937]
Iar la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă, dar nu cred că
voi sta mai tîrziu de marţi. De altf el, am ambiţii literare
f oarte modeste. Vreau să termin Primul capitol, pe care
nici pînă azi nu l-am terminat, căci de la ultimul meu
sejour la Sinaia n-am mai scris nici un rînd.
Încolo, vreau să f ac puţin schi — şi să mai uit de
Bucureşti.

M arţi, 16 [f ebruarie 1937]

M ă întorc la Bucureşti chiar azi-dimineaţă, cu
maşina lui Roman. Ziua de ieri a f ost o zi complectă de
schi. Dimineaţa, 3 ore cu d. Roman şi d-ra Lereanu (Angela
Lereanu, secretară la Biroul Rom an), după-masă, 4 ore cu
T hea.
(Despre T hea nu voi scrie nimic. E amorul cel mai
simplu venit. Dar eu am o manieră insuportabil gravă de a
mă comporta cu f emeile.)
Exerciţiile de schi de după-masă au f ost aspre. Am
căzut de nenumărate ori. La întoarcere am căzut aşa de rău
— erau cîţiva metri de gheaţă — că mi-am rupt pantalonul
la genunchi — şi m-am ales cu o mică rană, întocmai ca în
primul capitol al romanului.
Cît despre roman, mi-e ruşine să scriu. N-am f ăcut
absolut nimic.

Bucureşti. Luni, 22 [f ebruarie 1937]

Plecasem de la Sinaia cu un sentiment de jenă f aţă
de Dinu şi W endy (Constantin Noica şi soţia sa). M i se părea
că seara de duminică — şi apoi cea de luni — a f ost prea
liceana, prea f rivolă. Întins pe divan cu T hea, sărutînd-o,
îmbrăţişînd-o, aveam aerul stupid al unui băiat de 18 ani,
care se duce cu f lirtul lui la cinematograf , ca s-o pipăie —
şi, şi mai rău, se ascunde cu ea într-o casă amică şi discretă.

Dinu şi W endy erau gazdele noastre, iar eu îi puneam

în situaţia penibilă de a patrona oarecum o legătură atît de
„louchă" cu soţia unui prieten al lor. T otul era neclar,
jumătate glumă, jumătate excitată plăcere. Pentru nişte
oameni de 30 de ani — puţin înjositor.
M ă consideram singur vinovat şi mi-era puţin ruşine
de mine. O înţelegeam în schimb f oarte bine pe T hea.
Singură la Sinaia de patru săptămîni, certată cu un bărbat
vulgar şi indif erent, de ce n-ar f i primit prietenia, eventual
curtea (eventual o aventură) unui bărbat pentru care, din
alte motive (literatură etc.), avea un început de
curiozitate?... Ne- am despărţit luni noaptea, în f aţa casei
ei, cu o sărutare pe care nu o cerusem, nu o aşteptasem şi
care nu mai avea scuza unei glume continuate, de vreme ce
eram singuri. Probabil trecerea mea prin Sinaia era pentru
ea un început de iubire episodică posibilă. Aşa se explică şi
f aptul că alaltăieri, dimineaţă la ora 8, m-a chemat la
telef on de la
Sinaia, pentru ca să-mi spună bună dimineaţa —
telef on care mi-a f ăcut atîta plăcere...
Lucrurile credeam că se termină astf el — şi nici nu
le consideram destul de importante pentru a le consemna
pe larg în jurnal — cînd a intervenit convorbirea cu Dinu de
aseară. Am mîncat numai cu el, la „Splendid Parc", şi am
ascultat o conf esiune din multe puncte de vedere
revelatoare. N-am să pot desigur transcrie aici toate
ezitările, toate nuanţele, toate preciziunile de detaliu pe
care mărturisirea lui le-a avut. Nu voi da decît un rezumat
grăbit.
Prin urmare:
Sîmbătă 13 f ebruarie, Dinu — care de mai multă
vreme îi f ăcea o curte discretă T heei — se duce spre vila ei,
dar pe drum se hotărăşte a nu intra totuşi. Două motive îl
determină să nu continue demersurile amoroase începute:
1) decizia de principiu de a nu o înşela pe W endy — deşi
căsătoria lor este o căsătorie liberă, 2) f aptul că în acea zi
are joc la Bucureşti înmormîntarea lui M oţa şi M arin, f apt
prea grav pentru ca el — Dinu Noica — să-şi permită a f i în
aceeaşi zi aşa de f rivol. Dar T hea este la f ereastra vilei, îl
vede trecînd pe stradă, îl strigă — şi el intră. O dată intrat în
casă, uită de cele două impedimente morale şi încearcă să o
sărute. T hea îl ref uză. El pleacă deprimat nu atît de ref uz,
cît de conştiinţa slăbiciunii lui intime: se simţea dezonorat
că tocmai în ziua f unerariilor (la care el mărturiseşte a
participa cu emoţie) a încercat o aventură aşa de uşuratecă.
Duminică 14 f ebruarie. W endy e la Predeal. T hea e
singură. Dinu e decis să se ducă după-masă la ea şi să
încerce a relua (poate cu mai mult noroc) tentativa ieri
neizbutită. Dar la ora 12 cineva bate în uşă şi îşi f ace
apariţia cu totul neaşteptată: eu! Sunt pentru el mai mult
binevenit decît inoportun. Întrevede imediat soluţia
dezbaterii lui morale. Va f ace tot ce va f i posibil ca s-o
arunce pe T hea în braţele mele, va încuraja în orice caz
începutul de simpatie ce e posibil să existe între T hea şi
mine — şi astf el el va redeveni liber, interzicîndu-şi de f apt
o aventură la care renunţă în chipul cel mai expres. În
timpul mesei îmi vorbeşte despre problemele morale pe
care i le ridică menajul lui cu W endy — iar eu nu prea
înţeleg mare lucru. Peste o oră, T hea, chemată de la
restaurant, intră în casă şi mă îmbrăţişează. Restul se
cunoaşte...

A murit Bill W itzling. Azi îl înmormîntează la Brăila.

Era f rumos, înalt şi mi s-a părut totdeauna voinic. Un om
care îţi f ăcea plăcere că există. Nu o dată m-am comparat
umilit cu el. Bietul, bietul băiat.

Vineri, după cursul lui Nae (lecţie recapitulativă

despre spaţiu), în cancelaria lui, Posescu îi comunica nu
ştiu ce teorii recente care conf irmă, se pare, punctul de
vedere expus în timpul lecţiei. Nu eram prea atent la
convorbire şi nu ştiu care era în mod exact chestiunea —
dar Nae s-a întors bucuros spre mine şi mi-a spus cam
netam-nesam:
— Vezi, domnule Sebastian, de asta are dreptate
Hitler.

Ieri, la Carol, care şi-a rupt de cîteva zile piciorul şi

stă în ghips, convorbire antisemită cu Camil, mai antisemit
decît oricînd.

M arţi, 23 [f ebruarie 1937]

Azi-dimineaţă, la ora 8, la telef on, o voce de f emeie.
— Sunt sora lui T hea. T hea mă roagă să vă comunic
că s-a întors la Bucureşti.

Joi, 25 [f ebruarie 1937]

Aseară, mică recepţie la noi. M ircea, Nina, M arietta,
Haig, M aryse Gheorghe, Lilly, Dinu.
M ă întreb dacă nu e ultima oară cînd îi mai chem.
Situaţia devine mereu mai penibilă. Nu mă simt în stare să
suport jocul de duplicitate pe care amiciţia noastră îl
impune de cînd cu convertirea lor gardistă Ultimele
articole din Vremea ale lui M ircea au f ost din ce în ce mai
„legionare". Pe unele am evitat să le citesc. Pe cel din urmă
l-am cetit abia azi- dimineaţă — deşi a apărut de vineri şi
deşi toată lumea îmi vorbea despre el.
E posibilă o prietenie cu nişte oameni care au în
comun o întreagă serie de idei şi sentimente străine — aşa
de străine încît ar f i suf icient să intru eu pe uşă, pentru ca
dintr-o dată să f acă tăcere, ruşinaţi şi stingheriţi?
Pe la M ircea n-am mai f ost de vreo zece zile. Pe la
M arietta, de mai bine de o lună. Poate că ne vom cruţa o
despărţire violentă — dar vom lăsa să se destrame singure
lucrurile, cu timpul... Va trebui să recitesc din nou ultimul
capitol din Cum am devenit huligan.

În ultimul număr din Cuget clar, Iorga traduce

aprobator un mic articolaş al meu din Independenţa (cel cu
Petre Bellu) — desigur f ără să ştie că a f ost scris de mine,
căci era semnat Flaminius. Iată-mă şi tradus de Niculae
lorga. Destul de picantă situaţie.
În acelaşi număr, în nota imediat următoare, un
corespondent al revistei atacă pe Sergiu Dan, Camil
Baltazar, M ihail Sebastian, „aceşti conrupători de suf lete".

[Martie]
Luni, 1 martie [1937]
Ieri şi alaltăieri, cu doamna Ghiolu, la Roman.
Blecher mereu mai pe moarte. Nu ştiu cît va mai dura.
Suf eră acum de un nou abces, care trebuie spart sau lăsat să
spargă singur. T otul e atroce — dar, ca şi data trecută,
constat că devine suportabil, à f orce d'obeissance*
(Deasupra, adăugat „d' habitude" , fără anularea nici unei
variante). Suportabil pentru ceilalţi, se înţelege — nu
pentru el, care poartă o permanentă grimasă de durere.

Cît despre d-na Ghiolu, nu ştiu exact ce trebuie să

gîndesc despre ea. Faptul de a f i plecat la Roman dovedeşte
oricum mai puţină f rivolitate decît bănuiam că are.
Vineri noaptea, de la Stuttgart, un lucru de
Beethoven, care nici nu ştiam că există: Fantezia pentru
pian, orchestra şi coruri (op. 80). În prima parte semăna
destul de bine cu unul din concertele pentru pian şi
orchestră. Intervenţia corurilor în partea f inală era
surprinzătoare. În totul, f oarte f rumos.

M arţi, 2 [martie 1937]

Lungă discuţie politică cu M ircea, la el acasă.
Imposibil de rezumat. A f ost liric, nebulos, plin de
exclamaţii, interjecţii, apostrof e... Din toate astea nu aleg
decît declaraţia lui — în sf îrşit leală — că iubeşte Garda,
speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit,
M ihai Viteazu, Ştef an cel M are, Bălcescu, Eminescu,
Hajdeu — cu toţii au f ost la timpul lor gardişti. M ircea îi
cita de-a valma...
Altminteri n-aş putea spune că n-a f ost amuzant.
După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele*
(Anulat: „ciom egele" ) pe T raian Bratu (Rectorul
Universităţii din Iaşi, Traian Bratu, fusese atacat de un
grup de studenţi legionari), aseară la Iaşi, nu sunt gardişti,
ci ori... comunişti, ori naţional-ţărănişti. T extual. În ce-l
priveşte pe Gogu Rădulescu (Gogu Rădulescu era, la acea
dată, sim patizant com unist) (domnu Gogu, cum spune
Ivlircea ironic), studentul liberal care a f ost bătut cu
f rînghii ude la sediul gardist — f oarte bine i s-a f ăcut. Aşa li
se cuvine trădătorilor. El — M ircea Eliade — nu s-ar f i
mulţumit numai cu atîta, ci i-ar f i scos şi ochii. T oţi cei
care nu sunt gardişti, toţi cei care f ac altă politică decît
cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă.

S-ar putea să recitesc cîndva aceste rînduri şi să nu-

mi vină a crede că ele rezumă [cuvintele lui M ircea* (Text
deteriorat. Reconstituirea e însă aproape certă)]. De aceea e
bine să spun încă o dată că n-am f ăcut decît să redau
întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Şi poate
că într-o zi lucrurile vor f i destul de liniştite — pentru ca
să-i pot ceti această pagină lui M ircea şi să-l văd roşind de
ruşine.

Să nu uit, de asemeni, explicaţia pentru care el aderă

cu atîta inimă la Gardă:
— Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual.
Nu e nici f arsor, nici dement. Este numai naiv. Dar
există naivităţi aşa de catastrof ale!

M îine dimineaţă plec la Brăila, unde se pare că

lucrurile sunt tragice cu Baba şi T antie Caroline.
 Duminică, 7 [martie 1937]
M iercuri seara, întorcîndu-mă de la Brăila, am găsit
pe masă o însemnare: „A telef onat domnişoara Leni Caler şi
roagă să o chemi la telef on imediat ce te înapoiezi la
Bucureşti." Se înţelege, nu i-am telef onat. Dar joi seara am
întîlnit-o la premiera de la „Regina M aria".
— Eu credeam, domnule Sebastian, că dvs. sunteţi un
om politicos.
— Sunt, domnişoară Leni Caler, dar am f ost f oarte
ocupat astăzi şi n-am avut nici un moment liber.
A înţeles desigur — şi nici nu era greu — cîtă
indif erenţă se ascundea sub politeţea mea glumeaţă.
În două cuvinte mi-a spus ce avea să-mi comunice:
nu vreau să citesc piesa sîmbătă seara, pentru ea, Froda şi
Sică Alexandrescu? Am primit cu două rezerve: 1) discreţie
absolută, 2) dreptul pentru mine de a contramanda între
timp lectura, în cazul în care nu voi f i liber.
Eram bucuros că cel care pune condiţii sunt eu.

Aşadar, aseară i-am cetit în sf îrşit piesa. M i se pare,

cu mai puţină emoţie decît aş f i f ăcut-o în vară sau în
toamnă. Poate cu nici un f el de emoţie. N-am subliniat nici
una din replicile care aveau vreun sens ascuns pentru ea. N-
am privit-o, nu i-am zîmbit cu subînţeles, n-am lăsat-o să se
înduioşeze, n-am primit să f ie nici un moment complice cu
mine într-o lectură care altf el cuprinde atîtea complicităţi
sentimentale.

Am cetit piesa ca în f aţa unui comitet de lectură. Ei

vor s-o joace, dacă e posibil, chiar în primăvara asta, în
aprilie. Nu ştiu dacă e un aranjament acceptabil. Cîte
reprezentaţii serale îmi pot f i astf el asigurate? Cel mult
treizeci. Un mare succes, la sf îrşit de stagiune, nu se poate.
E, în sf îrşit, pref erabil să las piesa pentru la toamnă, să o
joc în noiembrie, să prind deci Crăciunul şi să am apoi timp
şi de un turneu la sf îrşitul iernii viitoare. Nu încape
îndoială că aceasta e soluţia cea mai bună şi dacă —
angajîndu-mi-se piesa acum, cu un acont de, să spunem,
30.000 lei — se amînă premiera pentru noiembrie, accept
din toată inima.

Ne-am certat asupra interpretării. Ei mi-l propuneau

pe... Lungeanu. Am replicat textual:
— În nici un caz Lungeanu. Chiar dacă ar urma să nu
joc piesa 99 de ani — şi tot nu-i dau rolul.
Pînă la urmă ne-am înţeles asupra lui Vraca. În f elul
ăsta, mi se pare că aş avea într- adevăr o distribuţie
excelentă: Leni, Vraca, T imică. Pentru Jef , există un tînăr
recent descoperit — M ircea Axente — şi se pare că e perf ect
pentru rol.
M -a amuzat cum au reacţionat ei la lectură. Cu
f iecare nouă cetire descopăr cît e de greu să te edif ici
asupra greşelilor sau calităţilor tale. Fiecare le vede într-
altf el. Lui Iancovescu actul II i se păruse cel mai bun. Lor,
cel mai prost. Din actul III, Iancovescu îmi ceruse să suprim
explicaţia Corina-Ştef an, care i se părea „f alsă". Froda îmi
cere să suprim scena „visului". Ceea ce lui Iancovescu i se
părea magnif ic lui Froda i se pare melodramatic, îi
ascultam zîmbind. Vorbesc şi unii şi alţii cu aceeaşi
convingere, cu aceeaşi certitudine de specialişti — numai
că spun lucruri ce se bat cap în cap. Pe cine să ascult? Cred
că pînă la urmă nu mă voi asculta decît pe mine.
De altf el nu mai iau prea în serios soarta piesei
mele. E o chestie prea veche ca să mă pasioneze. Privesc
lucrurile sub raportul banilor. Aş f i încîntat să scot o sumă
destul de mare pentru ca 1) să plătesc pe creditorii M amei
şi să lichidez în f ine acest vechi coşmar, 2) să-mi asigur o
vacanţă liniştită în timpul căreia să-mi termin romanul, 3)
să plătesc la timp chiria, 4) să-mi ref ac puţin garderoba, 5)
să-mi cumpăr mobilă.
Poate că sunt naiv aşteptînd atîtea lucruri. Cred însă
că sunt sincer f aţă de mine spunînd că alte ambiţii — „de
ordin artistic" — nu am. Je sais bien à quoi m'en tenir.

Dar e un f ăcut cu piesa asta. Nici o situaţie simplă,

tranşantă. Aseară am f ost la Leni şi am discutat aşa de
amănunţit posibilitatea de a f i jucat la teatrul lor, iar azi la
prînz îmi telef onează... M adame Bulandra. Am f ost silit să
f ixez şi pentru ea o lectură, vineri după- masă. Doamne! ce-
o să mai iasă şi de aicea!

Revederea cu Leni a f ost mai puţin primejdioasă

decît îmi închipuiam uneori că va f i. Acum, că sunt lămurit
asupra ei, mi se pare că sunt vindecat de sentimentalisme.
Văzînd- o între Froda şi Sică, am privit-o f ără emoţie, cu
puţină ironie, cu oarecare indif erenţă. M ari dif erenţe între
ea şi Eugenia Zaharia nu sunt. Aş f i putut vreodată s-o
iubesc pe Eugenia Zaharia?
O singură schimbare în apartamentul lui Leni. Şi-a
f ăcut apariţia pe o etajeră un acvarium. M ă amuza să
urmăresc înotul peştişorilor* (Anulat: „m ersul peştilor" )
prin apă — şi nu mă puteam opri să gîndesc ce simbolică
este prezenţa acestui acvariu în menajul Leni-Froda.

Î n Mem ento de azi, un ecou parşiv spune că acest

acvariu este un cadou din partea lui Sică. Chiar dacă nu e
adevărat, detaliul e plauzibil — şi în orice caz delicios.
Nu, nu mai risc nimic din punct de vedere „inimă" în
această galeră teatrală. Poate mă voi îmbarca în ea ca autor
dramatic, dar nu ca particular înamorat.

De ieri a început procesul incendiatorilor (E vorba

de procesul celor inculpaţi pentru incendierea (între 1930-
1933) a depozitului firm ei „Reprezentanţa Rom ână" , a
m agaziilor de m ărfuri aparţinînd lui José Beresteanu şi
Societăţii „Cordiana" , cu scopul încasării poliţelor de
asigurare). Iată-mă imobilizat pe două săptămîni la Curtea
cu Juri. Sunt acolo într-o tensiune nervoasă pur şi simplu
absurdă. De ce n-am izbutit în viaţă să f iu mai nesimţitor
decît sunt?

Azi-dimineaţă, rendez-vous cu M arie Ghiolu la un

vernisaj de pictură la „M ozart". Veneam de la concertul
Imre Ungar — unde auzisem un preludiu şi f ugă de Bach, o
sonată de M ozart, Appassionata de Beethoven.
Doamna Ghiolu era deosebit de f rumoasă şi
strălucitor de elegantă. Purta o pălărie şi un guler de
hermină somptuoase. M ă simţeam prost în paltonul meu
prăpădit.

Luni, 8 [martie 1937]

Am f ost azi-dimineaţă la T eatrul „Comœdia", unde
mă aştepta un dactilograf , ca să-i dictez actul al treilea.
În biroul direcţiei, un acvariu ca cel de la Leni.
Hotărît, oamenii ăştia ţin la simbol.

M arţi, 9 [martie 1937]

Prima zi de plină primăvară. Prima zi de pardesiu.
Este şi asta o bucurie, să părăseşti un palton greu,
vechi, bătrînesc, şi să ieşi cu un pardesiu gris, în care ai
impresia că eşti elegant — şi în care în orice caz te simţi cu
atît mai tînăr!
Dimineaţa, o scurtă vizită T heii, la sora ei, o doamnă
Nadler, într-o casă somptuoasă în Parcul Filipescu. T hea
drăguţă, af ectuoasă, cu, chiar, o anumită teintă (Lecţiune
incertă) de indiscreţie.

T oată după-masa la Curtea cu Juri, unde procesul

incendiatorilor continuă. Ce caut eu acolo? Sunt singurul
„avocat" de acolo care nu ia nici un ban, şi probabil
singurul care are aşa de cumplit sentimentul că-şi pierde
vremea. La treizeci de ani încă nu îndrăznesc să spun despre
mine că sunt un avocat, f ără a nu simţi nevoia să pun
cuvîntul între ghilimele.

Duminică, 14 [martie 1937]

Duminică de primăvară, insuportabil de f rumoasă.
Am început-o bine dimineaţa la concertul Cortot (Franck,
Ravel, Debussy, Bach) — dar am continuat-o stupid, jucînd
toată ziua rummy la Carol. Nu sunt un dobitoc?
M ă simt singur, în aşteptarea unor bucurii care nu
vor veni niciodată. M ă gîndesc la băieţii de 20 de ani care se
duc astăzi cu iubitele lor la Robinson sau la Nogent sur
M arne, de unde se vor întoarce obosiţi, într-un Paris de
primăvară, tînăr şi senzual.
Niciodată mai mult ca într-o zi ca asta nu simt cît de
inutilă a f ost întreaga mea viaţă. Şi mi-e prea multă silă de
tot, pentru ca să scriu aici o pagină de jurnal.
Era un singur lucru de f ăcut astăzi: să f iu cu T hea,
plecat undeva af ară din oraş — şi să ne iubim pe urmă f ără
prea multe explicaţii.

Vineri, 19 [martie 1937]

M arţi, la Brăila, la înmormîntarea Babei (Bunica lui
Sebastian), care a murit luni, după ce o zi întreagă rătăcise
spre Baldovineşti, unde jandarmii au găsit-o, în mijlocul
nopţii, căzută de oboseală pe linia f erată. Avea 92 de ani.
Dacă nu s-ar f i rătăcit — cred că mai putea trăi nenumăraţi
ani.
Am primit vestea f ără emoţie şi de altf el tot f ără
emoţie am asistat la înmormîntare. Este totuşi o întreagă
lume care se duce cu ea — şi e întreaga noastră copilărie
care îşi pierde unul din eroii ei principali. Săraca Baba — ce
lungă viaţă: nu e de mirare că-şi pierduse memoria.

Vinerea trecută, lectură la Bulandrii. Îmi pare rău că

n-am notat pe loc impresiile. Acum mi se par prea vechi şi
f ără interes. Le-a plăcut, au f ăcut unele rezerve — sunt
obosit de chestiile astea care se repetă mereu, cînd cu
Iancovescu, cînd cu Froda, cînd cu Bulandra.
Voi lăsa din nou chestiunea în uitare. Nici un
demers, nici o stăruinţă, şi o serioasă indif erenţă: este
singura atitudine indicată.

Vremea e splendidă — dar procesul incendiatorilor

continuă. Sunt mai puţin alarmat acum, dar pierd mereu
cîte 3-4 ore pe zi. Cînd s-o termina, am să f ug la Breaza sau
la Sinaia.

Foarte multă muzică în ultimul timp. Concertul în fa

m inor cu Cortot şi pe urmă cel în mi minor cu Ignaz
Friedmann — amîndouă de Chopin. Pe urmă, tot cu Cortot,
toate preludiile, o nocturnă (nocturna „noastră", de la
Brăila, în mi bemol), un scherzo, o f antezie, Sonata în si
m inor, trei valsuri, toate într-un recital Chopin.
Children ' s Corner de Debussy, o sonatină de Ravel,
preludiu, coral, de Franck.
Aseară, la Filarmonică, Concertul pentru vioară şi
orchestră de Brahms (cu care încep să mă f amiliarizez)
cîntat de T hibaud, un concerto grosso de Händel şi a şaptea
simf onie de Beethoven.
Săptămînile trecute, o sumă de alte lucruri — pe
care am neglijat să le notez.

Duminică, 21 [martie 1937]

Dimineaţa, la Ateneu, concert T hibaud cu
Fil armo nica: Concertul în re m ajor pentru vioară şi
orc he stră de M ozart (cu un adagio de o melancolie
plutitoare), poema de Chausson, concertul de Beethoven.
O luasem pe Leni cu mine. Destul de elegantă pentru
ca să-mi f ie plăcută — dar destul de uitată, ca să nu mă
ambalez. M i-era în f ond suf icient de totuna.
Prînzul la M aryse — iar după aceea la Floreasca, la
curse de trap. Zi de primăvară — zi de lene.

Joi, 25 [martie 1937]

Blecher este de ieri-dimineaţă în Bucureşti —
internat la Saint-Vincent de Paul — camera 15. A venit
pentru abcesul care încă nu s-a scurs, cu toate că i s-au
f ăcut la Roman două puncţii măcelăreşti.
M i-a povestit drumul cu trenul — şi m-am înf iorat.
Plecarea de acasă, în plină noapte, luna pe cer, străzile
pustii, gardiştii care priveau miraţi targa ce trecea,
aşteptarea în biroul şef ului de gară, urcarea în vagon, prin
f ereastră, sosirea dimineaţa în gara Bucureşti, hamalii care
ref uzau să-l scoată pe f ereastră...
Atroce suf erinţi. T otul devine absurd de inutil lîngă
o atît de mare durere.
A crezut că moare. Era la un moment dat decis să se
sinucidă. Şi-a rupt toate hîrtiile, toate manuscrisele: 80 de
pagini din noul roman început, 70 de pagini dintr-un
jurnal.
Abea am avut curajul să-l dojenesc.

După asta, mi-e ruşine să vorbesc aici despre Leni. A

devenit din nou „angajantă". Dar voi rezista de astă dată
f erm. E o damă drăguţă. Dar înainte de a f i drăguţă e damă.
A nu se uita.

M ircea a f ost miercuri seara la baletele Jooss, care l-

au revoltat — cum îi spunea lui Comarnescu — prin
„spiritul lor iudaic". A găsit că spectacolul e semit.
Este tot ce a găsit de spus.
Suntem în plină disoluţie a prieteniei noastre. Nu ne
vedem zile de-a rîndul — şi, cînd ne vedem, nu mai avem ce
să ne spunem.

Duminică, 28 [martie 1937]

Vineri seara, de la Leipzig, Matthäus Passion. M ă
temeam că va trece primăvara f ără s-o ascult. Aş f i f ost
neconsolat. Nu e numai o mare bucurie muzicală: a devenit
o superstiţie pe care o consider voitoare de bine.
M i-a plăcut enorm, dar am ascultat-o cu un
sentiment mai puţin grav. Încep să mă f amiliarizez cu ea.
Sunt pasagii pe care le aştept, le prevăd, le urmăresc. Nu mă
mai surprinde nimic, şi nu mai ascult cu timiditatea din
trecut. T otul mi se pare mai intim, mai puţin ceremonios,
mai puţin sever, mai mozartian decît altădată. Încă o dată,
am f ost f ericit regăsind aria tenorului din partea întîia „Ich
w ill bei meinem Jesu w achen". Şi atîtea alte lucruri...

Ieri, la Curtea cu Juri, lungă pledoarie. M ai bine de o

oră jumătate. Aveam o sumă de dif icultăţi de rezolvat —
dif icultăţi de atitudine, de ton... T rebuia să acuz — şi în
acelaşi timp n-aş f i vrut să apăs prea mult. Cred că cel puţin
în privinţa asta am reuşit. Aveam impresia că sunt urmărit
de ascultători şi într-o oră jumătate nici un moment nu mi
s-a părut că le-am pierdut atenţia. Dar poate să mă înşel.
Paul M oscovici, care a ascultat o parte din pledoarie, îmi
spunea azi-dimineaţă că nu l-a satisf ăcut. Îmi spunea că
„amenitatea ironică" a vorbirii mele nu este tonul just la
Juri. Probabil are dreptate. De asemeni, îmi spunea că
judecătorii n-au prea ascultat. Asta, dacă e adevărat, e mai
grav.
Dar sunt bucuros că mi-a comunicat opinia lui. Asta
mă f ace mai atent cu mine însumi, şi mă opreşte să f iu prea
satisf ăcut de „talentele" mele. Cred de altf el că nu mi- am
pierdut niciodată capul de prea multă proprie admiraţie.

Ieri, la Consiliul de Război, unde se judecă procesul

gardiştilor care l-au sechestrat şi schingiuit pe studentul
liberal Aurelian Rădulescu, în camera de execuţie a sediului
gardist. Nae Ionescu a depus ca martor. T ranscriu din ziar
răspunsul lui: „D. prof . Nae Ionescu, răspunzînd la
întrebarea pusă de d. avocat Vasiliu-Cluj, f ace o teorie a
corpurilor constituite, care au sensibilitate proprie, în
virtutea căreia ele au dreptul de a reacţiona împotriva unei
acţiuni a cărei consecinţă apasă asupra acelui corp.
... martorul răspunde arătînd că în centrele
studenţeşti apusene, la Oxf ord, la Cambridge, bătaia ca un
corectiv e des aplicată în asociaţiile studenţeşti.
…M artorul răspunde, încercînd să justif ice din
punct de vedere educativ bătaia pe care — declară d-sa — a
primit-o deseori şi cu f olos".

Joi seara, la Filarmonică, concert Hermann

Scherchen: Sim fonia I de Beethoven, Serenata notturna* (În
text: „Serenada" ) de M ozart (un lucru delicios — dar cu cît
pref er Kleine Nachtm usik) şi a cincea simf onie de M ahler,
admirabilă, neaşteptat de f rumoasă — în ciuda temerii mele
că trebuie să f ie ceva pretenţios, grandilocvent şi absurd.

[Aprilie]
Duminică, 4 aprilie [1937]
Zile extenuante în tribunal, nu atît prin ef ort f izic,
cît prin tensiune nervoasă. Arestarea lui Bogza (Geo Bogza
fusese acuzat de pornografie şi atentat la bunele m oravuri
pentru volum ul său Poem ul invectivă) m-a înmărmurit. M i
se părea un act de nebunie, care va trece la cea dintîi
explicaţie. Eram convins că, după o noapte petrecută la
poliţie, îi vor da drumul. Alergături prin redacţii, telef oane,
curse cu automobilul — totul mă deprima, încă o dată a
trebuit să deplor temperamentul meu alarmist.

Convorbirea cu judecătorul de instrucţie (Cornel

Stănescu, de la cab. VII, tip suf icient, prost, lichea,
simulînd revolta morală) m-a lăsat f ără replică. Am încercat
să-i vorbesc, să-l înduplec, să-i citesc din poemele mai puţin
scandaloase ale lui Bogza — dar totul era inutil. Omul lucra
din ordin, din servilism sau din simplă cruzime de imbecil.
Poate că vorbindu-i cu atîta căldură eram ridicul. El, în
orice caz, rîdea.
A doua zi, conf irmarea mandatului. Am vorbit, îmi
dau seama, cu prea vizibilă emoţie. Un avocat nu trebuie să
pară aşa de mult angajat într-un proces. Dar voi putea
vreodată să f ac ceva — nu importă ce — f ără pasiune?
De altf el nu trebuie să-mi f ac reproşuri. Cauza era în
orice caz pierdută — şi dacă mandatul a f ost conf irmat, n-a
putut f i decît din ordin. Căci ceilalţi avocaţi, V. V. Stanciu
şi mai ales I. Gr. Perieţeanu, au f ost mult mai detaşaţi în
pledoariile lor. T otuşi am pierdut. Un asemenea proces
pierdut (proces în care dreptatea juridică, pentru a nu mai
vorbi de cealaltă, este strigătoare la cer) ajunge pentru a te
dezgusta irevocabil de avocatură. Dar eu n-am nevoie să mai
f iu dezgustat.
Nu m-a indignat atît conf irmarea mandatului, cît
atitudinea judecătorilor. Puiu Istrati avea tot timpul un
surîs batjocoritor-sceptic, neatent, de stîlp de caf enea.
Simţeam că, orice am spune, procesul pentru el este
dinainte judecat. Judecat de scaunul lui, de insensibilitatea
lui, de obişnuinţa lui, de indif erenţa lui. Ce f orţă din lume
poate scutura conştiinţa atrof iată a unui judecător cu
mentalitate de f uncţionar? În mîna unor astf el de oameni
stă libertatea lui Bogza! Ei f ormează statul, puterile
constituţionale, dreptatea, morala, adevărul... Bietul
Bogza, care nu pricepe cu siguranţă nimic din tot ce se
oetrece, el, aşa de naiv, aşa de copil, aşa de aiurit!

M i-am închipuit că asupra acestor lucruri nu e

posibil nici un dezacord cu oamenii de condiţia mea. Sunt
anumite lucruri pe care — de la un anumit nivel de
sensibilitate — le consider de la sine înţelese. T otuşi, cu ce
stupoare a trebuit să constat azi la prînz că M ircea Eliade
este de partea lui Puiu Istrati, nu de partea lui Bogza!
Întîi şi întîi Bogza (spune M ircea) nu e scriitor. Nu e
nici membru la S.S.R. — şi, pe urmă, e mai mult ziarist decît
scriitor. În al doilea rînd, versurile lui sunt pornograf ice şi
patologice.
— De ce să mă revolt eu de arestarea lui Bogza —
striga el. L-a arestat? Ei şi? O să stea o lună la puşcărie şi
gata. Nu e grav. Grav este altceva: că tinerii ăştia sunt
martirizaţi de 10 ani în puşcării...
— Care tineri, M ircea?
— T inerii naţionalişti. Da, sunt martirizaţi în
puşcării. Pentru ce? Pentru că i-au dat 25 la cur lui Gogu
Rădulescu?... La Oxf ord şi la Cambridge studenţii, care au
sensibilitate proprie de corp constituit...
N-am mai putut suporta urmarea. Nu numai f iindcă
mi se părea stupid să-l aud repetînd vorbă cu vorbă
cuvintele lui Nae — dar pentru că mă speria platitudinea de
gîndire în care îl vedeam sucombînd.
L-am oprit.
— Draga M ircea, sunt de părere să schimbăm vorba. E
duminică. Nu te-am văzut de patru săptămîni. Hai mai bine
să vorbim de altele, f iindcă altf el simt că n-o să ducem pînă
la urmă masa asta. E păcat.
...Şi într-adevăr am schimbat vorba.
Dar e posibilă în astf el de condiţii o prietenie?

Azi-dimineaţă, la Ateneu, concert Bustabo, o tînără

f ată americană, 16 ani, rochie albă cu f undă mare, gen Lola
B o bescu: Concert în re m inor de T artini, Sonata [în] do
m inor de Beethoven, Sim fonia spaniolă de Lalo, Nocturna
şi Tarantela de Szymanow ski.
Aseară, de la Lyon P.T .T ., un concert pentru basson
şi orchestră de M ozart.
Vineri seara, recital Fenerman: sonată Locatelli,
sonată Beethoven, Après un rêve de Faure, T a n g o de
Albeniz, sonată de Frescobaldi.
Joi seara, Sim fonia V II de Bruckner, dirijată de
Perlea.
 N-am avut — se înţelege — în ultima săptămînă nici
un f el de preocupare literară. Dar m-am gîndit la un mic
eseu, pe care poate să-l scriu mai tîrziu: „Despre
mediocritatea teatrului".
Lectura unei piese de Denys Amiel (M a liberté) şi
diverse gînduri despre propria mea piesă m-au f ăcut să
observ încă o dată ce sărac, ce convenţional, ce schematic,
ce f acil şi ce mediocru este, ca gen, teatrul. Cel puţin
teatrul de tip „psihologic", în trei acte.

[Octom brie]
Bucureşti, luni 18 octombrie 1937* (Începe aici al
doilea caiet al Jurnalului. Un alt caiet cu note — aprilie-
octom brie — se aflase printre m anuscrisele pierdute în
acea vară la Paris (cf., m ai departe, nota din 30 aprilie
1938))
Şi astăzi, întorcîndu-mă acasă, îmi bătea inima la
gîndul — absurd desigur, dar de care poate niciodată nu mă
voi dezobişnui — gîndul că s-ar putea să găsesc un pachet de
la Paris, cu manuscrisele pierdute (Cu o lună în urm ă, la
Paris, Sebastian pierduse valiza cu prim a versiune a
rom anului Accidentul).

Nu pot distruge în mine speranţa copilăroasă că

visul ăsta urît se va sf îrşi. Nu mă pot convinge că într-
adevăr am pierdut pentru totdeauna dosarul roşu, cu cele
111 pagini. T otul e încă aşa de viu în mine, aşa de prezent...
Nu pot să renunţ, nu pot să cred.
Ieri mi-am redeschis sertarele, încuiate la plecare, şi
mi se părea că într-unul din sertare voi da peste dosarul
roşu, peste caietul galben. Poate că n-aş f i f ost surprins
dacă într-adevăr le-aş f i găsit. Şi acum, în momentul ăsta în
care scriu, am impresia că le am în odaie cu mine, undeva
între cărţi, în bibliotecă, între hîrtii pe masă — şi că ar f i de
ajuns să le caut, pentru ca să le am iar în mîini.
De cîte ori mă gîndesc la ceasul ăla nef ericit, la
momentul în care am observat lipsa valizelor — am aceeaşi
senzaţie de întunecare, acelaşi ref uz de-a înţelege. M i se
pare absurd, ridicul, comic — şi înţeleg f oarte bine de ce în
noaptea aceea am rîs în f aţa dezastrului. Aş rîde şi acum.
Compar situaţia mea de astăzi cu cea de acum două
luni — şi trebuie să deplor degringolada. Am pierdut atîtea
lucruri — eu, care mai aveam aşa de puţin de pierdut.
Voiajul ratat, romanul pierdut, piesa scoasă din
repetiţii, probabil def initiv. M ă af lam în f aţa unei toamne
bogate, în f aţa unei ierni laborioase, aşteptam cu
curiozitate atîtea întîmplări sigure — şi acum nu mai
aştept nimic. Îmi rămîne biroul Roman, articolele pentru
Independenţa, sila de a f i treaz, un gust groaznic de a bea,
de a dormi, de a uita. M i se pare că sunt la limită. Nimeni în
lume nu poate f ace nimic pentru mine. Am aşa de puţine
raţiuni adînci de a trăi, încît o întîmplare ca asta (care
pentru altcineva, în alte condiţii, ar f i o durere, dar nu un
dezastru), devine pentru mine un prilej de moarte.
Şi împlinesc astăzi 30 de ani.

Miercuri, 20 [octom brie 1937]

Sîmbătă noaptea, cu Leni şi Froda, întîi la „Carul cu
bere", pe urmă la „M elody". Băusem mult, într-adins. (Aş bea
mereu, ca să uit...)
La „M elody", în timp ce discutam aprins toţi trei, pe
sub masă o „pipăiam" pe Leni, care nu numai „se laissait
f aire", dar mă ajuta cu discreţie. T oată noaptea am f ost cu
mîna între pulpele ei. Între timp o priveam: nimic nu o
trăda. Era volubilă, surîzătoare, atentă, drăguţă, sigură de
ea. Şi bărbatu-său era alături. Şi îl privea în ochi. Şi pe
f emeia asta am iubit-o ca un cîine doi ani.
Cunosc în sf îrşit şi eu pe acea Leni „petite putain
charmante", pe care toată lumea o cunoştea, af ară de mine
— se înţelege.

După toate probabilităţile, piesa nu mi se va mai

juca. Sunt presiuni antisemite, la care teatrul nu are nici
un motiv să reziste. Conştiinţa naţională nu permite ca pe
o scenă bucureşteană să se joace o piesă de M ihail
Sebastian. Nu e nimic: sunt destule piese de Fodor László,
de Bus Fekete, de Franz M olnár.
Sân-Giorgiu i-a spus textual lui Camil: „Am la
dispoziţia mea 5.000 de lăncieri şi nu voi admite nici un
moment ca piesa lui Sebastian să se reprezinte. I-am
comunicat lui Sică decizia mea."
Deocamdată nu-mi dau exact seama care sunt
elementele care au dus la scoaterea mea din repertoriu.
Ameninţarea lui Sân-Giorgiu nu cred să f ie suf icientă. Şi
nici articolele lui lorga. T rebuie să f ie un întreg complex de
lucrături. Dar nu am destulă răbdare, destulă tenacitate
pentru a clarif ica lucrurile. Le las să se întîmple cum o vrea
Dumnezeu. Abandonez.

Duminică seara am f ost la „Comœdia", să văd

spectacolul Caragiale.
Conabie, mult mai puţin ampresat ca astă-vară, îmi
vorbea la persoana doua singular. Axente, dactilograf ul, mă
întreba f als îngrijorat:
— Dar piesa d-tale nu se mai joacă?
Nu, nu se mai joacă. Dacă s-ar juca, Conabie n-ar f i
aşa de f amiliar, Axente n-ar f i aşa de degajat. M ici mizerii,
de care rîd, dar pe care nu mă pot opri să le văd.
Zaharia Stancu îmi of eră (prin Camil, căci nu ne
vorbim) un angajament la Lum ea rom ânească. Am ref uzat,
se înţelege — dar cîtă tristeţe e în întîmplarea asta, care
f ace posibil, plauzibil, în orice caz nu absurd, un asemenea
lucru: eu, angajatul lui Zaharia Stancu!
Camil îmi povesteşte o convorbire a lui cu T oma
Vlădescu — şi apoi, cu ingenuitate, mă întreabă:
 — Dar, în f ond, ce are T oma Vlădescu cu d-ta?
A trebuit să-i amintesc că, în 1931, cînd eu eram în
bune raporturi cu T . V, el — Camil — m-a introdus, f ără să
mă consulte, f ără să mă întrebe, în groaznica lui polemică
cu V.
Nu o regret, desigur — dar nu e picant că astăzi eu
tot „la cuţite" sunt cu T oma Vlădescu, în timp ce Camil
dejunează împreună cu el şi mă întreabă pe mine îngereşte
„ce are"...? (în realitate, Tom a V lădescu a răm as şi în anii
urm ători un denigrator înverşunat al lui Cam il Petrescu)
Cum mai am destulă copilărie ca să reţin asemenea
nimicuri şi sa le şi însemn aici?

Sîmbătă, 23 [octombrie 1937]

Şi totuşi nu voi putea rămîne mereu cu braţele
încrucişate, deplorînd ceea ce s-a întîmplat şi lamentîndu-
mă. E ceva stupid în toată această răsturnare de lucruri —
dar trebuie să accept şi să merg mai departe. Sunt în mine
destule dispoziţii pentru a nu f ace nimic, ca să le mai şi
încurajez cu încă o ridicare din umeri.
Să circumscriem dezastrul — şi să vedem ce mai ne
rămîne de f ăcut de aici încolo. În primul rînd să ne
convingem că manuscrisul este def initiv pierdut şi să nu-l
mai aşteptăm. (Aseară, la Fundaţie, deschizînd uşa, am zărit
pe masa lui Cioculescu (Radu Cioculescu) un pachet de
cărţi: am avut o tresărire absurdă — eram convins că sunt
hîrtiile mele, cărţile mele.)

E posibil să ref ac manuscrisul? Uneori, cînd mă

gîndesc în linii mari la el, mi se pare că da. Am destul de
netă în memorie desf ăşurarea lucrurilor, succesiunea
incidentelor. Dif icultatea începe din momentul în care mă
gîndesc la detalii: pe acestea nu le voi putea reconstitui
niciodată. Am pierdut ceasuri întregi pentru un cuvînt,
pentru o nuanţă, pentru indicarea unui gest. E sigur că nu
voi mai regăsi nimic — dacă voi încerca să-mi amintesc
f rază cu f rază. Iar dacă, dimpotrivă, voi scrie cu oarecare
libertate — f ără grija de a rămîne f idel primei versiuni —,
voi suf eri mereu de gîndul* (Anulat: „am intirea" ) că rămîn
mult sub ceea ce izbutisem prima oară şi nu voi mai putea
izbuti acum.
Şi pe urmă, dacă eram aşa de mulţumit de ** (Anulat:
„rom an" ) cele cinci capitole scrise, era pentru că le
văzusem crescînd, pentru că f iecare moment nou f usese
pentru mine însumi o surpriză. Nu e prea trist să scrii un
lucru care nu mai are pentru tine însuţi nici un secret?

T otuşi, totuşi voi încerca. Sunt decis să nu mai ies

serile, să nu-mi mai pierd nopţile. Anul ăsta nu voi mai f i
un „premierist". Şi, dacă n-ar f i cei 3.000 de lei ai
Independenţei, aş renunţa şi la concerte.
Aş vrea să f ac o muncă puţin abrutizantă, mecanică.
Cred că m-aş simţi bine la regiment.

Luni, 25 [octombrie 1937]

Azi-noapte, întorcîndu-mă pe la 1 acasă, am simţit o
nevoie irezistibilă să-mi reamintesc romanul. M i se părea
că cel puţin capitolul V îl voi putea reconstitui pe loc. M -
am aşezat la masă şi am scris pînă la 3. Sunt unele pasagii
pe care le regăsesc cu destulă uşurinţă — sunt altele care au
dispărut cu totul. Sunt spărturi care mă dezolează. Văd
f oarte bine paginile pierdute, ştiu unde se plasa f iecare
moment, f iecare f rază în pagină — sus, jos, la mijloc — şi
păstrez parcă ritmul f razelor, le aud, am măsura lor, am
respiraţia lor — şi totuşi, totuşi, nu le pot transcrie, simt
tot ce sacrif ic, tot ce pierd, cu f iecare f rază pe care nu o
regăsesc decît mutilată.
Ce voi f ace? Să lucrez metodic, de la început pînă la
sf îrşit, mi se pare exclus. Deocamdată voi încerca să salvez
ce se mai poate salva: adică pasajele mai prezente în minte,
cele pe care le pot regăsi încă vii, încă nealterate. Pe urmă,
cu toate aceste hîrtii, care nu au decît o valoare de ciornă,
voi vedea dacă este ceva de f ăcut sau nu.
Nu-mi promit nimic. E o încercare, dar nu şi o
speranţă.

Joi, 28 [octombrie 1937]

T ermin în momentul ăsta de transcris capitolul V.
Avea 32 de pagini în versiunea pierdută. Are acum numai
24. Cum n-am lăsat deoparte nici un incident, dif erenţa de
8 pagini * (Anulat: „m archează lipsa a tot ce era m ai" ) nu
se explică decît prin sacrif icarea nuanţelor, pe care nu le-
am mai găsit, pe care nu le voi mai găsi.
Am impresia că am scos dintr-un incendiu cîteva f oi
arse pe jumătate. M i-e penibil, mi-e ruşine să recitesc.
T otul mi se pare sec, inexpresiv, grăbit. Pun deoparte
aceste 24 de f oi. Îmi vor servi de ciornă, dacă într-o zi mă
voi putea decide — şi voi avea timp — să mai scriu
nef ericita asta [de] carte.
Voi încerca, de mîine, să reconstitui, cu aceeaşi
grabă, cu aceeaşi resemnare, cu aceeaşi lipsă de iluzii, cu
aceeaşi indif erenţă, capitolele celelalte — în ordinea în
care s-o nimeri.
Îmi interzic să f ac planuri, să f ac noi legăminte,
înainte de a f i dus la capăt această primă treabă.

Duminică, 31 [octombrie 1937]

Aseară, la Ateneu, în timp ce Enescu se pregătea să
repete La Fontaine d'Arethuse, pe care o cîntase admirabil
şi pe care publicul i-o cerea din nou, d-na Ciomac s-a
înclinat spre mine, întrebîndu-mă:
— Ai f i în stare să repeţi un lucru în care ai pus
prima oară tot suf letul?
Eram gata să-i răspund categoric „nu!", cînd mi-am
adus aminte că tocmai asta încerc eu să f ac de cîteva zile,
f ără să reuşesc — vai!
 [Noiem brie]
Luni, 1 noiembrie [1937]
Uneori mi se pare că totuşi lucrul merge... că pînă la
urmă cartea va f i salvată. Sunt unele pasaje pe care le
regăsesc aproape intacte. Sunt altele pe care le scriu acum
din nou, poate nu mai rău decît prima dată. În genere,
reuşesc să retranscriu f ără prea mari pierderi paginile
neutre, cele care nici în vechea versiune nu-mi plăceau.
(Vai! cum mă resemnez: încep să vorbesc de o veche*
(Anulat: „nouă" ) versiune!)

Dar disperarea mea renaşte de cîte ori mă apropiu de

unele din acele momente pe care le cucerisem aşa de greu,
şi îmi plăceau aşa de mult. Intrarea Annei în bar, atmosf era
barului, decorul, momentele de aşteptare — nu, niciodată
nu le voi mai putea retrăi cu emoţia, cu surpriza, cu
melancolia cu care le-am trăit prima oară, sus, pe Schuller.
Erau unele f raze care mi-au cerut ore întregi. Le simt
pierdute, înecate. Şi din nou îmi vine să abandonez totul, să
renunţ, să uit.

Luni, 8 [noiembrie 1937]

Am terminat totul. Din 86 de pagini, cîte aveam de
reconstituit (căci 25 f ormează f ragmentul publicat în
R.F.R. şi sunt prin urmare integral salvate), am pierdut
def initiv 28.
Pierdere materială apreciabilă pentru un roman
scurt, cum urmează să f ie cartea mea, pierdere teribilă însă
cînd nu mai consider numărul paginilor, ci conţinutul lor.
Paginile reconstituite sînt insipide, decolorate, f ără accent.
N-am mai regăsit nimic din ceea ce mi se părea intens,
arzător pe alocuri în manuscrisul pierdut. Erau pasaje care
mă emoţionau copilăreşte ori de cîte ori le reciteam. Acum
sunt indif erente, reci.
Cum nu e un roman de situaţii, am pierdut tocmai
ceea ce îi f ăcea raţiunea lui de a f i: mărunte observaţii de
psihologie, imagini de detaliu, expresii juste, nuanţe
adecvate.
Vechea versiune mi se părea atît de bună, încît
aveam sentimentul că orice şi oricum aş f i scris mai
departe, cartea nu mai putea f i compromisă.
Acum, pentru a f ace suportabile sau măcar scuzabile
capitolele ref ăcute, trebuie ca neapărat ceea ce urmează să
f ie f oarte bun, aşa de bun încît să compenseze şi să domine
partea primă. Dar se poate? Dar voi putea?
Nu, nu, e inutil să încerc a mă consola, pierderea
asta e f ără întoarcere — şi poate că mai bărbăteşte, mai
loaial, ar f i f ost nu să încerc a relua lucrurile de la capăt, ci
a renunţa pur şi simplu şi pentru totdeauna.

E greu, e f oarte greu să desluşesc toate lucrăturile şi

combinaţiile din jurul piesei mele. Je ne sais pas me
déf endre — asta e cert, şi nici nu-mi pretind să încerc a o
f ace, dar cel puţin să primesc întîmplarea ca o lecţie de
viaţă — deşi viaţa mea nu mai are nimic de f ăcut cu nici o
lecţie, de nici un f el.
Oricum, explicaţia „presiunilor antisemite" asupra
lui Sică nu e suf icientă. T rebuie să adaog: 1) intervenţia
f oarte activă a lui Froda, care e mai f ricos decît oricine în
chestia asta; 2) f aptul că Leni nu ţine în mod special să mă
joace, ba e la urma urmelor mai bucuroasă să joace Absenţe
nem otivate sau aşa ceva; 3) în sf îrşit, f aptul că nimeni la
teatru nu are cu adevărat încredere în piesa mea, care li se
pare „interesantă", dar nu susceptibilă de succes. La atîtea
motive, mai era oare nevoie să se adauge şi pumnul lui Sân-
Giorgiu, şi vocea lui Crevedia?

Joi, 11 [noiembrie 1937]

Aseară, de la Geneva, o bună parte din Concertul
pentru pian (m îna stîngă) şi orchestră, de Ravel, pe care de
atîta vreme voiam să-l cunosc. Admirabil, de la prima
audiţie.
Destul de mult M ozart în ultima vreme (două
concerte exclusiv mozartiene, cu orchestra din Salzburg).
Diseară voi asculta la Filarmonică Requiem ul, tot pentru
întîia oară.
Altf el, nici o veste, nici o aşteptare, nimic.

Duminică, 14 [noiembrie 1937]

Azi-dimineaţă, în f aţa Ateneului (de unde ieşeam
după concertul simf onic Enescu), Nae Ionescu şi Puiu
Dumitrescu (Puiu Dum itrescu, secretar al Regelui Carol al
II-lea) discutau despre criza de guvern. Cine vine? se întreba
unul pe altul, ridicînd din umeri, ca mine, ca tine, ca el...
Pe cînd cu cinci ani în urmă...

Luni, 15 [noiembrie 1937]

M ircea s-a înscris în listele electorale. E şi ăsta un
semn.

Duminică, 21 [noiembrie 1937]

Duminică, singur... Aş f i vrut să pot petrece seara cu
cineva — indif erent cu cine. Cella, T hea n-au răspuns la
telef on. M ircea, M arietta sunt la Vif oreni Mariana şi Petru
V iforeanu (fost m em bru al asociaţiei „Criterion" ) () (încă o
relaţie pierdută, Vif orenii). M aryse şi Gheorghe, la Sinaia.
Singură Leni mi-a telef onat pe seară — dar la ce bun
să reiau iar şi iar o poveste care nu duce nicăieri? (Camil —
ca să termin bilanţul —, la o nuntă, Carol, la Viena.)

M -am dus singur la cinematograf şi pe urmă tot

singur pe străzi. Pe Calea Victoriei, pe lîngă Djaburov, m-a
strigat cineva din urmă:
— Coane Comarnescu, coane Comarnescu. Era un
nenorocit vag ziarist, Emil Flămându, pe care l-am întîlnit
de cîteva ori f ăcînd anticameră pe la Fundaţie, pe la
general. Era beat, vorbea împleticit:
— Coane Comarnescu, mi-ai f ăcut serviciul ăla? Ştii,
la gheneral, te-am rugat eu, ai vreun răspuns...
I-am explicat că mă conf undă, că nu sunt
Comarnescu, că sunt Sebastian, că nu mi-a vorbit nimic
despre nici un „serviciu". Nu ştia cum să-mi mai ceară scuze
— şi s-a dus.
M ă văd f oarte bine, cîndva, mai tîrziu, un f el de Emil
Flămându. Cînd am scris acum 3 ani Deschiderea stagiunii
(Schiţă din viaţa teatrală, publicată în 1935, în Ram pa
(reprodusă în Opere alese, I, ediţia V icu Mîndra, Bucureşti,
E.S.P.L.A., 1956)), am avut f oarte exact sentimentul că acel
T . T . Soni (şi el un Flămându oarecare) sunt eu. Şi de atunci
am coborît mai mult, am rezistat mai puţin.

Aş bea mereu, ca să uit — şi am atîtea de uitat.

M iercuri seara i-am luat aproape cu de-a sila pe Leni şi pe
Froda de la teatru, ca să bem, şi într-adevăr am sf îrşit prin a
mă îmbăta groaznic, una din cele mai teribile beţii din viaţa
mea. Eram abrutizat, nu mă mai gîndeam la nimic, eram
f ericit.
Şi totuşi voi întîrzia cît mai mult sf îrşitul.

[Decem brie]
Vineri, 3 decembrie [1937]
Ce mi-a povestit aseară Harry Brauner despre
M arietta mi se pare că întrece tot ce ştiam despre ea. A
încasat de la T eatrul Naţional 30.000, iar de la actori
20.000 — şi a reţinut toţi banii, f ără să-i dea Luciei
Demetrius nimic. Pe de altă parte, a trimis în Germania
textul piesei lor, semnînd numai cu numele ei, sub
pretextul că Lucia Demetrius este "evreică" (!) şi că deci
piesa n-ar putea f i admisă.
E de crezut? (Cu prilejul ăsta af lu că mama Luciei D.
este într-adevăr evreică. Ce bune mijloace de investigaţie
are M arietta noastră şi cît de la timp ştie să le utilizeze!)

Duminică, 5 [decembrie 1937]

E def initiv decis: Jocul de-a vacanţa nu se va mai
juca. O ştiam f oarte bine, de la întoarcerea mea la
Bucureşti — dar păstram vagi speranţe. Acum totul e
stabilit. Se joacă în locul piesei mele o piesă de M uşatescu.
Am primit vestea (care nu era o veste, ci o conf irmare) cu
un sentiment de amărăciune. Dar de aseară pînă azi-
dimineaţă a f ost destul timp ca să dau întîmplării justele ei
proporţii. Evident, e dezagreabil. Sunt prea superstiţios ca
să nu mă necăjească f aptul că un lucru nu-mi reuşeşte: e ca
şi cum nu mi- ar reuşi o pasienţă. De la plecarea mea spre
Geneva, sunt în serie proastă. Cînd se va termina?
Singurul lucru grav în această chestiune sunt banii.
Nu am, nu ştiu de unde să găsesc — şi încep să simt sărăcia
ca o umilinţă. Piesa mi-ar f i putut aduce 100.000 lei — ceea
ce n-ar f i f ost o soluţie radicală, dar mi-ar f i dat cîteva luni
de linişte.
Aştept Crăciunul ca să plec undeva la munte, să
lucrez. Poate că în 20 de zile mi-aş putea scrie romanul. Aş
vrea ca în ianuarie-f ebruarie să f iu ocupat cu tipăritul lui:
corecturi, bun de imprimat, dedicaţii, cu un cuvînt,
impresia că f ac ceva, că mi se întîmplă ceva.

Azi-dimineaţă, la concertul Enescu l-am văzut pe

Antoine Bibescu (Prinţul Antoine Bibescu (văr prim ar cu
Martha Bibescu), autor al cîtorva Piese de teatru în lim ba
franceză, era în relaţii am icale cu Sebastian). După-masă,
pe T itu Devechi, cu care m-am plimbat la Şosea. Nici pe
unul, nici pe altul nu-i mai întîlnisem de ani de zile. Şi
totuşi nu aveam nimic să le spun, ei nimic să-mi spună. E ca
şi cum vremea ar f i stat pe loc. Şi totuşi, Dumnezeu unul
ştie că nu a stat deloc.
Concertul f oarte f rumos: concertele de vioară Bach,
M ozart, Brahms. Un singur moment de emoţie însă:
ultimele f raze din andantele concertului de Bach.

M arţi, 7 [decembrie 1937]

Ieri (Sf întul Niculae), ziua Ninei. Am telef onat
dimineaţa ca s-o f elicit.
— Coniţa e la domnu general — mi-a spus servitoarea
— iar domnul prof esor mănîncă la părinţii d-lui.
Seara am f ost la ei la masă şi am af lat că în realitate
M ircea lipsise două zile din Bucureşti, în campanie
electorală, şi abea aseară se întorsese acasă. M inciuna de la
prînz, a servitoarei, m-a îngrozit: minciună organizată,
minciună de f amilie, în care nu s-au jenat s-o f acă complice
pe servitoare. M i s-a părut mai trist decît însuşi f aptul de a-
l şti pe M ircea umblînd la ţară, în echipă de propagandă, din
sat în sat, cu Polihroniade. M ai f ăceau parte din echipă
Haig Acterian şi Penciu. Au luat cuvîntul pe rînd. Se pare că
Haig vorbea cu gesturi mari, puţin teatral. Nu ştiu dacă şi
M ircea a ţinut discursuri. T otul mi se pare grotesc, grotesc.
Nu înţeleg cum nu sunt sensibili la această teribilă
comedie. M arietta, care a venit mai tîrziu, a intrat în casă
cîntînd imnul gardist: Ştef an Vodă... Încep nici să nu se mai
jeneze de mine.

O văd f oarte des pe Leni. E într-un moment în care

acordul nostru e posibil — şi n-am destulă seriozitate ca să
ref uz. Fără îndoială, voi plăti această uşurinţă, cum le-am
mai plătit şi pe cele din trecut.

Camil îmi spunea azi-dimineaţă, pe Calea Victoriei:

— Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un
regizor n-a putut f ace descoperirile mele în teatru. Sunt
cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o
prof undă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură
f ilozof ică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii
ăştia sunt imbecili: nici nu pot măsura şansa lor imensă de
a lucra cu mine.
Îl ascult dezarmat. T ot ce pot f ace e să surîd — un
surîs puţin mirat, dar care nu protestează.
Prînzul, cu Antoine Bibescu, la „Athénée Palace". A f i
prinţ, a avea o mare avere, a f recventa cele mai de seamă
cercuri europene, a f i intim cu toţi marii scriitori f rancezi,
a f i f ost jucat cu oarecare succes la Paris, la Londra, la New
York — încă nu e de ajuns pentru a te lecui de mici vanităţi
bucureştene: uite-l pe acest Antoine Bibescu arzînd de
dorinţa de a-i f i reprezentată o piesă de către Sică
Alexandrescu.

Vineri, 10 [decembrie 1937]

Aseară, concertul Casals-Enescu la Filarmonică.
(Concertul pentru violoncel şi orchestră de Schumann,
Concertul pentru violoncel, vioară şi orchestră de Brahms.)
Foarte sinceră, f oarte pură emoţie.
M i-e în genere atît de greu să f iu cu totul prezent în
timpul unui concert! M ă străbat o sumă de gînduri, o sumă
de imagini, dintre cele mai stupide, dintre cele mai f ără de
sens — şi, cînd mă surprind divagînd, mă cert ca pe un elev
neatent şi mă reîntorc spre concert cu un f el de decizie de a
f i silitor, de a asculta, de a înţelege.
Antoine Bibescu mă întreba, duminică dimineaţa,
dacă am înclinare naturală pentru muzică. I-am răspuns că
nu: am venit spre muzică din curiozitate, pentru a intra
într-un domeniu pe care nu-l cunoşteam — şi cred că am
început s-o iubesc, prin aplicaţie, prin ef ort. Foarte rar am
momente de abandon adevărat. De altf el, nici nu ştiu dacă
ceea ce numesc „abandon" este f elul cel mai just de a
asculta muzica. Nu am încredere în reveria conf uză, puţin
destrămată, în care mă las legănat în timpul unui concert.
Încerc, dimpotrivă, să ascult f rază cu f rază, analitic,
gramatical. Încerc să ascult o bucată de muzică aşa cum
citesc o carte.
 Casals îmi dă lacrimi. Nu am nici curajul să-l aplaud.
M i-e ruşine să-l „aprob". Ce teribilă lecţie de artă, şi poate
şi de viaţă! Nici un „chichi", nimic strălucit, nimic cu vervă:
totul simplu, grav, necomunicativ, ca dintr-o mare
singurătate.

Vineri, 17 [decembrie 1937]

Î n Buna V estire de ieri (anul I, no 244, cu data de
vineri, 17 decembrie 1937): „De ce cred în biruinţa mişcării
legionare" de M ircea Eliade.
…Poate neamul românesc să-şi sf îrşească viaţa...
surpat de mizerie şi sif ilis, cotropit de evrei şi sf îrtecat de
streini...?
...revoluţia legionară are drept ţintă supremă:
mîntuirea neamului..., cum a spus Căpitanul.
...cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De
aceea cred în biruinţa mişcării legionare..."

Seara
M ă uitam la ea, adineauri, în cabină, în timp ce
vorbea, şi îi priveam cu atenţie f iecare trăsătură, f iecare
gest. E urîtă. Fruntea îngustă, nasul ovreiesc, gura mare, pe
buza inf erioară un neg, buza inf erioară proeminentă. E
slaba, sînii sunt mici şi obosiţi, braţele îi sunt prea subţiri,
pielea e f ără strălucire. Cunosc şi vorbirea ei repezită, şi
intonaţiile ei ingenue, şi rîsul ei brusc (care o luminează, e
adevărat, deodată), cunosc totul şi nu îmi place nimic.
T otuşi pe f emeia asta mică, nu mai f rumoasă, nu mai
dezirabilă decît era anul trecut W endy, tînăra mea clientă
de la „Zig-Zag" («W endy and July"), pe f emeia asta cel mult
„amuzantă", sau în totul neglijabilă —o iubesc.
„O iubesc." Să nu exagerăm. Sunt şi eu un f el de
epavă dusă de întîmplări, de spaima de a f i singur, de lenea
de a trăi. La ea găsesc uneori un surîs, ca un început de
emoţie, o privire care aşteaptă, care întreabă... şi atunci nu
am curajul să le ref uz.
 Bietele mele vizite la teatru. Portarul, cabiniera,
maşiniştii, Iancovescu, Roman... ce or f i gîndind despre
nef ericitul ăsta care vine la două seri, în cabină, ca să
f umeze o ţigară, f ără nici o treabă, f ără nici un rost...

Duminică, 19 [decembrie 1937]

În condiţii normale de viaţă, ceea ce mi s-a întîmplat
mie în ultimii 3-4 ani ar trebui să f ie, nu zic îmbucurător,
dar în nici un caz catastrof al. Grav, desigur, dar tocmai prin
gravitate util.
A pierde o situaţie — Cuvântul; un om f aţă de care
mă simţeam responsabil — Nae Ionescu; o serie de prieteni
— Ghiţă Racoveanu (Gheorghe Racoveanu fusese coleg de
redacţie cu Sebastian la Cuvântul), Haig, M arietta, Lilly,
Nina şi, în sf îrşit, prietenul cel dintîi şi cel din urmă,
M ircea — a pierde totul, absolut totul, poate f i la 30 de ani
nu un dezastru, ci o experienţă de maturitate.

Nu ar trebui să-i f iu recunoscător vieţii că f ace gol

în jurul meu, că-mi ia, îmi retrage toate obişnuinţele şi
comodităţile pe care cu timpul le acumulasem, şi mă pune
din nou în f aţa începutului, dar nu cu inconştienţa de la 20
de ani, ci cu luciditatea de la 30?
Nu ar trebui să înţeleg că termin o etapă (dar o
termin total, def initiv) şi încep alta, care mă duce spre alţi
oameni, spre alte af ecţiuni, spre altă iubire poate, şi poate
spre o nouă singurătate?
Ba da, ba da — dar pentru ca să f ie astf el mai lipseşte
ceva, singurul lucru într-adevăr f ără scăpare în destinul
meu.
Căci tot restul se poate ref ace.

M arţi, 21 [decembrie 1937]

Uimitor rezultat al alegerilor de ieri pentru Cameră.
M are succes gardist de Fier. Se vorbeşte de 30—35 deputaţi.
În orice caz, sute de mii de voturi, judeţe întregi cucerite. E
momentul „septembrie 1930" din Germania.
T otuşi, dimineaţa a f ost plină de soare, şi în aer, pe
străzi, nu ştiu ce „allégresse" de care mă lăsam purtat cu
nepăsare.
Dejunul la „Capşa" — lung, bun, copios — cu Blank,
Ionel Gherea, d-na T heodorian (Alice Theodorian, fiica lui
Caton Theodorian, prietenă cu Aristide Blank). Semn de
inconştienţă poate, căci poate în ziua aceasta destinul
nostru e decis. Îmi dau seama că noi nu mai avem nimic nici
de cîştigat, nici de apărat, nici de sperat. T otul e virtual
pierdut. Vor veni închisorile, mizeria, poate f uga, poate
exilul, poate şi mai rău.

T otuşi sunt destul de neserios ca să privesc cu nu

ştiu ce curiozitate amuzată evenimentele, ca şi cum aş
privi un match pasionant. Căci pasionant nici vorbă că este.
La ora asta (10 seara), guvernul nu are pe hîrtie decît 37-38
la sută şi se pare că e imposibil să mai f alsif ice acum
cif rele. Dacă nici în noaptea asta nu se întîmplă nici un
miracol aritmetic, vom avea primul guvern român căzut în
alegeri. Af ară dacă, pîna mîine dimineaţă, întreg regimul nu
va f i la pămînt. Şi asta e posibil.
Dar întru cît — te întreb — întru cît toate acestea
pot schimba o litera măcar, o virgulă măcar, nu zic din
destinul meu, dar din destinul nostru?

M iercuri, 22 [decembrie 1937]

Ziua agitată de ieri s-a terminat cu un ceas de calm:
singur acasă, ascultînd, numai cu lampa de birou aprinsă,
restul camerei în semiobscuritate, muzică. De la Geneva, un
coral de Bach pentru orgă, de la Breslau, o f ugă şi o toccată
tot de Bach pentru orchestră, în sf îrşit V ariaţiunile pe o
tem ă de Mozart de M ax Reger, pe care le-am ascultat prima
oară săptămîna trecută la Filarmonică. T otul destul de
f rumos, şi mai ales liniştitor.
 Braşov, duminică 26 [decembrie 1937]
În sf îrşit, un ceas singur. Sunt aici de alaltăseară,
într-o vilă cu Carol, Grindea (Miron Grindea, publicist; din
1938 va deveni editorul revistei Adam (după Atragerea lui
I. Ludo)), Iova* (Lecţiune incertă), soţii Blank — prea mulţi
pentru cît pot eu suporta.

Speram să pot găsi o cameră undeva la Poiana, la

T imiş, dar n-am avut acest noroc sau n-am ştiut eu să caut.
Aici, cu atîta lume în jurul meu, mi-e imposibil să lucrez.
Nici nu încerc. Şi totuşi, cu ce plăcere, cu ce dureroasă
plăcere aş scrie. Adineauri, pe stradă, plimbîndu-mă de-a
lungul bulevardului, simţeam întreg romanul viu în mine,
ca o rană deschisă.
Atîtea lucruri cîte s-au întîmplat în ultima vreme cu
mine la Bucureşti, atîtea ocoluri stupide în veşnica mea
poveste cu Leni ar găsi în cartea asta o răzbunare, o soluţie,
un răspuns.
Şi încă o dată capitolele pierdute îmi revin în minte,
imposibil de uitat, imposibil de regăsit.
Singurele momente de destindere rămîn cele de schi.
Ieri la Poiana, azi la T imiş, atîta vreme cît am schiat am
f ost f ericit. Zăpadă mare, decor sclipitor, voluptatea de a
zbura pe schiuri, de a sări cu succes un accident de teren,
triumf ul, în sf îrşit, de a izbuti la capătul cursei o oprire
aproape corectă, în orice caz f ără să cad...

M arţi, 28* (În text: „29" ) [decembrie 1937]

Plec la Bucureşti, diseară, peste trei ore. Se pare că
s-a constituit, sau se constituie, un guvern Goga. (De la
Poiana, cineva vorbea cu M iron Grindea, care comunica o
listă de miniştri absurdă: Goga, prezidenţia şi Război, Gh.
Cuza, M uncă, generalul Antonescu nu ştiu unde. T ipic
guvern de panică!) Ce se va întîmpla, nu ştiu. Aşteptăm. Dar
parcă e mai serios să aştept de la Bucureşti. Nu pot f i atît
de iresponsabil încît să f ac schi în timp ce se decide poate
întreaga noastră viaţă de aici încolo.

...Dar nici nu pot f i atît de ingrat încît să mă dezic

atît de repede de bucuriile schiului. Ieri şi azi am f ăcut la
Poiana adevărate vitejii. Nu numai că am coborît de la
Poiana pînă în Prund pe schiuri, f ără prea multe căzături —
dar la Poiana, astăzi mai ales, pe „cîmpul de exerciţii" am
reuşit tot f elul de probleme care mă introduc în
subtilităţile meseriei. Izbutesc un „slalom" destul de corect,
chiar f ără bastoane. În plus, am luat o pantă de la baza
Schullerului (Schuller este num ele săsesc al Postăvarului),
care e desigur panta cea mai repede pe care am „atacat-o"
pînă azi, şi am terminat toată cursa f ără accident, cu un
perf ect viraj la stînga şi cu o oprire reglementară, concisă.
În schimb, am căzut rău de tot pe şosea, la
întoarcere — şi, ce e mai comic, aproape de sf îrşitul
drumului, în orice caz acolo unde nu mai era nici o
dif icultate, lîngă Solomon. Sunt f rînt de oboseală (nu e
prea uşor să cobori trei sf erturi de oră, în f rînă continuă),
dar sunt mîndru de mine.

Spuneam azi, după ce reuşisem primul exerciţiu de

„slalom", că literatura nu-mi va da niciodată o bucurie
egală. Şi nu minţeam.
T otuşi — ca să f iu cu totul sincer — toate aceste
iniţieri în schi mă interesează şi din punctul de vedere al
romanului. Am din ce în ce mai mult material pentru
scenele de pe Schuller, de la cabana lui Gunther.

Am recitit alaltăseară manuscrisul. Suf ăr de la rînd

la rînd, constatînd cît e de ciuruit bietul meu manuscris
reconstituit — dar în totul lectura nu mă descurajează. Va
trebui să scriu încă o dată cu atenţie tot ce am ref ăcut pînă
azi: dar, hotărît, lucrurile, chiar şi în halul deplorabil în
care se găsesc azi, sunt utilizabile. Iar mai departe totul
poate merge cu bine, deşi desigur nu cu uşurinţă.
Aş vrea f oarte mult să scriu cartea asta. A avut prea
mult nenoroc, săraca de ea, ca să nu-mi f ie dragă. Este
probabil tandreţea ce se păstrează copiilor nef ericiţi.

M iercuri, 29 [decembrie 1937]. Bucureşti

Guvernul Goga s-a instalat — şi nu e, cum credeam
pînă a f i sosit la Bucureşti, o combinaţie provizorie, ci o
f ormulă stabilă. Va f ace noi alegeri, va guverna, va realiza
programul cuzist, la care toţi miniştrii s-au ref erit azi în
discursurile lor. Pentru prima oară s-a putut înregistra
într-un discurs of icial vocabularul Poruncii V rem ii: jidan,
jidănime, dominaţia lui Iuda etc., etc.
Se aşteaptă pentru mîine, poimîine primele măsuri
antisemite de stat: revizuirea cetăţeniilor, probabil
eliminarea din barouri, în orice caz eliminarea din presă.
Voi pierde locul de la Fundaţie? Foarte posibil... M ai
ales dacă — aşa cum scriu ziarele de azi — Fundaţiile vor
trece la M inisterul Propagandei, condus de Hodoş. Dar chiar
şi f ără asta, e greu de crezut că într-un regim cuzist se va
tolera un evreu într-un „post de cultură" — f ie el aşa de
şters cît e al meu.
Nu ştiu care e atmosf era în oraş. Consternare,
nedumerire, buimăceală, f rică? Ziarele sunt cenuşii,
inexpresive, f ără nici un accent de protestare. M i se pare că
abea de aici încolo vom învăţa ceea ce se cheamă cenzură.
...Şi, în asemenea condiţii, a scrie literatură nu
devine o stupidă copilărie?

Nu am ieşit încă în oraş. Căzătura mea de ieri a f ost

mai gravă decît mi-am imaginat la început. Coapsa stîngă
mi-e umf lată şi vînătă. M erg greu, şchiopătînd, şi mă
doctoricesc cu apă de plumb. Un moment m-am temut să nu
f ie o f ractură. E tot ce-mi mai lipseşte.

Azi-noapte, venind de la Braşov, am ascultat, de la

Stuttgart, un concert pentru pian şi orchestră de M ozart —
pe care cred că nu l-am mai auzit niciodată înainte.
Azi, pe seară, de la Paris, o sonată în si bemol, tot de
M ozart. Şi, în sf îrşit, scriind nota aceasta (11 seara), tot de
la un post f rancez, ceva care pare să f ie tot de M ozart — o
simf onie, probabil.
M ult M ozart, f oarte mult M ozart, e poate singurul
lucru care mă mai poate consola de tot ce se întîmplă.
(Nu era o simf onie, ci Concertul în sol m ajor pentru
flaut şi orchestră— dar tot de M ozart, iată că, cel puţin în
privinţa asta, nu m-am înşelat.)

Joi, 30 [decembrie 1937]

Dim ineaţa, Adevărul şi Lupta suspendate.
Petre Pandrea, pref ect de judeţ, undeva în M oldova.
Victor Ef timiu demisionează de la ţărănişti şi se
înscrie la gogişti. Se pare că i se va da Direcţia Generală a
T eatrelor.
Camil Petrescu mă cheamă la telef on şi comentează
convertirea lui Ef timiu:
— Să ştii că, dacă într-adevăr îl numeşte la teatru,
mă înscriu a doua zi în Gardă şi nu- ţi mai dau bună ziua.
—Am o singură rugăminte, dragă Camil. Să mă anunţi
dinainte la telef on, ca să nu-ţi dau eu bună ziua. Îţi voi
simplif ica în f elul ăsta situaţia.

Se retrag permisele de tren ale ziariştilor. Se

interzice evreilor prof esiunea de ziarist.
— La urma urmelor — spune Camil — recunoaşte şi
d-ta că prea s-a abuzat.
— Recunosc — se poate să nu recunosc? Recunosc
orice.

T oată ziua în casă, citind Sparkenbroke de Charles

M organ. Carte atît de departe de ceasul ăsta! La milioane de
leghe parcă!
 Jurnal de schi* [1937-1938]
(Însem nările publicate cu acest titlu sînt o selecţie,
prelucrată de autor, din notele Jurnalului (1937 şi 1938); a
apărut în Lum ea rom ânească, an. II, nr. 566, 25 dec. 1938.
Este unicul fragm ent tipărit antum din intervalul 1935-
1944 al caietelor. Lectura în paralel a form ei prim e şi a
variantei date tiparului e un prilej de a sonda atît viziunea
lui M. Sebastian asupra unei eventuale publicări a
Jurnalului său, cît şi m odul de a elabora al rom ancierului,
căci el va retopi aceste date în rom anul Accidentul, pe care
tocm ai îl scria)

Sinaia, 9 ianuarie 1937

Prima mea zi de schi. N-aş f i crezut că va merge aşa
de uşor. Aveam un f el de vanitate copilăroasă de a mă simţi
instalat pe schiuri, în perf ecta mea ţinută reglementară, pe
care mi-am improvizat-o în ziua plecării de la Bucureşti —
dar nu credeam că voi reuşi vreodată să f ac vreo ispravă cu
echipamentul meu, puţin cinematograf ic.
Alaltăieri, la Predeal, unde ne opriserăm cîteva
minute la vila M ., ceream explicaţii şi sf aturi cu oarecare
sf ială (erau atîţia schieuri vechi acolo!) şi cînd cineva m-a
întrebat, pentru a şti dacă voi învăţa sau nu: „Eşti f ricos?"
— am răspuns f ără ocol şi cu mare sinceritate: „Cred că da".
„Atunci n-ai să înveţi niciodată" mi-a răspuns scurt,
închizînd discuţia.
Şi totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dîndu-
mi drumul oarecum la nimereală, convins că voi cădea după
primii metri, am străbătut vijelios (da, îmi place să spun
„vijelios") panta de la Stîna Regală şi, ce e mai comic, f ără
să cad. Pe urmă am f ăcut o sumă de alte isprăvi care mă
uluiau. N-am coborît la întoarcere o bună parte din drum,
pe schiuri — e drept, căzînd destul de des — dar, la urma
urmelor, cu destulă îndemînare pentru prima zi?
W ., care îmi era prof esoară, mi-a spus: „Bravo, ai
talent" — şi nu mi-a f ost ruşine să primesc cu măgulire
această notă bună, conf erită cu obiectivitate, după catedră.
Ce dimineaţă f ericită! Viaţa mai are unele lucruri să-
mi spună.

30 ianuarie [1937]
Din nou la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă — mă
aştepta D. N. la gară.
Un ceas mai tîrziu eram pe schiuri. E aproape de
nerecunoscut această Sinaia pustie, cu Cazinoul închis, cu
străzile deşarte, cu casele îngropate sub zăpadă, ca sub
nişte glugi albe, imense, trase peste ochi.
Îmi place să f ac pe schiuri cele mai simple curse —
pînă la f armacie, pînă la debitul de tutun... Am într-un f el
impresia că locuiesc într-un sat din Nord, uitat de lume.

31 ianuarie [1937]
Ninge f rumos, liniştit. E un timp ideal de schi.
T otuşi nu-mi voi acorda o dimineaţă de schi decît dacă o
voi merita.
Nu trebuie să uit că am venit aici ca să lucrez.

1 f ebruarie [1937]
Nu ştiu dacă meritam această dimineaţă de schi. Fapt
e că mi-am acordat-o, şi acum nu simt nici un f el de
remuşcare.
Am f ost la Opler. T erenul e mult mai mic şi panta
mai uşoară decît la Stînă. N-am mai avut impresia
ameţitoare a începutului. T otul mi s-a părut mai puţin
f antastic decît atunci.
Încep să f iu mai puţin intimidat de unif orma mea, de
schiurile mele. Încep să mă f amiliarizez cu întreg acest
aparat, care altădată mi se părea inaccesibil.
În plină cursă, îmi controlez mişcările şi încerc să le
corectez. Nu mai am în nici un caz acea senzaţie
vertiginoasă de zbor f ără direcţie. Devin mai stăpîn pe f rînă
şi probabil mai prudent.

14 f ebruarie [1937]
Iar la Sinaia. Am sosit azi-dimineaţă şi nu cred că voi
putea rămîne mai mult decît pînă marţi.
De altf el, am ambiţii literare f oarte modeste. Voi f i
mulţumit dacă termin capitolul întrerupt. Încolo, vreau să
f ac puţin schi şi să mai uit de Bucureşti.

15 f ebruarie [1937]
Azi-noapte, o conduceam pe T h. spre casă (după ce
ascultaserăm la D.N. Concertul pentru vioară şi orchestră de
Beethoven, transmis nu ştiu de unde) şi pe zăpada îngheţată
schiurile noastre f ăceau un zgomot înăbuşit, care era
singurul zgomot în toată această Sinaia adormită. T ăceam
amîndoi, ascultînd. Îmi place să simt rezistenţa crestei de
zăpadă, pe care botul schiului o sparge — ca un plug.

16 f ebruarie [1937]
M ă întorc la Bucureşti, chiar azi-dimineaţă, cu
maşina d-lui R. Ziua de ieri a f ost o zi completă de schi.
Dimineaţa, trei ore cu domnul R. şi domnişoara L.; după-
masă, patru ore cu T h.
Exerciţiile de schi de după-masă au f ost aspre. Am
căzut de nenumărate ori. La întoarcere am căzut aşa de rău
— erau cîţiva metri de gheaţă —, că m-am ales cu o rană
care mi-a însîngerat tot genunchiul stîng.
E primul meu accident de schi şi sunt oarecum
mîndru de el. E un f el de galon cîştigat.

Braşov, 26 decembrie 1937

Singurele momente de destindere rămîn cele de schi.
Ieri la Poiana, azi la T imiş, atîta vreme cît am schiat, am
f ost f ericit. Zăpada mare, decorul sclipitor, voluptatea de a
zbura pe schiuri, de a sări cu succes un accident de teren,
triumf ul, în sf îrşit, de a f ace la capătul cursei o oprire
aproape corectă, în orice caz, f ără să cad...

27 decembrie [1937]
După un an, îmi regăsesc echipamentul cu nu ştiu ce
stîngăcie. Încerc să mă f amiliarizez din nou cu ţinuta mea
de schieur, în care îmi vine atît de greu să mă recunosc.
Cu tunica mea albastră, cu bocancii grei în picioare,
cu chipiul rotund — am impresia că nu mai sunt un civil.
Cînd întîlnesc pe stradă un schieur, abea mă pot opri să nu-l
salut. Simt parcă nevoia unui semn de recunoaştere, de
camaraderie.
Am coborît ieri de la Poiana la Braşov cu V, băiat de
liceu în clasa a şasea şi n-am avut nici un moment
sentimentul vîrstei care ne desparte. Am f ăcut un destul de
lung ocol prin pădure, unde nu era pîrtie şi am căzut de
cîteva ori. E totuşi mai puţin primejdios decît pe drumul în
serpentină, plin de gheaţă. Cum să spun bucuria de a
deschide pentru prima oară drum în zăpada proaspătă,
neumblată! Botul schiului ridică o pulbere f ină, care
înscrie din urmă, pe două linii subţiri, paralele, drumul
străbătut. Aş vrea să închid ochii şi să nu mai simt decît
această plutire f ără greutate...

29 decembrie [1937]
Plec la Bucureşti diseară, peste trei ore. Se pare că
sunt grave evenimente în pregătire... Nu pot f i atît de
iresponsabil încît să f ac schi în timp ce acolo se poate
întîmpla orice.
…Dar nici nu pot f i atît de ingrat încît să mă dezic
atît de repede de bucuriile schiului.

Ieri şi azi am f ăcut la Poiana adevărate vitejii. Nu

numai că am coborît din nou de la Poiana pînă la Prund, pe
schiuri, f ără prea multe căzături, dar la Poiana, astăzi mai
ales, pe „cîmpul de exerciţii", am reuşit tot f elul de
probleme care mă introduc în subtilităţile meseriei. M ă
amuză exerciţiile de «slalom", mai ales f ără bastoane.
Am luat o pantă de la baza Schullerului, care e
desigur panta cea mai epede pe care am „atacat-o" pînă azi
— şi am terminat toată cursa f ără accident, cu un perf ect
viraj la stînga şi cu o oprire reglementară, concisă.
În schimb, am căzut rău de tot pe şosea la întoarcere
şi, ce e mai comic, aproape de sf îrşitul drumului, în orice
caz acolo unde nu mai era nici o dif icultate. Era o piatră
acoperită de gheaţă şi n-o observasem din timp. Sunt f rînt
de oboseală (am coborît trei sf erturi de oră în f rînă
continuă), dar sunt mîndru de mine.
Spuneam azi, după ce reuşisem primul exerciţiu de
„christiania", că literatura nu-mi va da niciodată o bucurie
egală. Cel puţin în momentul acela, nu minţeam.

Bucureşti, 29 decembrie [1937]

Nu am ieşit încă în oraş. Căzătura de ieri a f ost mai
gravă decît mi-am imaginat la început. Coapsa mă doare
rău. M erg prost, şchiopătînd şi mă doctoricesc cu apă de
plumb. Un moment m-am temut să nu f ie o f ractură. E tot
ce-mi mai lipseşte.

2 ianuarie 1938
M ereu în casă, din cauza piciorului, încă nevindecat.
M ă îngrijorează.

3 ianuarie [1938]
Am avut astă-noapte un moment de spaimă. M ă
trezisem: din odaia alăturată, pendula bătea 3, aveam, cred,
f ebră, piciorul stîng mă durea. Îl simţeam desprins de mine,
depărtat. M -au muncit cele mai negre gînduri, toată
noaptea, toată dimineaţa, şi le-am dus cu mine pînă în sala
de aşteptare a doctorului C., pînă în cabinetul lui de
consultaţii, pînă, în sf îrşit, în momentul în care, după două
radiograf ii, mi-a explicat în cîteva cuvinte ce este: o
hemoragie locală subcutanee, un vas de sînge spart, sîngele
coagulat, circulaţia îngreunată pe o regiune destul de
întinsă, dar nimic grav. Durerile vor continua şase-şapte
zile, vînătaia va rămîne vreo trei săptămîni. Odihnă şi un
tratament cu raze Röntgen. Prima şedinţă am şi f ăcut-o la
doctorul Gh.

21 f ebruarie [1938]
T rei zile la Predeal, de sîmbătă dimineaţa pînă astă-
seară.
Plecasem din Bucureşti ca să f ug de oboseală, de
exasperare. Atîtea lucruri pe care le simţeam devenind
insuportabile...
M ă întorc ref ăcut. Cel puţin în parte, în ciuda nopţii
de f ebră cu care am plătit imprudenţa de a f i f ăcut din
prima zi, după o pauză atît de lungă, şase ore continue de
schi.
Zăpada mă odihneşte, mă f ace mai tînăr, mă ajută să
uit. T erenul de la Vestea este cel mai aspru pe care l-am
cunoscut pînă astăzi în scurta mea carieră de schieur. Am
căzut de nenumărate ori. Cred că în schimb am învăţat
unele lucruri. Azi-dimineaţă reuşeam în sf îrşit să străbat
pantele aşa de accidentate de sus pînă jos, şi să ajung f ără
cădere pe acea mică insulă de gheaţa, care pune capăt
terenului, drept la începutul pădurii.

28 f ebruarie [1938]
Din nou două zile, sîmbătă şi duminică, la Predeal. O
impresie de soare, de multă lumină, de mare copilărie —
ceva care seamănă cu f ericirea...
.. .T otul redevine acolo simplu. Numai o zi de Balcic
— gol, în plin soare _. are aceeaşi intensitate.
Ieri-dimineaţă, în soarele care dogorea pe zăpadă, nu
mai aveam nici un gînd, nici o melancolie, nici o
aşteptare...
 Era o zi de chaise-longue, de maillot. M ă întorc cu
obrazul ars de soare, ca în zilele cele mai bune.
Cît despre schi, f ac vizibile progrese. Am coborît, de
astă dată f ără nici o cădere, pantele care, nu mai departe
decît săptămîna trecută, mă intimidau. Am învăţat un f el de
„christiania" care merge cu uşurinţă şi care îmi dă pe
teren o impresie neaşteptată de siguranţă. E adevărat că, de
îndată ce părăsesc terenul de exerciţii şi mă „aventurez" pe
un drum necunoscut, toată experienţa mea nu-mi mai
serveşte la nimic. Ieri după-masă am căzut mereu pe drumul
de la Vestea la T imiş, unde m-am dus cu D., L. şi două
doamne din cercul lor. T otuşi, plimbarea utilă, măcar ca
exerciţiu de rezistenţă.
Sîmbătă, am schiat cu V M . Schiul copilăreşte pe
toată lumea.
 1938
[Ianuarie]
Duminică, 2 ianuarie 1938
M ereu în casă, din cauza piciorului încă nevindecat.
M ă îngrijorează.
Permisul mi l-au retras. Numele nostru în toate
gazetele, ca nişte delincvenţi. (Printre m ăsurile luate de
guvernul Goga-Cuza era şi retragerea perm iselor de
circulaţie cu trenul tuturor gazetarilor evrei. Ziarele
publicau num ele celor vizaţi (inclusiv num ele lui
Sebastian)).

Reveillon-ul la Leni. O sumă de lucruri observate cu

privire la ea — dar la ce bun să le mai notez?
A termina cu ea e o chestiune de seriozitate. La 30
de ani, nu mi-e permis să mă port aşa de copilăreşte.
Ar trebui să scriu articolul pentru Revista
Fundaţiilor. Dar va mai f i publicat? Nu cred posibilă
menţinerea mea la Fundaţie. Ce-mi va mai aduce şi acest
nou an, început cu atîta deprimare?
Nici un telef on, de la nimeni. M ircea, Nina, M arietta,
Haig, Lilly, Camil — au murit cu toţii. Şi îi înţeleg aşa de
bine!

Luni, 3 [ianuarie 1938]

Am avut astă-noapte un moment de spaimă. M ă
trezisem: din odaia alăturată pendula bătea 3, aveam, cred,
f ebră, piciorul sting mă durea, îl simţeam mai umf lat decît
pînă atunci. Cu mîna, simţeam conturul umf lăturii —
gîndul m-a înf iorat brusc — „ca o pungă de puroi".
Un abces, mi-am spus — şi totul mi se părea lămurit,
inevitabil. Revedeam întreg primul capitol al Inimilor
cicatrizate. „Abces rece", „abces cald", „f istulă", „abces
f istulizat", „o poartă spre moarte" — întreg vocabularul lui
Blecher. Înţelegeam, în sf îrşit, cum sapă o f istulă, cum îşi
f ace loc, cum poate străbate de la os, prin carne, „pînă în
f esă", cum îmi spunea Blecher, şi cum niciodată n-am putut
înţelege...
T otul mi se părea clar. M ă şi întrebam de unde voi
lua bani pentru primele îngrijiri: puncţie, sanatoriu,
pansamente. M ă mai întrebam cine îmi va da un revolver, ca
să termin mai repede. M ircea, poate. Dar va înţelege? Dar
va consimţi, el, care consideră sinuciderea drept păcatul
suprem?
Am păstrat toate gîndurile astea toată noaptea,
toată dimineaţa, şi le-am dus cu mine pînă în sala de
aşteptare a doctorului Cuper, pînă în cabinetul lui de
consultaţie, pînă, în sf îrşit, în momentul în care, în cîteva
minute, mi-a explicat ce este: o hemoragie locală,
subcutanee, un vas de sînge spart, sîngele coagulat,
circulaţia îngreunată pe o regiune destul de întinsă, dar
nimic grav. Durerile vor continua 6—7 zile, vînătaia va
rămîne vreo trei săptămîni. Odihnă şi tratament cu raze
Rontgen. Prima şedinţă am şi f acut-o la doctorul Ghimuş.
T oată întîmplarea poate că e venită la timp pentru
a-mi aminti că există, că pot exista şi nef ericiri mai mari
decît un regim antisemit.
O ştiam de altminteri f oarte bine şi f ără asta —
numai că uitasem.

M arţi, 4 [ianuarie 1938]

Î n Sparkenbroke de Charles M organ, o observaţie
despre un personaj evreu: „M ais dans ses yeux noirs luisait
une ardente imagination, ref roidie par cette tristesse
ironique qu'ont des civilisés parmi les barbares, et qui est
particuliere à sa race."

M iercuri, 5 [ianuarie 1938]

 Am terminat cu ea... dar dacă f aptul în sine a f ost
destul de uşor, f ără violenţă, pe jumătate surîzînd, să nu mi
se pară că de aici încolo va f i la f el de uşor.
Vin acum ceasurile de nelinişte absurdă, nevoia
suf ocantă de a o vedea, obsesia telef onului care nu mai
sună, tentaţia de a pune mîna pe receptor şi de a o chema,
speranţa de a o întîlni „întîmplător" pe stradă, mica alarmă
de a trece prin f aţa teatrului, nevoia de a ridica privirea,
cînd trec pe strada ei, spre f erestrele ei — să văd dacă sunt
luminate, şi dacă sunt, cine este la ea în vizită? —, şi dacă
nu sunt, unde o f i ea la ora asta? etc., etc., etc.
Dar toate astea, pe care le cunosc atît de bine, va
trebui să le primesc cu resemnare.
Va trebui să rezist. Şi va trebui, în sf îrşit, să-mi
recîştig acea calmă, odihnitoare uitare, pe care de cîteva
ori am cucerit-o, şi de tot atîtea ori am pierdut-o din
imprudenţă, din neatenţie.
Căci, dragul meu, recunoaşte, eşti prea bătrîn, şi ai în
viaţă destule alte mizerii, pentru a mai întîrzia în această
tristă, trivială şi neserioasă poveste.
Nu-ţi dau nici o scuză. Va f i greu, desigur — şi dovadă
că va f i e că ţi-o spun acum, o oră după „telef onul
despărţirii", cînd rana e încă sub anestezie. Nu doare, dar va
durea. T ocmai de aceea!

Vineri, 7 [ianuarie 1938]

M -am f erit să scriu despre vizita mea de alaltăieri, la
Nae. Am plecat de acolo cu sentimente împărţite: simpatie,
iritare, îndoială, dezgust.
Un moment, în imensul lui birou, la masa aceea,
lungă, neagră, sub lumina scăzută de seară, cu capul albit,
cu orbitele parcă mai adîncite, cu sprîncene care şi ele
încep să f ie sure, cu f igura lui severă şi tristă — pentru că
tocmai îmi spunea un cuvînt ce părea desprins textual din
romanul lui Charles M organ — („nimic nu este mai gol, mai
sterp, decît ironia — viaţa e un lucru prea serios ca să f im
ironici cu ea"), am avut brusc impresia că-l am înaintea mea
pe Sparkenbroke în persoană. Nu m-am putut f eri să i-o
spun, cu oarecare emoţie.
Dar mai tîrziu l-am regăsit pe vechiul meu Nae
Ionescu, limbut, abil, copilăros, şi din cînd în cînd şmecher.
— T ocmai le ziceam la Berlin... Vorbeam cu un
ministru al lor. I-am explicat cu de- amănuntul care sunt
caracterele regimului hitlerist. M -a ascultat omul în tăcere
şi la urmă s-a ridicat în picioare şi mi-a spus: „Domnule
prof esor, mă duc chiar astăzi la Führer să-i comunic că am
stat de vorbă cu singurul om care a înţeles revoluţia
naţional- socialistă".
Pe urmă mi-a povestit o sumă de „dedesubturi",
despre guvern, despre suspendarea Adevărului, despre
diverşi miniştri, despre situaţia externă (toate — se înţelege
— „între noi"), în sf îrşit, despre perspectivele viitoare.
M ăsurile antisemite ale lui Goga îl revoltă. Sunt
batjocoritoare, sunt neserioase, sunt f ăcute într-un spirit
barbar, de zef lemea.
— Cum, domnule, se poate af irma despre o întreagă
categorie de cetăţeni români că se ocupă cu traf icul de
came vie? Dar asta e o calomnie şi orice cetăţean român
are dreptul să dea în judecată pe ministru pentru această
def ăimare. Cum, domnule, e posibil să obligi la sinucidere şi
la declasare un milion de oameni, f ără a pune în primejdie
înseşi bazele statului român?
Am încercat să-l liniştesc şi să-l asigur că lenta sau
chiar violenta asasinare a evreilor nu constituie o chiar
atît de gravă problemă, mai ales că Garda de Fier nu va
proceda nici ea altf el.
— În f apt, da, dar în spirit nu, a f ost replica lui Nae.
Pentru că, dragul meu, oricît ai rîde tu, între un om care te
omoară din batjocură, şi altul care f ace acelaşi lucru, dar cu
durerea în suf let — e o mare deosebire.
Etc., etc., etc. Pot rezuma o convorbire cu Nae? Un
milion de lucruri, un milion de sentinţe, naivităţi,
preziceri, ameninţări, soluţii, explicaţii.
Din toate astea nu am ales nici un indiciu pentru
mine.

Ieri-dimineaţă, scurtă vizită la Blank. Sunt atît de

dezorientat, încît caut pretutindeni inf ormaţii, opinii.
— T ot ce ne putem dori noi, evreii — pretinde el —
este menţinerea guvernului Goga. Ce va veni după el va f i
nesf îrşit mai grav.
Bag de seamă că încep să scriu cu oarecare
timiditate în acest caiet, mă gîndesc că nu e imposibil să mă
trezesc într-o zi cu o percheziţie acasă. Corp delict mai
„scandalos" decît un jurnal intim nici nu se poate.

Sîmbătă, 8 [ianuarie 1938]

Aseară trei ore, astăzi patru, pierdute în f aţa
manuscrisului, pe care mă silesc să-l reiau. Dar nu merge,
nu ştiu de ce: din descurajare, din dezgust de literatură sau
pur şi simplu din lene.
Pînă la urmă abandonez şi mă las cîştigat de lectură:
l' Éspoir de M alraux. Vom lucra altă dată...

M arţi, 11 [ianuarie 1938]

Eram destul de hotărît, pentru a rezista tentaţiei
oricărui gest de „reluare" din partea mea, dar nici destul de
f erm şi mai ales nici destul de pregătit, pentru a rezista
unui apel al ei. A telef onat ieri de două ori — şi, drept
urmare, am văzut-o. Şi acum?
M are dezastru în lumea teatrelor. La S.C.I.A, reţete
serale de 2.000-3.000. E posibil ca pînă duminica ce vine
„Regina M aria" să închidă.
Şi în asemenea timpuri, eu devin autor dramatic!
„Comœdia" anunţă printre viitoarele premiere o
piesă de Sân-Giorgiu. Ei, aşa da!
 Joi, 13 [ianuarie 1938]
M assof f dat af ară de la T eatrul Naţional, după
cererea expresă a ministrului (Concedierea lui Ioan Massoff,
secretarul literar al teatrului, a fost m otivată de originea
sa evreiască. Ministru al Cultelor şi Artelor era Ioan Lupaş).
E una din acele mărunte mizerii, care mă deprimă mai mult
o „măsură generală". Este opresiunea surdă, laşă, meschină,
în umbră. Şi nu mă pot opri să mă gîndesc că, în acelaşi
chip, voi f i congediat de la Fundaţie, azi, mîine, poimîine...
Lucru pe care, de altf el, îl aştept liniştit, că doar n-o să-mi
leg viaţa mea întreagă (sau moartea mea, eventual) de 5.935
lei lunar.

Dacă în toată această porcărie eu n-aş avea de purtat

vechea mea nef ericire personală, cu ce inimă uşoară — mi
se pare — aş rupe cu tot şi aş lua viaţa de la început! Unde?
Nu importă unde. În „legiunea străină", de exemplu. Dar nu
se intră la 30 de ani în aventură, cu teribila mea oboseală de
viaţă — oboseala de a nu f i trăit pînă astăzi nimic.

Aproape două luni de cînd nu l-am mai văzut pe

M ircea. Aproape zece zile de cînd nici nu ne-am mai
telef onat. Să las să se destrame mai departe singure
lucrurile? Să le pun punct cu o explicaţie f inală? M i-e aşa
de silă, încît aş pref era să tăcem def initiv, şi eu, şi el. N-am
ce să-l întreb, şi desigur n-are ce să-mi spună. Dar, pe de altă
parte, e o prietenie de ani de zile, şi poate că i-am f i datorat
acestei prietenii un ceas sever de despărţire.

M ă mai amăgesc seara, ascultînd muzică. Aseară, de

la Strasbourg, Dansurile germ ane de M ozart, şi un concert
pentru patru violoncele de Schumann, care nici nu ştiam că
există.
Un f el de narcotic, sau un f el de bravadă. E ca şi cum
mi-aş spune că nu e totuşi totul, absolut totul pierdut.
 Duminică, 16 [ianuarie 1938]
A f ost aseară aici. Am aşteptat mereu un telef on, că
nu vine, că nu poate veni. M i se părea mai simplu. T otuşi a
venit: cu cîteva violete pe care le-a desprins de la reverul
mantoului ei şi pe care le mai am şi acum într-un pahar, pe
noptieră. Am ascultat Kleine Nachtm usik, am f umat o
ţigară, am avut-o în braţe, f ără rezistenţă, f ără ezitări,
aşteptînd tot, consimţind tot. Cum închidea ochii,
„abandonată", o priveam înainte de a o săruta, ca şi cum aş
f i vrut să mă conving că e într-adevăr ea.
Dar din toate astea rămîne ceva neclar, ceva
stingheritor între noi. Nu am tăria de a ref uza cu
brutalitate lucrurile pe care viaţa mi le-a retras, mi le-a
interzis.

Am f ost la M ircea azi. Credeam că ne vom explica.

Dar, vorbind, mi-am dat seama că e inutil — şi poate chiar
imposibil. T otul e sf îrşit între noi — şi lucrul ăsta îl ştim
f oarte bine amîndoi. Restul — explicaţii, scuze, reproşuri —
nu duce la nimic.
I-am spus că mă gîndesc la o plecare din ţară. A
aprobat — ca şi cum într-adevăr e un lucru de la sine
înţeles, ca şi cum nimic altceva nu mai e de f ăcut.

Joi, 20 [ianuarie 1938]

A apărut Cuvântul (Prim a reapariţie după
suspendarea ziarului în ianuarie 1934. Cuvântul va fi din
nou suspendat în aprilie 1938). Nu-mi pot reprima nu ştiu
ce tresărire de surpriză, aproape de emoţie, revăzînd titlul
lui caligraf ic, pe care în f iecare dimineaţă, în f iecare seară
l-am avut înaintea ochilor, atîţia ani. M i se pare în acelaşi
timp f oarte f amiliar şi teribil de străin. Şi, ca pe vremuri,
de cîte ori văd pe stradă, în tramvai, un trecător ţinînd în
mîini gazeta asta, care a f ost aşa de mult gazeta mea, am
sentimentul că e un prieten, un om din aceeaşi f amilie.
 Ce ironic e cuvîntul ăsta astăzi: „din aceeaşi
f amilie".
Aseară, pentru prima oară după patru ani, f erestrele
erau luminate la redacţie. Am trecut pe acolo cu puţină
tristeţe, dar nu cu prea multă. Sentimentul de ireparabil
atenuează o despărţire. Aici, ca şi în iubire, greu este cînd
păstrezi impresia că totul nu e încă rupt, că mai poate f i
reluat, restabilit... Dar cînd ruperea e def initivă, cînd
plecarea e f ără întoarcere — şi uitarea e mai repede, şi
consolarea mai uşoară.

Aderca, mutat, ca represalii, la Cernăuţi (Ca

funcţionar la Ministerul Muncii, F. Aderca a fost victim a
intenţiei noului m inistru al Muncii — Gh. Cuza — de a-l
constrînge să dem isioneze. Neputîndu-l concedia direct,
deoarece Aderca era protejat de drepturile conferite prin
decoraţia " Bărbăţie şi credinţă cu spadă" pe care o
deţinea, Gh. Cuza l-a obligat să funcţioneze succesiv la
Lugoj, la Cernăuţi şi Chişinău). Am cetit o scrisoare a lui
către nevastă- sa. Nici o văicăreală, aproape nici o
amărăciune. Locuieşte într-o cameră de 1.000 de lei pe
lună, şi are 1.500 pentru mîncare. Asta la 45 de ani, după
două războaie şi după douăzeci de cărţi.

În tribunal nu se mai poate intra. Ieri, bătăi

groaznice, care, se pare, au continuat şi azi. Nu mă
emoţionez, nu mă revolt. Aştept — f ără să ştiu exact ce.

Alaltăieri, lungă noapte de beţie la d-na T . Am dansat

mereu, cînd cu ea, cînd cu soră-sa, amîndouă la f el de
indiscrete în a se of eri. Atmosf eră „louche", din care n-am
avut destulă energie să mă rup, cu gestul brusc de ref uz, pe
care l-ar f i meritat.
Şi cînd mă gîndesc că B. m-a prezentat numai pentru
a-mi da prilejul să cunosc „un être rare".
 Un vis de azi-noapte:
Sunt la Sinaia. Într-o trăsură cu M arietta Sadova şi
Lilly Popovici. Urcăm pe un drum înclinat, în căutarea unei
vile, unde locuieşte... Jules Renard. T recem prin f aţa unei
vile, în curtea căreia se af lă trei domni: Virgil M adgearu,
M ihail Popovici, iar între ei un domn slab, cu părul blond
cărunt. Opresc trăsura şi întreb:
— Vous ne savez pas si M . Jules Renard habite par
là?
— C'est moi! răspunde domnul necunoscut.
M ă apropiu de el (Lilly şi M arietta au rămas în
trăsură, au continuat drumul mai departe, în orice caz au
ieşit din vis). Îi vorbesc f oarte emoţionat lui Renard. Îmi
propune să mergem să ne plimbăm în oraş. Plecăm
împreună, în timp ce o tînără f emeie — f iica lui? soţia lui?
— îl întreabă dacă se întoarce devreme, şi îi dă o sumă de
sf aturi îngrijorate, af ectuoase: să nu răcească, să nu
obosească...
Pe drum îi vorbesc despre Jurnalul lui, cu amănunte,
cu citate. Îi citez f raza despre teatru: „une conversaţion
sous un lustre". Discuţia ţine mult în vis. (îmi aduc aminte
că nu era deloc incoerentă, ci, dimpotrivă, legată.)
Ajungem la un f el de caf enea-restaurant. În dreapta,
într-un f el de cameră separată, mai multe f iguri cunoscute,
între care, cred, Izi. Îi ocolim, şi ne aşezăm la o masă din
stînga, într-o boxă ca cele de la „Corso"...
E tot ce-mi amintesc. Azi-dimineaţă, înainte de a mă
trezi ca lumea, îmi repetasem în gînd întreg visul — şi era,
mi se pare, mai plin de detalii — dar în cursul zilei l-am
uitat, şi numai adineauri, la concertul de la Filarmonică, mi
l-am amintit dintr-o dată.

Duminică, 23 [ianuarie 1938]

Nu se mai joacă piesa M ariettei. A f ost scoasă din
repetiţia generală, din ordinul ministrului. Porunca V rem ii
a publicat un denunţ precum că Lucia Demetrius are mamă
evreică.
Sunt dezolat pentru ea, dar satisf ăcut în privinţa
M ariettei. Va avea prilej să simtă direct, pe propria ei
socoteală, absurditatea, sălbăticia propriilor ei „idei
politice".

Atmosf eră de panică, de derută. M ereu aceleaşi

întrebări f ără răspuns, mereu aceleaşi lamentări. E
obositor. Singurul f el de a uita e să te îmbeţi. Dar sunt prea
potolit, prea cazanier ca s-o f ac în f iecare seară.
Se pare că sunt în oraş zeci, sute de comitete de
iniţiativă, pentru tpt atîtea soluţii: botez în masă,
emigrare, asociaţie de „români mozaici" solidari cu
guvernul etc., etc. Oameni disperaţi, de o disperare ce ia
f orme comice. Nu pot lua parte la această agitaţie, la
aceasta buimăceală, decît cu o ridicare din umeri.

Duminică seara, singur acasă. Nu am pe nimeni să

văd în tot oraşul asta mare, n-am nimănui nimic de spus, n-
am de la nimeni nimic de af lat, citesc f ără prea multă
convingere. Dacă aparatul meu de radio n-ar f i stricat, aş
asculta muzică. E un narcotic care îmi convine.

Am reluat, de cîteva zile, traducerea în f ranţuzeşte a

lui De două m ii de ani. Am vreo speranţă precisă? Nu! Dar
aşa cum iau în f iecare lună un loz de loterie, cu care există
o f racţiune de miime de şansă să cîştig „milionul" —,
pregătesc un manuscris f rancez, care într-o zi, prin absurd,
prin imposibil, ar putea să găsească un editor la Paris. Şi pe
urmă, ceea ce e mai important decît orice — e o muncă
mecanică, bună pentru orele mele libere — aşa de libere şi
aşa de dezorientate, săracele!

[Februarie]
M arţi, 1 f ebruarie [1938]
 Ieri, lung dejun la Vişoianu. M ai tîrziu, la caf ea,
Ralea (Mihai Ralea).

M ai dezorientaţi decît sunt eu, „simplu particular".

Dacă asta e democraţia română — şi alta nu-i — atunci într-
adevăr e pierdută def initiv. Nu mai au nici o speranţă, nici
o aşteptare. Au abandonat tot. După ei, viitoarele alegeri
vor dubla succesul gardist. Naţional-ţărăniştii n-ar urma să
obţină decît 10-12 la sută, cam cît liberalii.
După o „şuetă" de 5 ore, am plecat de acolo ameţit.
Aceleaşi ridicări dezolate din umăr, aceleaşi stupide
consolări „de ordin extern", aceleaşi ştiri, mai mult sau mai
puţin conf idenţiale, de caracter anecdotic: Ostrovski a
spus, Nae Ionescu a luşat, M icescu s-a încurcat la Geneva,
Eden n-o să admită etc., etc. Cam aşa trebuie să f i discutat
oamenii în Germania, în preajma venirii lui Hitler, la o
caf ea neagră, după un dejun bun. Ultime resturi de conf ort,
în ajunul prăbuşirii def initive.

Belu Zilber (Herbert (Belu) Zilber, econom ist şi

publicist m arxist, im plicat în activitate com unistă
clandestină; prieten cu Sebastian), revăzut după patru ani
(era ieri la Vişoianu, la caf ea), e neschimbat.

Duminică, noapte de beţie cu Leni şi Jenica

Cruţescu. Aş bea mereu, n-aş f ace altceva decît să beau.

M iercuri, 2 [f ebruarie 1938]

Încă o noapte de beţie — dar ultima din această serie,
care altf el nu se va mai termina. E promis.

M iercuri, 9 [f ebruarie 1938]

Zilele sunt mereu mai mari. La 6 seara este încă
lumină. M ă sperie gîndul că vine primăvara, că a trecut deci
încă un an şi eu n-am f ăcut nimic, nimic. Nici o carte, nici o
iubire.
 Vineri, 11 [f ebruarie 1938]
A căzut aseară guvernul Goga! Satisf acţie ref lexă,
bruscă, expansivă, ca o irezistibilă destindere nervoasă. Îmi
spuneam — şi continuu mai ales acum să-mi spun, după o
noapte de somn agitat — că lucrurile sunt f oarte neclare,
că ele pot rămîne la f el de grave, cel puţin pentru noi, că
represiunea antisemită e posibil să continue — şi totuşi nu
mă pot opri să exult. E aşa de consolator să vezi cum se
dezumf lă brusc o mare impostură.
Dar ceea ce a dat nopţii trecute un accent dramatic,
de bucurie nervoasă, de excitaţie, de nelinişte vioaie, de
agitaţie optimistă, au f ost ştirile, sau mai curînd zvonurile
despre Germania.
Revoltă, lupte de stradă la Berlin, trei corpuri de
armată în luptă deschisă cu trupele de asalt etc., etc., etc.
Era de necrezut, dar ameţitor. Vechea mea descurajare
încerca să ref uze vestea, dar setea mea de bucurie — f ie şi
momentană, f ie şi înşelătoare — voia să creadă, începea să
creadă.
Pînă la 2 noaptea, singur pe stradă, în jurul
Palatului, pierdut în mulţime, agăţîndu- mă cînd de unul,
cînd de altul — Carandino (N. Carandino, gazetar şi cronicar
teatral. În volum ul său de am intiri (De la o zi la alta) va
evoca întîlnirile sale cu Sebastian, începînd cu anii de
adolescenţă la Brăila), Camil, Ghiţă Ionescu —, întrebînd,
transmiţînd mai departe, convins cînd dădeam de un
sceptic, neîncrezător cînd dădeam de un convins. Nu mă
puteam duce acasă — aş f i rătăcit toată noaptea. Şi într-
adevăr, atmosf era străzii era f ebrilă, stimulatoare,
încărcată de aşteptări, îndoieli, presupuneri.
Acuma, după ce au trecut cîteva ore, după ce am citit
ziarele (nesigure în privinţa Germaniei, unde situaţia e
conf uză, dar nu acută, nu imediat şi iminent acută), sunt
mai calm, şi puţin bănuitor. Am impresia că sunt după o
noapte de chef .

Sîmbătă, 12 [f ebruarie 1938]

Alaltăieri noaptea (noaptea crizei), Camil mă
întîlneşte în Piaţa Palatului, unde aşteptam veşti. Părea
consternat de tot ce se întîmplă, şi îmi f ăcea plăcere să mă
văd volubil în f aţa unui Camil „redus la tăcere".
— Să vezi cum au năvălit evreii la „Corso". T oată
caf eneaua e plină de ei. E o adevărată „luare în posesie".
— Cît eşti de antisemit, Camil! Vino cu mine să-ţi
arăt cît te înşeli, sau cît vrei să te înşeli.
L-am luat de braţ, am intrat la „Corso", am f ăcut
ocolul întregii caf enele, oprindu-ne de la masă la masă, şi
numărînd f igurile suspecte. În total, să tot f i numărat 15
evrei, într-o caf enea arhiplină, agitată, plină de grupuri
pasionate.
Camil zîmbea, retractînd tot, în f aţa evidenţei.

Azi-dimineaţă, Perpessicius, întîlnit la Fundaţie, mi-

a vorbit despre Cuvântul, unde pare că viaţa de redacţie nu
e mult schimbată f aţă de ce a f ost pe vremuri. Aceleaşi
certuri cu administraţia, aceleaşi ostilităţi ironice cu
Devechi, aceleaşi mizerii vechi, care constituiau totuşi o
viaţă de f amilie.
În plus, o avalanşă de legionari. Banchetul de
reapariţie a avut loc la restaurantul legionar.

Luni, 21 [f ebruarie 1938]

T rei zile la Predeal, de luni dimineaţă pînă astă-
seară, la vila Robinson.
Plecasem din Bucureşti ca să f ug de oboseală,
exasperare, silă. Atîtea mizerii mari şi mici, pe care le
simţeam devenind insuportabile!
M ă întorc ref ăcut. Cel puţin în parte — în ciuda
teribilei nopţi de insomnie şi pe urmă de coşmar, pe care
am avut-o sîmbătă. (M ă obişnuiesc aşa de greu cu o casă pe
care nu o cunosc!)
Zăpada mă odihneşte, mă f ace mai tînăr, mă ajută să
uit. T erenul de la Vestea este cel mai aspru pe care l-am
cunoscut pînă azi în scurta mea carieră de schior. Am căzut
de nenumărate ori. Cred că în schimb am învăţat unele
lucruri. Azi-dimineaţă reuşeam, în sf îrşit, să străbat pantele
aşa de accidentate de sus pînă jos, şi să ajung la capăt f ără
cădere, pe acea mică insulă de gheaţă care pune capăt
terenului, drept la începutul pădurii.
T rei zile de schi — şi mă întorc cu nervii calmaţi,
puşi la locul lor. Numai că Bucureştii ăştia, viaţa asta pe
care o duc...

Luni, 28 [f ebruarie 1938]

Din nou două zile — sîmbătă şi duminică — la
Predeal. O impresie de soare, de multă lumină, de mare
copilărie — ceva care seamănă cu f ericirea. Nimic nu mai
rămîne din amărăciunea mea obişnuită, din întrebările mele
stupide, din regretele mele f ără sens, nimic din viaţa asta
f ăcută din petice, din promisiuni călcate, din aşteptări f ără
termen, din nemulţumiri conf uze, din mici speranţe
obosite.
T otul redevine acolo simplu. Numai o zi de Balcic —
gol în plin soare — are aceeaşi intensitate.
Ieri-dimineaţă, în soarele care dogorea, nu mai
aveam nici un gînd, nici o melancolie, nici o aşteptare.
Eram pur şi simplu f ericit.
Rămăsesem în cămaşă — şi mi-aş f i scos-o şi pe ea:
era o zi de chaise-longue, de maillot. De altf el, mă întorc cu
obrazul ars de soare, ca în zilele mele cele mai bune.
Cît despre schi, f ac vizibile progrese. Am coborît de
astă dată f ără nici o cădere pantele care nu mai departe
decît săptămîna trecută mă intimidau. Am învăţat un f el de
cristianie, care merge cu uşurinţă şi care îmi dă, pe teren, o
impresie de „maîtrise" neaşteptată. E adevărat ca, de îndată
ce părăsesc terenul de exerciţii şi mă „aventurez" pe un
drum necunoscut, toată experienţa mea nu-mi mai serveşte
aproape la nimic. Ieri după-masă, am căzut mereu, pe
drumul de la Vestea la T imiş, unde m-am dus cu Devechi,
Lupu şi două persoane din cercul lor. T otuşi, plimbare
utilă, măcar ca exerciţiu de rezistenţă.
Sîmbătă am schiat cu Virgil M adgearu. Schiul
copilăreşte pe toată lumea: inclusiv f oştii miniştri.
Dar, se înţelege, reîntorşi acasă, trebuie să
redevenim serioşi. Am o sumă de treburi care mă aşteaptă.
M ă gîndesc să mă reapuc de „Romanul românesc". Cum
Roman pleacă la Londra, cum în tribunal încă nu putem
pătrunde, voi încerca să lucrez de aici încolo dimineţile la
Academie.

[Martie]
Luni, 14 martie [1938]
Emil Gulian, întîlnit după atîta vreme, e acelaşi băiat
dezorientat, plin de întrebări personale (amoruri, oboseli,
scrupule, aşteptări), indif erent la evenimente politice,
otrăvit de poezie... „Perioada" Goga-Cuza l-a deprimat. Îmi
spune că-i era ruşine — şi îl cred.

Sân-Giorgiu, văzut zilele trecute la Fundaţie. De

nerecunoscut. Nu mai poartă zvastică. Vorbeşte de greşelile
guvernării lor.
— În def initiv, dragă, nici aşa nu se poate...
E amical, e comunicativ. Îmi povesteşte despre
succesele lui teatrale în Germania.
— Nici Ibsen n-a avut asemenea triumf : nici un
articol de critica def avorabil!

Schiul era o admirabilă diversiune. Ultimele două

duminici n-am mai plecat la Predeal, unde cred că nici nu
mai este zăpadă — şi acum.
Încep să mă resimt. Nu sunt deloc mulţumit de viaţa
pe care o duc. Citesc pe apucate o carte, nu scriu nimic, nu
lucrez, îmi pierd vremea pe la Roman, pe la Fundaţie, şi
păstrez din toate astea un sentiment de agitaţie, de
f ărîmiţare. Aş vrea să lucrez — şi nu am curajul să încep.
Asta ar presupune un ef ort de organizare, de disciplină.
Voi pleca de Paşti la Paris? Voi pleca la Balcic? Voi
mai scrie vreodată Accidentul? Voi mai scrie cartea despre
roman?
T răiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele
mi se rup şi nu aştept nimic, decît să se f acă seară, să se
f acă dimineaţă, să vie joia, să vie duminica. T oate astea de
ce? şi pînă cînd?

M iercuri, 16 [martie 1938]

Nu ştiu ce am. Sunt mereu obosit. Incapabil de un
ef ort susţinut de cîteva ore. Ultima cronică pentru
Fundaţie am scris-o în cîteva zile, ştergînd, citind cu glas
tare, pierzînd şirul, dezvoltînd prea mult incidentele, tăind
scurt ideile principale. Văd prost, gîndesc şi mai prost.
Citesc pe apucate — nu mai mult de un sf ert de oră. Aseară,
cîteva pagini din Saint-Simon, astăzi cîteva din Botticelli a
lui Carlo Gamba, pe care nu mai ajung să-l termin. Pînă şi
rîndurile astea le scriu cu greutate. Îmi joacă literele
înaintea ochilor.
T oată ziua de azi am pierdut-o dînd tîrcoale unei
biete cronici dramatice, pe care ar trebui s-o scriu pentru
V iaţa rom ânească. Recenzia pe care am promis-o despre
cartea lui Camil mă sperie.
T oate astea sunt destul de serioase. M ă gîndesc la
romanul meu, mă gîndesc la lucrările de critică — şi mă
întreb cum le voi duce vreodată la capăt, cum mă voi apuca
măcar de ele, cu ochii ăştia obosiţi, cu atenţia asta
destrămată.
Dacă aş avea bani, aş mai consulta din nou un medic
de ochi.
 Joi, 17 [martie 1938]
T itlu în Cuvântul de azi:
„Pseudosavantul Freud arestat la Viena de naţional-
socialişti".

Vineri, 25 [martie 1938]

Primăvară, insuportabilă primăvară... toată
săptămîna am trăit cu speranţa că voi pleca azi la Balcic. E
sărbătoare. Buna Vestire — şi f ăcînd mîine punte,
întorcîndu-mă marţi la Bucureşti, puteam avea f oarte uşor
0 vacanţă de cinci zile, din care patru zile pline la Balcic.
M ă văd în curte la Paruşef f , pe chaise-longue, singur,
cu marea în f aţă, mă văd în training într-un Balcic pustiu,
lenevind la M amut, la Ponton, într-o barcă... T oate ar f i
f ost uitate, toate ar f i f ost vindecate. Am atîtea să uit,
atîtea să vindec.
Dar din lene, din nehotărîre, din prostie, am rămas să
mă tîrăsc în Bucureştiul ăsta de primăvară, în care nu am
pe nimeni dincolo de casă, unde nu sunt nici singur, nici
nesingur, şi unde ceasurile, zilele trec extenuante şi sterpe.
Ce să aştept, ce să vreau? Poate un ef ort de voinţă,
poate o hotărîre rece, tenace, de a lucra, nu pentru
plăcerea lucrului, cît pentru a scăpa de sentimentul ăsta de
inutilitate.

M arţi, 29 [martie 1938]

A apărut cartea Cellei (E vorba de rom anul Pînza de
păianjen de Cella Serghi), cu următoarea bandă: „Scriitorii
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, M ihail Sebastian au
recomandat editurii acest roman".
Epilog: ieri-dimineaţă, doamna Rebreanu îi
telef onează alarmată lui Camil Petrescu, întrebîndu-l cum
de a permis o asemenea obrăznicie: numele lui Rebreanu şi
al lui Sebastian la un loc.
Într-o zi am să-i spun lui Rebreanu această mică
întîmplare. Rîzînd, se înţelege...

[Aprilie]
Sîmbătă, 9 aprilie [1938]
Aseară am deschis întîmplător aparatul meu de
radio, la care nu mai umblasem de vreo două luni, de cînd s-
a stricat ultima oară. M eteahna lui ultimă e că nu prinde
decît Budapesta, pe toată gama de unde. Dar întîmplarea a
f ăcut să găsesc aseară un f oarte f rumos concert M ozart:
Concertul pentru două piane şi orchestră, Sim fonia în la
m ajor. Un bun ceas de muzică — şi plăcerea regăsită de a f i
singur. Am ieşit în ultima vreme atît de mult, seară de
seară!
De cînd nu mă mai pot f olosi de radio am încetat să
mai însemnez aici itinerariile mele muzicale. De altf el,
„itinerariu" e prea mult spus. Nici o nouă audiţie.
Repertoriul Filarmonicii — unde continui să mă duc
regulat — îl cunosc acum în întregime. După trei ani de
f recvenţă, nici nu e de mirare. M i se pare că anul ăsta e cel
mai sărac din punct de vedere muzică. Doar V ariaţiile
Goldberg, cîntate acum două săptămîni de Kempf f , au f ost
pentru mine un eveniment. Diseară îl voi asculta pe
B ack hau s, Concertul italian de Bach, două sonate de
Beethoven.
Pe discuri, am ascultat acum vreo zece zile, la
Grindea, un lucru de Straw inski, pe care nu-l cunoşteam,
Histoire du soldat. Foarte spiritual, f oarte ingenios. De
altf el, mă tem că, cel puţin în ce-i priveşte pe moderni,
sunt mai ales sensibil la „ingeniozitate".

Am întîlnit-o într-o seară pe Nina, într-un tramvai

16. Era în f aţa mea o cucoană pe care tocmai voiam s-o
întreb dacă coboară la staţia următoare, ca să-mi f acă loc. A
întors capul: era ea. Nu pot spune că am revăzut-o f ără
bucurie. Aş f i vrut s-o sărut.
 M arţi, 12 [aprilie 1938]
Duminică seara, masa la M ircea. Revăzut după atîta
vreme, e neschimbat, îl priveam, îl ascultam, cu mare
curiozitate. Gesturi pe care le uitasem, volubilitatea lui
nervoasă, o mie de lucruri aruncate în dezordine, la
nimereală — în totul simpatic, de treabă, cuceritor. M i-e
greu să nu-mi f ie drag.
Dar am atîtea lucruri să-i spun despre Cuvântul,
despre Gardă, despre el şi despre neiertatele lui
compromisuri. Nu există scuză pentru degringolada lui
politică. Eram decis să-i vorbesc f ără menajamente. De
altf el, nici nu mai am ce menaja. Chiar cu asemenea
reveniri, prietenia noastră e terminată... Nu i-am putut
vorbi din cauza Pencilor, care au venit, neaşteptaţi, tocmai
cînd noi ne ridicam de la masă. Nu ştiu cînd am să-l mai văd.

Aseară, dineu la Ralea. Îl văd a doua oară de cînd e

ministru (După instaurarea dictaturii regale, Mihai Ralea
devenise m inistrul Muncii, m artie 1938, după rem anierea
guvernului prezidat de patriarhul Miron). Din nou discuţie
asupra plecării lui de la naţional-ţărănişti. Explicaţiile lui
mi se par insuf iciente pentru a acoperi o trădare, chiar din
bună-credinţă, din convingere.
După Ralea, primejdia Gărzii e încă teribilă. M i-a
povestit lucruri de necrezut. T rei sf erturi din aparatul de
stat, spune el, este legionarizat.

M iercuri, 13 [aprilie 1938]

Aseară, la Ateneu, Pasiunea lui Matei. O cunosc acum
prea bine, pentru ca să nu f iu sensibil la cît e de prost
cîntată. Începe să mă supere lipsa orgii. Corurile sunt
asurzitoare, soliştii insuf icienţi, orchestra ruginită, marile
accente de ansamblu sunt conf uze. Nu-mi mai ajunge
simpla lectură a textului pe care acum îl cunosc prea de
aproape pentru ca să-mi dea prin el singur emoţiile de
altădată. Aş vrea să pot auzi un Matthäus Passion ca lumea.
…Dar şi aşa am regăsit cu plăcere aseară vechile
mele arii cunoscute. În plus, am ascultat mai analitic, mai
gramatical, mai minuţios decît altă dată.

Sîmbătă, 16 [aprilie 1938]

Sunt unele lucruri simple, pe care le ştiu de
totdeauna, dar asupra cărora mă opresc uneori cu
sentimentul de a le descoperi pentru prima oară.
M arţi, ascultând Pasiunea lui Matei, nu mă puteam
despărţi de cuvintele Evanghelistului: „În cea dintîi zi a
azimelor, au venit ucenicii la Isus şi l-au întrebat: Unde
doreşti să-ţi gătim ca să mănînci Paştele? El le-a răspuns:
M ergeţi în oraş la cutare şi spuneţi-i: învăţătorul zice:
timpul meu este aproape, la tine voi să f ac Paştele."
Era acest Paşte, pe care îl sărbătorim noi, de aseară,
era pasca pe care o mîncăm, vinul pe care îl bem...
M i-am amintit dintr-o dată că Isus e evreu, lucru pe
care nu-l realizez niciodată îndeajuns, şi care mă obligă să
mă gîndesc din nou la teribilul nostru destin.
T ot astf el, toamna trecută, la Chartres, mă oprisem
în catedrală, să privesc Circum cizia lui Isus. T otul se
petrecea ca la un „bris" (În ebraică: " Brith m ila" , ritualul
de circum cizie) obişnuit: bătrînul care într-o mînă ţinea
cuţitul iar cu cealaltă „puţa" copilului era parcă „M oişe
şo i hăt " (În ebraică: „shohet" , cel autorizat să sacrifice
anim alele şi păsările pentru hrană) de la Brăila.

Citesc de aseară Aurore de Nietzsche. Este undeva

vorba de „lestul iudaic" al creştinismului.
Groaznică ironie acest lest şi — oricum — un f el de
consolare pentru noi.

M arţi, 19 [aprilie 1938]

 Cuvântul suprimat de duminică.
La ce a mai apărut? Ca să aibe timpul să comită
două-trei inf amii! Ca să poată vorbi despre
„pseudosavantul" Freud? Ca să af irme că avocaţii evrei
mutilaţi la T ribunal s-au bătut între ei?
Aş vrea să-i pot vorbi într-o zi prof esorului despre
toate astea, nu ca să i le reproşez, ci ca să-i aduc aminte
despre un Cuvântul care într-adevăr lupta pe vremuri „cu
viziera ridicată".

Nelinişte, îngrijorare, întrebări f ără răspuns. Garda

de Fier arestată, un complot descoperit sau „regizat",
zvonuri cîte vrei şi o complectă tăcere a ziarelor, care nu
spun absolut nimic, dîndu-ţi dreptul să crezi orice.
Vreau să plec la Balcic, pentru vreo zece zile, dar mă
întreb dacă o plecare nu e imprudentă. Nu pot uita că
vacanţa de Crăciun mi-a f ost întreruptă oribil de guvernul
Goga, atît de neaşteptat, atît de puţin probabil, atît de
absurd. Încă un accident de acelaşi gen nu e poate exclus —
şi nu aş vrea să mă surprindă departe de casă.

Duminică — pentru că umblau tot f elul de zvonuri

despre arestările gardiştilor — i-am telef onat lui M ircea şi
pe urmă m-am dus să-l văd.
Era acolo, venită puţin mai tîrziu, M arietta — cu
toţii erau indignaţi de arestări şi de suspendări pe care le
găseau stupide, arbitrare şi ilogice. Voiam să le spun că asta
e dictatura, pe care şi ei o doresc, cu condiţia ca să nu-i
lovească personal, şi să le permită, în schimb, lor, şi numai
lor, să lovească.
M -am reţinut însă. La ce bun să deschid, cu o ironie
sau o aluzie, o răf uială pe care va trebui s-o am într-o zi cu
ei, deschis şi f ără nici un sentimentalism?

Balcic. Sîmbătă, 30 aprilie [1938]

Sunt de o săptămînă aici. T ot la vila Dumitrescu,
unde mi-am regăsit camera de anul trecut.
De ce n-am scris între timp nici un rînd aici? Poate
pentru că mă urmărea gîndul paginilor de jurnal scrise
exact acum un an, în aceeaşi cameră, în f aţa aceleiaşi mări
cu o mie de culori, cu o mie de toane — şi pe care, pe urmă,
cîteva luni mai tîrziu, aveam să le pierd la Paris, o dată cu
manuscrisul romanului. Le revăd, de parcă ieri le-aş f i avut
în mînă...

Cîte lucruri de notat... Le-am lăsat pe toate să treacă

la întîmplare, iar acum cînd se apropie reîntoarcerea acasă,
am impresia că las în urma mea nu o săptămînă de lene, ci
zece, cinsprezece.

Ieri, toată ziua gol, pe mare. Am f ost la Ecrene cu

Cicerone, Julietta (nici azi nu ştiu cum o mai cheamă),
soră-sa şi maiorul. Pe plajă la Ecrene, desculţ, gol, am
umblat prin pădure (neverosimilă pădure, la 50 de metri de
mare), am rupt o creangă de păr sălbatec înf lorit, am rupt o
tulpină de papură, înaltă ca o lance, m-am luptat, am urlat,
am stat toropit la soare — şi m-am întors tîrziu la Balcic,
ars de soare, cu 0 f ebră în care simţeam că se adună aerul de
mare, vîntul, cele cîteva ore de dezmăţ pe plajă, toată ziua
asta de soare şi de copilărie.
Nu ştiu nici acum cum o cheamă pe nevasta
maiorului. I se spune, nu ştiu de ce, „Iancu" — şi îmi place
numele ăsta bărbătesc, puţin caraghios, spus unei f emei
melancolice. Nu e f rumoasă. E chiar departe de a f i
f rumoasă. Dar nu ştiu ce tandreţe supusă, mişcătoare la o
f emeie de vîrsta ei (35 de ani?), îi dă atîta f eminitate.
T ragedia lor conjugală e simplă. Un bărbat impotent
şi gelos la f urie. O viaţă de provincie, f ără nici o scăpare,
controlată de tot tîrgul.
A f ost într-o după-masă aici, a plîns, mi-a povestit
totul, liniştită, lăsînd să-i curgă lacrimile pe care i le
ştergeam ca unui copil. M ă mîngîia, mă săruta, eu ref uzînd
elanurile ei, f ără bruscheţe, dar cu f ermitate. Aseară,
întorcîndu-se de la Ecrene, îmi vorbea despre pasiunea
bruscă pe care nu se poate opri să o „f acă" pentru mine.
Nu, Iancule dragă, nu.

A f ost Nae Ionescu, în zilele de Paşti. Cum drumul

meu spre centru trece pe lîngă vila lui, l-am vizitat. (M i se
pare că era chiar în prima zi a sosirii mele, adică sîmbăta
trecută.)
Neschimbat, etern Nae! Brusc, f ără pregătire, f ără
tranziţie, mi-a povestit tot ce i-a spus lui Nicholson, de l-a
pus — se înţelege — în cur. Inimitabilul lui accent de
modestie degajată! Cît e de copilăros, cît de mult vrea să
epateze şi cît de multă plăcere îmi f ace să- l ajut, cu aerul
meu de admiraţie interzisă, de mirare perpetuă, de
aşteptare surprinsă, intrigată. Copilăria asta a lui e unul
din ultimele lucruri pentru care îmi este încă drag.
Lui Nicholson (deputatul laburist care a f ost acum 2
săptămîni la Bucureşti) i-a spus că nu va înţelege nimic din
România, dacă va voi să o judece cu criteriul „libertăţii
individuale". E o valoare pe care nu o cunoaştem, pe care
am împrumutat-o de aiurea şi peste care evoluţia organică,
f irească, a neamului românesc trece nesocotind-o
obligatoriu.
Foarte bine, aş f i vrut să-i replic lui Nae. Dar cînd
spui asta de pe terasa unei magnif ice vile la Balcic, sau din
balconul unui somptuos palat la Băneasa, cînd te aşteaptă
af ară un M ercedes Benz, cînd hainele ţi le aduci de la
Londra, ruf ele de la Viena, mobilele de la Florenţa,
articolele de toaletă de la Paris, toată teoria asta este
teribil de reacţionară. Nu cumva este un inconştient act de
apărare?

Ieri-dimineaţă, deschizînd f ereastra, primul lucru pe

care l-am văzut a f ost o f ată tînără, ieşind din vila din f aţa
casei mele şi alergînd pe drumul de jos, în şort alb, cămaşă
albă de sport şi o bluză orange, toate strălucind în soare.
Putea f i o f ată urîtă (şi într-adevăr, mai tîrziu, la
M amut, unde am văzut-o de aproape, m-am convins că nu
avea nimic excepţional), dar în clipa aceea era tinereţea,
libertatea, dimineaţa însăşi.
Une jeune f ille en f leurs... (M ai ales că citesc — ca de
obicei, în vacanţă — Proust.)

Am af lat cu surprindere că Virginica Rădulescu, mica

damă pe are am cunoscut-o acum vreo 5 ani într-o seară la
Carol şi cu care urma am avut un f el de amor (locuia pe
atunci pe M întuleasa), s-a măritat cu un arhitect care o
iubeşte de moarte. I-am întîlnit pe amîndoi în Balcic — şi
nu m-am putut opri să nu-mi amintesc de povestea atroce a
lui Aurică Rosenthal cu Geta, întîmplare asemănătoare.
Ei bine, pe cine întîlnesc joi seară, la Lacul cu Peşti,
în tovărăşia Virginichii şi a arhitectului? Je vous le donne
en mille... Pe Geta, desigur, cu noul ei bărbat. Secrete
solidarităţi de destin, de prof esiune, de temperament.

Săracul Sw ann. Săracul Saint-Loup. Există mereu

cîte o nouă Odette, cîte o nouă Rachel.
Şi tu, care scrii aceste rînduri, eşti oare sigur că nu
ai şi tu la Bucureşti o Odette a ta, căreia de altf el i-ai şi
trimis de aici două scrisori sentimentale, pe care ea le-o f i
citit ducîndu-se sau revenind de la un rendez-vous?

[Mai]
Bucureşti, [duminică], 8 mai [1938]
De o săptămînă, de cînd m-am întors de la Balcic, duc
o viaţă impardonabilă, de om leneş, care se extenuează
pierzîndu-şi timpul. N-am izbutit să rămîn o singură seară
acasă. M i-am pierdut nopţile cînd cu Nelly Ehshich (după
Gotterdäm erung), cînd cu Cicerone (după Rosen Kavalier),
cînd cu Cella (o seară de cinematograf ), cînd cu Leni şi
Froda, la „M elody" (azi-noapte m-am întors la 4 dimineaţa,
nici măcar îndeajuns de dezolat de a o f i privit f lirtînd tot
timpul cu Lazaroneanu, Hef ter şi alţi o sută de ţipi cărora
le arunca zîmbete, saluturi, chemări, replici...). T rebuie de
altf el să f iu drept cu ea: a f ost toată săptămînă
extraordinar de af ectuoasă, şi în 7 zile a venit la mine nu
mai puţin de 3 ori.
Îmi promit să devin laborios şi cuminte. Nu mă pot
suf eri în destrămare şi lene. Lenevia e f oarte bună la Balcic,
singurul loc unde nu mă demoralizează.

[M iercuri], 11 mai [1938]

Nae Ionescu arestat (Nae Ionescu a fost internat în
lagărul de la Miercurea-Ciuc, în cadrul m ăsurilor de
represiune îm potriva Gărzii de Fier. După o lună va fi
internat şi Mircea Eliade). N-am putut căpăta de nicăieri
preciziuni. M ircea nu telef onează, şi nici eu nu pot f ace
insistenţe, care pot să pară, în împrejurările de azi,
indiscrete.
Se pare că arestarea a avut loc sîmbătă dimineaţa. Ce
se va întîmpla mai departe nu ştiu. Este într-adevăr la
M iercurea-Ciucului? Va avea acolo domiciliu f orţat? Va f i
implicat în procesul lui Codreanu? Îşi va pierde catedra?
Sunt dezolat de ce i se întîmplă. Straniu destin!

Vineri, 20 mai [1938]

Aseară, la V iaţa rom ânească, mă apropiasem cu
Suchianu (Publicistul şi criticul de film D.I. Suchianu) de
f ereastra deschisă şi stăm acolo de vorbă cu el (totul n-a
durat decît vreo trei minute), cînd, jos în stradă, chiar pe
trotuarul V ieţii rom âneşti, a apărut, mergînd agale, cu un
tînăr domn elegant şi cu pasul ei de plimbare amoroasă,
Leni.

Nu ştiu dacă am tresărit. Într-o f racţiune de secundă

am înregistrat situaţia, am primit şocul, am luat decizia şi
l-am lăsat pe Suchianu suspendat, în cîţiva paşi am f ost la
uşă, în stradă, drept în clipa în care Leni şi f lirtul ei erau în
f aţa casei, şi am strigat-o:
— Leni!
Cred că a f ost uluită, dar nu-mi aduc bine aminte. Îi
văd doar ochii f oarte mari şi un f el de surîs, care nu zice
nimic.
— Leni, îmi pare bine că te văd. Am f ost pînă la 7 la
Curtea de Apel pentru procesul tău. S-a amînat la 17
septembrie. („17 septembrie" repetă ea, ca şi cum ar lua
notă.) Am sunat la voi acasă, dar n-a răspuns nimeni. Am
telef onat la Rampa, dar nu l-am găsit pe d. Froda, ca să-i
comunic... Uite, aici e V iaţa rom ânească, îţi spun asta ca
nu cumva să crezi că eram la un post al meu de observaţie.
T otul într-o suf lare. I-am sărutat mîna şi am intrat
înăuntru.
(Pe tip îl cunosc. Este arhitectul care a f ăcut
expertiza în procesul M aryse— Anghelache.)
Eram ameţit. Exact, nu-mi dădeam seama de ce simt.
„M ă doare?" mă întrebam cu atenţie, cu îngrijorare. Nu
aveam impresia că mă doare, dar un f el de nelinişte, un f el
de gol la inimă, nu ştiu ce opresiune... toate astea cîte le
cunosc aşa de bine, vai! Un singur gînd precis aveam: ce
noroc că m-am găsit la f ereastră în chiar momentul acela. O
clipă mai tîrziu, n-aş mai f i văzut nimic, aş f i continuat să
ignor, aş f i continuat să f iu aşa de cumplit ridicol.
(Cît despre interpretări, ele nu erau posibile. Un
bărbat cu care Leni se plimbă la 7 seara, pe o stradă
lăturalnică, e un bărbat cu care se culcă, sau se va culca, în
cel mai scurt timp posibil.)
Am plecat buimăcit de la V iaţa rom ânească şi tot
timpul, în autobuzul 32 (mă duceam spre „M ermoz" şi Lili
Pancu, tînărul menaj, cunoscut de Paşti, la Balcic), tot
timpul îmi repetam mici f raze stupide şi calmante: numai
de-ar trece timpul mai repede, numai de- ar trece rnai
repede. Aveam deocamdată un singur deziderat: să se f acă
ora 9, cînd în sf îrşit o voi şti la teatru şi deci singură. Nu că
aş f i vrut să o văd (din chiar acel moment ştiam că n-o s-o
mai văd niciodată), dar era necesar pentru liniştea mea
imediată să f ie singură. M ai întîi să f ie singură. Restul vom
vedea...
La „M ermoz", unde eu credeam că voi sta o jumătate
de oră, în trecere, mă aştepta o seară de Balcic. Întreg
grupul nostru de la sf îrşitul lui aprilie şi în plus două f ete
tinere, dintre care una, Zoe Ricci, pictoriţa cunoscută în
noiembrie la Lena Constante.
Am băut. Eram decis să mă îmbăt. Niciodată o seară
de beţie n-a f ost mai oportună. Amintirea lui Leni se
depărta. Din cînd în cînd mă mai durea, ca o rană trezită o
clipă din anestezie. Poate nu e exact: „mă durea". Revedeam
doar scurta scenă de la 7 seara. T otul f usese aşa de brusc,
nici nu văzusem ce rochie poartă...
Am stat toată seara lîngă Zoe Ricci. La început din
întîmplare, mai tîrziu pentru că îmi f ăcea plăcere. S-a
adăugat f oarte repede la acordul nostru obişnuita
complicitate a conmesenilor, care tachinează, subliniază
tăcerile, grăbeşte rezultatele şi f ace dintr-o simplă glumă
un început de legătură.
Am ieşit pe balcon — un balcon care dă spre cîmp.
Casa lui „M ermoz" e la marginea Bucureştilor. M ai departe
e iarbă, pomi, cîteva clădiri răzleţe, stîlpi de telef on.
Seamănă destul de bine cu peisajul de „zonă", din curtea
Spitalului „Herald". M i l-a amintit.
Zoe în chaise-longue, eu la picioarele ei, am stat
îndelung de vorbă. Pare f oarte tînără. Corpul mai ales este
extrem de tînăr. Ochii oblici, pomeţii puţin prea bine
desenaţi, o gură de copil. Sărută cu timiditate, dar şi cu nu
ştiu ce disperare. M ai tîrziu, la ea acasă — căci ne-am
despărţit f ără prea multă jenă de ceilalţi şi am urcat la
etajul 3, în garsoniera ei din Piaţa Rosetti — în braţele mele
plîngea:
— Ce bine e să nu f ii singură.
E o vorbă pe care ar f i putut s-o spună Nora (Personaj
din rom anul Accidentul). O şi spune într-un f el. Iată dar
viaţa repetînd, un an mai tîrziu, o situaţie de roman...
Nu ştiu ce va da întîmplarea cu Zoe. Desigur nu un
amor. J'en sors. Şi nu-mi arde să reîncep. Dar mă va ajuta
„d'en sortir".
Oricum, de unde aş f i putut petrece o noapte de
insomnie şi suf erinţă, am petrecut una de vin şi amor. Nu e
deci atît de grav... Iar dacă mă gîndesc bine, de vreme ce
romanul cu Leni trebuia oricum să se termine, poate că
sf îrşitul ăsta nu e cel mai rău cu putinţă...

A înnebunit Baltazar. Paralizie generală progresivă.

M îine îl internează. Atroce lucru!

M arţi, 24 mai [1938]

— Ai o f igură care se uită uşor — mi-a spus Zoe
alaltăieri, cînd am venit din nou s-o văd.
Am tresărit. Acelaşi lucru îl spunea Nora: „ai o f igură
greu de ţinut minte".
Nu ştiu unde mă va aduce această nouă poveste. O
primesc cu oarecare inconştienţă. Nu ştiu cum se poate
termina. Deocamdată sunt f ericit că e aşa de tînără, aşa de
f rumoasă. Goală, e miraculos de f rumoasă. Are sînii mici,
f ermi, tandri, puţin de adolescentă. Capul e grav, privirea
grea — ceva trist, descurajat în expresie: dar corpul e viu,
tînăr, sportiv, unduios. Îmi plăcea s-o ascult respirînd în
braţele mele. Îmi plăcea să- i mîngîi părul negru, puţin
aspru. Îmi plăcea mai ales s-o văd f ăcînd planuri simple şi
irealizabile pentru vacanţa noastră de vară: undeva, într-un
sat de munte, numai noi doi, ziua lucrînd f iecare singur (ea
pictează, eu scriu), noaptea iubindu-ne.
E f ericirea, imposibila mea f ericire...
 Luni, 30 [mai 1938]
Orele de nesomn se acumulează de nu le mai pot
număra. Ar trebui să dorm trei zile de-a rîndul ca să-mi
revin... Am băut mereu (o zi întreagă, vineri, la Condiescu, o
noapte întreagă, sîmbătă, la Siegf ried). M ă culc aproape
zilnic la 2-3 noaptea, cînd mă întorc acasă, venind de la
Zoe, puţin beat, chiar dacă n-am băut.
Ieri, duminică, de la 5 după-masă, pînă după miezul
nopţii, am stat la ea, goi amîndoi (sau aproape goi), trîntiţi
pe covorul ei verde (în iarbă, cum spune ea). Suna telef onul,
suna soneria de la intrare, şi noi ne opream răsuf larea pînă
ce primejdia era trecută.
M i-a povestit ieri „viaţa" ei. Ce dif erită de cît o
credeam! Fata asta era aproape de sinucidere! Fata asta a
vrut să se spînzure! Fata asta duce cu ea un amor nenorocit
şi, oricît ar protesta, nevindecat. E aşa de tînără, aşa de
f rumoasă şi aşa de dornică de a muri. Vorbeşte cu o mare
simplicitate, dar cu o descurajare ce nu mai aşteaptă parcă
nimic. Dar are 25 de ani, şi cineva sau ceva o va scoate într-
o zi din toropeala asta şi o va duce din nou spre viaţă. De ce
nu pot f i eu acela?

[Iunie]
Duminică, 5 iunie [1938]
A murit Blecher. L-au înmormîntat marţi, la Roman.
M ă gîndeam nu la moartea lui, care a f ost în sf îrşit
îndurătoare, ci la viaţa lui, care mă cutremură. Era o
suf erinţă prea mare pentru a primi o compasiune, o
tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în
atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am
putut avea f aţă de el un mare elan, o totală deschidere. M ă
speria puţin, mă ţinea departe, ca la porţile unei închisori,
în care nu puteam pătrunde, din care nu putea ieşi. Îmi
spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva
stingherit, ca şi cum le-am f i avut într-un "parloir". Şi după
ce ne despărţeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde
se întorcea?

Nu voi scrie azi, şi poate nu voi putea scrie niciodată

ce s-a petrecut între Zoe şi mine, în ultima săptămînă.
Groaznicele noastre nopţi de miercuri şi vineri!
Dar e o f ată emoţionantă — mai mult decît atît: un
om excepţional. Nu ştiu dacă o iubesc: sunt convins că aş
putea-o iubi. Şi în orice caz, după 14 zile, mi se pare că
atîrnă mai mult în viaţa mea decît Leni în patru ani.
Leni? Care Leni? E aşa de departe şi mi-e aşa de
totuna. Am văzut-o de vreo două-trei ori, şi a f ost ca şi cum
n-ar f i f ost de f aţă. Ce odihnitor e să te poţi uita la ea cu o
privire normală, nici întrebătoare, nici mirată, puţin
indif erentă, puţin plictisită.

[Iulie]
Luni, 4 iulie [1938]
Sunt cam nebun. Nu am un ban, trăiesc din mici
împrumuturi de la zi la zi, îmi lipseşte uneori o sută de lei,
nu am de tramvai, nu am mărci pentru o scrisoare, sunt
momente în care nu mai ştiu nici de la cine să cer, nici, mai
ales, cum să cer (căci îmi crapă obrazul de ruşine, şi sărăcia
pentru mine e mai ales o suf erinţă de orgoliu, nu una
f izică) şi totuşi... plănuiesc un voiaj în Italia.
Am intrat azi-dimineaţă, întîmplător, cu Ţuţubei
Solacolu, la Citta, m-am uitat acolo prin nişte prospecte,
am luat vreo două cu mine, şi de atunci îmi huruie tot
capul de nume italieneşti: lacuri, munţi, văi. M isura, Siusi,
Carezza, Braies.
Nu e o nebunie? Desigur, de vreme ce, în momentul
ăsta, singurii mei bani sunt vreo 300 de lei, rămaşi dintr-o
hîrtie de 500, împrumutată aseară de la Carol.
Dar dacă e să plec la 15 în vacanţă şi dacă e să găsesc
banii necesari pentru această plecare, atunci mă întreb de
ce să plătesc undeva, la o cabană românească — pe Schuller,
la Ghilcoş sau la Iacobeni — 230 de lei pe zi, şi să nu dau
aceiaşi bani undeva în Italia?
Nebunia mea devine cuminte de îndată ce f ac
socoteli mărunte, băbeşti. T otuşi, e ameţitor...
Voi încerca să obţin bilet de avion pentru Venezia...
şi, dacă-l obţin, atunci îmi trebuie 15.000 de lei (liberi de
orice sarcini), adică 2.000 de lirete. E f oarte mult, e f oarte
greu, dar e irealizabil?

N-am scris de o lună nici un rînd aici. Au f ost prea

multe lucruri şi prea zăpăcite... Revenirea lui Leni, vizitele
ei, plecarea ei, scrisorile ei. Pe urmă Zoe, Zoe, Zoe, mereu
Zoe, în f iecare zi Zoe. Nu mă voi clarif ica decît în ziua în
care voi f i singur şi departe. Dar voi f i?

Bran, duminică, 24 iulie [1938]

De joi, aici, la Bran, ajuns nici eu nu ştiu bine cum.
Plecasem din Bucureşti f ără ţintă precisă, dar cu o mie de
regrete. De ce nu mi-am aranjat din timp un voiaj în Italia?
De ce nu i-am scris lui Fräulein W agner, la Ghilcoş? De ce
nu Iacobeni? De ce nu, ca anul trecut, cabana de pe
Schuller?
Pentru orice eventualitate, păstram ca ultimă
soluţie tot cabana, dar mă f elicit acum că nu m-am dus
totuşi acolo. Prea m-ar f i deprimat să revin în locurile unde
mi-am scris, exact acum un an, romanul pierdut.
Branul, la primă vedere, mi s-a părut un f el de
Brează. Cît am ezitat să rămîn! Am dat de zece ori tîrcoale
vilei d-rului Stoian, unde locuiesc, neştiind dacă să dau sau
nu arvuna cerută. Dacă ceva m-a decis, a f ost această vilă,
aşa de curată, aşa de liniştită, cu pădurea la zece paşi, cu un
f el de parc propriu, şi cu pîrîul aproape sub f erestre. ÎI aud
mereu, ziua şi noaptea, şopotind cu un zgomot de f runze
agitate. E odihnitor, e calmant, e plin de uitare.
Branul l-am descoperit mai încet, în cîteva plimbări,
ieri, alaltăieri şi azi-dimineaţă. Desigur, nici pe departe nu-
mi dă impresia de munte înalt, de regiune sălbatecă, pe care
o aveam pe Schuller şi chiar la Ghilcoş. T otul aici e mai
potolit, mai jos, mai blînd. Dar, de asemeni, nici vorbă nu
poate f i de Breaza. Peisajul e nesf îrşit mai divers, mai
colorat, mai bogat în surprize. Am f ăcut patru plimbări mai
lungi şi în toate patru am găsit altceva, o nouă f aţă, o nouă
pădure. Sunt locuri de unde am impresia că sunt în Franţa,
la
Cluzes. Castelul Reginei, aşa de puţin românesc, pare
un castel din Haute Savoie.
Nu sunt „uluit", cum eram în primul an la Ghilcoş,
nu am sentimentul de mare singurătate pe care mi-l dădea
cabana de pe Schuller, dar sunt mulţumit şi am încredere în
acest Bran, căruia îi cer puţină odihnă şi oarecare noroc la
lucru.
M i-am acordat trei zile de repaos, somn şi lene. De
mîine dimineaţă încep să lucrez. Va merge? Voi f i destul de
stăruitor? Voi izbuti să reiau f irele rupte? Sunt, ca de
obicei, neliniştit, dar decis să nu abandonez. Luna asta e
ultima şansă care mi se of eră pentru a termina cartea asta,
pe care o trenez după mine de doi ani, cu atîtea remuşcări,
cu atîtea regrete. T otul a f ost ţinut în loc din cauza ei. Cînd
o voi vedea apărînd, voi avea sentimentul* (Anulată
varianta: „de a fi sfîrşit m ai m ult decît" ) nu de a f i sf îrşit o
carte, ci de a f i lichidat o legătură care a durat prea mult şi
începe să devină obositoare.

M arţi, 26 [iulie 1938]

Ieri trei pagini, astăzi patru. Se înţelege, nici măcar
nu mă pot considera pornit la drum. Am vrut doar să-mi
respect programul de lucru f ixat pentru săptămîna asta:
dimineaţa, de la 9 la 12, după-masa, de la 3 la 6, sunt la
masa de scris. De rest va decide întîmplarea, norocul, bunul
Dumnezeu. Ce greu, ce groaznic de greu mă antrenez să
scriu. De cîte ori mă apropiu de pagina albă, o f ac cu teamă,
cu nelinişte, cu îndoială şi puţin poate cu silă... Ce f rumos e
af ară, pe pajişte: e verde, e lumină, e soare: totul te cheamă
la lene, la reverie. Dintr-un scriitor harnic nu am decît
remuşcarea: ea îmi ţine loc de conştiinţă prof esională. Şi
pentru ca să o menajez, pentru ca să nu am din nou
insuportabilul sentiment de a f i pierdut vremea, revin la
lucru, cu resemnare. Nici un entuziasm — cel puţin
deocamdată.

M iercuri, 27 [iulie 1938]

Ceva mai bine ca ieri: şase pagini. Dar pagini
insignif iante, nici bune, nici rele, care pot f i reţinute sau
suprimate, f ără să strice şi f ără să dreagă nimic.
Nu mă simt încă în inima cărţii, nu-mi văd oamenii,
nu-i simt lîngă mine. T atonez, ezit, aştept...

Duminică, 31 [iulie 1938]

M erge greu. M erge mai ales încet. Sunt într-a 7-a zi
de lucru — şi poate că nu e grav că am scris numai 35 de
pagini — ceea ce f ace în medie 5 pagini pe zi, randament
pentru mine mulţumitor, mai ales că am şi f ost puţin
bolnav între timp, iar două după-mese n- am putut lucra
deloc — dar e îngrijorător că în aceste 35 de pagini
„scenariul" romanului a înaintat aşa de puţin. Sunt încă la
capitolul 5, pe care tot nu l-am terminat şi care devine un
f el de mic roman autonom în cuprinsul cărţii. Dau prea
mare amploare unor incidente, care n-ar trebui totuşi să
aibe mai multă valoare decît de simplu incident. Cel cu
f otograf iile a dat 12 pagini! E prea mult — mai ales în
comparaţie cu partea pierdută şi ref ăcută a romanului,
unde f apte mult mai importante, tocmai pentru că nu le-
am putut reconstitui în întregime, au ceva eliptic şi f ără
voie concis, care va da, prin contrast, paginilor noi un aer
digresiv. Ar trebui să mă sperii, gîndindu-mă că nu mă af lu
nici la jumătatea acţiunii. Uneori — acum de exemplu — am
sentimentul că totul e de f ăcut de aici încolo şi că toată
munca de pînă azi nici nu contează.

[August]
M iercuri, 3 august [1938]
Două zile, luni şi marţi, pierdute cu cronica pentru
Fundaţii şi corectura studiului despre Proust (V olum ul
Corespondenţa lui Marcel Proust a apărut la începutul
anului 1939), care mi-a sosit în şpalturi.
Azi m-am reîntors la roman. Orice întrerupere e
primejdioasă, f iindcă mă îndepărtează, îmi f ace grea
revenirea. A mers deci destul de încet. Nici 5 pagini — cam
patru şi trei sf erturi — în mai bine de 7 ore de lucru. M -a
amuzat însă oprirea lui Paul la Koln şi mai ales mi-a plăcut
f aptul că am revenit asupra vizei belgiene (Hergenrath, 23
Juillet), care în capitolul întîi f usese un detaliu cu
totul întîmplător şi nu bănuiam că voi mai reveni asupra
lui.

Vineri, 5 [august 1938]

Credeam că voi termina azi capitolul V (care a luat
atît de neaşteptate dezvoltări) şi aş f i putut desigur să-l
termin, dacă mă supuneam la un mic ef ort. În ultimul
moment însă au intervenit unele schimbări de „scenariu" —
plecarea cu totul neaşteptată a lui Ann cu Paul la Sinaia —
care aduce un nou adaos capitolului, ceea ce mă determină
să-l las pe mîine, cînd, f ie ce-o f i, sunt decis să-l termin.
„Decis să-l termin" e, la drept vorbind, o copilărie.
Nu ştiu niciodată ce se va întîmpla şi în f iecare dimineaţă
mă găsesc cu aceeaşi f rică în f aţa manuscrisului. Seara,
cînd număr cele 5-6 pagini scrise în decursul zilei (ieri au
f ost 6, azi au f ost numai 5, deşi dimineaţa a f ost spornică şi
aveam impresia că voi bate azi un record), nu am
sentimentul că a f ost prea greu să le scriu, dar a doua zi
dimineaţa din nou mi-e f rică, din nou ezit. Nu mă voi putea
oare niciodată instala f erm în miezul cărţii ăsteia, nu voi
putea oare niciodată, pînă la sf îrşitul ei, căpăta
sentimentul că o stăpînesc, că nu-mi mai poate scăpa?

Sîmbătă, 6 [august 1938]

Ca să vezi * (Anulat: „că nu trebuie" ) qu'il ne f aut
jurer de rien: n-am terminat capitolul V, n-am scris decît
patru pagini şi habar n-am cînd am să termin capitolul ăsta.
T ocmai acum, la urmă, încep să nu mai văd ca lumea ce se
întîmpla. Sunt cu totul nemulţumit de ziua mea de lucru şi
mă sperie gîndul că vacanţa mi se trece şi romanul meu stă
mereu în loc.

Duminică, 7 [august 1938]

M ă gîndesc la o mulţime de cărţi pe care le-aş putea
scrie, pe care îmi promit să le scriu. Aşa se întîmplă
totdeauna cînd mă af lu antrenat la lucru: văd subiecte
posibile, mă decid să nu-mi mai pierd timpul, îmi f ac tot
f elul de f ăgăduieli de a f i stăruitor. Pe urmă, se înţelege,
revenind la imposibila mea viaţă de la Bucureşti, le uit pe
toate, mă destram, mă descurajez.
Adevărul e că, avînd o editură ca Fundaţiile, unde aş
putea publica regulat în f iecare an un volum, ba chiar două,
e impardonabil că nu mă ocup serios de atîtea lucrări de
critică, pentru care nu mi-ar trebui decît o muncă
ordonată, un orar de lucru, un program de lectură.
Cu o astf el de viaţă regulată, mi-ar f i oare greu să
termin în 3—4 luni primul volum din „Romanul
românesc"? M i-am promis aici, serile trecute, într-o lungă
conversaţie cu mine, să mă apuc serios de treaba asta.
Văd, de asemeni, f oarte bine cîteva studii despre
„scrisori şi jurnale" în literatura f ranceză. Studiul despre
corespondenţa lui Proust ar putea f i un început. În sumar
ar putea să intre jurnalul şi corespondenţa lui Stendhal
(inclusiv Souvenirs d' egotism e şi V ie de Henry Brulard* (În
text: „La vie d' Henri Brulard" )), corespondenţa lui Flaubert,
Jurnalul Goncourt, Jurnalul lui Renard, scrisorile Riviere-
Fournier, corespondenţa lui Proust, Jurnalul lui Gide.
Chiar în ordinea asta, iată un volum de 400 sau 500 de
pagini, cu atît mai tentant de scris cu cît, pe măsură ce ar f i
gata f iecare capitol, l-aş putea publica în revistă, ceea ce
mi-ar plăti de două ori munca (deşi, desigur, o asemenea
muncă e poate de neplătit).
Văd, de asemeni, un volum de critică asupra cîtorva
poeţi români: Arghezi, Blaga, M aniu, Baltazar.

Dar cîte lucrări de critică nu sunt posibile? T oate

însă le leg, le condiţionez de publicarea Accidentului.
T rebuie neapărat să-l văd apărînd. Pe urmă voi avea un
teren liber înainte. De aceea, chiar dacă aici, la Bran, nu
mai pot rămîne decît vreo două săptămîni — timp în care,
văzînd cît de încet merg lucrurile, e absolut exclus să
termin, mă gîndesc să plec încă o dată din Bucureşti, în
septembrie, pentru 15-20 de zile, la Braşov, de exemplu,
unde de astă dată să-mi termin cu orice preţ manuscrisul.
Planuri, planuri... Să vedem ce se va alege din ele.

T erminat în sf îrşit azi capitolul V. Are, în af ara

paginilor pierdute şi apoi reconstituite, 60 de pagini, scrise
toate la Bran. Nu credeam că va lua asemenea proporţii.
De mîine trebuie să mă întorc la Nora, pe care n-am
mai revazut-o de atîta vreme. Sunt încurcat, mă tem, nu
ştiu cum va merge: intru pe un teren necunoscut. Capitolul
VI e f oarte vag schiţat. E capitolul care trebuie să mă ducă
spre „acţiunea" propriu-zisă a cărţii. T rebuie poate să mă
aştept la obstacole şi rezistenţe mari.
Nu mă pot opri să mă gîndesc că, dacă nu-mi
pierdeam manuscrisul, aş f i avut azi 171 de pagini scrise,
adică un material pe care l-aş f i putut trimite la tipar,
liniştit. Dar trebuie să las regretele şi să văd ce se mai poate
f ace de aici încolo.
 Luni, 8 [august 1938]
Zi pierdută în ezitări. M i-e totdeauna f rică să încep.
Am recitit ce am scris, am răsf oit de cîteva ori capitolele
care o privesc pe Nora — sub pretextul de a o reîntîlni, de a
recăpăta tonul care-i convine şi, în realitate, pentru că nu
aveam curajul să mă pun serios la lucru. T otuşi, din
superstiţie (M ircea mi-a spus o dată că e bine să începi a
lucra de luni), am scris cîteva rînduri.
M îine va trebui să f iu mai decis. Închizi ochii şi
mergi mai departe. E singurul f el în care se poate termina o
carte.
M -am gîndit aseară că n-ar f i rău să intervertesc
ordinea capitolelor — capitolul V devine IV, şi invers —
tocmai pentru a înlesni trecerea de la Ann la Nora. De
altf el, oricum voi f ace, capitolul Ann tot va f i o
întrerupere în mersul cărţii, o digresiune, după care
revenirea va f i puţin dif icilă.

M arţi, 9 [august 1938]

Nu există zile inspirate, dar există — vai! — zile
proaste, în care tot ce scrii, sau te sileşti să scrii, iese prost,
cenuşiu, inert. Nu vezi nimic înainte, totul e, dacă nu f als,
insignif iant, plat, inutil. Scriu o f rază şi pe urmă mă întreb
dacă s-o las sau s-o şterg. O şterg şi pe urmă mă întorc şi
parcă tot mi se pare mai bună decît aceea cu care am
înlocuit-o.
Uite aşa mi-am pierdut toată ziua de azi. Am scris în
silă vreo 3—4 pagini, dar aşa de decolorate, aşa de
inexpresive, că mă jenez să le recitesc. Capitolul ăsta, al
şaselea, nu vrea să pornească din loc.
Sunt leneş? Nu cred. Sau, în orice caz, nu sunt mai
leneş decît altădată. Am stat conştiincios la masa de lucru
cele 6 ore reglementare (poate jumătate oră mai puţin), dar
în zadar. Şi totul e cenuşiu, inert înaintea mea. Voi aştepta
cu resemnare să se lumineze — dar, se înţelege, nu există
decît o singură aşteptare posibilă: „la plume f erme au-
dessus du papier", cum zicea Renard, şi ştia săracul ce zice.

Joi, 11 [august 1938]

Ieri toată ziua, azi toată dimineaţa, nici n-am pus
mîna pe toc, nici n-am îndrăznit să mă apropiu de
manuscris. Sunt în pană.
Abea azi după-masă am încercat să revin. Dar e 7
seara, se întunecă şi, după nici trei pagini scrise, trebuie să
mă întrerup. Acum însă nu mai e vorba de a număra
paginile, ci de a şti dacă pot să scriu, sau dacă „pana" asta
mă va ţine multă vreme în loc. Accidente neprevăzute de
lucru.

Duminică, 14 [august 1938]

M erge încă greu. Vineri vreo trei pagini, ieri cinci,
dar azi din nou numai trei. Şi acum, cînd lucrurile s-au
clarif icat totuşi puţin, ar trebui să f ie mai uşor, mai
curgător. Dar nu vrea, nu vrea. Pentru cea mai simplă
mişcare, pentru cel mai mărunt gest, îmi trebuie ore
întregi. M i-e dor de puţină uşurinţă. Aş vrea să nu simt
atîtea piedici, atîtea rezistenţe. Poate că m-am obişnuit
rău, poate că dacă aş lăsa tocul să f ugă înainte, chiar sărind
peste unele dif icultăţi, care ar putea f i eventual revăzute
mai tîrziu, ar f i mai simplu. Dar nu pot părăsi o f rază pînă
nu o simt încheiată.
Sunt la capătul celei de a treia săptămîni de lucru, şi
randamentul a mers în descreştere. 35 de pagini în prima
săptămînă, 25 într-a doua şi numai 20 într-a treia. De ce?

M arţi, 16 [august 1938]

Dimineaţa se anunţa bună, dar am întrerupt lucrul
pe la 11 1/2, ca să ies puţin la soare — n-am mai avut soare
ca lumea de vreo zece zile — şi uite că acum, după-masă, nu
mai regăsesc buna dispoziţie cu care mi se părea că voi
scrie. Desigur, dacă m-aş încăpăţîna, aş reuşi la urma
urmelor să f ac ceva, dar sunt la sf îrşit de capitol şi nu vreau
să-l ratez. Cu atît mai mult cu cît întreg capitolul e slab. Pe
mîine, deci. Îmi acord acum o oră de chaise-longue.
T ot f elul de visuri, de cînd sunt aici, şi dintre cele
mai stranii: Nae Ionescu, Corneliu Codreanu, Silvia Balter,
Leni, M aryse... M i le spun în gînd de cîteva ori, înainte de a
deschide ochii, încerc să le rememorez, îmi promit să le
notez la deşteptare — şi pe urmă le pierd, devin prea vagi,
nu mai pot alege nimic din ele.

Î n Tim pul de azi se anunţă deschiderea stagiunii la

„Comœdia" cu Jocul de-a vacanţa. Repetiţiile, la 20 august.
Nu spun nici da, nici nu. M -am obişnuit să nu am
aşteptări în materie de teatru. Om vedea.

M iercuri, 17 [august 19381

Vis complicat, absurd, din care nu mai ţin minte
decît că România intrase în război ca să ocupe „Pocuţia".
Eu mă întrebam: război cu cine? Cu Polonia? Cu
Cehoslovacia? Unde oare o f i Pocuţia?
Străzile erau pavoazate — mă găseam parcă la Brăila
— eram cu Poldy pe Bulevardul Cuza şi alergam în sus, spre
centru, nu ţin minte dacă pe bicicletă, dar ştiu că, cu cît
viteza era mai mare, cu atît simţeam în gură, între dinţi, un
f el de mecanism care se învîrtea asurzitor, ca o mică rotiţă
de dentist.
Şi o mulţime de alte năzdrăvănii, pe care le-am uitat.

Nici o veste despre M ircea, de nicăieri. Nici nu am

cui s-o cer. Cum însă nu-i văd semnătura în Vremea,
presupun că e mereu arestat. Rosetti, într-o scrisoare de
alaltăieri, îmi vorbeşte despre „deportarea lui M ircea". Să
f ie la M iercurea?

T erminat capitolul VI. Are 30 de pagini, mutilate

însă de ştersături. Nu greşesc spunînd că e cel mai nereuşit
capitol de pînă acum. A mers greu şi, cu excepţia cîtorva
momente din plimbarea pe stradă, nimic nu mă
mulţumeşte. Dar poate să se piardă în ansamblu.
De aici mai departe nu ştiu ce să f ac. Îmi mai rămîn
numai trei zile de stat la Bran, ceea ce îmi dă un sentiment
de provizorat, în care poate îmi va f i greu să lucrez. T otuşi,
mîine-dimineaţă voi încerca să f iu ca de obicei la masa de
scris. Capitolul VII, care nici el nu e altceva decît un
capitol de tranziţie, ar trebui să nu-mi ceară prea multă
încordare. Abea cînd voi f i ajuns cu oamenii mei sus, pe
Shuller, voi f i pe celălalt versant al cărţii.

Duminică, 21 [august 1938]

Plec diseară la Bucureşti, cu maşina avocatului
Virgil Ştef anescu (relaţii de ultimă oră, dar f oarte
cordiale...)
În ultimele zile n-am mai lucrat deloc. Cum mi-am
început luna mea de la Bran cu trei zile de vacanţă
completă, am decis s-o sf îrşesc tot cu trei zile de vacanţă.
Am stat pe chaise-longue, la soare, m-am scăldat la
gîrlă, am început un roman englezesc (M eredith, bag de
seamă, merge f oarte bine în vacanţă), am jucat tot f elul de
jocuri: şah, table, biliard, ping-pong şi volley-ball. Ca un
licean ce sunt.
Şi acum ne întoarcem. Aş vrea să încep viaţa altf el
de cum am lăsat-o acum o lună la Bucureşti.

Bucureşti, luni, 22 [august 1938]

Prima zi de Bucureşti, zi extenuantă. De dimineaţă
m-au trezit autobuzele, ţipetele din stradă, căldura
suf ocantă. Unde sunt bunele mele nopţi de la Bran? Unde
sunt dimineţile cu miros de pădure? Unde e tăcerea aceea
întinsă, calmă, pe care o acoperea doar vuietul gîrlei!
Cîtă rezistenţă mi-ar trebui ca să nu cedez sub
presiunea oribilei existenţe pe care o regăsesc aici! Şi sunt
f urios gîndindu-mă că aş mai f i putut rămîne încă o
săptămînă acolo, căci continuarea la studiul despre Proust
— pe care am venit anume ca s-o scriu — puteam s-o dau
peste o lună. Cioculescu nu m-a anunţat decît azi la telef on
că nu are deocamdată nevoie de ea. Stupidă încurcătură.

Am trecut pe la M arietta, ca să af lu veşti despre

M ircea. (T elef onul lui nu răspunde.) E la M iercurea-
Ciucului de la 1 august.
Cu prilejul ăsta am văzut o M arietta dezlănţuită:
antisemitismul o înăbuşe. Nici f aptul că vorbea cu mine,
nici f aptul că eram la ea în casă n-a putut s-o oprească să
tune şi să f ulgere împotriva ovreilor cu burtă şi a
balabustelor cu bijuterii — f ăcînd însă rezerve pentru vreo
sută de mii de ovrei „cumsecade", între care probabil mă
înnumăr şi eu — avînd în vedere că nu am nici burtă, nici
balabustă.
Încolo, tot limbajul Poruncii V rem ii. Nu m-am jenat
să i-o spun. Şi am plecat de acolo otrăvit.

M iercuri, 24 [august 1938]

M îine se încep repetiţiile. Azi am f ăcut cu Leni şi
Sică o lectură, pentru a recontrola textul şi a vedea ce
modif icări sunt necesare.
M -a înspăimîntat cît de puţin înţelege Leni unele
lucruri. Ultima scenă din actul al doilea îi scapă complet.
Îmi cerea să suprim lucruri care pe mine — cînd le scriam —
mă emoţionau, şi care — pentru că pe atunci o iubeam — le
scriam anume pentru ea.
— Ţii tu la asta? mă întreba ea azi, în f aţa unor f raze
pe care literalmente nu le pricepea. („Eu nu l-am cunoscut,
dar l-am aşteptat. L-am aşteptat mereu, în toţi oamenii pe
care i-am întîlnit... etc.")
Nu vreau să am aerul caraghios al autorului legat de
textul lui, pentru care „sîngerează". M ă cred mai sceptic,
mă cred mai sensibil la ridicul. Am pierdut eu un roman,
care îmi era drag, şi n-am murit — o să mor cu atît mai
puţin pentru o piesă pe care mi-o vor stîlci ei la teatru. Dar
sunt uluit să văd cît le e de greu să înţeleagă cele mai
simple nuanţe.
Ce mă indignează mai mult e f aptul că dinainte Sică
a aranjat astf el lucrurile încît să nu-mi joace piesa decît
trei săptămîni, căci premiera ar urma să aibe loc la 15
septembrie, iar la 7 octombrie Leni va pleca în turneu cu
Ionescu R. Maria. M ă plictiseşte f aptul că dinainte şansele
unui succes sunt excluse. Va avea piesa succes? Nu ştiu. Să
zicem că nu. Dar, dacă există un cît de mic procent de şanse
pentru un mare succes — 5%, pof tim, nu mai mult — atunci
nu înţeleg de ce să-mi f ie ref uzat. Eu sunt un om care joacă
la loterie, unde sunt şi mai puţine şanse — ceea ce nu-l
împiedică totuşi să joace.
...Şi, la urma urmelor, îmi spun că toată chestia asta
nu are nici o importanţă. Ar trebui să nu mă ambalez deloc.
Ar trebui să-i las să f acă ce-or voi, cum or voi şi să-mi spun
că, dacă piesa e a mea, spectacolul e al lor — şi, o dată
această distincţie f ăcută, să mă consider desolidarizat şi
liber.

Joi, 25 [august 1938]

Nu e exclus sa retrag piesa. Îi sunt recunoscător lui
Zoe, care m-a ajutat să înţeleg cît e de inacceptabil regimul
propus de Sică. Nimic, absolut nimic nu am de cîştigat de la
o premieră dată peste cap, jucată 3 săptămîni, şi pe urmă
scoasă de pe af iş. Piesa asta, dacă nu-mi aduce bani, nu-mi
aduce nimic. Nu sunt chiar atît de copil să f ac o chestie de
„stimă literară" într-o af acere de teatru.

Luni, 29 [august 1938]

M ă întorsesem din oraş pe la 8 seara, destul de
plictisit că-i promisesem lui Zoe să ies cu ea în oraş. Ce
bine ar f i f ost — îmi spuneam — să f i putut rămîne acasă, să
citesc puţin, să mă culc devreme.
M ă şi hotărîsem să-mi iau inima în dinţi şi să-i spun
lui Zoe la telef on, cînd mă va chema peste un sf ert de oră,
cum ne-am înţeles, că eu rămîn acasă şi că o rog să mă ierte.
Sună telef onul şi nu apuc să spun nici un cuvînt,
cînd ea mă anunţă că nu e acasă:
— Am f ost răpită. Am să-ţi explic.
Prin urmare, sunt liber. Prin urmare, pot rămîne
liniştit acasă. Prin urmare, pot citi şi mă pot culca
devreme. Exact cum am vrut.
Da... dar sunt un om gelos. Şi acum sunt neliniştit. Şi
acum mă necăjeşte gîndul că a ieşit cu altcineva. „Am f ost
răpită" spune f oarte mult. La noapte se va întoarce cu
răpitorul ei acasă. Se va culca f ără îndoială cu el. T oate
astea ar trebui să-mi f ie perf ect indif erente. La urma
urmelor, povestea noastră nu se mai poate descurca decît
printr-o despărţire. Şi nu-i pot ref uza dreptul de a-şi găsi,
în sf îrşit, un bărbat cu care să se culce.
La ce bun, te întreb, la ce bun să-ţi complici
nenorocita ta viaţa cu asemenea regrete, cu asemenea
imposibile speranţe, cu asemenea demente aşteptări, care
toate la urmă lasă acelaşi gust de cenuşă?

M arţi, 30 [august 1938]

Îl visez mereu pe Nae Ionescu. Astă-noapte, l-am
văzut întors de la M iercurea- Ciucului. Părea că suntem
amîndoi în curtea liceului de la Brăila. Vorbeam aprins, el
f oarte violent, f iindcă eu denigram Garda de Fier. Pe urmă
s-au mai întîmplat o mulţime de lucruri — era un vis lung —
dar nu-mi mai amintesc nimic.

Au început repetiţiile. N-am trecut încă pe acolo —

şi nici n-am să mă duc decît dacă nu se va putea altf el. Nu
am nici un f el de entuziasm. Formula tranzacţională la care
am ajuns nu mă mulţumeşte deloc. T rebuie să f ac o medie
de 24.000 seral, pentru ca să mă joace şi după 7 octombrie.
Numai dacă f ac această medie se va amîna turneul. Impresia
mea e că sunt pur şi simplu tras pe sf oară. T oate marile
succese ale lui Sică — piese care au ţinut af işul cîte 2 luni
— n-au f ăcut medii decît de 15-17.000 de lei. Dar nu mă pot
lupta cu teatraliştii. M ă dau dinainte bătut.

Am f ost azi-dimineaţă la Aristide Blank şi i-am dat

10.000 de lei, din cei 20 pe care mi i-a împrumutat înaintea
plecării mele la Bran. Rămîn cu nimica toată în buzunar,
dar sunt bucuros că voi avea socoteli clare cu el. Şi af ară de
asta, trebuie să recunosc că s-a purtat în împrejurarea asta
perf ect. M i-a dat banii şi i-a primit înapoi cu discreţia cu
care mi-ar f i of erit sau cerut o ţigară. Altf el aş f i murit de
ruşine.

Am văzut-o pe Nina zilele trecute. Singură Joyce,

care urla de bucurie că mă revedea, singură ea îşi aducea
aminte că a f ost o vreme în care în casa aceea eu eram
oarecum la mine acasă. Încolo, şi Nina şi eu, eram
stingheriţi.
Deplor desigur tot ce se întîmplă, sunt dezolat de
Nae, sunt dezolat de M ircea, aş vrea să-i ştiu liberi — dar nu
pot să cred că „acţiunea" lor a f ost altceva decît o
socoteală greşită pentru Nae şi o penibilă copilărie pentru
M ircea. Jumătate f arsă, jumătate ambiţie. M ai departe nu
văd nimic.

[Septem brie]
Sîmbătă, 3 septembrie [1938]
T oamnă. Nu e decît 7 seara, şi s-a întunecat de tot.
Citesc de o oră, cu lampa aprinsă.

Duminică, 4 [septembrie 1938]

Î n Tim pul de azi, prima reclamă care apare pentru
premieră: „T eatrul "Comœdia. M iercuri, 14 septembrie
1938. Deschiderea stagiunii de iarnă. Jocul de-a vacanţa.
De M ihail Sebastian. Cu Leni Caler, George Vraca, M işu
Fotino şi V. M aximilian."
 T oată ziua am citit în Jurnalul lui Renard şi în
Jurnalul f raţilor Goncourt însemnările lor de la repetiţii şi
premiere. M ai ales m-au amuzat notele bieţilor Goncourt
despre catastrof ala cădere a primei lor piese, Henriette
Maréchal. E o lectură preventivă.

Joi, 8 [septembrie 1938]

După-masă mă duc pentru prima oară la repetiţie.
Îmi promit să f iu calm, să nu iau nimic în tragic şi să
primesc lucrurile cum sunt. Ar f i ridicul să dau proporţii
acestei istorii de teatru, care nu are haz decît dacă o pot
privi cu relativă indif erenţă.
Încă o dată îmi spun că se scriu în f iecare an, în
Europa, cel puţin 25 de piese ca a mea — şi că deci totul nu
poate avea decît o importanţă de f apt divers.

Anunţată la început pentru 14, premiera e

reanunţată acum pentru 16 septembrie, dar — după cîte îmi
spune şi Leni — nu cred că va avea loc înainte de 20.
M arga alaltăieri, Carol Pascal ieri mă întrebau —
pentru că au f ost la De ce nu m ă săruţi? şi le-a plăcut:
— Şi piesa ta e cu muzică?
Nevasta lui Plopeanu o întreba pe Leni, serile
trecute:
— Jocul de-a vacanţa! T ot o piesă cu şcolăriţe?
Ce moştenire grea am: amintirea Absenţelor
nem otivate şi muzica lui Elly Roman din De ce nu m ă
săruţi.
Piesa mea nici cu şcolăriţe nu este, nici muzică nu
are... Ce deziluzie pentru public. M entalitate de teatru:
Froda, care totuşi nu e un dobitoc şi căruia, de altf el, piesa
i-a plăcut mult, îmi propunea deunăzi:
— Ce ar f i dacă ai f ace o schimbare de decor în actul
al treilea? Publicul se plictiseşte la piesele într-un singur
decor.
 Şi nu înţelegea că acest „singur decor" f ace oarecum
parte din poezia piesei — atîta cîtă o f i.

Sîmbătă, 10 [septembrie 1938]

Spre uluirea mea, repetiţia de joi n-a f ost
catastrof ală. Am ieşit de acolo cu destul curaj, în linii mari,
am avut impresia că lucrurile se leagă. În detalii, rămîn însă
un milion de lucruri de precizat şi pus la punct.
Leni emoţionantă. O spun după două zile de la
repetiţie, o spun după o liniştită ref lecţie, o spun, în
sf îrşit, într-un moment în care nu am nici un f el de amor
pentru ea. Cred că în ce priveşte jocul ei, sunt mai degrabă
înclinat să f iu sever. T otuşi (af ară doar dacă surpriza de a
vedea că lucrurile nu au alura catastrof ală, de care mă
temeam, nu m- a f ăcut să mă înşel în sens invers, în sens
optimist), totuşi, zic, menţin că a f ost emoţionantă. Foarte
simplă, f oarte nuanţată totuşi, cu ceva loaial în scenele
bătăioase, cu ceva slab-ironic în momentele de visare —
aproape tot timpul a f ost în limitele rolului. Numai în
f oarte puţine locuri simţeam nevoia să o chem înapoi, „la
ordine", „la sol".
M aximilian e M aximilian. Nici un moment n-a f ost
Bogoiu. T ot timpul exterior, tot timpul cabotin.
Vraca f oarte bun în unele momente — cele de lene —
şi f oarte prost în alte momente, care i-ar f i cerut oarecare
uşurinţă, puţină f antezie. Dacă nu izbutesc să-l schimb,
atunci lunga scenă f inală din actul I e complet stricată — şi
o dată cu ea, toată piesa.
Ceilalţi, unii amuzanţi, alţii inexpresivi, dar nici
unul inacceptabil.
Ca să revin la Leni, trebuie să observ că a spus mai
f rumos şi mai sincer tocmai pasajele pe care îmi cerea să le
suprim.
„Eu nu l-am cunoscut, dar l-am aşteptat... etc."
Avea ceva surd, melancolic, nu ştiu ce f el de
resemnare, care se deschide — f ără prea mult elan — spre o
neaşteptată speranţă.
Ce stranie şi inf erioară meseria asta de actor, în care
cineva poate f ace f oarte bine lucruri pe care nici măcar nu
le înţelege. Poate că tocmai ăsta e semnul actorului
adevărat. Poate că asta se cheamă „instinct".
(Aseară am f ost la Leni, să mai citim încă o dată
împreună rolul ei.
— De ce îşi ascultă Corina pulsul, în actul al 3-lea?
mă întreabă ea. Fiindcă îi bate mai tare de cînd îl iubeşte pe
Ştef an?
— Nu, dragă Leni. Îl ascultă pentru că se întoarce
spre ea însăşi, pentru că, f iind pentru prima oară singură cu
ea însăşi, are timpul, şi curiozitatea, şi nevoia să se observe,
să se cunoască. Pune mîna pe propriul ei puls cum ar pune
mîna pe inimă, pe o inimă pe care nici măcar nu ştia că o
are...
— Crezi?... întreabă Leni, şi rămîne pe gînduri, cam
neîncrezătoare.
Şi totuşi, momentul acesta — a cărui semnif icaţie
mărturiseşte că-i scapă — l-a jucat perf ect.)

Sandina Stan, f rumoasă, vulgară, bună de f utut, îmi

spune:
— Sunt încîntată că joc în sf îrşit într-o piesă de idei.
Şi eu nici măcar nu îndrăznesc să rîd.

Agnia Bogoslava (care o joacă pe Agneş — şi spune cu

f oarte mult haz cele cîteva cuvinte pe care le are de spus)
intră cu timiditate în loja de unde eu şi Sică urmărim
repetiţia.
— Domnule director, vă rog să insistaţi pe lîngă
domnul Sebastian să mai scrie cîteva replici şi pentru mine.
Am aşa de puţine...
— Bine, bine... glumeşte Sică. O să-l rugăm să-ţi scrie
un cuplet. Rîd de f ata asta, care ţine morţiş să-i lungesc
rolul — şi pe urmă, gîndindu-mă mai bine, copilăria ei mi se
pare mişcătoare. E o copilărie de actor, f ăcută din
cabotinaj, dar şi din pasiune. T eatrul e poate singurul loc
unde oamenii nu f ug de muncă, ci dimpotrivă, o caută cu
tot dinadinsul.
Leni ajunsese la momentul celor două versuri:

Je hais le m ouvem ent qui deplace les lignes

Et jam ais je ne pleure, et jam ais je ne ris,

cînd Sică s-a înclinat spre mine, şi, f oarte încet, m-a
întrebat:
— De cine sunt versurile astea?

Ieri după-masă, ceai intim la M arie Ghiolu, cu d-ra

L u p a (Luli Popovici-Lupa (fiica lui N. Popovici-Lupa,
director al Academ iei Agronom ice); era o prietenă a lui Nae
Ionescu) şi, mai tîrziu, d-na Cantacuzino. O mulţime de
lucruri de notat, dar nu mai am timp acum.
M arie, f oarte f rumoasă (poate pentru prima oară cu
adevărat f rumoasă, de cînd o cunosc eu), dar puţin exaltată,
dacă nu de-a dreptul isterică.
— Nu-i aşa că am picioare f rumoase?
Şi şi-a ridicat rochia pînă sus pe pulpe, ca să mi le
arate. E adevărat că eram numai noi doi.

Duminică, 11 [septembrie 1938]

Catastrof ală cădere a piesei lui Victor Ion Popa,
aseară, la „Regina M aria".
Ce e groaznic în teatru e că oamenii nu-şi dau seama
de ce f ac — şi că trebuie nemiloasa lumină a rampei de
premieră pentru ca, deodată, adevărul să sară în ochi.
Am ieşit de acolo plictisit de seara pierdută şi puţin
îngrijorat de ce mă aşteaptă şi pe mine. E posibil oare ca şi
eu să mă f i înşelat la f el de grav scriindu-mi piesa?

M itică T heodorescu îi spunea lui Froda zilele

trecute:
— Cum se poate, domnule, să jucaţi piesa lui
Sebastian? E inadmisibil.
— E bună, zice Froda.
— Nu poate să f ie bună, răspunde înverşunat M itică.
Cum o sa f ie bună? Ascultă-mă pe mine, e proastă, e f oarte
proastă.
— Bine, dar nici nu o cunoşti, nici nu ai citit-o!
— Dar n-am nevoie să o citesc. Îţi spun eu, e proastă,
e proastă... Bunul şacal!

Luni, 12 [septembrie 1938]

Sîmbătă au f ost lipite primele af işe. Acum sunt în
tot oraşul, la f iecare pas. Am luat şi eu două af işe, unul să-l
trimit M amei la Paris, altul ca să-l păstrez. L-am f ixat pe
perete cu punaise, şi mă uitam la el, copilăreşte. Îmi f ăcea
plăcere să-l văd. ...Şi pe urmă am f ăcut — tot cu voie-bună
— o altă prostie, de acelaşi gen: m-am dus la f otograf , ca să
f ac o poză pentru program...
Dar acum mi-a trecut tot chef ul. Sunt plictisit, mi-e
totuna, nu am nici o grabă pentru premieră, nici o nelinişte
şi nici un pic de curiozitate.
Am f ost azi toată după-masa la repetiţie — şi totul
mi s-a părut stupid. Cum apasă oamenii ăştia! În f iecare
replică pun o mie de intenţii şi gesturi. Am impresia că f ac
cu ochiul spre mine, spre sala goală, spre souf f leur —
luîndu-ne martori la tot ce se întîmplă. Nici o naturaleţă,
nici o convingere, nici un pic de adevăr.
M îine nu mă mai duc. Îi las în voia lui Dumnezeu. Ba
mă gîndesc să nu mă mai duc deloc. Şi mă bate gîndul să
plec la Balcic pentru cîteva zile, să f iu cît mai departe de
toată istoria asta care e cu atît mai caraghioasă astăzi, cînd
războiul e poate la uşa. Aparatele de radio retransmit chiar
în momentul ăsta discursul lui Hitler de la Nürnberg.
Aparatul meu e stricat, dar de la etajul de dedesubt, sau de
vizavi poate, vin pînă aici f rînturi de discurs. Nu se poate
distinge ce spune, dar se recunoaşte f oarte bine vocea
guturală a lui Hitler şi mai ales se aud uralele care îl
întrerup mereu, nişte urale, nişte răcnete pur şi simplu
demente.
Şi într-o astf el de zi vrei să iau în serios o piesă de
teatru?

M iercuri, 14 [septembrie 1938]

T elegramele de dimineaţă sunt alarmante. Sudeţii au
dat un ultimatum de 6 ore (E vorba de conflictul provocat
de pretenţiile germ ane asupra teritoriului ceh locuit de
populaţie etnică germ ană („sudeţi" )). Cele 6 ore au trecut.
Acum nimic nu e mai posibil decît războiul. S-ar putea să-l
avem pînă diseară. S-ar putea să-l avem deja în momentul
ăsta, în care scriu.
În oraş mi s-a spus că germanii au şi intrat în
Cehoslovacia, f ără să întîmpine deocamdată rezistenţă. S-ar
putea oare să f iu mîine soldat?

Joi, 15 [septembrie 1938]

Am f ost totuşi şi ieri la repetiţie, cu Froda de astă
dată. Singurul act care a mers a f ost, spre uluirea tuturor,
desigur, actul al treilea, în care nici unul din ei n-a vrut să
aibă încredere la lectură.
În schimb, actul I şi II, jucate strident, exterior,
continuu f als. Iar intrarea lui Fotino, inacceptabilă. Să nu
se poată oare juca o scenă de comedie decît trăgînd de ea?
Cabotinii ăştia mă sperie! Cînd mă gîndesc că se
numesc „artişti", mă întreb cum nu-i sperie ironia
termenului. Am avut impresia că sunt în mijlocul unui
echipaj în derută. Fiecare vrea să se salveze pe el. Cadă
piesa, prăpădească-se spectacolul — dar el să aibă succes, el
să f ie bine, el să aibe aplauze.
Froda i-a spus cu brutalitate lui Sică lucruri care l-
au f ăcut să îngălbenească. Simţeam şi în Sică vanitatea de
cabotin rănită. După un moment de panică — f iindcă tot
spectacolul i se părea că zace la pămînt — a chemat pe
cineva de la secretariat.
— Anunţă, domnule, la ziare. Premiera, miercuri
seara. Şi, pînă atunci, două repetiţii pe zi.
Ar f i f ost o soluţie f ericită. Într-adevăr, într-o
săptămînă de repetiţii se mai pot repara o sumă de lucruri.
Şi, dacă nu mai mult, cel puţin textul putea f i bine învăţat,
căci în momentul ăsta nimeni — decît poate Leni — nu e
stăpîn pe el. Ce f el de interpretare poate f i sub teroarea
exerciţiilor de memorie?
„Interpretare". Stupid cuvînt care, în teatru, e
complet lipsit de sens. Nimeni nu interpretează nimic.
Fiecare vine cu gesturile lui, cu icnetele lui, cu tuşea lui de
acasă — şi le aplică rolului pe care îl joacă. Asta e tot.
În trei acte, mi se pare că n-a f ost replică pe care să
n-o simt f alsă. Ar f i trebuit, replică de replică, să le dau
tonul just, să restabilesc intenţia. Dar e o meserie care
trece de puterile mele. Ar trebui să înjur, să urlu, să
ameninţ, să reped, să risc orice, să nu mă uit la nici o
susceptibilitate, la nici un prestigiu. Ar trebui să dau o
bătălie cruntă, cu decizia de a mă certa, dacă e nevoie
pentru totdeauna, cu f iecare din actori şi cu toţi laolaltă,
cu Sică, cu Siegf ried, cu souf f leur-ul, cu maşinistul — cu
toată lumea — şi poate că numai aşa aş reuşi să restabilesc
piesa şi s-o apăr.
Dar merită? Am eu atîta încredere în ea, încît să o
iau în aşa de serios?
Nu, nu. E o glumă, e un joc. Ar f i grotesc să uit acest
lucru. Poate că voi avea de apărat în viaţă lucruri mai
grave. Sper că şi în cariera mea de scriitor îmi sunt
rezervate bătălii mai onorabile. Între cazul De două m ii de
ani şi între cazul Jocul de-a vacanţa sunt totuşi dif erenţe
pe care nu am dreptul să le uit. Acolo era vorba de ceva care
mă angaja cu propria mea viaţă; aici e o copilărie, un f leac,
o nimica toată.

Aşadar, premiera va f i sîmbătă. Sică a revenit imediat

asupra primei lui decizii de amînare. Era prea multă lume
care îl sf ătuia să nu amîne. Şi argumentul f iecăruia era
acelaşi: Lasă, să vezi c-o să f ie succes.
Fiecare aruncă vorba asta cu uşurinţă, pentru că
nimeni nu e responsabil de ea. „O să f ie succes". Îl aud pe
B e r e ş t e a n u (Persoană din adm inistraţia teatrului
„Com œdia" ) spunînd asta — şi mă întreb ce f el de artă e asta
în care şi Bereşteanu poate avea opinii şi f ace pronosticuri.
„O să f ie succes." Dar mai sunt două zile pînă la
premieră — şi nimeni nu e sigur pe rol, şi nimeni nu ştie
cum să se îmbrace, şi nimeni nu ştie cînd să intre, cînd să
iasă, cînd să vorbească şi cînd să tacă...

Vineri, 16 [septembrie 1938]

„Dans les choses T héatrâles — spune Goncourt —
c'est abominable ces hauts et ces bas, et sans transition
aucune."
Repetiţia de aseară a f ost nesf îrşit mai bună. A f ost
chiar mulţumitoare. Am avut pe alocuri copilăreşti
momente de emoţie. Cîţiva spectatori (Fif i Harand (Actriţă),
d-na M aximilian, Zissu) urmăreau spectacolul cu încordare.
M ă amuza să-i aud rîzînd, să-i văd ştergîndu-şi pe f uriş o
lacrimă. (Azi, la repetiţia de după-masă, Beate Fredanov, la
actul al treilea, plîngea de-a binelea. E drept că f ata asta
plînge aşa de uşor...)

T imus părea aseară cu totul cîştigat de spectacol.

Dar nu trebuie să-l suspectez de amabilitate! E aşa de
incomod să nu-ţi placă, e, dimpotrivă, atît de comod să
aprobi...
Sică era f ericit* (Anulat: „cu totul m ulţum it" ).
Exulta.
— E o piesă asta, domnule, da, da, e o piesă. Va trece
cu siguranţă graniţa. O s-o traducem în f ranţuzeşte.
L-am pus să repete de cîteva ori teribilele elogii,
ceea ce, desigur, nu l-ar împiedica totuşi ca, în caz de
insucces, să mă înjure pe toate drumurile. Parcă-l aud:
„Cine m-a pus, dom'le, să mă încurc cu intelectualii ăştia?"
În linii mari, în linii f oarte mari, aş putea f i
mulţumit. În detalii, în nuanţe, rămîn însă un milion de
lucruri de f ăcut. T rebuie să accept situaţia cum e — şi să
privesc totul cu nepăsare. De asta e adevărat că nu mă pot
plînge: n-am emoţii, n-am nerăbdare, n-am nici un f el de
nelinişte. Cel puţin nu încă.

Am ieşit aseară cu Leni, după repetiţia de noapte. Am

mîncat numai cu ea la „W ilson" şi ne-am întors spre casă
tîrziu, aproape de 3. Jucase aşa de f rumos, f usese atît de
simplă, atît de intens şi sincer emoţionată în jocul
ei, încît aveam pentru ea o tandreţe redeşteptată parcă din
primele timpuri ale dragostei mele pentru ea. Ne-am oprit
în f aţa unui af iş şi ne-am citit numele tipărite unul lîngă
altul. Eram singuri parcă pe tot bulevardul pustiu.

Sîmbătă, 17 [septembrie 1938]

Sunt o oră înainte de premieră. Cîte lucruri ar f i de
scris! Sunt însă după o zi zbuciumată, pe care am petrecut-
o toată, de la ora 1 la ora 7, în tribunal, pentru —
coincidenţă — procesul lui Leni. O zi de tribunal mă macină
şi mă extenuează în mod obişnuit — dar încă azi!
Îmi pare rău că nu pot nota tot ce ar f i de notat. Cel
puţin în legătură cu repetiţia generală de azi-noapte.
Acuma nu-mi mai rămîne decît să aştept.

Duminică, 18 [septembrie 1938]

M are succes. Foarte mare succes. Zeci de ridicări de
cortină, atmosf eră caldă, vibrantă în sală.
Eu am f ost la cinematograf . Am văzut un f ilm — şi l-
am văzut cu toată liniştea, ca şi cum n-ar f i f ost nimic
excepţional în seara asta.
Am venit spre sf îrşit, destul de la timp pentru a mai
simţi, vie, atmosf era de sărbătoare, de satisf acţie.
Cronicile de azi-dimineaţă elogioase. Spectacolul de
matineu, plină sala. Pentru diseară, aproape toate locurile
vîndute. Zeci de telef oane, zeci de f elicitări.
Sunt desigur mulţumit, dar nu cred că mi-am pierdut
capul. Sunt încă destul de sceptic şi mai ales sunt f oarte
obosit. Prea obosit ca să notez acuma tot ce ar f i de notat
în legătură cu premiera.
Poate mîine.

Luni, 19 [septembrie 1938]

Cronicile (V iitorul, Sem nalul...) continuă să f ie bune.
Aseară s-a jucat cu casa închisă, după ce s-au vîndut toate
locurile suplimentare posibile. La matineu, încasări de
30.000, seara, peste 60.000.
T otuşi nu cred într-un mare succes de public. Nu
cred că voi avea ceea ce se cheamă o serie. Pentru motive
pe care n-am acum răbdarea să le înnumăr, dar pe care le
cunosc perf ect.

M arţi, 20 [septembrie 1938]

Cronicile de azi sunt copleşitoare. Ionel Dumitrescu,
în Curentul, Carandino, în Rom ânia, scriu cu un entuziasm,
cu o prietenie, cu un elan care mă buimăceşte... Nu, nu
aşteptam în nici un caz o astf el de primire. Pînă şi în
Universul este o cronică — nu binevoitoare poate — căci
tonul e rece şi parcă îmbuf nat — dar suf icient de elogioasă.
Pînă acum, nici un cuvînt de adversitate, de nicăieri. Într-
un f el e neliniştitor. Je ne demandais pas tant... Neam ul
rom ânesc, Porunca V rem ii, Frontul, care ar f i trebuit să mă
atace cu violenţă, cum au f ăcut-o şi în trecut, tac, cel puţin
deocamdată. Să f ie tăcerea impusă de un succes prea mare
ca să poată f i contestat? Să f ie, dimpotrivă, tăcerea care
precedează şi pregăteşte o răbuf nire?

Seara de ieri, care e de obicei cea mai slabă din

săptămînă, a avut o reţetă de 24.000. Bereşteanu, care a
rectif icat socotelile, mă asigură că a f ost 26.000. Se pare
că e f oarte mult. (în aceeaşi seară, piesa lui Popa a f ăcut
ceva mai puţin de 5.000.) Lui Camil nu-i venea să creadă că
cif ra de 24.000 e exactă. I se părea enormă.
E poate jenant să întrebi în f iecare seară cît s-a
încasat, dar cînd atîţia oameni trăiesc sub obsesia reţetei,
cînd de ea depinde totul în teatru, nu te poţi sustrage
acestei curiozităţi.
Azi-dimineaţă l-am găsit pe Bereşteanu cu planul
turneului întins pe birou, şi cu o serie de scrisori adresate
impresarilor din provincie.
— Vezi ce bătaie de cap! Acuma trebuie să amînăm
turneul.
Şi totuşi mă întreb dacă va f i un adevărat succes de
serie. Actul III merge greu. Poate şi din vina regiei. Se apasă
aşa de mult pe ef ectele comice din primele două acte, se
rîde aşa de tare, încît actul trei rămîne în gol.
Am f ost duminică seara la spectacol şi eram indignat
de f elul copilăros, absurd, în care se rîdea. Rîdeam şi eu ca
prostul, luat de atmosf era de veselie din sală — e greu să
rezişti unei săli de teatru arhiplină, cu lojile, balcoanele şi
parterele înţesate şi zguduite de rîs — rîdeam, zic, şi eu, dar
în acelaşi timp eram consternat. Ce mai pot înţelege
oamenii ăştia din piesa, dacă se amuză ca la o simplă f arsă!
Şi dovadă că nu mai înţeleg nimic e că actul al treilea îi
derutează. La ridicarea cortinei ei continuă să rida — dar,
după primele replici, după prima scenă mai ales, îşi dau
seama că rîsul lor e cam deplasat şi atunci toată veselia lor
rămîne suspendată. E f oarte posibil ca acest act al treilea să
nu-i permită piesei a se angaja cu adevărat într-o lungă
serie.
 Lui Rosetti nu i-a plăcut deloc nici piesa, nici
spectacolul. Nu mi-a spus-o lămurit — dar mai era nevoie să
mi-o spună? Destul că nu mi-a dat nici un telef on după
premieră. Ieri, cînd l-am văzut, f elicitările lui au f ost atît
de evazive, atît de jenate, încît aproape că m-am simţit
obligat să-i cer scuze pentru piesă, ca pentru un lucru de
ruşine.
Desigur, nici lui Vişoianu — care era în aceeaşi loje
cu Rosetti şi care nici el nu mi-a dat de atunci nici un semn
de viaţă —, desigur că nici lui nu i-a plăcut.
E f oarte bine. E o chemare la ordine. E timpul să-mi
amintesc tot ce nu mi-a plăcut niciodată în piesa mea. E
timpul să-mi spun iar şi iar că toată întîmplarea asta e
poate un lucru agreabil — dar în orice caz neserios.
Forţa de radiere a teatrului. Am scris cinci cărţi şi
niciodată n-am avut sentimentul ăsta de a f i f ost pus în
legătură directă cu „publicul", de a f i ajuns pînă la el, de a-l
f i preocupat, de a-l f i emoţionat. A f ost de ajuns însă să am
o premieră de teatru, pentru ca deodată să se stîrnească un
întreg curent de curiozitate, de nerăbdare, de simpatie.
Primesc zeci de telef oane, zeci de mesaje, din locurile cele
mai surprinzătoare, cele mai neaşteptate.

M iercuri, 21 [septembrie 1938]

Reţeta de aseară: 32.000! Se pare că e cu totul
neobişnuit.
O sală f rumoasă, neînghesuită, care asculta f rumos.
Aproape un public de concert. Se rîdea mai puţin brutal: se
surîdea. Aveam pe alocuri impresia că sunt la o şedinţă de
muzică de cameră.
Dar e timpul să mă liberez de teatru. E şi cazul să nu
mă mai arăt pe acolo. E în sf îrşit timpul să mă întorc la
lucrurile serioase.

Sîmbătă, 24 [septembrie 1938]

Din ceas în ceas poate izbucni războiul.
Cehoslovacia a mobilizat aseară. Franţa se pare că a
mobilizat şi ea, f ără să pronunţe expres cuvîntul de
„mobilizare generală". Azi- noapte, războiul era iminent. În
oraş, pe la 3 de noapte, o atmosf eră de panică: sau poate
nici măcar de panică; un f el de paloare obosită de oameni
care au renunţat.
Acum avem un moment de sincopă. Chamberlain s-a
reîntors la Londra cu noile revendicări hitleriste. Vor f i
acceptate? Vom avea o „pace germană", care suprimă
libertatea în Europa — cine ştie pe cît timp? Poate pentru
o întreagă epocă istorică. Nu vor f i acceptate? Vom avea
războiul. T otul e o chestiune de zile, poate şi mai puţin, o
chestiune de ore, de minute.

La teatru lucrurile au mers în descreştere. Aseară

17.000! — cif ră cu totul îngrijorătoare. „Succesul" să f i
trecut atît de repede?
Explicaţii sunt numeroase. A plouat, au f ost veşti
politice proaste, lumea a f ost sub presiunea evenimentelor
etc.
Dar se găsesc totdeauna explicaţii pentru un
insucces. În schimb, nu e nevoie de nici o explicaţie pentru
un mare succes, pentru un adevărat succes. Şi probabil nu e
cazul piesei mele...

Duminică, 25 [septembrie 1938]

Aseară au f ost toate locurile vîndute. T otuşi cred că
nu mai poate f i vorba nici de un „mare succes", nici de un
succes pur şi simplu. M atineul de ieri, sîmbătă, se pare că a
f ost extrem de slab, iar cel de azi n-a adus decît vreo
15.000, adică jumătate cît săptămîna trecută. Poate că
diseară va f i încă bine — deşi e prima seară de Roşăşună (Din
ebraică: „Roş-ha-şana" — sărbătoarea care m archează Anul
Nou în ca lendarul ebraic (prim a zi a lunii Tishri)) — dar
mîine seară, luni, mă tem că va f i prost de tot. Nu mai
îndrăznesc să f ac socoteli, să f ac planuri copilăroase...
Sutele de mii de lei pe care le visam, mai mult ca să
glumesc, nici ca glumă nu mai pot f i visate.

Am trecut pe la teatru şi am văzut cîteva scene din

actul doi. M -am îngrozit cît de prost se joacă. Fără
convingere, f ără elan, cu bîlbîieli, cu replici sărite, cu altele
adăugate. Parca aş f i f ost la o repetiţie — la una din cele
mai proaste repetiţii. Am f ugit înspăimîntat.

M arţi, 27 [septembrie 1938]

T elef on de la Paris, de la Poldy. El crede că astă-seară
Franţa va decreta mobilizarea generală şi că sîmbătă
războiul va f i declanşat. M ă întreabă ce să f acă cu M ama.
Vrea s-o trimeată spre ţară, dar mă înspăimîntă gîndul că ar
putea, Doamne f ereşte, să o apuce războiul pe drum, în
Italia, de exemplu. Singură, nevorbind decît româneşte,
speriată, f ără bani, ce va f ace? Cum se va descurca?
Şi, pe de altă parte, nici la Sceaux nu mai poate
rămîne, căci şi acolo va f i singură, Poldy şi Benu urmînd să
se înroleze din prima zi.
M amă dragă, dacă s-ar putea ca războiul ăsta să nu
treacă prin inima dumitale! Dacă cel puţin s-ar putea să nu
pierzi în el decît ceea ce oricum e pierdut! Dacă s-ar putea
să plătesc eu tot, pentru voi toţi. E ultima consolare pe
care o cer.

[Octom brie]
Sîmbătă, 1 octombrie [1938]
Pace. Un f el de pace. N-am curajul să mă bucur.
Acordul de la M ünchen nu ne trimite pe f ront, ne lasă să
trăim — dar ne pregăteşte un timp groaznic. Abea acum
vom şti ce se cheamă presiunea hitleristă.
M i se pare logic să aştept o înclinare spre dreapta în
Franţa şi un puternic reviriment antisemit în România. Văd
f oarte bine un nou guvern Goga-Cuza, sau poate chiar o
lentă tranziţie spre un regim legionar, convenabil
amenajat.
Dar vom trăi...

Ieri nici n-am mai îndrăznit să trec pe la teatru.

Seara de joi f usese consternantă: 11.000 de lei. Eram
dezolat, aveam remuşcări şi mă simţeam responsabil f aţă de
oamenii de la teatru, ca şi cum i-aş f i vîrît într-o proastă
af acere. T oată lumea îmi spunea că nu trebuie să f iu
speriat şi că sala e goală din cauza evenimentelor de la
M ünchen, al căror rezultat lumea îl aştepta din moment în
moment — şi, pe de altă parte, din cauza exerciţiilor de
apărare pasivă care cuf undase tot oraşul în întuneric şi îi
dădea un aspect sinistru, cu f elinarele stinse, cu f erestrele
oblonite, cu sirenele care şuierau, cu clopotele care
băteau...
Ieri n-am mai trecut pe la teatru să întreb: mi s-a
spus doar că vinerea e una din cele mai proaste zile din
săptămînă.
Ei bine... spre stupoarea mea, azi-dimineaţă îl
întîlnesc pe Axente, dactilograf ul, care îmi spune:
— Ne-aţi bătut aseară la „Comœdia"; noi la „Regina
M aria" am f ăcut 24.000, şi dvs. 26.000.
Nu-mi venea să cred. M i-am luat inima în dinţi şi am
trecut pe la teatru s-o întreb pe casieriţă. Da: era exact!
S-ar putea oare să se redreseze? S-ar putea încă să
f ie totuşi un mic succes? Noaptea trecută, un an de cînd
ajungeam la Paris — şi mi se f urau valizele şi manuscrisul.

M iercuri, 5 [octombrie 1938]

Ieri am vorbit cu Ocneanu despre roman (Accidentul).
Cred că-l voi publica la el. E singurul editor cu care se poate
l u c r a (Editura Alcalay). M ă întreb doar ce voi f ace cu
contractul de la Delaf ras.

Am citit azi capitolul VI, pe care nu l-am mai răsf oit

de la Bran şi îl uitasem. M i s-a părut mult mai bun decît în
momentul în care îl lucram — şi cînd eram atît de
nemulţumit de el.
Aş vrea ca romanul să apară pe la sf îrşitul lui
noiembrie, începutul lui decembrie. Pentru asta va trebui
însă ca de la 15 octombrie încolo, ziua, noaptea — să nu
mai f ac altceva decît să scriu. Nici tribunal, nici Fundaţie,
nimic...

Reclama piesei în Tim pul de azi anunţă „ultimele

reprezentaţii". M ă întreb de ce. T urneul cu Ionescu G.
Maria a f ost amînat pentru 19 octombrie, iar pînă atunci ar
putea să se joace mereu Jocul de-a vacanţa, mai ales că,
chiar dacă n-a mers strălucit, nici rău nu se poate spune că
a mers. Luni şi marţi au f ost seri slabe (azi e Iom Kipur (Zi
de post şi pocăinţă (în ziua a zecea a lunii Tishri), cea m ai
im portantă zi din calendarul liturgic evreiesc)), iar sîmbătă
şi duminică au f ost puţin peste 40.000 — ceea ce nu e prea
rău.

Şi f aţă de Zoe, şi f aţă de Leni, în completă retragere.

E mai cuminte, e mai simplu — chiar dacă, Dumnezeu unul
o ştie — nu e vesel deloc.

M arţi, 11 [octombrie 1938]

Sîmbătă şi duminică destul de slab (ceva mai mult de
30.000), dar ieri, luni, f oarte, f oarte prost. Pînă la ora 8 se
vînduseră de vreo 5.000. N-am mai întrebat cît s-a f ăcut în
total pînă la urmă. Desigur nu mai mult de 9-10.000. Am
intrat un moment în sală, în timpul actului I; parterul era
destul de bine populat — probabil multe bilete de f avoare —
dar balcoanele goale.
Ce trist lucru o piesă care se apropie de sf îrşit. Un
roman se impune mai puţin gălăgios, mai puţin ostentativ,
dar şi iese din circulaţie mai lent, f ără bruscheţe,
depărtîndu-se încet, pe nesimţite.
De bine, de rău, piesa se va mai juca săptămîna asta,
căci nici nu au altceva de jucat între timp, pînă la
începerea turneului — dar „cariera" ei, cum se zice la teatru
— e terminată.
Sică, aseară, era parcă puţin descurajat.
— T e rog — i-am spus eu — să nu-mi f aci reproşuri.
— N-am nici un reproş să-ţi f ac. Sunt f oarte bucuros
că ţi-am jucat piesa. Dar sunt dezolat de publicul ăsta. Din
nou ajung la concluzia că nu avem public pentru un
spectacol subţire. Nu numai că piesa d-tale era bună, nu
numai că spectacolul era reuşit, nu numai că am avut o
premieră de răsunet, dar toată prima săptămîna indica un
entuziasm general, un succes sigur. Spune! ce să mai
înţelegi? ce să mai crezi?

Sîmbătă, 15 [octombrie 1938]

Ca şi cum Leni şi Zoe n-ar f i f ost de ajuns pentru a-
mi complica viaţa, iat-o acum şi pe Alice T heodorian.
T elef onează de zece ori pe zi (ba chiar şi noaptea), mă
cheamă mereu la masă, e insistentă, e plină de
subînţelesuri, e provocatoare.
Începe să devie totul prea comic. Ce ironie a
destinului meu: evreu să f ac şi f igură de „homme à
f emmes"!
Ziua de ieri a f ost în privinţa asta de-a dreptul
stupidă. La prînz a f ost Zoe (Papa era la Brăila). Seara a
venit Leni, iar seara de tot m-am dus eu la Alice T h.
Socoteli prea complicate de dus cu f iecare în parte. Şi cînd
mă gîndesc că, într-o viaţă regulată, aş f i f ost bărbatul cel
mai credincios şi mai* (Anulat: „serios" ) puţin f rivol din
lume...
M ă las destrămat în atîtea ridicule poveşti, care nici
una nu duce nicăieri...

Luni, 17 [octombrie 1938]

 Ieri-dimineaţă a sosit M ama, după ce 24 de ore a stat
într-un f el de „carantină" la Jimbolia. A trebuit să capăt
prin Ralea un ordin telegraf ic al M inisterului de Interne,
pentru ca să-şi poată continua drumul spre casă. Se pare că
nu numai Jimbolia, dar toate punctele de f rontieră sunt
pline de evrei opriţi pe loc, neputînd nici să se întoarcă în
ţările de unde vin, nici să intre în România, deşi toţi sunt
purtători de paşapoarte româneşti. Nici o explicaţie pentru
barbaria asta, nici o justif icare.
— Oribile vremuri trăim! se lamenta Ralea, jenat.
Numai că jena asta nu-l împiedică să f ie complice.
Un complice pasiv şi cu conf licte de conştiinţă — dar care
îşi poartă cu destulă comoditate aceste conf licte...
Ce ne mai aşteaptă, Doamne, de aici încolo?

Duminică seara a f ost ultimul spectacol. M i-au f ăcut

măgăria de a relua în ultimele două zile rămase pînă la
turneu, ieri şi azi, Ionescu G. Maria. În f elul ăsta, am aerul
de a f i f ost scos de pe af iş şi înlocuit cu o piesă veche, ca şi
cum ar f i f ost un prea mare dezastru, pentru a mai f i
suportat încă două zile. Un moment, am f ost indignat. Pe
urmă, mi-a trecut. La urma urmelor, nu vreau să iau în
tragic nimic din ce mi se întîmplă în teatru.
A f ost o aventură — şi s-a terminat. Nu cu prea mari
f oloase, dar nici cu prea mari pierderi.
Sîmbătă seara, la penultima reprezentaţie, am
asistat la întreg spectacolul, ceea [ce] nu mi s-a mai
întîmplat din duminica imediat următoare premierei.
Fragmente din f iecare act am mai văzut din cînd în cînd,
după cum se întîmplă să trec pe la teatru, ieşind de la un
cinematograf , sau trecînd s-o văd pe Leni — dar piesa, de la
început şi pînă la sf îrşit, n-am văzut-o decît de două ori. M -
am obişnuit cu ea — şi acum mi-e aproape imposibil s-o mai
judec.
Imaginea spectacolului s-a suprapus aproape
complect imaginei iniţiale. La început deosebirile dintre ce
visasem eu şi ce realizau ei pe scenă erau crispante. Pe
urmă, încetul cu încetul, gesturile lor — chiar cînd erau
greşite —, intonaţiile lor, chiar cînd erau f alse, s-au
substituit vocilor pe care le ascultasem eu scriind. Aş f i
vrut uneori să protestez, aş f i vrut să-i chem la ordine, aş f i
vrut să restabilesc textul meu, aş f i vrut să impun piesa pe
care am scris-o, în locul celei pe care mi-o jucau ei — dar ar
f i trebuit şi un prea mare ef ort, şi, pe de altă parte, nici nu
aveam convingerea că merită.

Duminică seara am mai ascultat — pentru ultima

oară! — actul al treilea. Eram la balcon, de unde scena se
vede depărtată, cu ceva magic în această depărtare, şi
uneori închideam ochii ca să ascult. Poate sentimentul că e
într-adevăr pentru ultima oară, că de aici încolo toate acele
cuvinte nu vor mai f i rostite, că vor rămîne într-un dosar
bătut la maşină sau, în cazul cel mai bun, într-o carte
tipărită — poate toate aceste gînduri, care aveau un gust de
despărţire, mă f ăceau să ascult, pentru prima oară, cu
emoţie. Îmi spuneam că ceva moare, că ceva se duce pentru
totdeauna, că se rupe def initiv de mine. Nu voi mai vedea
capetele acestea de spectatori înclinaţi spre scenă, în
tăcerea unei săli populate, în întunericul risipit doar de
f ocurile rampei, ascultînd, primind, f acînd ecou,
răspunzînd cuvintelor scrise de mine. Nu voi mai auzi nici
rîsetele acestea, care urcă într- o rumoare vie, caldă, spre
scenă.
Era lîngă mine o f ată care plîngea. E ultima f ată care
plînge pentru Jocul de-a vacanţa.

Leni pleacă mîine în turneu. A f ost azi aici. Nu ştiu

dacă e f rumoasă: desigur nu. Dar are o piele albă,
strălucitoare; o carne tandră, tînără.
— În ziua de 17 noiembrie să mă aştepţi în noua ta
casă — mi-a spus plecînd.
 Şi am într-adevăr impresia că o aştept, deşi îmi dau
seama că nu se poate. Ultimele scadenţe în acest vechi
amor se apropie.

[Noiem brie]
19 noiembrie [1938]. Sîmbătă
De două zile, în garsoniera mea. Ar trebui să ţin
minte că ăsta a f ost unul din visele mele vechi — şi ar
trebui să f iu mulţumit. T otuşi, duc de cîteva zile o inimă
cenuşie. Nici o speranţă, nici o aşteptare, nici o hotărîre.
E o cameră mare, albă, cu multă lumină, la etajul
VIII. E drept că e pe Calea Victoriei — lucru care în
principiu îmi displace — dar, de la înălţimea la care sunt,
nu se mai poate spune că locuiesc pe o stradă anumită. Am
o terasă, destul de încăpătoare — ar primi cu uşurinţă trei
chaise-longuri deschise — şi de acolo cuprind în semicerc
jumătate Bucureşti. E, ca peisaj, ceva din intrarea în rada
New Yorkului. Plutesc între building-uri. Nu vreau
deocamd* (Enunţ neîncheiat).

Duminică, 20 [noiembrie 1938]

Aseară m-a întrerupt din scris Zoe. Nu mai pot
continua nota începută ieri. Nici nu mai ţin minte exact ce
voiam să scriu.
Era prima f emeie care intra în casa asta. Nu mi-am
putut opri un elan de tandreţe.
Am dezbrăcat-o, am culcat-o, am lăsat-o să mormăie
sub plapumă, ca o pisică la căldură, şi am scoborît să iau
prăjituri de la „Nestor". Ce bine e să ştii că ai lăsat sus în
camera ta o f emeie tînără, care te aşteaptă...
Dar, se înţelege, toate astea nu au nici un sens.

Azi-dimineaţă s-a reluat, într-un stupid matineu de

la ora 10, Jocul de-a vacanţa. (T urneul într-adevăr s-a
terminat joi — cînd s-a întors şi Leni.) Am atît de puţină
încredere în piesa mea, încît nici pentru matineurile de la
ora 6 nu o socotesc destul de bună.
Nici n-am f ost la teatru. Nu în semn de protest — ci
din sinceră nepăsare.
Au f ost în schimb M ama, Benu şi Papa, iar de la
teatru au trecut pe aici — M ama aducîndu-mi două
crizanteme. E bine că primele f lori care intră în casa asta
mi le aduce ea.

M iercuri, 30 [noiembrie 1938]

Corneliu Codreanu împuşcat şi îngropat azi-noapte,
împreună cu asasinii lui Duca şi cu asasinii lui Stelescu
(Mihai Stelescu, lider legionar, asasinat de foştii cam arazi,
după ce părăsise m işcarea şi devenise adversar al lui
Codreanu). Fugiţi de sub escortă. T otul a f ost prea
f ulgerător şi prea neaşteptat, pentru ca să-mi dau seama ce
poate urma.
Încă o dată, trebuie să observ că împrejurările
interne sunt neaşteptat de f erme şi că ar putea indica o
redresare. Situaţia externă e atît de conf uză şi de
nef ericită, încît împiedică orice încercare, cît de timidă, de
a f i optimist.

[Decem brie]
Vineri, 2 [decembrie 1938]
Stupoare şi linişte. Un f el de linişte încremenită. Am
impresia că nimeni nu şi-a revenit încă din buimăceala
primului minut.
Ar f i în logica lucrurilor ca toată această spaimă
amuţită să spargă într-o explozie antisemită. E o supapă de
siguranţă, pe care n-ar f i exclus s-o deschidă chiar guvernul.
Şi de astă dată s-ar putea să plătim tot noi.

M arţi, 6 [decembrie 1938]

A f ost Cella la mine şi — f ără să-mi dau seama cum
am ajuns să vorbim despre asta — mi-a povestit o sumă de
lucruri despre Zoe. Despre „trecutul" lui Zoe.
 M ai ales mi-a dat numeroase detalii despre un amor
al lui Zoe, în care nu mi-a f ost greu să recunosc marele
amor despre care ea însăşi îmi povestea astă-vară. E un
anume Bisco Iscovici — şi Cella, care îl cunoaşte f oarte
bine, m-a ajutat nu numai să-l „văd" f oarte bine, dar să
reconstitui întreg romanul iubirii lor. Şi am avut dintr-o
dată senzaţia că Zoe, f ata asta admirabilă, pe care o văd atît
de des, care sîmbătă după-masă a dormit în patul meu, şi pe
urmă, goală, f ăcea tumbe copilăreşti pe parchet, f ata asta
cu care aseară am f ost la cinematograf este pentru mine o
necunoscută.
M ă sperie puţin sentimentul ăsta. E ca şi cum
deodată, în jurul meu, lucrurile — de care mă rezemam, pe
care le cunoşteam, care îmi erau f amiliare — şi-ar pierde
din consistenţa lor, şi-ar schimba culoarea, dimensiunile,
realitatea...

Sîmbătă, 10 [decembrie 1938]

M arţi, de Sf întul Niculae, i-am trimis Ninei, de ziua
ei, o f loare şi cîteva rînduri, în care îi spuneam că ezit să
vin la ei, de vreme ce M ircea, f iind în Bucureşti de atîta
vreme, nu mi-a dat nici un semn de viaţă.
Ieri, la Fundaţie, găsesc o scrisoare din partea ei, o
scrisoare de mulţumiri, de simplă politeţă, nici rece, nici
cordială, tocmai bine indif erentă: „Grelele încercări prin
care am trecut, M ircea şi cu mine, ne-au f ăcut să ne izolăm
complet de lume".
Îi înţeleg f oarte bine. Simt că de la moartea lui
Codreanu ei trebuie să se considere în doliu. Dacă m-ar
primi pe mine, ar avea poate sentimentul că trădează o
cauză. Sunt lucruri ireparabile, care nu mai lasă loc nici
pentru amintiri.

Nae a semnat o declaraţie de solidarizare cu cei 318

„camarazi de la Vaslui". T extul a apărut în f acsimil, în
toate ziarele de azi-dimineaţă. * (Anulat: „Mi s-a părut" ) Am
avut un sentiment nedesluşit că lucrurile astea mă privesc
puţin şi pe mine personal, văzînd în clişeu scrisul lui Nae,
pe care îl cunosc atît de bine, scrisul lui clar, decis, parcă
tipograf ic.

Vineri, 16 [decembrie 1938]

Azi-dimineaţă, la Fundaţie, M ircea în grup cu
Cioculescu, Biberi Benador. M ă apropii să le spun bună ziua
— şi, spre surpriza mea, M ircea se ridică în picioare şi mă
îmbrăţişează.
Gest ref lex? Amintiri vechi mai puternice decît
f aptele recente?

Sîmbătă, 17 [decembrie 1938]

Dinu Noica îi trimite, de la Paris, lui Comarnescu, o
scrisoare prin care îl anunţă că, în urma uciderii lui
Codreanu, el s-a decis să devină legionar şi că, în
consecinţă, consideră reziliate toate contractele pe care le
are cu Fundaţiile Regale, f iind gata să înapoieze în cel mai
scurt timp sumele luate ca avans.
Îl recunosc f oarte bine pe Dinu Noica,

În schimb, M ircea i-a f ăcut o vizită lui Rosetti,

pentru a-l anunţa că el rămîne scriitor şi om de ştiinţă, că
vrea să publice cărţi, că vrea — mai mult ca oricînd — să se
ocupe de institutul de orientalistică, ce ar urma să se
înf iinţeze în cadrul Fundaţiilor.
Nici asta nu e rău.

Aseară, la Naţional, premiera lui Bunbury, de W ilde,

tradusă de mine. (Lucru pe care nu-l ştie nimeni, pentru că,
desigur, Sadoveanu nu voia să rişte a pune numele meu pe
af iş. De altf el, nici eu nu prea mă mîndresc cu o piesă
englezească tradusă după o traducere f ranceză.) T otuşi e
amuzant să asculţi spuse de pe scenă f raze scrise de tine.
Am avut nu ştiu ce curiozitate de autor (ca şi cum textul
mi-ar f i aparţinut), şi în acelaşi timp o detaşare complectă,
căci nu mă simţeam deloc angajat în spectacol.
 1939
[Ianuarie]
Joi, 5 ianuarie 1939
Scenă din biroul lui T iteanu (Eugen Titeanu, gazetar,
fost prim -redactor la Fapta (1930), era subsecretar de stat
pentru Presă şi Inform aţii în guvernul Miron Cristea), ieri —
relatată de Hurtig (Probabil Alexandru Hurtig, redactor-şef
la Argus şi director al Agenţiei Rador), la care am dejunat
azi: Intră şef ul de cabinet.
— Domnule ministru, a venit adeziunea Societăţii
Scriitorilor la Frontul Naţional (Frontul Renaşterii
Naţionale, organizat de regele Carol al II-lea după
desfiinţarea partidelor politice) — dar sunt cîteva nume
penibile.
— Care?
— M ihail Sebastian, Sergiu Dan... Ce e de f ăcut?
— Cunoşti ordinele. Nu gutem compromite mişcarea.
Şterge-i.
Şi într-adevăr ne-a şters. În ziarele de azi, o listă a
S.S.R.-ului, din care lipsesc numele noastre.
Nu e mai puţin adevărat că ieri, la Fundaţie, am f ost
pus să semnez un f ormular de înscriere.

Luni, 9 [ianuarie 1939]

Nu înţeleg de ce mi-am pierdut vacanţa de Crăciun
rămînînd în Bucureşti. Aş f i putut să-mi termin romanul, aş
f i putut să schiez... În loc de asta, mi-am pierdut nopţile şi
zilele nef ăcînd nimic. Iată-mă la sf îrşitul vacanţei, obosit,
f ără elan, f ără chef de lucru, leneş, dezorientat, plin de
remuşcări. Şi din nou n-am bani, ceea ce îmi aminteşte că
am 31 de ani, că viaţa trece pe lîngă mine, că o pierd, că
aproape am pierdut-o.
 Şi e af ară o neverosimilă zi de primăvară, caldă,
însorită, care mă f ace de două ori mai trist.

M arţi, 17 [ianuarie 1939]

Comica, absurda şi în f ond teribila situaţie pe care o
suport de 8 luni cu Zoe va trebui să o joc din nou pentru
Leni.
A f ost aici ieri, s-a dezbrăcat şi, pe urmă, în f aţa
năruirii mele, s-a purtat de o delicateţă, de o simplicitate
care au f ăcut să trecem uşor printr-un moment care mi se
părea f ără ieşire, f ără salvare.
E f oarte f rumoasă. E mult mai f rumoasă decît
puteam crede după cele mai încrezătoare aşteptări.
Ce cuplu de amante care se deosebesc şi se
completează tocmai prin acordurile lor, Z. şi L. Şi, în f ond,
ce viaţă — complicată, desigur, dar plină — aş putea duce
între amîndouă.
Viaţă complicată! Există oare o viaţă mai
complicată, mai stupid, mai f ără sens complicată decît a
mea?
O privesc cu un f el de stupoare resemnată, care
singură probabil mă opreşte să termin o dată pentru
totdeauna cu totul.
Nu mai e loc în viaţa mea decît pentru sinucidere sau
pentru o plecare def initivă, undeva, în singurătate.

Vineri, 20 [ianuarie 1939]

Oroare, dezgust, ceva murdar, obscen, trist pînă
dincolo de orice limită...
Cît trebuie să f ie de tare inerţia mea, pentru a trăi
mai departe şi după o zi ca asta?

Joi, 26 [ianuarie 1939]

Întors azi-noapte de pe Schuller, unde am f ost
plecat la schi cinci zile. Prea puţin pentru o evadare.
Oricum, un răgaz. O suspendare, o ţinere pe loc. Am
încercat să nu mă gîndesc la nimic, am încercat să uit.
Ştiam că nu se poate, dar căutam cel puţin un anestezic. Şi
acum vine trezirea?

[Februarie]
M arţi, 7 f ebruarie [1939]
Dejun ieri la Blank, cu domnul de Norpois. În
realitate îl cheamă „contele de La Rochef oucauld", dar
este* (Anulat: „incontestabil" ) un Norpois tipic. Eram tentat
să-l întreb dacă nu l-a cetit pe Proust şi dacă nu-l f rapează
asemănarea. Ar f i f ost o grosolănie, desigur, dar şi aşa nu
cred că am avut prea mult tact în conversaţia cu el.

Nu ştiam la început că este „ministrul Ordinului de

la M alta pe lîngă Curtea din Bucureşti". Cum vorbea mereu
despre paşaportul lui diplomatic, eram convins că este în
diplomaţia f ranceză — şi din cauza asta m-a uluit violenţa
cu care îi înjura pe socialişti (Blum în special), ardoarea cu
care lua partea lui Franco, dispreţul cu care îi ţintuia pe
republicanii spanioli, bucuria cu care aştepta triumf ul
„naţionalist". Eram aproape indignat şi i-am amintit că
Franţa mai are de aici încolo încă o f rontieră de apărat.
Cred că am f ost puţin agresiv, puţin irritant. Îmi pare rău.
Ar trebui să învăţ să ascult liniştit, politicos, f ără reacţiuni
prea vii. Ce Dumnezeu! măcar atîta lucru să f i învăţat din
cunoaşterea lui Proust. Cred că La Rochef oucauld-Norpois
ar f i „dat" ieri mult mai mult, dacă i-aş f i inspirat încredere
şi dacă — nesimţind în mine un opozant — ar f i f ost la
largul lui. M aurice T urbé, într-o asemenea împrejurare, ar
f i simulat perf ect un aer modest, mirat, admirativ şi
obedient.
Dar chiar şi aşa, tipul a f ost amuzant. E aşa de mult
„diplomat în retragere"! (însăşi situaţia lui de ministru al
unei f icţiuni îl f ace să exagereze ostentativ ticurile
diplomatului.)
Vorbeşte despre totul cu un aer de f alsă modestie,
sub care explodează sentimentul lui de importanţă, de
iniţiere în marile secrete, pe care condescinde să le
comunice ascultătorilor, dar neof icial, puţin „incognito".
„Vous savez, mais je n'en sais rien; je suis d'une totale
ignorance." Şi cînd a spus „totale ignorance", e ca şi cum
te-ar invita să citeşti dincolo de zîmbetul lui o sumă de
mari mistere.
Cancanuri de la curtea italiană, de la curtea
spaniolă, mici f leacuri stupide spuse cu ceva tainic şi
subliniate apoi scurt: „et vous savez, ça c'est déjà de
l’histoire". Nu ştiu ce respect comic, puţin f amiliar pentru
marile dinastii europene. „Victor Emmanuel est un grand
roi." „Don Juan est marié à une charmante Bourbon. Des
gens très sérieux." „Lors de la marche sur Rome, Victor
Emmanuel a agi en chef de la maison de Savoie." Şi, relatînd
prima întrevedere între M ussolini şi rege, adaugă: „Je le
tiens d'une personne qui était presente et qui n'était pas le
roi".

Aderca, pe care l-am întîlnit aseară la cercul sef ard

(Cerc cultural al evreilor de rit spaniol din Bucureşti), unde
am vorbit amîndoi despre Baltazar, într-un f el de şezătoare
„f estivă" — îmi spunea că deploră moartea lui Codreanu,
care a f ost un mare om, o apariţie genială, o f orţă etică
f ără seamăn şi a cărui „moarte de sf înt" este o pierdere
ireparabilă.

Leni vine mereu — şi eu o chem şi o primesc mereu.

Unde mă va duce toată povestea asta nu ştiu — dar sunt
f ericit că o am lîngă mine şi că încă n-am pierdut-o. Dar
mai tîrziu? Dar mai departe?

Joi, 9 [f ebruarie 1939]

Alaltăseară au f ost la mine Nina şi M ircea. Ca şi cum
nimic nu s-ar f i întîmplat... Ca şi cum n-ar f i între noi un an
de uitare...
 M ulte lucruri pitoreşti despre viaţa lui de lagăr la
Ciuc şi mai ales despre convieţuirea cu Nae, pe care l-a
evocat cu atîta căldură, încît mi s-a f ăcut deodată dor de
el... Cît de rău îmi pare că n-am apucat să-l văd înainte de
rearestarea lui!

Învăţ de vreo trei săptămîni englezeşte. Zilele

trecute mi-am cumpărat prima carte, pe care voi încerca s-
o silabisesc. Scrisorile lui Law rence. E prematur, desigur,
dar îmi f ăcea plăcere să pun între cărţile mele un volum de
la „Albatros".

Încolo, totul cum ştii. Adică absurd, umilitor şi de

nesuportat. De unde iau puterea de a tîrî după mine traiul
ăsta nef ericit, zi de zi, nu ştiu. Probabil din lene — singura
mea f orţă.

Sîmbătă, 11 [f ebruarie 1939]

Camil, director la T eatrul Naţional. L-au instalat
ieri, şi după instalare am dejunat împreună, singuri, la
„Continental".
M ă tem de ce va f ace. Aş vrea să reuşească — e una
din puţinele şanse mari care i se of eră.

Duminică, 12 [f ebruarie 1939]

M -am decis să revin la romanul meu. Vreau să-l
termin. E absurd să-l ţin de atîta vreme neterminat. T oată
activitatea mea de scriitor (dar mai sunt eu un scriitor?) stă
în loc din cauza lui.
Af ară de asta, nu am bani, şi nici nu ştiu unde aş
putea găsi. Se apropie chiriile de primăvară. Dacă pot
trimite romanul la tipar, găsesc imediat 20 sau poate chiar
30 de mii de lei.
În plus, lucrînd, pot regăsi — cel puţin pentru cîtăva
vreme — un sens vieţii ăsteia destrămate. M ăcar atîta lucru
să rămînă scrisul pentru mine: un ref ugiu.
 Dacă va f i nevoie, mă voi închide în casă. Dacă va f i
greu să mă închid în casă (Zoe, Leni, Fundaţia, telef onul
etc., etc.) voi pleca din Bucureşti. T rebuie.

Am recitit azi manuscrisul. L-am recitit cu destulă

plăcere. Primul lucru de f ăcut este să pun la punct partea
reconstituită. Las deoparte regretele, las deoparte
sentimentul că ce am pierdut este în f ond ireparabil, iar ce
reconstitui este insuf icient, dacă nu complet ratat — las
deoparte scrupule şi suspine (scrupulele astea nu sunt şi ele
o f ormă de lene?), las totul deoparte şi pornesc deocamdată
să * (Anulat: „pregătesc" ) pun în ordine tot ce se af lă scris
pînă azi. În cîteva zile — 2, 3, dar în nici un caz mai mult de
4 — trebuie să pot ** (Anulat: „trim ite" ) da unei dactilograf e
cele şase capitole scrise. Iar pe urmă trebuie să urmeze
restul. Nu-mi acord mai mult de o lună pentru totul. La
sf îrşitul lui martie cartea să apară!
E o f ăgăduială, e un legămînt, este o chestiune de
seriozitate.

[Martie]
8 martie [1939]. M iercuri
M arietta Sadova îmi cere Jocul de-a vacanţa, ca să
f acă un turneu în ţară de la 8 aprilie la 1 mai.
Nu o pot desigur ref uza (nu am nici un motiv sau
pretext plauzibil de invocat) — dar întîmplarea asta, care
mă ia oarecum prin surprindere, mă plictiseşte sincer. Ce
pot cîştiga din punct de vedere bani e ridicul. Ce pot însă
pierde, deşi nu e grav, e jenant. Nu ţin prea mult la piesa
asta (mai ales acum, de cînd „cariera" ei e def initiv
încheiată, şi încă f ără glorie!), dar nici nu suf ăr să o văd
tîrîtă prin ţară, cu o trupă de cabotini adunaţi de unde s-o
nimeri, prin săli mizerabile, trei sf erturi goale, sau umplute
cu bilete distribuite prin pref ecturi, rezidenţe, garnizoane
şi percepţii.
 E ceva trist, descurajant, promiscuu într-o asemenea
af acere şi aş f i vrut ca numele meu să nu f ie cu nimic
angajat în ea. Am încercat s-o conving pe M arietta — ieri,
cînd a f ost la mine — să-şi aleagă altă piesă, dar deocamdată
rezistă. Şi, pînă la urmă, dacă nu se vor ivi alte obstacole de
alt ordin, e probabil că va trebui să mă resemnez.

M arţi, 14 [martie 1939]

O ascultam astăzi vorbind pe Alice T heodorian (la
care am dejunat după o „ruptură" de două luni, ruptură
întîmplată în condiţiile cele mai comice şi despre care ar f i
meritat poate să însemnez la timp unele lucruri aici), o
ascultam vorbind — şi deodată am întrezărit * (Au fost
anulate succesiv form ulările: " plecînd de la ea" , " în
legătura cu ea" , " o rel[aţie]" ) întreaga reţea de legături, în
care sunt prinşi absolut toţi oamenii pe care îi cunosc**
(Anulat: „ca într-o plasă" ), ca şi cum viaţa f iecăruia din ei n-
ar f i decît o ramif icare a unei vieţi sociale comune.

E de ajuns să iau un singur nume, un singur personaj,

aproape la întîmplare, pentru ca să văd cum în existenţa lui
personală sunt implicaţi toţi ceilalţi. Din incident în
incident, din ramif icare în ramif icare, plec de la Alice şi
ajung la Blank, la Leni, la mine, la Lilly, la Zoe, la M aryse,
la M arie Ghiolu, la Lupa, la Nae, la M ircea, la Camil — şi
prin Camil din nou la Alice, unde circuitul se închide,
putînd însă să reînceapă din nou în alt sens, cu alt itinerar,
antrenînd alţi oameni, alte aventuri — f iecare din ele avînd
o anumită importanţă autonomă, dar toate f iind angrenate
în acelaşi „sistem" de relaţii sociale.
Pentru prima oară am* (Anulat: " avut înainte" )
„realizat" lărgimea de supraf aţă pe care se desf ăşoară viaţa
mea, aşa de monotonă cît o ştiu, aşa de redusă cît îmi pare.
Pentru prima oară m-am gîndit că ce punem noi într-un
roman de 300 de pagini este ridicul de neînsemnat f aţă de
mulţimea de f apte care e implicată în cel mai obişnuit gest
al nostru. Ajunge să pronunţ un nume — Cella Seni de
exemplu — pentru ca zeci de oameni, zeci de comedii, zeci
de aventuri să se pună în mişcare, printr-un inf init număr
de rotiţe** (Anulat: „care transm ite" ).

Dacă ar f i să scriu un roman în care să intre întreg

acest material (pe care abia azi l- am văzut, mi se pare,
pentru prima oară, în toată întinderea lui), cîte mii de
pagini mi-ar trebui?
M ă va lăsa viaţa să-l scriu cîndva, mai tîrziu?

T urneul M ariettei nu se mai f ace. Cel puţin nu

deocamdată. Cred că a înţeles şi ea primejdia de a pleca la
drum cu o trupă de cabotini obscuri, adunaţi din resturi.
Cîteva zile s-a zbătut să f acă o distribuţie onorabilă —
Soreanu în Bogoiu, Valentineanu în Ştef an. Ba chiar era
gata să-i ceară Elvirei s-o joace pe M adame Vintilă. Dar
Soreanu e ocupat în Duduca Sevastiţia, iar pe
Valentineanu nu vrea să-l dea Camil — aşa încît M arietta a
pref erat să amîne turneul pentru octombrie, cînd speră să-i
aibe pe amîndoi.
Prin urmare, deocamdată, plictiseala mea de deunăzi
rămîne f ără obiect. Iar la toamnă — om vedea.

Luni, 20 [martie 1939]

Nimicirea Cehoslovaciei am luat-o drept o dramă
personală. Citeam ziarul pe stradă, cu detalii despre
intrarea lui Hitler în Praga — şi aveam lacrimi în ochi. Este
ceva aşa de umilitor şi de abject, încît răneşte tot ce am
putut crede cîndva despre oameni.
Se pare — în ciuda dezminţirilor apărute ieri în
gazete — că România a primit şi ea un ultimatum. Nu i se
cere deocamdată decît să-şi lichideze industria şi să
redevină un stat strict agricol, f urnizor numai al
Germaniei, care şi-ar asigura astf el monopolul exportului
şi importului românesc.
Dacă se acceptă, îi avem pe nemţi, în toamnă cel mai
tîrziu, aici. Dacă nu se acceptă, avem război în 10-15 zile.
Între timp, Daladier şi Chamberlain ţin discursuri de
protestare.
T otul mi se pare grotesc. Dacă ai privi lucrurile de
pe altă planetă, ţi-ar veni să rîzi. Aşa însă...
Da, e posibil să avem război în primăvara asta care
începe, e posibil să mor în primăvara asta, undeva într-o
tranşee.

Emil Gulian, cu care am vorbit sîmbătă la telef on,

îmi propune să ne strîngem cîţiva şi să f acem jurămînt că
cine dintre noi va rărnîne în viaţă va avea grijă să editeze
postum manuscrisele celor căzuţi în luptă.
T rebuie să mărturisesc că nu-mi prea pasă de
manuscrisele mele. Îmi pasă mai mult de cărţile pe care s-ar
putea să nu le mai pot scrie. Şi îmi pasă mai ales de viaţă —
viaţa asta cu care n-am f ăcut mai nimic pînă astăzi...

M arţi, 21 [martie 1939]

E probabil că voi f i mîine soldat. Se pare că întreg
Corpul II este mobilizat. Am f ost cu Cicerone (Poetul
Cicerone Theodorescu) la Regimentul 21 (f acem amîndoi
parte din el) şi un căpitan prieten i-a spus că sunt chemate
toate contingentele 1928-1938. Ordinele de chemare n-au
plecat decît în parte. Este însă aproape sigur că nu vor
întîrzia mai mult de 24 de ore.

Întîmplarea mă găseşte cam nepregătit. N-am un ban,

cu ce voi plăti chiriile? Ce voi lăsa acasă pentru cheltuiala
zilnică? Ce voi lua cu mine?
Dacă cel puţin aş şti că vor avea acasă ce să mănînce,
aş pleca împăcat. Am mîncat astă-seară acasă, am jucat cu
Papa belotă, am încercat — şi în parte am reuşit — să le dau
impresia că sunt vesel şi că nu-mi pasă. M ama abea îşi ţinea
lacrimile. „Eu n-am avut nici o bucurie în viaţă", spunea.
Poate că exagerează. Dar n-a avut bucuriile mari, acelea pe
care le aşteaptă mereu: să ne vadă însuraţi, să-i dăm nepoţi
cu care să se mîndrească.
În ce mă priveşte, nu vreau să f ac nici un f el de
socoteli. E mai bine să plec cu ochii închişi.

Joi, 23 [martie 1939]

M ă prezint mîine-dimineaţă la regiment. Nu aş vrea
să dau f aptului o importanţă excesivă. S-ar putea să f ie o
simplă concentrare, s-ar putea sa mă întorc după zece,
douăzeci de zile — şi gata. M -aş jena atunci sa f i dat acum
proporţii unui asemenea incident dezagreabil şi să f i f ăcut
din el o dramă.
Dar s-ar putea şi altf el. T otul e atît de conf uz, încît
totul poate deveni posibil. Chiar un război. Personal, nu
cred că va f i război. Franţa şi Anglia se vor mulţumi cu
discursuri.
Italia va căpăta oare-cari concesiuni. Noi vom ceda;
Germania va continua marşul spre sud-est. Am impresia că
„le coup de la T chekoslovaquie" se va repeta întocmai, f ără
nici o deosebire. Cine a spus că trăim „în plină aventură"?
Aventura asta a început să devină monotonă. T otul e
previzibil, totul îşi seamănă.
Rămîne totuşi o „marjă" pentru accidente. S-ar
putea — 5% să zicem — ca totuşi mecanismul să nu mai
f uncţioneze şi ca războiul să f ie totuşi declanşat.
În acest caz, plecarea mea de mîine va f i f ost cu
adevărat o plecare. Sunt silit, pentru această eventualitate,
să-mi iau oarecari măsuri.
Jurnalul meu îl opresc deocamdată aici. Cel mai
cuminte lucru ar f i poate să-l distrug. Nu mă lasă totuşi
inima s-o f ac. Îl voi pecetlui bine şi-l voi da lui Benu să-l
pună în casa de f ier a lui Nene Zaharia — sau, poate, mai
curînd, la biroul Roman. T ot acolo îi voi da să-mi ducă
manuscrisele. Observ că sunt destul de calm pentru a crede
încă şi astăzi că mai au oarecare importanţă. Poate că le
voi regăsi într-o zi.

Vineri, 31 [martie 1939]

Deşi liber încă de sîmbătă seara — n-am apucat să
notez peripeţiile „lăsării la vatră". Cele două zile petrecute
în ploaie, în curtea cazărmii, dăduseră deodată preţ vieţii
mele de civil şi aveam impresia că, regăsind-o, voi şti s-o
întrebuinţez mai bine, s-o iubesc mai mult.
Iată că m-am întors — şi nimic nu e schimbat.
Aceeaşi indif erenţă, aceeaşi lene, aceeaşi abrutizare,
aceeaşi nesimţire.
Vine vacanţa de Paşti şi mă tem că o voi pierde
prosteşte, f ără să plec şi f ără să lucrez.

[Aprilie]
Luni, 3 aprilie [1939]
Două zile la Sinaia, la vila Roman. Drumul cu
automobilul, recreator. M i-e de ajuns să văd cîmpul liber,
arbori, cerul larg, pentru ca să uit de absurda mea viaţă
zilnică.
Am citit, am dormit, am lenevit. M ă întorc dispus să
lucrez. .

Dintr-o scrisoare a lui Conrad către Galsw orthy:

„I have begun to w ork a little — on my runaw ay
novel. I call it «runaw ay» because I've been af ter it f or tw o
years... w ithout being able to overtake it. T he end seems as
f ar as ever! It's like a chase in a nightmare — w eird and
exhausting. Your new s that you have f inished a novel
brings me a bit of comf ort. So there are novels that can be
f inished — then w hy not mine?"

Vineri, 7 [aprilie 1939]

Vinerea M are! O zi glorioasă de primăvară. Aş avea
chef s-o petrec pe un chaise- longue, la soare. M ă bătea
gîndul azi-dimineaţă să plec la Balcic. Am şi f ost la Lares
(Agenţia de voiaj a Liniilor Aeriene Rom âne), să iau
inf ormaţii. Am un avion duminică dimineaţă şi m-aş putea
întoarce miercuri, f ără ca treburile de la Fundaţie să f ie
lăsate în părăsire. (Dacă Cioculescu n-ar f i f ost concentrat,
dacă Revista n-ar f i rămas toată pe seama mea — nu încape
îndoială că nu lăsam să treacă vacanţa asta f ără să plec
undeva şi să lucrez...)
S-ar putea încă să plec pentru cele 3 zile de Paşti,
dar nu sunt sigur. M ă simt destul de bine acasă, singur.
T elef onul văd că tace şi poate că mă va lăsa, dacă nu
propriu-zis să lucrez, cel puţin să citesc, să scriu cîte ceva,
să pun oarecare ordine prin hîrtii.

23 aprilie [1939]. Duminică.

Am citit astăzi prima parte din De două m ii de ani
(mereu obiceiul meu de a scoate la întîmplare o carte din
bibliotecă şi de a nu o mai lăsa din mînă...) — şi mi s-a părut
f oarte f rumos. Dintr-o dată m-am văzut la Paris, ducînd o
traducere f ranceză a cărţii cuiva, nu ştiu cui — Benjamin
Cremieux, Rene Lalou, Jean Paulhan, Gide chiar — şi gîndul
nu mi s-a părut absurd. Aproape că ştiu ce i-aş spune:
„Lisez, M onsieur, les prèmieres 120 pages. J'ai l'impression
qu'elles sont bonnes. Le livre est raté sur sa f in, mais il
commence bien. Et de toute f açon, je suis certain que,
traduit en f rançais, il ne passerait pas inaperçu."

Î n Curentul m agazin de săptămîna trecută, un

articol f oarte elogios despre Corespondenţa lui Proust şi
despre mine, semnat P. Ş. Cine e P. Ş.? N-ai să crezi. E într-
adevăr de necrezut: Pamf il Şeicaru. Am ezitat dacă să-i
mulţumesc sau nu. Ieri i-am trimis totuşi cîteva rînduri
prin poştă — mai mult pentru că în Azi apăruse un atac
violent în contra lui, tocmai din cauza acestui
articol despre mine. Cred însă că scrisoarea mea nu avea
nici o platitudine şi în nici un caz nimic excesiv de amical.

Sunt copleşit de treburi. Revista Fundaţiilor îmi ia

f oarte multă vreme, mai ales acum cînd trebuie să dau
bunul de tipar şi să revăd întreg materialul în pagină. În
plus, pentru că nu am bani deloc, traduc pentru T eatrul
Naţional o piesă de Jean Sarment (Les plus beaux yeux du
m onde).

[Mai]
M iercuri, 3 mai [1939]
Două zile la Balcic. M -am întors ieri-dimineaţă cu
avionul. Drumul la ducere — duminică dimineaţa — tot cu
avionul îl f ăcusem. Am locuit, ca de obicei, la Dumitrescu.
Încep să f iu un „balcician" vechi — şi încă rămîn la aceleaşi
gazde: cînd nu e la Paruşef f (care şi-a vîndut casa — şi îmi
pare f oarte rău...), e la Dumitrescu.
Am avut trei dimineţi: le-am petrecut pe toate trei
pe mare. M ă întorc negru la f aţă, ca după o vacanţă
întreagă.
Nu mai am desigur la Balcic, sau o am din ce în ce
mai puţin, uimirea de pe vremuri, de a regăsi acele locuri
miraculoase. M -am f amiliarizat cu ele, şi-au mai pierdut
din aspectul lor straniu. T otuşi, totuşi, sunt momente cînd
tresar în f aţa* (Anulat: „unui peisaj" ) lor ca în f aţa unor
arătări f antastice, f abuloase, neînchipuit de depărtate.
Luni seara m-am dus (eram singur cu Cicerone T heodorescu)
pînă mult dincolo de vila lunian şi am stat „la lună", cu
ochii pironiţi spre mare, un ceas lung şi plin cît zece
ceasuri. Balcicul are ceva care mă îmbată, mă destramă, mă
descompune. Îmi vine să mă lungesc pe pămînt, cu braţele
desf ăcute şi să spun: „gata, mai departe nu mai merg". Aş
rămîne aşa o viaţă întreagă.

Cînd s-a înnoptat de-a binelea, ne-am dus în tătărime

şi pe urmă am ieşit pe la marginea mahalalei, sus pe deal,
unde iar am rămas, nu ştiu cît, privind spre marea inundată
de lună, spre Balcicul luminat ca un golf sclipitor.
Privită de acolo, toată viaţa mea mi se pare greşită,
stupidă, încordată f ără sens.

Luni, 8 [mai 1939]

Vineri a f ost Ziua Cărţii — şi a trebuit să mă duc în
unif ormă, unif orma Frontului (Toţi funcţionarii publici
erau practic obligaţi să poarte uniform a Frontului
Renaşterii Naţionale). A trebuit? Nu ştiu. Poate că, dacă aş
f i privit lucrurile cu seriozitate, aş f i rezistat.
Poate că nici măcar nu mi-aş f i pus în primejdie
slujba de la Fundaţie. Se pot găsi atîtea pretexte plauzibile.
Era greu să f iu bolnav în dimineaţa aceea?
M i-e ruşine şi mai ales mi-a f ost atunci ruşine. M ai
am eu oare dreptul să judec calitatea morală a unui om, eu
care n-am avut tăria de a rezista la această comedie? Ce aş
f ace atunci în f aţa unor mai grave presiuni? Cum m-aş
purta într-un lagăr de concentrare? Cîtă mîndrie aş f i
capabil să păstrez în f aţa unui pluton de execuţie?
Plătesc cu libertatea mea intimă o slujbă de 5.535 de
lei lunar! Nu ţi se pare că e cam mult?
Presupunînd că scrisul meu ar putea cîndva să aibe
oarecare însemnătate pentru un cititor îndepărtat,
unif orma asta, livreaua asta, nu va anula orice semnif icaţie
morală, orice valoare morală din ce am gîndit, simţit şi
scris?
Sunt un scriitor care a purtat livrea. Şi mă gîndesc
că sunt scriitori care au murit pe rug pentru că n-au vrut să
cedeze mai puţin chiar.
M ă simt desf igurat, descalif icat, decăzut din dreptul
de a scrie: e u ! cu acel sentiment de stimă proprie, de
orgoliu reţinut, care singur justif ică acest cuvînt.
„Eu sunt un civil" — scriam în Cum am devenit
huligan, şi eram mîndru de această declaraţie, care mi se
părea o declaraţie de libertate, de independenţă, de
neconf ormism...

— Avez-vous remarque — mă întreba sîmbătă la dejun

principesa Bibescu (Elisabeth, nevasta lui Antoine, nu
M artha) que les f anatiques ont les yeux clairs? Seul un
homme aux yeux clairs peut être un f anatique.
— Et moi, M adame?
— Je me le demande. Vous les avez presque verts,
mais pas assez pour un f anatique. Enf in, votre cas n'est pas
resolu.
Nu e singurul cuvînt spiritual pe care l-am reţinut
din conversaţia ei. La prima vedere, mi se pare pur şi simplu
năucitoare. „Cea mai inteligentă f emeie din lume" e un
cuvînt aruncat oarecum în vînt. Îl spun totuşi şi îl menţin,
pentru că într-adevăr nici o f emeie, din cîte am întîlnit, nu
mi-a dat impresia aceasta de vivacitate, de vervă, de
spontaneitate nervoasă, în două ore a spus zeci de cuvinte
de care Oriane ar f i f ost mîndră. („M oi je m'ennuie une f ois
tous les vingt ans. Eh bien, avec Calimachi je me suis
ennuyeé pour les vingt ans.
Les domestiques sont terrif iants. Ils sont les seuls à
se rendre compte, avec une exactitude absolue, si quelqu'un
est un homme de qualité ou non. M oi je voudrais f onder
une société pour la protection des nouveaux riches, contre
les domestiques.")
Dar le spune cu bonomie, f ără nimic ostentativ,
aproape f ără să bage de seamă. Aş vrea s-o revăd, deşi s-ar
putea ca, mai de aproape cunoscută, să-şi piardă nu zic din
f armec, dar din extraordinara ei putere de a te surprinde cu
f iecare nou cuvînt.
E urîtă, se îmbracă amuzant de prost şi de neglijent,
pare a nu avea nici un f el de cochetărie f eminină şi în
acelaşi timp nici un f el de vanitate pentru tot ce este ea:
prinţesă, englezoaică dintr-o mare f amilie, prietenă cu
întreaga Europă în tot ce are mai ilustru, mai disparat şi
mai f antezist. Cel mai bun prieten al ei e Leon Blum, dar
tot „cel mai bun prieten" i-a f ost Antonio Primo de Rivera
(despre care mi-a vorbit mult, cu elan, cu îndîrjire, ceea ce
n-o împiedică să rămînă mereu de extremă stîngă: „Je savais
qu'il allait être f usillé, et pourtant ma sympathie pour les
républicains n'a pas f léchi").
Sunt destul de snob, sau poate destul de copil,
pentru ca să mă uimească şi să-mi f acă plăcere f aptul că
f emeia cu care stau la masa e prietenă intimă cu regi şi cu
leader-i socialişti, cu regele Spaniei (care îi spune: „ma
petite Elisabeth") şi cu şef ul comuniştilor spanioli, care în
1931, de dragul ei, îl lăsa pe ducele de Alba („Jimmy" — cum
spune ea) să treacă f rontiera nevătămat.
Şi îmi mai place pentru dragostea ei de evrei, ceea ce
îmi dă în conversaţie un calm pe care mi-ar f i greu să-l am
altf el. „J'aime les Juif s. Je les aime passionément. Ce n'est
pas parce qu'ils sont malheureux. Non. Je les aime parce
qu'ils éloignent l'horizon."

Îi voi trimite f lori şi cîteva rînduri. Nu ştiu dacă se

f ace, dar mă simt îndatorat să-i spun cît de mult m-a uimit.

M arţi, 16 [mai 1939]

Sunt concentrat. De astă dată cred că nu mai scap. Şi
nici nu vreau. De vreme ce o concentrare tot trebuie
f ăcută, e mai bine s-o f ac acum, decît în iulie sau în
toamnă, la manevre. M îine-dimineaţă îmi dă „ef ectele", iar
poimîine se pare că voi pleca la M ogoşoaia, unde compania
mea — a 11-a — se af lă în cantonament. Nu ştiu cum se vor
petrece lucrurile — dar sunt decis să le iau cu f oarte mult
calm, cu puţină resemnare, ba chiar cu voie bună.

Am f ost vineri la Brăila, între două trenuri. (Am din

nou permis de tren, mulţumită lui Rosetti. Nu ştiu cum, dar
gîndul că am carnetul ăsta în buzunar îmi dă nu ştiu ce
sentiment de libertate: pot pleca oricînd... E adevărat că nu
mai am permis de ziarist, ci abonament de serviciu, de
f uncţionar de stat. E o dif erenţă f ără consecinţe practice,
dar semnif icativă oricum. De cînd ni le-a anulat guvernul
Goga, nici un ziarist evreu — dar mai există? — nu şi-a
putut recîştiga permisul.)
Am f ost deci la Brăila. O Brăila cu toţi salcîmii
înf loriţi, dar sf îşietor de tristă, părăginită, bătrînă, obosită.
Nici o clădire nouă (ba da, una, oribilă, în locul băii
„Diana"); toate, aşa cum le-am ştiut acum zece ani,
acum douăzeci, dar mai vechi, mai uzate, mai intrate în
mizerie. Pînă şi Bulevardul Cuza mi s-a părut ruinat:
păstram despre el o impresie de maiestate, pe care n-am
regăsit-o.

Nu pot spune că f ac progrese la engleză. Lecţiile cu

M angeriu le-am întrerupt. De altf el, nici nu mai are ce să
ne înveţe.
Da[r] citesc însă, continui să citesc. Am citit cu mare
uşurinţă un roman de Arnold Benett: Grand Babylon Hotel.
Citesc acum, mai puţin uşor, un roman de Joseph Conrad:
Alm ayer ' s Folly. Pe amîndouă f ără dicţionar. Sunt desigur
zeci, sute de cuvinte pe care nu le ştiu, dar nu-mi place să
citesc cu dicţionarul (deşi ar trebui) şi mă las purtat de
ritmul f razei, pe care de altf el în sensul ei general o înţeleg
totdeauna. Ca să lucrez cu dicţionarul mi-ar trebui o
constrîngere: de exemplu o traducere pe care să f iu obligat
a o f ace cu scrupul, cu răspundere. Am intenţia să-i cer lui
Rosetti o traducere pentru „Energia" (Biblioteca „Energia" ,
colecţie editată de Fundaţiile Regale).

Joi, 18 [mai 1939]

Ieri am luat ef ectele în primire — nişte zdrenţe
inf ecte, imposibil de ţinut în casă f ără toate f erestrele
deschise. T oată noaptea m-am zvîrcolit în pat, terorizat de
gîndul păduchilor. M i-e cu neputinţă să îmbrac asemenea
orori. M -am silit să-mi adun de ici, de colo, o unif ormă
curată: tunica mea veche din 1933, moletierele tot de
atunci, bocancii mei de vară. Pantaloni am luat de la Comşa
(Ioan Com şa, avocat, coleg de birou şi prieten. Se va afirm a
m ai tîrziu ca traducător, editor şi cercetător).
Am f ăcut adineauri o repetiţie generală. Vai! ce
deplorabilă f igură f ac. Sunt mizerabil, bătut parcă,
desf iinţat, desf igurat. Nu mai sunt eu; nu sunt nimic, nimic,
nimic. Ceva care poate f i ucis la îmbulzeală, f ără ca într-
adevăr să aibe vreo importanţă; ceva care poate f i tîrît prin
noroaie, aruncat în grajduri, uitat pe cîmp; ceva f ără nume,
f ără identitate, f ără privire, f ără voinţă, f ără glas, f ără viaţă
— un soldat român.

De cînd am af lat că voi pleca la M ogoşoaia „în

cantonament" şi pînă adineauri, am trăit cu iluzia că va f i
de ajuns să af le principesa Bibescu că sunt în apropiere,
pentru ca să mă cheme la castel şi să-mi of ere o cameră. M ă
vedeam instalat acolo ca într-un f el de viligiatură şi
număram orele de lectură care-mi vor rămîne seara, după
întoarcerea de pe cîmp. M ă şi întrebam dacă nu trebuie să
încep a lucra acolo la capitolul Sadoveanu din „Romanul
românesc".
De la regiment i-am telef onat lui Antoine Bibescu, la
„Athénée Palace", ca să-i spun ce se petrece, dar mi s-a
răspuns că e plecat la Strehaia.
Eram decis să-i scriu acolo, deşi nu prea îndrăzneam.
Dar ieri după-masă, pe la 5, mi- a sosit prin poştă de la
Strehaia o carte despre Proust (Arnaud Dandieu) şi cîteva
rînduri af ectuoase din partea lui Antoine. Ceva mai mult, *
(Anulat: „azi-noapte, pe la vreo" ) cîteva ore mai tîrziu,
noaptea după 12, întorcîndu-mă de la banchetul lui Ralea
(unde mă dusesem ca să petrec o ultimă noapte civilă),
găsesc următoarea telegramă: „Vreau să vorbesc de
extraordinara şi admirabila carte despre Proust. Stop.
Pleacă sîmbătă la unu îţi trimet automobil la
Strehaia şi stai cît vrei. Bibescu."

M i s-a părut că e o telegramă picată din cer. Un mai

bun pretext pentru a-i vorbi despre cantonamentul de la
M ogoşoaia nici nu se putea. I-am telegraf iat deci pe loc:
„Dezolat că nu pot veni la Strehaia. Stop. Sunt
concentrat la Regimentul 21 inf anterie şi începînd de
vineri voi f i în cantonament la M ogoşoaia. Scrisoare
urmează."
Scrisoarea a urmat într-adevăr azi-dimineaţă, cînd i-
am scris pe larg tot ce s-a întîmplat şi, M ogoşoaia f iind
pentru mine un f el de Doncières, l-am rugat, cum l-ar f i
rugat M arcel pe Saint-Loup, să intervină pe lîngă M artha
Bibescu, cerîndu-i pentru mine: ospitalitate.
Dar în acelaşi timp i-am telef onat soţiei lui
Dumbrăveanu, povestindu-i şi ei povestea mea militară. M i-
a promis că-i va vorbi prinţesei şi, într-adevăr, după-masă
pe la 4, mi-a telef onat răspunsul: „Prinţesa regretă, dar,
deoarece n-a primit la castel pe nici unul din of iţeri, i-ar f i
greu să primească un soldat."
Asta e tot. Poate că are dreptate. Poate că a f i soldat
mă decade din orice altă calitate. Nu sunt nici romancier,
nici critic, nici autor dramatic, nici prieten: nu sunt nimic:
sunt soldat — şi un soldat nu poate f i primit la castel. M ă
silesc să înţeleg, mă silesc să nu f iu jignit, mă silesc să-i dau
dreptate şi totuşi păstrez din întâmplarea asta un
sentiment penibil de injurie.
În orice caz, îi trimit chiar în momentul ăsta lui
Antoine Bibescu o nouă telegramă:
„Dacă primiţi scrisoarea mea expediată azi, vă
implor nu scrieţi nimic principesei M artha. Secretara ei
îmi comunică din partea principesei că e imposibil să f iu
găzduit la M ogoşoaia. Stop. Ştiam bine că e o nebunie.
Stop. M ii de scuze şi aceeaşi prietenie de totdeauna."
Şi cu aceasta, mica mea comedie princiară e
terminată. M ă întorc la soarta mea de roturier. M îine-
dimineaţă plec cu raniţa în spinare.

Duminică, 21 [mai 1939]

Ce e groaznic în situaţia mea de soldat nu este
oboseala f izică, ci degradarea morală. Ar trebui să pierd
mîndria mea de om, pentru ca o astf el de viaţă să mi se pară
suportabilă. Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul
muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mai
mult decît sunt eu în haina asta, care îţi f ace cel mult milă.
Sunt numai de vineri dimineaţa intrat ef ectiv în
armată, dar mi se pare că au trecut de atunci zece zile. Ce
lungă, ce teribil de lungă e o zi care începe de la 4
dimineaţa, o dată cu soarele! Şi mai ales, ce nesf îrşită e o
asemenea zi, cînd o petreci pe cîmpul de exerciţii, alergînd,
trîntindu-te la pămînt, sărind, luînd cu asalt obiective
imaginare şi pe urmă căzînd jos, în minutele de repaos,
într-un f el de îndobitocire din care n-ai mai vrea să te
deştepţi.
M -am întors vineri noaptea acasă — şi mi s-a părut,
regăsindu-mi camera mea albă, baia mea strălucitoare de
curăţenie, patul proaspăt, terasa, biblioteca, lumina, mi s-a
părut că mă întorc dintr-o existenţă inf ernală, de cîrtiţă, la
o viaţă de sus, demnă, liberă, f astuoasă.
Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de
milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile
acestea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în
murdărie, în promiscuitate, în mizerie f izică şi morală,
extenuaţi, înf ometaţi, zdrenţuiţi — şi îmi mai spun că nu e
rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă
care, dacă nu te f ace mai bun, te f ace cel puţin mai sceptic,
mai puţin sigur de tine, mai modest.
Încep să înţeleg de ce sărăcimea nu poate f ace
revoluţii. Degradarea f izică distruge resursele demnităţii.
Revolta e un lux.

Joi, 25 [mai 1939]

N-am mai scris nimic aici despre ultimele mele zile
de miliţie. N-am putut. Seara, pe la 9, cînd mă întorc acasă,
sunt nimicit de oboseală. Baia f ierbinte, duşul rece îmi mai
dau cîteva minute de trezie, dar pe urmă cad, incapabil să
mai citesc o pagină de carte măcar, înainte de a dormi.
Am două ceasuri deşteptătoare, puse să sune la
interval de cinci minute unul de altul, pentru ca să înlătur
astf el posibilitatea unui accident. M i s-ar părea o
catastrof ă dacă aş întîrzia într-o dimineaţă de la apel. De
altf el, mi-am cronometrat cu atîta precizie operaţiile de
echipare şi drumul pînă la Gara de Nord, unde mă întîlnesc
în f iecare dimineaţă cu alţi cinci camarazi, de unde pornim
cu taxiul la M ogoşoaia, încît am cucerit încetul cu încetul
40 de minute suplimentare de somn: într-adevăr, mă trezesc
exact la 5 f ără 5, nu la 4 şi un sf ert, ca în primele zile.
T otul se mecanizează, totul devine obişnuinţă,
rutină, mişcare automată. Atîtea lucruri mi se păreau
intolerabile în primele zile şi acum încep să-mi f ie
indif erente. Abrutizarea f izică e mai tare decît orice
revoltă morală. Încetul cu încetul pierzi nu numai puterea
de a rezista, dar chiar gustul, veleitatea, nevoia... T e laşi
copleşit, te laşi tîrît. E o mocirlă de vulgaritate care la
început îţi f ace silă şi în care pe urmă te af unzi, f ără să ştii
cînd.
Azi-dimineaţă, în cort, unde — f iindcă ploua — ne-
am strîns întreg plutonul trei, să demontăm puşca
mitralieră t.B. 1932, n-am hohotit şi eu de rîs la glumele
obscene ale lui M ălai Vasile? Nu începe sa mă distreze şi pe
mine dialogul stupid şi invariabil dintre f runtaşul
Spiegelman şi f runtaşul Crişan? Cît timp mi-ar trebui ca să
devin cu desăvîrşire camaradul lor, în tot ce are mai abject,
mai lipsit de mîndrie, viaţa lor de cazarmă, f ăcută din f arse,
trucuri, glume proaste şi mizerii zilnice îndurate f ără
orgoliu?
Ieri am mîncat la cazan, din curiozitate. Într-altă zi
aş putea mînca de f oame — şi pe urmă, în f iecare zi, din
obişnuinţă. Obişnuinţa ucide totul: dezgust, demnitate,
nevoia de a f i singur.
Îmi plac în companie oamenii care nu rîd: unul,
Săgeată Iulian, cu ceva mereu sever în f igura lui, şi altul,
Rădulescu, mi se pare, cu o expresie tristă, dezarmată în
privire, care mi se pare sf îşietoare.

Începînd de azi voi f i liber toate după-mesele. M are

f avoare, care mă surprinde cu atît mai mult cu cît mi s-a
spus că comandantul regimentului, colonelul M ardare, e un
militar inf lexibil. Nu ştiu exact cui datorez regimul acesta
excepţional. I-au vorbit despre mine M işu Fotino (care i-a
dus un program de teatru cu f otograf ia şi „biograf ia" mea:
„uite, dom'le, pe cine ai d-ta în regiment") şi un colonel
M anolescu, pus la cale de Soare Z. Soare. În plus, trebuie să
f i produs oarecare senzaţie în regiment telegramele lui
Antoine Bibescu, una trimisă direct colonelului, alta — tot
prin regiment — mie. Nu ştiu ce o f i scriind în telegrama
colonelului, dar a mea mi se pare pur şi simplu
extravagantă:
„Scriitorului M ihai Sebastian. Regt. 21 Inf .
Bucureşti. Am intervenit la comandantul regimentului
pentru a obţine permisie de 60 ore pentru a veni Strehaia.
M otiv important. Bibescu."
În primul moment m-a amuzat şi m-a speriat, în
acelaşi timp, telegrama asta aşa de puţin militară, aşa de
f antezistă şi în def initiv aşa de riscată, care trebuie să f i
rătăcit pe la toate batalioanele, pînă să-mi ajungă, deschisă
şi citită de toată lumea, în mînă. Pe urmă însă — cel puţin
din cîte am înţeles vorbind cu locotenentul şi căpitanul
meu — am băgat de seamă că lucrurile nu au pentru ei
importanţa pe care le-o presupun eu. În def initiv, toate
astea rămîn, din punctul lor de vedere, „af aceri civile",
„chestii* (Anulat: „fără im portanţă" ) între civili". Că eu
sunt scriitor, că Antoine Bibescu e şi el scriitor — sunt
lucruri care nu-i emoţionează cu nimic, ba pe care le
privesc chiar cu un uşor dispreţ. Nu spunea locotenentul
Neguţi, mai alaltăieri, în timp ce explica puşca mitralieră,
că ceea ce f acem noi la cazarmă este mult mai interesant
decît ce om f i f ăcînd în „civilie"?

Azi, nouă telegramă de la Bibescu, venită însă acasă:

„De ce nu vii la Corcova (Dom eniul prinţului Antoine
Bibescu) pentru cîteva zile? Am telegraf iat colonelului 21
M ogoşoaia. Bibescu."
În acelaşi timp primesc şi un plic, tot de la el, în care
găsesc doar o telegramă a M arthei Bibescu, expediată de la
M ogoşoaia la Strehaia: „Sebastian introuvable M ogoşoaia.
T endre, M artha."
Nu pot spune că această ploaie de telegrame nu mă
amuză. Cred că voi pleca sîmbătă la Strehaia.

Luni, 29 [mai 1939]

M ă întorc de la Corcova, unde am stat de sîmbătă
seara pînă azi-dimineaţă. Cred că ar f i pagini întregi de scris
despre aceste două zile. Dacă n-aş f i f ost atît de obosit,
plăcerea de a f i locuit — f ie şi numai atît de puţin timp —
în intimitatea menajului Bibescu ar f i
f ost cu siguranţă mai vie. Elisabeth Bibescu este,
f ără îndoială, „cineva". Iar bărbatu-său este cel puţin
interesant din punctul de vedere Proust şi din punctul de
vedere „culise literare şi teatrale pariziene".
Poate că voi încerca totuşi să înseninez cîte ceva
zilele acestea, aici, despre Corcova. Numai dacă armata mă
va lăsa în pace. M îine-dimineaţă, la 5, voi f i la M ogoşoaia —
din nou soldat.

[Iunie]
Duminică, 4 iunie [1939]
 M i-e imposibil să notez zi de zi tot ce mi se întîmplă
la regiment. Ceea ce f ace aproape imposibil un , jurnal de
arme" este teribila oboseală f izică. Seara, cînd mă întorc de
la M ogoşoaia, mi-e cu neputinţă să f ac nu ef ortul de a scrie
cîteva rînduri, dar nici măcar pe acela de a ridica receptorul
telef onului, ca să chem pe cineva. Astăzi, duminică, după o
noapte bine dormită (aproape 9 ore de somn), sunt încă
f ărîmat de oboseală. Voi încerca totuşi să-mi scriu cronica
pentru V iaţa rom ânească.

Îmi spun uneori dimineaţa, cînd alerg pe cîmp cu

raniţa în spinare, gîf îind, transpirat, cu răsuf larea tăiată,
cu inima gata să se spargă — îmi spun că moartea în război
trebuie să f ie nespus de odihnitoare — moartea care te
opreşte în loc, moartea care te dispensează să te mai ridici
la viitoarea comandă de „salt înainte!", moartea care te lasă
în sf îrşit să dormi...

T rebuie să f ie în mine ceva iremediabil civil, care îi

irită din instinct pe militari. Altf el nu-mi pot explica
antipatia vizibilă a locotenentului Neguţi pentru mine —
ceea ce îmi aminteşte de antipatia din 1932 a căpitanului
Kreicik.
În principiu, eu trebuie să am după-mesele libere
(ordin scris de la colonel). Locotenentul însă a f ăcut tot ce
a putut ca să anuleze în f apt acest regim oarecum de
f avoare. M arţi, din cauza tragerii, miercuri, din cauza
exerciţiului de noapte, şi vineri, din cauza altui exerciţiu de
noapte, a trebuit să stau toată ziua (şi noaptea) la
M ogoşoaia. Se pare însă că maiorul a primit ordin de la
colonel să verif ice dacă sunt liber după-masă — şi Neguţi
părea cam speriat. Să sperăm că nu vom mai avea incidente
pînă la liberare.

Sunt un destul de bun trăgător. M arţi dimineaţă, la

Cotroceni, şi tragerea mea de „grupare", şi cea de „justeţe"
au f ost mulţumitoare, închipuieşte-ţi că mă simţeam puţin
mîndru!

M iercuri dimineaţa, de la 6 dimineaţa pînă la 1, am

f ăcut gardă, la un pod care trece peste lacul M ogoşoaia.
(Destul de amuzant gîndul că sunt santinelă pe domeniile
M arthei Bibescu. De două ori bărbatu-său a trecut în
maşină, peste pod, la 1 metru de mine.)
Nu ştiu exact ce păzeam acolo. (Nimeni nu ştie exact
ce păzeşte în armată.) Poate că păzeam lacul şi pădurea, de
braconieri. "Intrarea în pădure, pescuitul şi scăldatul sunt
strict interzise. Prinţ G. V . Bibescu" . Ce mă amuză mai mult
în avizul ăsta e semnătura.

7 ore de gardă — sunt 7 ore de singurătate. Fără o

carte în mînă, f ără hîrtia de scris, f ără dreptul de a f uma,
f ără putinţa de a şedea jos — nu ştiu dacă am mai simţit
vreodată cît de încet se desf ac orele, cum trec pe lîngă
mine, prin mine şi se pierd undeva în neant. Îmi spuneam: e
dimineaţa de 31 mai 1939, sunt orele 6, sunt orele 7, sunt
orele 8... niciodată, niciodată ziua asta, ceasul ăsta nu va
mai f i.
Ca să-mi treacă vremea, am încercat să f ac un f el de
recapitulare a repertoriului meu muzical. Căutam „în gînd"
f razele de care îmi aduceam aminte. M i-a f ost imposibil să
regăsesc acea scurtă f rază din Concertul pentru violoncel şi
orchestră de Schumann, f rază care m-a urmărit un an
întreg, dar pe care în momentul acela mi-era imposibil să
mi-o amintesc.
De altf el memoria mea muzicală e detestabilă.
Singurul lucru pe care îl ştiu destul de bine e Kleine
Nachtm usik. Uneori regăsesc oarecare motive din concertul
de pian, pe care i l-am dat lui Leni de Anul Nou. De
asemenea, o f rază din Nunta lui Figaro. Asta e tot ce reţin
din tot M ozartul meu. Din Beethoven cred că nu ştiu cu
precizie decît două motive din concertul de vioară, o f rază
din Sonata Kreutzer şi o f rază din Sim fonia IX-a (asociată
cu un gest tipic al lui Georgescu, care mă ajută să o
regăsesc). Încolo, numai f ragmente răzleţe, de care îmi
amintesc cu totul la întîmplare şi pe care nu ştiu niciodată
unde să le plasez. Din Bach, o singură arie din Pasiunea lui
Matei şi începutul concertului de vioară în la. Restul se
pierde în uitare. E curios că anumite lucruri (de exemplu
Sonata lui Franck, sau începutul V ariaţiunilor sim fonice,
sau V ariaţiile pe o tem ă de Mozart de Reger, sau Sim fonia
4-a de Schumann, sau Concertul de vioară de Brahms, sau
Sim fonia spaniolă de Lalo) le simt prezente, le văd parcă
desenul, conturul, f igura — şi totuşi mi-e imposibil să le
găsesc.

Ieri, la vizita medicală (o inoculare antitetanică, de

care n-am putut să scap), m-a chemat un sublocotenent de
la altă companie şi s-a prezentat — cu totul nereglementar
— el cel dintîi:
— Sunt of iţer de rezervă. De meserie sunt prof esor
de liceu, la Sibiu. Sunt un vechi cetitor al d-tale. Sunt
f ericit că te pot cunoaşte. Dă-mi voie să-ţi strîng mîna şi să
te f elicit.
L-am ascultat tot timpul f ără să părăsesc poziţia de
drepţi. Eram mai degrabă încurcat decît bucuros. Încep să
f ac aproape instinctiv deosebirea între viaţa mea de civil şi
cea de soldat — şi mi se părea că de astă dată era o conf uzie.
Ar f i multe lucruri de spus despre oamenii din
compania mea. Îmi plac mai ales oamenii simpli,
neteterişti. Sergentul Plăcintă Gheorghe, de exemplu. M ă
irită, dimpotrivă, ceea ce se cheamă cu un termen aproape
reglementar „bucureştenii" — adică băieţii deştepţi,
volubili, glumeţi, puţin şmecheri, şmecheria f iind de altf el
singura f ormă de distincţie cazonă.
 M ă întreb încă ce vrea Antoine Bibescu de la mine.
Îşi închipuie poate că pot f i un f el de agent al pieselor lui
în România, pe care le-aş putea plasa, le-aş putea f ace să se
joace. Alaltăseară — cînd am dinat cu el şi nevastă-sa la
„Capşa" — aproape mi-a propus să-mi cedeze toate
drepturile lui de autor pentru o piesă, Jeux d' enfants („et de
vous interesser aussi à sa carrière européenne"), dacă aş
accepta să o traduc şi să o plasez, eventual la Sică. Am
acceptat în principiu să o traduc — dar am ref uzat f erm
propunerile băneşti.
Cred de altf el că se înşeală complet, total, asupra
posibilităţilor mele de „agent". Nu ştie cît sunt lipsit de
relaţii şi de inf luenţă. Şi mai ales nu ştie cît de puţin mă
interesează teatrul,
Îmi dau prea bine seama că insistenţele lui de
amiciţie (aproape în f iecare zi primesc de la el un mesaj, o
carte, o invitaţie...) nu reprezintă un interes de ordin
intelectual, ci un interes „tout court" — deşi nu ştiu
deocamdată cu preciziune care anume. Prin urmare,
propunerea lui de a f ace să mi se publice la N. R. F.
„Corespondenţa lui Proust" poate să f ie o simplă
amabilitate tactică, f ără consecinţă.
T otuşi, pentru un om mai abil decît mine, mai
întreprinzător şi, mai ales, mai puţin stîngaci (f iindcă sunt
dezastruos de stîngaci), relaţiile cu menajul Bibescu ar
putea f i practic interesante.

Duminică, 11 [iunie 1939]

Am redevenit civil, dar ultima mea zi de cazarmă a
f ost atît de penibilă, încît a aruncat asupra întregului meu
timp de concentrare un sentiment de oroare, de silă, *
(Anulat: „de" ) neşters.
„Predarea armamentului" nu ştiam că poate deveni o
tragedie. M ă văd, îmbrăcat civil, în curtea regimentului şi
umblînd cu arma în mînă de la companie la armurerie şi
înapoi, de zeci de ori, ca să conving ba pe majurul armurier,
ba pe locotenent, că ţeava puştii nu e ruginită şi că poate f i
deci „luată în primire". Cînd am plecat de acolo, nici măcar
n-am avut destulă putere să răsuf lu uşurat. Păstrez din
toată povestea asta un gust de mizerie, de decădere.
Şi nici măcar nu pot spune că regăsesc cu bucurie
viaţa mea de civil. Sunt complet f ără bani, sunt singur, nu
văd pe nimeni, nu vreau să văd pe nimeni, nu am chef de
lucru, nu am chef de nimic. Cine ştie, poate doar cîteva zile
de Balcic m-ar putea redresa.

M arţi, 20 [iunie 1939]

Duminică, la Grozăveşti — în Romanaţi — la
înmormîntarea bietului general Condiescu (Autor al cîtorva
volum e de proză, generalul N. M. Condiescu fusese, din
1936, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Rom âni). E aşa de
greu să accept moartea unui om pe care l-am cunoscut şi
trecerea de la viaţă la moarte mi se pare totdeauna atît de
absurdă, atît de dezarmantă!
Îi datorez destule lucruri generalului — între altele
postul meu de la Fundaţie, care nu mă ajută poate să
trăiesc, dar nu mă lasă să mor. Atîţia alţi oameni, bogaţi sau
puternici, care pretind a-mi f i prieteni (Roman, Blank,
Ralea, Bibescu...) n-au f ăcut pentru mine nimic, în timp ce
„conu Nicu" — ştiu eu? — în amintirea anilor de la
Cuvântul, sau din adevărată simpatie literară (cum mi-a
spus adesea), m-a lăsat totdeauna să cred că pot conta pe el.
Simt acum, cînd s-a dus, o mare tandreţe pentru omul ăsta
de treabă, sentimental, puţin zăpăcit şi bun.

De la Grozăveşti, cu Rosetti şi Camil la Cîmpulung,

unde am petrecut noaptea. Luni dimineaţa am f ost cu
automobilul în sus, pe valea Rîul T îrgului, pînă la poalele
Iezerului. Eram în plină pădure, mirosea a brad, nu se auzea
decît zgomotul apei, eram singuri: aş f i vrut să rămîn acolo,
să nu mă mai întorc...

M ari încurcături băneşti. Nu ştiu cum voi scăpa de

ele, nu ştiu cum voi plăti chiriile, nu ştiu de unde voi găsi
bani pentru a pleca undeva să scriu.

M iercuri, 21 [iunie 1939]

Suchianu îmi povestea încă de acum vreo două
săptămîni că Nae Ionescu l-a „implorat" pe Armand
Călinescu să-i acorde o audienţă şi că la această audienţă „s-
a aruncat în genunchi", cerîndu-şi iertare pentru tot ce a
f ă c u t (Arm and Călinescu era, din m artie 1939, prim -
m inistru).
Povestea mi s-a părut stupidă şi nici măcar nu mi-am
dat osteneala să o ţin minte. Af lu însă acum prin M ircea că
totuşi Nae a f ost în Bucureşti, că a avut într-adevăr o
conversaţie cu Armand, conversaţie care a decurs în mod
f oarte violent şi în care se pare că Armand a f ost f oarte
calm şi stăpîn pe sine, în timp ce Nae îşi pierduse controlul
de sine. Urma să mai aibe loc a doua zi o nouă întrevedere,
dar, conf orm unui ordin de sus, a f ost contramandată, iar
Nae chiar în cursul nopţii retrimis la Ciuc. În momentul de
f aţă e la Braşov, în spital.
Nu pot şti care e adevărul, dar din toate astea înţeleg
că bietul prof esor, departe de a aştepta calm „desf ăşurarea
f aptelor" — ceea ce ar f i însemnat că mai crede în soarta lui
— se zbate să iasă din punctul mort în care se af lă.
T eribil destinul omului ăstuia — şi nu mă pot opri să
mă gîndesc f oarte des la el.

M arţi, 27 [iunie 1939]

Două zile la Balcic. M -am întors aseară. Cel puţin
două zile am putut să nu mă gîndesc la nimic, să uit că nu
am bani, să uit de chirii, proprietar etc.
Dar iată-mă întors şi mă întreb cum voi ieşi din
încurcătura în care mă af lu. T resar la f iecare zgomot de
ascensor, la f iecare pas care se aude af ară, pe sală: nu
cumva vine proprietarul, sau portarul, sau cineva de jos, de
la administraţia imobilului, să ceară chiria care trebuia
plătită încă de ieri?
M i-ar trebui să găsesc de undeva 50.000 de lei — dar
de unde? de unde?

Sunt f oarte singur. Pe Zoe n-o mai văd de o

săptămînă — şi sunt decis să n-o mai văd deloc. M i-a
telef onat azi-dimineaţă, dar cred că va înţelege şi va
renunţa. E mai bine pentru amîndoi — şi în orice caz e mai
bine pentru ea.
Leni a plecat ieri-dimineaţă, cînd eu eram la Balcic.
De altf el, în ultima lună nu ne-am văzut mai deloc. Şi nu
mai este între noi doi vorba de amor.
Nu sunt trist. Sunt pustiu. Nu aştept pe nimeni, nu
aştept nimic. Ca să-mi dau impresia că f ac ceva citesc din
Sadoveanu, cu gîndul de a scrie primul capitol din volumul
de critică pentru Fundaţie. Nici măcar nu ştiu dacă-l voi
scrie. Nici măcar nu ştiu dacă voi citi toate cărţile pe care
le-am adunat. T rece vremea, trece — şi nimic nu se mai
poate întîmpla cu mine.

[Iulie]
Vineri, 7 iulie [1939]
Hărţuit de lipsa banilor (şi totuşi am încasat, numai
Dumnezeu unul ştie cu ce zbateri, cu ce zbucium, cu ce
alergături, vreo 25.000 de lei în ultima săptămînă, din care,
se înţelege, nu mai am aproape nimic, deşi nici chiriile nu
am apucat să le plătesc integral...).
Obosit, ca în cele mai proaste zile ale mele. Ochii
mai ales mă îngrijorează. Nu pot citi nici jumătate oră f ără
oboseală.
Sunt copleşit de treburi, pe care le las să treneze şi
pe care nu le pot duce la capăt. O mie de treburi încurcate
în tribunal (între care şi un termen de apel, pe care l-am
pierdut din tembelism — nu f ac eu de avocat!), o sumă de
lucruri de scris pentru Fundaţie, pentru V iaţa (V iaţa
rom ânească), pentru Muncă şi voie-bună, pentru
Independenţa — toate amînate de la o zi la alta; o sumă de
lecturi urgente care mă sperie... — rareori am f ost mai
destrămat, mai ostenit, mai trist.
Şi totuşi, în această ameţeală în care trăiesc de vreo
două săptămîni, sunt plin de proiecte literare, pe care le
văd crescînd aproape f ără voia mea şi pe care le simt mereu
mai necesare, mai imperioase.

De cînd citesc Sadoveanu (din păcate, numai 5

volume pînă azi), volumul despre roman începe să f ie
altceva decît o corvoadă. Îl voi scrie cu plăcere, sunt
convins. Dar cînd?
Accidentul nu mai poate f i o problemă. Va trebui să-l
termin în luna de concediu, sau să renunţ def initiv la el. E
ridicul să ştiu că de 2 ani jumătate cărţulia asta mă ţine în
loc. Nu aveam dreptul să f i investit atîta vreme şi atîta
încordare nervoasă într-o carte care devine, f ără joc de
cuvinte, un f el de „accident" personal.
Simt cu atît mai precis acest lucru, acum cînd încep
să văd posibil un roman mare, cu multe personaje, cu
deschidere largă de compas, o carte de sute de pagini...
Duminică, urcînd pe Piatra M are (moment de emoţie
intensă la 7 scări!) mă gîndeam mereu la această viitoare
carte, iar acum, pe stradă, în tramvai, văd tot f elul de
incidente, care se ramif ică şi se leagă.
1) M argit – directorul Hellman — plecarea de la
Oradea, cursa cu automobilul prin ţară — nopţile la hotel,
în diverse oraşe de provincie. Şederea în pensiunea W agner.
Întîlnirea, plecarea la Gheorghieni.
2) O actriţă — gen Lilly, dar cu reputaţia M arioarei
Voiculescu. Înamorată de un tînăr, lichea. Scene la
repetiţii, la teatru. Plecarea în turneu. T rebuie să se
întîlnească într-un oraş anumit. Băiatul nu vine. Disperată,
ea vine la Bucureşti, îl caută, abandonînd turneul.
3) T înărul amorez al lui M argit e retras la pensiunea
W agner pentru raţiuni politice. (Vezi urcarea lui
Georoceanu pe Cristianul M are, la T .C.R., cînd îl căutau
jandarmii la Braşov.)

Sîmbătă, 22 [iulie 1939]

Zile f ierbinţi, nopţi înăbuşitoare. Nu plec din
Bucureşti nici măcar pentru o zi, f iindcă vreau să plec
pentru o lună întreagă, sîmbăta viitoare (probabil la Stîna
de Vale), iar pînă atunci, f iecare ceas liber îl dau traducerii
la care lucrez, pentru „Biblioteca Energia". E o biograf ie a
lui Lincoln, nu prea mare, nu prea grea şi care oricum
merge destul de încet. T raduc totuşi f ără dif icultăţi şi
aproape că încep să nu mă mai mir de ceea ce ar putea f i
oarecum un record: după 6 luni, traducător din limba
engleză.

Încă o dată Rosetti a f ost salvator. Cei 10.000 de lei

avansaţi asupra traducerii m-au ajutat să-mi plătesc în
parte chiriile, cei 15.000 care rămîn şi pe care îi voi cere,
chiar dacă nu reuşesc să termin pînă vineri totul, îmi vor
asigura luna de congediu.

Sănătate îngrijorătoare, instabilă, plină de toane. Un

ef ort susţinut de cîteva ore mă nimiceşte. Aseară, ieşind pe
la ora 9 (în aceşti Bucureşti pustii, încinşi...), mă simţeam
sf îrşit, muribund. Din f ericire, am avut o noapte de 8 ore de
somn, prima nu mai ţin minte de cînd.
Ar trebui să întreb un doctor, dar n-am curaj. Poate
în toamnă, dacă plec cumva la Paris.

Concertul în la bem ol de M ozart, de cînd îl am la

mine (lăsat de Leni la plecare), devine din zi în zi mai
f rumos. Andantino e unul din cele mai pure, mai triste şi
mai străvezii lucruri din muzică.
Ieri după-masă era la mine Petrică, venit de la Brăila,
ca să-mi propună, închipuieşte- ţi! o „af acere", din care ar
putea ieşi 30-35.000 lei. În aşteptarea unui telef on, i-am
pus concertul de M ozart — şi, pentru că eram amîndoi
emoţionaţi ascultîndu-l, am întrezărit deodată o scenă
posibilă în viitorul meu roman: un tip de af aceri, precis,
aspru, f ără scrupule, totuşi f oarte inteligent şi f oarte
sensibil, care dă o lovitură, iar în aşteptarea ei (aşteptare
care trebuie să f ie intensă, poate plină de riscuri, poate
chiar primejdioasă, dar aparent calmă) cîntă la patef on
Bach.
Eroul ar putea f i un f el de M ihail M ircea, cu
elemente din W ieder Şi Blank — dacă cumva Blank nu-mi va
servi pentru un personaj cu totul distinct.
Şi, de asemeni, pentru că vorbeam tot ieri cu Petrică
despre judecătorul Doiciu, m-am gîndit să f ac loc în
romanul meu unei mari af aceri judiciare, care ar putea f i
chiar pivotul povestirii. Doiciu însuşi mi-ar servi atunci
pentru un tip de judecător.
Dar peste toate astea trece încă posibilitatea
războiului, care poate încă izbucni în august, dar pe care
suntem acum prea obosiţi ca să-l mai aşteptăm în stare de
alarmă.

Joi seara masă, la o grădină pe strada Călăraşi, cu

M ircea, Nina, Giza. Ca în cele mai bune timpuri.

Duminică, 23 [iulie 1939]

Într-un Bucureşti pustiu, depopulat, oblonit, aprins*
(Anulat: „ arzînd parcă" ), incendiat de f lăcări albe,
nevăzute — eu traduc, traduc, traduc...
Azi-noapte, cu toate uşile şi f erestrele date de
perete, nu era în toată casa, poate chiar în tot oraşul, nici
cea mai slabă suf lare, nici cel mai depărtat f oşnet.
T otuşi rezist. M ă simt chiar mai ref ăcut decît
deunăzi — poate încurajat de gîndul plecării la sf îrşitul
săptămînii.

Duminică, 30 [iulie 1939]. Stîna de Vale

N-am plecat din Bucureşti: am f ugit. După o zi de
alergături, m-am împachetat în cincisprezece minute, am
sărit într-un taxi, cu valizele prost închise, cu pardesiul şi
f ulgarinul f luturînd în urma mea, am ajuns la gară două
minute înainte de plecarea trenului, am alergat nebuneşte
pînă la vagon, în timp ce hamalii veneau în urmă, adunînd
de pe jos lucrurile pe care le pierdeam în goană (unul mi-a
adus o mănuşă, altul pe cealaltă...). Cînd s-a pornit trenul
eram ameţit. Nu-mi venea să cred că totuşi am plecat.

Azi-noapte am dormit nouă ore, f ără să mă trezesc

niciodată. De cînd nu mi s-a mai întîmplat o asemenea
minune? Nu sunt desigur încă odihnit. Cîte nopţi îmi vor
trebui ca să dorm suf icient şi să mă ref ac? Pentru moment
nu sunt capabil nu să scriu, dar nici să mă gîndesc la scris,
în principiu, îmi acord o săptămînă de vacanţă. Pe urmă
vom vedea.
Azi-dimineaţă, împreună cu Comşa, am umblat pe
munţi. Plimbare de aproape 5 ore, la nişte vîrf uri stîncoase,
pe care papistaşii de aici le-au denumit Golgota, dar al
căror nume ţărănesc trebuie să f ie altul.
Cameră curată, luminoasă, albă, cu o privelişte
deschisă asupra întregii poiene care constituie Stîna de
Vale propriu-zisă. „Aveţi o cameră vederoasă", mi-a spus
băiatul care m-a ajutat să-mi mut lucrurile din camera 47,
unde am dormit azi-noapte, în camera 43, unde rămîn. La
45 locuieşte Beate Fredanov, f ată de treabă, agreabilă şi,
sper, neancombrantă. Drumul de la halta Stîna de Vale pînă
aici se f ace cu un „şirautobuz" inenarabil. M ai este şi un
tren f orestier, care f ace toate paralele.

[August]
 M iercuri, 2 august [1939]
Sunt încă în vacanţă. După cîteva plimbări de
recunoaştere (Aria Vulturului, M uncei Custuri), după cursa
mai lungă la Golgota, ieri am f ăcut o adevărată excursie
pînă la izvoarele Someşului, sau mai exact pînă la Cetatea
Redesii, grotă imensă prin care trece Someşul cald. Plecaţi
la 7 dimineaţa (cu Fredanov, Comşa şi Furnarache), ne-am
întors la 8 seara înapoi. 10 ore de mers, trei de odihnă.
Admirabil ţinut, în care la f iece nou ocol se iveşte o nouă
ţară, alţi munţi, alte văi, alte păduri.
Încep să nu mai am capul livid, ochii obosiţi, f runtea
ostenită cu care venisem aici. Dar se apropie termenul f ixat
pentru lucru — şi încep să mă tem.

Duminică, 6 [august 1939]

M îine-dimineaţă începe programul meu de lucru.
Cred că sunt destul de odihnit. Aş vrea însă să f iu singur.
Fredanov şi Comşa sunt f oarte agreabili amîndoi, dar eu
trebuie să f iu singur. Am citit astăzi tot ce am scris. E
destul de dens şi de mult, pentru ca să mă consider la
mijlocul cărţii.
Pentru rest, vom vedea.

Luni, 7 [august 1939]

Două pagini şi jumătate scrise. E drept că n-am
lucrat decît 3-4 ore în total. Sunt încă destrămat, mi-e greu
să mă adun, să mă concentrez. Pornire grea, ca totdeauna.

M arţi, 8 [august 1939]

Foarte încet, f oarte greu, f oarte nemulţumitor. În
şase ore de lucru, vreo trei pagini jumătate, f ără absolut
nimic interesant. Dar trebuie răbdare.

M iercuri, 9 [august 1939]

Am ascultat aseară comunicatul Statului-M ajor la
radio şi dintr-o dată am simţit că nimic nu mai are
importanţă. Vor f i mari concentrări şi, judecind după
încordarea de la Danzig, s-ar putea să f ie şi război.
Am avut o seară grea şi o noapte agitată. Un f el de
silă, un f el de oboseală de a f i om. T otuşi, acuma dimineaţa,
sunt din nou la masa de scris. Cu orice preţ, romanul ăsta
trebuie terminat.

Vineri, 11 [august 1939]

Aveam aseară o adevărată „angoissă" şi cred că nu era
numai a mea. Întreg hotelul părea cuprins de nelinişte.
Ştirile sunt grave. La Danzig se va da zilele acestea o
lovitură. Războiul e posibil încă în cursul acestei luni.
Comunicatul M arelui Stat-M ajor, pe care îl ascultăm în
f iece seară la radio, are ceva de alarmă.
Suntem departe de tot ce se întîmplă acolo, suntem
aici ca pe un vapor — şi neliniştea e cu atît mai mare.
Am ascultat aseară, tîrziu, Sim fonia IX-a şi Concertul
al treilea brandenburghez. Ascultam cred mai mult decît cu
o emoţie muzicală; era în tot acel concert, pentru mine,
tristeţea atîtor lucruri pe care le pierdem în modul cel mai
stupid, mai criminal, mai dement.
Şi eu continui să scriu. M erge încă f oarte greu. Ieri,
lungă zi de ploaie, în care am lucrat mai bine de 7 ore (n-am
cronometrat exact) şi n-am obţinut decît ceva mai mult de
patru pagini. Urc greu spre cabana lui Gunther, unde încă
nu ştiu bine ce mă aşteaptă. Dar lucrurile se vor clarif ica
dacă voi avea timp.

Seara
6 ore jumătate de lucru, cinci pagini scrise. Încep să
intru în normal, dar trebuie să constat încă o dată că acest
„normal" e de un randament sărac. Ar trebui să mă grăbesc
şi nu pot. Urc greu spre cabană. Faptul e scurt, f ără
incidente posibile (Nora şi Paul urcă de la Poiana la S.K.V.
— asta e tot), dar simt nevoia de a-l scrie într-un ritm lent,
desf ăcut, ca să pun cît mai multă distanţă între lumea pe
care o lasă jos şi cea pe care o vor găsi sus. Nimic nu e mai
greu decît să indici trecerea timpului, f ără să recurgi însă la
incidente propriu-zise. T otuşi, cu toate nemulţumirile
mele, dacă sunt lăsat în pace, voi lucra şi voi ajunge la
capăt. Gunther — complet necunoscut pînă acum, căci nu
m-am apropiat deloc de el, începe să se precizeze, deşi nu
încă destul. Este încă în umbră.

Sîmbătă, 12 [august 1939]

Numai 3 pagini scrise. (Am ajuns în f ine la cabana
S.K.V. — sau mai bine zis sunt în pragul ei.) E numai ora 5
1/2 şi desigur ar mai trebui să lucrez două ore, dar mă simt
obosit. Vom f ace o mică plimbare — poate spre Aria
Vulturului, şi vom încerca să răscumpărăm mîine aceste
ore „trase la f it". Ar trebui mîine să termin acest capitol
VIII, pe care acum îl am f oarte bine precizat în minte.
Îl aştept cu nerăbdare, cu curiozitate şi cu f oarte
multă simpatie pe Gunther.

Duminică, 13 [august 1939]

Cinci pagini scrise — dar capitolul nu e terminat. M ă
opresc la 7 seara din lucru, deşi ar trebui să duc pînă la
capăt acest ultim moment al capitolului, pe care îl văd cu
atîta preciziune şi îl simt, acum, atît de exact, de intens.
Dar sunt obosit. Nu mă f elicit deloc pentru sănătatea mea.
Va trebui neapărat să consult cu toată seriozitatea un
doctor de ochi. Un om de sănătate robustă, în locul meu, nu
s-ar ridica de la masă — zece ore, douăzeci, o sută — pînă n-
ar termina de scris toate lucrurile pe care le văd atît de
clar. Pe măsură ce înaintez, lucrurile se clarif ică, se
precizează, capătă consistenţă. Gunther iese din ce în ce
mai mult la lumină. Dar n-am ajuns încă la el.
În plimbarea de aseară (pînă la M uncei), am întîlnit
un cioban de la M ezeat* (Locul este înscris pe hartă
„Meziad" ), cu care am stat mult de vorbă. Ar trebui să găsesc
timp ca să însemnez aici lucrurile pe care mi le-a spus. E
tulburător pentru „condiţia umană" pe care o revelează, cu
simplicitate dar şi cu patetism.
Poate mîine să plec în „iscurzie" la M ezeat. E, dacă
vrei, o abatere de la programul de lucru, dar poate că mă voi
întoarce mai recreat.

M arţi, 15 [august 1939]

Eram convins că cel puţin astăzi — de vreme ce toată
ziua de ieri am pierdut-o la M ezeat — cel puţin astăzi voi
termina acest capitol VIII, dar iată că şi ziua de azi o pierd,
împreună cu cele 5 ore jumătate de lucru. T rebuie într-
adevăr să renunţ la cele două pagini scrise dimineaţă, şi la
jumătatea de pagină scrisă după-masă. Eram f oarte
mulţumit de ele şi totul părea să meargă excelent (ba încă
îmi ziceam că voi scrie 4-5 pagini, pentru a compensa
vacanţa de ieri), cînd, deodată, mi-am dat seama că m-am
angajat pe un drum greşit şi că trebuie neapărat să mă
întorc. Întreg momentul era f als.
Nora trebuie să pornească cu schiurile în noapte,
într-un f el de ameţeală disperată. Numai aşa cabana lui
Gunther devine un miracol, o salvare. În versiunea mea de
azi- dimineaţă, în clipa în care ea îşi punea schiurile în
picioare, era calmă, împăcată, gîndindu-se liniştită la a
doua zi. Or, nu există pentru Nora în momentul acela o „a
doua zi". Dacă nu înţeleg asta, ratez întreg incidentul şi risc
să dau întîlnirii cu Gunther o notă de artif icial. Să nu uit că
întreg episodul Gunther are ceva de artif iciu şi că trebuie
aici un nesf îrşit tact pentru ca personajul, puţin cam
literar, cam „f ăcut", să nu devină cu totul şi cu totul
artif icios.
T oate acestea însă nu răscumpără încă o zi pierdută.
Îmi rămîn atît de puţine pînă la sf îrşitul lunii şi mă sperie,
da, mă sperie gîndul că aş putea să plec de aici f ără să f i
terminat.
 M iercuri, 16 [august 1939]
Cele două pagini de ieri, suprimate, le-am înlocuit cu
altele două, scrise azi-dimineaţă şi care mi se par mult mai
juste. Dar sunt oprit în loc de o oră şi mi-e cu neputinţă să
înaintez. Rezistenţă stupidă, pe care n-o înţeleg. Întreg
momentul e clar şi mi se pare destul de simplu: ar trebui să
f ie scris f ără dif icultate. Dar dif icultăţile răsar f ără motiv,
f ără sens, acolo unde le aştepţi mai puţin.
Sunt nemulţumit de dimineaţa mea. Plouă — ploaie
lungă, cenuşie, pe care am primit- o bucuros, f iindcă mă
ţine în casă, îmi dă pof tă de lucru şi f ace* (Lecţiune incertă)
linişte în hotel — dar iată că toate aceste condiţii
f avorabile nu mă ajută totuşi prea mult.
Cobor la dejun şi aştept să văd ce voi f ace după-
masă...

Seara
Am lucrat de la 3 pînă acum, la 8 f ără un sf ert. Am
terminat capitolul. Am ţinut cu orice preţ să-l termin. Nu-
mi dau seama cum a ieşit. Sunt puţin buimăcit. Poate că
mîine îl voi vedea mai clar.

Joi, 17 [august 1939]

Nu merge, nu merge, nu merge. Nu vorbesc despre
capitolul terminat ieri (pe care l- am recitit azi, care mi se
pare acceptabil şi asupra căruia de altf el în orice caz nu
mai revin). Vorbesc de noul capitol, al IX-lea, pe care urma
să-l încep azi şi care stă pe loc, imposibil de urnit, deşi cel
puţin prima parte mi se pare clară şi aveam credinţa că e
simplă.
Am o vreme ideală de scris: plouă, pădurile sunt
acoperite, întreg hotelul e adormit, e o linişte perf ectă.
T otuşi iată-mă, de la 9 dimineaţa pînă acum la 5 seara, în
f aţa aceluiaşi început de capitol, scriind zeci de f raze de
început, ştergînd, înlocuind, revenind la ele, suprimîndu-le
din nou, incapabil să înaintez nici măcar cu un pas.
 Sunt dezgustat. Nu vreau să spun că pierd curajul.
Îmi dau seama că singurul lucru care mă mai poate duce la
f inele acestei nenorocite cărţi e încăpăţînarea — şi cel
puţin atîta lucru trebuie să păstrez.

Sîmbătă, 19 [august 1939]

Cabana lui Gunther (în care în sf îrşit Nora e instalată
de aseară) începe să f ie un decor de teatru. Acum 15 minute
mi-am dat seama de acest lucru şi mi se pare că în 15
minute am schiţat în gînd o întreagă piesă, pe care am
sentimentul că aş putea s-o scriu im ediat. Văd lucrurile
atît de precis, încît am şi distribuit rolurile.
Pe Gunther îl cheamă Gunther Grodeck (nu ştiu dacă
voi păstra numele în roman, dar în piesă, dacă o scriu,
probabil că da). Îl poate juca T omazoglu. Nu e blond, nu e
atît de tînăr, nu are f rumuseţea de copil a lui Gunther —
dar are intensitatea de cardiac a personajului. Pe bătrînul
Grodeck îl poate juca Bulf inski. Pe Hagen, Storin. T oată
drama se joacă între ei trei. M ai intervine şi o f ată, care
î n să nu e Nora. Episodul Gunther, în măsura în care e
susceptibil să devină o piesă de teatru, se desparte complet
de roman. Numai punctul de plecare e comun.
Bătrînul Grodeck e mare industriaş. Averea este însă
a soţiei lui, moartă cu vreo doi ani în urmă, şi va f i
moştenită toată sau în mare parte de Gunther. Gunther e
încă minor: împlineşte 21 de ani în martie. S-a retras sus pe
munte şi vrea să rămînă acolo. Îşi aşteaptă majoratul ca să
intre în posesia averii şi să oprească exploatările f orestiere
ale tatălui său. Nu-mi dau încă bine seama ce raţiuni exacte
sunt în această hotărîre a sa. T otul porneşte de la o teribilă
ostilitate împotriva tatălui său, care poate nici nu e tatăl
său adevărat. Aici intervine personajul încă misterios (şi
pentru mine misterios) care e Hagen. A f ost acest Hagen
amantul def unctei doamne Grodeck? Poate da. În orice caz,
a f ost singurul om cu care tînăra f emeie s-a înţeles în
f amilia Grodeck — ea, venită de departe, din T irolul
austriac poate, în colonia săsească de la Sibiu sau de la
Braşov.
Aceştia sunt oamenii. Ce se va întîmpla cu ei pînă la
urmă nu-mi dau încă bine seama. Dar îi simt cu atîta
încordare, încît mi se pare că ar f i de ajuns să pornesc la
drum, pentru ca pe urmă să mă ducă singuri spre sf îrşit.
Am ţinut să scriu nota asta chiar acum (11
dim ineaţă), ca să mă liberez de ea. Simţeam că altf el nu voi
putea continua să lucrez mai denarte la roman.
În ce priveşte romanul, după dezolanta pană de
alaltăseară, mi-am revenit. Ieşisem pe ploaie, f urios*
(Anulat: „dezgustat" ) pe mine, f urios pe carte, f urios pe tot,
şi am luat-o prin pădure, pînă la Băiţa şi de acolo înapoi, pe
drumul generalului. Vreo două ore de mers. Am încercat să
pun ordine în acest capitol IX şi l-am împărţit în trei
momente distincte, tocmai pentru a-mi jalona terenul
pentru a doua zi. Pe urmă, mi-a venit în minte numele de
Hagen (Gotterdäm m erung) şi, dintr-o dată, antrenat de acest
nume, am văzut un întreg nou personaj luînd f iinţă şi am
presimţit o sumă de lucruri tainice în cabana lui Gunther.
T otul a f ost, mi se pare, declanşat de numele lui Hagen —
înf ăţişarea, îmbrăcămintea, ţinuta şi însăşi povestea lui nu
încă deplin clarif icată.
Am scris ieri 5 pagini. Ce voi f ace astăzi, nu ştiu. Ar
trebui — dacă aş f i un om serios — ar trebui să termin
capitolul.

Duminică, 20 [august 1939]

M -am visat în război astă-noapte. Atacam o patrulă
duşmană, care trăgea asupra noastră, dintr-un f el de casă —
mai mult prăvălie — cu uşile şi f erestrele deschise. Eram
unii de alţii la o distanţă de cîţiva metri şi urmăream
f iecare mişcare a adversarilor.
Vis care continuă seara agitată de ieri. O lungă
convorbire cu Longhin (V asile V . Longhin, judecător, între
1926 şi 1929 funcţionase la tribunalul din Brăila) (devenit
de curînd preşedinte de Curte de Apel, iar pînă deunăzi
secretar general interimar la Justiţie) m-a înspăimîntat. Se
pare că la Bucureşti, săptămîna trecută, a f ost o adevărată
atmosf eră de război. Germania trimisese o notă drastică,
prin care cerea socoteală de concentrările noastre. Armand
l-a chemat telegraf ic pe Rege din croazieră. Franţa şi Anglia
ne prevenise că s-ar putea ca războiul să se declanşeze nu la
Danzig, ci la noi, printr-un atac unguresc* (Anulat:
„germ an" ). Vinerea trecută, seara, catastrof a părea
iminentă. Iamandi îi spusese lui Longhin, care se pregătea
să plece spre Stîna de Vale, să rămînă pe loc. T otuşi, a doua
zi lucrurile s-au mai liniştit şi a putut pleca. Dar nimeni nu
ştie nimic, şi totul, même le pire, pare posibil.

Poate că e o inconştienţă a rămîne aici, în pădure şi

a scrie literatură. T otuşi sunt lucruri care îmi sunt prea
scumpe. Dacă mor în războiul ăsta, n-aş vrea să mor înainte
de a termina cartea. Nu e mare lucru, îmi dau seama că nu e
mare lucru, dar cînd sunt în mijlocul ei, am impresia că
oamenii ăştia — Nora, Paul, Gunther, Hagen — sunt vii şi n-
aş vrea să-i pierd, cel puţin nu înainte de a f i ajuns la
capătul povestirii şi de a f i reuşit s- o pun undeva în
siguranţă, într-un saf e, de exemplu.

Seara
T erminat capitolul IX. Ieri patru pagini, astăzi trei
şi jumătate. T rebuie să recunosc că n-am f ost destul de
stăruitor, destul de atent* (Anulat: „concentrat" ). T oată
ziua de ieri n-am visat decît piesa de teatru, am f ăcut
distribuţii, m-am văzut repetînd. M i-au trebuit mari
ef orturi ca să mă rup de la această „visărie" şi să mă oblig a
rămîne la roman.
 Astăzi, piesa (care ieri mă oprima, ca un lucru
grabnic, imediat) s-a mai depărtat. Ah! dacă în literatură ar
f i de ajuns să gîndeşti şi să vezi lucrurile! Nenorocirea e că
trebuie să le şi scrii — şi aici începe chinul.
În ce priveşte capitolul IX, am f ost mai mulţumit de
prima parte decît sunt de paginile scrise azi. Gunther va f i
f ără îndoială un personaj interesant, dar mă tem că puţin
„f actice", „cusut cu aţă albă". Eu îl văd, sau mai bine
zis încep să-l văd f oarte bine, dar asta nu-l va f eri poate de
anumit grad nu numai de irealitate (ceea ce nu-i va strica,
ba chiar îi va f i necesar), dar de f icţiune vizibil literară.
M ă amuză să mă gîndesc din cîte lucruri mărunte s-a
născut Gunther — şi ce dif erit iese de tot ce am gîndit. Cine
m-a f ăcut să mă gîndesc mai întîi la el a f ost M argit de la
Ghilcoş, care îmi povestise o iarnă petrecută de ea, bolnavă,
pe chaise-longue, la vila W agner. Pe urmă a f ost o
inscripţie găsită sus pe Schuller la S.K.V., în amintirea unui
tînăr sas (W alter M aschendorf er?) mort la 16 ani. Pe urmă a
f ost Blecher — dar la care mă gîndeam mai mult pentru a
evita vreo asemănare între eroul meu şi el. Numele de
Gunther l-am luat de la unul din copiii care urcau în iulie
1937 la S.K.V. Şi din toate astea, iată că iese un om atît de
curios, atît de neaşteptat.
Poate că Gunther mă interesează prea mult. Pentru
că risc să deplasez atenţia de la motivul principal al cărţii
spre ceea ce n-ar trebui să rămînă decît un episode. În orice
caz, îmi spun că, începînd de mîine, va trebui să revin spre
Paul, pe care l-am cam abandonat. M ă tem să nu-l pierd
tocmai acum, spre sf îrşit.

Luni, 21 [august 1939]

Nu voi scăpa de piesa asta pînă nu o voi scrie. Iată şi
azi am pierdut o groază de timp gîndindu-mă la ea. S-ar
putea s-o scriu la iarnă. S-ar putea să o joc în f ebruarie-
martie. E posibil un rol pentru M me Bulandra. (O va chema
M ătuşa Augusta.) Dar dacă-l scriu, mă tem că pierde din
greutate rolul bătrînului Grodeck. Unul din ei trebuie să
reprezinte cu adîncime, cu severitate, cu intoleranţă
„spiritul Grodeck". Şi văd f oarte bine f antoma graţioasă a
tinerei* (Anulat: „defunctei" ) doamne Grodeck (mama
moartă a lui Gunther) plutind peste întreaga piesă.

Ce nu văd încă este ce se va întîmpla cu f ata care

intră în cabana lui Gunther, la începutul actului I. De
asemeni, nu ştiu dacă întreaga dramă se va juca sus în
cabană, sau va coborî, în partea doua, jos, la Sibiu sau la
Braşov, unde sunt „uzinele Grodeck". În acest ultim caz,
piesa s-ar putea să aibe patru acte.
Primele două acte sunt aproape clare. Primul act
este „seara de iarnă" din roman (capitolul IX): evident, cu
anumite modif icări antrenate de f aptul că accentul cade pe
Gunther, nu pe oamenii veniţi din af ară. Actul al doilea va
f i, cîteva zile mai tîrziu, sosirea bătrînului Grodeck. Şi el se
va clarif ica o dată cu mergerea înainte a romanului. Pe
urmă, drumurile rămîn deschise...
În ce priveşte romanul, sunt f oarte nemulţumit de
mine. Nici trei pagini, într-o zi întreagă. E inadmisibil. Nu-
mi reproşez f aptul că cele două pagini şi jumătate sunt cu
totul şi cu totul neinteresante. De asta decide bunul
Dumnezeu. Nu-mi iert însă f aptul că am scris atît de puţin.
T rece vremea, băiatule. Ar trebui să înţelegi asta. Ar
trebui să înţelegi că zilele acestea mari, libere, libere din
zori pînă noaptea, nu le vei găsi la Bucureşti.

M iercuri, 23 [august 1939]

T ratat de neagresiune germano-sovietic!
Lovitura mi se pare năucitoare. Întreg cursul
politicii mondiale e brusc schimbat. Încearcă, de la Stîna de
Vale, cu ziare vechi de 3 zile, să-ţi dai seama de ce se
petrece în lume!
M -am zbătut aseară şi azi în zori să pun puţină
ordine în haosul care începe. Dacă partida europeană care
se joacă acum ar f i o piesă de teatru, intriga ar f i excelent
condusă. Ruşii plătesc un an mai tîrziu lovitura de la
M ünchen — şi o plătesc cu reversul monedei. T otul e de o
simetrie perf ectă. În septembrie 1938 Anglia şi Franţa se
înţelegeau cu Hitler, peste capul Rusiei şi împotriva ei. În
august 1939 se înţelese Rusia cu Hitler, peste capul Franţei
şi Angliei — şi împotriva lor. În septembrie 1938 preţul
imediat pe care-l încasa Hitler era Cehoslovacia. Acum e
Danzigul. Nu lipseşte nimic pentru ca actul II să semene cu
actul I, răsturnat. Dar e greu să judeci lucrurile numai din
punctul de vedere al construcţiei* (Anulat: „com poziţiei" )
dramatice. Ruşii nu s-au angajat numai pentru f rumuseţea
tehnică a loviturii.
Atunci?
Atunci, nu ştiu nimic. Vor mai rezista Franţa, Anglia
şi Polonia la Danzig? Avem, în cazul ăsta, în mod f oarte
probabil, război, f iindcă nu văd de ce Hitler, atît de mult
angajat la Danzig, ar da înapoi, acum cînd se ştie acoperit
dinspre partea Rusiei. Nu vor rezista? Atunci în două-trei-
cinci zile Danzigul e german — şi presiunea hitleristă se
declanşează imediat, automat la Bucureşti. M i se pare că în
acest caz întreg sud-estul Europei cade.

În toate astea, ce f ac eu? În hotel e derută. T oată

lumea pleacă sau vorbeşte de plecare. Longhin, af olat, vrea
să ia trenul chiar azi. Cucoana de la 44 a primit telegramă
să f ugă la Bucureşti. Pînă mîine hotelul se va goli de
bucureşteni. Sunt ridicul, desigur,
eu cu manuscrisul meu, dar îmi vine aşa de greu să-l
las şi să plec! Ieri am scris toată ziua (ceva mai mult de şase
pagini). Voi încerca să f ac şi azi la f el. Ca şi cum nimic nu s-
ar f i întîmplat. Rămîn la masa de scris, dar nu exclud
posibilitatea unei plecări decisă în 5 minute, dacă cumva
ştirile se agravează.

Abea scrisesem nota de mai sus, şi am coborît să-l

chem pe Rosetti la telef on, ca să-i cer veşti politice. Veşti
politice n-am prea căpătat („destindere", zice el, f ără să pot
şti ce înseamnă acest cuvînt), dar în schimb mi-a spus să mă
întorc la Bucureşti. Comarnescu e concentrat şi e nevoie
urgentă de mine la Revistă. Voi pleca mîine la 1, voi f i
vineri dimineaţa la Bucureşti.
Sunt pur şi simplu dezolat. M i-e silă de romanul
ăsta, pe care-l întrerup, f ără să ştiu cînd îl voi putea regăsi.
Voi încerca să termin azi capitolul X. Cel puţin să nu rămîn
cu totul în drum.

Seara
Nu, n-am reuşit să termin capitolul. Nici trei pagini
n-am scris (şi ele ca vai de lume), deşi am stat şi dimineaţa şi
după-masa la lucru. Sunt prea agitat, prea neliniştit. Altf el
aş f i vrut să plec de aici. Voi f ace la Bucureşti bilanţul
acestor 17 zile de scris. Voi încerca să nu pierd romanul din
mînă, îmi promit să f ac tot posibilul pentru a-l relua în
curînd şi a-l duce la bun sf îrşit.
Pe seară, plimbare de rămas-bun la M uncei. Aş f i vrut
să f iu singur, dar şi aşa mă întorc de acolo cu puţină
emoţie. M îine voi f i cîteva ore la Cluj, iar seara voi lua
trenul pentru Bucureşti.

Sîmbătă, 26 [august 1939]. Bucureşti

Va f i greu, îmi dau seama, să păstrez aici, la
Bucureşti, un orar de muncă regulată. Fundaţia, biroul
Roman, restaurantele, telef onul sunt mai tari decît dorinţa
mea de singurătate.
Aseară, masă la „Continental", cu Rosetti, Camil,
L assaigne (Jacques Lassaigne, critic de artă francez, a
publicat studii despre artişti plastici rom âni şi a colaborat
la Revista Fundaţiilor Regale). Astăzi, tot la
„Continental", dejun cu Soare, Corin* (Lecţiune
posibilă. Poate fi vorba despre ziaristul Corin Grossu),
Camil, Carol. Caf eaua neagră cu Vişoianu, Ţuţubei, d-na
Ralea, d-na Brătescu-Voineşti. Pentru diseară am primit —
mă întreb de ce? — o invitaţie la Alice T heodorian, şi uite
aşa lucrurile pot continua din zi în zi, la nesf îrşit — dacă
nu mă opresc la timp.
Pierd romanul, dacă-l las acum să se depărteze de
mine — şi nu voi avea nici o scuză. Nici o scuză decît
războiul... Am impresia că totuşi nu va izbucni, dar în acest
caz nemţii vor f i repurtat încă o victorie de stilul M ünchen
— victorie pe care în primul rînd o vom plăti noi.
Ce bine era la Stîna de Vale! De f apt, mai puteam
rămîne acolo, căci treburile la Fundaţie nu erau absolut
urgente — dar cînd mă gîndesc bine, poate că era oarecare
uşurinţă, ba chiar iresponsabilitate să stau ascuns într-o
văgăună, în aceste zile teribile.

M iercuri, 30 [august 1939]

Luni seara războiul părea inevitabil. Aseară pacea
părea posibilă. Azi-dimineaţă lucrurile sunt din nou
conf uze. Va ceda Hitler? Se pregăteşte, dimpotrivă, la
Londra o trădare de ultim moment? M ergem spre un nou
M ünchen? Personal, judecînd lucrurile cu f oarte mult
calm, cred că Hitler a dus şantajul pînă la ultima limită şi
că, dacă Anglia rezistă, atunci exact în cea din urmă
f racţiune de secundă Hitler va da înapoi. Raţional vorbind,
am crezut tot timpul în ultimele zile că va f i pace şi anume
prin înf rîngerea Berlinului. Raţional! Cuvîntul nu are prea
multă greutate. Este o „marjă" pentru necunoscut. Este o
limită dincolo de care lucrurile sunt mai tari decît oamenii,
mai tari decît iniţiativa şi voinţa oamenilor.

Dacă aş avea un radio, aş asculta muzică. M ult Bach,

mult M ozart — iată tot ce mă poate salva de la angoissă.

„M on roman cesse de m'intéresser lorsque je cesse

d'y travailler", notează Gide în momentul în care lucrează
f ără prea multă tragere de inimă la L' École des fem m es. Am
dat aseară întîmplător peste această f rază (tăiam volum. XV
d i n Œ uvres com plètes), şi am primit-o ca pe un
avertisment. Dacă nu revin imediat la manuscrisul meu, îl
pierd.

[Septem brie]
Vineri, 1 septembrie [1939]
Scrisoare tristă de la Poldy, care s-a înrolat ca
voluntar şi care, probabil, în momentul ăsta e plecat.

Rosetti îmi telef onează că Danzigul a f ost anexat

azi-dimineaţă. Războiul începe azi. Poate a şi început.
Nu ştiu de unde iau teribila linişte pe care o simt în
ceasul ăsta.

Sîmbătă, 2 [septembrie 1939]

Ciudate zile de război. Primul moment mi s-a părut
zdrobitor: cînd au apărut ieri- dimineaţă primele telegrame
despre bombardarea Varşoviei am avut sentimentul că totul
se năruie. I-am scris în grabă o scrisoare lui Poldy, neştiind
nici măcar dacă-i va mai ajunge, dar simţind nevoia să-i
spun un cuvînt, să-l sărut, să-mi iau rămas-bun. Nu mă
înduram sa termin scrisoarea, nu găseam un cuvînt care să
spună totul, aveam un dureros, un intens sentiment de
despărţire — şi am izbucnit singur în plîns.
Pe urmă, dejunul de la „Capşa" (Rosetti, Ralea,
Vişoianu, Camil, Lassaigne, Comarnescu, Păstorel
(Scriitorul Al. O. Teodoreanu), Steriadi (Pictorul Jean
Steriadi), Oprescu (Criticul de artă George Oprescu),
Cantacuzino (Ioan Cantacuzino, poet şi traducător)) mi s-a
părut lugubru. Se rîdea, se f ăceau glume — şi eu nu
înţelegeam că e posibilă atîta inconştienţă.
T oată ziua, toată seara şi noaptea pînă la 3, am
umblat după veşti — dar nu erau decît veşti vagi, stranii
prin lipsă de preciziune, de realitate, de evidenţă.
Bombardamentele pe care le anunţă şi nemţii şi polonii par
inventate. La ora asta, deşi au trecut 36 de ore de la ceea ce
mi s-a părut că e „începerea războiului", poate că războiul
nu e totuşi început. Francezii şi englezii sunt încă în f aza
notelor diplomatice (deşi discursul lui Chamberlain de ieri
mi se pare că rupe toate punţile).
T otul e conf uz, nesigur, încă neangajat, încă
nedecis. Şi ceea ce mi se pare cu totul neverosimil e acest
Bucureşti luminat, vioi, plin de lume, cu restaurantele
pline, cu străzile animate, un Bucureşti cel mult curios de
ce se întîmplă, dar nu intrat în panică şi nici conştient de
prezenţa unei tragedii care a izbucnit.

Nu ştiu cum să-mi trec vremea. Dacă aş avea un

radio, aş asculta ştiri şi muzică. Ieri-dimineaţă m-am silit să
citesc manuscrise pentru Fundaţie, ca şi cum nimic
extraordinar nu s-ar f i întîmplat. Dar m-a străbătut
deodată gîndul că poate erau ultimele mele ceasuri de
libertate, dacă nu ultimele de viaţă, şi că era absurd să le
pierd aşa. Am ieşit în oraş, ameţit, dezorientat.
După-masă am transcris prima parte din capitolul V
— dar pe urmă m-am lăsat şi de asta. Ce sens poate avea, te
întreb, o carte mai puţin sau mai mult, acum?
T oată ziua de azi am aşteptat să se întîmple ceva
decisiv, care să ne lămurească. Dar nu se aude nimic de
nicăieri. Iată-mă seara, singur, acasă, citind jurnalul lui
André Gide şi culcîndu-mă probabil devreme.
T oate astea, în ziua de 2 septembrie 1939.

Luni, 4 [septembrie 1939]

Ieri-dimineaţă la 11, Anglia a declarat război
Germaniei. După-masă, la 5, a urmat declaraţia de război a
Franţei. T otuşi, pînă în momentul de f aţă nici o luptă nu
pare să se f i angajat. Se mai aşteaptă ceva? E posibilă (cum
se spune) o cădere imediată a lui Hitler şi un guvern nou, de
militari, care să f acă pace? Sunt posibile schimbări radicale
în Italia? Se aşteaptă ca neutralitatea italiană să se
precizeze? Va f i, dimpotrivă, şi Italia silită să urmeze
Germania? Ce va f ace Rusia? Ce se întîmplă cu Axa, brusc
trecută sub tăcere, şi la Roma, şi la Berlin?
O mie de întrebări, care te înăbuşe şi pe care ai vrea
să le dezlegi imediat. Alerg pe stradă, dau telef oane, întreb,
mă zbat, mă f rămînt. Ar trebui să mă pot stăpîni. Ar trebui
să aştept în linişte, f ără isterie, f ără disperare, mersul
lucrurilor.
Voi încerca să rămîn în casă, să lucrez, să citesc, să
scriu, să f iu singur şi să mă gîndesc cu resemnare, cu
limpezime, la tot ce se întîmplă. M ai ales nu trebuie să mă
lamentez. M ai ales nu trebuie să mă las înnebunit de
nelinişte.
Să primim totul cu tristeţe, dar şi cu mîndrie.

M arţi, 5 [septembrie 1939]

Nu se întîmplă deocamdată nimic pe f rontul din
Apus. În Polonia nemţii înaintează mereu. S-ar zice că nu le
rezistă nimeni. Comunicatele poloneze mi se par
descurajate. Ce se va întîmplă în România nu ştie nimeni.
Circulă cele mai groaznice veşti, şoapte, prevestiri. Aseară,
la Fundaţie, a f ost o oră inf ernală. Lassaigne, venit de la
Ambasada Franţei, ne vorbea despre iminenta noastră
intrare în război, alături de Franţa. Germania ne cere tot
grîul şi petrolul! Franţa şi Anglia vor să debarce trupe la
Constanţa! Noi nu acceptăm* (Anulat: „dăm nim [ic]" ) nici
una, nici alta! Război, război, război.

Nu ştiu ce să cred. Vin acasă ameţit, dezorientat,

plin de nelinişte. Ce e sigur e că nu voi mai rămîne multă
vreme la masa mea de scris. Voi f i desigur în curînd sub
arme. Sunt mereu mari concentrări, care duc — se zice — la
o mobilizare generală de f apt, f ără ca termenul să f ie
f ormal întrebuinţat. Deocamdată nu intru încă în
categoriile concentrate pentru astăzi. Dar nu e exclus, de la
o zi la alta, un nou comunicat al
Statului-M ajor.
Aştept. În aşteptare f ac tot f elul de lucruri f ără şir,
f ără perseverenţă. Ar trebui să mă decid, f ie să citesc o
carte mare, f ie să mă înham din nou la traducerea pentru
Fundaţie, f ie să continui Accidentul — în sf îrşit, să f ac ceva
continuu, ordonat, cu încăpăţînare. Aseară am încercat să
citesc un roman de Dostoievski, pe urmă l-am abandonat,
pentru T homas de Quincey, pe care voiam să-l citesc în
englezeşte şi, în sf îrşit, am terminat prin a transcrie mai
departe începutul capitolului I — în silă, însă, căci mi se
pare, în versiunea reconstituită acum doi ani, de o rară
stupiditate.

Camil Petrescu îmi cere să-i sugerez lui Rosetti ca să

vorbească cu Ralea şi Armand, într-o chestiune „capitală".
Are anume intenţia să plece de la T eatrul Naţional pentru a
lua conducerea operaţiilor tehnice de apărare antiaeriană.
E convins că singur el poate să ne salveze de la un dezastru.
A ref uzat să-mi destăinuiască planurile lui — dar e decis să i
le expună primului-ministru, sau poate chiar Regelui. M i-a
spus de asemeni că are legături strînse cu statul-major al
Corpului II şi că, dacă vom f ace război în Dobrogea,
operaţiile vor f i conduse după indicaţiile lui.
Îl ascult şi nu ştiu ce atitudine să iau. Uneori mă tem
să nu izbucnesc în rîs. Alteori mă întreb, cu o subită
îngrijorare, dacă omul ăsta nu e nebun. Şi rămîne, în sf îrşit
— peste toate astea — posibilitatea, mai amuzantă decît
toate, să aibă dreptate...

M iercuri, 6 [septembrie 1939]

Dimineţile sunt suportabile, dar nopţile sunt grele,
pline de nelinişte, otrăvite de presimţiri. Aseară simţeam
pînă în inimă că viaţa asta s-a terminat. Că va trebui să las
totul, f ără întoarcere. Voi muri sau nu — nu ştiu, dar ceea
ce ştiu e că dincolo de această plecare în război va f i cu
totul şi cu totul altă viaţă şi că chiar întoarcerea — dacă va
f i — nu va f i o „întoarcere" cu adevărat. [Nu]* (Început de
rînd şters) cred că sunt împăcat.

Plec diseară la Brăila, la Cercul de recrutare, să-mi

pun în ordine livretul militar. Foarte mulţi din
concentraţii din mai au primit ordine individuale. E f oarte
probabil să f iu şi eu printre ei.

Vineri, [8 septembrie 1939]

Se pare totuşi că deocamdată nu sunt concentrat.
Fac încă parte din acea misterioasă şi salvatoare literă
„D.1" — care şi în martie m-a lăsat civil. Se înţelege că
libertatea mea nu e decît provizorie, se înţelege că e
revocabilă, se înţelege că de la o zi la alta pot f i chemat, se
înţelege, în sf îrşit că, în caz de mobilizare generală (pe care
încă o cred probabilă), nu va mai exista nici o literă care să
mă apere (şi nici n-aş vrea) — dar f apt e că deocamdată
rămîn liber. Niciodată un „deocamdată" n-a f ost mai precar
şi mai scump...

Lucrurile merg mai departe în ritmul de pînă azi.

Nemţii înaintează în Polonia, iar f rancezii şi englezii stau
pe loc. Alaltăieri a căzut Cracovia. Se zice că astă-seară a
căzut Varşovia.
Bucureştii, care au avut o zi-două de panică, s-au
liniştit. Restaurantele, cinematograf ele, străzile sunt pline.
Cine ar spune că suntem într-un oraş din Europa
războiului?
Sunt oameni care cred (Camil între ei) că pacea e
posibilă, ba chiar iminentă. O vor propune nemţii prin
intermediul italienilor — şi ceilalţi nu vor avea încotro,
decît să primească. Deşi încep să cred că totul e posibil —
soluţia mi se pare absurdă. Nu văd Franţa şi Anglia pierzînd,
f ără un f oc de armă, o bătălie morală şi politică, ce le poate
şterge pur şi simplu din istorie.
Nu, nu. Să nu încep a f ace planuri de pace. Să nu mă
gîndesc la cărţile pe care le voi scrie. Să nu văd înaintea
mea o iama cu schi, cu lecturi, cu voiaje. Este o iarnă de
război, e un an de război, sunt ani de război şi îi vom trăi
pînă la f und.

M iercuri seara, la Brăila, m-am dus singur în port —

şi am văzut o Dunăre de carte poştală, sub lună. Pînă şi
vapoarele albe, deşerte, în portul absolut pustiu, păreau de
carton.
Nimeni, nimeni, nimeni în tot portul — decît eu şi o
sentinelă, care mă urmărea cu atîta îngrijorare (un spion?
un atentator?) încît am f ost silit să mă întorc în oraş, deşi
aş f i rămas bucuros acolo cîtăva vreme.

„Îmbătrîneşti", mi-a spus pe Strada Regală M oni

Liebsiech, care mă oprise din pragul prăvăliei. Da,
îmbătrînesc, totul mi-o spune în Brăila, casele, străzile,
oamenii, f otograf iile mele de tinereţe, pe care le găsesc la
T antie Caroline şi îmi f ac rău cînd mă uit mai lung la ele.

Azi după-masă a f ost Zoe la mine şi i-am cetit

capitolul Gunther. Nu cu prea multă seriozitate, mai mult
în glumă, dar nici excluzînd cu totul o asemenea
posibilitate, îi spusesem acum 10 zile, cînd m-am întors de
la Stînă, că rolul f etei din piesa pe care am de gînd s-o scriu
i-l voi da ei să-l joace.
I-am cetit deci capitolul şi nu numai că l-a înţeles
f oarte bine, dar a văzut cu atîta justeţe situaţia, încît mi-a
dat sugestii care mi se par deosebit de preţioase pentru
piesă.

Nu o vedeam deloc pînă azi pe f ata asta, care intră în

actul I în cabana lui Gunther şi nu ştiam ce se va petrece cu
ea. Zoe m-a ajutat s-o văd, ba mai mult chiar, mi-a indicat
rolul ei în piesă.
Gunther trebuie să moară — spune Zoe — dar
moartea lui va f i o victorie şi pentru el şi pentru Nora,
pentru el f iindcă va f i învins tribul Grodeck, iar pentru ea,
pentru că se va f i rupt de trecutul ei apăsător şi va intra
prin cabana lui Gunther spre o nouă viaţă.
Am stat ore întregi de vorbă despre piesă — şi din
nou am simţit cum nevoia de a o scrie mă oprimă, mă apasă,
mă nelinişteşte.

Sîmbătă, 9 [septembrie 1939]

M ă gîndesc la evreii din Polonia, căzuţi acum sub
ocupaţie hitleristă. Cine are un revolver sau o puşcă trage
cît poate — şi îşi păstrează şi un ultim glonte pentru el. Dar
ceilalţi?
Camil Petrescu îmi spune că ref uză să scrie cronica
militară pe care i-o cere Vinea pentru Facla.
— Nu, dragă, m-am săturat să dau idei pe nimic. Nu
voi vorbi decît dacă mi se of eră un loc în guvern.
Pentru Gamelin nu are nici o stimă. În momentul
ăsta îi deplînge pe f rancezi şi englezi că nu au un Camil
Petrescu.
Şi eu nu ştiu cum să ascult toate astea f ără să rîd,
dar şi f ără să aprob.

Duminică, 17 [septembrie 1939]

Ieri ruşii au încheiat un acord cu Japonia. Azi-
dimineaţă la 4 au trecut în Polonia, ca să mai ocupe ce a
rămas neocupat de nemţi.
Fericiţi oamenii cu idee f ixă! Ei, cel puţin, îşi mai
pot păstra calmul şi mai pot crede că înţeleg. Pentru
comunişti, chiar pentru ăştia de la noi, lucrurile sunt încă
în ordine şi
„revoluţia în mers". Orice ar f ace Sovietele, bine f ac.
Pentru legionari (termen care se deşteaptă din morţi)
victoria germană e acum asigurată şi la umbra ei se poate
trăi perf ect.
Dar eu? Eu care nu cred nici într-unii, nici într-alţii
şi încerc să judec nu cu premise, ci cu f apte? Nu trebuie să-
ţi pierzi minţile? Nu trebuie să disperi? Nu eşti obligat să-
ţi spui că de aici încolo într-adevăr totul, totul e pierdut?

Ce-mi rămîne de f ăcut în aceste zile, care pot f i

ultimele? Aş vrea să ascult mereu muzică — e singurul meu
stupef iant. Vom muri într-o zi ca nişte găini tăiate. Ar
trebui să aştept dezastrul care vine, cu mai puţină
destrămare, cu mai multă atenţie şi cu ochii deschişi.

M iercuri, 20 [septembrie 1939]

T itel Comarnescu îmi povesteşte o convorbire
politică pe care a avut-o deunăzi cu
M ircea, mai f ilogerman decît oricînd, mai
antif rancez şi antisemit decît totdeauna.
„Rezistenţa polonezilor la Varşovia — zice M ircea —
este o rezistenţă iudaică. Numai jidanii sunt în stare să
şantajeze cu f emeile şi copiii aruncaţi în plină linie, pentru
ca să abuzeze astf el de scrupulele germane. Germanii n-au
nici un interes să distrugă în România. Numai o politică
progermană ne poate salva. Numai un guvern George
Brătianu-Nae Ionescu e o soluţie. Sovietele nu mai sunt o
primejdie, căci pe de o parte au renunţat la comunism — iar
comunismul, de altf el, să nu uităm, nu este totuna cu
marxismul şi nu este neapărat iudaic — iar pe de altă parte,
ele (Sovietele) au renunţat la Europa şi se îndreaptă
exclusiv spre Asia. Ceea ce se întîmplă la f rontiera din
Bucovina e un scandal, căci noi valuri evreieşti pătrund în
ţară. Decît o Românie încă o dată invadată de jidani, mai
bine un protectorat german."

Comarnescu mă asigură că mi-a reprodus textual

vorbirea lui M ircea. Acum înţeleg perf ect de ce cu mine e
atît de reticent cînd e vorba de politică şi de ce pare că se
ref ugiază în metaf izică, pentru a scăpa de „ororile
politicei".
Iată, iată cum gîndeşte f ostul tău prieten M ircea
Eliade.

Joi, 21 [septembrie 1939]

Eram la tribunal, aşteptîndu-mi rîndul la o amînare,
cînd o f emeie cu f aţa palidă de spaimă s-a înclinat peste
banca avocaţilor şi a şoptit nu ştiu cui:
— L-au împuşcat pe Armand Călinescu — s-a transmis
la radio.
Am luat un taximetru şi am f ugit spre casă, unde i-
am găsit pe toţi, jos la Pascali, af laţi în jurul aparatului de
radio, care însă transmitea un program normal de muzică.
Ce se întîmplase? Cu jumătate oră [înainte] speaker-iţa
întrerupsese emisiunea cu un ţipăt de groază, după care
spusese în grabă cîteva cuvinte neclare despre uciderea
primului- ministru... Pe urmă a urmat o pauză şi programul
a f ost reluat, un speaker spunînd că, „din cauza unui
incident regretabil, emisiunea a f ost întreruptă".
Eram convins că totul n-a f ost decît o f arsă. Rosetti,
întrebat la telef on, era de aceeaşi părere. În orice caz, nu
ştia nimic. Am ieşit în oraş şi, nicăieri, nimic nu indica nici
cel mai mic semn de nelinişte. Ziarele de după-masă,
apărute la ora 4, normale.
T otuşi, ajuns acasă, în Calea Victoriei, primesc
telef onul Alicei T heodorian, care deţine ştirea chiar de la
cumnata lui Armand (pe care şi eu am cunoscut-o mai
alaltăieri la ea): da, Armand a f ost ucis, azi pe la 1-1 1/2, în
maşina lui, cu mai multe f ocuri, trase de o echipă de
legionari, care aşteptaseră sosirea automobilului sub un car
de lemne. În acelaşi timp, o altă echipă năvălea la postul de
radio şi transmitea ştirea. Şi unii, şi alţii au f ost prinşi —
dar Armand e mort.
Dacă e adevărat, situaţia e dezastruoasă. Nu e vorba
numai de situaţia internă. Ea, într-un f el sau într-alt f el, ar
f i rezolvabilă. Este însă vorba de nemţii şi ruşii care acum
ar putea intra în ţară „ca să f acă ordine" şi să-şi „protejeze
f raţii de sînge".
De la un ceas la altul, de la o zi la alta, putem pierde
totul, adăpost, pîine, bruma de securitate pe care o mai
avem, viaţa.
Şi nu e nimic, absolut nimic de f ăcut.

E o minunată zi de toamnă, plină de soare. Stau pe

terasă, pe chaise-longue, şi mă uit la oraşul ăsta, care se
vede aşa de f rumos, de sus. Străzile sunt animate,
automobilele circulă, sergenţii de stradă sunt la postul lor,
oprind şi liberînd circulaţia, prăvăliile sunt deschise —
nimic nu pare deranjat din mecanismul acestui mare oraş,
şi totuşi, undeva, în însuşi centrul acestui mecanism, s-a
dat o lovitură teribilă, lovitură care nu se simte
încă. Suntem parcă într-un oraş dinamitat, care va
sări în aer peste cinci minute, dar care deocamdată
continuă să trăiască, inconştient, ca şi cum nimic nu s-ar f i
întîmplat.
Am văzut adineauri, venind spre casă, un grup de
ref ugiaţi polonezi. Erau îmbrăcaţi ca vai de lume, purtau
cîte un prăpădit rucksack în spinare — dar trăiau, înţelegi?,
erau vii, erau salvaţi. Poate că nici atît nu vom putea f i noi
(Benu, M ama, Papa, eu) astă-seară, mîine, poimîine, poate
nici atît — nişte ref ugiaţi scăpaţi din incendiu cu viaţă, cu
nimic mai mult decît cu viaţa.

Eu sunt probabil din oamenii f ăcuţi să aştepte

moartea cu resemnare, s-o accepte. Nu văd nici un gest de
apărare pe care l-aş putea schiţa, nu-mi trece prin minte
nici un gînd de f ugă, de ref ugiu.

Sîmbătă, 23 [septembrie 1939]

Asasinii — 6 sau 9, nici pînă acuma nu ştiu — au f ost
„executaţi chiar pe locul crimei" şi pe urmă lăsaţi acolo, pe
trotuar, o zi şi o noapte, cu o placardă la căpătîi: trădători
de ţară!
Am f ost ieri-dimineaţă pînă acolo (dincolo de podul
Elef terie). M ii de oameni veneau cu tramvaie, cu maşini, cu
autobuze sau pe jos. Eram parcă într-un imens bîlci. Se
rîdea, se glumea. O companie din regimentul meu abea
reuşea să ţină lumea la oarecare distanţă de cadavrele
executaţilor. (Dacă aş f i f ost concentrat, gîndeşte-te că aş f i
putut f i şi eu acolo, de gardă!) Cine nu răzbea pînă în
primul rînd nu vedea nimic. O cucoană de lîngă mine zicea:
— Ar trebui să se ţie ordine, să ne pună pe două
rînduri, să vadă f iştecare.
Oameni din împrejurimi aduseseră scări de lemn şi
cine voia să vadă mai bine plătea 2 lei ca să se urce şi să
privească de sus, peste rînduri.
— Nu f ace! zicea un tip care plătise 2 lei, dar
rămăsese dezamăgit. Nu f ace, nu se văd decît picioarele.
T otul mi s-a părut atroce, umilitor, deşănţat. Se
pare că acelaşi spectacol s-a repetat întocmai la Craiova, la
Ploieşti, la T urnu Severin. Radio Londra zicea aseară că
sunt „zeci de executări". Se şopteşte însă că nu sunt zeci, ci
sute. Ba chiar se precizează: patru sute. Se pare că toţi
legionarii din lagăre şi închisori au f ost împuşcaţi.
Ce s-o f i întîmplat oare cu Nae? Rosetti a întrebat şi
i s-a spus că e „dispărut de două zile". „Dispărut" ce
însemnează? Fugit? Dus în altă parte şi ţinut sub pază?
Împuşcat?
Am telef onat la M ircea, îngrijorat şi de soarta lui.
M i-a răspuns chiar el la telef on şi i- am vorbit despre
corectura unui articol al lui pentru Revistă. Dar ce voiam
să af lu, af lasem: trăieşte.

Se pare că atentatul f usese plănuit în momentul în

care nemţii se îndreptau vertiginos spre f rontiera polono-
română. Ei af lîndu-se sus, în nordul Bucovinei, nimic n-ar f i
f ost mai simplu decît să intre în ţară, în momentul
asasinării lui Armand, mai ales că în acelaşi timp se
organizase un complot al românilor bucovineni, care astf el
ar f i f ost „liberaţi de f raţii lor". T otul ar f i trebuit să
semene perf ect — în intenţii şi execuţie — cu asasinarea lui
Do llf uss (Cancelarul Austriei, ucis în iulie 1934, în urm a
unui puci nazist).
Ceea ce a stricat planurile a f ost neaşteptata intrare
rusească în Polonia şi mai ales cu totul neaşteptata lor
înaintare pe graniţa polono-română, f apt care exclude o
f rontieră a noastră comună cu nemţii. E singurul lucru
care, deocamdată, ne scapă de un dezastru imediat.

Sunt încremenit. Nu e nimic de gîndit, nimic de

prevăzut. Să aşteptăm şi, dacă se poate, să nu ne pierdem
prea mult capul.

Luni, 25 [septembrie 1939]

M -am întors aseară acasă cu inima grea, terif icat şi
de tot ce se întîmplă, şi de tot ce se mai poate întîmpla.
Numărul morţilor e încă nesigur: zeci, sute, mii (Ca
represalii la asasinarea prim ului-m inistru Arm and
Călinescu, au fost îm puşcaţi 252 de legionari. Printre ei, şi
doi foşti m em bri ai asociaţiei „Criterion" : Mihai
Polihroniade şi Al. Cristian Tell).
La Rîmnicu Sărat, M işu Polihroniade, T ell şi ceilalţi,
împuşcaţi noaptea la 2 („cu mitraliera", zice Nina) şi pe
urmă aruncaţi în curtea închisorii, ca să-i vadă lumea. În
mai toate oraşele, acelaşi lucru. (Cel puţin aşa se spune:
Constandache (V . Constandache, gazetar), Onicescu, veniţi
din locuri dif erite, spun — mereu prin Nina — că au văzut
cu ochii lor). M arietta Sadova, ieri, la repetiţia
spectacolului de la „Studio", în cabina ei, în lacrimi, zicea
că „toţi copiii de la Ciuc" au f ost împuşcaţi. De asemeni, cei
de la Vaslui. Între ei, Belgea, Gârcineanu. Pînă aseară se da
ca sigură împuşcarea lui Nae. Rosetti, văzut pe seară, la
Camil, o conf irmă. Abea mai tîrziu, noaptea, mi-a telef onat
că totuşi Nae e în viaţă, acasă la el, bolnav în pat, dar viu.

Nu pot judeca politic drama asta. Sunt omeneşte

îngrozit. Ştiu bine că toţi oamenii ăştia, toţi laolaltă şi
f iecare în parte, ar f i asistat nepăsători la o teroare
legionară şi ne-ar f i ucis cu cea mai mare nepăsare. M ai ştiu
că orbirea lor mergea pînă dincolo de orice limită. T otuşi,
totuşi, totuşi, mă simt trist, bătut, cuprins de un dezgust
amar.
Am rămas acasă, singur, aseară ca şi astă-seară, şi
primul lucru pe care l-am f ăcut, regăsindu-mă în odaia mea,
a f ost să ascult încă o dată andantele de M ozart, pe care îl
am încă la mine şi care îmi serveşte de ref ugiu. Pe urmă, am
citit din Istoria evreilor de Dubnow , pagini despre Venezia,
Padua, Praga, Viena şi Frankf urt, în secolul XVI. Simţeam,
citind, că mă depărtez în timp. E bine să ştii că eşti dintr-un
neam care de-a lungul veacurilor a văzut multe — unele mai
groaznice chiar decît cele de azi.

M işu Polihroniade martir al unei cauze politice?

Nimic nu-l destina pentru asta. E o eroare, e un
malentendu, e o glumă tragică. Nu, n-a vrut asta, n-a crezut
asta, nu şi-a imaginat vreodată asta. Cum f ace viaţa din noi
mai mult* (Anulat: „sau m ai puţin" ) decît vrem sau putem
să f im! Ce puţine lucruri depind ef ectiv de noi! Ce angrenaj
de consecinţe depărtate, nevăzute este într-un gest al
nostru, într-un incident, într-o întîmplare. Băiatul ăsta a
vrut un scaun de deputat — cel mult unul de subsecretar de
stat. Şi iată-l că sf îrşeşte ca un revoluţionar. Pînă în
ultimul moment, cred că n-a înţeles de ce lucrurile au luat
această întorsătură şi de unde anume au început să alunece.

Am f ost după-masă la M ircea. O văzusem dimineaţa

pe Nina la Fundaţie, palidă, plînsă, f rîngîndu-şi mîinile:
— Îl omoară pe M ircea, nu-i lăsaţi să-l omoare pe
M ircea.
M -am dus la ei, f iindcă ştiu că acum nimeni nu are
curajul să-i vadă. T otul ne desparte, desigur, absolut totul,
dar îmi spuneam că-i va da puţin curaj f aptul de a sta de
vorbă cu cineva, f ie chiar şi cu mine. L-am găsit mult mai
calm, mai liniştit. Rosetti va vorbi cu Ralea, cu Iamandi, şi
poate chiar mai sus, pentru a-l pune la adăpost pe M ircea.
Ne-am lamentat împreună — dar* (Anulat: „n-am putut să
nu deplor" ) f iecare în alt f el. M i se pare că eu am mai multă
îndreptăţire morală să f iu dezolat decît el. Fiindcă el —
într-un f el sau altul — a vrut, a consimţit.

Astăzi însă atitudinea lui e prăpăstioasă. „Atitudine"

e prea mult spus. Resturi de atitudine, f urii abea reţinute,
repulsii adînci, o ură teribilă, care ar vrea să strige şi nu
poate. M i-a spus că represiunea de acum e criminală,
„acum, cînd duşmanul e la hotar". Dar asasinarea lui
Armand Călinescu nu s-a f ăcut tot „cu duşmanul la hotar"?
I-am pus întrebarea şi a ridicat din umeri.
Nu m-am dus la el ca să discut şi nici ca să am
dreptate. N-o să încheiem socotelile între noi acum. Poate
mai tîrziu, după ce totul se va f i depărtat, dacă vom mai f i
în viaţă. Am impresia că ce aşteaptă el acum, ca un f el de
disperată răzbunare, este o invazie germană sau rusă.
— Cred în viitorul poporului român — zicea — dar
statul român trebuie să dispară. Am plecat de acolo iritat.
Încercarea mea de a comunica cu el, de a-i f i de f olos, de a-l
f ace să simtă că nu e părăsit, e ratată.

[Octom brie]
M iercuri, 11 octombrie [1939]
Scrisoare tulburătoare de la Dinu Noica. Îi scrisesem
în numele lui Rosetti, propunîndu-i să-şi tipărească teza la
Fundaţii. Răspunde ref uzînd. Nu vrea să aibe nimic comun
cu F. R.
 „Nu ne-am mai văzut de mult, dragă M inhi, şi nu mai
ştii în ce grad, în ce hal am voluptatea ref uzului. Cum să nu
mă încînte acum voluptatea de a ref uza unul din lucrurile
la care ţineam mai mult."
În acelaşi timp i-a scris şi lui Rosetti — scrisoare pe
care am citit-o azi-dimineaţă. Fără ostentaţie, f ără bravură,
cu o totală simplicitate, ref uză. E f elul lui de a se
desolidariza de tot ce s-a întîmplat. E f elul lui de a rămîne
credincios „ideilor" lui. Sunt aceleaşi idei care pe M ircea,
de exemplu, nu-l obligă la nimic, dar care pe Dinu Noica îl
constrîng să-şi modif ice viaţa, gesturile, comportarea
zilnică.

Luni, 16 [octombrie 1939]

Leni s-a culcat cu „f rumosul Bubi". Cel puţin aşa
pretinde Zoe. Zoe e moartă după
„f rumosul Bubi". Cel puţin aşa pretinde Leni. Eu le
ascult pe amîndouă — şi rîd. E un lanţ de comedii în care,
f ără voia mea, sunt şi eu o verigă. „Frumosul Bubi"
primeşte conf esiuni şi de la una şi de la alta, af lînd că şi eu
la rîndul meu m-am prăpădit ba după Leni, ba după Zoe.
Întreaga poveste seamănă cu un vodevil în care mi se pare
că nu joc rolul cel mai avantajos. Rolul tenorului e ocupat.
T oate însă sunt vechi de cîteva luni — şi eu le af lu abea
acum. Cu destulă linişte ca să pot oricum zîmbi.

Zi admirabilă de toamnă, după cîteva săptămîni

întunecate. Aş vrea să stau pe chaise- longue la soare, sau să
mă plimb undeva pe crestele de la Stînă, sau să f iu la Balcic,
la ponton.

Războiul există mereu, dar undeva, departe de noi, pe

alt continent.

M iercuri, 18 [octombrie 1939]

32 de ani. M ă simt bătrîn, urît, uzat. Nu-mi f ace nici
o plăcere să mă uit în oglindă. M i-e uneori silă de omul
ăsta, palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează
şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită. Încerc
să nu mă gîndesc la viaţa mea — nici la cea care a trecut,
nici la cea care vine. E un sentiment de inutilitate care mă
disperează şi pe care vreau să-l ocolesc, să-l uit.

A f ost ieri Leni aici şi am lăsat-o să-mi vorbească din

nou despre af acerea Bubi-Zoe- Leni-Eu. Încă o dată a
trebuit să observ ce comedie e în acest cadril.
Nu pot totuşi spune că n-am rămas pe urmă cu o
strîngere de inimă, cu un sentiment de jenă pentru tot ce a
f ost, pentru tot ce n-am bănuit.

Vreau să plec la Predeal săptămîna viitoare pentru

10-15 zile, în care sa termin romanul. Rosetti vrea să-l
publice el şi nu pot să i-l ref uz, deşi l-aş f i pref erat pe
Ocneanu, chiar dacă băneşte ar f i f ost mai puţin sigur.
Coperta Fundaţiilor, impersonală, gravă, unif ormă cum e,
merge f oarte bine pentru un studiu sau un eseu, dar mă tem
că deserveşte un roman.
Se înţelege însă că nici un considerent, oricît de
întemeiat, nu mă va f ace să-i f iu dezagreabil lui R.,
ref uzîndu-i cartea, de vreme ce mi-o cere.
De altf el, singurul lucru important în această
chestiune este ca romanul să apară — şi cît mai repede.
T rebuie să scap de el — şi am impresia că voi scăpa în
acelaşi timp de atîtea alte lucruri vechi, care se leagă de el.

Joi, 26 [octombrie 1939]

Poate că în sf îrşit voi reuşi să plec duminică după-
masă la Predeal Pentru 5-6 zile şi pe urmă din nou pentru
alte 5-6. Vor f i de ajuns ca să-mi termin romanul? Nu ştiu,
dar trebuie. Am atîtea lucruri care aşteaptă, care mă
cheamă. M ă gîndesc mereu la piesă (care nu va răbda multă
vreme să rămînă nescrisă), mă gîndesc din ce în ce mai mult
la viitorul roman, care capătă spaţiu, se adînceşte, devine
consistent.
Voi locui la Predeal — dacă plec — la vila Robinson,
unde Crăciun îmi f ace f avoarea de a mă primi numai cu 300
de lei pe zi. M ă gîndesc cu plăcere la casa aceea primitoare,
luminoasă, aproape elegantă şi sper că-mi va f i propice mie
şi cărţii mele.

Ultimele zile au f ost teribile. Am f ost obosit ca un

cal de căruţă. Zilnic treburi în tribunal (şi nu toate f ericit
rezolvate — între altele procesul pierdut al lui Leni cu d-
rul Şerbescu m-a dezolat), zilnic alergături la Imprimerii,
alarmat că Revista nu va apare, din cauza mea, la timp. T ot
ce f ac, birou, tribunal, redacţie — f ac cu o absurdă
încordare, cu nelinişte, cu panică, în dezordine, f ără
metodă, f ără stăpînire. Sunt oare într-adevăr incapabil de a
pune puţină ordine, nu zic în viaţa mea destrămată, dar
măcar în munca mea?
Cînd mă întorceam acasă ieri, alaltăieri, eram nu
numai f ărîmat de oboseală, dar mai ales ruşinat de halul în
care mă af lam.
Sunt aşa de aiurit, încît nici măcar nu m-am oprit în
ultimele zile un moment locului, ca să mă gîndesc la Poldy,
care probabil în momentul acesta a plecat deja de la Sceaux
(plecare pe care mi-o anunţa într-o scrisoare primită
sîmbătă) spre regimentul lui, sau în orice caz spre un
centru de instrucţie, pare-se, în Pirinei.
Va trebui să iasă întreg din acest război. Aş vrea să
înţeleagă că e dator acest lucru, aş vrea să-i pot spune clar
că viaţa lui, cel puţin f aţă de M ama, trebuie să o
răscumpere şi pe a mea, care oricum e pierdută.

Puţină muzică (Enescu, Sonata de Franck, două de

Beethoven, una de M ozart, una de Bach, una de Faure; un
concert brandenburghez, mi se pare al 5-lea, Sim fonia a 4-a
de Brahms, ca niciodată f rumoasă) şi o plimbare de două
zile la Cîmpulung cu Rosetti, pe
un timp miraculos de toamnă glorioasă — au f ost
singurele mele odihne, uitări.

Predeal. Duminică, 29 [octombrie 1939]

Vila Robinson. Sunt în camera lui Suchianu, de acum
doi ani. În toata vila mai e un singur locatar — un diplomat
italian, pare-se.
În liniştea asta, sper să pot lucra. Vin f oarte obosit,
cu nu ştiu ce apăsare la inimă (sunt cardiac? mereu mă
întreb), dar, cred, mă voi odihni şi voi scrie în acelaşi timp.
Ce mă destramă la Bucureşti e dezordinea, alergăturile.

Azi-dimineaţă, la S.S.R., adunare dezgustătoare. Dacă

n-ar f i f ost candidatura lui Ralea (retrasă totuşi în ultimul
moment — democraţii ăştia f ug de rup pămîntul cînd e o
primejdie), nici nu m-aş f i dus. Herescu preşedinte (Filologul
N. I. Herescu a fost ales preşedinte al S.S.R. după m oartea
lui N. M. Condiescu)! E comic.

Luni, 30 [octombrie 1939]

12 noaptea
T erminat capitolul X, pe care-l întrerupsesem la
Stîna de Vale, în momentul plecării. Am lucrat toată ziua,
de la 9 dimineaţa pînă acum, cu două opriri, la prînz şi
seara, pentru mese şi pentru o plimbare de o oră prin
Predeal.
Rezultatul: 10 pagini. E un record. Să nu vorbim însă
despre calitatea lor. Nu-mi dau seama cum sunt şi aproape
că-mi vine să spun că nici nu mă interesează. Vreau să scriu
şi vreau să termin. Despre rest, să aibă grijă bunul
Dumnezeu.

M arţi, 31 [octombrie 1939]

3 grade sub zero. Ninge. A nins şi ieri-dimineaţă, dar
pînă seara vremea se trăsese înapoi spre toamnă. Acum însă
suntem de-a binelea în iama. Două zile dacă ţine aşa, f acem
schi.
Ieri am ieşit „în schieur". De ce e de ajuns să-mi pun
bocancii şi hainele de schi, ca să mă simt mai tînăr?
Avem de ieri-dimineaţă un nou locatar în vilă. O
f emeie destul de tînără (32 de ani?), nu f rumoasă, de
oarecare distincţie însă, brună. Citeşte cărţi f ranţuzeşti
(Sparkenbroke) şi, mi se pare, ziare poloneze. Poate e o
ref ugiată.
Suntem deci trei oameni la masă şi, pe urmă, în hol,
dar nu ne vorbim. Nu pot spune cît e de conf ortabilă
tăcerea asta.
Ce îmi place mai mult în vilă este holul, luminos, cu
o f ereastră cît un perete, cu f otolii înf lorate, cu cîteva
delicioase litograf ii (Utrillo, Suzanne Valadon, Pissarro,
desene de Van Gogh)...

Seara
Numai 7 ore de lucru şi numai 5 pagini scrise.
T rebuie să înţeleg că perf ormanţa de ieri nu se repetă cu
uşurinţă. Sunt obosit şi trebuie să mă opresc. Episodul
Gunther e absorbitor. Nu vreau să continui la întîmplare.
Vreau să văd lucrurile clar. Sunt la mijlocul capitolului XI.
Sper să-l pot termina mîine.

[Noiem brie]
M iercuri, 1 noiemvrie [1939]
Încep să înţeleg ce însemnează „a te libera de o
carte".
Oamenii ăştia mă obosesc prin obsesie, mă consumă,
mă extenuează. Aş vrea să-i pot uita. Aş vrea să scap de ei.
Umblu cu ei pe stradă, stau cu ei la masă, adorm cu ei.
Uneori mi-e f rică să nu-mi scape, să nu-mi f ugă,
înainte de a termina cartea, dar alteori mă gîndesc cu
plăcere că mă voi despărţi de ei, că voi f i liber să-i uit.
Încerc să-mi aduc aminte dacă celelalte personaje
ale mele, din alte cărţi, m-au obsedat atîta. Nu e vorba de
Oraşul cu salcîm i. Pe aceia nu i-am văzut niciodată, nici un
moment. Dar ceilalţi? Nu ţin minte dacă mi-au cerut o la
f el de mare încordare nervoasă. Dar dacă da, cum de i-am
putut uita aşa de complet? Cum de mi-au putut deveni atît
de indif erenţi?

Joi, 2 noiemvrie [1939]

Am terminat abea acum, dimineaţa, capitolul XI.
Dacă aş f i insistat, l-aş f i putut termina ieri. Dar n-am vrut.
M i-era f rică să-l continui aseară. L-am scris tot timpul cu o
tensiune nervoasă pe care o simţeam copleşitoare. Ca să
spun tot — oricît ar f i de copilăros —, mă temeam de inima
mea, pe care o simţeam zvîcnind ca a lui Gunther, gata să se
spargă.
Azi-dimineaţă, recitind capitolul, l-am găsit mai
puţin arzător, mai puţin intens, şi, în orice caz, mai puţin
demonic decît aveam ieri impresia că este. O noapte de
somn rezolvă multe, atenuează multe.

Ziua de ieri a început prost, cu o cumplită durere de

cap, care a durat pînă pe seară şi care mi-a răsturnat orariul
de lucru. A trebuit să ies dimineaţa ca să iau o algocrotină
şi să f ac o plimbare spre T imiş. Am trecut dincolo de
monumentul lui Săulescu (abea acum îmi dau seama cît e de
oribil, cu pasărea aceea care, privită din spate, pare o
cucuvea...) şi pe urmă m-am întors spre casă trecînd linia
f erată. Priveliştea este minunată, cu Schullerul şi Piatra
M are în nori, dar cu poalele munţilor verzi şi albi, de brazi
înzăpeziţi. M ă simt f ericit, singur, acolo...
Abea spre seară mi-am revenit şi am putut lucra mai
serios. 5 pagini jumătate scrise, iar azi-dimineaţă alte două,
cu care se încheie capitolul început marţi.
 Vineri, 3 [noiembrie 1939]
Capitolul scurt pe care l-am terminat azi-dimineaţă
(şi pe care îl numesc deocamdată XI bis) are patru pagini.
T rei scrise ieri după-masă, una terminată în momentul ăsta.
L- am scris f oarte încet, f oarte greu şi înf runtînd o mie de
obstacole, rămase de altf el nerezolvate. Este desigur
nerealizat. De altf el, nici nu intra în proiectele mele. De la
capitolul XI trebuie să trec direct la capitolul Oratoriului
de Crăciun. Am simţit însă nevoia să intercalez un capitol
care, f ără să reprezinte un episod (adică un moment
distinct în povestire), să lase totuşi să treacă timp şi să
distanţeze puţin evenimentele. De la începutul cărţii şi
pînă aici, f aptele se desf âşuraseră cronologic, zi de zi,
aproape ceas de ceas. Aveam nevoie aici de o săritură, de o
cezură. Este ceea ce speram să-mi of ere acest mic capitol
neprevăzut. Nu ştiu dacă am obţinut ce voiam. Voi vedea
mai tîrziu.

Ieri la amiază, emoţionantă plimbare la Peştera,

unde iarna este completă. Am f ost singur în zăpadă o oră.

După-masă, „atac" capitolul coborîrii la Braşov şi al

Oratoriului de Crăciun — capitol mare, cu f apte multe şi
care angajează cartea în partea ei f inală. Nu sunt propriu-
zis îngrijorat, dar simt oarecare nelinişte, puţină teamă.

Duminică, 5 [noiembrie 1939]

Ca p i t o l u l Oratoriului de Crăciun are pînă în
momentul ăsta 18 pagini: 5 scrise vineri după-masă, 5
scrise ieri, 8 astăzi. Şi, bagă de seamă, „concertul" nici n-a
început. Nu-mi dau încă seama ce întindere va lua.
„Scenariul" lui însă este stabilit şi am impresia că nu voi
mai întîmpina dif icultăţile pe care le-am avut ieri (aşa de
stupide, că am avut impresia unei zile de lucru pierdută).
Aş continua bucuros să scriu acum, dar e trecut de 8
seara, iar trenul meu pleacă la 10, şi nici nu mi-am f ăcut
valiza. Îmi întrerup manuscrisul într-un moment în care mă
simt antrenat. Sper să regăsesc această bună dispoziţie de
lucru.
Despre rest, poate la Bucureşti. Ar f i f ost o mie de
lucruri de notat în legătură cu acest capitol, dar, după ce
lucrez 8-9-10 ore, simt totdeauna nevoie să iau distanţă.
Amîn astf el să însemn lucruri pe care pe urmă nici nu le
mai notez.

Bucureşti. Joi, 9 [noiembrie 1939]

Nu mă întreba ce am f ăcut de luni pînă azi. N-am
f ăcut nimic. Am f ost în Bucureşti. E de ajuns pentru ca
vremea să treacă, f ără să ştii cînd şi de ce.
Nici măcar n-am reuşit să pun totul în ordine la
Revistă. Numărul e stabilit, dar nu am totul în corectură şi
nici măcar nu ştiu numărul de pagini care-mi lipsesc. În
plus, îmi mai rămîne de scris o cronică şi de f ăcut „Revista
revistelor".
Plec mîine la Predeal — abea mîine! — şi las totuşi
lucrurile încurcate, ceea ce mă va sili să revin f oarte
curînd.
Dar ce e deprimant la Bucureşti sunt telef oanele,
ieşirile în oraş, premierele de teatru, invitaţiile. În prima
zi, mi se părea — în comparaţie cu viaţa mea simplă de la
Predeal — că intru într-o mare casă cu nebuni.

Am dat alaltăieri primele 176 pagini transcrise

pentru tipar. M ai am netranscrise 60 şi îmi mai rămîn de
scris cele 4-5 capitole f inale.

Predeal. Duminică, 12 [noiembrie 1939]

Sosit vineri seara. Impresie de întoarcere acasă.
T oată vila dormea, dar camera nr. 1 mă aştepta luminată. Şi
ca să am şi mai mult impresia că sunt „la mine", pe măsuţa
de lîngă pat o scrisoare de la M arie Ghiolu.
A te întrerupe 5 zile din scris nu însemnează numai a
pierde 5 zile de lucru. E ceva mai grav. Pierzi tonul just, te
îndepărtezi de oamenii tăi, tu nu-i mai regăseşti, ei nu te
mai recunosc.
Ieri a mers f oarte greu. Îmi pusesem în cap să termin
cu orice preţ concertul şi după şase ore de lucru (cu un ceas
de chaise-longue, la soare, pe un timp miraculos), l-am
terminat într-adevăr, noaptea după 12. Dar n-a dat decît 6
pagini şi nici nu cred că e reuşit.
De altf el, poate că în principiu era greu să-l scriu
f ără să-l ascult. E adevărat că l-am urmărit tot timpul cu
partitura în mînă, dar, ca să-l simt ca lumea, ar f i trebuit să-
l ştiu, să-l aud. Am o prea proastă memorie muzicală pentru
ca trei audiţii (nu cred că am ascultat Oratoriul de Crăciun
mai mult de trei ori) să-mi f i ajuns pentru a-l avea mereu
prezent.
Apariţia înainte de Crăciun devine improbabilă. Voi
avea poate corecturile primelor nouă capitole săptămîna
aceasta, dar cînd voi putea transcrie restul capitolelor şi,
mai ales, cînd voi ajunge să scriu f inalul?
Poate greşesc vorbind de „f inal". Cine ştie dacă nu
mai am, de aici încolo, încă o sută de pagini de scris? În
linii mari, planul ultimelor capitole e f ăcut, dar ştiu eu ce
dezvoltări neaşteptate pot interveni?
În plus, miercuri va trebui să f iu din nou la
Bucureşti, pentru Revistă. Îmi va f i permis vreodată să scriu
o carte de la început la sf îrşit, f ără s-o întrerup, f ără s-o
pierd, f ără să mă despart de ea?

Luni, 13 [noiembrie 1939]

M iraculoasă zi de primăvară. 25 de grade deasupra
lui zero. E o lumină tandră, pură, f ără melancolie.
Am f ost dimineaţa la Creasta Cocoşului. Pămîntul
era umed încă de zăpada topită (n- ai f i spus că suntem în
martie!), dar unde bătea soarele era iarbă şi muşchi verde.
M -am trîntit jos şi am stat la soare. Ce uşor regăsesc
totdeauna această beatitudine.
După-masă, din nou o oră pe chaise-longue la soare.
Îmi pierd vremea — dar n-am remuşcări. T ot ce am
scris ieri (nici 5 pagini) a f ost prost. Astăzi simt că va merge
şi mai greu. Eram săptămîna trecută ca un instrument
acordat. T ot ce scriam avea tonul just. Acum mă simt
dezacordat. T otul e f als, greoi, neadevărat. Uneori văd
lucrurile, le simt, le aud — dar f raza nu mă ajută. Cade
plumburie, decolorată, indif erentă.
Un moment m-a bătut gîndul să mă întorc la
Bucureşti. La ce bun sa rămîn aici, dacă tot nu scriu, cînd
acolo mă aşteaptă atîtea treburi. Poate că punctele acestea
moarte trebuie să le accepţi cum accepţi o insomnie.
T otuşi rămîn. Cel puţin pînă mîine seară. Capitolul
Oratoriului de Crăciun, în care îmi puneam atîtea nădejdi,
f iindcă era aşa de bogat în f apte şi incidente, iese cu
desăvîrşire ratat. Dar, ratat sau nu, măcar să-l termin.
M -am decis să-l împart în două. Va f orma capitolele
XIII şi XIV. Pe al treisprezecelea îl consider terminat. (Zic îl
„consider", f iindcă, în realitate, ştiu bine că-i mai lipseşte
ceva, dar zadarnic m-am chinuit şi aseară şi azi-dimineaţă
să-i găsesc un moment f inal f ericit.) Intru acum în
capitolul XIV. Nu am nici un entuziasm şi nici o încredere.
Îl voi scrie cu resemnare.

12 noaptea
T otuşi ziua n-a f ost chiar atît de proastă cît mă
aşteptam. Am scris 6 pagini şi — ceea ce e mult mai
important — am descoperit incidente noi pentru capitolul
f inal al romanului, capitol f inal pe care nu-l prea vedeam
bine pînă acum, dar căruia azi i-am putut schiţa destul de
precis şi întregul „scenariu".
Paul o va întîlni încă o dată pe Ann, în chiar acest
ultim capitol, şi întîlnirea aceasta va marca def initiv
ruptura dintre ei şi uitarea.
 M arţi, 14 [noiembrie 1939]
Nu merge, nu merge, nu merge.
T oată dimineaţa am pierdut-o scriind şi ştergînd. Nu
m-am ales nici cu un rînd care ar f i putut f i reţinut. M ă
consolam cu gîndul că mă voi ratrapa după-masă. (Aşa s-a
întîmplat şi ieri.) Dar acum simt că e inutil. Sunt într-
adevăr la un punct mort. De ce să mă împotrivesc? La ce
bun să insist?
Plec la Bucureşti cu trenul de 5. M ă aşteaptă acolo
atîtea lucruri de f ăcut. Romanul rămîne deoparte cîteva
zile. Poate că între timp drumurile se vor deschide singure.

Duminică, 19 [noiembrie 1939], Bucureşti

De cinci zile, de cînd sunt în Bucureşti, n-am reuşit
să f ac, pentru roman, aproape nimic. Zile şi nopţi pierdute.
Am transcris doar capitolele X-XIII şi le voi trimite mîine la
Imprimerie. A transcrie, pentru mine, este o operaţie strict
mecanică. Încă o dată trebuie să constat neputinţa mea de a
modif ica un text, după ce l-am redactat o dată. Nici cele
mai simple lucruri nu le pot remedia pe urmă. E inutil şi e
imprudent deci să notez pe marginea manuscrisului
pasajele asupra cărora îmi promit să revin. Inutil, f iindcă
această revenire îmi e imposibilă. Imprudent, pentru că,
amăgindu-mă cu gîndul că mă voi completa la „transcriere"
sau la „corectură", las lucrurile rău exprimate, într-un
provizoriu pe care voi f i silit mai tîrziu să-l accept ca o
stare de f apt.
Poate că ar merita să încerc a-mi explica această
incapacitate a mea de a reveni asupra primei redactări. E
numai lene? Nu cred.
Este ceva irevocabil într-un moment pe care,
scriindu-l, l-am trăit ef ectiv, şi pe care nu-l mai pot cu nici
un preţ repeta.
Poate asta explică în acelaşi timp şi f aptul că toate
încercările mele de a ref ace capitolele pierdute au eşuat. Ce
am izbutit să-mi amintesc şi să scriu, acum doi ani, după
întoarcerea de la Paris, a rămas aşa cum a f ost: insuf icient,
sec, lipsit de relief , de căldură, de adîncime. N-am putut să
adaug nimic, să repar nimic. Este de altf el şi marea mea
teamă: mă întreb dacă în ansamblul cărţii paginile ref ăcute
nu vor f orma un lucru prea inert pentru ca restul să mai
poată trăi...

Vineri, 24 [noiembrie 1939]

Criză de guvern (La 24 noiem brie 1939 guvernul C.
Argetoianu a fost înlocuit de un guvern Gh. Tătărescu), care
pare să f ie mai mult decît o criză de guvern. Se vorbeşte
despre un ultimatum german. Radio Londra pretinde că
trupe nemţeşti sunt masate în Slovacia, gata să ne atace.
Nu ştiu ce va ieşi de aici. Din nou spectrul dezastrelor
devine plauzibil.

Nu pot pleca la Predeal. Nu îndrăznesc să plec. Cine

ştie ce se poate întîmpla de la o zi la alta, de la un ceas la
altul. Voi încerca să lucrez aici. M ă voi ocupa astăzi chiar
de capitolul XIV.
Apariţia înainte de Crăciun e f oarte, f oarte
îndoielnică, şi din cauza mea, care n-am avut destulă
tenacitate ca să termin, dar şi din cauza Imprimeriilor care
— aglomerate — lucrează încet. M ereu mai mult îmi dau
seama că a f ost o greşeală să dau un roman Fundaţiei. Eu,
care tipăresc un roman la 3—4 ani, f ac prostia de a-l
îngropa la o editură care e mai mult o uzină de tipărit cărţi
decît o întreprindere care să le lanseze. Fundaţia tipăreşte
în decemvrie 26 de volume. Al meu va f i al 27-lea. Cine să se
ocupe de el, cui să- i pese de el? Am primit în şpalturi
numai primele 3 capitole. Revoltător de puţin. Lectura lor
mă dezolează. Încă o dată capitolele reconstituite îmi f ac
rău cînd le citesc. M i se par stupide şi ştiu că nu e nimic de
f ăcut.

Luni, 27 [noiembrie 1939]

 Poate că nu era momentul să-mi iau un aparat de
radio, tocmai acum cînd trebuie să- mi termin romanul şi
cînd ar trebui să nu f ac altceva decît să scriu, să scriu, să
scriu... Dar era un proiect prea vechi, şi dacă iar îl amînam,
cine ştie cînd l-aş mai f i realizat. Îl am de sîmbătă seara (un
Philips mare cu 4+1 lămpi) şi am ascultat nenumărate
lucruri. Pe toate lungimile de unde Bach, M ozart,
Beethoven.
Ieri, de la Paris, Concertul pentru pian şi orchestră de
Schumann, de la Londra un program M ozart (o simf onie, un
concert pentru f laut şi orchestră şi — primită ca un semn
de bună venire — Kleine Nachtm usik). De la Budapesta, o
cantată de Bach, de proporţiile unui mic oratoriu. Azi-
dimineaţă, de la un post german (ascultat totuşi cu
remuşcare), uvertura la Egm ont şi pe urmă Concertul pentru
violoncel şi orchestră de Boccherini. Şi în af ară de asta, zeci
de lucruri mai mici, cam de pretutindeni. Iar acum, scriind
nota asta, o simf onie de M ozart, de la Budapesta.
Dar trebuie să pun f rîu acestui exces de muzică. Să
ne întoarcem la roman, şi să închidem aparatul...

[Decem brie]
Duminică, 3 decemvrie [1939]
Convorbire cu Camil Petrescu, azi-noapte. Amîndoi
suntem îngrijoraţi de situaţie. Ne întrebăm dacă Sovietele,
după ce vor lichida cu Finlanda, nu vor veni la noi.
— Numai Germania ne poate apăra în contra ruşilor,
zice Camil. În def initiv, ceea ce trebuie să dorim noi este să
nu f im împărţiţi, să rămînem sub acelaşi sceptru. Dacă ne ia
Germania pe toţi, încă e bine. Situaţia cehilor, de exemplu,
e f oarte bună.
M i s-a părut prea gravă f raza lui, ca să n-o
consemnez (textual, cred) aici — deşi am atîtea alte lucruri
de f ăcut.
T rec peste toate „camilismele" amuzante de aseară.
Sunt obişnuit cu ele, şi n-aş f i deschis caietul numai pentru
ele:
— T oată greşeala României este că nu l-a ascultat pe
Camil Petrescu, care din 1930 a scris că avem nevoie de
aviaţie.
— Finlandezii înşişi ar f i putut f i salvaţi, dacă ar f i
cunoscut articolele lui.
— El, dacă ar f i ministru, ar îngropa toată România
sub pămînt — şi pe urmă, să mai pof tească ruşii să ne
bombardeze.
T oate astea sunt amuzante, dar nu grave. Zeci, sute
de asemenea enormităţi le ascult şi le las să treacă. („Dragă,
sunt cel mai mare actor pe care l-a avut lumea de la
Garrick. M oissi, ce însemnează M oissi? Un actor cu voce
plăcută. Dar eu, pe lîngă vocea intensă, am o colosală
putere de expresie.") Gîndul însă că, în inconştienţa lui,
omul ăsta, aşa de inteligent totuşi, poate primi dinainte
dominaţia germană, , „sceptrul" german, cum zice el, ca pe
o soluţie salvatoare, mi se pare într-adevăr memorabil, şi
pentru cunoaşterea lui Camil Petrescu şi, în genere, pentru
atmosf era acestor zile.

1 noaptea
Am terminat în f ine capitolul XV, început joi seara
(cînd terminasem capitolul XIV, de care eram atît de
prof und nemulţumit, încît mi-era şi silă să notez ceva
despre el).
Fapt e că am pus oricum capăt vechei mele
superstiţii că pentru a scrie trebuie neapărat să plec din
Bucureşti. Joi eram gata să plec la Predeal, dar în ultimul
moment m-am decis să f ac o încercare, de astă dată
îndîrjită, de a rămîne pe loc şi de a mă supune unui regim
serios de lucru.
M i-am „blocat" telef onul, care nu mai sună deloc,
am spus acasă să se spună oricui întreabă despre mine că
sunt plecat, nu m-am dus nici la Fundaţie, nici la biroul
Roman — şi astf el apărat, am reuşit să scriu vineri 8 pagini.
M ai prost a mers ieri, cînd n-am reuşit să scriu decît 4, şi la
f el de prost azi, scriind tot atîtea. E adevărat însă că eram
într- un capitol nesigur, cu care nu contasem la început, al
cărui scenariu nu-l f ăcusem şi care, pînă în ultimul
moment, nici nu ştiam bine unde mă va aduce. De aici
încolo lucrurile sunt mai precise şi sper că vor f i mai
uşoare. Dar şi aşa trebuie să contez pe cel puţin încă o
săptămînă de lucru.

Joi, 7 [decembrie 1939]

Zile pierdute. Din capitolul XVI — care ar f i trebuit
totuşi să meargă f oarte uşor, căci e un capitol de f apte şi de
dialog — n-am scris decît trei pagini. T rei pagini în patru
zile!
M i-e ruşine să mă gîndesc la această oprire în loc, pe
care nimic n-o justif ică.
Corecturile mă ajung din urmă, toată cartea e
culeasă şi se af lă la a treia corectură, iar eu rămîn
suspendat în drum. De ce? Nu ştiu de ce T otul e precizat,
scenariul celor patru capitole care rămîn de scris e f ixat,
toată chestiunea ar trebui să f ie exclusiv o problemă
materială de scris — şi, totuşi, iată-mă într-o depresiune din
care mă zbat de atîtea zile să ies.
E inutil să mă otrăvesc cu caf ele şi ţigări, e inutil să
mă ameţesc cu muzică (un concert pentru f laut şi orchestră
de M ozart şi o simf onie de Johann Christian Bach, azi-
noapte, de la Hamburg), e inutil să-mi impun insomnii, cu
titlul de pedeapsă — totul e inutil: nu merge, nu vrea să
meargă.

Sîmbătă, 9 [decembrie 1939]

T erminat aseară capitolul XVI. Sunt f oarte
nemulţumit de el, luat în parte, şi sunt extrem de îngrijorat
de rosturile lui în ansamblul cărţii. M ă tem din ce în ce mai
mult că întreg episodul Grodeck va părea „adăugat". M ă
întreb dacă legăturile lui cu „subiectul" principal nu sunt
prea vagi şi mai ales prea arbitrare. Interesul lecturii nu se
scindează aici? Nora şi Paul nu trec pe planul al doilea?
Întreaga poveste nu capătă un aer prea accentuat de
f icţiune? E adevărat că de aici încolo îi abandonez pe
Grodeci şi că revin exclusiv la Nora şi Paul, dar mă întreb
dacă-mi mai rămîne destul timp şi spaţiu, în scenariul
cărţii, ca să restabilesc linia ei de greutate, prea mult
deplasată.
T oată după-masa, toată seara m-am zbătut să scriu
capitolul XVII, pe care l-am început astăzi, dar din care
pînă acum (e 12 noaptea) n-am reuşit să scriu decît vreo
patru f raze. Abandonez. Sunt prea obosit şi simt că, oricît
m-aş îndîrji, nu voi putea trece acum de acest nou baraj
ridicat înainte.
Hotărît, sunt într-o proastă perioadă. Am avut
ghinion tocmai acum, cînd ar trebui să termin. T otul e
limpede, totul e precizat, totul ar trebui să f ie simplu: dar
condeiul meu a înţepenit. Dacă nu mi-ar f i ruşine de
Rosetti şi de oamenii de la tipograf ie, aş renunţa complet.
M i-e dat să am cu cartea asta, pînă în ultimul moment,
toate disperările.

Luni, 11 [decembrie 1939]

Curioasă laringită, cum n-am avut niciodată, eu care
am în schimb dese şi plicticoase amigdalite. Vocea mi-e
stinsă şi abia pot vorbi. Cred că am şi puţină f ebră.
Stare generală proastă, care se adaugă perioadei de
stupiditate în care mă af lu de cîteva zile. E inutil să mai
vorbim despre roman. Râmîne în loc.
De altf el, mi-e cu neputinţă să f ac nu importă ce.
Ieri a trebuit să scriu cronica pentru Fundaţie (somat de
Cioculescu) şi m-am zbătut zece ore, f ără să pot scoate
altceva decît un prost articol de gazetă* (Anulat: „una din
cele m ai" ) pe care mi-e ruşine că trebuie să-l semnez.
Astăzi, articolul pentru M .V.B. (Muncă şi voie bună, revistă
editată de Mihail Sadoveanu) — care e adevărat că
niciodată nu-mi cere prea multă aplicaţie, f iindcă am
impresia că nu e al meu, că nu-l va citi nimeni şi că-l pot
scrie oricum — a ieşit şi el ruşinos de neinteresant şi de
prost** (Anulat: „plat" ) scris.
Sunt neinspirat, f ără har, f ără lumină, f ără chemare.
Nu văd nimic înainte, nu ajung să exprim cele mai simple
gînduri, ceva mă trage spre platitudine, spre indif erenţă.
În asemenea zile, cînd eşti sănătos, trebuie să tai
lemne, să umbli, să bei, să f uţi. Iar cînd eşti bolnav, trebuie
să te mulţumeşti să zaci somnolent într-un f otoliu.

Vineri, 15 [decembrie 1939]

Ordin de concentrare, pe data de azi.

Sîmbătă, 16 [decembrie 1939]

Încă nu ştiu ce se va întîmpla la regiment. Colonelul
— prieten de şcoală cu Rosetti — i-a spus să mă prezint luni
dimineaţă la el. Dacă mi se dă timp să-mi termin romanul şi
să-l văd apărînd, primesc concentrarea cu resemnare şi în
orice caz f ără dramă.
Ce e teribil în trecerea de la viaţa civilă la cea de
cazarmă este bruscheţea ei. Dacă sunt prevenit însă, dacă
ştiu de pe acum că la 15 ianuarie, de exemplu, voi f i
concentrat, f aptul începe să f ie suportabil, nu numai
pentru că e depărtat (qui doit à terme, ne doit rien), dar
pentru că ef ectiv am timpul să mă pregătesc şi să
„amortizez" lovitura. În plus, aş f i f ericit să pot avea o
vacanţă de schi — poate ultima din viaţă, dacă într-adevăr
vom avea război.

De două săptămîni romanul stă în loc. Sunt mereu la

capitolul XVII. Este antepenultimul. T oate cele trei
capitole care îmi rămîn de scris sunt simple, precizate, f ără
dif icultate. T otuşi mi-e imposibil să le scriu. Nu ştiu de ce.
Poate pentru că romanul mi-a devenit indif erent. Poate
pentru că am intrat într-o perioadă neagră — una din
cunoscutele mele perioade de imbecilitate. Cîteva zile,
abandonasem totul. Ieri- dimineaţă mă sculasem cu o
hotărîre aprigă de a lucra „cu orice preţ". Dar abia mă
aşezasem la birou, cînd a sunat cineva. Deschid: ordinul
verde de concentrare!

Am încercat totuşi aseară, după o zi zbuciumată, să

scriu. Este revoltătoare incapacitatea mea actuală de a
începe o f rază şi de a o duce pînă la capăt. Scriu un cuvînt
şi îl şterg, îl scriu din nou şi îl şterg din nou. Nici măcar nu
mi se pare că este un exces de scrupul stilistic. Am impresia
că e un tic nervos. Paginile ultime ale manuscrisului meu
sunt literalmente masacrate. Două pagini de manuscris nu
dau la transcriere „pe uscat" nici o treime de pagină regulat
scrisă.
M -am uitat din curiozitate adineauri prin
manuscrisul lui De două m ii de ani, ca să văd dacă şi
altădată scriam cu aceeaşi dif icultate. Ei bine, nu! Aveam pe
atunci un manuscris uimitor de cursiv. Două-trei cuvinte
şterse sau adăugate la pagină. Foarte rar un pasaj suprimat.
Aproape 400 de pagini clare, citeţe, redactate f ără zbucium
— cel puţin f ără zbuciumul graf ic, care îmi f ace acum
ilizibil scrisul. De ce scriu acum mai greu decît cu şase ani
în urmă? Ar trebui să am mai multă experienţă, mai multă
îndemînare, mai puţină f rică de cuvîntul scris — şi totuşi
cunosc obstacole care altădată nu existau. Să f ie oare
pentru că pe atunci f ăceam gazetărie? Obişnuinţa de a scrie
zilnic un articol — pentru care uneori Albu nu-mi dădea
decît o oră — îmi f ăcea condeiul mai rapid, mai exersat? Nu
ştiu, nu înţeleg. Caut tot f elul de explicaţii. M ă întreb dacă
însuşi acest jurnal nu-mi ia din libertatea scrisului. În
def initiv, poate că un roman nu se scrie cu jurnale, cu
observaţii critice, cu examene neîncetate — care pînă la
urmă te paralizează. Dar poate că nici asta nu e adevărat.
Fac şi eu responsabil pe cine. pot. M ă exasperează de
exemplu f loarea de cyclamen, pe care o am de două
săptămîni, şi care mi se pare că îmi poartă ghinion, f iindcă
de cînd mi-a intrat în casă nu mai pot să lucrez.

Găsesc în manuscrisul lui De două m ii de ani

următoarea f rază, suprimată de altf el din textul cărţii (una
din puţinele f raze suprimate): „Scriu greu, cu nenumărate
piedici, cu multe ezitări şi cu o permanentă teamă de a-mi
exceda gîndurile; căci o eroare de expresie este o dublă
păcăleală, în primul rînd pentru că spune altceva decît
trebuie şi, în al doilea rînd, f iindcă te leagă de ceea ce greşit
ai spus."

Duminică, 17 [decembrie 1939]

Şase pagini scrise. Aproape şapte. E adevărat că am
lucrat toată ziua şi că acum a trecut de două noaptea. Dar
cel puţin m-am urnit din loc. Dar mîine dimineaţă la 9 mă
prezint la regiment, îmi voi putea relua mîine după-masă
manuscrisul?

Luni, 18 [decembrie 1939]

T oată ziua pierdută la regiment. M i-a f ost imposibil
să obţin o amînare. Abea acum, noaptea, de la 10 la 2, m-am
putut reîntoarce la roman.
Am scris două pagini, cu care se termină capitolul
XVII. E inexpresiv. M ă tem să nu f ie mai rău decît atît: f als,
arbitrar, amorf . Îmi pare rău , de cartea asta, care ar f i
putut să iasă altf el dacă eu aş f i avut mai multă tenacitate
şi evenimentele mai puţină duşmănie. Dar e o carte f ără
noroc — şi nu-i mai pot ajuta cu nimic.

M arţi, 19 [decembrie 1939]

T oată ziua, la regiment. M ă întorc la 8 şi jumătate
seara, f rînt de oboseală şi în plus cu braţul stîng înlemnit
de durere. M i-au f ăcut la inf irmerie o inoculare care acum
îmi dă f ebră. M i-e imposibil să mai scriu. M i-e aproape
imposibil să mă mai gîndesc la roman, din care nu mai
păstrez acum decît un sentiment de remuşcare. T rebuie să
renunţ, să amîn, să mă supun. Nu vezi că e ceva care se
opune mereu ca această nef ericită carte să iasă din cercul
de piedici şi de ghinioane care o înconjoară?

M iercuri, 20 [decembrie 1939]

Noapte de f ebră şi de insomnie. N-am dormit nici o
secundă. Braţul stîng nu-l mai simţeam. M -am dus la
regiment cu 39 de grade. M i-e silă să explic, să cer, să mă
vait. Încă sunt bolnav. Inocularea asta mi se pare unul din
cele mai barbare lucruri din viaţa de soldat.
La cazarmă, cel puţin la compania depozit, e o
atmosf eră de ref ugiu. Cum încă eram civil, arătam în
dormitorul acela sordid ca un f ugar închis într-un lagăr.

Am ascultat, de la Braşov, astă-seară, Oratoriul de

Crăciun, care s-a terminat chiar în momentul în care scriu
aceste rînduri.
Ar f i multe de notat (mai ales în legătură cu
capitolul Oratoriului din romanul meu), dar nu mă simt în
stare să gîndesc, să f ormulez.
M îine-dimineaţă la 6 1/2 trebuie să f iu la regiment.

Sîmbătă, 23 [decembrie 1939]

Armată, armată, mereu armată. Nu am armă, nu f ac
instrucţie, dar trebuie să f iu în f iecare dimineaţă înainte de
7 la cazarmă şi sunt silit sa rămîn acolo pînă seara la 7,
dacă nu la 8, la 9. În total cam 14 ore pe zi pierdute
exasperant de inutil. T oate stăruinţele lui Rosetti (nu mai
vorbesc de ale mele) de a obţine un concediu de 8 zile, ca să-
mi termin cartea, au f ost inutile. Abea azi (după o zi de
alergături pentru colonel, căruia trebuie să-i f ac tot f elul
de servicii) am obţinut 4 zile de Crăciun.
Plec sau cel puţin sper să plec mîine la Sinaia, la vila
Roman. Cel puţin voi f ace o zi- două schi. Şi poate că la
întoarcere voi putea regăsi legăturile cu romanul, pe care
în ultimul timp le simţeam rupte.

Joi, 28 [decembrie 1939]

Luni şi marţi la Sinaia — vila Roman. T oată ziua de
luni, cu Lereanu şi Comşa pe munte, spre Vîrf ul cu Dor,
unde am ajuns după 6 ore de marş extenuant. Zăpada mare,
îngheţată, imposibilă pentru schi. Soarele însă era plin de
tinereţe, iar vîntul era dulce ca o briză de primăvară. Numai
la întoarcere am putut umbla cîteva sute de metri pe
schiuri. Ne-am întors pe lună — o lună rotundă, galbenă, pe
un f undal de munţi albi şi pe un cer albastru, tandru, uşor,
ca un cer de aprilie în amurg. Seara am f ost f ărîmat de
oboseală — şi totuşi recreat.
M arţi, cîteva ore la Predeal, la Vestea, unde ne-a
găsit aceeaşi lună neplauzibilă în decemvrie. M -am întors
pe schiuri pînă la gară. Zăpada era albăstrie sub lună.
M îine-dimineaţă, din nou la cazarmă. Şi romanul
meu încă nu e gata. L-am citit ieri în întregime, ca să
reintru în cadrul lui. T rei zile de muncă continuă ar trebui
să-mi ajungă pentru capitolele XVIII şi XIX, singurele care
îmi rămîn de scris şi al căror scenariu este de altf el stabilit.

Sîmbătă seara, cum treceam cu un taxi prin

Bulevardul Dacia, aveam cu o extraordinară precizie
sentimentul că e acolo, într-unul din acele blocuri, la etajul
al 6- lea, o casă pe care o cunosc, casa Norei, închisă*
(Anulate încă două adjective, dintre care se distinge întîiul:
„părăsită" ). Dacă aş f i sunat, n-aş f i f ost mirat să-mi spună
portarul că doamna e plecată în munţi.

Duminică, 31 [decembrie 1939]

Ultima seară a anului.
 Îmi propuneam să o petrec singur acasă, lucrînd. Nu
am însă destulă tărie pentru asta. M ă simt singur,
indif erent, uitat. Niciodată mai mult n-am simţit că încep
să f iu un celibatar. M ai rău decît celibatar. Zoe e la Predeal.
Leni nu ştiu unde. M ă gîndesc şi la una şi la alta cu oarecare
tristeţe. Şi totuşi n-am nevoie de ele.
Singura părere de rău (pe lîngă cele vechi,
incurabile), trecînd intr-un an în altul, este că încă nu mi-
am terminat cartea. Simt acum că nu mai e nimic de f ăcut,
că ultima parte este ratată, ireparabil ratată; dar, aşa sau
altf el, aş f i vrut să scap de ea, să n-o mai trag după mine şi
în 1940.
 1940
[Ianuarie]
Luni, 1 ianuarie 1940
De la Zürich, un lung divertisment pentru orchestră
de M ozart. Să-l primim ca un semn bun, la începutul noului
an.

Reveillon-ul început în modul cel mai stupid, la

Carol, într-un grup de „f amilie" ovreiască, vulgari,
gălăgioşi, f ără graţie, f ără haz şi f ără măcar scuza de a f i
f amilia mea, l- am continuat cu Camil, Elvira Godeanu,
M arietta Deculescu, la Poldy Stern, într-un mic apartament
nou, amuzant, unde am găsit un grup de f ete tinere nebune
(17-18 ani), deşănţate, puţin isterice, cu un f el de cinism
exagerat, care nu le răpea totuşi teribila lor tinereţe. M -am
simţit la început speriat, pe urmă bătrîn, şi pe urmă am
băut. M -am întors la 6 dimineaţa acasă, f ără dezgustul
obişnuit al nopţilor mele pierdute.

Am lucrat de la 7 seara pînă acum (12 noaptea) şi n-

am reuşit să scriu decît o pagină. Sunt mereu la capitolul
XVIII, din care am scris pînă acum şase pagini. E adevărat că
şi regimentul mă împiedică să lucrez, dar e la f el de
adevărat că şi atunci cînd am o zi liberă şi cînd în sf îrşit mă
aşez la masa de scris, nu am destulă stăruinţă ca să rămîn
f ixat deasupra manuscrisului, într-o deplină atenţie, f ără
visărie, f ără digresiuni, f ără pauze, pe care mi le acord cu
prea mare uşurinţă. Ce e mai ridicul decît orice este că
acum într- adevăr sunt în f aza f inală a cărţii şi că trei-patru
zile de lucru serios mi-ar f i de ajuns ca să închei.
M îine-dimineaţă voi f i însă din nou la regiment.

M arţi, 2 ianuarie [1940]

 Nu am nici un talent de peisagist. Cînd vorbesc
despre timp, despre lumină, despre pădure, despre munte,
sunt de o neiertată sărăcie de expresie şi de culoare. În
genere, vocabularul meu e sărac. M ă urmăreşte cîte un
cuvînt de care nu mai pot să scap şi căruia nu ajung să-i
găsesc echivalente. Întreaga carte e plină nu numai de
cuvinte, dar de întorsături de f rază, repetate de zeci de ori.
„I se părea că...", „Avea impresia că...", „brusc", „scurt",
„gîndea" — mă exasperează de cîte ori le întîlnesc într-un
capitol, f ără să le pot evita. Nu mai vorbesc de gesturi care
se repetă, de notaţii care insistă. E o gravă lipsă de
imaginaţie* (Anulat: " expresiv[itate]" ) şi de invenţie, nu atît
în privinţa incidentelor propriu-zise (care uneori sunt
destul de îndrăzneţe, ba chiar pe ici, pe colo puţin trase de
păr), dar mai ales lipsă de invenţie în vocabular, în expresie.

Joi, 4 ianuarie [1940]

De la Paris, quartetul de Ravel, cîntat de Quartetul
Calvet.
M ă gîndesc că pref erinţa mea exclusivă pentru
M ozart, Bach, Haydn şi, în parte, Beethoven începe să f ie,
în muzică, o f ormă de comoditate, poate chiar de lene. Cu
ei, sunt pe un teritoriu cunoscut. Îi pot asculta cu plăcere,
f ără ef orturi de atenţie, aproape f ără colaborare. Cred că n-
am destulă curiozitate şi nici destul discernămînt ca să trec
mai departe. Ar trebui să f iu un ascultător mai disciplinat,
mai răbdător.

T erminat capitolul XVIII. Are 15 pagini, ca de obicei

masacrate de ştersături. Prof und nemulţumit. L-am scris
f ără să-l văd, f ără să mă simt angajat personal în ce scriam.
Dar toată povestea asta mă dezgustă. A devenit pentru mine
o povară, o datorie, o obligaţie. Voi termina capitolul XIX,
cel din urmă, în două, trei sau patru zile — şi pe urmă voi
încerca să uit cît mai repede întreagă această corvoadă.
 La regiment, după atîtea zile de cînd sunt
concentrat, încă nu mă simt „instalat". Cum nu se f ace apel,
cum nimeni nu întreabă de mine, am început să vin
dimineaţa pe la 9, iar după-masă nici să nu mă mai duc. Nu
ştiu cît o merge aşa. Cînd sunt acolo stau în dormitorul
companiei şi aştept să treacă timpul.
De cîtva timp iau cu mine M ontaigne-ul meu roşu,
destul de mic şi de suplu ca să intre în buzunarul mantăii.
Citesc toată dimineaţa.
Găsesc în capitolul IX, cartea II-a, al Eseurilor, o
notă despre o primă redactare a unui pasaj, pierdută, şi pe
care M ontaigne n-a mai încercat* (Anulat: " a refuzat să" )
niciodată să o reconstituie: „...mais ce lopin de mes
brouillars m'ayant esté désrobé avec plusieurs autres par un
homme qui me servoit, je ne le priveray point du prof it
qu'il en espère f aire: aussi me seroit-il bien malaisé de
remascher deux f ois une mesme viande."

Vineri, 5 ianuarie [1940]

De la Breslau (dirijor Abendroth), V ariaţiunile şi fuga
de Reger pe o tem ă de Mozart — şi pe urmă un Concert
pentru pian şi orchestră în re de M ozart (K. 537), pe care
cred că nu-l cunoşteam. Am încercat să-l ascult măsură cu
măsură. T otul mi s-a părut cîntător, „cantabil", plin de
uşurinţă. Din andante detaşam o f rază care putea f i o
adevărată romanţă.
Azi după-masă, cu totul pe neaşteptate, Sonata de
Franck, pe unde scurte, de la Berlin. O ascult totdeauna nu
numai cu plăcere, dar cu* (Anulat: „satisfacţia de" )
sentimentul că-mi este f avorabilă, ca un presaj** (Se
distinge, anulată, ortografierea franceză a cuvîntului:
„presage" ), ca o promisiune.

Luni, 8 ianuarie [1940]

Două admirabile zile de schi, la Sinaia — sîmbătă şi
ieri. Sîmbătă am f ăcut exerciţii de slalom pe terenul de la
popicărie, iar duminică dimineaţa — cu Comşa şi Lereanu —
am f ost la Stîna Regală. Zăpadă mare, exagerat de mare,
care era o bucurie în sine (ce
plăcere să te tăvăleşti în ea, să cazi, să te ridici!), dar
nu ne prea lăsa să f acem mare lucru din punct de vedere
tehnică. A trebuit să lucrăm serios vreo două ore pînă să ne
bătătorim o pîrtie pentru exerciţiile noastre de slalom — şi
pe urmă încă a mers destul de greu, poate şi f iindcă eram
f oarte obosit.
De la Stînă, peisajul este de „haute montagne".
Caraimanul se vede f oarte apropiat, Clăbucetul e peste
drum, iar în f und, Postăvarul şi Piatra M are. Era un soare
divin. Închideam ochii şi rămîneam minute întregi f ără nici
un gînd.
M area voluptate a f ost însă întoarcerea la Sinaia.
Aveam o pîrtie lungă; cu zăpadă excelentă, destul de adîncă
pentru a pluti pe ea, destul de îngheţată pentru ca
mişcările de viraj să prindă uşor. E aceeaşi pîrtie pe care
acum trei ani, cînd mi-am pus schiurile pentru prima oară,
am căzut de atîtea ori, mai ales la cotituri. Acum a mers cu
o extremă uşurinţă. Îmi dau seama că nu e o ispravă de schi
— f iindcă nu pune nici o problemă şi nu ridică nici o
dif icultate — dar plăcerea e nespusă. T ot timpul am coborît
în viteză, cîntînd.

Dar mă întorc acasă şi găsesc regimentul, şi mai ales

romanul — romanul ăsta încă neterminat.

M arţi, 9 ianuarie [1940]

De scris o notă despre rapacitatea militară. Nimic nu
li se pare prea mult. T otul li se pare cuvenit. Cînd se
ostenesc să-ţi mulţumească pentru un serviciu pe care i le-
ai f ăcut [sic!], au un f el de expresie concesivă, care te
îndatorează încă o dată.
I-am adus colonelului cărţi de la Fundaţie în valoare
de cîteva mii de lei. Credeam că va f i epatat. Dimpotrivă, a
f ost sever:
— Numai atît?
Şi pe urmă, aproape dispreţuitor:
— Şi cu asta vrei să-mi f aci biblioteca regimentului?
Şi, în f ine, scurt:
— Să-mi aduci pentru mine cărţile Reginei M aria.
Nu te întreabă dacă poţi, dacă ai de unde, dacă costă
bani, dacă nu costă bani.
Dacă lipseşte un căpăstru la companie, îl cumpărăm
noi. Dacă e nevoie de trei sute de f arf urii şi trei sute de
tacîmuri* (Anulat: , , furculi[ţe]" ), le cumpărăm noi.
Azi, la adjutantură, Ghiţă Ionescu — care e
concentrat şi lucrează acolo — mi-a spus că viitoarea
concentrare de la 15 ianuarie e special f ăcută pentru evrei.
Sunt chemaţi 1.500 de evrei şi nici un creştin.
— Nu înţeleg de ce, îmi spunea el. În timp de război
mai merge. Faci trupe speciale de evrei, ca să le trimeţi în
prima linie şi să le decimezi. Dar acuma, ce rost are?
Am plecat de acolo deprimat. T otul e suportabil,
pînă cînd începi să te simţi lovit nu ca soldat, nu ca
cetăţean, ci ca evreu. M ii, zeci de mii de evrei sunt chemaţi
să care piatră şi să sape tranşee în Basarabia şi Dobrogea. E
şi asta o f ormă de robie.

M iercuri, 10 ianuarie [1940]

De la Viena, un Quatuor pentru pian şi coarde de
M ozart (K. 493).

Vineri, 12 ianuarie [1940]

Aseară, de la Breslau, un concert de M ozart pentru
f laut şi orchestră.
Alaltăseară, de la Deutschlandsänder, Sim fonia de
M o zart pentru două orchestre (pe care am auzit-o prima
oară acum vreo doi—trei ani, dirijată de Scherchen) şi pe
urmă un lucru despre care nici nu ştiam că există: Les Djins,
poem simf onic pentru pian şi orchestră de César Franck.
Ascult cu neplăcere, ba chiar cu remuşcare, posturile
germane, chiar cînd dau muzică. Ceea ce se întîmplă acum
în Polonia cu evreii ocupaţi de hitlerişti este dincolo de
orice oroare.

Credeam că am să termin astă-seară şi, dacă m-aş f i

încordat mai mult, aş f i reuşit desigur, dar după opt ore de
lucru (de la 3 după-masă pînă acum, cînd e 11 1/2) sunt
puţin buimăcit, deşi în totul n-am scris decît vreo cinci
pagini.
Va trebui să revin asupra ultimei seri, petrecută la
cabană. Despărţirea de Gunther este prea scurtă, prea
lipsită de emoţie.

Luni, 15 ianuarie [1940]

Sîmbătă n-am vrut să termin, f iindcă era în 13. Dar
ieri eram sigur ca voi termina. T otuşi, noaptea tîrziu, după
cîteva ore de luptă, am renunţat. M ai am de scris o pagină,
două sau trei — e mai bine să aştept un moment f avorabil
pentru ele. De altf el, şi aşa, capitolele de la urmă au f ost
scrise în silă, f ără continuitate, f ără legătură intimă. Le
simt cîrrjite, f ăcute din cioburi.
Îi duc lui Rosetti, astă-seară, capitolele XIV-XX. Am
de adăogat unele lucruri capitolului XIX şi XX. Poate voi f i
mai norocos în corectură. Oricum, de astă dată sunt la
sf îrşit.
Luni, 22 ianuarie [1940]
Ieri, zi de schi la Sinaia. Am sosit dimineaţa pe la 10
(cu Comşa şi Lereanu) şi am pornit-o imediat cu sania spre
Stîna Regală, dar a f ost imposibil să trecem mai departe de
punctul unde se încrucişează drumurile spre Stînă şi spre
cota 1400. Zăpada era colosal de mare şi sania nu mai putea
răzbate. Am pornit-o singuri pe schiuri, spre cota
1400, abandonînd Stîna.
 Ningea ca o ploaie repede, albă. „M ii de tone" de
zăpadă. Atîta zăpadă, că schiurile abea alunecau. T ot
timpul, la întoarcere (pe acelaşi dram pe care de obicei
descind cu o viteză ce mi se pare vertiginoasă), a trebuit să
merg în pas de patinor şi să mă ajut neîncetat cu
bastoanele. Chiar la popicărie, unde este o pantă destul de
aspră („prăpăstioasă", mi se părea pe vremuri), alunecarea
era destul de lentă. Era o zăpadă aderentă, af inată, prea
moale. După cîteva sute de metri trebuia să mă opresc, să-
mi şterg schiurile care trăgeau după ele, pe talpă, un strat
de cîţiva centimetri de zăpadă, ca nişte tălpi suprapuse de
plută sau de crep.
M i-a plăcut oprirea la cabana 1400. Îmi plac în
genere toate cabanele de munte. Fete şi băieţi care vin albi
de zăpadă, ca dintr-o lungă călătorie. E un amestec de
vioiciune şi de nepăsare, de lene şi de vigoare f izică, de
intimitate şi de singurătate.
N-a f ost propriu-zis o zi de schi. Zăpada nu ne-a lăsat
să f acem mare lucru. Dar a f ost o zi f ericită. Pădurea,
literalmente copleşită de zăpadă, e un peisaj f eeric,
f abulos.
Nu ştiu de ce n-am mai scris aici despre escapada de
la Călugăreni, de duminica trecută. Am povestit-o de cîteva
ori, dar mi-a f ost lene să o scriu. M erita totuşi. Intrarea
noastră în costume de schi, într-un sat din Vlaşca, speriat
de asemenea arătări, avea haz.

M ultă muzică toată săptămîna, şi de tot f elul. Ca de

obicei, Bach, M ozart, Beethoven. Într-o seară, un poem
simf onic de Franck, f oarte f rumos, Psyche,

Zoe, pe care n-am mai văzut-o de atîta vreme şi cu

care mi se părea că nu mai am nimic comun, a f ost la mine
sîmbătă seara, înainte de plecarea ei la Braşov, intrigată,
iubitoare, f rumoasă, bună de ţinut în braţe, caldă,
catif elată. Puţin mai sceptic să f i f ost — şi n-aş f i avut să-i
reproşez nimic acestei seri, pe care n-am căutat-o şi nici n-
o aşteptam.
E o f ată deosebită Zoe, chiar în pitoreştile ei def ecte
şi în dezarmanta ingenuitate cu care f ace unele lucruri
odioase (obiectiv „odioase", cum e de exemplu întîmplarea
cu amantul lui T antzi Cocea, de la care ea, Zoe, primeşte
bani).

Duminică, 28 ianuarie [1940]

Dorina Blank, încă f rumoasă, încă tînără (deşi cu
uşoare riduri pe care acum trei ani nu le avea). A f ost ieri
aici, după nenumărate telef oane şi insistenţe, cărora le
răspundeam cu sinceră nepăsare. O f emeie nu poate să-ţi
spună mai limpede că vrea să se culce cu tine.

Voichiţă Aurel, camaradul meu de la 21 Inf , îmi

spunea ieri despre căpitanul
Căpşuneanu un cuvînt care rezumă o întreagă
politică românească:
— E dat în mă-sa, e rău, bate şi înjură, dar are un
lucru bun: nu-i suf eră pa jidani şi ne lasă şi pe noi să dăm în
ei.
Este exact consolarea pe care o of eră nemţii cehilor,
polonezilor, şi sunt gata s-o of ere românilor.

L-am visat noaptea trecută pe Stalin. Avea un aer de

ţăran rus cumsecade şi eu mă minunam de atîta
simplicitate.
Aseară, de la Paris, din nou quatuorul de Ravel, care
îmi place mereu mai mult.
Azi-dimineaţă, de la Paris, o sonată de M ozart (f oarte
beethoveniană mi s-a părut) şi pe urmă, de la Berlin, un trio
delicios tot de M ozart. În sf îrşit, de la Bucureşti, a patra
simf onie de Beethoven.

Zoe îmi telef onează serile de la Braşov. Nici plecarea

asta nu va f i pe care o decisesem?

M i-au venit corecturile ultimelor capitole. N-am

f ăcut nici o diligenţă ca să le grăbesc. Sunt în pragul lui
f ebruarie şi apariţia cărţii este încă destul de depărtată. M i-
a ajuns atît de indif erentă! Şi mai am de scris cîteva pagini
la sf îrşitul capitolelor XIX şi XX, pagini pe care nu le mai
văd, nu le mai simt.
Ninge f rumos, după cîteva zile de dezgheţ. Îmi
promit cîteva zile de schi, la sf îrşitul săptămînii viitoare,
mai ales dacă voi f i desconcentrat la 1, cum se spune.

Luni, 29 ianuarie [1940]

Incapacitatea mea de a reveni asupra unui text
redactat îmi joacă o ultimă f arsă. Nu numai că nu pot scrie
cele cîteva pagini, pe care îmi promiteam să le adaog
ultimelor două capitole, dar încep să mă conving că nici nu
trebuie să le scriu, că nici nu e nevoie de ele. Ştiu bine că e
un subterf ugiu, o abilitate, o cursă pe care mi-o întinde
incurabila mea lene. Asemenea renunţări ar trebui
verif icate: de cîte ori sunt tentat să suprim un incident, ar
trebui mai întîi să mă oblig a-l scrie şi abea pe urmă să-l
suprim. Numai în f elul ăsta o renunţare este ef ectiv o
renunţare şi nu o simplă f ugă din f aţa dif icultăţii.
Dacă las capitolul XIX aşa cum se af lă, atunci
plecarea de la cabană devine escamotată. Gunther, care
există, mi se pare, cu atîta putere în primele pagini, *
(Anulat: „se pierde" ) îmi scapă cu totul din mînă la sf îrşit.

Lucrurile sunt şi mai grave în ce priveşte capitolul

XX, f iindcă de el depinde nu f inalul unui capitol, ci
deznodămîntul cărţii. E bine oare să renunţ la căsătoria lui
Paul cu Nora? Într-un f el, aş spune da. „Da", nu numai
pentru că e mai simplu, nu numai pentru că mă scuteşte de
un ultim obstacol, dar mai ales pentru că, aşa cum s-au
desf ăşurat lucrurile, intimitatea dintre Nora şi Paul mi se
pare că nu mai cere imperios, ba poate nici nu justif ică
mariajul lor. E desigur vina mea, căci toată partea ultimă a
cărţii, de la capitolul XIV mai departe — deşi scrisă după
planul stabilit — a deviat de la datele cărţii. Lipseşte aici
intensitatea de emoţie, puterea de viaţă şi de sugestie, care
ar f i f ost necesare — aşa încît, ajuns la momentul f inal,
acest moment f inal (pe care îl văzusem f oarte bine încă din
clipa în care începusem să scriu primele rînduri din primul
capitol) devine parcă un deznodămînt „plăcut". Pe de altă
parte, dacă renunţ la el, mă tem că întreaga carte rămîne
suspendată, întreruptă, cu drumuri ce nu duc nicăieri.

M iercuri, 31 [ianuarie 1940]

Am citit ieri, de dimineaţă pînă seara (aveam de la
regiment o permisie de o zi), întreaga carte. De ce să nu
spun că am citit-o cu plăcere, prins de desf ăşurarea
lucrurilor, ca şi cum pentru prima oară le-aş f i cunoscut, ca
şi cum ar f i f ost pentru mine însumi o surpriză? E adevărat
că nu-mi dau seama dacă e un roman, dacă e un lucru întreg,
unitar, deplin. Nu ştiu dacă lucrurile f uzionează, dacă se
întregesc. M ă întreb mai ales dacă la lectură cartea nu va
părea f ăcută din trei părţi distincte, f ără legătura necesară.
E un episod Nora, un episod Ann şi un episod Gunther. M erg
toate la un loc? Se topesc? Se echilibrează? Nu ştiu. Sunt
prea aproape de carte, ca să ştiu.
Încă mă întreb dacă voi scrie momentul f inal al
cererii în căsătorie, sau dacă voi lăsa lucrurile suspendate.
M -am gîndit ieri îndelung şi am decis că acest f inal trebuie
neapărat scris — prost sau bine, cum o vrea Dumnezeu —
dar neapărat. Altf el cartea e f ără deznodămînt, iar
„accidentul" rămîne f ără consecinţă. T otuşi am trimes
şpalturile la Imprimerie aşa cum se găseau şi am dat „bun de
paginat" cu gîndul că voi mai putea reveni poate, în pagini,
la a doua corectură.

[Februarie]
 Vineri, 9 f ebruarie [1940]
M ai am încă timpul să modif ic sf îrşitul cărţii. M ai
pot încă reveni la deznodămîntul iniţial, f acîndu-l pe Paul
să o ceară pe Nora în căsătorie. Dar, din nou, un asemenea
sf îrşit mi se pare un prea vizibil „deznodămînt". Îi reproşez
f aptul că încheie prea bine cartea, îi pune punct, o rezolvă.
Dar, dimpotrivă, dacă las lucrurile aşa cum se af lă, totul se
termină prea f ără semnif icaţie.
În orice caz, mai păstrez corecturile mîine şi
duminică — zile în care oricum
Imprimeria nu lucrează. Luni dimineaţă, f ie ce o f i,
voi da „bunul de tipar".
Am recitit totul, încă o dată, ieri şi azi. Nu, nu e o
carte proastă. Pînă la un anumit punct nu este nici măcar
rău f ăcută* (Ultim ele două cuvinte anulate îm preună cu
încă o scurtă frază, ce nu se poate distinge).

Sîmbătă, 10 f ebruarie [1940]

Aseară n-am apucat să termin nota de mai sus. A
sunat Ghiţă Ionescu — şi pe urmă n- am mai avut cînd să
continui.
M ă gîndesc mereu la carte. Pe stradă, în tramvai, la
masă. Ştiu în momentul ăsta că o voi lăsa aşa cum se
găseşte, că voi da luni dimineaţa „bunul de tipar", f iindcă
nu mai pot amîna, nu mai pot suf eri ca povestea asta prea
lungă să mai treneze cine ştie cît. Sunt plin de îndoieli şi de
remuşcări.
M ă bătea gîndul să cer sf atul cuiva. Camil, M ircea,
poate Cioculescu. Aş f i vrut să-l rog pe unul din ei să mi-o
citească şi să-mi spună ce crede despre sf îrşit. La ce bun?
Nimeni nu va şti mai bine decît mine că acest sf îrşit este
escamotat. Nimeni nu va şti mai bine decît mine ce ar f i de
f ăcut.
Cred că între capitolul XVIII şi XIX ar trebui scris un
capitol arzător de iubire, de intimitate între Nora şi Paul.
Ar trebui să f ie ceva atît de intens, încît să restabilească*
(Anulat: „readucă" ) centrul de greutate al cărţii, destrămat
de la intervenţia lui Gunther. Un astf el de capitol ar
modif ica prin consecinţă f inalul, căci căsătoria lui Paul cu
Nora ar deveni f irească, obligatorie, în sf îrşit, ar trebui**
(Anulat: „sa com pletez" ) scrisă ca lumea plecarea de la
cabană — pe care acum o las cu desăvîrşire nerealizată.
T otul ar f i o chestiune de trei, patru zile nu numai de
muncă intensă, dar mai ales de reintrare completă, sinceră,
absorbitoare în lumea cărţii, din care acum sunt plecat. Îi
dau tîrcoale ca un „romancier" şi nu mai reuşesc să mă
identif ic cu ea. Sunt f aţă de ea un scriitor, un critic, un
cetitor, sunt orice vrei, dar nu mai sunt, ca altădată, un
martor al lucrurilor ce se întîmplau singure, peste mine,
f ără de voia mea şi la care asistam de atîtea ori cu uimire.

De ieri sunt din nou civil, deşi nu pot încă spune că

sunt desconcentrat Am predat ef ectele, dar ordinul de zi de
desconcentrare întîrzie încă.

Luni, 12 f ebruarie [1940]

Am dat „bun de tipar".
So there are novels that can be f inished.

Deprimantă vizită la regiment azi-dimineaţă.

Ordinul de zi de desconcentrare încă n-a ieşit. Căpitanul
Căpşuneanu de la mobilizare a af lat „cum stau lucrurile" cu
mine.
Numele meu rectif icat nu mă acoperă destul pentru
el. Voi mai aştepta deci nu ştiu pînă cînd. Un jidan poate să
aştepte. Nimic, nici cel mai simplu lucru nu se poate f ace
pentru noi. Suntem leproşi. Ordinele sunt of icial
antisemite, dar ceea ce e mai tare decît ordinele sunt
suf letele. Ura căpitanului Căpşuneanu este un f apt peste
care nimic nu va trece.
Erau în cazarmă cîteva sute de concentraţi recent.
Civili, f ără arme, puşi în coloane de cîte trei, f ăceau
marşuri şi „instrucţie individuală". (T risteţea de nedescris a
oamenilor care nu mai sunt destul de tineri pentru jocul
ăsta!) Cei mai mulţi — 90%, se pare — sunt ovrei. Aşa cum
sunt strînşi, în detaşamente speciale, ce repede se va
termina cu ei într-o zi!
Am plecat de acolo otrăvit, f ără curaj.

Nu ştiu cît voi rămîne din nou în civilitate.

Presupunînd că totuşi, peste o zi, două sau şapte mi se va da
drumul, cît timp voi f i liber? La 1 aprilie, poate chiar mai
devreme, se spune că vom f i chemaţi înapoi.
M ă întreb ce să f ac între timp. De bine, de rău,
romanul e terminat. Ar trebui să nu mă las destrămat de
acum încolo între Fundaţie şi tribunal. Ar trebui să lucrez
cu oarecare îndîrjire. M -aş apuca de „Romanul românesc" —
ceea ce mi-ar disciplina puţin orariul, căci aş f i astf el silit
să mă duc zilnic la Academie. Dar nu am nici un f el de
atracţie pentru o carte de critică, acum cînd libertatea, ba
poate chiar viaţa, îmi sunt măsurate. Ce sens va avea o
asemenea carte, dacă în primăvară vom f i tîrîţi în război şi
dacă totul, totul se va termina?...
M ai bucuros mi-aş scrie piesa de teatru, la care m-am
gîndit astăzi mereu. Sunt încă aproape de Gunther, acum
cînd romanul nu s-a depărtat cu totul de mine... Am, mai
mult chiar, sentimentul că-i datorez lui Gunther tot ceea
ce n-am apucat nu numai să spun, dar nici măcar să sugerez
în roman. Îl simt atît de viu, are pentru mine atîtea secrete
încă nedescif rate. Ceea ce mă f ace să ezit este sila mea de
scris. Cunosc şi bucuria de a începe, de a f i antrenat, de a
simţi cum lucrurile prind viaţă — dar cunosc şi oroarea de a
le vedea împotmolindu-se, de a nu mai voi să se urnească
din loc. A scrie o piesă de teatru îmi pare, la punctul de
plecare, un lucru simplu, de terminat în cîteva săptămîni,
dar pînă la urmă devine inevitabil o povară, o servitute, o
obsesie.
 M iercuri, 14 [f ebruarie 1940]
Prin Deutschlandsänder, alaltăseară, Concertul în G-
dur pentru flaut şi orchestră şi Divertism entul pentru două
conturi şi coarde, de M ozart.

Zoe întoarsă de la Braşov. Frumoasă, tandră,

senzuală. Dar de ce nu renunţă! De ce mă mai aşteaptă?

Încă soldat. Chemat telef onic de la companie, am

alergat civil la regiment, în 5 minute m-am deghizat în
unif ormă, m-am prezentat f ulgerător colonelului şi pe
urmă, în alte 5 minute, m-am dezbrăcat de "ef ecte". La
orele 2, ieşeam din nou civil pe poarta regimentului. E o
comedie care m-ar putea amuza, dacă simplul f apt că
f igurez acolo ca «activ" nu mi-ar da mereu un sentiment de
insecuritate.
— Nu-ţi dau drumul pînă nu-mi f aci biblioteca, mi-a
spus colonelul.

Adineauri, de la Radio Paris, f inalul unui concert

pentru vioară de M ax Bruch. Surprins de f aptul că-l
cunoşteam f oarte bine — mă întreb de unde?

Încerc să nu mă mai gîndesc la roman. Altf el, nu mi-

ar mai da niciodată linişte. Se pare că va apărea pe la 1
martie.

M iercuri, 21 [f ebruarie 1940]

Plecat vineri seara din Bucureşti, m-am reîntors
aseară, după trei zile la Predeal şi o zi la Braşov.
Zilele de la Predeal au f ost cele mai serioase din
punct de vedere schi. N-am f ăcut decît schi, de dimineaţa
pînă seara, cu îndîrjire, cu stăruinţă, cu hotărîrea f ermă de
a învăţa. M ă simt regenerat, reînnoit, mai liber, mai tînăr.
Sîmbătă dimineaţa, la Veştea, am f ăcut doar
recunoaşterea terenului. În cîteva ore, am revenit la
uşurinţa pierdută, cu care acum vreo doi ani străbăteam în
destul de mare viteză terenul pînă jos, la liziera pădurii.
După-masă mi-am luat un instructor şi, pînă s-a întunecat,
am lucrat cu el stern-cristiania, nimic altceva. Am repetat
mişcarea de zeci de ori, pe loc, rezistînd la tentaţia de a
f ace curse „ameţitoare". Cusurul meu este că, în momentul
în care deplasez greutatea de la un schi la altul, ridic*
(Anulat: „liftez" ) în aer schiul descărcat, îl „lif tez" — cum se
zice — în loc să-l trag tîrîş.

A doua zi, duminică, în timp ce Comşa şi Lereanu

(veniţi în ajun) f ăceau cu acelaşi instructor exerciţii de
plug şi ocolire înf rînată, eu am continuat* (Anulat:
„aceleaşi" ) exerciţiile mele de stern- cristiania, f ăcînd
vizibile progrese. Spre seară reuşeam să f ac cîteva
„cristianii" legate, de sus pînă jos. E adevărat că nu sunt
încă stăpîn pe mişcare — şi că mi-ar mai trebui cîteva zile
de lucru atent, pentru ca să o pun la punct. Vertiginoase au
f ost cele trei coborîri pînă la baza schi-lif tului: viteza e,
într-adevăr, acolo teribilă. Nu pot spune şi nici măcar nu
pot gîndi senzaţia din acea clipă: e un moment de extremă
luciditate într-o cădere verticală. T otul se joacă într-o
f racţiune de secundă. Cînd ajungi la capătul cursei, eşti f ără
suf lu şi f ără memorie.

Luni am părăsit terenul de exerciţii şi am pornit

spre Diham. Plimbare miraculoasă şi din cauza timpului
(soare, soare!), dar şi din cauza drumului. Intrarea a f ost cea
mai f rumoasă şi mai variată cursa de schi pe care am f ăcut-
o vreodată. Coborîrea pe Forban* (Ortografiat „V orban" )
este o voluptate. Am căzut în total de vreo trei ori, dar în
genere am f ost mulţumit de mine. Seara eram f rînt de
oboseală şi totuşi f ericit, tînăr, cu un sentiment adînc de
putere, de vitalitate.
 La Braşov, o zi de amor. Zoe, drăguţă, iubitoare.
Singuri la Scheeser (Bogată fam ilie braşoveană, preocupată
de artişti şi de arte. (A finanţat revista Klingsor.) Poseda o
vilă sub Tîm pa), aveam impresia că suntem departe de oraş.
Îmi place uneori să mimez f ericirea.
Leni, zărită un moment în camera ei, la „Aro". M i s-a
părut deosebit de urîtă. Coincidenţă amuzantă, prezenţa
noastră — Leni, Zoe, eu — la Braşov, în aceeaşi zi. Ca în
ultimul capitol din Accidentul.

Luni, 26 [f ebruarie 1940]

Amantul lui T antzi Cocea (acel „M iciu" de care-mi
tot vorbeşte Zoe) este Ciulley. Prin urmare Zoe primeşte
bani de la Ciulley! Destăinuirea mi-a f acut-o Gina Cocea
(Gina Manolescu-Strunga (scurt tim p căsătorită cu Petru
Com arnescu) era soţia lui N. D. Cocea), care a f ost într-una
din serile trecute la mine, împreună cu Ghiţă Ionescu.

Nae Ionescu întîlnit sîmbătă seara la Ateneu (f oarte

f rumos concert W alter Gieseking). M i-a f ăcut mare plăcere
să-l văd şi ne-am înţeles să-l vizitez într-o dimineaţă.
Ieri, la Buzău, pentru „bris-ul"* (V ezi nota 10 din 16
aprilie 1938) băiatului lui M arcu. Recepţie amuzantă de
provincie. M -a interesat tot ce mi-a spus doctorul Brof man
despre meseria lui de specialist în avorturi. De întrebuinţat
într-o zi într-un roman.

Seara
Au venit primele exemplare de la tipograf ie
(Rom anul Accidentul a apărut la Editura Fundaţiilor
Regale). Am tăiat un volum, răsf oindu-l. Sunt liniştit —
dacă nu chiar indif erent, ceea ce ar f i prea mult. Oricum,
îmi f ace plăcere să văd cartea asta nouă pe birou.

M iercuri, 28 f ebr[uarie 1940]

 Cartea nu-i place lui Rosetti. Pînă aseară citise vreo
250 de pagini — dar mai mult decît atîta nu mi-a spus. Azi-
dimineaţă (deşi între timp o va f i terminat) nu mi-a spus
nimic, nimic. T ăcere cu atît mai semnif icativă din partea
lui R., care de obicei abundă în elogii scrise, telef onate,
transmise şi reiterate.
Îmi pare sincer rău că s-a angajat cu ochii închişi să
mă editeze.

Aseară mă cuprinsese brusc o adevărată panică. Îmi

spuneam că poate Accidentul ăsta e o pură stupiditate. M ă
întrebam dacă nu sunt în el categorice prostii, care mă vor
discredita pentru totdeauna. Aveam nu îndoieli asupra
cutărui sau cutărui episod (îndoieli pe care le am şi le-am
avut mereu), ci spaimă că în totul, de la început şi pînă la
sf îrşit, întreaga carte este o gaf ă, un lucru nesemnif icativ,
care nu spune nimic, care nu tinde şi nu duce la nimic, ceva
inutil, ratat, mediocru. M -am întors acasă literalmente
înspăimîntat. N-am avut curajul nici măcar să iau cartea în
mînă, să o deschid. Aveam un sentiment de ireparabil. M ă
simţeam compromis, descalif icat. Aş f i vrut să dorm, să
dorm, să dorm, şi să uit, să scap.

M ircea Eliade a citit cartea şi mi-a dat un telef on

care mi s-a părut mai mult inimos decît entuziast. „Cea mai
bună carte a ta", „un roman modern", „f oarte interesant",
„o carte cu multă natură" — toate astea spuse repede,
apăsat, cu o căldură parcă silită, nu ştiu nici dacă înseamnă
mare lucru şi nici măcar dacă reprezintă exact impresia lui.
M i se pare că sub această volubilitate amicală se ascund
f oarte multe reticenţe. Aş f i vrut să-i explic că am nevoie
să-mi spuie limpede, precis, f ără menajamente impresiile
lui adevărate de lectură — dar îmi dau seama că e aşa de
greu să obţii din partea cuiva o asemenea sinceritate. Eu
însumi, după Şarpele, după Dom nişoara Christina, ba chiar,
recent de tot, după Ifigenia, nu* (Anulat: „i-am vorbit cu" )
am acoperit cu cîteva exclamaţii admirative nemulţumirea
mea reală? (E adevărat, de asemeni, că ce mă descurajează
în raporturile mele cu M ircea şi exclude din partea mea o
vorbire limpede, sinceră, brutală la nevoie, e gîndul că Nina
nu va suporta def ecţiuni de admiraţie.)

Din cîţi au citit cartea pînă acum, Benu, Comşa,

Rosetti, M ircea, nici unul nu a f ost cîştigat de ea. Benu,
entuziast pentru episodul Ann, a rămas tăcut, parcă jenat,
asupra restului. Comşa părea cu totul nedumerit.
Pe cine să întreb? Cine îmi va spune lucruri
edif icatoare? Poate Camil. Eu unul nu mai văd nimic.

Joi, 29 [f ebruarie 1940]

Ieri, seară de muzică. Am citit capitolul Berlioz din
Combarieu, ascultînd în acelaşi timp, de la Budapesta,
Sim fonia fantastică (pe care o voi asculta din nou diseară,
la Filarmonică, dirijată de Philippe Gaubert). Ceva mai
tîrziu s-a dat pe discuri, de la Bucureşti — ca şi cum ar f i
f ost o adevărată seară Berlioz — Carnavalul rom an. M ai
mult decît muzica mă interesează omul, atît de f urtunos,
atît de inteligent. M uzica lui o ascult mai mult din
aplicaţie (în def initiv trebuie să o cunosc), f ără să-mi placă
— dar personajul era extrem de interesant.
T ot aseară, de la Viena, o messă de Bach (Marea
m essă), divin de f rumoasă. Pe alocuri mai f rumoasă decît
oratoriile. Cel puţin Benedictus mi s-a părut îngeresc.
Vioara şi tenorul răspunzîndu-şi pe prim-plan, în timp ce,
în f und, departe, orga gravă, puternică. De mult n-am avut o
atît de clară emoţie în muzică.

Observaţia lui M ircea că, pe alocuri, Accidentul

seamănă cu La reine équipée a lui Norah James e justă.
 [Martie]
M iercuri, 6 martie [1940]
Duminică şi luni, la schi. Am plecat (mereu cu Comşa
şi Lereanu) duminică dimineaţa la 7, cu rapidul la Predeal,
de unde am pornit imediat cu sania spre „barăci", iar de
acolo, pe schiuri, spre cabana Vînători. Era soare, dar un
vînt năprasnic. În pădure era nespus de plăcut, pentru că
zăpada era abundentă şi af inată, dar, cum am ieşit din
pădure, a f ost cumplit. Obrazul îmi era încleştat de f rig. Nu
mai simţeam, nu mai vedeam nimic. Vîntul ne arunca
zăpadă în ochi, ca într-un viscol drăcesc — şi totuşi soarele
era ca în cea mai strălucitoare dimineaţă. Urcuşul pe
Forban a f ost teribil. De cîteva ori ne-am oprit locului, cu
gîndul să ne oprim, să ne întoarcem. Cînd am ajuns la
capătul Forbanului, vîntul s-a mai potolit şi am putut
continua drumul spre Diham. Ameţitoare bogăţie de culori:
zeci de nuanţe de mauve, de violet. Şi mi se pare că de
nicăieri lanţul Bucegilor nu se vede mai f rumos.
Am dormit noaptea la cabană şi ne-am trezit a doua
zi dimineaţă într-o nouă iarnă: cerul complet acoperit,
vînturile căzute, ninsoare liniştită, vastă. T otuşi, sus pe
Diham, terenul nef avorabil pentru schi, din cauza
îngheţului şi vuiturilor din ajun. Am pornit la zece spre
Predeal, pînă la „barăci", pe drumul cunoscut* (Anulat:
„făcut" ), dar de acolo abandonînd şoseaua cam monotonă,
care trece pe lîngă Sanatorii şi luînd-o în sus pe Fitif oiu, pe
care pe urmă l-am coborît pe celălalt versant. (Admirabilă
vedere spre Predeal, ca într-un desen colorat.)

În totul, au f ost două zile norocoase, odihnitoare,

pline de viaţă — dar trebuie să spun că din punct de vedere
schi am f ost cu totul şi cu totul insuf icient. În mare regres
f aţă de ultima dată. E oare posibil să mă dezantrenez aşa de
uşor?
 Ieri, dejun la Rosetti, cu Derek Patmare (Publicist şi
scriitor englez; a scris despre Rom ânia şi a colaborat la
Revista Fundaţiilor Regale), Lassaigne, Comarnescu,
Basdevant (Jules Basdevant, ataşat al Am basadei franceze
la Bucureşti). Patmare, tînăr englez (31 de ani) vorbind
excelent f ranţuzeşte, degajat, spiritual, amical, f oarte
latin, f oarte parizian. Astăzi af lu de la Camil că e pederast
— şi totul începe să f ie explicabil.
Camil observă că sf îrşitul Accidentului are ceva
demonstrativ („f aceţi schi şi vă veţi lecui de amorurile
nef ericite"). Observaţia e justă. De la început mi-am dat
seama că ultimul capitol — ba, mai precis chiar, ultimele
f raze — minimalizează cartea, îi reduce semnif icaţia.

Joi, 7 martie [1940]

Sim fonia nr. 13 de Haydn (cred că o ascult pentru
prima oară), de la Londra, cîteva sonate de Scarlatti, de la
Roma, quartetul de Borodin, cîntat de Quatuorul Calvet, de
la Paris, Sim fonia V II-a de Beethoven, de la Bucureşti, o
simf onie concertantă pt. vioară, violoncel de Haydn şi
Sim fonia cincea de Schubert, de la Viena — toate ascultate
în cursul zilei şi serii de astăzi.

Viscol, zăpadă mare, ger teribil. Iarnă întoarsă cu

f urie. Dar am în tribunal o serie de termene şi nu cred că
voi putea pleca la schi.

Vineri, 8 [martie 1940]

M ama, care a citit aseară 200 de pagini din
Accidentul, îmi spune că n-a putut dormi pe urmă toată
noaptea de supărare.
— Cum se poate să iubeşti şi să suf eri atîta? mă
întreabă şi zadarnic încerc s-o conving că Paul nu sunt eu,
că Ann nu există, că Nora e o invenţie, că nimic din carte nu
s-a petrecut cu adevărat.
 Azi-dimineaţă, la Camera de M uncă, pledoarie într-
un proces Hachette. Nici o importanţă, desigur — dar am
plecat de acolo enervat. M i se părea că-mi pierdusem
calmul, că nu f usesem convingător, că obişnuitul meu ton
ironic nu avea priză asupra judecătorului, că eşua*
(Lecţiune incertă).

Luni, 11 martie [1940]

Vineri seara, de la Paris, actele 2 şi 3 din Pelléas et
Mélisande, ascultate cu mare plăcere.

Ieri, la Braşov, unde m-am dus chemat de Zoe, care

nu voia să revină în Bucureşti singură.
Un Braşov sub zăpadă, cum nu ţin minte să f i văzut
vreodată, nici în toiul iernii. Am f ost la Poiana, unde
zăpada de schi era ideală. Am sosit prea tîrziu acolo ca să
am timp să „lucrez", dar oricum, întoarcerea pînă la Braşov
a f ost f oarte plăcută. Zoe, care f ăcea cursa pentru prima
oară, cădea la f iecare viraj — lucru care mi-a adus aminte
cît de greu parcurgeam şi eu acum doi ani acelaşi drum.
Acum mi s-a părut copilăros de simplu.

T elef on emoţionat de la Froda. A citit Accidentul de

la început pînă la sf îrşit, f ără să-l lase din mînă. E uimit, nu
ştie ce să-mi spună, nu ştie cum să mă f elicite, nu ştie cum
să- mi mulţumească. De mulţi ani, de la Clim ats a lui
M aurois (vai!) n-a mai citit o carte aşa de f rumoasă. E o
carte care trebuie citită numai de iniţiaţi, numai de oameni
care au trăit asemenea lucruri şi le pot înţelege. A urmărit
cartea în cele mai mici detalii. O cunoaşte pe Ann. Ştie cine
este Ann.
Înţeleg f oarte bine turburarea lui F. Nu este o
emoţie literară. E altceva, care îmi f ace mai puţină plăcere,
dar mă interesează mai mult. Este un sentiment personal:
se simte şi el implicat în carte.
 — T e rog să nu-i spui lui Leni că ţi-am vorbit cu atîta
emoţie despre cartea d-tale. Rugăminte imprudentă, aş zice,
dacă n-aş f i avut tot timpul impresia nu numai că F. nu
încearcă să ascundă latura strict intimă a cărţii, dar că
doreşte să-mi vorbească despre asta, f ără să ştie însă cum şi
f ără să îndrăznească.

Vineri, 15 martie [1940]

A murit Nae Ionescu.

Sîmbătă, 16 [martie 1940]

Plîns nervos, imposibil de stăpînit, ieri-dimineaţă,
intrînd în casa lui Nae Ionescu, două ore după ce a murit.
Se duce cu el o întreagă perioadă din viaţa mea,
acum — acum de abea — def initiv închisă.
Ce soartă stranie a avut omul ăsta extraordinar, care
moare neîmplinit, nerealizat, învins şi — dacă nu mi-ar f i
greu s-o spun — ratat.
M i-e atît de drag tocmai pentru că a avut aşa de
puţin noroc. Ce insolent, ce jignitor mi se pare succesul
altora! Şeicaru e sănătos, bogat şi triumf ător. M anoilescu
va f i ministru. T ătărescu e prim-ministru. Herescu este
prof esor def initiv şi preşedinte la S.S.R.
Corneliu M oldovanu are premiul naţional de
literatură şi dă şuete la caf enea. Victor Ef timiu dă
recepţii...
Dar Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat în serios,
înf rînt.

M arţi, 26 martie [1940]

Două zile la Cîmpulung, cu Rosetti şi Solacolu.

Din nou preocupări de bani. Simt mereu mai mult

scumpirea vieţii şi bugetul meu dezechilibrat. Din 20.000
de lei luaţi în contul romanului, nu mai am, după plata
chiriilor, nici un ban. Ce comic de puţini bani mi-a adus
cartea asta, care înseamnă cîţiva ani de muncă!
M ă simt sărac şi sunt umilit de această sărăcie, cu
care totuşi ar f i trebuit să mă obişnuiesc pînă acum.

Vineri, 29 martie [1940]

Eram întîmplător la Cartea Românească şi nu m-am
putut opri să nu-l întreb pe M işu cum merge cartea.
„Binişor", mi-a spus el, voind în mod vizibil să spună
„slăbuţ".
Adevărul e că nu se vinde. Dacă mai era nevoie să
af lu încă o dată, eu nu sunt un autor de succes. Cînd există
un editor care să f acă reclamă, să dif uzeze, să insiste, o
carte a mea se vinde în 3.000 de exemplare. Dar cînd
lipseşte şi asta, cartea poate rămîne neobservată în librării.
Nu mă surprinde şi nu mă necăjeşte această lipsă de
succes. Poate că Accidentul ar f i f ost mai susceptibil decît
orice altă carte a mea să se vîndă. Dar ar trebui pentru asta
reclamă, stăruinţă, tenacitate — tot lucruri de care, din
nef ericire, nu sunt capabil.
Altminteri, cartea place. D-na Ralea, d-na Vianu, d-na
Brătescu-Voineşti, G. M . Cantacuzino (cetitori de carte
f ranţuzească, obişnuiţi să f ugă de romanele noastre) se pare
că vorbesc peste tot de ea. Dimpotrivă, cred că Gulian e
nemulţumit.

[Aprilie]
1 aprilie [1940], luni
M -am gîndit azi-dimineaţă din nou la „misterele
Grodeck" şi mi s-a părut posibil un roman, sau mai degrabă
o povestire, care să se petreacă 20 de ani înainte de
Accidentul.
Aş povesti acolo legătura tinerei doamne Grodeck cu
Hagen, logodna cu bătrînul Grodeck, primii ani de căsnicie,
naşterea lui Gunther... Ceea ce nu însemnează că prin
aceasta va trebui să renunţ la piesă. Ea continuă în anumit
sens datele din Accidentul, în timp ce acest mic roman le
precede, le pregăteşte, le explică, le f ace posibile.
T itlu posibil: „T înăra doamnă Grodeck".

M ircea numit ataşat cultural la Londra. Pleacă peste

cîteva zile. Retribuţia, se pare, f abuloasă.

Giurescu i-a povestit lui Rosetti că, în audienţa de

azi-dimineaţă, Regele i-a spus că-l numeşte în postul de
secretar-general al Fundaţiilor pe... Herescu. M are lovitură
pentru Rosetti şi mare nenoroc pentru mine personal. Sunt
de două ori consternat. Nu-mi lipsea asta pentru ca să f iu
într-o perioadă de depresiune, de tristeţe.

M arţi, 2 aprilie [1940]

Aseară, de la un post german, un Rondo pentru vioară
şi orchestră de Schubert, f oarte f rumos şi mai ales
surprinzător. Pe alocuri părea să f ie M ozart.
Intrigat, am citit capitolul Schubert, din Combarieu,
şi am băgat de seamă că nu ştiam pînă acum nimic despre el,
nici măcar — cu aproximaţie — timpul în care a trăit. Voi f i
pe viitor mai atent cu el.

Joi, 4 aprilie [1940]

Aseară, de la Viena, Missa solem nis de Beethoven, din
care însă n-am mai prins decît ultimele părţi (Sanctus,
Benedictus, Miserere* (Secvenţă din partea a 5-a, Agnus Dei,
a Missei solem nis)). Pe urmă, pe discuri, de la Bucureşti,
cîteva lucruri de Bach, între care Suita a II-a. Azi-
dimineaţă, de la Paris-Colonial, un concert de Vivaldi şi pe
u r m ă Nopţi în grădina din** (Titlul real este Nopţi în
grădinile Spaniei)... de M anuel de Falia, iar acum, seara
(întorcîndu-mă de la „recitalul" Jacques Copeau), un
admirabil trio de Ravel, tot de la Paris.
 M iercuri, 10 aprilie [1940]
Germanii au ocupat ieri, f ără rezistenţă, Danemarca
şi au debarcat în cîteva puncte în Norvegia, unde întîlnesc
un f el de rezistenţă curioasă, parcă numai f ormală.
După atîtea luni de acalmie, ne aducem aminte că e
război, că oricînd, oriunde poate din nou izbucni şi că viaţa
pe care o ducem este o întîmplare, un accident, o
coincidenţă, dar nimic mai mult. Diseară, mîine, poţi pierde
totul: casă, f amilie, viaţă.

Duminică, la Sinaia şi Predeal (cu Camil, Rosetti,

Lassaigne), pe o zi neverosimilă de iarnă, cu ninsoare şi
troieni de ianuarie. M i-a părut rău că nu aveam schiurile cu
mine.

Dup ro nt (Alphonse Dupront, directorul Institutului

cultural francez din Bucureşti) i-a spus lui Rosetti,
alaltăieri, la un dejun, că are intenţia să mă trimeată în
Franţa. Ce-o mai f i şi asta?

Sîmbătă, 13 [aprilie 1940]

Cronica lui Cioculescu în Jurnalul (Cotidian
întem eiat de C. V işoianu. Apare din 1939 pînă în 1947,
avîndu-l ca director pe T. Teodorescu-Branişte. Şerban
Cioculescu susţinea aici cronica literară) insistă mai ales
asupra schiului. Nici un cuvînt despre Ann, nici un cuvînt
despre Nora, nici unul despre Paul. Episodul Grodeck este
„o dramă puţin colorată ibsenian" (?). Restul articolului
f ăcut din elogii vagi, f ormule mai vechi, bune de
întrebuinţat oricînd: luciditate, graţie, limpezime etc. E
cam dezolant, zău.
Ce e mai trist e că romanul nu se vinde. Am văzut azi
un raport al administraţiei despre vînzarea ultimelor cărţi
apărute. Accidentul, „binişor la început, slab în prezent".
A şi dispărut din vitrine, se învecheşte, se uită.
 În Norvegia, victoria germană mi se pare mai tare
decît telegramele de propagandă de la Londra. După primele
ceasuri de euf orie, cînd credeam într-o mare luptă navală,
care va zdrobi cuiburile izolate germane de la Narvik, Oslo,
Bergen, urmează acum o acalmie dezamăgită. Nici un picior
de soldat britanic sau f rancez în Norvegia, nici un avion
aterizat, nici un port ocupat. În schimb, nemţii continuă să
se instaleze.

M arţi, 16 aprilie [1940]

Victoria engleză de la Narvik, de sîmbătă la prînz
(af lată noaptea tîrziu, după ce scrisesem nota amantă de
mai sus) şi mai ales debarcarea trupelor britanice pe coasta
norvegiană, anunţată ieri — aduc puţină speranţă, oarecare
încredere.
Uneori mi se întîmplă să văd înainte o sumbră lume
hitleristă, dar alteori visul urît se destramă şi încep să cred
într-o Europă pe care poate o voi mai apuca şi eu, liberă,
f ără terori, f ără superstiţii. M ă simt atunci mai tînăr, mai
curajos, mai mulţumit că trăiesc. Adevărul e că — atît de
nef ericit cît sunt — doresc totuşi din toată inima să trăiesc
destul pentru ca să văd cu ochii mei prăbuşirea
hitlerismului.

M uzică mereu şi de pretutindeni — dar atît de multă

şi atît de pestriţă, încît nu mai apuc să însemnez aici tot ce
prind. De obicei, de la Paris-M ondial, aproape în f iecare
dimineaţă găsesc M ozart, Haydn şi Bach. Ieri, de la
Deutschlandsänder, un concert pentru pian şi orchestră de
M ozart, pe care nu-l cunoşteam, şi Sim fonia nr. 13 de
Haydn, pe care — mi se pare — o ascultam pentru prima
oară.

M iercuri, 24 aprilie [1940]

După cîteva zile de sf îrşeală f izică, în care mă
simţeam bolnav, f ără să am curajul de a zăcea, au urmat
altele, de completă stupiditate. Sunt trist, sunt abrutizat,
duc cu mine un gust de amărăciune, de lene descurajată, de
inutilitate. Nu e nicăieri nimeni care să poată f ace ceva
pentru mine, nu e nicăieri nimic care să-mi poată veni în
ajutor.
Uneori îmi spun că ar trebui să lucrez, să mă angajez
într-o nouă lucrare, să încep poate piesa, să mă duc la
Academie pentru istoria romanului — să f ac în sf îrşit ceva
care să-mi dea impresia că totuşi viaţa mea nu este cu
desăvîrşire inutilă.
Cînd văd oameni, este mai mult din silă de mine
însumi, din f rica de a f i încă o data singur. Belu, Ghiţă
Ionescu, Comşa, Lena, Leni, întîlniţi mai mult întîmplător,
f ără să-i caut, şi în def initiv f ără să-i văd cu adevărat.

Scriu aceste rînduri cu aparatul de radio deschis

(lucruri mici de Gluck, Beethoven, W eber). Poate că totuşi
muzica ar mai putea f i încă o consolare, un stupef iant. Dar
a venit primăvara asta şi nu mai pot suporta nimic. Am
ascultat deunăzi cu o ureche neatentă un concert pentru
orgă şi orchestră de Händel, şi într-o seară, Sim fonia 101 de
Haydn. Azi după-masă, două sonate pentru pian de
Beethoven. Şi pe urmă, aproape în f iecare zi cîte ceva, dar
cu indif erenţă, f ără pasiune, ba chiar aproape f ără plăcere.

I-am scris lui Poldy o lungă scrisoare tristă,

resemnată. Soarta mea o simt încheiată, dar de ce nu pot f i
ei cel puţin f ericiţi?

Cred că voi pleca vineri la Balcic pentru cîteva zile

(pentru zece, dacă se va putea). Aş f i plecat mîine, dar am
noi încurcături la regiment, unde încerc să-mi prelungesc
cu o lună noua mea perioadă de concentrare, care în
principiu trebuie să înceapă la 1 mai, lucru ce mi-ar tăia în
două vacanţa de Paşti.
 Pun oarecare nădejde în aceste cîteva zile de Balcic.
Aş vrea să-mi schimbe înf ăţişarea asta obosită, de om palid,
sf îrşit, urît, pe care n-am curajul să-l privesc bine în
oglindă.
Aş vrea să-mi redea puţină încredere în mine, puţin
curaj.

[Mai]
Vineri, 3 mai [1940]* (Începe al treilea caiet al
Jurnalului)
Şase zile la Balcic, într-un Balcic înnorat, f riguros,
umed, mai mult de noiemvrie decît de aprilie. M ă întorc
totuşi odihnit, cu f aţa arsă de vînt, dacă nu de soare.
O plimbare la Ecrene, a doua zi de Paşti, s-a schimbat
într-un mic nauf ragiu, căci, deşi plecaţi pe soare, a trebuit
să părăsim imediat plaja de la Ecrene, goniţi de norii strînşi
în cîteva clipe. Furtuna a izbucnit cînd ne găseam în larg.
Pe o ploaie teribilă, cu grindină, am acostat ca vai de lume
dincoace de Hilalgi şi ne-am ref ugiat goi, desculţi, uzi, la
via lui Pen** (Lecţiune incertă), unde am spart uşa cabanei.
Am rîs nebuneşte şi toată aventura mi s-a părut la urma
urmelor f rumoasă.

În zilele următoare a f ost aşa de f rig, încît mereu

voiam să f ug înapoi la Bucureşti. E adevărat că mă oboseau
şi Comşa şi Lereanu, f oarte de treabă, ca totdeauna, dar
obositori prin simplă prezenţă. Eu, la Balcic, dacă nu sunt
singur, liber să umblu sau să lenevesc, nu mă recunosc.
Benu (pe care l-am luat ca să-i arăt Balcicul) nu m-ar f i
incomodat, desigur.
T otuşi, tout compte f ait, a f ost o vacanţă. Cîteva
plimbări la Hilalgi, în tătărime, spre Cavama, cîteva ore de
lene la caf enea, cîteva dimineţi de somn — şi peste toate
astea marea — o mare verde, vînătă, mauve — toate astea
încă sunt mai bune decît starea deplorabilă în care
plecasem.

Aseară, întorcîndu-mă cu avionul, am găsit un

Bucureşti însorit, care în cîteva ceasuri s-a întomnat şi el.
La munte a nins. Pe stradă e f rig. Să tot stai în casă şi să
lucrezi.

În Norvegia, lucruri grave. Retragerea englezilor nu

ştiu încă dacă e un insucces local, sau căderea întregii
acţiuni întreprinse.

Azi-noapte, lungă discuţie enervantă cu Camil

Petrescu, care a prevăzut tot şi acum jubilează iritat.
Sistemul lui f ilozof ic, care „realizează lucruri ce nu s-a[u]
f ăcut de 2.500 de ani încoace" (textual), găseşte noi
conf irmări. M i se pare că el însuşi e speriat de atîtea
succese.

Duminică, 5 mai [1940]

Ieri, zi de panică. Cele mai f antastice zvonuri. Regele
s-a întîlnit cu Horthy. Ba nu: cu Göring. Ba nu: cu
Principele Paul. Un atac german e iminent. Italia e gata să
intre în Dalmaţia şi poate în Grecia. Zilele noastre sunt
numărate. Nemţii vor ocupa Ungaria, exact cum au ocupat
Danemarca, iar nouă ne revine rolul Norvegiei...
T otuşi, mai spre seară (după ce l-am văzut pe
Vişoianu, şi pe urmă, din întîmplare, pe Read de la legaţia
engleză), m-am liniştit. Desigur, lucrurile sunt grave.
Desigur, totul e posibil. Desigur noi putem ii nimiciţi într-o
bună zi, din senin, f ără să ştii cînd, f ără să ştii cum. Dar
deocamdată nimic nu este absolut iminent. M ai pot trece
cîteva zile, cîteva săptămîni. Să îndrăznesc a spune „cîteva
luni"?

M arţi, 7 mai [1940]

Aseară, un delicios Rondo pentru vioară şi orchestră
de Schubert (f oarte mozartian). Ieri şi duminică, o sumă de
alte lucruri găsite la întîmplare: Concertul pentru violoncel
şi orchestră de Haydn (de două ori, o dată pe discuri, de la
Sof ia şi pe urmă de la Berlin; concert care, pe măsură ce-l
cunosc mai bine, începe să mi se pară cam simplist), o
simf onie de M ozart, pe care cred că n-o cunoşteam,
Sim fonia 2-a de Beethoven, Sim fonia „die Uhr" de Haydn,
un concert pentru violoncel şi vioară de Vivaldi...

M ari greutăţi băneşti, din care nu ştiu cum voi ieşi.

Leneş, destrămat, neatent. Ar trebui să mă gîndesc că

în curînd voi f i din nou concentrat şi că timpul liber îmi va
f i atunci atît de preţios.

Zoe vine mereu. Aseară, sîmbătă seara — şi eu nu am

curajul să n-o primesc.

Vineri, 10 mai [1940]

Azi, în zori, nemţii au ocupat Luxemburgul, au
trecut f rontierele belgiene şi olandeze, au bombardat
aerodromul de la Bruxelles.
E ora 12, şi alte ştiri pînă în momentul acesta nu am.
S-ar putea ca de astă dată toată Europa să f ie incendiată.
Stranie tăcere a posturilor italiene, care transmit ştiri
anodine, f apte diverse. Nu mi se pare imposibil să dea şi
M ussolini o lovitură în M editerana, acum cînd probabil
Aliaţii sunt buimăciţi de noua lovitură primită. M i-e o
teribilă f rică de ce s- ar putea întîmpla în primele cinci
zile.

M arţi, 14 mai [1940]

Liège a căzut. Cel puţin aşa spune comunicatul
german. Cel f rancez af irmă că multe f orturi rezistă încă,
dar nu dezminte clar ocuparea oraşului.
În Olanda lucrurile merg şi mai departe. Căderea
Rotterdamului este, spune însuşi comunicatul f rancez,
iminentă.
Atacul german este nimicitor. Reiese din telegramele
Aliaţilor o buimăceală, o disperare care abea poate f i
ascunsă.
Italia se pregăteşte să intre şi ea în război. La Roma,
clasicele „manif estaţii studenţeşti" pregătesc un f el de
entuziasm popular, cusut cu aţă albă. Din oră în oră un atac
italian e posibil, în Dalmaţia, în Grecia, în Elveţia, nu se
ştie bine încă unde.
Despre noi nu se poate spune nimic. Ne vor ataca
ruşii? Ne vor ocupa nemţii? Ne vom trezi într-o dimineaţă
cu trupe de paraşutişti la Bucureşti? Vom lupta? Vom mai
avea timp să luptăm?

M îine-dimineaţă mă prezint din nou la cazarmă.

Concentrat.

M iercuri, 15 mai [1940]

Foarte gravă situaţie pe f rontul f ranco-belgian.
Nemţii au trecut în cîteva puncte M eusa. M ai ales la Sedan
lovitura pare puternică. T onul presei şi comunicatelor
aliate, f oarte jos. Poate că nu e propriu-zis derută, dar simt
o mare descurajare în toate relatările aliate — şi mai mult
chiar decît atît, sentimentul că un dezastru se poate
întîmpla. Sunt oameni care vorbesc despre o capitulare
f ranceză — ceea ce desigur este neadevărat, neverosimil,
dar încetează a mai f i, ca altă dată, cu totul şi cu totul
absurd.
Olanda a capitulat aseară. E îngrozitor, după numai
patru zile de război! Forţa germană pare demonică,
strivitoare!
Simt pînă în adîncul inimii tot ce se întîmpla. Aş
vrea să am mai mult curaj, aş vrea să pot răspîndi în jurul
meu mai mult curaj. Aş vrea să am o inimă mai f ermă, mai
sigură, mai puţin zbuciumată. O văd pe M ama
înspăimîntată, îl văd pe Benu f ără speranţă (f ără speranţă
la 24 de ani: de ce? de ce?) şi aş vrea aşa de mult să pot f ace
ceva pentru ei, să le pot spune că nimic nu e pierdut, că
totul mai poate f i, şi va f i, răscumpărat într-o zi.
La regiment, încurcături care mă sperie prea mult.
Am avut totdeauna în viaţa mea militară prea catastrof ice
reacţiuni.

Joi, 16 mai [1940]

Zi extenuantă la regiment. Cît mi-e de greu să
reintru în viaţa de cazarmă! Sunt la a treia concentrare şi
totuşi toate mizeriile primei zile de „prezentare" mi se par
încă exasperante, cînd ar trebui să le consider mai mult
comice: biroul mobilizării, repartizarea, vizita medicală,
însumarea, primirea ef ectelor etc., etc....
Sunt poate copilăros cînd toate astea mi se par
tragice (şi în orice caz umilitoare: mă simt umilit, strivit,
desf igurat), dar f apt e că suf ăr în cazarmă ca într-un spital,
ca într-o închisoare, ca într-un ospiciu.
În plus, eram azi şi alarmat de f aptul că, din greşeală,
f usesem dat dezertor. Pe de altă parte, repartizat la o nouă
companie (a 4-a, f ortif icaţii), aveam şi dezavantajul de a nu-
mi cunoaşte comandantul, de a trebui să înf runt un nou
majur, de a intra într-un „program" necunoscut.
T oate s-au rezolvat tîrziu, la 9 seara, cînd am putut
ieşi „la raportul colonelului", numai eu ştiu cu cîtă teamă,
căci timp de două ore (stînd pe sală, în aşteptare) îl auzisem
cum urla în cabinetul lui unde, între timp, bătuse cu mare
scandal, un soldat. Cînd m-a strigat, mi s-au tăiat picioarele.
Prin minune, s-a înseninat, a glumit, m-a bătut prieteneşte
pe obraz şi a dat ordine reparatoare: eroarea biroului
mobilizării se va anula mîine şi tot mîine voi f i schimbat la
altă companie (poate depozit?), ca să pot rămîne în
Bucureşti şi să mă ocup, ca şi în concentrarea trecută, de
bibliotecă.
 Ce a dat zilei mele de la regiment un f el de
„angoissă", care aproape mă înăbuşea, era sentimentul că
între timp, în chiar ziua asta, în chiar ceasurile astea, se
decide în Franţa întreagă soarta noastră. Veştile de azi-
dimineaţă păreau chiar mai rele decît aseară. Dar acum,
seara, întorcîndu-mă de la regiment, ascult de la Paris şi de
la Londra cuvinte curajoase. Bătălia („cea mai mare din
istoria lumii" spun ziarele) continuă. În Franţa rezistenţa
pare a-şi f i regăsit controlul, dacă nu încă liniştea. Nu,
nimic nu este încă pierdut.

Puţină muzică, singurul calmant după o asemenea zi:

uvertura la Ruinele Rom ei(?)* (Uvertura se num eşte Ruinele
Atenei. Sem nul de întrebare e al autorului) de Beethoven,
Rom anţa pentru vioară şi orchestră tot de Beethoven şi o
sonată pentru pian şi vioară de M ozart.
Şi cu asta, noapte bună!

Sîmbătă, 18 mai [1940]

Ieri şi azi, situaţie mereu mai serioasă, poate chiar
gravă. În Belgia, oraşele sunt abandonate unul cîte unul:
Louvain, Bruxelles, Anvers. La Sedan nemţii anunţau că au
spart liniile f ortif icate f ranceze pe 100 km. Francezii
înşişi nu dezmint f ormal, vorbind de o „pungă" largă f ăcută
de nemţi în sistemul lor de apărare.
Formula care circulă este: de bătălia aceasta atîrnă
rezultatul f inal. M ai simplu spus: de ea atîrnă deocamdată
soarta imediată a Franţei. Dacă scapă de aici, ea cîştigă
timp. Dacă pierde, pierde tot.
Ce mă deprimă sunt mai ales semnele de panică:
nimeni nu mai are voie să părăsească Parisul (ceea ce
înseamnă că toată lumea se îmbulzea să f ugă), nimeni nu
mai poate trece f rontiera în Spania (ceea ce înseamnă
poate că f rontiera era asaltată de ref ugiaţi), generalul
Gamelin dă un ordin de zi disperat, mareşalul Pétain e
chemat urgent de Reynaud... În schimb, comunicatele
germane au un aer de triumf , pe care nimic nu-l poate
simula. Pierderile lor sunt poate mari, dar succesele
nebuneşti. Suntem în numai a 9-a zi de război pe f rontul
cel nou.

M ă gîndesc la Poldy şi mă întreb unde poate f i. Poate

că singurul loc de dorit ar f i totuşi în armata f ranceză. Cel
puţin ar avea sentimentul că ia parte la această dramă, că
luptă, că e prezent. Într-un Sceaux în derută, în panică, ce
ceasuri grele, ce zile disperate trebuie să aibe el, atît de
singur.
Acasă nu mai vreau, nu mai pot să vorbesc despre
război. Suntem cu toţii înţeleşi, f ără să mai vorbim. Ştim
bine că toată viaţa noastră e angajată acolo, pe f ront.

Singurul loc în care războiul nu se vede, nu se simte,

nu există, e cazarma. De la colonel la sergent de zi, toată
lumea e ocupată să înjure, să bată, să tune, să f ulgere. Ce
teribilă uzină de pierdut timp, energie, muncă, totul în
vînt, totul de prisos.
Sunt oprimat, scîrbit, în continuă tensiune.

Duminică, 19 mai [1940]

Nemţii sunt la Laon. Se dau bătălii la 10 km de
Reims. Drumul spre Paris e pe jumătate străbătut.
Comunicatul german de azi anunţă peste 100.000
prizonieri. Reynaud spunea aseară la radio că situaţia este
„gravă, dar nu disperată". Churchill, astă- seară, spunea şi el
că „ar f i o nebunie să spunem că situaţia nu e gravă, dar o şi
mai mare nebunie să o credem pierdută".
Dezastrul pare incalculabil. Ştirile de pe f ront sunt
vagi. Singurele lucruri precise sunt numele de localităţi
ocupate de nemţi. Restul nu poate f i urmărit. T otul se
pierde într-o imensă bătălie conf uză, din care nu izbuteşti
să desprinzi nici o iniţiativă f ranceză, nici un indiciu că
armata lui Gamelin (înlocuit de altf el aseară cu generalul
Giraud) are situaţia în mînă.
Doamna T ătărescu spunea aseară, cu disperare —
povesteşte Rosetti — că f rancezii au pierdut 400.000 de
oameni.
T otul e ca într-un coşmar groaznic, din care aştepţi
să te trezeşti. Doamne, îndură-te.

Luni, 20 mai [1940]

W eygand generalissim în locul lui Gamelin. M are
presiune germană spre vest, la Saint-Quentin. Încă nu se
poate şti cum se va termina bătălia în curs. Iniţiativa
aparţine mereu nemţilor.
Oprescu, întors de la Londra şi Paris, af irmă că acolo
e mai mult calm şi mai multă încredere decît la noi.

M arţi, 21 mai [1940]

Amiens şi Arras căzute astăzi. Nemţii anunţă că au
ajuns la Abbeville, la Canalul M înecii. O armată f ranco-
anglo-belgiană de 1 milion de oameni e împresurată.
Boulogne, Calais, Dunkerque sunt în această regiune.
La Rethel, generalul Giraud capturat de nemţi,
împreună cu tot statul lui major. E dezastrul, e prăbuşirea,
e poate sf îrşitul.
M ă gîndesc mereu, ceas cu ceas, la Poldy. M ă rog la
Dumnezeu să aibe curajul de a trăi, de a rezista şi de a
aştepta.

Vineri, 24 mai [1940]

Am intrat în cazarmă miercuri dimineaţa şi n-am mai
ieşit decît aseară la 9. Întreg regimentul consemnat. De ce?
Pentru că colonelul e nemulţumit de „ţinuta"
descazarmaţilor în oraş.
Ce mă îngrozea era mai puţin f aptul că rămîneam o
zi, două sau trei nespălat, nebărbierit, nemîncat şi
nedormit, dar că aveam să lipsesc din lume tocmai acum
cînd, de la ceas la ceas, se întîmplă atîtea lucruri cumplite.
Am apucat să dau din cînd în cînd un telef on lui
Rosetti şi de la el am af lat că f rancezii reocupaseră Arrasul.
În curtea regimentului umblau tot f elul de veşti: Gamelin
sinucis, Giraud capturat în timp ce dormea, nemţii
pretutindeni victorioşi...
M ă zbăteam prin regiment ca o umbră chinuită. În
prima zi n-am mîncat nimic şi nici nu aveam pof tă. M ă
uitam cu jind spre porţi, spre garduri. Noaptea m-am întins
pe jos, la adjutantură, pe duşumele. Eram nimicit de
oboseală, dar, după o oră sau două de somn buimăcit, m-am
deşteptat pe la 1 1/2 şi pe urmă am aşteptat cu ochii
deschişi să se f acă zi.
Viaţa în regiment este zdrobitoare. Atîtea umilinţe,
atîtea batjocuri, o atît de stupidă teroare (să nu mă vadă, să
nu mă audă, să nu mă întrebe) numai într-o puşcărie se pot
îndura. Am mereu sentimentul că sunt într-un lagăr de
concentrare.
Nu ştiu însă prin ce miracol, de îndată ce ies pe
poarta regimentului S1 mai ales de îndată ce leapăd
oribilele mele zdrenţe militare, uit totul.

Cu tot tonul optimist al posturilor aliate de aseară,

situaţia pe f ront Pare extrem de gravă, ba chiar
catastrof ală. Nemţii sunt la Calais. Ce lncepe să f ie grav nu
e că vor descinde acum spre Paris, dar că de la Calais (şi
probabil că, în ritmul ăsta, nici Dunkerque nu va întîrzia să
cadă) vor putea tăia complet legăturile între Franţa şi
Anglia.
Sunt zadarnice toate încercările de redresare
morală. Franţa e capabilă să nu-şi piardă capul — dar acum
nu mai e vorba de rezistenţă nervoasă, ci de oprirea în loc a
unei f orţe ce se arată absolut strivitoare. M ă uit pe hartă şi
sunt înspăimîntat.

Sîmbătă, 25 mai [1940]

 Nu, Calais nu este ocupat, sau cel puţin încă nu. M -a
înşelat harta de ieri, din Universul, pe care n-am privit-o cu
destulă atenţie.
Deocamdată, nemţii au ajuns la Boulogne,
neocupînd în întregime oraşul. Situaţia lor pe coastă —
spun comentariile f ranceze — e „precară". M ă irită puţin
obiceiul Aliaţilor de a-i compătimi pe nemţi, ori de cîte ori
au o victorie, sub cuvînt că e „nesigură", „aventuroasă",
„nestrategică". Dar, în asemenea aventuri nesigure, iată-i
totuşi la
Canalul M înecii!
Nu e mai puţin adevărat că în ultimele 2-3 zile
năvala a f ost, dacă nu oprită, oricum temperată. Se va
putea stabiliza un f ront? Se va putea ridica în sf îrşit un
zăgaz? Nu ştiu. M ă tem grozav de acalmiile germane, din
care nu ştii niciodată ce poate izbucni.

S-au petrecut în ţară, în cele două zile în care am

f ost închis în cazarmă, lucruri grave şi deocamdată
conf uze. Un complot legionar, un atentat pus la cale de un
nucleu terorist, reîntors de la Berlin, arestări, ba chiar — se
zice — execuţii. Dacă adaugi la asta concentrările noi,
f oarte largi şi suspendarea serbărilor de la 6 iunie (Pentru a
se aniversa Restauraţia, ziua de 6 iunie — cînd, în 1930,
Carol al II-lea aterizase pe Aeroportul Băneasa revenind
din exil — fusese decretată Ziua V Aviaţiei), înţelegi panica
de ieri şi alaltăieri. Azi totul pare mai calm.
Italienii încă ezită. Ar putea să intre în război azi-
mîine — dar s-ar putea să amîne, să renunţe, sa-şi schimbe
atitudinea.

De la Paris-M ondial, quartetul de Ravel, cîntat de

Calvet. În ultimele zile n-am mai ascultat muzică. Am
oroare de posturile germane, pe care nu le mai pot suporta
nici cînd dau muzică. De altf el, acum, în af ară de război,
nimic nu mă preocupă. Sunt obsedat.

Luni, 27 mai [1940]

Scrisoare de la Poldy, din ziua de 18 mai, cînd a
plecat de la Sceaux, spre un „centru de instrucţie sanitară",
nu ştiu în ce regiune. Într-o scrisoare precedentă, vorbea de
M idi.
M i se pare că, înrolat f iind, va suporta cu mai mult
curaj războiul atît de demoralizant pînă acum pentru el,
străin şi civil, într-un orăşel ca Sceaux.

Nemţii anunţă că au intrat la Calais. Francezii

dezmint, dar conf irmă că au predat Boulogne. Cu un decalaj
de o zi sau două, toate comunicatele germane se adeveresc.
T otuşi, cotropirea şi-a pierdut deocamdată
virulenţa. Înaintarea e mai incertă, mai grea. Nu am încă
destul curaj, ca să încep a spera.

Vizită la Nene Avram, la azil, desf igurat, pipernicit,

încovoiat, nesf îrşit de bătrîn, mai orb parcă decît oricînd,
pe jumătate mort — şi obsedat totuşi de o sumă de bani pe
care o are în rente de stat (111.547 de lei, spunea cu o
năucitoare preciziune), neliniştit de nişte chitanţe pe care
nu ştie cui să le dea, cum să le ascundă.
T eribil neam! Dar, cel puţin în privinţa asta, nu le
semăn deloc.

Nu trăiesc, vegetez, aştept, rabd. M ă duc la cazarmă,

mă întorc, mă culc. Nu pot citi, nu pot scrie — şi nici, de
altf el, nu am nici o dorinţă de a scrie sau citi.
Sunt într-o f oarte proastă stare f izică. Duc pe
picioare un f el de gripă, care îmi agravează lenea,
descompunerea. Singurul lucru care mă f ace încă prezent
este războiul. Altf el, ar f i ca într-un somn.

Azi după-masă, de la Londra, f rumoase lucruri de

Purcell: o sonată pentru două vioare şi o chaconnă. Citit cu
surprindere capitolul respectiv din Combarieu: e de
necrezut că a trăit cu aproape un veac înainte de Händel—
Bach, cu care, mi se pare, seamănă atît de mult. (M ai puţin
grav, desigur, mai puţin amplu.)

M arţi, 28 mai [1940]

Regele Belgiei a capitulat astăzi în zori. Dunkerque
e descoperit. Poate, la ora aceasta, căzut. T rădarea lui
Leopold este omeneşte de neînţeles. Sf îşietor discursul lui
Reynaud.
Stupoare, tristeţe, adîncă amărăciune pînă în f undul
inimii.

Vineri, 31 mai [1940]

Armata din Nord mai rezistă la Dunkerque, unde
încearcă să se îmbarce. Calais, Lille — căzute. Nici nu se mai
vorbeşte de posibilitatea unei joncţiuni cu armatele din
sud. Nu se mai aşteaptă acum decît sf îrşitul luptelor din
nord, prin capitulare sau retragere, ceea ce trebuie să se
întîmple în 12, 24 sau 48 de ore. Pe urmă? M ă tem că
nemţii vor relua atacul spre Paris, şi mă tem şi mai mult că
pe Somme nu există un f ront stabilizat. Ceea ce s-a
întîmplat pe M eusa se poate repeta (şi mai uşor încă,
f iindcă nu există nici f ortif icaţii) pe Somme. S-ar putea ca
italienii să aştepte declanşarea acestei noi of ensive, pentru
ca să intre şi ei în război, intrare pe care tot o anunţă şi o
tot pregătesc.

Nu mai pot f i „obiectiv". Aşa-zisa „obiectivitate" pe

care o văd la atîţia oameni (Camil între ei) mi se pare un f el
de a accepta lucrurile, de a te acomoda cu ele. Începe să
crească mai peste tot nu numai teama de nemţi, dar parcă
stima, ba chiar simpatia pentru ei. „Ai dracului!"
Lumea e epatată, cînd ar trebui să f ie îngrozită.
M ă gîndeam la asta mai ales aseară, ascultîndu-l pe
Ion M arin Sadoveanu care povestea impresii de la Viena, de
unde se întoarce. Pentru el victoria germană nu mai f ace
îndoială. Pretinde că nemţii n-au angajat pînă acum în
război decît 4% din resursele lor (oameni, material,
alimente etc.). T oate astea mă scot din sărite, mai ales cînd
sunt expuse „obiectiv" şi în plus cu un f el de aer protector-
melancolic pentru f rancezi: „îmi pare rău de ei, dar n-am ce
le f ace".
Nici un moment nu le trece prin cap oamenilor
ăstora obiectivi că triumf ul german aduce sclavia, propria
lor sclavie.
Deosebirea este însă că, în timp ce lor le aduce
numai sclavia, nouă ne aduce moartea. E o deosebire care
schimbă în întregime f elul de a privi lucrurile.

[Iunie]
Duminică, 2 iunie [1940]
Dunkerque rezistă încă. Posturile aliate pretind că
cea mai mare parte a armatei din nord a f ost îmbarcată şi a
ajuns în Anglia. În orice caz, rezistenţa depăşeşte
aşteptările, iar dezastrul, care părea imens după
capitularea lui Leopold, a f ost în parte atenuat.
Se aşteaptă acum lichidarea luptelor din nord,
pentru a se şti ce va urma. Nouă of ensivă germană? Atac
italian în M editerana? Pauză?

Dupront, văzut ieri, socoteşte că, dacă germanii ţin

cu orice preţ să spargă f rontul de pe Somme, îl vor sparge,
plătind însă asta cu f oarte mari pierderi. Impresia lui e că
W eygand va încerca să-i extenueze pe nemţi, f ăcîndu-i să
plătească f oarte scump „quelques percees succes-sives".
În genere, convorbirea cu Dupront, extrem de
instructivă. Dezastrul f rancez el îl atribuie corpurilor
constituite: „stat-major, administraţie, diplomaţie". Crede
că Franţa victorioasă va ieşi structural modif icată din
război.
 Gaf encu înlocuit aseară cu Gigurtu (După dem isia
lui Gr. Gafencu, Ion Gigurtu devine m inistru de Externe în
guvernul Tătărescu). Asta exprimă politiceşte teribilul val
de def etism care bîntuie de zece zile. „Def etism" nici măcar
nu e termenul exact. E un f el de acceptare admirativă,
epatată a triumf urilor germane. Şi sub buimăceala speriată
care a domnit cîteva luni, de la începutul războiului pînă
acum, vechiul antisemitism românesc, totdeauna salvator,
clocoteşte, aşteaptă.

Blank, Zissu — speriaţi, descompuşi — îmi

telef onează, mă caută, mă invită. M i-e puţin silă de
prietenii mei milionari. Eu n-am bani de chirie, iar lor le
arde de conversaţii abstracte.
Am încasat vineri ultimii 10.000 de lei pentru
Accidentul. De aici încolo, nu ştiu ce voi mai f ace. Iar dacă
vine războiul, ne găseşte f ără bani, f ără alimente, f ără
nimic. Dacă aş şti că acasă vor avea ce să mănînce, lucrurile
mi s-ar părea ceva mai uşor de suportat.

M iercuri, 5 iunie [1940]

Dunkerque a f ost ocupat ieri, iar azi în zori nemţii
au declanşat noua lor of ensivă spre sud, mai ales pe linia
Laon-Soissons. Se vede lămurit că vizează Parisul, pe care l-
au şi bombardat alaltăieri (250 de morţi).
Cîteva zile, cît a mai durat rezistenţa din nord, am
trăit într-un calm relativ. E adevărat că pierderile aliate
erau mari, dar pe de o parte f aptul că Dunkerque ni se
păruse încă de săptămîna trecută pierdut şi că totuşi
rezista prin miracol, iar pe de altă parte, f aptul că totuşi
350.000 de soldaţi au putut f i îmbarcaţi şi salvaţi reducea
dezastrul şi îl f ăcea în anumită măsură suportabil.
Dar iată-ne din nou intraţi într-un moment de mare
tensiune. Of ensiva de pe Sommes pare la f el de violentă ca
cea de pe M eusa. Comunicatul de astă-seară f rancez este
conf uz, iar pe cel german nu am inimă să-l ascult.
Gîndul că ar putea să cadă Parisul mă încremeneşte.
Nu am curajul să duc un asemenea gînd pînă la capăt, nu am
curajul să-l privesc în f aţă.

Duminică, 9 iunie [1940]

Situaţia e f oarte gravă. „Nous sommes dans le
dernier quart d'heure", spune W eygand într-un ordin de zi
de azi-dimineaţă. Parisul e în zona operaţiilor. Se pare că
au început operaţiile de evacuare. Pînă ieri f rontul, de bine,
de rău, ţinea. Aseară însă au intrat în acţiune 20 de divizii
noi germane. Bătălia e teribilă pe toată întinderea
f rontului, de la mare la M ontmédy. M ai ales la Soissons
presiunea pare cumplită. Nu am o hartă a Franţei şi nu pot
urmări indicaţiile comunicatului. Simt ef ortul de a nu
ceda, de a nu cădea pradă disperării, dar, oricum, nu se
poate ascunde îngrozitoarea primejdie.
Poldy e la T oulouse, într-un centru de instrucţie, dar
nu avem veşti directe de la el.

Luni, 10 iunie [1940]

Coloane motorizate germane au ajuns ieri la Giross
şi Rouen! Cît mai e pînă la [Le] Hâvre? Cît mai e pînă la
Paris? Comunicatul f rancez se consolează spunînd că
nemţii n- au reuşit să treacă... Seina.
E sf îşietor.
Şi, ca şi cum ar mai f i f ost nevoie de o ultimă
umilinţă, englezii f ug de la Narvik.
T e întrebi cît va mai ţine rezistenţa f ranceză. T e
întrebi cu spaimă dacă, din ceas în ceas, din oră în oră, totul
nu se va prăbuşi def initiv.
Şi totuşi, undeva, în f undul inimii, sper încă, aştept
încă...

Seara (12 noaptea)

Italia a declarat război Franţei şi Angliei. Ostilităţile
încep la miezul nopţii, ora italiană, adică peste zece
minute, din momentul în care scriu aceste rînduri.
Reynaud a ţinut un discurs scurt, de mare tristeţe,
dar şi de mare f ermitate. L-am ascultat cu lacrimi în ochi.
Aş f i vrut să plîng, dar m-am oprit. Seara am petrecut-o la
Institutul Francez, între f rancezi. A f ost o seară dezolată şi
totuşi consolatoare. Nu, nu cred că totul e pierdut, nu
vreau să cred, nu pot.

Iată-ne despărţiţi de Poldy. T rebuie să renunţăm a

avea scrisori, veşti. Comunicatul f rancez de astă-seară,
f oarte grav. Nemţii au trecut în cîteva puncte
Seina.

M arţi, 11 [iunie 1940]

Bătălia se dă la nord, nord-vest şi nord-est de Paris.
Oraşul pare înconjurat din trei părţi. Va rezista? Cît va
rezista?
Guvernul a plecat în provincie. Ziarele şi-au încetat
apariţia. Posturile de radio pariziene nu mai f uncţionează.
M ai pot asculta, destul de greu, Lyon P.T .T . şi, pe unde
scurte, voci f ranceze, care nu mai sunt însă cele f amiliare
de la Paris-M ondial.
T otuşi, chiar în momentul ăsta găsesc pe unde lungi
Radio Paris Se transmite un concert simf onic condus de
Engelbrecht (o messă de Liszt). Prin urmare, încă nu e vorba
de un oraş ce trebuie să cadă în cîteva ore, de vreme ce o
orchestră mai cîntă acolo şi o ascult.
Dar comunicatul, ascultat adineauri, nu lasă
speranţe, cel puţin nu în privinţa Parisului. De cîteva ori în
cursul zilei, acasă, pe stradă, îmi venea să izbucnesc în
plîns. M i-e încă imposibil să înţeleg tot ce s-a petrecut. M i-
e încă imposibil să cred că e adevărat.

Vineri, 14 [iunie 1940]

A căzut Parisul? Bulitt a telegraf iat (spune Radio
Londra) azi-noapte la 2 că germanii au intrat în oraş.
Legaţia f ranceză din Londra nu ştie nimic. Dacă am înţeles
bine jurnalul vorbit chiar acum în englezeşte, azi-dimineaţă
la 7, Londra mai era în comunicaţie telef onică cu Parisul.
În orice caz, aseară, ba chiar azi-noapte, la 11, cînd
m-am culcat, Paris-M ondial emitea ştiri şi muzică. Nemţii
erau la 32 de kilometri de Paris. Într-un punct, f rancezii
contraatacau. Situaţia era de extremă gravitate, dar nu
părea că va f i lichidată în cîteva ore. O rezistenţă de două
zile s-ar f i spus că e încă posibilă.
Reynaud a vorbit azi-noapte la Radio. E un text de
testament, de rămas-bun, de ultimă disperare. E parcă un
cuvînt suprem, care precede capitularea. Şocul dat Franţei
pare să f ie mortal. M esajele care se schimbă între Londra,
Paris şi W ashington nici măcar nu mai sunt alarmate. S-ar
zice că situaţia e acceptată. M ai mult stupoare decît
alarmă.

Sîmbătă, 15 [iunie 1940]

Parisul ocupat de ieri. Luptele continuă dincolo de
Paris, la est şi vest, spune comunicatul, f ără să precizeze
pînă unde. Linia M aginot este şi ea violent atacată.*
(Anulat: „E grav" ) Se încearcă ruperea trupelor din Alsacia
şi Lorena de celelalte trupe f ranceze.
Începe să se vorbească despre capitulare. Nu cred, nu
vreau să cred, dar adevărul e că nu vezi cum s-ar putea
organiza un f ront care să** (Anulat: „reţină" ) reziste.
Eugen Ionescu, întors de la Paris, spune lucruri
consternante.
M ircea Vulcănescu însă, întors de la Londra, crede în
victoria f inală a Aliaţilor. E un război care nu se va decide
în Europa, ci pe mări.
Se poate, se poate... dar între timp viaţa noastră e
pierdută.

Duminică, 16 [iunie 1940]

 La Bordeaux consiliul de miniştri este aproape în
permanenţă convocat. Aseară, azi- dimineaţă, azi după-
masă... E posibil să se pregătească un mod de capitulare.
T otul arată că rezistenţa a încetat. M ai mult decît
dezastrele militare (linia M aginot spartă, Verdun ocupat...)
stilul comunicatelor e deprimant. S-ar zice că nu mai e
comandament, că nu mai e f ront, că nu mai e nicăieri nici o
încercare de rezistenţă, de oprire. În trei zile, în cinci zile,
se va sf îrşi.

Pe T umul Eif f el, steagul cu svastică. La Versailles,

santinele germane. La Arcul de triumf , „soldatul
necunoscut" e păzit de o gardă germană „de onoare".
Dar ce e îngrozitor nu sunt semnele de truf ie, actele
de provocare: ele poate ar putea trezi şi menţine în spiritul
f rancez voinţa de a f i. M ă gîndesc cu mai multă spaimă la
acţiunea de „concordie" care va urma. Vor f i ziare, vor f i
manif este, vor f i partide care vor f ace din Hitler un prieten
al Franţei, un sincer protector al ei. În momentul acela,
toată panica, toate resentimentele se vor resorbi într-un
lung pogrom.
Unde poate f i Poldy? Ce va f ace? Ce va deveni? Iar
noi, aici?

Luni, 17 [iunie 1940]

Franţa depune armele!
Pétain, care a luat azi-noapte locul lui Reynaud, a
anunţat azi la ora 2 că va „încerca" să pună capăt
ostilităţilor. Prin intermediul Spaniei, a cerut germanilor
să-i comunice condiţiile capitulării. Hitler cere o
capitulare f ără condiţii.
T otul e ca moartea unei f iinţe scumpe. Nu înţelegi
cum s-a întîmplat, nu crezi că s-a întîmplat. M intea e
oprită în loc, inima nu mai simte nimic.
De cîteva ori m-au podidit lacrimile. Aş vrea să pot
plînge.
 1941
[Ianuarie]
M iercuri, 1 ianuarie 1941 * (Începe caietul al IV -lea
al Jurnalului)
Am pierdut obişnuinţa de a ţine un jurnal şi acum
îmi vine greu să-l reiau. Din iunie, de la căderea Parisului de
cînd am renunţat să mai scriu (mi-era silă şi mai ales aveam
un îngrozitor sentiment de inutilitate. ..) am mai încercat o
singură dată, pe la sf îrşitul lui octomvrie să reîncep, dar n-
am avut destulă stăruinţă.

T rebuie oarecare energie, anumită încăpăţînare

pentru a ţine un jurnal — cel puţin la început, pînă te
deprinzi, pînă găseşti tonul just. În def initiv, este ceva
artif icios în însuşi f aptul de a ţine un jurnal intim. Nicăieri
scrisul nu mi se pare mai f als. Îi lipseşte scuza de a f i un
mijloc de comunicare. Îi lipseşte necesitatea imediată, (îmi
aduc aminte că, la Paris, cu Poldy, niciodată cînd eram
singuri nu vorbeam f ranţuzeşte, deşi am f i vrut s-o f acem
pentru exerciţiu. Dar ni se părea nef iresc, pretenţios. Ca să
vorbim f ranţuzeşte în libertate, aveam nevoie să f im
constrînşi de prezenţa cuiva care nu ştia altă limbă.) E ceva
din aceeaşi jenă în dif icultatea mea de a scrie „pentru
mine". Scrisul, dacă nu mă ajută să comunic cu cineva
(printr-o scrisoare, sau printr-un articol, sau printr-o
carte), începe să mi se pară, cel puţin la început, un lucru
absurd, lipsit de intimitate.
T otuşi am regretat de atîtea ori că n-am avut destulă
vitejie ca să continui jurnalul meu în ultima jumătate de
an. T rebuia să privesc cu ochii deschişi tot ce s-a întîmplat
de atunci. M ă gîndesc acum la lunile mele de „zonă" şi
parcă nu regăsesc atmosf era lor de teroare. Îmi spun că
eram atunci aproape de moarte, îmi aduc aminte că de
cîteva ori am vrut să mă sinucid — dar toate aste[a] sunt
acum şterse, indif erente, aproape de neînţeles. Noaptea
mobilizării, plecarea din cazarmă, drumul, ireal parcă, spre
Olteniţa, sosirea în zori, pe ploaie, la Valea lui Soare, cele 4
săptămîni de acolo, scenele repetate cu Niculescu, cu
Căpşuneanu, scurta permisie de la Bucureşti, la începutul
lui august (cu sentimentul violent că „zona" şi „cealaltă
viaţă" sunt două lucruri absolut dif erite, ca şi cum ar f i pe
două planete străine)... Pe urmă întoarcerea bruscă la
Olteniţa, noaptea, teribila noapte de 11 august 1940, în
gară, ca un coşmar prin care vocile lui Căpşuneanuşi
Niculescu se întretăiau urlînd... Cele două nopţi şi trei zile
din trenul regimentar, orele nesf îrşite din gara Bucureşti,
suişul lung spre Valea Prahovei, pe urmă spre Braşov,
Sighişoara, trecerea de-a latul Ardealului, ocolul spre
Lugoj... ziua din gara Lugoj, chinul, nesf ârşitul chin de pe
rampa gării, sosirea la Boldur, tragi-comica noapte a
„schimbării ef ectelor", şi pe urmă tot restul celor două
săptămîni de la Boldur, culminînd cu întoarcerea acasă,
într-un detaşament de evrei... Dar marşul de la Boldur la
Lugoj! Dar sosirea la regiment! Dar dimineaţa de muncă la
descărcatul vagoanelor de lemne! T oate pierd acum din
intensitatea lor tragică şi grotescă. M i se părea atunci că
nu voi şterge niciodată din inima mea sila, scîrba, oboseala.
Ajunsesem la un f el de stupoare, care mă f ăcea să primesc
f ără revoltă, ca prin somn, atîtea lovituri cîte au urmat:
excluderea din barou, concedierea de la Fundaţie (Pe baza
decretului de excludere a evreilor din instituţiile publice
naţionale, Sebastian fusese concediat din redacţia Revistei
Fundaţiilor Regale în 7 septem brie 1940), trimiterea la
sapă, în detaşament de muncă (Excluşi prin noua legislaţie
de la serviciul m ilitar, bărbaţii evrei sînt m obilizaţi în
detaşam ente de m uncă)... Poate că ar f i trebuit să le scriu
pe toate. Poate că ar f i bine să le ţin minte. Într-o zi voi
încerca să mi le amintesc, să le reconstitui — şi îmi va f i
greu să găsesc altceva decît imagini şterse, cuvinte uzate.
Pînă şi cutremurul din noiemvrie începe să se depărteze.
Cîtă vreme garsoniera mea păstra încă urmele catastrof ei,
pereţi crăpaţi, cărămizile descoperite, molozul căzut, mai
aveam imaginea acelei nopţi cumplite. Dar acum, după ce s-
a zugrăvit, s-a şters, s-a acoperit — totul e ca şi cum n-ar f i
f ost.

An tragic, an de coşmar, an plin de spaime, de

mizerii, de nenorociri — şi totuşi l-am terminat astă-
noapte f ără deznădejde. Cu oroare, dar f ără deznădejde. M ai
sper încă, mai cred încă. În iunie, cînd a căzut Parisul, totul
mi se părea terminat, pierdut, def initiv pierdut. Astăzi viaţa
îmi pare într-un îndepărtat viitor posibilă. Este şi atîta
f oarte mult.
Happy New Year! Poate că nu va f i „happy". Să nu-i
cerem prea mult. Dar, dacă ne va cruţa viaţa, poate că la
sf îrşitul lui, de astăzi într-un an, lumina va f i mai aproape,
ţărmul mai accesibil.

Joi, 2 ianuarie [1941]

Îl întîlnesc azi-dimineaţă pe Cioran pe stradă. E
radios.
— M -au numit.
A f ost numit ataşat cultural la Paris.
— Înţelegi — zice —, dacă nu mă numeau, dacă
rămîneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare.
Primisem ordinul de concentrare chiar azi. Dar nu m-aş f i
prezentat cu nici un preţ. Dar aşa, totul s-a rezolvat.
Înţelegi?
Sigur că înţeleg, dragă Cioran. Nu vreau să f iu rău cu
el. (Şi mai ales nu aici— la ce ar servi?) E un caz interesant.
E chiar mai mult decît un caz: e un om interesant,
remarcabil de inteligent, f ără prejudecăţi şi cu o dublă doză
de cinism şi laşitate, amuzant reunite.
 Aş f i vrut, şi ar f i meritat, să însemnez cele două
convorbiri mai lungi pe care le-am avut cu el în decemvrie.

38 de grade f ebră. Prost debut de an.

Duminică, 5 ianuarie [1941]

M ereu bolnav. Alaltăieri, peste 39 grade. Ieri şi azi,
între 37-38. Nopţi de f ebră, de insomnie, de coşmar. Am
visat alaltăieri noapte un Balcic galben şi roş, ireal. „E ca în
Gauguin", îmi aduc aminte că am remarcat în vis. Aseară, în
plină f ebră, îmi promiteam să scriu neapărat piesa cu
Gunther (care din nou redevenea f oarte vie) şi schiţam
scenariul unei alte piese. Eram ameţit, extenuat — şi n-am
reuşit să cobor din pat, cum aş f i vrut, ca să notez unele
lucruri în legătură cu asta. Astăzi, din nou scrisul —
literatura — mi se pare un gest stupid. E un gust sălciu, de
inutilitate.

De la Bz. veşti groaznice.

M iercuri, 8 ianuarie [1941]

Încă bolnav. Nici nu ştiu dacă mă pot considera
convalescent. Nu mai am temperatură, dar îmi revin greu,
încet.

Eugen Ionescu, care vine uneori pe la mine, se zbate

să plece cît mai repede din ţară, să f ugă. Aceeaşi panică,
aceeaşi alarmă, aceeaşi grabă de a f ugi cît mai repede din
ţară, ca să f ie la adăpost, ca şi la Cioran. E ciudat că n-am
avut niciodată gînduri de f ugă (de la căderea Parisului) —
decît aşa, ca simple visuri nostalgice, care nu mă obligă la
nici un demers şi, mai puţin chiar, la nici un proiect.

Citit aseară şi azi-dimineaţă Androcles and the Lion

de Shaw . Am rîs mult.
 M arţi, 14 ianuarie [1941]
Seară de nelinişte — f ără să-mi dau seama exact de
ce. Simt ameninţări nelămurite.
Parcă uşa nu e bine închisă, parcă obloanele
f erestrelor sunt transparente, parcă zidurile înseşi devin
străvezii. De oriunde, în orice moment, e cu putinţă să
năvălească de af ară nu ştiu ce primejdii, pe care le ştiu de
f apt prezente totdeauna, dar cu care mă obişnuiesc, pînă a
nu le mai simţi. Şi deodată, totul devine apăsător, imediat,
suf ocant. Ai vrea să strigi după ajutor — dar spre cine? Cu
ce glas? Cu ce cuvinte?

Vineri, 17 ianuarie [1941]

Frază scrisă de Giraudoux în 1938 şi citită astăzi:
„...ce pays que rien ne menace et qui vit dans l'obsession de
la guerre"...!!

M iercuri, la Lena Constante (Plasticiană, soţia

m uzicologului Harry Brauner) seară de discuri. Quartetul de
Ravel, Sonata de Franck, un concert pt. pian şi orchestră de
Beethoven, cîteva V ariaţii Goldberg de Bach, piese pt. pian
de M ozart.

Somnolenţă, apatie, spaimă dezarmată — asta e

aproape tot. Din cînd în cînd, promisiuni de lectură, de
muncă — dar toate cad repede, f ără elan, f ără suf lu, f ără
convingere.

M arţi, 21 ianuarie [1941]

Revoluţie? Lovitură de stat? Sîmbătă noaptea a f ost
asasinat pe Bulevardul Brătianu un maior german. Nu se
ştie încă dacă e un atentat sau un f apt divers. Dacă, aşa cum
se zice, cel care a tras nu e un oarecare „supus grec", ci
f ostul campion de box Axiotti — atunci e mai probabil să
f ie la mijloc o ceartă, un scandal, un incident. Poate o
af acere de inimă.
 De altf el, f aptul nici nu are directă legătură cu
evenimentele propriu-zis politice, precipitate, de ieri-
dimineaţă. Ieri a apărut în ziarele de dimineaţă un decret
care desf iinţează comisarii de românizare. După-masă am
af lat că generalul Petrovicescu (Generalul Constantin
Petrovicescu, m inistrul de Interne în prim ul guvern Ion
Antonescu (sept. 1940 - ian. 1941), este înlocuit cu Dum itru
L Popescu în al doilea guvern Antonescu (ian. 1941 -ian.
1943)) a f ost înlocuit la Interne. Spre seară un manif est
studenţesc cerea: 1) îndepărtarea lui Rioşanu (Colonelul
Alexandru Rioşanu, şeful Poliţiei şi Siguranţei), învinuit de
a f i patronat asasinarea maiorului şi de a f i unealtă anglo-
masonică, 2) revenirea generalului Petrovicescu, 3) guvern
pur legionar.

După 10 seara, vreo 5-6.000 de legionari au def ilat

pe Calea Victoriei strigînd: „Jos Rioşanu! Vrem guvern
legionar! Jos masonii din guvern!"
La 12 noaptea postul de radio transmitea manif estul
studenţesc. Ziarele de azi- dimineaţă, apărute mai tîrziu
decît ora normală, nu publicau manif estul, ci decretul de
înlocuire a ministrului de Interne şi – în plus — (dar nu în
Cuvântul) o notă a Generalului Antonescu explicînd că
schimbarea era necesară pentru a restabili ordinea şi a evita
marasmul economic. Pe la 1, cînd mă duceam spre casă,
circulaţia pe Calea Victoriei între Alcalay şi Casa de
depuneri era întreruptă. Se pare că Pref ectura de poliţie,
ocupată de legionari, era asediată de armată, pe la 4,
revenind, lucrurile erau în aceeaşi situaţie. Seara, Rosetti
îmi spune că pref ecţii au f ost schimbaţi azi-noapte în
întreaga ţară. Generalul Antonescu adresează un apel către
ţară: „în 24 de ore ordinea va f i restabilită."
E aproape 12 noaptea. Din cînd în cînd aud sub
f erestrele mele grupuri de legionari trecînd spre Ateneu sau
spre Finanţe şi cîntînd în cor. Oraşul pare totuşi f oarte
liniştit. Prin radio, un comunicat al Prezidenţiei invită pe
toată lumea ca după ora 10 să nu iasă din casă.

T ermin astă-seară Fabulele lui La Fontaine — citite

cu delicii de cîtva timp. Fabula f inală, cu invitaţia ei la
singurătate, e o concluzie pentru tot.
Cette leçon sera la fin de ces ouvrages
Puisse-t-elle être utile aux siècles à venir!

M iercuri, 22 ianuarie [1941]

9 1/2 seara
Singur. T elef onul întrerupt de azi la prînz. Cu
neputinţă să ştiu ce se petrece acasă, în Antim. Aş vrea să-i
pot spune M amei un cuvînt. Aş vrea s-o aud vorbind. M ă
gîndesc prin ce clipe de spaimă trec ei acolo. Îmi pare rău
că n-am avut destulă hotărîre azi-dimineaţă — cînd se mai
putea — să alerg pînă la ei şi să rămîn acolo. T oţi laolaltă,
poate că ne-ar f i f ost mai uşor să aşteptăm. Îmi promit ca
mîine — dacă va mai f i un „mîine" — să mă duc neapărat la
ei. Orice va f i, să f im împreună.
Se trage mereu. Se aud puşti, mitraliere şi uneori
lovituri de tun. Dimineaţa, zgomotele erau depărtate,
păreau că vin de la marginea oraşului. Pe urmă s-au
apropiat de centru. Pe la 1, cînd am coborît eu, autobuzele
nu mai mergeau. Am avut cîteva momente de ezitare: să mă
duc, sau nu, spre Antim? Dincolo de Bulevardul Elisabeta
circulaţia nu mai părea posibilă. M -am întors deci la mine,
hotărît să nu mai ies. Am mai apucat să dau un telef on
acasă şi să spun că nu vin—pe urmă au amuţit toate
telef oanele. Strada totuşi era încă vioaie, aproape normală.
Pe la 4 am văzut instalîndu-se cîteva posturi de soldaţi în
Piaţa Amzei şi un cordon pe Calea Victoriei, drept în f aţa
blocului nostru. De la 5 au început împuşcăturile. N-am
putut urmări exact ce se petrecea, f iindcă toate balcoanele
au trebuit să f ie imediat evacuate. Am văzut doar cum
dinspre Palat veneau cîteva sute de manif estanţi. Am intrat
în cameră, lăsînd doar întredeschisă uşa dinspre terasă.
Detunăturile de armă nu acopereau strigătele. Se
striga; se cînta; se vocif era. Două- trei voci reuşeau să se
desprindă din tumult (mereu aceleaşi): „Nu trageţi, suntem
f raţii voştri!"
T otul a durat o oră. Pe urmă manif estanţii s-au
depărtat cîntînd f ără să-mi pot da seama dacă spre Ateneu,
respinşi, sau spre Finanţe, trecînd peste cordon. Am ieşit pe
terasă. Jos, lîngă f armacie, era un lac de sînge şi o luminare
aprinsă pe trotuar. Am coborît o clipă să-l întreb pe portar
ce se întîmplase exact. Spunea că un soldat f usese ucis şi
că, pe urmă, trupa, care tot timpul trăsese în aer, s-a retras,
lăsînd pe legionari să treacă mai departe. Strada era plină
de lume buimăcită, dezorientată şi — mi s-a părut mie? —
destul de indif erentă totuşi. M -am întors sus. Era absurd să
încerc a merge mai departe. Am deschis aparatul de radio la
Bucureşti. Emisiunea a f ost normală pînă la 8 f ără un sf ert,
cînd n-a mai urmat nici buletinul german, nici semnalul de
pauză. T îrziu, după 10, 15 minute, o voce anunţa că
Legiunea va f i victorioasă, că la Constanţa, T ecuci şi
Craiova mare parte din armată e cu revoluţia legionară şi că
miniştrii jidoviţi (M ihai Antonescu (Mihail A. Antonescu era
m inistru de Justiţie), Cancicov (Mircea Cancicov, m inistrul
Econom iei Naţionale), M areş (Nicolae Mareş deţinea
portofoliul Agriculturii şi Dom eniilor)), împreună cu
trădătorii (Dimitriuc (V ictor Dim itriuc, subsecretar de stat
la Petrol şi Exploatări m iniere, în Ministerul Econom iei
Naţionale)), vor plăti. Aşadar postul de radio e în mîna
legionarilor. Ziarele care apar — chiar şi cele nelegionare
(Evenim entul, Seara) publică manif este legionare. Despre
generalul Antonescu nici un cuvînt nicăieri. Aseară, în
manif estul citit la radio (cînd mai dispunea de post) af irma
că în 24 de ore ordinea va f i restabilită.
 Şi acum? T otul e posibil în noaptea asta. Nu e decît
11 seara. Pînă să se f acă lumină de zi mai sunt încă 8 ore.
Voi dormi? Pot să încerc să dorm? Sunt aşa de singur, şi tot
gîndul meu e acasă, la M ama, la Benu, la Papa. Oraşul e în
complet întuneric, telef oanele nu răspund, postul de radio
tace.

Joi, 23 ianuarie [1941]

10 dim .
T oată noaptea au continuat mitralierele şi tunurile.
Am dormit, cu deşteptări subite, cu vise scurte, complicate.
De cîte ori mă trezeam, regăseam neschimbat acelaşi
zgomot de arme. În blocul meu, tăcere completă, ca într-o
noapte obişnuită. Dimineaţa, în zori, bubuiturile erau mai
puternice, mai dese. Pe urmă s-au mai potolit. La 9 am
deschis aparatul de radio. Speaker-ul obişnuit (nu vocea
streină de aseară) anunţa că din oră în oră vor avea loc
transmisiuni of iciale. Aşadar " cursul nopţii postul de radio
a f ost reocupat de armată. Generalul Antonescu lansează
un nou manif est, în care anunţă că în f aţa atacurilor rebele
asupra Prezidenţiei şi altor instituţii, aparatul de stat şi
armata au intrat automat în acţiune, îndeamnă pe toată
lumea să se apere, dacă e atacată în case. Un comunicat al
M arelui Stat-M ajor dezminte def ecţiunile din armată.
Ies pe terasă. O dimineaţă ceţoasă, ca de toamnă.
M agazinele sunt deschise — lume puţină pe străzi. Grupuri
placide care discută. O ediţie specială a nu ştiu cărui ziar.
Pe terasa mea, moloz şi pulbere de cărămidă. Un glonte a
nimerit, aseară probabil, sus, în zidul meu, exact deasupra şi
la dreapta uşii. Se vede perf ect gaura f ăcută în zid.

Vineri, 24 ianuarie [1941]

Am f ost în Antim, unde am rămas toată noaptea şi
dimineaţa de azi. T oţi împreună, eram într-adevăr mai
liniştiţi. Ne-am îmbrăţişat, ca după o lungă, lungă
despărţire.
 Ieri, pe la 11 dim. (abia scrisesem nota precedentă),
au început să def ileze pe Calea Victoriei, ducîndu-se spre
Şosea, lungi coloane motorizate germane, cu puştile şi
mitralierele gata de tragere. Erau impresionanţi. Şi era
limpede că armata germană era cu generalul Antonescu
împotriva Legiunii răsculate. Cînd am coborît în stradă, am
găsit pe de o parte Cuv ântul de dimineaţă, cu apeluri
intransigente de revoluţie, dar pe de altă parte, o ediţie
specială a aceluiaşi Cuvântul, apărută cîteva ore mai tîrziu
şi cuprinzînd ordinul lui Sima de încetarea luptei. T otuşi,
detunături răzleţe, ba chiar şi scurte* (Anulat: „rafale de" )
lovituri de mitralieră, se mai auzeau. Am intrat în cîteva
băcănii să-mi f ac tîrguieli. M ereu lume vioaie, optimistă,
„bucureşteană", mai mult curioasă decît terif icată. Ici-colo,
f eţe îngîndurate, ridicări din umeri: „Numai de-ar f i linişte."
„Numai de s-ar astîmpăra."

Pe la 2 după-masă, a trecut Alice cu o maşină, ca să

mă ducă în Antim. Era cu Comănescu (unul din legionarii
ei), descompus, tăcut, docil. Abea acum, trecînd cu maşina
prin oraş, puteam să văd aspectul de revoluţie al străzilor.
Pe Victoriei, de la Naţional în jos, totul era pustiu. T ancuri,
mitraliere şi patrule pe o Cale Victorie deşartă, cu
obloanele trase. Am af lat de la Alice că, în timpul nopţii,
Văcăreştii Şi Dudeştii f useseră incendiaţi şi prădaţi. Acelaşi
lucru părea să se f i întîmplat pe Calea Rahovei şi în multe
alte cartiere. Pînă seara detunăturile au încetat de tot. La
radio se dădeau comunicate precise, liniştitoare. În 24 de
ore, toate armele, inclusiv cele de vînătoare, trebuiau
depuse. Cine mai trage, cine mai pradă e împuşcat pe loc.
M ai rămînea doar primejdia jaf urilor în străzile mai mici,
mai lăturalnice. Alice, venită din nou în Antim (bună,
întreprinzătoare, generoasă, dar exaltată şi, cum a f ost de
atîtea ori, * (Anulat: „neserioasă" ) copilăroasă şi puţin
nebună), ţinea morţiş să ne transporte pe toţi de acasă. Am
rămas, baricadîndu- ne cum am putut. Spre seară s-au
deschis telef oanele — şi a f ost o mare uşurare. Dintr-o dată
ne simţeam mai puţin singuri. Ceea ce nu ne-a oprit ca
toată noaptea să tresărim la cel mai mic zgomot.

Şi aseară, şi azi-dimineaţă au sunat întruna

telef oanele. Lume care vrea să ştie dacă mai suntem în
viaţă, dacă nu s-a petrecut nimic grav, dacă „a trecut". Se
zice că sunt victime multe. Dar nu se poate şti deocamdată
nimic. La ora asta, rebeliunea ca „lovitură armată" e f ără
îndoială lichidată. Sima a dat un nou ordin, în care spune că
cine mai luptă e în af ară de lege. Desolidarizările,
dezavuările se îmbulzesc. Generalul pare inf lexibil. Nici un
cuvînt de ezitare. Anunţă sancţiuni aprige pentru
conducători şi instigatori. M ilitarii căzuţi vor f i
înmormîntaţi mîine, solemn, dar rebelii, tot mîine, f ără
„nici o cinstire". Politiceşte, lucrurile sunt încă f oarte
conf uze. Cu cine va f ace noul guvern? Anunţă o
reorganizare a Gărzii, sub directa sa conducere, dar nu se
ştie încă* (Anulat: „pe cine va aduce" ) cu ce elemente. Şi
mai rămîne de înţeles atitudinea Germaniei, care trebuie să
f i provocat o mortală stupoare în rîndurile gardiste. M ă
gîndesc la Ghiţă Racoveanu, la Haig, la Cioran, la Dinu
Noica, la M ircea Eliade (mereu norocos, el, dacă e încă la
Londra).

O mică întîmplare, f ără consecinţe din f ericire (cel

puţin pînă acum), dar care explică multe. Pe locul unde a
căzut ieri un soldat, peste drum de blocul nostru, la colţul
f armaciei T hoiss, au ars ieri-dimineaţă cîteva luminări.
T recătorii se opreau şi întrebau ce este. Grupuri mici,
agitate, ridicau privirea spre casa noastră, plimbînd-o în sus
şi în jos, asupra celor 9 etaje, cu nu ştiu ce expresie de
mirare şi ameninţare. Cînd am coborît în stradă m-am
apropiat şi eu de un grup (căci mereu se f ăceau alte
grupuri). În mijlocul a cinci-şase trecători, un nenorocit
(nebunul acela care umbla mai demult cu o nuia şi un f luier,
din tramvai în tramvai, dînd imaginare semnale de plecare
şi oprire — ţin minte că obişnuia să se apropie seara de
Fordul M arysei, sub cuvînt că-l păzeşte, şi M aryse îi dădea
cîtiva gologani...), un biet bîlbîit, cretin, povestea cum „o
jidoavcă a tras cu revolveru, uite din blocu ăsta, de pe
acoperiş, aseară, ş-a împuşcat un plotonier".
— O jidoavcă, domnule? întreabă un domn mai în
vîrstă, destul de bine îmbrăcat, destul de potolit.
— Da, o jidoavcă, tu-i mama ei!
— Şi nu i-a f ăcut nimic?
— Ba bine că nu. A arestat-o. A dus-o.
M ă uit bine la oamenii care-l ascultă. Nu e unul care
să nu creadă. Nu e unul care să aibe cea mai mică îndoială
despre adevărul acestei poveşti absurde. Un moment mă
gîndesc să intervin, să le spun că e o absolută prostie, să-i
întreb dacă-şi imaginează că un evreu, mai mult chiar: o
evreică, poate f i atît de dement încît să tragă într-un
militar, să-i întreb în f ine dacă o f emeie poate trage cu
revolverul de pe acoperişul (!!) unui bloc cu 9 etaje şi să
nimerească aşa de exact — să-i întreb în f ine dacă ştiu că
soldatul a căzut ieri într-o adevărată luptă de stradă, în
care s-au tras sute de gloanţe. Dar la ce bun? Cine m-ar
auzi? Cine ar încerca să raţioneze? Nu e mai simplu, mai
rapid, mai expeditiv să creadă ce le spune celălalt? „A tras o
jidoavcă."
Am plecat mai departe, după tîrguieli. Cînd m-am
reîntors, erau alţi trecători, care vorbeau despre acelaşi
lucru. Dar de astă dată, nu era vorba de o "jidoavcă", ci de
un "jidan". Unii spuneau că a f ost prins, alţii că nu. Unii
precizau că a tras de la etajul IV (etaj IV care nu mai e
locuit de la cutremur), alţii că nu se ştie încă de unde a tras.
Cred că cineva propunea să se f acă o cercetare în bloc, sau
se mira că încă nu s-a f ăcut. Pe urmă, de la f ereastra mea,
am privit cîtva timp cum vestea se lăţea, cum grupurile
deveneau mai dese, mai agitate. Lipsea mult pentru un atac
asupra tuturor apartamentelor jidoveşti din bloc? Uite cum
începe un pogrom.

A căzut T obrukul, alaltăieri încă — dar vestea venea

de aşa departe, era aşa de străină pentru noi care din clipă
în clipă puteam termina cu totul, cu absolut totul!

Sîmbătă, 25 ianuarie [1941]

Veşti puţine. Ziarele legionare suprimate. (M ă
gîndesc încă o dată la soarta Cuvântului.) Un nou manif est
al Generalului, explicînd desf ăşurarea rebeliunii şi a
represiunii. Strada nu şi-a reluat încă aspectul normal,
acolo unde au f ost lupte. Impresionantă piaţa T eatrului
Naţional, unde vitrinele magazinelor şi marile f erestre ale
T elef oanelor au f ost ciuruite de gloanţele mitralierei. Se
pare că în Văcăreşti şi Dudeşti totul e ca după un mare
cutremur, ca după un cumplit incendiu. Numărul morţilor
acolo nu se cunoaşte. Sute sau mii de morţi evrei — dar
nimeni n-ar putea spune precis (Num ărul evreilor asasinaţi
în cele două zile ale rebeliunii legionare a fost de 127). Nu
se ştie nici cîţi militari au căzut, nici cîţi legionari. Poate
că numărătoarea nu e încă f ăcută.

Circulă încă pe străzi trupe şi tancuri. Se evacuează

ultimele clădiri în care s-au mai ref ugiat legionari. Azi-
dimineaţă, pe B-dul Elisabeta, am asistat la ocuparea şi
curăţirea cinematograf ului „Regal" — f ost pînă acum
legionar. Acum, după ora 10 seara, oraşul e mort.
Spectacolele interzise după ora 9; restaurantele închise.
Nimeni nu are voie să circule. Dar ziua lumea e vioaie,
vorbăreaţă, plină de curiozitate şi, la urma urmelor,
uşurată. M ai e şi vremea, nespus de f rumoasă. În plin
ianuarie, parcă am f i într-un sf îrşit de martie cu soare.
Este, dimineaţa mai ales, o îmbulzeală pe străzi, ca într-o zi
de sărbătoare. Sunt oameni care se îmbrăţişează, care se
salută zgomotos, care se întreabă... La f rizer, astăzi, toată
lumea povestea cum a f ost, aproba, se mira, exclama.
Domnul Costel, patronul, spunea că „armata a f ost la
înălţime" şi că „legionarii ăştia sunt nişte criminali".

Cioran îi spunea ieri lui Belu că „Legiunea se şterge

la cur cu ţara asta". Cam acelaşi lucru îmi spunea M ircea în
momentul represiunii Călinescu: „România nu merită o
mişcare legionară." Pe vremea aceea nimic nu-l satisf ăcea
decît dispariţia totală a ţării.

Haig s-a prezentat dimineaţa la slujbă. Comme si de

rien n'était. M ai amuzant e că acelaşi lucru l-a f ăcut şi Gyr
(Poetul Radu Gyr), care alaltăieri, în piaţa T eatrului, ţinea
mulţimii discursuri intransigente. Vine acum momentul
telegramelor de devotament.

Sacha Roman a f ost tot timpul celor trei zile de

rebeliune în beciurile Pref ecturii de poliţie, arestat de
legionari. Foarte mulţi deţinuţi evrei au f ost ucişi. El a
scăpat ca prin minune. Păcat doar că, vanitos şi „esprit
f aux", nu ştie să povestească simplu.

Duminică, 26 ianuarie [1941]

Preţioase amănunte povestite ieri de Lassaigne, care
a f ost la mine. Joi, în piaţa Conf ederaţiei Balcanice.
Obiectiv însemnat, căci numai la cîteva zeci de metri este
sediul legionar din Strada Roma. Piaţa este literalmente
blocată de legionari care manif estează. Se văd sosind cîteva
detaşamente motorizate germane. Primire entuziastă.
Legionarii strigă, aplaudă, aclamă: „Heil Hitler! Duce, Duce,
Duce, Duce! Sieg Heil, Sieg Heil!" Nemţii, tăcuţi, se
stabilesc tacticoşi la intrarea f iecăreia din străzile ce
„debuşează" în piaţă: Roma, Sof ia, Londra etc.
M anif estanţii nu contenesc să-i aclame. Sunt convinşi că
au venit în ajutorul lor. T rupe germane sosesc mereu,
mereu primite cu aceleaşi strigăte de entuziasm. Dar —
stupoare! — în momentul în care toate ieşirile sunt închise,
cînd încercuirea e completă, un of iţer somează pe
manif estanţi să plece. Şi toată lumea pleacă. Pur şi simplu.

Convorbire cu Camil despre evenimente. Ar f i destul

de amuzant de consemnat variaţiile lui de atitudine, în
ultimele zile. Dar nu despre asta vreau să scriu deocamdată.
M iercuri seara, în Cîmpineanu 58, situaţia era palpitantă.
Camil îşi pierduse capul (el care şi-l pierde aşa de uşor). În
tot imobilul nu era decît M arietta Rareş. Cealaltă M ariettă
şi Haig erau la teatru, „pe baricade". M arietta Sadova a
venit mult mai tîrziu, palidă, despletită, plîngînd. Venea de
la Prezidenţie unde, împreună cu soţia lui Codreanu,
încercaseră inutil să f ie primite de General. „Se trage cu
tunul", striga M arietta (şi ce bine îi aud vocea!). Nu mai
puţin era sigură de victorie. „T otul e în mîinile noastre.
Generalul Dragalina vine spre Bucureşti. Generalul
Coroamă e cu noi. Antonescu e pierdut." M ă gîndesc la
năucirea cu care trebuie să f i af lat a doua zi dimineaţa cît
de mult se schimbaseră lucrurile peste noapte.

Nici o veste sigură despre desf ăşurarea situaţiei

politice. Cine e arestat şi cine nu, cine rămîne cu regimul şi
cine pleacă — nu se ştie absolut nimic.

Luni, 27 ianuarie [1941]

Ieri după-masă, cu Lereanu şi Comşa, am f ost să
vedem „cîmpurile de luptă". E limpede că s-a tras mult în
aer. Cu excepţia cîtorva imobile de pe Strada Londra,
ciuruite de gloanţe, nimic nu arata că ar f i f ost mari bătălii.
Nici sediul legionar din Strada Roma şi nici măcar cazarma
gardienilor (în care totuşi se zice că s-ar f i tras cu tunul) nu
sunt serios deteriorate. M arele dezastru este în Văcăreşti şi
mai ales în Dudeşti. Nu a rămas casă, nu a rămas cocioabă
care să nu f i f ost spartă, jef uită, arsă. Încerci să-ţi
imaginezi cartierul arzînd miercuri noaptea, în timp ce
bandele de huligani împuşcau atîţia oameni înnebuniţi de
groază. Au rămas în picioare, ici şi colo, cîteva prăvălii cu
nume româneşti. Dar nu totdeauna hîrtia salvatoare —
„magazin românesc" —, pusă în vitrină sau lipită pe pereţi,
a reuşit să oprească devastarea. Vezi destule case şi
magazine distruse, purtînd totuşi, cu o tristă ironie, semnul
care trebuia să le apere: „proprietate creştină", „casă
românească", „proprietarul e român", ba chiar — undeva pe
Văcăreşti — „proprietate italiană". Ieri era duminică şi a
patra zi după dezastru. Prin urmare, mare parte din
dărîmături f useseră acoperite sau îndepărtate. Şi totuşi
priveliştea este copleşitoare. Şi toate acestea în plină
mizerie, în plină calicime. M ici meseriaşi, mici negustori,
lume umilă, necăjită, care abea îşi cîştigă o pîine amară.
Vezi ici, colo, lîngă ruine, o f emeie bătrînă, un copil
despuiat care plînge, care aşteaptă. Aşteaptă ce? pe cine?
În f aţa M orgii, sute de oameni îşi aşteptau rîndul. E atîta
lume dispărută de acasă, sunt atîtea cadavre încă
neidentif icate. Universul de azi e plin de anunţuri mortuare
evreieşti. Cimitirele sunt pline de morminte noi. Numărul
evreilor morţi tot nu se cunoaşte. Cîteva sute, în orice caz.

Astăzi, ca şi ieri, nici un comunicat, nici o ştire, nici

un indiciu. Ezitare? Reticenţă? Frică? Schimbare de
atitudine? Compromis? Încercări de tranzacţie? Stranie
tăcere, care f ace posibilă orice presupunere.

L-am visat azi-noapte pe Nae Ionescu. El era

directorul liceului din Brăila. Eu, elev (deşi avînd aceeaşi
vîrstă ca acum). M -a oprit pe sala de jos, din stînga
cancelariei, şi mi- a strîns mîna. Pe urmă mi-a spus: Să nu te
miri şi să nu te superi dacă se va întîmpla uneori să-ţi
răspund la salut, ca oricărui alt elev. Dar visul era mai lung,
mai complicat, cu nenumărate alte personaje.
 Seara
M ilitarii ucişi au f ost înmormîntaţi astăzi. Sunt 17:
doi of iţeri (un maior de la serviciul geograf iei, un căpitan
medic), un plutonier T .R. şi 14 sergenţi, caporali, soldaţi.
Pentru trei zile de rebeliune, în care s-a tras atît de mult
din ambele părţi, f oarte puţini căzuţi, din f ericire. E
probabil că nici la legionari victimele nu sunt atît de
numeroase cît s-a zvonit la început. (Se vorbea de 6.000!
Absurd!) Cif ra nu se cunoaşte.

S-a constituit noul guvern. Format din generali

(activi şi de rezervă), cu excepţia lui Crainic (Nichifor
Crainic ) la Propagandă, a unui consilier de casaţie la
Justiţie, a unui doctor la Sănătate. Rămîne din f ostul
cabinet numai M ihai Antonescu, dintre civili, dar f ără
portof oliu. Se înţelege că legionarii vor interpreta ieşirea
lui Rioşanu ca o concesie f ăcută lor. Altf el, pentru
desf ăşurarea ulterioară a evenimentelor, nici un indiciu.

M uzică. O sumă de lucruri ascultate în ultimul timp,

cel puţin în zilele mai calme. Din Brahms Concertul pentru
pian şi orchestră (asupra căruia trebuie să revin: îl credeam
„barbant", dar pe măsură ce-l cunosc mai bine mă apropiu
mai mult de el), un trio în si minor, un quintet. Din
Beethoven, o f rumoasă serenadă, şi, aseară, Sim fonia IX-a.
Concert pentru pian de Ceaikovski (m-a amuzat să-l ascul,
deşi nu-l recunoşteam, să bănuiesc că e un rus din secolul
trecut, înclinam să cred că e de Glazunov). Din Franck,
variaţiile simf onice. Din Chausson, simf onia (surprins că o
cunosc atît de bine şi că e atît de f rumoasă). În sf îrşit, azi-
noapte, o serenadă de M ozart, pe care nu o cunoşteam. E,
împreună cu Kleine Nachtm usik şi cu serenada pentru două
orchestre, a treia serenadă pe care o af lu. De asemeni, o
simf onie pe care nu o cunoşteam (nr. 29 — sau 31! —
Pariziană").
 Am citit în zilele de rebeliune numai Shaw şi
M oliere. Din Shaw , Fanny' s First Play. Acum sunt la actul II
din Man and Superm an. M erge, din punct de vedere limbă,
destul de uşor.

M iercuri, 29 ianuarie [1941]

S-a publicat astăzi numărul of icial al morţilor civili.
Ceva mai mulţi de 300. Nu se spune cîţi legionari, cîţi evrei.
Evaluarea pare redusă. Încă se mai vorbeşte de peste 6.000
de morţi evrei. Poate că cif ra exactă nu e posibil să se
f ixeze. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Un mare număr
de evrei au f ost ucişi în pădurea Băneasa şi aruncaţi — cei
mai mulţi goi — acolo. Se pare însă că un alt lot au f ost
executaţi la abator, la Străuleşti. Şi unii, şi alţii, înainte de
a f i ucişi, au f ost probabil groaznic mutilaţi. Fratele lui
Jacques Costin abea a putut f i recunoscut la morgă de rude.
Avea numai în cap patru găuri. Avocatul Beiler era ciuruit
de gloanţe şi, în plus, beregata tăiată.
Sunt cazuri de scăpare miraculoasă. (Aderca, picat cu
o candoare aproape comică în Strada Burghelea 3, într-un
cuib, la uşa căruia a sunat ca un cetăţean paşnic, venit să
ceară inf ormaţii! A f ost liberat de acolo seara, bătut, dar
viu!, cînd alţii, în acelaşi loc şi în aceeaşi zi, f useseră ucişi.)
Cazul cel mai uimitor din cîte am auzit pînă astăzi este al
unui avocat, M ircea Beiner, luat de pe stradă marţi
dimineaţa, dus la Băneasa, împuşcat în ceaf ă şi lăsat acolo
în plină noapte, pe zăpadă, mort — pentru ca, spre
dimineaţă, să se trezească de f rig, în mijlocul cîtorva sute
de cadavre, între care numai el şi încă trei f useseră
incomplet ucişi. Fantastic pur şi simplu!
B i b e r i (Scriitorul Ion Biberi), venit de la T urnu
Severin, povesteşte că acolo zilele de rebeliune au f ost atît
de calme, încît cine nu avea radio nici nu-şi dădea seama că
se întîmplă ceva neobişnuit în ţară. Legionarii de acolo s-au
Predat din primul moment, ca nişte miei.
Haig arestat ieri. Astă-seară mare percheziţie la ei
(îmi spune Camil). Dar cred că nici Haig, nici M ariţica nu
vor păţi nimic.
Revoluţionari ca ei nu păţesc niciodată nimic.
Cioculescu (Şerban Cioculescu) şi Streinu (Criticul V ladim ir
Streinu), întîlniţi ieri, erau f oarte satisf ăcuţi de
evenimente şi f ără nici o nelinişte pentru desf ăşurarea lor
ulterioară. N-aş putea spune acelaşi lucru. Am tot f elul de
îndoieli, de temeri. M i se pare că se ezită, că se dă înapoi, că
se menajează f ormule de împăcare, de tergiversare. Dar
deosebirea între Cioculescu şi mine e că el judecă „detaşat",
în timp ce eu judec cu însăşi viaţa mea, prinsă în tot ce se
întîmplă.
Încep să cred că, cel puţin în marile momente de
criză, „detaşarea" nu este cea mai bună f ereastră de la care
se pot privi şi înţelege lucrurile.

Joi, 30 ianuarie [1941]

Văd case devastate, prăvălii distruse pe străzi cu
totul neevreieşti şi pînă unde aş f i crezut că valul
pogromului nu poate ajunge într-o singură noapte.
Bunăoară, azi-dimineaţă, o nenorocită dugheană pe Strada
T raian, lîngă staţia de tramvai T abacu. Încă o dată mă
gîndesc înf iorat la ce s-ar f i putut întîmplă în noaptea de
miercuri, acasă. Sunt oameni, ca mine, care au trăit în
noaptea aceea despărţiţi de f amilia lor — şi a doua zi
dimineaţa n-au mai găsit pe nimeni, n-au mai găsit nimic.
Revăd, retrăiesc întreaga spaimă a nopţii aceleia.
A căzut azi-dimineaţă Derna.
La Berlin, într-un lung discurs, Hitler a anunţat azi
după-masă că va cîştiga războiul în chiar cursul anului.

[Februarie]
M arţi, 4 f ebruarie [1941]
 Nu pot uita şi nici nu vreau să uit ororile pe care le-
am trăit. Citesc din Istoria evreilor a lui Dubnow capitolele
despre marile pogromuri de la sf îrşitul evului mediu. Este,
de cîteva zile, singura mea lectură. Fie că cif ra of icială e
adevărată (cam 300 de evrei asasinaţi), f ie că cif ra mult mai
mare ce se şopteşte (600-1.000) este cea justă — aşa sau
altf el, f apt e că am trăit unul din cele mai mari pogromuri
din istorie. E adevărat că au f ost momente, în trecut, în
care măcelul a f ost totuşi mai mare (în timpul primei
cruciade 800 ucişi la Speyer, 1.100 la M ainz — şi de
asemeni f oarte mulţi cam în toată Europa, în anul chimii
de la 1348, „Der schw arze T od") — dar îndeobşte cif ra
medie a pogromurilor obişnuite este mult mai mică — 50,
80, 100 de morţi este o cif ră care contează în martirologia
evreiască şi Dubnow consacră uneori lungi pasaje chiar
unor pierderi mai mici, rămase totuşi memorabile.
Ceea ce te încremeneşte mai ales în măcelul de la
Bucureşti este f erocitatea absolut bestială cu care s-au
petrecut lucrurile. Ea străbate pînă şi prin termenii atît de
seci ai comunicatului of icial, care anunţa deunăzi că în
pădurea Jilava au f ost asasinate 93 de persoane (ultim
euf emism* (Anulat: „sinonim " ) pentru evreu: „persoană") în
noaptea de marţi, 21. Dar ceea ce se povesteşte este mult
mai cutremurător decît ceea ce se comunică of icial. Acum
se dă ca absolut sigur că evreii măcelăriţi la abatorul din
Străuleşti au f ost atîrnaţi de beregată de cîrligele
abatorului, în locul vitelor tăiate. Pe f iecare cadavru se
lipise o hîrtie: „carne cuşer". Cît despre cei asasinaţi în
pădurea Jilava, ei au f ost mai întîi despuiaţi (pentru că
hainele** (Anulat: „trebuiau" ) era păcat să rămînă acolo) şi
pe urmă împuşcaţi şi aruncaţi unul peste altul. Nu găsesc în

De-a lungul întregei istorii evreieşti sunt

nenumăraţi Adolf Hitler. Le-a lipsit un mediu prielnic,
momente decisive, condiţii generale f avorabile — pentru ca
să transf orme acţiunea lor locală într-o politică mondială,
dar ca ideologie, ca metodă, ca stil, aproape că nu dif eră de
Führer. Un anume Zimberlin, în secolul al XIV[-lea], care la
Strasbourg a condus o mişcare f oarte asemănătoare, cu
adevărate batalioane de asalt şi cu unif orme (o bandă de
piele pe umeri), aşa-numiţii Armleder. Altul, două secole
mai tîrziu, în Austria şi Boemia, mai vulgar însă, mai redus
la simplu huliganism, pe nume Rindf leisch. Cel mai
interesant — şi în acelaşi timp mai asemănător —, şef ul
unei mişcări politice şi sociale pe bază agrară şi antisemită,
Vinzenz Fettmilch, la Frankf urt, la 1614.
Cred, de altf el, că mai am multe de învăţat din
lectura lui Dubnow .

Niciodată nu sunt mai interesanţi oamenii decît în

momentele de bruscă schimbare politică. De la o zi la alta
reneagă, modif ică, atenuează, explică, se pun de acord, se
justif ică, uită ce nu le place, îşi amintesc ce le convine. Şi
dacă ar intra în această subită transf ormare puţin cinism —
încă ar f i de suportat. Dar e un demon al consecvenţei care
îi obligă să arate că şi ieri, cînd erau cu vechiul regim, şi
astăzi, cînd sunt împotriva lui, atitudinea lor era şi este
„principial" aceeaşi. În materia asta nimeni nu-l întrece pe
Camil. Uneori e amuzant. Nimeni nu e mai dezorientat decît
el, mai descompus de f rică, mai isteric în clipele nedecise,
mai catastrof ic în prevederi — şi pe urmă, cu vechiul lui
surîs triumf ător, îţi explică nu numai că a prevăzut totul,
dar că ar f i f ost în stare „dacă era ascultat", să prevină
totul. Faţă de legionari a f ăcut toate platitudinile posibile
(dar şi aici, prin oameni în subordine, prin f emei de a doua
mînă, prin bieţi tineri f amelici). Nu a ezitat nici să scrie, şi
pe urmă să răspîndească din om în om „cu titlu
conf idenţial", lamentabilul memoriu din septemvrie, în
care arăta că el totdeauna a f ost legionar şi că, dacă e
adevărat că a f ost prieten cu mine, nu e mai puţin adevărat
că şi Nae Ionescu mi-a f ost prieten (stabilind probabil astf el
o jurisprudenţă).
Dar astăzi Camil explică, cu absolut aceeaşi îndîrjire,
că legionar n-a f ost niciodată şi că (textual) el nu se poate
simţi bine decît în regimul de azi, care este regimul
valorilor naţionale.
Cred că ce e mai tare în omul ăsta e inconştienţa —
f iindcă numai din inconştienţă poate povesti (f ără să-şi dea
seama că f aptul e* (Anulat: „literalm ente" ) odios) cum acum
cîtva timp, cînd Poldy Stern (Leopold Stern, avocat, fiul lui
Adolf Stern, traducător al lui Shakespeare. E autor de
studii econom ico-juridice şi de eseuri (Psihologia am orului
contem poran)) l-a rugat să-i primească la el nişte hîrtii
personale şi să i le ascundă — nu numai că l-a ref uzat, dar a
telef onat lui Zăvoianu, pref ect de poliţie pe atunci,
raportîndu-i cele întîmplate şi adăugind că el, Camil
Petrescu, îşi declină orice răspundere şi nici nu garantează
că acele hîrtii ref uzate de el conţineau simple contracte
comerciale sau dolari! Denunţ, oribil denunţ — şi Camil nu
are atîta sensibilitate cîtă ar trebui ca să înţeleagă şi să se
înspăimînte!

Zoe, cu o lună înainte, cînd pleca noaptea de la

mine, aproape niciodată nu uita să-mi aducă aminte că
nimeni nu trebuie să ştie că ne vedem, „înţelegi, f raţii mei
sunt legionari şi nu vreau să-i pun în situaţii penibile." Dar
astăzi îmi telef onează, mă roagă să vin la ea şi, la plecare,
cînd eu ezit să trec prin camera f ratelui ei — care era acolo
— ea mă îndeamnă să trec liniştit:
— T reci, dragă, treci. Ce importanţă are? Într-adevăr,
nici o importanţă.

H a i g (Haig Acterian a fost condam nat la 12 ani

închisoare. Trim is pe front, a căzut în vara anului 1943)
mereu arestat. Lucruri amuzante mi-a spus ieri M argareta
Papagoga — şi ea actriţă la Naţional — despre satisf acţia cu
care s-a primit la teatru plecarea lui Haig şi mai ales
prăbuşirea M ariettei, pe care toată lumea o detesta acolo. A
f ost cu neputinţă să se adune semnături pe o petiţie în
f avoarea lui Haig. (Situaţia lui e gravă pare, din cauză că a
lăsat să se instaleze megaf oane în balcon de unde s-au ţinut
discursuri. La drept vorbind, cred că lucrurile se vor aranja
şi că în nici un caz Haig nu va merge la martiraj. Nici nu i-o
doresc.)
T eribilă vorba spusă în gura mare, la o repetiţie, de
Nataşa Alexandra, teribilă mai ales pentru că M arietta era
de f aţă: „Unde e Generalul, să-i pup coaiele, să-i sug pula, că
ne-a scăpat de legionari." M aximum de entuziasm!

Joi, 6 f ebruarie [1941]

M ă gîndesc mereu la piesa mea de teatru cu f amilia
Grodeck. Ar trebui să mă decid să o scriu. Acum cîteva luni,
a scrie literatură mi s-ar f i părut o* (Anulat: „sim plă" )
aberaţie. De altf el nici astăzi nu m-aş încumeta şi nici n-aş
avea gust să scriu decît** (Anulat: „teatru" ) piese de teatru
— adică lucruri puţin mecanice, pe care le f aci oarecum
„din af ară". Ce mi-ar uşura scrierea piesei „Grodeck" este pe
de o parte f aptul că primele două acte sunt, ca scenariu,
aproape precizate, iar pe de altă parte f aptul că,
dimpotrivă, ultimul act (sau ultimele două, dacă piesa va
avea 4) sunt încă atît de nesigure ca direcţie, ca sens, ca
deznodămînt. Plecat deci la drum pe teren f erm, aş avea
înaintea mea destul loc pentru surprize şi destulă libertate
de mişcare.

Dar ar trebui să mă decid. Libertatea relativă, pe care

o am acum, cît va dura? În primăvară, lucrurile vor f i la f el
de prielnice pentru singurătate, lectură, scris? Nu se
pregătesc oare aici, lîngă noi, f ără să le vedem încă, noi
catastrof e?
M ă gîndesc de multă vreme (de cîţiva ani) la o
eventuală comedie care să se petreacă într-o redacţie de
ziar. La început de tot vedeam o simplă comedie într-un
act: o redacţie într-o zi de vară (1928-1929), în plină
vacanţă politică, f ără evenimente, f ără ştiri, cu tirajul în
scădere, cu reporteri plictisiţi, cu chenzine neplătite,
trăind doar în aşteptarea morţii unui mare om politic, în
agonie de cîtva timp şi care trebuie să moară din minut în
minut, ceea ce ar da loc la o ediţie specială, care de altf el e
gata tipărită şi aşteaptă. Necrologul e scris, f otograf ia e
paginată, biograf ia e redactată... numai mortul nu vrea să
moară. Şi asta durează de cîteva zile.
Brusc intervine un f apt senzaţional şi cu totul
neaşteptat (nu ştiu încă ce: o crimă, o aventură amoroasă),
care ridică toată redacţia în picioare şi redă gazetei, pentru
o clipă, toată animaţia ei de zile mari. Cînd sună telef onul,
prin care se anunţă că în sf îrşit ilustrul personaj a murit,
secretarul de redacţie ordonă scurt ca ştirea să f ie paginată
undeva pe la coadă şi... cortina cade.
Cam puţin, vei spune, ca anecdotă. Da, dar ce m-ar
interesa aici ar f i mai mult mediul, atmosf era, tipurile —
lucruri pe care le cunosc aşa de bine de la Cuvântul. M i se
pare că în totul ar putea ieşi ceva f oarte amuzant.
Nu ştiu cum de mi-am adus astăzi aminte de acest
proiect mai vechi (şi destul de vag pînă acum — de vreme ce
nici n-am simţit nevoia să-l notez undeva), nu ştiu, zic, cum
de mi l-am adus aminte; dar nu numai că totul a devenit
dintr-o dată mai consistent, dar materialul însuşi mi s-a
părut mai bogat decît pentru o simplă glumă într-un act. De
ce nu o piesă întreagă? De ce nu o încercare de a prinde,
într-un mediu gazetăresc, cîteva schimbări de situaţie
socială? Se înţelege că în acest caz ar f i vorba de cu totul
altceva decît de o comedie uşoară. M ă încurajează în
dispoziţia mea de a scrie teatru gîndul de a nu mă lăsa prins
în cleştele a trei acte. Sunt decis să scriu (dacă scriu) cu cea
mai mare libertate de decupaj (tablouri oricît de scurte,
oricît de multe) şi de mişcare a personajelor.
 Sunt atît de f rivol, încît să uit tot ce s-a petrecut,
tot ce se petrece încă, tot ce se pregăteşte, tot ce se
aşteaptă! Nu uit. Dar mă las şi eu amăgit de o seară calmă.

Am reînceput lecţiile de engleză, întrerupte de

aproape doi ani. Lucrez cu un american, destul de
interesant, dar nu îmi dau încă seama cît mă va ajuta să
învăţ. Între timp, continui să citesc (Man and Superm an de
Shaw ). Ce e ciudat e că citesc cu mult mai mare uşurinţă
englezeşte decît nemţeşte. Vocabularul meu german e
desigur mult mai bogat decît cel englez (şi — de bine, de rău
— o f rază germană tot mai pot spune în mod inteligibil, în
timp ce mi-e cu desăvîrşire imposibil să leg trei vorbe
englezeşti) — şi cu toate astea îl citesc curent, sau aproape
curent, pe Shaw şi mă chinuiesc destul de rău cu Dubnow .
Ce e sălbatic în nemţeşte este sintaxa. Alerg patra, cinci
rînduri pînă descopăr subiectul sau complementul de care
se leagă articolul def init, cu care începe f raza.

În ziarele de azi, o nouă lege de represiune politică

(E vorba de decretul em is de Ion Antonescu „pentru
reprim area faptelor ce pun în prim ejdie existenţa şi
interesele statului" ). Întrece tot ce s-a inventat pînă azi în
materie.

Vineri, 7 f ebruarie [1941]

A căzut Benghazi, capitala Cirenaicei. Oraş f oarte
mare pentru un oraş af rican: 65.000 locuitori. După Bardia,
T obruk, Derna e, cred, f inalul acţiunii din Cirenaica. E greu
de imaginat că generalul W avell (Sir Archibald Wavell,
conducător al corpului expediţionar britanic în Grecia) va
încerca să meargă mai departe. Pînă la T ripolis sunt 1.000
de kilometri de deşert. Imperiul italian se desf ace din toate
încheieturile. Dar e de la sine înţeles că întregul război din
Af rica (oricît de interesant şi de dramatic) e totuşi episodic.
Lupta se dă între englezi şi germani. Acolo se decide totul.
Cu cît ne apropiem de primăvară (zilele se măresc, f rigul
descreşte, zăpadă aproape nu se mai vede), cu atît reîncep
emoţiile de anul trecut. Vom avea din nou o mare lovitură
în martie, aprilie, mai sau iunie? Sănătate proastă. Îmi pare
rău. M i-ar trebui mai multă putere, mai multă rezistenţă
pentru toate cîte mai pot veni de aici încolo.

Luni, 10 f ebruarie [1941]

Legaţia britanică pleacă din România. Hoare
(Reginald Hoare, am basadorul Marii Britanii în Rom ânia) a
prezentat astăzi o notă de protest, care motivează f aptul
plecării. Nu ştiu încă dacă este, f ormal, o rupere de
raporturi diplomatice. Aseară „black-ouf general, în tot
oraşul. Nici o lumină de nici un f el: vitrine, f irme, f aruri —
totul stins, f ără de f elinare pe străzi. De astăzi înainte
măsurile de stingere vor f i riguroase. „Se aşteaptă un atac
aerian englez", spunea ieri mai toată lumea. Nu e imposibil.
E, în orice caz, plauzibil. Se pare că atacul german spre
Bulgaria (sau prin Bulgaria) e iminent, dacă nu — la ora
aceasta — f apt deja împlinit. Churchill aseară, în discursul
de la radio, spunea că aeroporturile bulgăreşti sunt ocupate
şi că trupele germane au şi trecut peste Dunăre. O
dezminţire bulgară de azi-dimineaţă contestă că ar f i trupe
germane acolo, dar nu spune nimic despre aeroporturi. În
orice caz, cu declaraţia lui Churchill sau f ără ea, cu
dezminţirea bulgară sau f ără ea, totul arată că în curînd, în
cîteva ore sau în cîteva zile, acţiunea germană, de mult
pregătită, se va declanşa. Vor f i desigur consecinţe şi
pentru noi. Vor f i poate sensibile modif icări de viaţă. Dar
totul, totul e provizoriu.

Eugen Ionescu, îmbătat repede, după cîteva cocktail-

uri (sîmbătă dimineaţă) se porneşte deodată să-mi vorbească
despre mama lui. Că e evreică, ştiam de mult, din auzite —
dar era, între noi doi, o chestiune închisă. Ameţit de
băutură, băiatul se porneşte „să spună tot", cu nu ştiu ce
răsuf lare care îl uşurează, ca şi cum l-ar f i apăsat, ca şi cum
s-ar f i înăbuşit. Da, era evreică, era din Craiova, bărbatul ei
a părăsit-o cu doi copii mici, în Franţa, a rămas evreică
pînă la moarte, cînd el — Eugen — cu mîna lui a botezat-o.
Şi pe urmă, f ără tranziţie, îmi vorbeşte de toţi „evreii" care
nu se cunosc: Paul Sterian (Poet din m ediile avangardiste.
(A colaborat la Contim poranul, Floarea de foc ş.a.)), Radu
Gyr, Ignătescu... (Constantin Ignătescu, scriitor şi publicist
(Ram pa, Ultim a oră, V iaţa Rom ânească, ş.a.)) îi invocă pe
toţi, cu oarecare ciudă, ca şi cum ar vrea să se răzbune pe ei
sau să se piardă el însuşi, neobservat, în numărul lor mare.
Bietul Eugen Ionescu! Cîtă zbatere, cît chin, cîte
ascunzişuri, pentru un lucru atît de simplu. Aş f i vrut să-i
spun cît îmi devine de drag — dar era prea beat ca să f iu
sentimental cu el.

Insuportabilul stil M itică T heodorescu (Ziaristul

Dem . Theodorescu), la radio. Cu aceleaşi f raze, cu aceleaşi
adjective, cu aceleaşi epitete cu care a scris sub trei
regimuri îl serveşte şi pe al patrulea. Îl „serveşte" cred că e
prost spus. Poate cineva crede că limbajul ăsta exclusiv,
f ără măsură, f ără nuanţă, care se supralicitează pe sine
însuşi de la f rază la f rază, corespunde unei gîndiri
adevărate, unei sensibilităţi sincere? M onstruos tip,
paralitic, rău, cinic, f ără idei, f ără simpatie pentru nimic,
f ără ură veritabilă măcar, f ără scîrbă de nimic, vorbind
totuşi despre o „lume nouă", o „Europă tînără", o
„civilizaţie puternică", un „regim viguros", o revoluţie a
raselor victorioase etc., etc. Şi nu mă supără imoralitatea
lui, versatilitatea lui inf inită. M ă irită pur şi simplu din
punct de vedere stilistic. Vocabular, sintaxă, totul e f als,
artif icial, strigător de neadevărat. Cred, de altf el, că
microf onul îi accentuează artif iciile. Qnd îl citeam în
Cuvântul, mi se părea numai „manierat", dar lizibil, ba chiar
uneori inteligent. Dar cînd e citit cu voce tare devine
scîrţîitor, enervant, buf on. M ă gîndeam că lectura cu voce
tare este o încercare grea pentru un prozator. Şi mă întreb
dacă nu e un examen critic absolut necesar.

M arţi, 11 f ebruarie [1941]

Aseară, ascultînd ultima parte din Sim fonia IX
(transmisă de la Budapesta) mi s-a părut uneori de o
trivialitate, de o platitudine nespusă. Începutul, cu intrarea
atît de gravă a violoncelului, care anunţă aria de mai tîrziu
a basului, e încă f oarte f rumos. Dar unele pasaje ale corului
sunt de o violentă vulgaritate. S-ar zice un cor de operă, ba
chiar de operetă. Verdi, sau chiar Kalman. Da, Kalman. Îmi
aducea aminte parcă de corurile din Silvia.

Seara
Atmosf eră de război, de mobilizare generală. Oraşul e
parcă şi mai întunecat decît aseară. Doar cîteva rare
f elinare mai ard.
Vitrinele sunt acoperite cu perdele mari, cu hîrtii
albastre; toate f erestrele sunt oblonite. La 9 seara e pustiu.
Cîţiva trecători aleargă după taxiuri, care trec grăbite, f ără
să oprească. M aşinile cenuşii germane sunt cele mai multe
pline de noroi. Vin de la drum lung şi pornesc la drum lung.
Soldaţii nemţi, care pînă acum se plimbau agale, ca într-un
oraş de vacanţă, sunt grăbiţi, îngînduraţi. În tramvai, pe
stradă, se vorbeşte mereu de un posibil bombardament
englez. Dar — lucru ciudat — nu văd nici un f el de
îngrijorare; mai mult chiar: un f el de curiozitate animată,
ca pentru un spectacol în pregătire.

Soţii Lassaigne pleacă mîine-dimineaţă cu avionul

spre Sof ia, Istambul şi — pe urmă — Cairo. Despărţire
melancolică. Eram mai emoţionat decît mi-ar f i îngăduit
amiciţia noastră nu prea veche, nu prea intimă. Dar
sentimentul acesta de a rămîne într-o lume care se închide!
T e simţi abandonat. E mai mult decît o plecare la care
asişti. E o rupere de punte. Cînd se vor ref ace punţile? Cînd
se vor restabili legăturile?

M iercuri, 12 f ebruarie [1941]

Premiera Iphigeniei lui M ircea Eliade la Naţional. Se
înţelege, nu m-am dus. M i-ar f i imposibil să mă arăt la nu
importă ce premieră, şi cu atît mai puţin la una care, în
mod f atal (autor, interpreţi, subiect, public), trebuie să f i
f ost un f el de reuniune legionară. Aş f i avut impresia că
asist la o „şedinţă de cuib". Giza (Fiica Ninei Mareş dintr-o
prim ă căsătorie), cu care am vorbit la telef on, îmi spune că
a f ost mare succes. Dar, f ără să vrea, conf irmă bănuielile
mele. „Numai de nu s- ar interzice spectacolele", spune ea.
Am asigurat-o că nu — şi sunt, de altf el, convins că nu se va
întîmpla nimic. E adevărat că textul e plin de aluzii şi
subînţelesuri (pe care le remarcasem încă de anul trecut, la
lectură), dar oricum e greu să se interzică o Iphigenie.
Simbolul mi se pare cam gros totuşi: „Iphigenia sau jertf a
legionară" s-ar putea numi piesa în subtitlu. Acum, după
cinci luni de guvernare şi trei zile de rebeliune, după atîtea
asasinate, incendii şi prădăciuni — nu se poate spune că nu
se nimereşte.

Vizită la Lovinescu. (N-am mai f ost la el acasă de

vreo 12 ani.) Acelaşi, mereu neschimbat. L-am găsit
ascultînd cu răbdare o nuvelă de un tînăr şi pe urmă, la
sf îrşit, tuşind evaziv. M ică trăsătură antisemită, prinsă în
treacăt — vorbeam despre Grindea şi despre mirarea mea de
a-l vedea reuşind la Londra.
— Ei, rassa, rassa! — zice el rîzînd şi totuşi f oarte
convins.

Americanul meu, cu care iau lecţii de engleză, este

anti-Roosevelt, antienglez, progerman. E un f el de
senatorul W heeler.
 Cioran, cu toată rebeliunea la care a luat parte, îşi
păstrează locul de ataşat cultural la Paris (Em il Cioran nu a
deţinut nici o funcţie oficială la Paris), pe care i l-a dat
Sima cîteva zile înainte de cădere. Noul regim îi aduce un
spor de salariu! Pleacă peste cîteva zile. Ei, aşa da
revoluţie!

Vineri, 14 f ebruarie [1941]

Concert de la T urin (Concertul pentru vioară de
Beethoven şi a patra simf onie de Ceaikovski) dirijat de...
Igor M arkevitch. De cîte ori, în ultimele luni, nu m-am
gîndit la el, invidiindu-l pentru ref ugiul lui atît de sigur de
la Vevey! Pentru mine, cînd visez un loc calm, f erit,
f avorabil singurătăţii, lecturii şi scrisului, Lacul Leman
este imaginea însăşi a f ericirii. Dar nu Geneva propriu-zisă,
ci un loc undeva mai în sus, mai modest, mai necunoscut.
Vevey, de pildă. Şi cînd spun Vevey, f igura lui Igor
M arkevitch îmi apare aşa cum am cunoscut-o în acea
sîmbătă după-masă, cu soare, din 1931, septembrie: f oarte
tînăr, aproape copilăros, vioi, nervos, cordial, aproape
intim de la primele cuvinte. Şi dintr-o dată revăd totul:
dejunul cu M arie Ghiolu, Creaţă, soţii respectivi şi Igor la
restaurantul acela („Le Globe", cred) plin de oameni
politici, între care, chiar la masa de alături, Jouhaux (Leon
Jouhaux, lider sindicalist francez. Între 1909 şi 1940,
secretar general al C. G. T. (Confederation Generale du
Travail)). Pe urmă, vizita lungă la muzeul oraşului (unde
pentru prima oară am auzit de Liotard (Jean Etienne
Liotard, pictor elveţian din secolul al XV III-lea)). Plimbarea
lungă pe jos. Ceaiul pe marginea lacului — şi pe urmă seara,
una din puţinele seri senine, f rumoase din acel septembrie
ploios. Igor M arkevitch dirijează la T urin. Pentru el nu e
război. M uzica, activitatea, cariera, succesele — totul
continuă. Iar noi trăim agăţaţi de amintiri.
 Dupront se întoarce în ţară. Pleacă marţi. Aseară a
f ost la mine. Vizită de rămas-bun. Cu f iecare nouă plecare
(a lui Dupront după a lui Lassaigne) sporeşte sentimentul că
rămînem aici închişi, că cercul se strînge în jurul nostru,
mereu mai aproape, şi că nu mai e, în nici o direcţie,
scăpare. „T rebuie să f acem aşa ca şi cum războiul n-ar
exista.
T rebuie să nu ne gîndim la el. Să-l uităm. Să f acem
abstracţie de el. Să pregătim lumea de mîine" — spune
Dupront. Într-un sens, poate că are dreptate. Războiul este
o obsesie permanentă, o idee f ixă — şi măcar din acest
punct de vedere, paralizant. Ar f i bine să-l putem uita. Dar e
posibil — cînd întreaga noastră viaţă, întregul nostru destin
depind de el? M ă tem că Dupront este puţin cam livresc în
atitudinea lui. Chiar propunerile de acţiune pe care mi le
f ace şi planul lui de solidarizare a „celor mai buni" într-o
serie de verigi, care să constituie toate la un loc un lanţ
(„une chaîne") — sunt vagi, neef icace, nerealiste. Şi, dacă
mă gîndesc bine, mă întreb dacă Dupront, invitîndu-ne să
uităm războiul şi af irmînd că nu războiul este f enomenul
esenţial de azi, nu caută astf el, inconştient, o compensaţie
şi o scuză pentru înf rîngerea f ranceză. Căci, dacă într-
adevăr nu războiul este decisiv, atunci f aptul că Franţa l-a
pierdut* (Anulat: „pierde din gravitate" ) încetează să mai
f ie grav.
În ce mă priveşte, mă simt depinzînd cu întreaga mea
f iinţă de război. Nu mă pot desprinde din el. Şi mi se pare că
nici nu vreau.

Duminică, 16 f ebruarie [1941]

Asasinii din pădurea Jilava, care au ucis — după
relatarea of icială — 93 de evrei într-o singură noapte, sunt
condamnaţi la pedepse între 1 an şi 25 de ani închisoare şi
ocnă. Există în legislaţia românească pedeapsa cu moartea.
Pentru cine oare? Cîţi oameni trebuie să asasineze cineva,
ca să f ie susceptibil de pedeapsă capitală? 93, după cum se
vede, nu sunt de ajuns. La pogromul viitor, asasinii vor şti
lămurit că, în orice caz, capul nu şi-l riscă.

Ani visat-o azi-noapte pe Nadia şi pe urmă, f ără nici

o legătură, pe M aurice T urbé, în două vise dif erite, bine
încheiate, f ără digresiuni, cu o suită perf ectă de f apte. Vise
simetrice, clare, aproape neinteresante tocmai prin
claritate.

M ă gîndesc mereu la convorbirea cu Dupront. Îl

înţeleg f oarte bine, cînd în loc să rămînă aici, sau să plece
la Alger, unde îl aşteaptă o catedră universitară, ţine să f ie
în Franţa.
La urma urmelor, e totuşi posibil ca Franţa, atît de
repede, atît de dezastruos învinsă şi scoasă din război, să f ie
totuşi un f actor determinant în noua Europă, nu
politiceşte desigur, dar moralmente şi mai ales
socialmente. (Vai! ce prost scriu.) M ai mult decît orice altă
ţară, Franţa va poseda mîine un material uman gata pentru
orice revoluţie: sunt cei 2 milioane de prizonieri din
lagărele germane. S-ar putea ca aceste două milioane de
oameni să decidă totul într-o zi.

M arţi, 18 f ebruarie [1941]

Vis din noaptea de duminică, pe care am neglijat să-l
notez la timp şi care acum se destramă. Sunt într-un oraş
de provincie cu Şerban Cioculescu, Ionel T eodoreanu şi
Păstorel. M ai e şi Vladimir Streinu, deşi, dacă ne numărăm,
suntem numai patru. Intrăm într-un hotel. E o cameră
curată de provincie. Şerban Cioculescu scrie o epigramă
(unul din versuri se termină cu rima „Gyr"). Păstorel scrie o
altă epigramă drept răspuns. Între timp vine patronul
hotelului, care ne spune că preţul camerei pe noapte e 500
lei. Ni se pare cam scump. Bag de seamă că nu sunt în
cameră decît trei paturi şi ies af ară, pe culoar, ca să mă
interesez de încă o cameră. Culoarele hotelului sunt pline
de diverse dame, care f orf otesc pe acolo, pe jumătate
dezbrăcate. Cînd mă întorc în cameră îi găsesc pe f raţii
T eodoreanu, pe Şerban şi pe Streinu îmbrăcaţi căzăceşte şi
jucînd de f oc o căzăcească în f aţa patronului, care e f oarte
satisf ăcut şi vrea să-i angajeze pentru cabaretul lui.

Sunt mereu bolnav. „Şocul anaf ilactic", cu care am

de-a f ace din septembrie şi care părea o boală glumeaţă la
început, devine acum intolerabil. Am văzut 4 doctori şi m-
au dezolat cît sunt de limitaţi. Aceleaşi leacuri, acelaşi
regim, acelaşi limbaj — şi în f ond aceeaşi prof undă
ignoranţă.

T oate întreprinderile M alaxa trecute prin decret

regal în patrimoniul statului, parte cedate „de bunăvoie",
parte expropriate. Expunerea de motive zdrobitoare pentru
M alaxa.
Spectator — şi încă de atît de departe — nu-mi pot
opri un sentiment de satisf acţie, ca la sf îrşitul unei
comedii bine jucată, dar mai ales magistral sf îrşită, printr-o
lovitură senzaţională. M asca lui M alaxa (palidă,
misterioasă, f ără zîmbet, o ef igie) n-a servit la nimic. T otul
sombrează într-o mare porcărie. Ce extraordinar roman ar
putea scrie cineva care ar cunoaşte lucrurile de aproape.

Acordul bulgaro-turc, semnat ieri la Ankara, nu se

ştie încă bine ce vizează, de cine a f ost inspirat, „cui
prodest"... Se dezice T urcia de angajamentele ei f aţă de
Anglia? Încearcă Bulgaria să oprească acţiunea germană în
Bulgaria? E undeva, în culise, mîna rusească? Oricum, un
atac german nu mai pare acum iminent.

M iercuri, 19 f ebruarie [1941]

Î n Universul de azi două scrisori (una către o f ată,
alta către părinţi) a[le] unui legionar, of iţer concentrat,
Scînteie Ion, sinucis ieri. Amîndouă scrisorile merită să f ie
transcrise.
„Vei şti, M ioară, că am luat parte la «aşa-zisa
rebeliune» Ţie pot să-ţi f ac mărturisiri sincere. Cred că eu
sunt autorul a cel puţin jumătate din numărul total al
morţilor pe care i-a avut armata. Deci merit să mor şi asta
am f acut-o, nu pentru că aş f i dorit o întronare a regimului
legionar pe care nu l-am crezut capabil de o reală
conducere, ci pentru ca niciodată n-am avut încredere în
această armată, care n-a avut eroi decît creaţi de alţii. Am
tras în ea cu satisf acţie, s-o distrug şi aş f i voit acest lucru
pentru că sunt urmărit."
A doua scrisoare:
„Eu nu v-am iubit niciodată. M i-aţi f ost aşa de
străini. Nu v-am considerat niciodată ca părinţi ai mei, ci
doar ca pe o lume în mijlocul căreia m-am trezit şi de care
mă simţeam legat ca de ceva care-mi poate of eri un
adăpost. Atît şi nimic mai mult. Să nu daţi nimănui de
pomană pentru mine.
Dacă auziţi că sunt mort să nu veniţi să mă scoateţi.
Nu vreau să f iu dus nici în biserică şi nici îngropat în
cimitir, f iindcă niciodată n-am crezut în ele. Să f iu ars şi
cenuşa mea să f ie luată în vînt."
Şi iată cum Scînteie Ion, f iu de plugari din Copăceni-
Ilf ov, scrie, şi plăteşte cu viaţa, o pagină care poate sta
oriunde în Dostoievski.

Am recitit de curînd Jocul de-a vacanţa. Primele

două acte excelente ca mişcare. Actul trei cam „f ăcut",
literar, „languissant", prea minor, aproape leşinat. Şi totuşi
încă f rumos, deşi piesa, ca mişcare dramatică, după actul
doi cade. Ezit de a scrie teatru. M i-ar trebui puţin curaj — şi
mai ales o mai bună sănătate, ca să mă apuc de lucru.

Luni, 24 f ebruarie [1941]

A murit Fabi.
 Joi, 27 f ebruarie [1941]
L-am plîns mult, îl plîngem încă, dar îl vom uita, îl
uităm. O zi sau două nu m-am putut gîndi la altceva. Îl
aveam mereu înaintea ochilor, îl auzeam vorbind, îl
vedeam. Acum sunt alte gînduri care revin, care mă
preocupă: războiul, comunicatele de pe f ront,
evenimentele zilnice, mari şi mici. Şi printre ele, ca printr-
o pînză care se despică brusc, ca printr-o ceaţă care se
ridică şi apoi revine — f igura lui scumpă.
Era aşa de f rumos. Nu mă puteam opri să mă
minunez, de cîte ori îl vedeam. „Cum de eşti aşa de f rumos,
Fabi? Nu e permis. E un scandal." Rîdea copilăreşte, puţin
stingherit, puţin ironic. Avea nu ştiu ce gest timid,
neîncrezător, încurcat, ca şi cum ar f i spus: „Lasă asta. Să
vorbim de altceva."
Ultima oară cînd l-am văzut sănătos, în picioare, a
f ost la mine — acum vreo două săptămîni. M ă sf îşie gîndul
că l-am lăsat atunci să plece aşa de repede. Venise să-i dau
cărţi de citit. De ce nu l-am oprit? De ce nu am stat mai
mult de vorbă? De ce l-am cunoscut aşa de puţin? De ce nu
l-am apropiat mai mult de mine?
Bietul copil, dragul de el! M i-e aşa de greu să înţeleg
că l-am pierdut pentru totdeauna. M i-e aşa de greu să văd în
locul imaginei lui luminoase, de băiat de 16 ani, cu părul
blond, mătăsos, cu ochi negri şi cu sprîncene stuf oase, care
îi barau f runtea, mi-e aşa de greu să văd în locul acestei
imagini — un mormînt.
Aştept o dimineaţă f rumoasă, ca să-i duc f lori.

[Martie]
M iercuri, 5 martie [1941]
Azi-dimineaţă, de la Zeesen, o sonată pentru
violoncel şi pian de Schubert (un Schubert melancolic,
meditativ). Pe urmă, de la Londra, un delicios mic quartet în
F de M ozart, pt. oboi şi coarde. Aseară, tot de la Londra, un
quintet de Brahms pentru clarinet şi coarde. Nimic
remarcabil. Fad, plat, f ără inspiraţie. Într-una din serile
trecute, un concert pt. clavecin şi orchestră, prins
întîmplător la Viena. M ă întrebam, ascultîndu-l, ce poate
f i. De la prima f rază, eram f ixat asupra epocii: secolul
XVIII. Dar cine anume? Am procedat prin eliminare: nu
Bach (era prea uşor), nu M ozart (nu era destul de uşor), nu
Händel, nu Haydn. Poate un italian? Poate unul din cei doi
—trei Bach mai mărunţi? Ultima presupunere mi se părea
mai sigură. Aşadar, Philipp Emanuel sau Johann Christian.
Şi era într-adevăr, Johann Christian Bach. M are satisf acţie
personală. M ăgulit de priceperea mea.

T rupele germane sunt în Bulgaria de trei zile. Filov

(Bohdan Filov, prim -m inistru al Bulgariei, filogerm an) a
semnat pactul tripartit şi în aceeaşi dimineaţă — cîteva ore
chiar înainte de semnătură — nemţii treceau Dunărea.
Luni seara, surprinzătoare notă rusească de protest.
Dar, cu opunerea sovietică sau f ără ea, Europa îşi închide
toate porţile, toate f erestrele. Grecia nu va putea să mai
reziste multă vreme cu tancurile germane în coastă. Cît
despre T urcia, dacă n-a f âcut nimic pînă acum, cred că e
prea tîrziu ca să-şi mai apere poziţia în Balcani. Jocul
german e mereu acelaşi şi mereu victorios: dislocă
solidarităţile posibile, paralizează una cîte una zonele de
operaţie — şi pe urmă le ocupă în stupoarea neputincioasă
a celor rămaşi încă în picioare, aşteptîndu-şi cu resemnare
rîndul. Iugoslavia va cădea curînd. T urcia va renunţa şi ea
ceva mai tîrziu. E stupid, e simplist — dar e inexorabil.

Joi, 6 martie [1941]

Am f ost să văd Iphigenia lui M ircea Eliade. (T recută
în matineurile de joi, cu preţuri populare: 40 de lei cel mai
scump loc. M are cădere, una din cele mai mari, ale
Naţionalului.) Piesa mult mai interesantă decît îmi aduc
aminte că mi se păruse la lectură. Spectacolul, în schimb,
grosolan, f ără stil, f ără nobleţe. Îngrozitor se joacă teatru
în România — şi niciodată nu simţi lucrul ăsta mai crispant
decît după o lungă pauză. Voci răguşite, care ţipă, care urlă.
Gesturi declamatoare, f alse. Încercam să reţin numai textul
— şi mi se părea cu adevărat f rumos. Numai pe alocuri
supărătoare intenţiile legionare.

Ascultat pe seară, de la Zeesen, Trioul de Beethoven

pentru pian, vioară, şi cello, op. 70 nr. 1, în re. Combarieu
spune despre el: „claire idylle qu'on a comparée à la
modeste et jolie sonate en mi bémol".

T erminat Black Mischief, roman f antezist de Evelyn

W augh, citit f ără dicţionar, dar cu sute de cuvinte
necunoscute, peste care treceam f ără milă. Dacă aş avea
mai multă răbdare, dacă aş f i mai scrupulos, aş f ace mai
mari progrese în engleza mea.

Duminică, 9 martie [1941]

Vis lung, straniu, complicat, cu nenumărate
incidente, cu tot f elul de oameni uitaţi (mă şi întreb de
unde răsăreau: Nene Hainerich de exemplu?...) — imposibil
de reconstituit acum. Schema visului o mai păstrez încă —
dar teribil de simplif icată. Prinţul Niculae e în vizită la
mine, în garsoniera mea din Calea Victoriei. Poldy şi Benu
sunt cu el sus (dar nu sunt singuri, căci e un f el de recepţie).
Eu sunt jos, în stradă, venind dinspre Piaţa Amzei. Îi văd sus
la f ereastra mea, sau mai mult îi ghicesc, pe Niculae şi
Poldy, care mă aşteaptă probabil. M ă lovesc de o maşină
f oarte mică, un f el de trotinetă, pe care a lăsat-o la
marginea trotuarului un general. Intru într-o băcănie (pe
trotuarul stîng, unde e dr. Ambrosi) şi cumpăr ţigări şi
chibrituri, avînd o mică ceartă cu băiatul care mi le vinde.
les de-acolo încărcat cu pachete şi mai ales cu o sticlă de
untdelemn. Sunt jenat că cei de la f ereastră, de sus, mă văd
în halul ăsta. M ă întîlnesc în trecere, dar f ără să mă opresc,
cu Papa şi Nene Hainerich. Intru, în f ine, în casă. Jos, în
hol, un grup de domni, strînşi în jurul mesei, comentează
parcă intrarea mea. Intru în ascensor, dar în ascensor nu
sunt singur, ci cu Cella. Ascensorul urcă un timp neobişnuit
de lung. Sunt mirat că n- am ajuns încă. Îi spun Cellei că
probabil se întîmplă ceva cu ascensorul nostru. Ne uităm
într-adevăr pe f ereastră şi observăm că zburăm printre case
înalte, necunoscute. Pe urmă, brusc, ne prăbuşim şi murim.
Dar moartea noastră nu opreşte visul. Continuăm să luăm
parte mai departe la toate cîte se întîmplă, deşi ştim prea
bine că suntem morţi.
M ai departe nu-mi mai pot aminti nimic.

M arietta Rareş, întîlnită pe stradă, mă opreşte, deşi

eu mă pregăteam să trec mai departe, cu un simplu salut. O
ascult cum se vaită: Haig e încă arestat, i se aduc tot f elul
de acuzaţii, depoziţiile actorilor de la Naţional sunt
zdrobitoare, e învinuit de comunism şi rebeliune, M arietta
Sadova a f ost dată af ară de la Conservator, Giza e disperată,
i se f ac mereu percheziţii acasă etc., etc. Am lăsat-o să
vorbească, f ără s-o întrerup, f ără să replic. Ce pot f ace mai
mult decît să ridic din umeri? Dacă ar f i învins ei, ştiu bine
că ar f i f ost de zece ori mai sălbateci. Iar suf erinţa
celorlalţi le-ar f i f ost teribil de indif erentă.

Citit, din întîmplare, Le Dictateur, al lui Jules

Romains. Ce copilărie! Ce naivitate! Poate că în 1926
asemenea lucruri nu erau neapărat ridicule. Dar astăzi, cînd
am văzut cîte am văzut...

Vineri, 14 martie [1941]

T erminat ieri, după o lectură intermitentă de cîteva
luni, primul volum Balzac din ediţia „Pleiade": La m aîson
du Chat-qui-pelote, Le bal de Sceaux, Mem oires de deux
jeunes m ariées, La bonne Modeste Mignon, Un debut dans la
vie, Albert Savarus, La V endetta, Une double fam ilie, La
paix du m énage, Madam e Firm iani, Étude de Fem m e. Va f i
greu să continui a citi totul, în ordine cronologică. Nu ştiu
cînd voi mai putea f ace o lectură sistematică din Balzac. (Ar
trebui cam un an!) Dar ca să nu las lucrurile încurcate, sunt
decis să citesc acum romanele tipice (Eugenie Grandet, Père
Goriot, Le lys dans la vallee etc.) şi să las restul pentru altă
dată.

M ircea (spune Rosetti) numit la legaţia din M adrid.

Nici nu mai vine în ţară. De la Lisabona pleacă direct la
noul post (Eliade a răm as pînă la sfîrşitul războiului la
legaţia rom ână de la Lisabona). Va f i astf el cruţat să ia
atitudine. Iar mai tîrziu va putea să f ie la f el de bine într-un
cîmp sau în celălalt.

Războiul de primăvară a început, se pare. M ari

bombardamente la Londra şi Berlin în aceeaşi noapte.
Legea Roosevelt pentru ajutorarea Angliei a intrat
în vigoare de trei zile. Surdă enervare la Berlin. „Evreii sunt
vinovaţi", spune corespondentul german al Universului. Nu
m-aş mira să avem, ca replică şi diversiune, un nou val
antisemit.

M ereu visuri lungi, complicate, f antastice, aproape

în f iecare noapte, par le uit înainte de a le putea însemna.

Duminecă, 16 martie [1941]

Ieri, un an de la moartea lui Nae Ionescu. Parastas la
Biserica Visarion, interesant ca adunare de oameni, dar
trist prin amintirea atîtor lucruri, la care te silea să
meditezi. Acum două luni, înainte de „rebeliune", eroarea
politică a lui Nae Ionescu, inutila lui aventură, încă nu era
atît de ratată cît pare azi. Figuri vechi de la Cuvântul:
Onicescu, Devechi, Voglberg, Alexandru Devechi, Pretorian.
T oţi îmbătrîniţi. Aveam impresia că e mai mult parastasul
lor.
Pe urmă cîteva f iguri vizibil legionare: bărbi recente,
căutături misterioase, tineri disperaţi cu părul vulvoi.
Undeva, în primul plan, soţia lui Codreanu, către care se
îmbulzea diversă lume, ca să prezinte omagii. Ce căuta Nae
Ionescu între oamenii ăştia? Ce avea comun cu ei?

Dineu amical aseară la arhitectul Cantacuzino.

Impresia ciudată că mă af lu într-un alt oraş, cu cărţi, cu
tablouri, cu oameni prietenoşi, f ără război, f ără nemţi, f ără
Hitler.

Discurs al lui Roosevelt astă-noapte, violent

antinazist, plin de încredere, anunţînd cu certitudine
victoria. Stăm agăţaţi de aparatele noastre de radio şi trăim
într-o lume atît de depărtată de noi, şi pe care o considerăm
a noastră. Pe urmă ieşim pe stradă şi ne trezim într-un oraş
cu trupe germane — prizonierul lor.

M ă gîndesc mereu la piesele mele de teatru, f ără să

mă decid a începe să lucrez. E adevărat că piesa cu ziarişti
trebuie lăsată să se precizeze, să capete contur. M aterialul
e bogat, dar nu-i văd încă scheletul. Uneori mi se pare că ar
putea să devină ceva mai grav şi mai consistent decît o
simplă comedie de mediu bucureştean. În f ond, modul în
care Nae a venit la Cuvântul şi a sf îrşit prin a deveni stăpîn
nu este o aventură de teatru? Dar piesa „Grodeck" e destul
de precizată şi aş putea, în orice caz ar trebui, să pornesc la
lucru.

M arţi, 18 martie [1941]

T extul Legii chiriilor apărut azi-dimineaţă în ziare,
deprimant. Nu ştiu de ce măsurile antisemite „legale" mi se
par mai întristătoare, mai umilitoare decît bătăile, decît
spargerea geamurilor. Poate că, în f ond, ca avertisment,
legea asta va prinde bine. Ne aminteşte din nou toate
ameninţările care sunt mereu prezente. Evreii uită aşa de
repede, cu atîta inconştienţă, cu atîta copilărie, încît
trebuie să le aducă cineva aminte din cînd în cînd care este
destinul lor.
T oată ziua am f ost trist. M i-e inima grea — şi nu
pentru f aptul în sine că va trebui să plătesc o chirie peste
puterile mele, că va trebui poate să renunţ la garsonieră, că
va trebui să umblăm cine ştie cît pînă a găsi o casă în care
să ne mutăm, ci pentru toată această stupidă, inutilă
cruzime, al cărei singur scop este de a f ace rău şi de a
batjocori, pentru plăcerea de a f ace rău, pentru plăcerea de
a batjocori...

A murit, la Cannes, T itulescu. Nu l-am cunoscut, nu

l-am auzit niciodată vorbind, n- am avut simpatie personală
pentru el şi nici admiraţie politică. Am f ost mai mult
înclinat să cred în cabotinajul lui puţin isteric (sunt unele
imagini de la Cuv ântul care perzistă în mine). Nici prin
M aryse şi Gheorghe (Gh. Nenişor era nepot de soră al lui N.
Titulescu), nici prin Sacha Roman (Avocatul Sacha Rom an
fusese un tim p secretarul lui N. Titulescu), nici prin Aristide
— care mi l-ar f i putut f ace mai f amiliar — nu m-am
apropiat cu nimic de el. Îmi aduc doar aminte de acea
dimineaţă de la sf îrşitul lui septemvrie 1930, cînd l-am
văzut la Geneva, prezidînd adunarea generală a S.D.N.-ului
(În 1930 şi 1931 Titulescu fusese ales preşedinte al sesiunii
plenare a Ligii Naţiunilor (Societe des Nations) cu sediul la
Geneva), în Bâtiment électoral. Era aşa de mult soare, eram
atît de tînăr, veneam de la Annecy, mă întorceam la Paris.
T otul era liber înaintea mea, totul era deschis şi posibil.
Quantum mutato ab illo...

Vise absurde în f iecare noapte. M i le povestesc în

gînd, cînd mă trezesc buimăcit, îmi promit să le scriu, şi pe
urmă le uit. Azi-noapte m-am visat soldat, undeva pe zonă.
Eram cu Picu M ironescu şi cu maiorul Răceanu, care la
început mi se părea că devenise locotenent-colonel. Orice
vis în care mă văd soldat e un coşmar. Alaltăieri noapte, un
vis cu desăvîrşire comic. Eram cu Poldy într-un tramvai la
Brăila şi mergeam să vedem o statuie a lui T ake Ionescu.
Cînd tramvaiul s-a oprit, ne-am întors indignaţi spre
vatman sau spre conductor ca să-i cerem socoteală de
f aptul că statuia dispăruse. Vatmanul era doctorul
Dumitrescu-Brăila. Ne-a spus să coborîm, că totuşi statuia e
acolo. Am găsit într-adevăr o f oarte f rumoasă statuie de
marmură (neagră — mi se pare) şi am privit-o multă vreme.
T ot la Brăila m-am visat într-una din nopţile
trecute, cu Nina. M ergeam pe Bulevardul Cuza spre Dunăre.
Cam unde e Biserica Luterană se af la o închisoare militară,
unde era închis M ircea. În curte se plimbau tot f elul de
deţinuţi. Am intrat într-un birou şi de acolo am telef onat
unui f uncţionar (numele lui era Constantinescu, dar mai
avea un nume cam ridicul, Policarp, parcă, sau aşa ceva).
Cînd am ol de acolo, se ridicau nişte drapele şi, printre ele,
patru drapele neer ~ semn că se executaseră patru
condamnaţi. Dar toate, toate visele sunt mult mai
complicate decît izbutesc să le notez. Prin însuşi f aptul că
le scriu, le simplif ic.

Seară Händel, cu totul din întîmplare. M ai întîi de la

Geneva, cîteva coruri şi un f oarte f rumos, lung concert
pentru orchestră de coarde. Iar apoi — imediat — de la
Londra, cîteva arii de soprană şi în f ine un trio pentru 2
viori şi pian. T otul f oarte f rumos, grav şi liniştitor.

Vineri, 21 martie [1941]

Seară de muzică, cum n-am mai avut de mult. De la
M ünchen, cîntat de orchestra M ozarteum din Salzburg,
Concertul pentru pian şi orchestră în do m ajor de M ozart,
iar la sf îrşit, un andantino dintr-o Simf onie „pariziană" în
sol major. Am trecut pe urmă, imediat, la Londra („home
service"), unde printr-o coincidenţă f ericită (ca şi deunăzi
cu Händel...) se dădea tot un concert M ozart: mai întîi un
concert pentru pian şi orchestră şi pe urmă menuetul din
Kleine Nachtm usik (pe englezeşte: Little evening serenade).
T ot de la Londra, în continuare, în timp ce scriu nota
aceasta, un concert de muzică spaniolă: piese mici pentru
orchestră de Granados, Albeniz, De Falia.

Duminică, 23 martie [1941]

E probabil că voi f i silit să-mi părăsesc garsoniera.
Pretenţiile proprietarilor mei mă sperie. Nu cutez să-mi iau
obligaţii atît de mari, cînd întreaga mea situaţie (dar e asta
o „situaţie"? cuvîntul mi se pare de batjocură) e în aer.
Ştiu bine că a mă muta de aici însemnează o teribilă
dezordine în întreg f elul meu de viaţă, dar, oricum se vor
petrece lucrurile, va trebui să mă resemnez şi mă voi
resemna. Să nu uit că suntem în război.
„Să nu uit" — vorba vine. Parcă pot uita? Îl simt
prezent în toate gîndurile mele, pas cu pas, minut cu
minut. Uneori e o durere vie, o durere f izică, un f el de
suf ocare nervoasă. Şi aşa trec zilele, una cîte una, încet,
greu...

T itu Devechi văzut ieri-dimineaţă. M ai obosit, mai

slab, mai cărunt. A f ost bolnav. Nu cred că evenimentele
politice l-au lovit prea rău. E mereu sceptic, glumeţ,
agreabil. Cred că pe mine războiul m-a îmbătrînit mult mai
mult. Îl ascultam vorbind, explicînd lucrurile, of erind
soluţii — şi îmi venea să rid de naivităţile pe care le spunea.
Aveam sentimentul că ascult un băiat f oarte tînăr, pe care
nici nu te oboseşti să-l mai întrerupi. Singurul lucru pe
care ai vrea să i-l spui este: „lasă, o să mai trăieşti, o să
creşti mai mare şi o să vezi...".
M i-a f ăcut plăcere însă să af lu că Devechi, pentru
care astă-toam-nă victoria germană era sigură în mod
absolut, începe să aibe îndoieli. „Dacă nu înving pînă în
noiembrie, atunci nu mai pot învinge."

Ieri, Iugoslavia părea înf rîntă. Cu oarecari concesii

f ormale, cu oare-cari menajamente de principiu, dar
înf rîntă. Pactul tripartit urma să f ie semnat chiar ieri, cel
mai tîrziu azi. Dar azi lucrurile par din nou întîrziate. M ai
mult decît „întîrziate", nu cred. Se încearcă o rezistenţă de
ultim moment. Demisii din guvern, întruniri de protestare,
memorii, telegrame, manif estaţii.
Şi totuşi vor semna.

Strania senzaţie de a intra într-un mare restaurant

cu lumină, cu lume multă, cu muzică. E parcă o lume ireală,
un decor de teatru, ceva în af ară de întreaga noastră viaţă.
Am f ost la „Cina" cu soţii Zissu. (îmi jur că e ultima
oară cînd ies cu ei în oraş. Pe cît posibil, îi voi evita de aici
încolo. Ea este tipul însuşi al jidoavcei parvenite. Cît de
dragi îmi devin, prin contrast, necăjitele mame din
Văcăreşti şi Dudeşti, cît de scumpă îmi este, o dată mai
mult, M ama, mama mea, aşa de simplă, aşa de bună...)
Am ieşit ameţit de la „Cina". Am mîncat tot timpul
cu remuşcări. M i-era ruşine. M ă simţeam vinovat.
E de neînţeles acest Zissu, teoretician al unui
naţionalism evreiesc integral, şi care iese totuşi seară de
seară la cinematograf şi restaurant, două luni după pogrom,

M iercuri, 26 martie [1941]

Iugoslavia a semnat ieri la Viena pactul tripartit.
Ezitările n-au servit la nimic, iar remuşcările nu pot repara
nimic. Jocul se joacă mereu la f el. Am ascultat la radio, ieri
după-masă, ceremonia semnării. Discursul lui T vetkovic în
sîrbeşte. Singura notă — sentimentală însă — de
„independenţă". Urmează T urcia la rînd. Dar mai întîi ar
trebui să vină — şi e f oarte de crezut că va veni — ocuparea
Greciei de către trupele germane. T urcii, care acum par
dispuşi să reziste (şi în vederea aceasta îşi asigură spatele,
prin declaraţia de neagresiune cu ruşii publicată ieri), vor
ceda poate şi ei totuşi, în momentul în care trupele
germane, liberate de pe f rontul grec, vor f i disponibile.
Aceeaşi comedie, într-un număr nesf îrşit de acte identice.

M ai tîrziu, mult mai tîrziu, se va scrie poate un

studiu special despre un f enomen straniu, specif ic acestor
timpuri: cuvintele îşi pierd sensul, devin f ără densitate,
f ără conţinut. Cine le rosteşte nu le crede; cine le aude nu
le înţelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă şi ai analiza
gramatical, sintactic, semantic atitea şi atîtea declaraţii pe
care le găseşti aproape zilnic în ziare şi le-ai conf runta cu
f aptele la care se ref eră — ai vedea că într-adevăr divorţul
între cuvînt şi realitate este absolut. Gînduri (prost scrise)
care nu- mi vin pentru prima oară, dar pe care azi mi le
prilejuieşte o f rază din discursul de ieri al Generalului.
„Acei ce au reînviat în lumea de azi, în raporturile lor cu
acei lipsiţi de apărare, teroarea şi sălbăticia barbară a lumii
de altădată vor f i să f ie singurii înf ieraţi de contimporani şi
pedepsiţi de istorie după cum merită."

Dinat aseară cu Vişoianu, Gina Strunga, Ghiţă

Ionescu (ultimul, dispărut complet în timpul legionarilor —
cînd cred că încerca să se „adapteze" — şi revenit acum din
senin, comme si de rien n'était). Lucruri uimitoare
povestite de Vivi despre Gheorghe şi M aryse Nenişor, care
se pare rămîn singurii moştenitori ai lui T itulescu,
pretinde Vivi, în urma unor maşinaţii satanice ale lui
Gheorghe. Bietul Gheorghe satanic!

Emoţionantă Leni, duminică seara, cînd serba la ea

acasă un an de la ultima ei premieră. „Dacă nu joc teatru în
toamnă, mor. Nu mai pot să rezist." A învăţat să cînte la
acordeon, şi cînd a vrut să ne arate ce ştie, avea lacrimi de
nelinişte, ca la o adevărată premieră.
 Dar mai emoţionant Eugen Ionescu, venit din nou
ieri-dimineaţă la mine, disperat, f ugărit, obsedat, neputînd
suporta gîndul că poate îl vor da af ară din învăţămînt. Un
om sănătos care af lă brusc că are lepră poate înnebuni.
Eugen Ionescu af lă că nici numele de „Ionescu", nici un tată
incontestabil român, nici f aptul de a se f i născut creştin —
şi nimic, nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de a avea
în vinele lui sînge evreiesc. Noi, cu lepra asta scumpă, ne-
am obişnuit de mult. Pînă la resemnare şi uneori pînă la nu
ştiu ce tristă, descurajată mîndrie.

Citesc de cîteva zile Shelley. M are bucurie de

lectură.

Joi, 27 martie [1941]

Năucitoare lovitură de stat în Iugoslavia. Regele
Petru preia — la 17 ani — puterea. Regenţa se demite.
Prinţul Paul f uge în streinătate. Şef ul Statului-M ajor
f ormează un nou guvern în care intră M acek şi cei trei
miniştri sîrbi care nu demisionaseră protestînd împotriva
pactului Bipartit. T vetcovic, Cincar M arcovic, arestaţi.
Stupoare şi pe urmă delir! Pe stradă simţeai agitaţia
nervoasă din zilele mari, decisive. Asta la Bucureşti. Dar ce
trebuie să f ie la Belgrad! În mai puţin de 12 ore, peste
noapte, întreaga situaţie din Balcani e răsturnată. Şi poate
nu numai în Balcani... M -am zbătut toată ziua de nerăbdare,
de curiozitate, de speranţă, de aşteptare. Sunt obosit de
prea marea surpriză!

Keren ocupat azi de englezi, după un asediu de 3

săptămîni. Restul Eritreei va trebui să cadă acum mult mai
uşor, aproape automat.
T ot azi a căzut Harar, în Abisinia. Vestea a venit
tîrziu, seara, ca şi cum ar f i vrut să încoroneze o zi atît de
bogată în evenimente.
 N-a f ost totuşi ultima veste a zilei. La 11 1/2
noaptea — adineauri — Radio Bucureşti a anunţat că
proprietăţile imobiliare evreieşti sunt expropriate. Casele
luate de la evrei vor f i date prof esorilor, of iţerilor,
magistraţilor etc. Ce mă îngrijorează nu e măsura în sine
(căci nimic nu are importanţă şi singurul punct de vedere
esenţial este: războiul), ci f aptul că guvernul, luînd o
măsură antisemită atît de gravă, sare peste o întreagă scară
progresivă de lovituri antisemite, pe care le-ar f i putut da
într-o serie de diversiuni gradate. Ce mai poate urma după o
asemenea expropriere? Poate organizarea unui ghetto. Dar
pe urmă? Pe urmă nu mai rămîne decît pogromul.
Şi mereu, astăzi ca şi ieri, astăzi mai mult decît ieri,
mai mult decît oricînd, îmi repet că singurul lucru care
contează e să rabzi, să rezişti, să aştepţi. E o chestiune de
timp. Dacă eşti viu, dacă rămîi viu — tot restul va trece.

Vineri, 28 martie [1941]

Îndurerat de ce s-a întîmplat aseară, îngrijorat de ce
se va mai întîm-pla de aici încolo. Altă dată — chiar sub
legionari — antisemitismul era bestial, dar în af ară de lege.
Era oarecum scuza lui. Şi oricînd — măcar de f ormă —
puteai să apelezi la autoritatea de stat. Un minim de
dreptate era păstrat în măsurile of iciale. Acum şi
sentimentul acesta — oricît de precar — al unei justiţii
of iciale e pierdut. T oate ziarele de azi-dimineaţă publică în
prima pagină, cu titluri enorme, vestea exproprierii
evreilor. Restul ştirilor (războiul, cuceririle din Af rica,
lovitura de la Belgrad...) sunt undeva pe la coadă. Ce e
important în România, astăzi, vineri 28 martie 1941, este
că evreilor li se iau casele* (Anulată form ularea: „evreii
răm în fără case" ). Restul n-are nici o însemnătate!

Încă o dată, azi-dimineaţă, dar mai ascuţit, mai

dureros decît oricînd, în clasă (Din acest an, Sebastian era
angajat ca profesor suplinitor la liceul evreiesc „Cultura B" ,
înfiinţat în 1940), vorbind elevilor mei despre „literatură"
şi încă despre cea română, am simţit cît de inutil, cît de
absurd ne agăţăm de lucruri care nu mai au pentru noi nici
sens, nici realitate. În clasa VIII băieţii dădeau teze. I-am
pus să scrie despre „sămănătorism". Dar pe urmă, privindu-i
cum scriau — cu atîta seriozitate! — aplecaţi asupra
caietelor lor, am simţit un sentiment de milă f răţească
pentru munca lor, pentru timpul lor pierdut, pentru
tinereţea lor în f iecare zi exasperată. Erau printre ei atîţia
băieţi ai căror părinţi rămăseseră peste noapte ruinaţi, pe
drumuri, printr-un simplu decret — iar ei acum scriau
despre „probleme de literatură română". Grotesc!

Camil Petrescu se vaită că probabil lui nu i se va da

nici una din casele luate de la evrei.
— M ie nu mi se dă niciodată nimic — spune el
descurajat.
— Ei bine, de astă dată — răspund eu — chiar dacă ţi
s-ar da, sunt corivins că nici n-ai primi!
— Să nu primesc? De ce să nu primesc?
Vorbea cu atîta linişte, încît am înţeles nu numai că
nu vedea nici un motiv să nu-şi însuşească o casă care nu-i
aparţine, conf iscată de la un evreu, dar că aşteaptă să i se
dea o asemenea casă, şi că va f i pentru el o deziluzie dacă
nu i se va da.

M arietta Sadova internată de cîteva zile la T îrgu-

Jiu. Se pare că în ultimul timp se agita ca în plină
rebeliune. Nu ştiu de ce mi se pare că e ceva comic în
aventurile ei politice.

La M arsilia, astăzi, 10.000 de f rancezi au manif estat

pentru Iugoslavia. Poliţia i-a împrăştiat cu greu. Europa
întreagă jubilează în tăcere, în taină. La Roma şi Berlin,
tăcere încurcată. Lovitura de la Belgrad a compromis tot
programul vizitei M atsuoka (Yasuke Matsuoka, m inistrul
de Externe al Japoniei). Cred că nemţii vor încerca să
plătească sîngeros neaşteptata lovitură ce le-a f ost dată.

De la Geneva, astă-seară, Missa solem nis de

Beethoven. Un ceas de linişte.

Sîmbătă, 29 martie [1941]

Scurtă convorbire cu A. B. în maşină, întorcîndu-ne
acasă. Îmi aminteşte (cu extremă delicateţă de altf el) că
înţelegerea noastră a f ost valabilă pe timp de şase luni şi că
prin urmare s-a terminat. De la 1 aprilie mai departe sunt
în aer. Dintr-o dată, ca o bruscă suf ocare, resimt toată
spaima sărăciei, a mizeriei* (Paragraful m ai conţinea o
frază (ceva m ai m ult de două rînduri) care a fost anulată
prin haşurare foarte apăsată).

[Aprilie]
M arţi, 1 aprilie [1941]
M are bătălie navală în M editerana, 150 mile la sud
de Creta, în noaptea de vineri spre sîmbătă. M are, f oarte
mare victorie engleză. Italienii pierd în mod sigur 3
crucişătoare de cîte 10.000 tone şi 2 distrugătoare de cîte
15-18.000 tone. Un mare vas de luptă de 35.000 tone, aşa
de rău lovit, încît nu se ştie dacă a apucat să se ref ugieze
într-un port. Încă un crucişător şi un distrugător sunt
presupuse de asemeni pierdute, 1.000 de of iţeri şi marinari
italieni şi germani, pescuiţi de englezi şi depuşi în Grecia.
În regiunea bătăliei au rămas alte sute, sau poate mii de
italieni în luptă cu valurile. Englezii nu pierd decît două
avioane. Întreaga f lotă care a luat parte la luptă s-a întors
la Alexandria, f ără nici o zgîrietură („w ithout a scratch").
Amiralul Cunningham a dat cel mai scurt ordin de zi posibil:
„W ell done". În Eritreea, englezii continuă drumul spre
Asmara şi sunt la jumătatea drumului, dincolo de Keren. În
Abisinia au ocupat Diredaua şi se îndreaptă acum, din mai
multe direcţii, spre Addis-Abeba.
În timp ce italienii pierd pe toate f ronturile,
germanii, în marea lor tăcere, pregătesc probabil of ensiva.
E acelaşi mister din primăvara trecută, din care poate
izbucni în orice clipă cine ştie ce năucitoare lovitură. Unde
însă? În Iugoslavia, e f oarte probabil, ba chiar sigur. Jocul
acolo începe să se clarif ice. Se încearcă a se provoca acolo
o diversiune croată, care ar putea juca, în descompunerea
eventuală a Iugoslaviei, rolul jucat de slovaci în nimicirea
Cehoslovaciei. Dar chiar dacă lovitura nu va reuşi în modul
acesta — oricum şi în orice mod o lovitură germanii tot
trebuie să dea. Suntem în 1 aprilie. Întoarcem f oaia de
calendar cu un sentiment dublu, de uşurare (a trecut o lună
din primăvara asta) şi de anxietate (suntem în plină
primăvară: lucrurile multă vreme nu mai pot rămîne pe
loc).

Neaşteptată vizită, ieri, a lui M adeleine Andronescu,

însoţită de T itel. Plăcerea sinceră de a af la că sunt unii
oameni care se gîndesc totuşi la tine — deşi nimic nu-i
obligă la asta, nici măcar o f ostă prietenie.

M iercuri, 2 aprilie [1941]

Asmara a capitulat ieri. E probabil că nici M asaua nu
va rezista. O rezistenţă în Eritreea nu mai e posibilă.

Ziarele bucureştene arătau pînă ieri o simpatie cu

totul nedisciplinată pentru noul regim din Iugoslavia.
Fotograf ia regelui Petru era publicată cu comentarii
elogioase, iar titluri mari anunţau: „ordine perf ectă în
Iugoslavia". Astăzi toate ziarele vorbesc de „atrocităţile de
la Belgrad", „dezastrul inevitabil", „provocările sîrbeşti".
Nemţii îşi pregătesc atacul, după tipul cunoscut. Întîi o
intensă propagandă asupra populaţiei germane martirizate
(ca în Sudeţia, ca în Polonia...), pe urmă — probabil — un
accident de f rontieră şi, în f ine, invazia. Nici măcar nu se
obosesc să inoveze.
Am impresia că sunt mai puţini nemţi în Bucureşti.
Se pare că se f ac mişcări repezi de trupe spre f rontierele
iugoslave. S-ar putea ca atacul să se pornească simultan
dinspre Bulgaria, România şi Germania.

Lilly Popovici întîlnită azi-dimineaţă pe Calea

Victoriei. Cred că era mai mult jenată decît bucuroasă.
Pretinde că M arietta a f ost arestată în urma unui denunţ al
M arioarei Voiculescu. Am condus-o pînă la „Nestor".
T recea pe lîngă noi un of iţer neamţ.
— Nu pot să-i suf ăr— spunea Lilly. Îi urăsc. M i-e
ruşine. Cînd mă gîndesc la sîrbi şi la greci — mi-e ruşine de
noi.
Am ascultat-o f ără s-o aprob sau s-o dezaprob. Am
vag impresia că în timpul Legiunii trebuie să f i f ost mai
puţin intransigentă. Rolul de Clitemnestră legionară — pe
care l-a jucat şi în piesa lui M ircea — îi merge f oarte bine.

M -am gîndit astăzi la o comedie politică în trei acte,

care să se petreacă la Bucureşti, în 1848, în timpul
revoluţiei. S-ar putea spune astf el, sub un amuzant
camuf laj de epocă, o sumă de lucruri actuale.

De ce toată lumea care mă vede se sperie de cît de

prost arăt? „Ai slăbit! Ai îmbătrînit!" — mi se spune mereu.
Şi nu-mi f ace nici o plăcere.

Cu cît se apropie 23 aprilie, gîndul de a trebui să-mi

părăsesc garsoniera devine mai apăsător. M i-ar trebui
100.000 de lei, ca s-o pot duce pînă-n toamnă. Dar cum?
Dar de unde?

Joi, 3 aprilie [1941]

„Comedia politică" la care mă gîndeam ieri a devenit
astăzi mai puţin vagă. Plimbîndu-mă pe stradă, mă amuzam
astă-seară să imaginez lucrurile, să le precizez. Piesa s-ar
putea numi „Libertate". Ar avea mai multe acte şi în orice
caz mai multe tablouri. Un tablou la Bucureşti, într-o
redacţie de ziar revoluţionar. Un alt tablou la consulatul
f rancez. Un altul — după represiune — undeva la o moşie,
unde tînărul erou al comediei se ref ugiază. Ca să scriu
piesa, ar trebui să studiez în prealabil epoca: ziare ale
timpului, o istorie a mişcării, documentele, proclamaţiile...
Nu mă gîndesc să f ie un lucru prea grav. O uşoară comedie
de politică şi de amor.

Benghazi reocupat de italieni! Nu credeam posibilă o

asemenea întoarcere de situaţie. Ea mă trezeşte din euf oria
provocată de ultimele evenimente. Aşadar, războiul este
încă totuşi f oarte lung.

Vineri, 4 aprilie [1941]

Actul I din „Libertate" (dacă o voi scrie cîndva) nu se
va petrece, cum proiectam ieri, într-o redacţie de ziar —
ceea ce ar prezenta un dublu inconvenient: 1) dif icultatea
de a f ace o „redacţie" într-un Bucureşti de la 1848 (nici
măcar nu ştiu dacă exista aşa ceva), 2) compromiterea prin
repetare a „comediei de presă", la care mă gîndesc mai de
demult şi la care n-aş vrea să renunţ. Acest prim act s-ar
putea petrece mai bine într-un birou de autoritate publică
— ceea ce mi-ar da prilejul să arăt schimbarea de regim,
surprinsă în chiar momentul preluării puterii.

Scriu nota de mai sus, dintr-un f el de obligaţie de

copist. Azi-dimineaţă aş f i scris-o cu bucurie. Eram încă
amuzat de gîndul piesei, care era prezent, viu. Dar acum e
seară şi, după această lungă zi care a trecut (încă o zi, încă
o zi, încă o zi — şi toate sunt lungi...), mă simt obosit,
extenuat, covîrşit de tot ce se întîmplă, de tot ce ne
aşteaptă, de tot ce nu mai am nervi să suport, să ascund, să
tac. Şi în asemenea seri gîndul că s-ar mai putea să scriu
cîndva literatură mi se pare stupid. M ă simt groaznic de
bătrîn, de uzat.

Sîmbătă, 5 aprilie [1941]

Retragerea englezilor de la Benghazi mi-a dat o
noapte de insomnie. Era un f ront pe care-l socoteam
lichidat. Lovitura mi s-a părut grea nu prin ea însăşi, ca
pierdere teritorială, ci prin semnif icaţie. Aşadar, era posibil
ca la T ripolis să se recreeze o f orţă of ensivă, să se
primească noi trupe şi materiale, să se pregătească un
contraatac — şi englezii, cu legendara lor proastă
inf ormaţie, sa nu ştie absolut nimic. În aşa hal nimic, încît
să-şi retragă toate trupele* (Anulat: „şi să lase Cirenai[ca]" )
spre Eritreea şi poate spre Grecia, lăsînd Cirenaica
neapărată. E posibil acum ca întreaga Cirenaică să recadă în
mîna italienilor, dublaţi de nemţi. O luptă pentru
recucerirea ei va trebui dată din nou — cine ştie cînd? —
după completa ocupare a Eritreei şi Abisiniei, dar e de văzut
dacă între timp, izbucnind războiul în Iugoslavia, englezii
vor mai avea trupe disponibile de trimis în Libia. T oate
aceste raţionamente le f ac azi. Ieri, şi mai ales alaltăieri,
eram incapabil să f ac vreun raţionament. M ă deprimase
prea mult vestea atît de neaşteptată!
În Abisinia** (Anulat: „Eritreea" ), englezii au ocupat
astăzi Adua. Înaintarea spre Addi Abeba continuă.

Zi de vară. Cald ca în iunie. M ă gîndesc cu nostalgie

la Balcic. Dimineaţa, plimbare cu M adeleine Andronescu pe
la Lacul Floreasca. E agreabilă şi amuzantă — dar ştiu bine
că mă voi obosi repede de ea. I-am spus cu sinceritate că nu-
mi place să cunosc oameni. Şi într-adevăr nu-mi place. N-
am ce să le cer, n-am ce să le dau.

Duminică, 6 aprilie [1941]

Proclamaţie germană anunţînd războiul contra
Iugoslaviei. Seamănă perf ect cu proclamaţiile date înaintea
invaziei Poloniei, Norvegiei, Belgiei, Olandei. „T rupele
germane au primit ordin să restabilească ordinea în
Balcani" — spune Hitler. Sîrbii vor rezista. Dar cît? În
momentul acesta trupele germane au atacat Iugoslavia şi
Grecia. Nu se poate şti deocamdată nici pe unde, nici cu ce
f orţe. Pînă diseară vom avea ştiri.

Seara
Belgradul bombardat de două ori, dimineaţa şi după-
masa. Comunicaţiile întrerupte. Postul de radio mut. Nici o
ştire directă de acolo. În Grecia, atacul se dă prin T racia şi
M acedonia. Pentru moment, se pare că înaintarea acolo nu
e f ulgerătoare. Ruşii au semnat aseară cu sîrbii un pact de
neagresiune şi amiciţie. T urcia rezervată. Nu cred că va
întreprinde ceva, înainte de a f i direct atacată. Addis-Abeba
a f ost cucerită de englezi. E o veste care ieri mi s-ar f i părut
de extremă semnif icaţie, dar care acum, sub avalanşa noilor
f apte întîmplate, nu ne mai emoţionează.

Luni, 7 aprilie [1941]

M ereu nici o veste de la Belgrad. Comunicatele
germane nu dau nici o indicaţie geograf ică (pînă unde au
înaintat? pe unde?), iar comunicate iugoslave nu sunt. M ă
tem că în Iugoslavia se va repeta campania din Polonia.
Bombardamente masive, care dezorganizează
comunicaţiile, taie legăturile, dizlocă armatele,
f ărîmiţează ţara înainte de a f i putut măcar să ia
cunoştinţă de existenţa războiului. Despre un atac iugoslav
spre Albania (singura acţiune ce era de aşteptat), nici un
semn pînă acum. E posibil ca întregul război din Iugoslavia
să f ie terminat în 5-10 zile, f ără nici o bătălie propriu-zisă
şi în orice caz f ără ca un „f ront" să aibe timpul de a se
desemna. Poate că în Grecia lucrurile vor decurge altf el.
Salonicul va cădea probabil repede, dar spre sud e cu
putinţă să se stabilească un f ront. Şi e singurul lucru care
contează. La urma urmelor, nimeni nu e destul de nebun să
spere ca nemţii nu vor ocupa Grecia, întrebarea este: în cît
timp? cu ce pierderi? Dacă războiul din sud-est i-ar ţine pe
nemţi aici 4-5 luni, obligîndu-i la ef orturi şi sacrif icii
serioase, războiul acesta — chiar victorios — ar f i pentru ei
o f oarte proastă af acere. Dar dacă termină repede aici,
atunci el ar putea f i în aprilie 1941 cam ceea ce a f ost în
aprilie 1940 războiul din Norvegia: prologul unei mari
of ensive în mai- iunie, pe f rontul decisiv din Occident.
Sunt plin de temeri şi griji, pe care nu mi le pot
ascunde. M ă şi irită optimismul celorlalţi. Sîmbătă seara
am dinat la Alice T h. cu Branişte (Tudor Teodorescu-
Branişte, ziarist şi scriitor), Hillard (Richard (Ricci) Hillard
scria com entariile politice în Revista Fundaţiilor Regale) şi
Aristide. T oţi trei, siguri de victorie (e adevărat că nu
începuse încă noul atac german). Pentru ei nu încape
îndoială. Eu însă sunt terif icat de tot ce se poate întîmpla.
Încep din nou zilele şi nopţile groaznice de anul trecut?
Ciudate bombardamente iugoslave (dar sunt
iugoslave?) la Sof ia, T imişoara, Arad şi Budapesta. Nici
stricăciuni, nici victime. „Provocare" — strigă Berlinul. Se
spune că nemţii ţin neapărat să arunce asupra sîrbilor
Bulgaria, România şi Ungaria. Ieri şi alaltăieri s-a vorbit
mereu despre mobilizare generală.

Aseară, la Ateneu, un Matthăus Passion de război.

M ulte tăieturi, care reduceau întregul oratoriu cam la o
treime. Lipsea între altele „Ich w ill bei meinen Jesu
w achen".

M arţi, 8 aprilie [1941]

Un comunicat grec anunţă că iugoslavii se retrag pe
f rontul din sud şi descoperă aripa stîngă elenă. Nici o
indicaţie despre o rezistenţă coherentă iugoslavă.

Angoissă, tristeţe, singurătate apăsătoare. Şi peste

toate, voinţa — mai mult „principială" — de a rămînea
totuşi în picioare.

M iercuri, 9 aprilie [1941]

A căzut Salonicul. Întreaga armată greacă din
M acedonia răsăriteană rămîne tăiată de restul ţării. Va f i
nimicită sau va capitula: altă ieşire nu există. Belgradul
este un morman de ruine. În sudul Iugoslaviei, ca şi în nord,
mari distrugeri, mari retrageri, mii de prizonieri. T otul se
prăbuşeşte în derută. În Eritreea, englezii au ocupat
M asaua, dar în Cirenaica au pierdut Derna. Loviturile
groaznice pe care le primesc acoperă şi f ac uitate succesele
repurtate în tot timpul iernii. Încă o dată Germania f ace
impresia de a f i o putere inexorabilă, demonică, strivitoare.
Impresie generală de năucire, de neputinţă.
Zile amare, cu vechiul lor gust de cenuşă, cu lacrimi
pe care nu ţi le îngădui din mîndrie. Dar nu pot spune că
sunt disperat. Obosit, apăsat, abătut — dar nu ajuns la
limita speranţelor.

Joi, 10 aprilie [1941]

Zi de toamnă. Frig, ploaie, umezeală rece de
noiemvrie. În casă e cald, dar nu mă mai simt „acasă". Peste
10 zile va trebui s-o predau noului chiriaş. Chiar de
sâptămîna viitoare voi începe să-mi transport lucrurile.
Încă nu ştiu unde. M i-ar f i f ăcut plăcere să am o cameră
acasă la mama. Dar apartamentul lor e prea mic ca să-mi
poată of eri altceva decît un pat. Nici cărţile, nici masa de
lucru, nici dulapul cu haine nu încap acolo. Nu ştiu dacă
propunerea pe care mi-o f ace Sacha Roman (de a-mi da o
cameră la el) e destul de serioasă. Nu vreau totuşi să stărui
prea mult asupra părerii de rău de a-mi părăsi garsoniera.
M ă simţeam bine aici, eram singur, eram destul de „lăsat în
pace". Nu ştiu cu ce voi înlocui această singurătate. Un
ref ugiu — pentru moment — voi găsi totuşi undeva. În
oricît de proaste condiţii, poate că nu va f i mai prost decît
la Valea lui Soare.

Nu pot spune despre mine că sunt prea brav. M izeria

f izică mă sperie, ca şi mizeria morală. Nu sunt f ăcut pentru
a pribegi. Iar dacă la capătul acestei pribegiri nici măcar nu
poţi întrevedea odihna, salvarea — la ce bun toată zbaterea,
toată suf erinţa? T otul e cenuşiu astăzi, totul e dezolat. Aş
vrea să dorm un somn lung, toropit, de plumb.

Duminică, 13 aprilie [1941]

Războiul din Serbia e conf uz. Nu se poate şti dacă
sunt lupte, unde sunt şi între ce f orţe. Comunicate
iugoslave nu există. Singurele inf ormaţii vin de la Berlin,
Roma sau Budapesta. Nici englezii de la Atena nu par a
cunoaşte situaţia. Zagrebul a căzut din primele zile. A
urmat o proclamaţie de independenţă a unui aşa-zis stat
croat. Italienii au ocupat Ljubljana. Pe la lacul Ohrida au
f ăcut joncţiunea cu nemţii. Despre un atac sîrb asupra
Albaniei nici vorbă nu mai este. Ungurii au trecut şi ei
graniţa iugoslavă vineri, ca să „protejeze populaţia
maghiară". Se vorbea ieri şi alaltăieri despre un atac
românesc de acelaşi gen asupra Banatului sîrbesc. Pentru
moment, presa din Bucureşti, pornită în avantgardă,
jubilează că „un stat artif icial se năruie". T otuşi o acţiune
militară românească împotriva Iugoslaviei pare prea
penibilă ca să f ie cu putinţă. Nemţii anunţă, astăzi chiar, că
au ocupat Belgradul. Nu avem o hartă care să indice
situaţia. M ai sunt poate unele puncte de rezistenţă
iugoslavă, dar nu se ştie în mod exact unde! T otul e desigur
pierdut — în aşa f el încît te şi miri că ocupaţia totală
întîrzie. În orice caz, în cîteva zile totul va f i terminat. În
Grecia, englezii încep să intre în contact cu germanii.
Oarecare rezistenţă ef icace se af irmă. Dar nu pot crede că
ea va duce la consolidarea unui f ront. T ot ce se poate f ace
acum în întreg războiul din Balcani este de a se impune
nemţilor un mai mare ef ort şi mai mari pierderi. Dar în nici
un caz af acerea nu poate dura mai mult de o lună. Cred că
cel mai tîrziu la 1 iunie chestiunea va f i în întregul ei
lichidată, iar nemţii vor f i liberi pentru o nouă acţiune.
Berlinul anunţă că trapele germane au înconjurat T obrukul
şi, trecînd mai departe, au ocupat Bardia. Iată-i dar pe
nemţi la f rontiera Egiptului. Canalul de Suez devine
obiectivul lor imediat.
La M oscova, două f apte interesante, mai mult cu
semnif icaţie ascunsă decît prin ele însele: protest of icial
împotriva intervenţiei maghiare în Iugoslavia şi pact de
neutralitate cu japonezii. Un război germano-rus devine
posibil.

Nu am destulă energie să-i spun M adeleinei că

trebuie să-şi vadă de dram. Îmi pare sincer rău că am
consimţit joi noaptea să rămînă la mine. A f ost încă o
noapte penibilă (ca în mai 1938 cu Z.) — cu deosebirea că de
astă dată în nici un caz nu poate f i vorba de un amor. Dacă
nu vreau noi complicaţii, inutile pierderi de timp şi
încurcături f ără soluţie — trebuie să tai scurt.

Luni, 14 aprilie [1941]

Germanii sunt la Sollum, unde au loc lupte. Dar
între timp garnizoana engleză de la T obruk mai rezistă. Nu
cred totuşi să poată rupe comunicaţiile între trupele
germane avansate dincolo de Bardia spre Sollum şi bazele
de aprovizionare de la Derna şi Benghazi. Un război în
Egipt, pe teritoriu egiptean, pentru Sidi-el-Barani,
Alexandria şi poate chiar Cairo, este acum o primejdie
imediată. În aşa măsură încît — probabil — generalul W avell
le va cere egiptenilor să lupte şi ei.
În Grecia, f rontul anglo-grec ţine încă. Dar e aici un
f ront propriu-zis? M ai degrabă aş crede că, dacă linia lor de
apărare rezistă încă, este doar pentru că nemţii n-o atacă.
Ocupaţi deocamdată cu iugoslavii, pe care vor să-i lichideze
în prealabil, amînă poate pentru mai tîrziu atacul direct
asupra f rontului anglo-grec. Situaţia seamănă cu
momentul opririi germane pe Somme, anul trecut în mai,
cînd, pornind atacul spre Dunkerque, au suspendat timp de
două săptămîni acţiunea spre sud. O clipă am putut crede
atunci că W eygand (Generalul Maxim e Weygand era
com andantul suprem al arm atei franceze) va consolida un
f ront. Care, se înţelege, s-a spulberat scurt, imediat după
Dunkerque.
Ştiri neconf irmate că sîrbii ar f i ocupat Durazzo
(Num ele italian al localităţii Durres), în Albania.

Lecturi bogate în sugestii în legătură cu Revoluţia

de la 1848. În ciuda dezastrelor militare, care mă deprimă,
în ciuda necazurilor personale, care se adună (mutarea asta
care se apropie...), piesa continuă sa-mi f ie prezentă, ba
chiar să mă amuze.

T erminat azi La fem m e de trente ans. Din cîte

romane de Balzac cunosc, cel mai stupid.

M iercuri, 16 aprilie [1941]

Obsedat de mutarea care se apropie. Casa asta pe
care trebuie s-o părăsesc, în care am locuit doi ani şi
jumătate, în care n-am f ost — ştie unul Dumnezeu —
f ericit, mi-a devenit totuşi scumpă ca o f iinţă. M ă uit la
lucrurile mele, aşa cum sunt strînse aici, şi am impresia că
la un loc f ace ceva viu, o „prezenţă". E o intimitate care se
rupe, e o legătură care se desf ace, e încă o dată un moment
din viaţa mea care se termină... Uneori îmi spun că n-am
dreptul să mă las deprimat de atîta lucru. Suntem în război
şi a pierde o locuinţă comodă pentru alta mai puţin
comodă, sau chiar f oarte incomodă, nu e o nenorocire. Ba
chiar, restrîngîndu-mă, aş putea spune că-mi reduc
„supraf aţa de lovire". Că sunt mai puţin expus la lovituri,
mai puţin vizibil, mai „camuf lat". Şi pe urmă, e o chirie mai
puţin. Să spunem că aş f i putut plăti chiria acum: cu ce aş
f i plătit-o în iunie? Cînd viaţa devine mereu mai amară şi
mai scumpă, cînd banii devin mereu mai puţini — cum vom
reuşi să o scoatem la capăt peste două luni, peste trei luni?
T oţi împreună, în Antim, vom cheltui mai puţin, vom avea
mai mult timp de rezistenţă... Da. Dar alteori (astă-seară
mai ales) îmi spun că o poziţie pierdută e o poziţie
pierdută. Că renunţările sunt un f el de pantă înclinată şi
cînd porneşti pe drumul lor, la vale, e f oarte greu să
recîştigi terenul pierdut. M -am zbătut pînă acum să rărnîn
la supraf aţă, ca şi cum încă nimic nu s-ar f i întîmplat. M -
am zbătut să păstrez totul ca mai înainte. Şi casa asta pe
care o părăsesc — este primul lucru pe care îl pierd.

Nu mai urmăresc războiul din Balcani. La ce bun să-

mi f ac nervi pentru f iecare episod în parte, cînd în întregul
ei toată chestiunea este def initiv jucată. Într-o săptămînă,
în două sau în patru, germanii vor f i stăpîni şi în Iugoslavia
şi în Albania şi în Grecia. Pînă atunci ni se va spune seara că
Durazzo a f ost ocupat de sîrbi (ca alaltăieri) şi se va
dezminţi dimineaţa; ni se va spune dimineaţa că toate
armatele iugoslave au capitulat (ca ieri) şi se va dezminţi
seara.
În Af rica de Nord situaţia neschimbată: adică f oarte
serioasă.

De trei zile sunt în plin 1848. Citesc documentele

revoluţiei, strînse în 6 mari volume of iciale. Cam 4.000 de
pagini de rapoarte diplomatice, proclamaţii, manif este,
articole de ziar, scrisori etc. Pasionant şi pitoresc. Cît de
mult se pretează epoca unei comedii se poate vedea din
Am intirile colonelului Locusteanu. Dar documentele adaugă
f oarte mult peste tot ce cunoşteam sau bănuiam.
M aterialul e atît de bogat încît devine primejdios. M ă tem
să nu mă las sedus de „culoarea locală", de savoarea
incidentelor, de hazul anecdotic al istoriei şi să nu mă
pierd. M etoda cea bună ar f i să cunosc bine epoca, oamenii,
limbajul lor, f aptele — dar pe urmă să scriu o comedie cu
totul liberă de „adevărul istoric". De altf el, eroul meu nu va
f i un personaj real, ci cu totul inventat, jucînd un rol de
mîna a doua în revoluţia însăşi.

Joi, 17 aprilie [1941]

Cum să-mi explic f aptul că astăzi, în plin război, cu
atîtea veşti proaste, cu atîtea griji şi în plus cu obsesia
mutării (pe care şi azi-noapte am visat-o ca într-un
adevărat coşmar) — cum să-mi explic totuşi că am putut
avea o zi întreagă de exaltare literară, de f ebră, de
nerăbdare, de curiozitate nervoasă! Dimineaţa, cînd m-am
sculat, am văzut deodată piesa mea („ultima" mea piesă,
căci pe celelalte două proiectate le las deocamdată să se
depărteze), dar am văzut-o cu o bruscheţe, cu o urgenţă,
care nu mi-a dat răgaz nici măcar să mă spăl ca lumea. M -
am aşezat imediat la masa de scris şi, „d'un trăit", am
schiţat scenariul actului I, dar nu deloc sumar, ci
dimpotrivă, cu o mulţime de incidente şi detalii. Abea pe
urmă m-am îndurat să intru în baie. Actele II şi III le-am
schiţat şi pe ele tot dimineaţa, dar, se înţelege, mult mai
sumar! N-am mai avut astîmpăr toată ziua şi pe seară am
revenit la manuscris, regăsind încă o dată teribila bună
dispoziţie de a scrie de azi-dimineaţă. Am f ăcut deci — tot
cu f oarte mare bogăţie de detalii — scenariul actului II.
Cred că mîine voi continua cu actul III (pe care de altf el îl
văd şi acum destul de bine). Cred de asemeni că, dacă aş f i
lăsat în pace (de cine? de viaţă!), aş putea scrie întreaga
piesă în 3-4 săptămîni.

Cumplit bombardament la Londra, azi-noapte. Cel

mai cumplit de la începutul războiului. Sute de case
distruse, spitale, cinematograf e, teatre, mari magazine. Şi
totuşi acelaşi sentiment decis de a rezista. — „From Greece
bad new s, f rom Libya not so good" — spunea adineauri
cineva de la Londra.
 Vineri, 18 aprilie [1941]
Vinerea M are! Dar nu am sentimentul că sunt în
vacanţă. Şi nu e sărbătoare pentru mine. Zi ploioasă,
cenuşie — timp care se potriveşte f oarte bine.
Am continuat toată ziua lectura documentelor de la
1848. Păcatul lor este că sunt prea pitoreşti, prea
amuzante şi că, f ără să vreau, mă las antrenat. Întru cît
priveşte actul I, cred că nu mai e primejdie, căci e prea bine
f ixat şi ca moment istoric precis (10 iunie 1848, ziua
atentatului contra lui Gheorghe Bibescu), şi ca scenariu.
Dar actul II (care se va petrece — probabil — în ziua arderii
Regulam entului organic) e susceptibil să primească multe
adăugiri la scenariul schiţat ieri, şi aici mai mult decît
oriunde s-ar putea, dacă nu voi f i f oarte atent, să mă las
copleşit de material. T rebuie, de la punctul de plecare, să
f ie bine înţeles că nu f ac o piesă istorică, şi nici măcar una
de evocare istorică. Piesa trebuie înainte de orice să f ie o
piesă. Adică să aibe o desf ăşurare proprie de f apte,
independentă de evenimentele propriu-zise ale revoluţiei
(în aşa măsură independentă, încît cu aceeaşi acţiune
dramatică să se poată eventual scrie aceeaşi piesă, plasată
în altă epocă). În def initiv, nu ţin să scriu o comedie a
Revoluţiei de la 1848, ci o comedie a revoluţiei, a oricărei
revoluţii. Şi dacă m-am oprit la 1848, a f ost şi pentru
f armecul epocii, dar mai ales pentru neaşteptatele
asemănări cu rebeliunea din ianuarie, ceea ce dă loc la un
întreg joc de aluzii. Despre o acţiune dramatică mă tem că
nu poate f i vorba. Nu e nimic suitor în scenariul plănuit. Ca
şi în Jocul de-a vacanţa, e mai mult o succesiune de
incidente viu angrenate, decît o intrigă propriu-zisă. M ai
mult chiar: ca şi în Jocul de-a vacanţa, după actul II este o
scădere de ritm, o încetinire a mişcării. Va trebui să f iu
f oarte atent aici. Experienţa primei piese nu trebuie să f i
f ost inutilă: un act trei slab poate pierde un spectacol
oricît de bine pornit. Dimpotrivă, un act trei „tare" poate
ridica şi susţine un spectacol, chiar dacă primele două acte
au lîncezit.
Sunt mai puţin ameţit ca ieri, ba chiar mai sceptic.
Dar ideea piesei îmi place şi îmi dau seama că sunt în ea
elemente f ericite de teatru. M erg chiar mai departe şi îmi
spun că ar putea f i, la Naţional, un mare succes. T ocmai de
aceea îmi propun să mă potolesc, să nu mai vorbesc
nimănui despre piesă (am şi vorbit prea multor oameni:
Leni, Zisseştii...) aşa încît, cînd va f i gata (dacă va f i cîndva
gata), să o pot eventual prezenta în mare taină teatrului,
prin altcineva, sub altă Semnătură, eu păstrînd un absolut
anonimat. E adevărat însă că, f ără o schimbare de condiţii
generale, semnată de mine sau de altcineva, piesa tot nu s-
ar putea juca.

Războiul în Iugoslavia e terminat. T rupe regulate

care să mai lupte nu sunt. Încă o dată astăzi s-a anunţat
capitularea tuturor trupelor iugoslave — dar de astă dată e
probabil adevărat. Frontul grec din Albania a început să
cedeze. Grecii au părăsit ieri Climia, după ce acum trei zile
părăsiseră Gorica. În Grecia, lupte grele şi o continuă
înaintare germană, nu prea rapidă, dar sigură. În Libia,
oarecare oprire în loc. La Berlin, noaptea trecută, cel mai
greu bombardament englez de la începutul războiului. Dar
este o mare deosebire între „cel mai greu" bombardament
englez şi „cel mai greu" german. Nici din comunicate nu
reiese că bombardamentul de la Berlin s-ar asemăna cu
inf ernul de la Londra. Şi totuşi, totuşi, totuşi...

Duminică, 20 aprilie [1941]

O vorbă a lui G. B. Shaw , citat de Frank Harris: „I
shall never have any real inf luence, because I have never
killed anybody, and don't w ant to."
Ce absurdă întîmplare „amorul" M adeleinei
Andronescu! După Nadia, care cel puţin avea scuza vîrstei,
M adeleine care nu mai are nici o scuză. Cu cea mai mare
simplicitate, cu o totală bună-credinţă, f ără trucuri, f ără
cochetărie, f ără cabotinaj, am încercat s-o conving cît de
mult se înşală.

În Albania şi în Grecia retrageri continue. S-a

evacuat Argirocastro în Albania, s-a cedat Larissa în Grecia.
Dar f rontul ţine încă.

Seara
Se conf iscă aparatele de radio. Astăzi, prima zi de
Paşti, operaţia a şi început f ără nici un avertisment
prealabil. Nu e o surpriză. Era chiar de aşteptat! Dar
lovitura mă deprimă încă o dată. Am f ost destul de
inconştient, destul de copil sau destul de iresponsabil, ca
timp de cinci zile să trăiesc cu proiecte literare, să mă las
ameţit de bucuria de a scrie, de a f ace proiecte, de a visa
viitoare succese — uitînd tot ce se petrece în jurul meu,
uitînd tot ce a f ost, tot ce ne aşteaptă, tot ce ne pîndeşte
mereu, mereu, mereu. Avem înaintea noastră o lungă vară,
care pentru noi va f i teribil de grea. În orice eventualitate,
nu poate f i altf el decît teribil de grea. Şi eu mă pregătesc să
o primesc ca pe un f el de vacanţă! Cît de stupid pot f i
uneori!

M iercuri, 23 aprilie [1941]

Ultima zi în garsoniera mea. Vineri cel mai tîrziu
trebuie s-o predau. M îine ne vom ocupa cu ambalatul
lucrurilor, vineri dimineaţa le vom transporta. Pe urmă ne
vom sili să ne organizăm de bine de rău o locuinţă în Strada
Antim. Am încă momente de tristeţe, de regret — dar trece
şi asta, şi mă voi obişnui. M -am obişnuit eu cu suf erinţi mai
mari, mai adînci.
T oată după-masa am petrecut-o punînd ordine prin
hîrtii, manuscrise, scrisori, f otograf ii. Un f el de bilanţ. Şi
peste toate, un sentiment de cenuşe, de viaţă pierdută, de
zbatere inutilă. Războiul ăsta, cu angoissa lui permanentă,
a acoperit vechile mele nef ericiri personale şi le-a f ăcut să
treacă în umbră. Dar cînd mă apropiu iar de ele, dor încă.
Într-un f el, printr-o substituire de nenorociri, războiul m-a
depărtat puţin de mine şi de oribilele mele taine. Ba chiar
mi-a dat raţiuni de a trăi şi de a aştepta — eu care de atîţia
ani nu mai am nimic de aşteptat. Şi totuşi nu vreau să plec
de aici cu capul plecat. Vreau încă să sper. Vreau încă să
spun şi să cred că mai sunt şanse de scăpare — şi că cel
puţin lucrurile care pot f i reparate vor f i. Îi spuneam şi lui
Zoe (care a f ost aici ca să petrecem împreună ultima zi în
casa asta, în care am petrecut-o tot împreună şi pe cea
dintîi), îi spuneam că am uneori anumite „bouf f ees" de
vitalitate. Contez pe ele — chiar dacă sunt intermitente. Ce
mai pot f ace de aici încolo ca să nu sombrez, voi f ace. Şi
dacă plec de aici, f ie într-un ceas bun.

Joi, 24 aprilie [1941]

Ultima noapte aici, în casa asta din Calea Victoriei,
unde nu mai sunt „la mine". M ă culc printre lăzi de lemn,
printre mobile răsturnate, printre mormane de hîrtii rupte.
M ă gîndesc că aş putea pleca din Bucureşti, din ţară, din
Europa, cu un pardesiu şi nimic mai mult pe mine — dar e
aşa de complicat să mă mut din Calea Victoriei în Strada
Antim. Patru zile de cînd nu mai am radio! M ă simt parcă
mai singur, mai dezorientat, mai lipsit de sprijin. Vocile
f amiliare de la Londra erau parcă voci de prieten — şi mi-e
greu acum cînd le-am pierdut. Abea astă-seară am putut
asculta la Alice un buletin englezesc.
Veştile sunt mereu mai proaste — dar, cel puţin
pentru mine, nu neaşteptate. În Grecia, armatele din
T essalonic şi Epir au capitulat. Războiul din Albania e
sf îrşit. Guvernul grec şi regele, retraşi în insula Creta. O
rezistenţă în Peloponez — chiar dacă armatele ar putea
opera o retragere ordonată — nu e probabilă pentru multă
vreme. În zece zile, cel mult, Hitler va f i liber pentru o
nouă lovitură. Spre Franţa şi Spania, avînd ca obiectiv
simultan f lota f ranceză şi Gibraltarul? Spre T urcia? Spre
Suez? T oată lumea vorbeşte despre un război iminent
contra ruşilor. Dar eu nu cred. Hitler nu le va f ace această
plăcere englezilor. Vezi ce bună e politica generală? T e
f ace să uiţi micile şi marile tale mizerii proprii.

[Mai]
M arţi, 6 mai [1941]
De cînd sunt în Antim singura mea plăcere, singura
mea bucurie este să întorc dimineaţa f oaia de calendar: a
mai trecut o zi.

Dintr-o scrisoare a lui Shaw , către Frank Harris (din

biograf ia pe care încă n-am terminat-o, f iindcă o citesc cu
prea mari întreruperi): „W hat w as w rong w ith Frank
Harris? W asn't he a Jew , or a f inancial black-mailer
journalist, or another Verlaine, or a German spy, or
something!" A propos de naivitatea celor care aşteaptă de
la o victorie engleză sf îrşitul def initiv al antisemitismului.

Dintr-o scrisoare a lui D. H. Law rence, din 1913,

după terminarea unei piese de teatru pe care tocmai o
scrisese: „I enjoy so much w riting my plays — they come so
quick and exciting f rom the pen — that you mustn't grow l
at me if you think them w aste of time."

Joi, 8 mai [1941]

Războiul din Grecia e terminat de vreo zece zile.
Suntem desigur în ajunul unei alte of ensive germane, f ără
să ştim încă în ce direcţie. T urcia? Gibraltar, Alexandria?
T unis, Algeria şi M aroc? Se va decide desigur f oarte repede.
Pînă la, cel mai tîrziu, 15-20 mai nous aurons du nouveau.
Chiar izbucnirea unui război cu ruşii nu mi se mai pare
astăzi absolut exclusă (deşi încă rămîne, dintre toate
perspectivele, cea mai puţin probabilă). Luna asta mai nu va
trece f ără evenimente.

T erminat în f ine biograf ia lui Shaw de Harris. Nici o

dif icultate de lectură. Citesc amestecat, aproape exclusiv
englezeşte: Ruskin, Shelley, ba chiar Shakespeare. Am
încercat The Tem pest şi a mers oarecumva mai uşor decît
m-aş f i aşteptat.

Ce îmi lipseşte mai mult e casa. Duc dorul casei mele

din Calea Victoriei. M ă gîndesc la ea ca la un om pierdut.
Aici, în Antim, mă resemnez, dar nu pot spune că mă
obişnuiesc. M ă consider într-un provizorat din care nu ştiu
cînd am să pot ieşi.

Încerc s-o descurajez pe M adeleine Andronescu şi nu

izbutesc. Va trebui poate să f iu mai răstit, mai f erm. Poate
chiar, dacă altf el nu se va putea, brutal.

Prea plictisit ca să notez aici delicioasa întîmplare,

de săptămîna trecută, cu „Doamna M ateescu". Am povestit-
o de cîteva ori, ca pe un scenariu de comedie, şi mereu cu
mare succes. E aşa de amuzant, încît pare născocit.

Sîmbătă, 10 mai [1941]

Un an de la năvălirea nemţilor în Belgia şi Olanda! În
dimineaţa de 10 mai 1940 nimic tragic, nimic def initiv nu
se întîmplase încă. Drumurile erau deschise pentru orice. Şi
pe urmă a urmat anul ăsta groaznic, pe care îl comemorăm
azi, puţin uimiţi parcă de f aptul că mai trăim totuşi, că mai
credem, că mai aşteptăm. Ieri şi azi, grupuri de oameni în
f aţa brutăriilor închise, în aşteptarea pîinii. Strigăte, bătăi,
murmure — şi peste toate un f el de oboseală stupidă.
Imagini vechi din Brăila de la 1917.
Indicii de un nou acord germano-rus. Ruşii f ac
probabil mari concesii, dar nu se ştie ce f el anume.
 Duminecă, 11 [mai 1941]
Frig şi ploaie. Primăvară umedă, rece. Dar de la
f ereastra mea, de la al VIII-lea, şi ploaia era f rumoasă.
Azi-dimineaţă, scurtă vizită la M uzeul Simu (unde n-
am mai f ost de vreo 15 ani). (M i- e greu să stau în casă — şi
atunci umblu pe stradă, f ac vizite, hoinăresc.) între sute de
tablouri de duzină, semnate de diverşi pictori obscuri, cele
10 sau 15 tablouri interesante se pierd. Un peisaj de Renoir,
două-trei pînze de M onet, un Paul Signac, cîţiva Luchieni.
Restul, bric-à-brac pompos, demodat, academic, prăf uit, de
cele mai multe ori stupid. Şi ăsta se cheamă primul muzeu
de artă din Bucureşti.

Citesc mereu documente de la 1848 şi mă mai

gîndesc uneori la piesa mea, dar f ără plăcere, oarecum din
obligaţie, ca şi cum aş f i f ăcut un f el de contract cu mine să
scriu piesa asta. Şi poate — cine ştie? — poate că într-
adevăr am s-o scriu cîndva.

Nici azi n-a izbucnit noua of ensivă germană, pe care

o aşteptăm din zi în zi, din ceas în ceas. Suntem poate într-
un interludiu diplomatic (e plauzibil un acord cu ruşii), dar
pauza nu poate dura prea mult.

Cu mare greutate, sculîndu-se cu noaptea în cap şi

f ăcînd coadă la brutărie timp de 2 ore, servitoarea noastră a
reuşit să cumpere astăzi o pîine, una singură.

M arţi, 13 mai [1941]

Rudolf Hess dispărut: a f ugit cu un avion sîmbătă
n o a p t e a (Adjunctul lui Hitler în conducerea Partidului
nazist A fost reţinut de britanici pînă la sfîrşitul războiului;
judecat şi condam nat la Niim berg, alături de ceilalţi lideri
nazişti). Partidul Naţional- Socialist dă un comunicat
anunţînd că: 1) Hess suf erea de o gravă maladie cerebrală 2)
i se interzisese de către Hitler să se urce în avion 3) trebuie
considerat pierdut într-un accident 4) aghiotanţii lui sunt
arestaţi. Prima presupunere logică: sinucidere. A doua:
asasinat. Dar nu e adevărată nici prima, nici secunda. T otul
e mai senzaţional şi mai f antastic decît orice ne-am f i
putut imagina sau crede, Hess se af lă în clipa aceasta în
Anglia. A zburat singur pe bordul unui M esserschmitt pînă
în Scoţia şi s-a aruncat cu paraşuta undeva lîngă Glasgow ,
unde imediat s-a prezentat autorităţilor. M ai mult
deocamdată nu se ştie. Comedia începe cu o lovitură de
teatru cum n-a mai f ost. Nici Sardou, nici Arnold şi Bach n-
ar f i mers atît de departe în cea mai absurdă dintre f arse. E
literalmente năucitor. Cîteva clipe suspenzi orice judecată
politică şi contempli stupef ăcut f aptul în sine.

Vineri, 16 mai [1941]

O văd pentru a doua oară pe Nina Eliade, în cele 4
săptămîni de cînd e în Bucureşti. Luni dimineaţa va pleca
împreună cu Giza, cu avionul, la Lisabona, unde o aşteaptă
M ircea. Anul petrecut la Londra a schimbat-o puţin
(îmbrăcată simplu, englezeşte; vorbind cu oarecare
siguranţă personală; ironică, rezervată, „â son aise"). Dar,
după primele 15 minute, redevine vechea Nina pe care o
cunosc: f ată de treabă, cam simplă, repetînd cu respect
lucruri spuse de M ircea. Ce e amuzant e că, venită de la
Londra şi stîrnind prin acest simplu f apt curiozitate — a
f ost aici la Bucureşti un adevărat personaj, căutat,
întrebat, citat, îmi povesteşte cu degajare ce i-a spus
mareşalului Prezan, ce a întrebat-o şef ul M arelui Stat-
M ajor german, ce a convorbit cu ministrul Propagandei...
Cît e de departe biata Nina M areş, din pasajul Imobiliara!
Dintr-o dată cei zece ani care au trecut de atunci se
deşteaptă în amintire. Sunt distanţe mari de măsurat între
aceste două imagini (Nina de atunci, Nina de acum) ca în
deschizătura unui compas.
La Londra au avut 120 de lire pe lună (cam jumătate
milion de lei, la cursul actual!). La Lisabona, unde M ircea e
secretar de presă clasa I, are 12.500 escudos. Nu ştiu cam ce
reprezintă. În orice caz, f oarte mult. (O călătorie cu
avionul prin toată Europa nu e un lux de f uncţionar.) Dar
M ircea — spune Nina — nu e mulţumit. M unceşte ca un rob
la legaţie. E dezolat că nu poate scrie. Îşi risipeşte geniul în
lucruri mărunte. Ar pref era să revină în Palade 43, f ără
bani, dar liber. În plus, uneori îl bate gîndul de a lăsa totul
baltă şi de a se retrage într-o mănăstire. Ar vrea să se
călugărească. Am încercat s-o liniştesc. Să n-aibă grijă.
M ircea nici nu se va reîntoarce în Palade 43, şi nici nu se va
călugări. Cel puţin nu deocamdată.

Sîmbătă, 17 mai [1941]

Af acerea Hess rămîne încă în senzaţional. Aspectul
ei politic continuă să f ie misterios. Stupoarea nemţească a
mers pînă la cele mai comice manif estări. În trei zile au
f ost lansate şi retrase cîteva explicaţii of iciale: 1) că Hess e
nebun 2) că f uga lui nu are nici o importanţă, dat f iind că el
nu deţine nici unul din secretele Reichului 3) că el nu va
dezvălui nimic englezilor, căci el poate f i un idealist
utopic, dar în nici un caz un trădător 4) că el a f ugit la
Londra numai pentru a-i preveni pe englezi că au pierdut
războiul şi că ar f i bine deci să ceară pace...
În materie de „bourrage de crâne" n-am cetit
niciodată lucruri mai năzdrăvane decît în cazul Hess.
Politic vorbind, pare plauzibilă presupunerea f ăcută din
primul moment (şi pe care bîiguielile denebiste* (Cuvîntul e
un derivat de la iniţialele agenţiei de ştiri D. N. B) le
conf irmă în oarecare măsură) că f uga lui Hess indică un
conf lict intern german, pe tema acordului cu ruşii. E mai
mult un simptom decît un eveniment. Consecinţe directe
imediate nu sunt de aşteptat. Războiul e în continuare.
Cazul Hess (punîndu-l pe Hitler într-o situaţie atît de
penibilă, din punct de vedere propagandistic) poate cel
mult să precipite acţiuni militare, care oricum erau în
pregătire. Din zi în zi, din ceas în ceas, acţiunea germană
(pe care o aşteptăm de la 1 mai) e posibil să se declanşeze.
Acum şi direcţiile sunt mai limpede desenate: spre Gibral-
tar, spre Irak, spre Suez. Acordul cu ruşii şi acordul cu
Franţa par gata încheiate. Amiralul Darlan se arată dispus
să semneze orice. Presiunea americană asupra guvernului
de la Vîchy nu va reuşi să-l oprească acum, în ultimul
moment. Les jeux sont f aits...

Englezii au reocupat ieri Sollum. Dacă nu vor avea

să suporte şi un atac german dinspre Siria şi Irak, atunci ar
f i în stare să ref acă din nou, cu succes, bătălia din iarna
trecută pentru Cirenaica.

Aderca, văzut alaltăieri, regretă moartea lui

Codreanu. E convins că el, Aderca, ar f i reuşit să obţină de la
Codreanu un regim bun pentru evrei. Crede că Pentru
legionari e o carte istorică. Regretă că Garda era
antisemită: f ără de asta, s-ar f i înscris acolo. Regretă că nu
l-a cunoscut pe Codreanu, care era o mare personalitate (ca
Sarah Bernhardt, ca Goga). Îl crede pe Hitler o minte
genială, egal cu Napoleon, ba chiar ; mai mare.

Luni, 19 mai [1941]

A capitulat ducele de Aosta, la Amba Alagi.
Comunicat spectaculos . de ambele părţi. M ai rămîn în
Abisinia două ultime puncte de rezistenţă, la Gondar şi în
jurul lacurilor din sud. Dar războiul abisinian propriu-zis e
terminat. La Sollum, atacuri şi contraatacuri; poziţii
ocupate cînd de unii, cînd de alţii.

De ieri avem cartele pentru pîine, zahăr, ulei, carne.

Intrarea lor în vigoare se va anunţa mai tîrziu.

Rosetti înlocuit la editura Fundaţiilor cu

Cacaprostea (Porecla, în m ediile literare, a esteticianului D.
Caracostea).

Adaos la nota Aderca, de sîmbătă: Af irmă că Groza

(Dum itru Groza, lider legionar) şi T rif a (V iorel Trifa era,
din 1940, preşedintele Uniunii Studenţeşti Creştine (de
orientare legionară)) sunt comunişti şi se af lă la M oscova.
Asta pentru a lămuri competenţa lui politică.

M arţi, 20 mai [1941]

Camil Petrescu mă scoală dis-de-dimineaţă, ca să-mi
comunice la telef on că, analizînd „potrivit metodei lui"
comunicatul german privitor la chestia Hess, a stabilit că
Hess nu a fugit, ci a f ost trim is. Nu e vorba de o evadare, ci
de o misiune. S-a dus să propună pace, cel puţin pentru ca
astf el să provoace conf uzie la englezi.

Războiul încă n-a intrat într-o nouă f ază. Suntem

încă într-un moment de pauză, care ia parcă (prin lungime
şi prin lipsă de activitate) aspecte de armistiţiu. Oarecari
escarmuşe la Sollum şi T obruk, oarecari zboruri de
recunoaştere în Germania şi Anglia. De cîteva zile, nici
lupte, nici mari bombardamente. T recem printr-o f ază
diplomatică a războiului. T oată lumea pare să trateze:
nemţii cu f rancezii, cu turcii şi cu ruşii; americanii cu
japonezii şi ruşii; ruşii cu japonezii; englezii cu toată
lumea. Atîtea conversaţii diplomatice, într-un moment de
suspendare, parcă tacit consimţită, a războiului, determină
pe unii să vorbească despre eventualitatea unei păci
neaşteptate. E o glumă. Războiul ăsta nu se termină cu
f ormule tranzacţionale. Il y va de tout.

M iercuri, 21 mai [1941]

T itu Devechi. Plimbare cu maşina lui la Şosea, ca să-i
văd casa. Admirabilă vilă englezească, cu ceva de „chalet"
elveţian, privită din af ară. Camere mari, f erestre imense. O
lungă sală de gimnastică, două dormitoare, un living-room
spaţios, o suf ragerie suspendată deasupra living-room-ului.
— La toate astea — i-am spus eu — e neapărată
nevoie de o bună ordine europeană. Nu ştiu dacă a înţeles
exact ce voiam să-i spun. În orice caz, a zîmbit.
Devechi crede şi el că Hess a plecat cu o misiune din
partea lui Hitler.
— Războiul ăsta nu se termină decît cu o pace de
compromis. Nici Anglia, nici Germania nu pot şi nu au
interesul să se nimicească. Vor cădea f oarte repede la o
tranzacţie. În cel mult două luni avem pace.
I-am spus cît de superf icială mi se pare o asemenea
judecată. Suntem îmbarcaţi într-o mult mai complexă
catastrof ă.

„Pace de compromis" e o f ormulă care începe să

circule. M i-o repeta astă-seară, aproape în aceiaşi termeni,
T imus. Dar nu vom aştepta prea mult pînă se va vedea
lămurit că războiul ăsta nu glumeşte (dar pînă acum a
glumit?!). Germanii au declanşat de ieri un atac aerian, cu
numeroase aterizări şi lansări de paraşutişti, în Creta. Nu
avem inf ormaţii suf iciente, dar se pare că e o af acere în stil
mare.

Duminică, 25 [mai 1941]

Abea azi, după cinci zile de luptă, comunicatul
german vorbeşte despre of ensiva din Creta şi anunţă că s-au
stabilit în partea occidentală a insulei. Comunicatele
engleze pregătesc şi ele, mai mult prin tonul redactării
decît prin inf ormaţii propriu-zise, vestea ulterioară a
înf rîngerii. Luptele continuă cu îndîrjire — dar din moment
ce nemţii au reuşit să ocupe f erm o poziţie şi din moment
ce au măcar un singur punct pe coastă liber pentru
debarcare, cucerirea Cretei devine aproape inevitabilă. Vor
f i lupte, vor f i rezistenţe, vor f i poate întîrzieri — dar
partida e jucată. Aşadar, e f ăcută dovada că o debarcare e
posibilă! În Groenlanda, o luptă navală importantă.
Englezii pierd un vas de linie: 49.000 tone, circa 1.400
marinari. Dar şi bătălia din Creta, şi cea din Groenlanda nu
sunt încă decît momente prealabile. M area tentativă
germană de a cîştiga def initiv războiul va urma probabil în
iunie-iulie-august.

Ci t i t Die V ertreibung der Juden aus Spanien de

Valeriu M arcu (V aleriu Marcu (1899-1942), eseist şi istoric
de lim bă germ ană, originar din Bucureşti. Cartea la care se
referă Sebastian apăruse în 1934). Voi căuta aceeaşi
perioadă în Dubnow , acolo mai pe larg tratată. Fără alte
calităţi decît de expunere simplă, naivă, Valeriu M arcu
reuşise să f ie în Germania un „glänzender Historiker und
Esseyst". Îmi spun că, dacă în 1929, în momentul plecării la
Paris, aş f i avut o mai exactă vedere a lucrurilor şi m-aş f i
decis să plec în Germania, Anglia sau Statele Unite, sau
chiar Franţa, nu pentru a f ace oarecari studii inutile, ci
pentru a învăţa perf ect una din cele trei mari limbi, cu
hotărîrea bine deliberată de a lucra în ea, astăzi, în loc să
f iu un f ost scriitor bucureştean, aş f i f ost poate, în Anglia
sau America, un scriitor viu, scriind nu pentru 3.000 de
cititori, ci pentru 30.000.

A. B. Îmi propune să traducă în englezeşte De două

m ii de ani, pentru o eventuală tipărire în America. Nu, nu.
Chiar dacă planul nu ar f i f antezist (şi este grozav!), încă n-
aş primi. Nu mai am nimic cu cărţile pe care le-am scris. În
măsura în care mai pot f ace proiecte de viitor (sunt prea
trist, sau obosit, prea sălciu...), mă gîndesc la o plecare după
război, pentru a încerca să f ac undeva într-un mare oraş
piese de teatru şi scenarii de cinematograf . E o meserie
pentru care mă cred potrivit. Şi nici nu o iau altf el decît ca
pe o meserie.
În f ond, suntem, noi, evreii, de un optimism
copilăros, absurd, uneori inconştient. (Este poate singurul
lucru care ne ajută să trăim.) în plină catastrof a, încă
sperăm. „O să f ie bine" — spunem mereu în bătaie de joc,
dar de f apt credem cu adevărat că „o să f ie bine". Şi eu
însumi, eu cel mai puţin îndreptăţit să sper... Valeriu
M arcu observă just: „Diese ew ig Geschlagenen sind vor
ihrem Schicksal die ew ig Optimistischen. Sie glauben
immer, es konne nicht gar zu schlimm kommen."

Prima măsură luată de Cacaprostea la Fundaţie:

scoaterea capitolelor privitoare la scriitorii evrei din
I sto r i a lui Călinescu, care se af la sub tipar (Istoria
literaturii rom âne... a apărut totuşi în întregim e, în acelaşi
an. Sebastian era nem ulţum it de felul cum era apreciată
opera lui în cartea lui G. Călinescu). Nu m-am gîndit mai de
aproape şi n-am încercat să-mi analizez ciudatul sentiment
de satisf acţie cu care am primit acestea. Fapt e că am rîs
sincer şi că — f ără să ştiu de ce — am considerat că mi se
f ace un serviciu.

M iercuri, 28 mai [1941]

Cuirasatul german „Bismarck", care repurtase
sîmbătă marea victorie de lîngă Groenlanda, scuf undînd
cuirasatul „Hood", a f ost la rîndul lui scuf undat azi-
dimineaţă, după o cursă dramatică de patru zile.
Fulgerătoare replică engleză! T elef oanele n-au mai
contenit azi-dimineaţă, ca să transmită vestea: Rosetti,
M adeleine, Aristide... În Creta, lupte grele, pierderi mari.

Sîmbătă, 31 mai [1941]

Luptele din Creta vor mai continua o zi sau două, dar
insula pare de pe acum pierdută. Capitala — Kanea — a
căzut ieri. Englezii se retrag şi probabil încearcă o
reîmbarcare.

Şcolile urmau să f ie deschise pînă la 20 iunie. Un

ordin urgent al ministrului scurtează însă termenul pînă la
14 iunie, cînd totul (universităţi şi licee) trebuie să f ie
terminat. De ce?, se întreba azi toată lumea cu îngrijorare.
Se vorbeşte din nou despre mobilizare şi circulă iar zvonuri
despre un război cu ruşii. Am impresia că e o nouă f arsă.
Joi seara, reuniune la Vianu (Tudor V ianu), cu Ralea,
Papilian* (Lecţiune incertă), Pippide (Dionisie Pippidi,
istoric al antichităţii greco-rom ane), Eugen Ionescu. Lungă
discuţie despre Nae Ionescu, care pentru Ralea şi Vianu nu
era decît un stîlp de caf enea, un bărbier, un f arsor, un „şef .
M -am amuzat să le spun că pentru mine Nae Ionescu era
diavolul.

[Iunie]
Duminică, 1 iunie [1941]
Aşadar primăvara — „primăvara 1941" — de care ne
temeam atîta şi care ni se părea că poate aduce noi
catastrof e, dacă nu chiar catastrof a f inală — s-a terminat.
Et pourtant nous sommes encore là! T răim încă, suntem
încă în picioare, nimic ireparabil nu s-a întîmplat. M ă
întreb dacă într-adevăr a trecut uşor, sau dacă — pentru că
suntem la capătul ei — avem impresia înşelătoare că la
urma urmelor a f ost suportabil. (T otul e — vai! —
suportabil.) Poate că, dacă la 1 martie cineva ne-ar f i spus
că în cursul primăverii va f i ocupată Bulgaria, va f i
nimicită Iugoslavia, va f i reocupată Cirenaica, va cădea
Grecia şi va izbuti debarcarea în Creta, perspectiva atîtor
înf rîngeri ni s-ar f i părut dezastruoasă. Acum însă, cînd
toate s-au întîmplat, parcă au pierdut din importanţă. În
f ond, mereu şi mereu, singurul lucru care contează este să
rămînem în picioare. Atîta timp cît Anglia nu capitulează, e
loc pentru speranţă.

Intrăm în vară şi, desigur, într-o nouă f ază a

războiului. Creta a f ost un moment episodic. Nemţii trebuie
să se decidă repede pentru o nouă acţiune. T oate direcţiile
sunt posibile: Suez, Gibraltar, T urcia şi chiar insulele
britanice.

Dar Rusia? E cu putinţă un război ruso-german? De

trei zile toată lumea îl crede iminent. De ieri suntem aici,
în Bucureşti, în atmosf eră de mobilizare. Vineri a f ost
„black-out". Ieri s-a ordonat săpare de şanţuri antiaeriene
în f iecare curte, trebuind să f ie gata pînă în maximum două
săptămîni. Astăzi s-au suprimat o serie de trenuri. Se f ac
probabil noi deplasări de trupe. E un val de concentrări şi
rechiziţii. În plină perioadă de munci agricole, se iau caii şi
boii oamenilor. În M oldova, cei care vin de acolo (G. M .
Cantacuzino, de ex.) povestesc că în regiunea Prutului este
în mod vizibil zonă de război. În tramvaie, pe stradă, în
restaurante se vorbeşte despre război, război, război.
Politic judecind, este neprobabil. Dar starea de f apt e
incontestabilă. Să f ie din nou un mare bluf f ? Dar punerea
în scenă ar f i prea costisitoare şi în f ond inutilă. S-ar putea
juca aceeaşi comedie cu mai puţin f ast şi cu la f el de bune
rezultate. Într-un an jumătate am văzut cele mai absurde
întîmplări, cele mai de necrezut lovituri. Ar trebui să
renunţ a încerca să judec, să înţeleg, să prevăd. Faptele sunt
mai tari decît orice.

Danacu, proprietarul nostru, ce tip de roman! M -am

gîndit la el în legătură cu romanul pe care îl proiectam mai
demult şi mi se pare că i-am găsit un loc bun.

Zi agreabilă pe care am petrecut-o cu Zoe, pe care n-

o mai văzusem de la plecarea mea din garsonieră.

Luni, 2 iunie [1941]

Război, război, război... Nu se vorbeşte decît despre
asta. Fiecare om întîlnit are să-ţi dea o inf ormaţie în plus:
Armata IV şi V sunt mobilizate, administraţiile f inanciare
din M oldova sunt ref ugiate în Oltenia, mobilizarea generală
va f i decretată în ziua de 5... Nu ştii ce să crezi, cum să
verif ici, pe cine să întrebi. Începe panica şi totul scapă de
sub controlul judecăţii moderate. Vişoianu concentrat. Am
f ost la el să-l văd. Ca şi mine, crede că războiul cu ruşii e
pentru germani o af acere politiceşte primejdioasă (chiar
dacă milităreşte simplă). T otuşi crede războiul posibil, ba
chiar iminent. Radu Popescu, întîlnit la Vivi, a primit ieri
ordinul de concentrare şi se va prezenta mîine la
[Regimentul] 21, care a şi plecat pe Prut. M i-a arătat biletul
verde de chemare şi, văzîndu-l numai, m-a înf iorat. (Ce se va
întîmpla oare cu noi, evreii? Care va f i situaţia noastră
militară în caz de mobilizare generală?)

La Brenner, întrevedere Hitler-M ussolini. Încă un

semn că ne af lăm în pragul unei mari acţiuni. M oment de
răscruce. Chiar dacă e cu totul f antezist, să notez şi gîndul
că poate vom asista la o f ormidabilă lovitură de teatru, prin
bruscă substituire de adversar. Germania f ace un armistiţiu
în f apt cu englezii (negociat şi încheiat prin Hess) şi se
întoarce brusc spre ruşi. E absurd? Desigur. Dar de la
sosirea lui Hess în Anglia au încetat în mod atît de straniu
bombardamentele reciproce anglo-germane. Iar de zece zile
încoace cazul Hess e uitat complet. Că nemţii tac, e
explicabil; dar de ce tac englezii, ei care ar avea interes să
f acă cel mai teribil scandal propagandistic? Nu e îngăduit
să crezi într-o tacită, dublă complicitate? Nu, sigur că nu,
dacă judeci raţional. Dar am văzut atîtea!

Vizită la Pippidi, azi după-masă, cu Eugen Ionescu.

Ne-a citit din T ucidide, pagini tulburător de actuale. Parcă
era un pamf let contra nemţilor.

T erminat azi Père Goriot. De departe cel mai bun

lucru citit pînă azi din Balzac. (Balul de la vicontesa
Beauseant mi-a amintit recepţia de la d-na de Saint-
Euverte. Boala şi agonia lui Goriot n-o opreşte pe baroana
Nucingen să se ducă la bal, după cum boala lui Sw ann şi
agonia marchizului d'Osmond n-o opreşte pe Oriane să se
ducă la recepţie.)
Am continuat să mă gîndesc la eventualul meu viitor
roman. Primele două-trei capitole sunt oarecum schiţate în
gînd. M ai ales am f ăcut unele legături posibile între diverşii
eroi „f lotanţi" la care mă gîndesc de atîta timp. Dar, se
înţelege, e un proiect f oarte îndepărtat — care nu trece
înaintea piesei şi nici — vai! — înaintea războiului. Nu, nu
sunt inconştient, crede-mă. Literatura e un narcotic prea
slab pentru toate cîte se întîmplă.

M arţi, 3 iunie [1941]

Vis de azi-noapte: Sunt la regiment. Civil. M ă
prezint unui of iţer (locotenent-colonel parcă) şi el mă
introduce în cabinetul lui Ilie. Iau „poziţia soldatului" şi
duc mîna la bord- ul pălăriei, f oarte speriat, salutînd
milităreşte. Ilie se răsteşte la mine. Se apropie şi îmi
verif ică ţinuta, corectînd-o. M ă întreabă ce vreau. Îi spun
că vreau să f iu înrolat. Îmi răspunde că acceptă şi că îmi
f ace o mare f avoare. M ai e încă un singur evreu soldat în
tot regimentul. Dă ordin să f iu echipat. Curtea
regimentului are aspect de mobilizare. Eu sunt f oarte
nenorocit. „Cine dracu m-a pus să vin aici!" M erg singur,
depărtîndu-mă, undeva pe un f el de cîmpie. La întoarcere îl
întîlnesc pe Neumann (colegul meu de la Brăila, din clasa
VIII). E îmbrăcat în unif ormă de locotenent. Of iţerii evrei
sunt toţi mobilizaţi, îmi spune el. M ă apropii iar de
cazarmă (dar care nu e cazarma de la 21) şi găsesc
regimentul în mare ţinută, aşteptîhd Parcă o inspecţie.
T rec pe lîngă un pluton mic de soldaţi inf irmieri, ciudat
echipaţi — parte din ei, sau toţi, evrei. Se pregătesc să-şi
schimbe chipiurile cu nişte berete imense roşii, de catif ea
— ţinuta lor de paradă. Aparte se vedea un automobil de la
Curtea Regală. Vine Regele — spune cineva. Eu sunt
singurul civil în toată mulţimea asta în unif ormă. »De nu
m-ar vedea cineva." Fug înspăimîntat, f ug, f ug, f ug — şi mă
trezesc.

Lovinescu (întîlnit la Alcalay, azi-dimineaţă) îmi

spune că examenele de bacalaureat sunt suprimate, din
cauza războiului, care trebuie să izbucnească din zi în zi,
dacă nu chiar din oră în oră.

Rosetti îmi telef onează că, după inf ormaţii ultisime,

războiul nu va avea loc. S-a ajuns la un acord germano-rus.
Cît despre întrevederea de ieri, de la Brenner, a f ost
privitoare la Franţa, cu care Axa va încheia zilele acestea
of icial pace, Franţa pierzînd numai Alsacia şi luîndu-şi în
schimb obligaţia de a rezista cu armele în colonii,
împotriva Angliei.

Seara
Din nou războiul — se zice — e iminent. Un ordin al
M inisterului Instrucţiunii, apărut astă-seară, obligă toate
şcolile să se închidă cel mai tîrziu în seara de 7. M inisterele
(spune Alice) îşi evacuează în grabă serviciile. Ordinele de
concentrare vin potop. Se tratează un guvern naţional cu
George Brătianu, M ihalache, Cuza, bătrânii Codreanu,
Gigurtu. Dineu la Alice T h. cu Branişte, Vivi, Hillard,
Aristide. T oţi, inclusiv Branişte, cred că pregătirile de
război sunt f oarte grave.

Sîmbătă, 7 iunie [1941]

Zvonurile de război au mers crescînd. Chiar oamenii
cei mai cuminţi îl credeau pînă azi irevocabil. Joi, la postul
de radio Bucureşti s-a emis un nou semnal radiof onic — un
strigăt de trompetă — destinat să preceadă ştiri grave. Joi
seara, Ciorănescu, membru în Consiliul Radiof oniei, îmi
spunea că programele de radio au ordinul să f acă progresiv
propagandă pentru Basarabia, pînă pe la 15-20 iunie, cînd
războiul va izbucni neapărat. Alice (care, e drept, are de
obicei cele mai abracadabrante inf ormaţii) ştia cu
certitudine că ultimatu[mu]l german a şi f ost înaintat
Rusiei, iar că ultimatumul românesc va urma în cîteva ore.
Pan Halippa, din ordinul Generalului, lucra la stabilirea pe
hartă a revendicărilor teritoriale dincolo de Nistru.
Azi-dimineaţă, ce găsim în ziare? Un drastic
comunicat of icial, care dezminte zvonurile de război
lansate de „inconştienţi", „alarmişti", „unelte inconştiente
ale duşmanului", „clevetitori", „of icine mincinoase ale
caf enelelor". Nu, nu: la guerre n'aura pas lieu!

M arţi, 10 iunie [1941]

În noaptea de sîmbătă spre duminică trupele engleze
şi gaulliste au intrat în Siria. Se pare că înaintează repede,
f ără să întîmpine rezistenţă serioasă. Vichy-ul protestează
şi îndeamnă trupele lui Dentz (Henri-Ferdinand Dentz,
general francez, loial guvernului de la V ichy) să lupte.
Nemţii vorbesc cu indignare de „agresiune". E posibil
ca întreaga af acere să f ie terminată într-o săptămînă sau
10 zile (deşi iuţeala nu e o calitate engleză). Abea mai
tîrziu, cînd nemţii vor declanşa atacul asupra Suezului,
prin T urcia, Siria va redeveni un punct acut. E ciudat că
nici în Irak, nici în Siria, Hitler nu s-a angajat adînc.
Fiindcă n-a putut? Exclus. El poate deocamdată orice.
Atunci, de ce? Nu cumva această relativă dezinteresare în
Orientul apropiat însemnează că într-adevăr teatrul lui de
operaţii diplomatice şi eventual militare s-a schimbat?
Spre Rusia bunăoară? Se vorbeşte mereu şi mereu despre
războiul germano-româno-rus, care ar f i să izbucnească azi,
mîine, poimîine şi în orice caz pînă în maximum 10-15 zile.
Inginerul Lupaş, pe care l-am cunoscut deunăzi (şi care nu e
un om de pe stradă) îmi spunea că cele două armate stau
dincolo şi dincoace de Prut, gata pînă la ultimul amănunt,
aşteptînd doar să se descarce prima armă. T itel
Comarnescu, duminică seara, la M adeleine, îmi spunea —
într-unul din accesele lui binecunoscute de isterie — că
războiul e gata, absolut gata, absolut inevitabil. Şi eu încă
nu cred.

M iercuri, 11 iunie [1941]

Aseară, la Alice, sună telef onul. Cineva care
comunică din partea colonelului Lovinescu că s-a f ixat data
of ensivei asupra Basarabiei: 20 iunie.
A. B. l-a văzut ieri pe Gunther (Franklin Mott
Gunther, şeful Legaţiei am ericane la Bucureşti), ministrul
Statelor Unite. Nici el nu ştia dacă va f i sau nu război ruso-
german. Crede că într-adevăr există un ultimatum german,
dar cu atît de grele condiţii, încît îi vine greu să creadă că
Sovietele le vor accepta.

Aseară, la şcoală, conf erinţa clasei VIII. (În genere,

experienţa mea de prof esor e neinteresantă. Nici elevii mei,
nici „colegii" mei nu m-au învăţat nimic nou.) Aseară însă
am avut un moment — cel dintîi — în care am simţit de
aproape teribila tragi-comedie a şcoalei. Prof esorul de
latină, bătrîn, maniac, obosit, ridicul, emoţionant la urma
urmelor prin ratare, prin uzură, se îndîrjise să lase corigent
un elev obraznic. Noi îl apăram pe băiat, încercînd să
obţinem promovarea lui, în timp ce bietul prof esor rezista
aproape cu deznădejde, aproape pînă i la lacrimi. Simţeam
că este pentru el o chestiune de orgoliu, de răzbunare, de
prestigiu personal. Nu voia să-şi lase victima din mînă, se
agăţa de ea cu încăpăţînare, cu ef orturi mereu reîncepute.
Aproape că ne implora să-i dăm o mînă de ajutor şi să nu-i
smulgem corigenţa aceasta, care parcă compensa pentru el
vechi suf erinţe de mîndrie jignită.
— Băiatul se omoară, dacă-l lăsaţi, spune cineva.
— Ei şi, ei şi, nu e nici o pagubă. Nu e nici o pagubă.
ît Aveam impresia că omul ăsta putea merge pînă la crimă.

Joi, 12 iunie [1941]

 M ai mult decît ieri, mai mult decît oricînd, toată
lumea crede în război. Aseară am auzit de cîteva ori, din
cîteva locuri: „astă-noapte expiră ultimatumul". Era lume
care aştepta un bombardament pentru noaptea trecută. E
lume care îl aşteaptă pentru noaptea asta. Cine poate să
plece din Bucureşti pleacă. M ai ales cine are copii. Gina
Strunga (la care am dinat aseară) pleacă la Sighişoara.
B e g o g h i n a (Riccardo Begoghina era directorul firm ei
„Martini Rossi" , care producea în Rom ânia, sub licenţă,
verm ut „Martini" ) (de la "M artini- Rossi") pleacă mîine
dimineaţă. Generalul Antonescu e de ieri în Germania.
Întrevederi cu Ribbentrop şi Hitler. S-ar părea că se iau
deciziuni ultime.
— T ot nu crezi? tot nu crezi? — mă întreba azi-
dimineaţă Eugen Ionescu, descompus de panică.

Se f ac pe stradă arestări de evrei care, se zice — vor

f i trimişi în lagăre. Nu ştiu după ce criteriu. Am văzut şi eu
pe Lipscani, între baionete, o coloană întreagă de oameni
de tot soiul, cei mai mulţi bine îmbrăcaţi.

La Şosea, unde m-am plimbat spre seară cu Comşa şi

Lereanu, o lungă, f oarte lungă coloană motorizată germană
se îndrepta f ără sf îrşit în direcţia Ploieşti. Peste drum de
vila M inovici, o doamnă tînără, elegantă, însoţită de doi
bărbaţi în civil, coborîse dintr-o limuzină şi saluta cu braţul
ridicat, camion după camion, strigînd „Heil". Sunt primii
civili pe care îi văd salutîndu-i cordial pe nemţi.

Sîmbătă, 14 iunie [1941]

Comunicat T ass despre „zvonurile de război
germano-rus". Sunt ştiri f alse, lansate în spirit provocator
de englezi, mai ales prin Staf f ord Cripps (Ambasadorul
britanic la M oscova). E adevărat că trupe germane sunt
masate la f rontiera rusească, dar pentru alte scopuri
„probabil". E de asemeni adevărat că trupe ruseşti
manevrează în aceeaşi regiune, dar sunt exerciţii normale
de instrucţie. Germania nu a prezentat Rusiei nici un
ultimatum şi nici o cerere teritorială sau economică.
Relaţiile dintre cele două ţări sunt excelente. Iată ceea ce
se cheamă un comunicat „malencontreux". La Bucureşti, el
cade în momentul în care atmosf era de război a ajuns la
paroxism, exact în clipa în care toată lumea aştepta să sune
goarna. Ziarele de dimineaţă îl publică undeva pe la coadă,
printre ştirile f ără importanţă. Ziarele de seară nu-l mai
publică deloc. De la Berlin, deocamdată nici un răspuns,
nici o indicaţie. Aici, la noi, buimăceală. Abea mîine va
începe dezmeticirea.

Azi-dimineaţă, timp de cîteva ore, au f ost blocate

aproape toate telef oanele deţinute de evrei. Poate un mic
început de diversiune. Antisemitismul acoperă multe
deziluzii.

Se împlineşte astăzi un an de la Căderea Parisului.

Duminică, 15 iunie [1941]

Comunicatul T ass continuă să f ie înconjurat de
aceeaşi tăcere. Berlinul pare a nu lua notă. La Bucureşti,
„great disappointement". T otuşi operaţiile de evacuare
continuă. T oată lumea vorbeşte ca şi mai înainte de
războiul care ar urma să izbucnească... miercuri noaptea.
Am totuşi impresia că momentul culminant a trecut: mai
puţină panică, mai puţină nerăbdare, mai puţin entuziasm.

Haig condamnat la 13 ani închisoare.

Aseară, cu soţii Zissu (mi-au telef onat, au insistat...)

la „Pescăruş". T ovărăşie neplăcută: ea vulgară şi
ostentativă, el de treabă, dar neinteresant (cum de-l vedea
Nae Ionescu inteligent?). Ieşirile în oraş, în localuri
elegante, mă deprimă. O lume care trăieşte parcă în altă
planetă. Eleganţi, nepăsători, bogaţi, f ără griji, în af ară de
obsesia războiului, în af ară de mizerie. În lumea asta, îmi
simt ca o umilinţă f izică sărăcia, ratarea, dizgraţia.

Luni, 16 iunie [1941]

Eugen Ionescu irumpe azi-dimineaţă la mine pentru
ca să-mi spuie că nu mai e nici o speranţă: războiul cu ruşii
e def initiv stabilit. Vinea, Carandino, Ciorănescu, Nădejde —
toţi îl asigură de iminenţa f aptului. Vianu a f ugit la Sinaia,
ca să-şi instaleze copiii acolo. Comunicatul T ass de
alaltăieri nu numai că nu dezminte nimic, conf irmă totul.
Noi ăştia care tot nu credem în război suntem stupizi sau
orbi. A stat toată dimineaţa la mine, torturat, descompus.
Cred totuşi că a plecat spre casă mai liniştit.
Ziarele de dimineaţă, ziarele de după-amiază tac. De
la Berlin, mereu nici o indicaţie.

În M arx (Dix-huit Brum aire de Louis Bonaparte), o

f rază care i se potriveşte grozav Franţei de azi:, , il ne suf f it
pas de dire, comme le f ont les Français, que leur nation a
été surprise! On ne pardonne à une nation pas plus qu'à une
f emme le moment de f aiblesse qui permet au premier
aventurier venu de la violer. Le problème ne se trouve pas
résolu par de semblables détours, il n'est que f ormule
autrement. Il resterait à expliquer comment une nation de
36 millions d'habitants peut se laisser surprendre par trois
chevaliers d'industrie et sans resistance, se laisser reduire
par eux en servitude."

Seara
Începînd de astă-seară, oraşul este din nou în
complet întuneric. M ăsura a f ost luată brusc în cursul zilei
şi anunţată prin radio şi placarde. Plouă mărunt şi e un
întuneric opac de cărbune. Am rămas acasă. În cartier,
poliţia umblă din casă în casă şi f ace liste de copiii mici,
care trebuie evacuaţi. Sentiment general, apăsător, de
îngrijorare...

M arţi, 17 iunie [1941]

Decret-lege care anulează toate permisele de
circulaţie automobilă. Nu vor mai f i taximetre şi nici
maşini particulare. Pentru automobilele care totuşi vor
avea dreptul să circule, benzina va f i raţionată.
Grădinile de teatru închise. Restaurantele de vară la
f el. Nici o lumină — în tot oraşul. Longhin (pe care nu-l mai
întîlnisem de la Stîna de Vale) îmi spune că războiul e
absolut sigur. T ribunalele şi Curţile de Apel şi-au evacuat
azi valorile. M arele Cartier s-a stabilit la Snagov. Generalul
a plecat „pe f ront". La Piatra Neamţ va avea loc azi sau
mîine o paradă militară, şi pe urmă — va începe. Ovidiu
Lupaş mă asigură că ruşii vor f i zdrobiţi în 2 săptămîni.
Horia Roman (de la T impul) crede că războiul ar putea
izbucni chiar astă-noapte. Jebeleanu crede că s-ar putea să
mai întîrzie pînă joi.
Încerc să „reconsider" situaţia. Războiul germano-
rus încă mi se pare neprobabil — dar exclus, nu. Lovitura de
teatru din august 1939 poate f i repetată azi în sens invers.
Dacă Hitler îşi dă seama că nu va termina cu englezii anul
ăsta, şi se resemnează a nu termina, atunci ce-i rămîne de
f ăcut cu o armată imensă? Să o uzeze prin inacţiune? Să o
macine prin aşteptare? Ar f i pref erat, desigur, să-i bată
întîi pe englezi şi abia pe urmă pe ruşi. Dar, f iindcă englezii
rezistă dincolo de aşteptările lui, interverteşte ordinea
obiectivelor. E logic. Dar continui să cred că nu vom avea
război. (E adevărat că pronosticurile mele sunt de obicei
proaste. Nici în septemvrie 1939 n-am crezut în război.)

Of ensivă engleză în Libia, la Sollum şi Port Capuzzo.

A pornit dimineaţă, înainte de a se f ace lumină, cu aparenţa
unui atac f ulgerat11 dar deocamdată înaintările sunt
mediocre. În Siria de asemeni operaţiile lîncezesc. Englezii
par a-i menaja pe f rancezi, iar aceştia contraatacă.

Un an de cînd Pétain a preluat guvernul şi a cerut

armistiţiu. Neuitată zi de doliu. Aveam inima sf îşiată. De
atunci, imaginea scumpă a Franţei a scăzut mereu, s-a
înjosit mereu, pînă la desf igurare, pînă la schimonosire.
Parisul însuşi, intact cum a rămas, f ără o zgîrietură, f ără o
rană, a devenit ceva rece, mort, indif erent. Altădată îmi
bătea inima numai rostind numele unei străzi pariziene, dar
acum totul mi se pare îngheţat, încremenit, lipsit de viaţă.
Şi poate că totuşi Franţa va ieşi şi de aici. A f ost regimul
Napoleon III mai puţin abject decît regimul Pétain?

M iercuri, 18 iunie [1941]

Ploaie şi întuneric. Aspectul straniu al oraşului
dispărut în întuneric şi străbătut doar de scurte, aproape
instantanee, aprinderi de lămpi de buzunar, cu care oamenii
încearcă să-şi găsească drumul, f ără să se lovească, f ără să
cadă.

Of ensiva engleză de la Sollum a f ost respinsă. S-a şi

renunţat la ea. Încă o dată dezolantul gînd că nicăieri pe
pămînt nu se poate f ace nimic împotriva armatelor
germane.
Nimic nou pe f rontul intern. Războiul e aşteptat
mereu, pentru azi, pentru mîine, pentru poimîine.
"E comic să se vorbească despre Eminescu ca poet
f ilozof ic. De f apt singurul poet f ilozof ic sunt eu!" Cine
altul ar putea să pronunţe o asemenea f rază, cine altul
decît Camil? Dar de cînd îl văd mai rar îmi f ace din nou
plăcere să-l ascult vorbind.

Joi, 19 iunie [1941]

Acord f oarte larg germano-turc. Neagresiune,
amiciţie, inviolabilitate. Dar din lectura textelor nu se vede
dacă „inviolabilitatea" exclude dreptul de trecere a trupelor
germane prin T urcia.

Carandino, venind de la Curentul, îmi spunea că după

toate probabilităţile războiul va izbucni la noapte.

Călugăru, văzut după cîteva luni, e neschimbat.

Acelaşi om mic, nervos, conf uz, isteric, obsedat, de la
Cuvântul. A scris o piesă cu Ion Botezătorul. A scris o piesă
cu Charlot pentru teatru şi cinematograf , după o f ormulă
tehnică nouă. A scris un volum de versuri idiş. T imp de o
oră mi-a vorbit despre el, despre scrierile lui, mi le-a
povestit, a recitat. Vorbeşte teribil de repede, f ără măcar să
controleze dacă-l asculţi sau nu. Nu pune nici o întrebare,
nu aşteaptă nici un răspuns: vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.
Cît despre războiul cu ruşii, îl vede absolut imposibil. E o
născocire propagandistică engleză. De altf el, Hitler, dacă ar
îndrăzni să-i atace pe ruşi, ar f i zdrobit. M -am despărţit de
el ridicînd din umeri şi f ără să-i f i spus nici un cuvînt. La ce
bun?

Seara
M ultă lume pretinde că la 5 1/2 după-masă Londra a
vorbit de un ultimatum germano-român dat Rusiei. Dar am
ascultat seara între 10 şi 11, la Alice, Londra în nemţeşte,
româneşte şi englezeşte şi nu s-a pomenit nimic despre
asta. S-a spus doar că sunt zeci de divizii germane la
f rontierele Rusiei şi că în cîteva zile situaţia va trebui să
f ie clarif icată „aşa sau aşa".

Interesantă interpretarea dată de teacher-ul nostru

acordului turco-german: Germania a f ost silită să dea
înapoi, să renunţe la atacul prin T urcia şi să ascundă
această renunţare într-un aşa-zis acord.
Dacă ar f i să consemnez tot ce se spune, se crede, se
bănuieşte, se inventează, se af irmă sau se neagă — ar trebui
să înnegresc sute de pagini. E o buimăceală generală, o
conf uzie absolută. Zilele de cea mai teribilă isterie din cîte
am trăit.

Pippidi, la telef on, îmi spune că războiul va începe

mîine-dimineaţă, dacă va înceta ploaia. Doctorul W eber ştie
cu precizie că toate ministerele au alcătuit listele de
f uncţionari care urmează să f ie numiţi în Basarabia. T ot el
ştie că Generalul a decis să intre la Chişinău în ziua de 27
iunie, cînd se împlineşte un an de la pierderea provinciei.
Aristide îmi povesteşte că toate f abricile (inclusiv f abrica
lui de hîrtie — deci inf ormaţia e sigură şi f aptul riguros
exact) au primit instrucţiuni să-şi pregătească rezervele
necesare pentru a f i duse şi distribuite în Basarabia.

Sîmbătă, 21 iunie [1941]

T elef oanele particulare blocate. Impresie ciudată de
primejdie, de izolare, de asediu.
Ţi se pare că nu mai poţi comunica cu nimeni.
Autobuzele nu mai merg. Se zice că au f ost transf ormate în
automobile-sanitare. Poate mă înşel, dar străzile mi se
păreau azi mai pustii decît altădată. Adania (Alf Adania,
scriitor şi traducător) îmi spune că T eatrul Naţional a pus
în repetiţie piese pentru teatrele din Chişinău şi Cernăuţi.

Citesc din T ukidide. Admirabilă lectură, liniştitoare.

Ce stupidă zbaterea noastră pentru lucruri care de-a lungul
zecilor de secole au f ost mereu aceleaşi şi au rămas mereu
neschimbate. Aproape nu e pagină în T ukidide, în care să nu
găseşti lucruri imediat aplicabile evenimentelor de astăzi.
Pe alocuri ţi se pare că e un pamf let modern. Îmi pare rău
că nu sunt singur, undeva într-o cameră în care să mă pot
aduna. Simt o mare pof tă de lucru. Aş citi, aş scrie, ca
niciodată.

Duminecă, 22 iunie [1941]

Prin două proclamaţii către ţară şi armată, generalul
Antonescu anunţă că, alături de Germania, România începe
războiul sf înt pentru dezrobirea Basarabiei, Bucovinei şi
pentru nimicirea bolşevismului. Hitler a dat azi-dimineaţă
o lungă proclamaţie, explicînd cauzele războiului, care a
început azi-noapte, împotriva Sovietelor. Înainte de
răsăritul soarelui, trupele germane au trecut în cîteva
puncte f rontiera rusească şi au bombardat cîteva oraşe.
Detalii geograf ice exacte nu sunt. M olotov, vorbind la radio
în zori, protestează contra „agresiunii", „brutalităţii" etc.
Iată lupul sovietic silit să joace rolul mielului inocent.
Parcă ar f i o biată Belgia oarecare.

Rapiditatea cu care se născocesc şi circulă „les

bobards". Avocatul Schw artz, o oră numai după apariţia în
ziare a vestei războiului, a venit să-mi spună că: România a
ocupat Cernăuţii, a ocupat Chişinăul, a transmis la radio un
Te Deum de la Cernăuţi. 300 de avioane ruseşti zburînd spre
Bucureşti au f ost toate doborîte. Un cunoscut al lui a
vorbit la telef on cu un nepot de la Cernăuţi, care cu lacrimi
în ochi îi aducea la cunoştinţă eliberarea oraşului.
Pînă în ultimul moment, n-am crezut că va f i război.
Aseară încă, azi-dimineaţă încă, eram convins că nu va f i.

Seara
Oraşul pustiu ca într-o duminică de vacanţă mare, în
plină vară. S-ar zice că toată lumea e plecată în viligiatură.
Seara ne adunăm acasă devreme. Cu obloanele trase, cu
telef onul închis, sentimentul de apăsare, de nelinişte
creşte. Ce se va întîmpla cu noi? Abea îndrăznesc să întreb.
Să te gîndeşti şi să te imaginezi peste o zi, peste o
săptămînă, peste o lună, nu poţi decît cu teamă.

M arţi, 24 iunie [1941]* (Începe caietul al V -lea al

Jurnalului)
Prima alarmă aeriană serioasă. (Au mai f ost ieri vreo
două, dar nebăgate în seamă.) Astăzi au tras tunuri şi
mitraliere. Cei care au f ost pe stradă pretind că au văzut
două avioane „negre" (?) zburînd la mare înălţime. T otul n-a
durat decît vreo 15-20 minute. În casă f iind, n-am avut nici
un f el de îngrijorare. Se pare însă că pe stradă au f ost
momente de panică. Dar ne vom obişnui şi cu asta.
În oraş, pe ziduri, pe vitrine, două af işe de
propagandă, lucrate de Anestin. (E adevărat că nu le
semnează, dar linia lui Anestin e mai mult decît o
semnătură: o amprentă.) Unul îl reprezintă pe Stalin,
îmbrăcat într-un şorţ alb, pe care se văd urme de mîini
însîngerate. Legenda: „M ăcelarul din Piaţa Roşie." Al doilea,
cu legenda: „Cine sunt stăpînii bolşevismului" — reprezintă
un jidan în caf tan roşu, perciuni, tichie, barbă, ţinînd într-o
mînă o seceră şi într-alta un ciocan. Ascunşi sub pulpana
lui, trei soldaţi sovietici. M i se spune că af işele au f ost
lipite de sergenţi de poliţie.

Nu ştiu încă dacă e adevărat că Leni şi Froda sunt,

sau au f ost, arestaţi. Ieri am f ost pe la ei, îngrijorat de ce
auzisem, dar am sunat zadarnic, f ără să mi se răspundă.

Camil pretinde că Zambaccian, care se dusese la

M almaison ca să intervină pentru Zaharia Stancu, ar f i
văzut acolo pe Leni şi Scarlat. Am telef onat ieri lui M ircea
Vulcănescu. Voiam să-l întreb despre aceste arestări. Vor
continua? S-ar putea să mă vizeze şi pe mine? E adevărat
(aşa cum mi s-a spus încă de acum vreo zece zile) că simplul
f apt de a f i evreu şi de a f i f ăcut parte cîndva dintr-o
asociaţie de presă constituie un motiv? M i-a răspuns la
telef on scurt, răstit, f ără să-mi f i spus bună ziua: „Ei? ce-
i?" Se înţelege, nu mai „era" nimic. M i-a dat întîlnire la
minister, dar nu m-am mai dus.

Nici un comunicat german sau român despre mersul

operaţiilor. Se spune că s-a ocupat Cernăuţii, că s-a ocupat
Chişinăul, că s-a atins în cîteva puncte Nistrul. Dar se mai
spune că of ensiva pe Prut încă n-a pornit, că se aşteaptă
întîi o înaintare puternică pe f rontul din Polonia şi abea pe
urmă se va pomi în Basarabia. Se înţelege, nimeni nu ştie
nimic precis. Zvonuri despre bombardarea Galaţilor, laşilor,
Brăilei, Constanţei. T oate sunt neverosimile prin
exagerare.

Joi, 26 iunie [1941]

12 noaptea. A patra alarmă aeriană de azi. Primele
două, aproape în continuare, au durat de la 5 1/2 dimineaţa
pînă la 9. Bombe au căzut în cartierul nostru, pe strada
Sf inţii Apostoli, colţ cu Rahova. Prima mare bubuitură a
f ost însoţită de o f lacără scurtă ca un f ulger. Sunt morţi şi
răniţi, dar nu se ştie exact cîţi. Nu a f ost un atac de
amploare şi cred că s-a bombardat cam la nimereală. Sunt
prea obosit acum, ca să notez mai mult despre această
primă zi de alarmă.

Ştirile de pe f ront continuă să f ie neprecise. Se pare

că în nord nemţii au pătruns cam 150 km în adîncime, în
regiunea Vilna. Restul f rontului rusesc pare a rezista. De pe
Prut nici o veste sigură şi zeci de zvonuri. În primele zile se
vorbea despre un dezastru sovietic, dar acum e oarecare
descurajare. În orice caz, e sigur că nici Chişinăul, nici
Cernăuţii nu s-au ocupat pînă în prezent. Se zice chiar că
ruşii ar f i contraatacat în regiunea Sculeni-Fălciu. Ref uz să
cred tot ce se spune sau se şopteşte. Aştept comunicatele
of iciale.
Alaltăieri bombardamente mai serioase la Constanţa
şi Galaţi. Cei care vin de acolo povestesc „grozăvii". Dar
oamenii sunt stupid de f lecari şi îngrozitor de isterici. M ai
mult calm, mai multă răbdare.

Vineri, 27 iunie [1941]

Noapte relativ calmă. Abea scrisesem nota de mai
sus, abea mă culcasem şi s-a dat din nou alarma. Dar ne-am
decis să nu ne ducem în adăpost. În def initiv, nu cred că, la
parter, cu trei etaje deasupra noastră, suntem mai puţin
„apăraţi" decît la subsol. Am dormit pînă dimineaţa şi nici
n-am mai auzit celelalte două alarme, care mi se spune că
au f ost.

Printre morţii de ieri, Zanea Alexandru, elevul meu

din clasa VIII, băiat înalt, f rumos, voinic, cu anumită
distincţie personală într-o clasă atît de gălăgioasă. Am de la
el un caiet pe care mi l-a dat în ultima zi de şcoală.
— Ce să mai f ac cu el, domnule Zanea?
— Vă rog să-l citiţi. Vreau să ştiu ce credeţi despre
lucrarea mea.
— Am s-o citesc.

Indif erenţa absolută a unor oameni (Comşa, Lereanu)

pentru mersul războiului. Uneori mă înf urie: mi se pare că
e nesimţire, egoism, lipsă de imaginaţie.
„Evreii vor f i îndepărtaţi din sate în M oldova", spun
ziarele de azi. M ăsura poate f i extinsă şi în alte regiuni.
T itlu mare, cap de af iş: «Jidanii în lagăre de muncă".

Sîmbătă, 28 iunie [1941]

24 de ore liniştite. Nici o alarmă aeriană de ieri. M -
am culcat devreme — eram f oarte obosit — şi am dormit
pînă dimineaţa. A apărut azi al treilea comunicat român.
Continuă să f ie sobru şi reţinut. Nici o veste of icială, nici o
indicaţie. T elegramele de presă germane vorbesc despre
mari victorii, f ără să precizeze nimic. Comunicatul german
de asemeni. Se pare totuşi că înaintarea în nordul Poloniei
e f oarte adîncă. Sunt lupte în regiunea M insk (pe teritoriul
vechei Rusii). Cineva îmi spunea azi că s-a ocupat Smolensk
şi că deci M oscova însăşi e direct ameninţată. Cum n-am
aparat de radio, nu pot controla nimic, nu pot şti nimic.
Aştept mereu un comunicat of icial.
 Între timp continui să-l citesc pe T ukidide. Cartea V-
a, citită ieri, este mai mult o istorie a operaţiilor
diplomatice dintre Atena—Sparta-Argos, decît a operaţiilor
de război propriu-zise. Asemănările, analogiile sunt uneori
izbitoare, de necrezut. Ce uşor joc inventase Giraudoux! Şi
în f ond ce puţin lucru scosese dintr-un material atît de
bogat în sugestii.

M ă îngrijorează tensiunea antisemită care se

întreţine şi se alimentează prin presă, radio, af işe... De ce?
de ce? Ştiu f oarte bine „de ce", dar nu mă pot dezobişnui de
întrebarea asta stupidă.
Stau mereu în casă, deşi e înăbuşitor. Nu cutez să ies
prea departe în oraş. E mai bine să nu f iu văzut, să nu se
vorbească despre mine. M ă plimb prin f aţa casei spre seară.
Aş avea nevoie de o curte mare; de puţin cer, de puţină iarbă
în care să mă tăvălesc.

Duminică, 29 iunie [1941]

Cartea VI din T ukidide, citită azi, relatînd războiul
Atenei contra Siracuzei, expediţia din Sicilia, tratativele
diplomatice cu coloniile din Italia şi trădarea lui
Alkibiades, mi s-a părut cea mai f rumoasă dintre toate, cea
mai susceptibilă de a f i raportată la războiul de astăzi.
Analogiile dintre războiul peloponeziac şi războaiele*
(Anulat: „războiul" ) din 1914 şi 1940 sunt posibile pînă la
suprapunere. Lipseşte doar, din politica de război a
cetăţilor greceşti, diversiunea antisemită** (Anulat:
„Trebuie să analizez m ai de aproape tehnica propagandei
lor" ). Lipsă cu atît mai grava cu cît ele duceau un război de
interese economice, dar îl camuf lau (ca şi astăzi) sub un
război de ideologie, de opinie publică. Evreii le-ar f i f ost de
mare f olos, dacă i-ar f i avut. E de văzut, la o mai atentă
analiză, cine juca pe atunci f uncţia lor. Îmi aduc aminte
amuzat că, jucînd acum doi ani Plutaş al lui Aristof an,
Victor Ion Popa întrebuinţase între atîtea măşti greceşti şi
o mască violent semită. Simţea bietul om că este acolo o
lacună...
Îmi propun să-l citesc pe Aristof an, după ce-l voi f i
terminat pe T ukidide. Războiul peloponeziac mă
pasionează prea mult, ca să-l părăsesc atît de repede. Cu
Aristof an rămîn mai departe în cadrul lui.

Aseară şi azi-dimineaţă alarme aeriene, f iecare

durînd o oră, o oră jumătate. Dar n-a f ost bombardament.
Rare bubuituri, care puteau f i de tun.

Li se interzice, începînd de azi, evreilor să mai

arboreze drapelul tricolor şi cel german. Camioane de la
poliţie au trecut azi prin f elurite cartiere conf iscînd
steagurile. Se pare că, la Huşi, evreii — cîţi au mai rămas
acolo — sunt obligaţi să poarte un semn distinctiv galben.

Sentiment continuu de apăsare, de angoissă. Nu văd

pe nimeni, nu comunic cu nimeni. Doar lectura mă mai
ajută să-mi stăpînesc neliniştea. Dacă aş avea ochii mai
buni, aş citi mai mult.

Luni, 30 iunie [1941]

Comunicat german f astuos: anunţă 4.000 de
avioane* (Anulat: „tancuri" ) distruse, 2.500 de tancuri,
40.000 prizonieri. M ai mult decît ştirile propriu-zise, stilul
în care e redactat lasă să se întrevadă un mare dezastru
militar sovietic. Pe hartă catastrof a e mai puţin evidentă.
Dar în oraş toată lumea vorbeşte despre un triumf german
def initiv.

La Iaşi, 500 de iudeo-masoni executaţi (Sebastian

reproduce form ularea din com unicatul oficial apărut după
pogrom ul de la Iaşi (29-30 iunie 1941); num ărul victim elor
este apreciat de istorici la circa zece m ii). Comunicatul
guvernului, apărut în ediţii speciale, spune că au f ost
complici cu paraşutiştii sovietici.

[Iulie]
M arţi, 1 iulie [1941]
Încă o lună care se termină, încă una care începe. De
astă dată suntem în mijlocul catastrof elor. M ai puţine
întrebări decît la 1 iunie, dar mai multe terori.
Neputinţa de a vorbi, de a scrie. Un f el de teroare
surdă, înăbuşită. Abea îndrăzneşti să priveşti mai departe de
ceasul care trece, de ziua care încă n-a trecut. De la 8 1/2
seara pînă la 10, alarmă aeriană. Prima de la cea de
duminică dimineaţa, dar mai lungă şi parcă mai gravă.
Bubuituri de tun, crepiteri de mitraliere şi ciudate
pocnituri scurte, izolate, ca de revolver.
Ieri, în tramvai, vatmanul mă vede cu un ziar în
mînă.
— Au intrat la M oscova?
— Încă nu. Dar intră cu siguranţă, azi-mîine.
— Păi să intre. Ca să-i jupuim pe jidani.
Convorbire auzită azi pe stradă, între un domn şi o
cucoană „bine". — ...Ei, ce crezi că s-a constatat? Era o
jidoavcă de 14 ani. Ea, cu mîinile ei, arunca bombele...

Căderea regimului democrat la Atena, după

groaznica înf rîngere de la Siracusa (patetică, dureroasă, în
T ukidide), seamănă aşa de bine cu căderea Republicii
Franceze după spargerea f rontului pe Somnie. Alcibiades e
un f el de Laval, dar parcă mai aventuros, mai expus
loviturilor, mai îndrăzneţ, mai puţin abject. Întreaga cădere
a Atenei o citeşti cu strîngere de inimă şi cu nu ştiu ce
sentiment de umilire.

M iercuri, 2 iulie [1941]

Comunicat of icial, publicat azi în toate ziarele: „În
ultimele zile au f ost cîteva cazuri cînd elemente străine de
neam şi duşmane intereselor noastre au tras f ocuri contra
soldaţilor germani şi români. Orice încercare de repetare a
acestor mişeleşti agresiuni va f i reprimată f ără cruţare.
Pentru f iecare ostaş german sau român vor f i executaţi 50
iudeo-comunişti."

Sîmbătă, 5 iulie [1941]

Zile de îngrijorare extremă. T e simţi apăsat, f ugărit,
ca într-un coşmar. Şi pe urmă, de prea multă oboseală,
încetezi să mai gîndeşti, căzînd parcă din nou într-o apatie
de plumb, din care te va trezi din nou o nouă veste, o nouă
şoaptă. Poate că, singur în Calea Victoriei, aş f i simţit mai
ascuţit întreaga nelinişte. Dar aici, acasă, unde există
oricum un „train-train" zilnic (ore de masă, ore de culcare,
discuţii, belotă, incidente cu servitoarea, cu proprietarul...),
lucrurile devin mai cenuşii, mai indif erente. Şi totuşi, peste
toată această năclăială apatică, un sentiment continuu de
primejdie.
La Buzău, la Ploieşti, la Rîmnic, toţi evreii bărbaţi,
între 10 şi 60 de ani, închişi la un loc, în lagăre improvizate
pe unde s-a nimerit: la liceu, la sinagogă... Nu ştiu ce se
întîmplă în alte oraşe şi mă tot întreb ce se va întîmplă cu
noi, cei din Bucureşti.
Am renunţat să mai urmăresc mersul războiului. Nici
n-am cum. Lectura ziarelor este parcă un exerciţiu de
descif rare a unui text, pentru care îţi lipseşte cif rul. Şi
totuşi este aşa de interesant! Pentru prima oară mi se
întîmplă să gîndesc că adevărul este un lucru în mod
absolut necamuf labil. De sub toate contraf acerile, de sub
toate minciunile, de sub toate aberaţiile, oricît de adînc l-ar
ascunde, oricît de groaznic l-ar mutila — încă răzbate, încă
sclipeşte, încă respiră...
Pe hartă, nu ştiu care e situaţia f ronturilor. T otul
continuă să f ie conf uz. Ce s-a ocupat, ce nu s-a ocupat—
cine ar putea spune? Sub o avalanşă zilnică de telegrame
f ulminante dar vagi, conturul f rontului rămîne încă
nesigur. În linii mari, situaţia pare esenţial neschimbată de
o săptămînă: o pătrundere germană în centru pînă în
regiunea M insk, cu f lancurile încă intacte la nord şi sud. Nu
mai puţin presa şi telegramele vorbesc de un mare,
catastrof al, def initiv dezastru rus. Iată titluri luate dintr-
un singur ziar — Universul de azi —, de pe o singură pagină:
„Forţele germane şi române urmăresc pe duşman spre
Nistru şi Nipru", „Grozăviile săvîrşite de bolşevici în
retragere", „Înaintarea germană în Rusia nu poate f i oprită
de nimic", „20.000 de soldaţi sovietici din armata
încercuită la M insk au dezertat", „Enorme cantităţi de
arme şi muniţii bolşevice distruse de armatele germane pe
coasta Balticei", „Numeroase aerodromuri bolşevice
ocupate de germani în ţinuturile baltice", „Încercarea
sovieticilor de a opri înaintarea germanilor a dat greş",
„Coloană bolşevică de transport distrusă de aviaţia
germană", „T rupele ungare şi-au continuat înaintarea".

Duminică, 6 iulie [1941]

La Lereanu, la doctorul Silberstein (prin urmare în
două cartiere complet dif erite) au venit comisari ca să-i
treacă pe nişte liste speciale, ce se întocmesc pentru toţi
bărbaţii evrei între 18-60 de ani. T atăl unei prietene a lui
Benu — un domn Leibovici —, se pare cu totul „persoană
neimportantă", a f ost ridicat ieri-dimineaţa şi dus într-un
automobil. Nu se ştie exact de către cine, nu se ştie exact
unde. La Cotroceni (unde şi eu am lucrat anul trecut în
detaşament de muncă), tinerii evrei continuă lucrul nostru,
dar într-un adevărat regim de recluziune. Nu pot veni acasă,
nu pot f i vizitaţi, nu li se poate aduce mîncare. Aştept cu
un f el de încremenire stupidă să se f acă seară, să se f acă zi,
să treacă ceasurile, să treacă o zi, şi încă una, şi încă una, şi
încă una... Nu sunt nici măcar speriat.
M i se pare că mă împac dinainte cu orice. Dacă n-ar
f i gîndul că M ama va suf eri, orice mi se pare suportabil.
 E încă un noroc că pot ceti. E poate un semn de bună
rezistenţă nervoasă. Am pe biroul meu mai multe lucruri şi
le citesc pe rînd, schimbîndu-le cam la întîmplare:
T hibaudet (La cam pagne avec Thucidide), Aristof an,
poemele lui W hitman şi un roman englez de serie de M ary
Borden. În rezervă, Balzac şi Sainte-Beuve, din care mereu
am citit anul ăsta.

Luni, 7 iulie [1941]

Ediţii speciale de seară publică un comunicat
anunţînd ocuparea Cernăuţilor.

M arţi, 8 iulie [1941]

Folclor. Ţigănuşi vînd pe stradă Rom anul
m ăcelarului roşu, ţipînd în gura mare: Pleacă trenu din
Chitila Cu Stalin în Palestina. Pleacă trenu din Galaţi Cu
jidanii spînzuraţi.

Rosetti, întors pentru cîteva zile de la Cîmpulung,

unde-şi petrece vacanţa, crede că înf rîngerea rusă e
dezastruoasă şi că rezistenţa poate să se prăbuşească de la o
zi la alta. Dimpotrivă, Camil, pe care nu-l mai văzusem de
cel puţin o săptămînă, socoteşte că întreaga situaţie a
războiului e răsturnată de un f actor nou, neprevăzut:
soldatul sovietic şi teribila lui f orţă combativă. „Pentru
armata sovietică — spune Camil — nu e vorba de un război
naţional, ci de un război civil." întreaga convorbire cu
Camil, interesantă — cu toate inevitabilele „camilisme". El,
în locul lui Hitler, ar şti cum să zdruncine rezistenţa
sovietică. (Ar arunca 5.000 de paraşutişti la M oscova, ca să
provoace derută.) El, în locul lui Antonescu, ar şti cum să
ocupe cazematele ruseşti. (Le-ar ataca continuu, la
intervale scurte, cu pichete mici de 20-30 soldaţi, ca să
obţină astf el epuizarea nervoasă a adversarului.) Cred că am
ajuns cu Camil (ca şi cu Nae Ionescu pe vremuri, dar [cu]
Camil e din acest punct de vedere mult mai simplu), la o
adevărată tehnică de a-l incita să vorbească şi de a-l asculta.
Ascultarea admirativă, punctată de exclamaţii de mirare şi
f alse obiecţii sau îndoieli uşor de înlăturat...

Impresia că tensiunea antisemită a scăzut cu puţin,

cu o f racţiune de grad. Nu ştiu exact de unde vine această
impresie. Poate din f aptul că de 2-3 zile n-a mai apărut nici
o nouă măsură antisemită of icială.

M iercuri, 9 iulie [1941]

În ziarele de azi, o ordonanţă a primăriei Buzău:
evreii nu pot circula de la 8 seara la 7 dimineaţa, nu au
dreptul să intre în caf enele sau cof etării, le e interzis să se
viziteze unii pe alţii, f ie rude sau prieteni, şi în sf îrşit nu
pot chema doctorul decît anunţînd sergentul de stradă. à
propos de f alsa mea impresie de ieri că tensiunea
antisemită se atenuează.
De cîte ori ies în oraş, mă întorc acasă şi mai
deprimat decît înainte. Cazuri groaznice (moartea unui
băiat de 19 ani, ieri), veşti f ioroase. Nu poţi controla nimic,
nu ai cum să verif ici nimic — dar totul pare adevărat — şi în
orice caz totul e posibil.

T erminat La cam pagne avec Thucidide. Început

Guerre et Paix. M i-e dor de puţină muzică – Bach, M ozart ar
f i un moment de pace, de înseninare.

Sîmbătă, 12 iulie [1941]

Imposibil de însemnat ceva aici în ultimele patru
zile. Simpla relatare a f aptelor ce se povestesc despre
evreii ucişi la Iaşi sau despre cei transportaţi cu trenul de
acolo la Călăraşi — este dincolo de orice cuvînt, sentiment
sau atitudine. Negru, sumbru, nebun coşmar.
Nu ne rămîne decît să primim moartea ca pe o
moarte de război. Cazi sau rămîi în picioare, după noroc,
după simplă întîmplare. Sunt mai puţin dezarmaţi decît noi
oamenii care mor pe f ront? Orbecăim cu toţii într-o
imensă, tristă, întunecată mulţime — milioane, milioane,
milioane — şi moartea nu alege, nu aşteaptă. Cine va
rămînea, va rămînea.

L-am văzut din nou azi-dimineaţă pe Camil. E ciudat

că, din senin, s-a pornit să-mi povestească încă o dată — cu
o neaşteptată violenţă — incidentul din iarna trecută cu
Poldy Stern. De ce? Îşi simte conştiinţa încărcată? E
urmărit de o inf amie pe care nu o poate suf icient camuf la?
Bănuiesc că explicaţia e alta. Îşi închipuieşte că s-ar putea
ca eu însumi să cad în cine ştie ce gravă încurcătură — şi
atunci mă previne că nu trebuie să contez pe el. „E o
obrăznicie să te adresezi unui prieten, numai pentru că el e
mai puţin expus." Poate că împotriva acestei „obrăznicii"
eventuale ţinea să mă prevină. Dar Camil e ultimul om
căruia m-aş adresa într-un moment greu.

S-ar părea că în linii mari f rontul rus a rămas cam

acelaşi şi că operaţiile au intrat într-o f ază de aşteptare, de
regrupare, de pregătire. De cîteva zile comunicatele au
redevenit discrete. T ot ce s-a publicat în cursul săptămînii
a f ost tot în legătură cu „încercuirea" de la Bielostock şi
M insk. De astă dată se pare că cel puţin operaţia asta este
sf îrşită. Comunicatul german de azi are un caracter de
bilanţ: 323.898 prizonieri, 3.332 tancuri, 1.809 tunuri,
6.233 avioane. Exactitate impresionantă a cif relor.
Precizie absolută a numărătoarei. Şi totuşi nu ştiu ce lipsă
de putere expresivă a cif relor mari. Cînd intrăm în
domeniul colosalului, pierdem simţul proporţiilor şi al
valorilor.

M iercuri, joi şi vineri, trei seri la rînd, cam la acelaşi

timp (în jurul orei 20) alarme aeriene de 20-30 de minute,
f ără nici o bubuitură de tun sau răbuf nire, măcar
îndepărtată, de bombă.

Citesc cu interes Război şi pace, mai mult pentru

analogiile istorice posibile decît pentru opera în sine.

Luni, 14 iulie [1941]

„Pauza" germană să se f i terminat? Comunicatul
german de ieri anunţă ocuparea oraşului Vitebsk (la nord-
vest de Smolensk) şi înaintări spre Kiev. T elegramele de
presă af irmă că ocuparea Kievului şi a Leningradului e
iminentă.

Evreii din Ploieşti obligaţi să părăsească oraşul. Au

f ost bombardamente în ultimele zile şi oarecari incendii la
raf inării.

Astă-seară, după o pauză de două zile, alarmă

aeriană, cu intens f oc antiaerian.

M iercuri, 16 iulie [1941]

Vis complicat astă-noapte. Nu-mi aduc aminte decît
un singur moment. Eram cu Nae Ionescu la Brăila. M ergeam
amîndoi spre un f el de şezătoare, unde el trebuia să ţină o
conf erinţă, iar eu să vorbesc despre el. Cred că-mi cerea să
f iu f oarte elogios...

Luni noaptea, de la 1 la 3, alarmă lungă, cu multe

bombe incendiare aruncate aproape toate asupra
cartierului nostru. Incendii mici, repede stinse. Aseară, pe
la 10, alarmă scurtă, f ără consecinţă.
Imposibilitate de a şti ce se petrece pe f ront. Am
bătut în perete o hartă a Europei, dar nu pot descif ra linia
f rontului. De duminică, din nou comunicatul german a
devenit discret, în timp ce telegramele de presă anunţă, cu
mare zgomot, iminenţa căderii Kievului, Leningradului şi
M oscovei.
 Joi, 17 iulie [1941]
Am citit ieri în corecturi (date de Rosetti) pagina
dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil
cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un
talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima
observaţie începe, cu ultima termină. Am f ost agasat, dar
nu mai mult. E plictisitor să se af le o asemenea pagină într-
o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este
un f apt irevocabil. O asemenea carte de 1.000 de pagini in
quarto se scrie o dată la 30—40 de ani. T rebuie deci să
aşteptăm 4 decenii pentru ca să obţinem o rectif icare. Dar,
după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară
important. Cel mult sîcîitor. Nu pot lua în serios astăzi
plictiselile sau chiar dramele literare. Il s'agit de vivre.
M oartea e posibilă în f iecare zi, în f iecare ceas. Ceea ce s-a
petrecut la Iaşi (şi încă nu mă pot decide să scriu aici tot ce
am af lat între timp) se poate oricînd repeta aici.
Şi atunci?
„Cariera" mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată:
acum nici nu mă interesează. Voi mai f i scriitor după
război? Voi mai putea? M ă voi lecui vreodată de atîta
dezgust acumulat în aceşti groaznici, bestiali ani?

Se pare că ar f i căzut în f ine Chişinăul. M i se spune

că un comunicat german de astă- seară îl anunţă. Ziarele nu
spun încă nimic. Comunicatul de azi-dimineaţă semnala
contraof ensive ruseşti zdrobite în mai multe puncte. (Dar
pentru a f i zdrobite, trebuie mai întîi să f ie...) T elegramele
de presă continuă să vorbească despre iminentisima cădere
a Leningradului.

Vineri, 18 iulie [1941]

Un comunicat of icial românesc anunţă că s-a ocupat
Hotinul, Orheiul, Soroca, Chişinăul. Oraşul e din nou
pavoazat. M îine, mari serbări. Comunicatul german anunţă
că operaţiile continuă satisf ăcător. T elegramele D.N.B.
adaugă că s-a ocupat Smolensk. Pe hartă situaţia e încă
neclară, căci tot azi D.N.B.-ul anunţă ocuparea unei
localităţi, Polotsk, care este la vest nu numai de Smolensk,
dar chiar de Vitebsk.

Alice T h. îmi spune că un of iţer prieten, întors de pe

f ront, i-a povestit că armata are ordin să împuşte pe toţi
evreii găsiţi în Bucovina şi Basarabia. Ricci Hillard, care era
de f aţă, conf irm. În Ordinea de alaltăseară o f otograf ie, pe
care regret că nu am decupat-o. Un lung şir de f emei
mizerabile, în zdrenţe, cu copii mici, la f el de zdrenţuiţi.
Nici o f igură de bărbat. Legenda f otograf iei spunea că sunt
iudeo-comunişti adunaţi de armată spre a-şi lua răsplata
pentru f ărădelegile f ăptuite.

Sîmbătă, 19 iulie [1941]

Frază găsită azi într-o scrisoare a lui Law rence. Îmi
place s-o transcriu. „I f eel I must leave this side, this phase
of lif e, f or ever. T he living part is overw helmed by the dead
part, and there is no altering it. So that lif e w hich is still
f ertile must take its depărtare, like seeds f rom a dead plant.
I w ant to transplant my lif e. I think there is hope of a
f uture, in America. I w ant if possible to grow tow ards the
f uture. T here is no f uture here, only decomposition."

T itluri din Univ e rsul de azi: „Unităţile germane

continuă înaintarea lor rapidă spre M oscova", „Armatele
sovietice se găsesc în situaţie gravă", „Linia f erată
Smolensk— M oscova distrusă".

Duminică, 20 iulie [1941]

Citesc în Război şi pace episodul căderii oraşului
Smolensk în august 1812 — şi în chiar momentul acestei
lecturi are loc în f aţa aceluiaşi Smolensk, 129 de ani mai
tîrziu, aceeaşi bătălie. T olstoi e mai pasionant, mai
instructiv şi mai actual chiar decît mă aşteptam.
Convorbirea lui Napoleon cu Bolohov, trimisul împăratului
Alexandru, seamănă uimitor cu ultima întrevedere a lui
Co u l o ndr e (Robert Coulondre, am basadorul Franţei la
Berlin) cu Hitler, în august 1939. Iar atmosf era M oscovei în
momentul începerii războiului (şoapte, zvonuri, preziceri,
buimăceală) este atmosf era în care noi înşine trăim de doi
ani. Amuzant e f aptul că şi atunci erau oameni care îl
vedeau în Apocalips pe Napoleon şi socoteau că literele lui
adunate la un loc dau cif ra 666.

În af ara înaintării din regiunea Smolensk (unde încă

lucrurile nu par a se precipita, căci comunicatul german
spune doar că ele se desf ăşoară „planmässig"), restul
f rontului este neschimbat. Lupte la Pskov, lupte la Polotsk,
lupte la Novgorod-Volinsk — ceea ce însemnează că de
duminica trecută, cînd Kievul şi Leningradul erau
considerate a f i gata căzute, situaţia lor — în cazul cel mai
rău pentru ruşi — nu s-a agravat.
Intrăm azi în a cincea săptămînă de război şi nimic
decisiv nu s-a întîmplat. Partida e deschisă, jocul e liber.

Lovinescu i-a spus zilele trecute lui Eugen Ionescu

că nimeni nu mai poate f i azi anglof il. Ruşii trebuie învinşi,
iar germanii trebuie să rămînă învingători. Altf el vom f i
conduşi de „evrei şi pantof ari" (?).

Georgică Fotescu mă strigă azi pe stradă pentru ca

să-mi spună (textual) că „pînă la 1 septembrie nemţii
termină cu plăcinta asta mare, care e Rusia, şi pe urmă
propun pacea, pe care englezii nu o mai pot ref uza".

Sf întu Ilie. Îngrozitoarea zi petrecută acum un an pe

zonă, la Valea lui Soare.

Luni, 21 iulie [1941]

 Convorbire cu T itu Devechi. (M -a strigat din
automobilul lui — eram pe bulevard, aşteptîndu-mi
tramvaiul — şi am f ăcut o plimbare de jumătate oră
împreună.) Situaţia pentru el e simplă: Pînă la 1 septemvrie
Rusia cade. M ai curînd chiar. Leningradul va cădea cel mult
într-o săptămînă, iar M oscova cel mult în două. În orice
caz, la 1 septemvrie nemţii vor f i lichidat campania din
Rusia şi vor propune anglo-americanilor pacea. S-ar putea
ca anglo-americanii s-o ref uze, ceea ce ar f i o îngrozitoare
greşeală. Oricum, Europa poate trăi şi f ără ei, mai ales
acum, după pleaşca rusească. Ucraina va da grîu pentru tot
continentul. Distrugerile ruseşti sunt neînsemnate. În
Bucovina s-au găsit cantităţi considerabile, hambare pline,
f abrici intacte. Am ascultat totul, f ără nici o obiecţie. Nici
măcar n-am vrut să-i dau impresia ca am îndoieli. O singură
dată l-am întrebat:
— Ce s-ar întîmpla totuşi dacă Rusia n-ar cădea pînă
la iama?
— Absurd! Imposibil!

M arţi, 22 iulie [1941]

O lună de la începerea războiului cu ruşii. Imposibil
de prevăzut care va f i desf ăşurarea lui viitoare. M ereu, de la
săptămînă la săptămînă, am avut impresia că ne apropiem
de o f ază „decisivă" — şi mereu am f ost siliţi să amînăm
„decisiva" pe „săptămînă viitoare". Sunt nemţii istoviţi de
marea lor of ensivă? Vor f i siliţi s-o oprească deocamdată?
Sunt ruşii virtualmente terminaţi? Rezistenţa lor îşi
uzează ultimele resurse? Nu cred nici una, nici alta. Nemţii
vor continua să atace, iar ruşii să reziste.
T otul e o problemă de timp. Nu d a c ă va cădea
Leningradul, Kievul şi M oscova, ci cînd— e marea întrebare.
Şi noi, prost sau bine inf ormaţi, nu putem cunoaşte nimic.
Aşteptare şi — dacă se poate — calm.

Azi-noapte, două alarme aeriene: la orele 1 şi 3.

Obosiţi de nesomn, ne întrebăm dacă vom f i lăsaţi să
dormim la noapte.

Se intră în case evreieşti — luate cam la nimereală —

şi se ridică lingeria: cearceaf uri, perne, cămăşi, pijamale,
cuverturi. Fără explicaţie, f ără avertisment.

Aderca, întâlnit aseară:

— În orice caz, şi f ără să vrea, Hitler f ace Europei
marele serviciu de a deschide porţile marei puşcării
sovietice, în care se suf ocau 200 milioane de oameni.

Citit azi în T olstoi bătălia de la Borodino. Cam prea

studiat. „Grande toile de composition." Instructiv totuşi.

Joi, 24 iulie [1941]

Lungă noapte de insomnie. Am avut o primă alarmă
la 10 seara (bubuituri puternice, cerul brăzdat de lumini
ciudate, ca de f ulger...) şi o nouă alarmă la 2 noaptea. M -am
întors din adăpost f rînt de oboseală, dar n-a mai f ost chip
să adorm. A venit poliţia, a sculat întreg imobilul, se auzeau
mereu voci şi cizme pe scări, uşi trîntite, ţipete. Se pare că,
în timpul alarmei, o servitoare lăsase o lumină aprinsă la
mansardă. T oate servitoarele au f ost duse la comisariat şi
pe urmă, mereu, pînă dimineaţa la 6 sau la 7, se întorcea
cîte cineva, sergent sau jandarm, ca să ancheteze, să
verif ice, să întrebe. Eram încremenit de spaimă, să nu ne ia
şi pe noi. Un bloc plin de evrei — quelle aubaine! Un f el de
apăsare cardiacă m-a suf ocat continuu.

M oscova bombardată trei nopţi la rînd. Începe

atacul direct asupra oraşului? Prea devreme — atîta timp
cît lupte grele se dau încă în regiunea Smolensk, ba chiar şi
mai spre vest, la Vitebsk şi Polotsk. Dar toate ziarele
anunţă cu litere mari: M oscova în f lăcări!
 La 2/14 septembrie 1812, dimineaţa, cîteva ore
înainte de a intra în M oscova evacuată, Napoleon spune:
„Je dirai à la députation (de boyards) que je n'ai pas voulu et
ne veux pas la guerre, que j'ai f ait la guerre seulement à la
politique mensongère de leur cour, que j'aime et respecte
Alexandre et que j'accepterai à M oscou des conditions de
paix dignes de moi et de mes peuples."

Înmormîntarea lui Danacu (mort în două zile undeva,

la moşie, şi adus ieri în Bucureşti). La 2 după-masă, cînd
f amilia în mare doliu e gata să se urce în maşini ca să
pornească la „Bellu"... sună alarma. Ne strîngem toţi în
adăpost, ei în haine negre de ceremonie, noi, chiriaşii, în
pijamale, pantaloni albi. Situaţie grotescă.

Vineri, 25 iulie [1941]

Comunicatul german de aseară: „Pe întregul f ront de
răsărit operaţiunile f orţelor armate germane şi aliate
continuă metodic: cu toată rezistenţa locală importantă şi
cu toate că drumurile sunt rele."
Azi-noapte alarmă între orele 2 şi 3. Coborîm în
adăpost, buimăciţi de somn, convinşi de inutilitatea
deranjului, dar plictisiţi şi resemnaţi.

Zoe, care m-a căutat la telef on, în ciuda lungii mele

tăceri (căci de la 23 iunie n-am mai vrut să văd pe nimeni),
ba chiar, spune ea, a venit într-o zi, îngrijorată, pînă în
Antim ca să vadă ce se întîmplă cu mine, dar n-a îndrăznit
să sune — îmi spune că era gata să plece „voluntară" în
Bucovina, unde ministerul îi of erea leaf a triplă, obligînd-o
însă să rămînă acolo cel puţin un an. Pînă la urmă a
renunţat, de teamă că nu se va putea întoarce. O întreb de
ce nu pleacă din Bucureşti pentru o lună — şi protestează.
Ar avea sentimentul că dezertează. E într-o neobişnuită
f ormă de conştiinţă civică.
 Am visat azi-noapte Concertul pentru vioară,
violoncel şi orchestră de Brahms. M i se întîmplă pentru
prima oară un asemenea lucru. Nu ţin minte nici un alt f apt
din întregul vis: nici cu cine eram, nici unde, nici în ce
împrejurare. Ştiu doar că ascultam o mare bucată
simf onică şi că, după primele măsuri, după oarecare
ezitare, am spus că e concertul de Brahms.

Sîmbătă, 26 iulie [1941]

Comunicatul german de aseară: „Pe toată întinderea
f rontului de est operaţiunile înaintează după prevederi,
prin lupte în parte înverşunate."
Camil Petrescu, întîlnit ieri:
— Războiul cu ruşii merge greu, merge f oarte greu. A
f ost o intuiţie de geniu a lui
Hitler că i-a atacat acum. Peste un an ar f i f ost
invincibili.
(De aceeaşi părere ar f i şi Gaf encu, întors de la
M oscova.) Oricum, cu toată rezistenţa lor, vor f i învinşi
pînă în toamnă, iar după aceea vom avea o pace de
compromis. Hitler nu va mai putea ataca Anglia anul ăsta şi
ar f i deci obligat să suporte încă o iarnă. Va pref era deci
pacea. Englezii, la rîndul lor, obosiţi de război, chiar dacă n-
ar voi să accepte pacea, vor f i constrînşi de americani.
Rusia va plăti tot. Occidentul le rămîne anglo-
americanilor. Franţa se ref ace. Polonia şi Iugoslavia se
reconstituie într-un f el oarecare. Germaniei îi revine întreg
spaţiul rusesc, iar lui Hitler recunoaşterea generală că a
scăpat lumea de bolşevism. În f ine, se f ac şi evreilor
concesii („că nici aşa nu se poate"), dîndu-li-se un stat
undeva în Rusia, poate chiar în Birobidjan („Regiunea
Autonom ă Evreiască" , stabilită în anii ' 30, în regiunea
Habarovsk, din ordinul lui Stalin).

Două ore mai tîrziu, Carandino:

 — Situaţia e gravă. Pierderile germane sunt de
neimaginat. În momentul de f aţă încă nu se poate şti dacă
germanii îi vor zdrobi pe ruşi, sau ruşii pe germani. Probabil
că M oscova va cădea. În două, trei sau patru săptămîni —
dar va cădea. Abea atunci însă va f i momentul critic. Dacă
armatele ruseşti (cărora Hitler, ref ăcînd „le coup de
Lénine", le va promite pămînt) se prăbuşesc, atunci e
perf ect. Dar dacă această prăbuşire nu are loc, dacă undeva
departe, f ie chiar dincolo de Urali, rămîne o armată de 1
milion de ruşi, atunci vor lua contraof ensiva şi nimic nu-i
va mai opri pînă la Finister. Atunci vor cuceri toată
Europa. Va f i cumplit: vom f i stăpîniţi de un general
georgian, tătar sau calmuc şi nu va mai f i scăpare pentru
nimeni.

Berlinul bombardat azi-noapte de englezi. Replică la

bombardarea M oscovei? Noi am avut o noapte f ără alarmă.
Pe la orele 2 m-am trezit, mirat că încă „n-au venit". Ne vor
lăsa şi astă-noapte să dormim?

Duminică, 27 iulie [1941]

Noapte f ără alarmă. Somn oarecum liniştit.

După retragerea lui Napoleon din Rusia, Alexandru,

reîntors la Vilna, le spune generalilor: „Non seulement vous
avez sauvé la Russie, mais vous avez sauvé l'Europe". A
salva Europa — este o f igură de stil veche. Şi nu oboseşte
totuşi nimeni s-o repete.

Comunicatul german vorbeşte despre contraof ensive

ruseşti respinse la sud şi la sud- est de Viazma. (Viazma e la
jumătatea drumului dintre Smolensk şi M oscova, ceea ce ar
însemna că punga de aici se adînceşte mereu.) în Ucraina,
„ariergărzile ruseşti zdrobite, cu toate că vremea e rea şi
drumurile grele".
 L-am văzut azi pe Vişoianu. După el, războiul va mai
dura încă cel puţin un an, căci de abea începînd din iunie
viitor englezii vor începe să aibe superioritatea aviatică.
Din nou, din senin, un sentiment de exasperare, de
neputinţă, de oboseală. Pînă cînd? pînă cînd? pînă cînd?
„Din senin" — e cam ridicol spus. Vreau doar să spun că nu
s-a întîmplat nimic nou, că totul e mereu ca ieri, ca
alaltăieri, ca acum o săptămînă, ca acum două săptămîni —
dar că dintr-o dată simt mai ascuţit, mai apăsător că mă
înăbuş. Aş vrea să strig, să urlu.

M arţi, 29 iulie [1941]

Comunicatul german de alaltăieri spunea că
„operaţiile continuă cu succes". Cel de aseară spune că
„bătălia din regiunea Smolensk este pe punctul de a f i
terminată victorios", iar că în Ucraina urmărirea continuă,
„cu toate că drumurile sunt desf undate". Nu se mai vorbeşte
despre Viazma. Reiese în genere, atît din comunicate (care
de aproape 10 zile sunt unif orme), cît şi din comentarii
(care sunt puţin ambarasate), că f rontul este oarecum
stabilizat. Războiul f ulger a f ost înlocuit cu un război de
poziţie. Presa of icioasă germană îi previne pe cetitori că e
nevoie de timp. „M ai mult timp decît odinioară, pe f rontul
de vest", spune azi-dimineaţă o telegramă Rador (Agenţia
rom ână de ştiri „Orient-Radio" , întem eiată în 1921 de
Grigore Gafencu).

M ă irită optimiştii. E de două-trei zile un stupid val

de optimism. Suchianu ieri mă asigura că în cel mult 4 luni
războiul e terminat.

Am terminat aseară Război şi pace. Şi ca document şi

ca roman, un lucru mare. Cine va voi să scrie istoria
timpului nostru va trebui sa aştepte cel puţin 10, 20 sau
poate 30 de ani după încheierea dramei. Ce ridicolă a f ost
încercarea mea de a f ace în De două m ii de ani o cronică a
unor drame care erau încă la începutul lor. Poate tinereţea
să f ie o scuză valabilă? M ă va lăsa viaţa să-mi iau cîndva,
mai tîrziu, revanşa?

O telegramă Stef ani (Agenţie italiană de ştiri..),

publicată cu litere uriaşe, anunţă că în Rusia „ar f i izbucnit
ciuma". M aterial sau măcar sugestii pentru comedia mea de
presă.

Camil Petrescu. M i-a spus azi după-masă că are

intuiţia că într-adevăr evreii din Basarabia au tras asupra
românilor. Ceea ce li se întîmplă acum nu e decît ceea ce li
se cuvine. Ei au început.

Ghiţă Ionescu. M -a amuzat încă mai demult să af lu

(şi aveam intenţia să notez aici) că la M inisterul Economiei,
unde e f uncţionar de vreo doi ani, f ace mari af aceri.
Întîmplător l-am auzit pe Paltin spunînd că i-a pretins şi a
luat 40.000 lei pentru nu ştiu ce f ormalitate. Dar şi mai
mult m-a amuzat f aptul, af lat azi, că în calitate de agent al
Of iciului de românizare a dresat şi semnat procesul verbal
de expropriere a vilei lui
Sacha Roman de la Sinaia, vilă pe care — lovitură
delicioasă — o locuieşte acum el, cu Gina şi cu încă o
pereche din acelaşi minister. Comunismul, ca şi jurnalismul
mène à tout. M ême sans en sortir peut-être.

Sunt obosit, obosit, obosit. Şi jurnalul ăsta îl scriu,

de la un timp, mecanic, f ără chef * (Anulat: „interes" ). Şi mă
tem să pierd gustul de a ceti.
Dacă aş putea trăi cîteva zile în pădure, la cîmp, la o
cabană de munte, aş respira, mi- aş reveni.

Joi, 31 iulie [1941]

Comunicate vagi, comentarii încurcate. Nici o
inf ormaţie sigură şi tot f elul de interpretări, f ormule,
euf emisme, amuzante ca babilonie. Un lucru pare oarecum
sigur: că f rontul este în linii mari neschimbat. Bătălia
centrală este mereu la Smolensk, dar şi aici situaţia e
conf uză. Cine ocupă oraşul? Cine atacă? Cine pe cine
încercuieşte? Încercuitorii par la rîndul lor încercuiţi.
Aştept ziarul de dimineaţă, aştept ziarul de seară. Iată cele
două evenimente între care se împarte ziua mea. Sunt
obosit de a nu putea gîndi la altceva decît la război. Nici un
moment de libertate, nici un moment de odihnă.

Dejun cu Branişte şi Aristide la Alice. M i-e simpatic

Branişte, dar ce puţin interesant! E omul cel mai de treabă
cu putinţă, dar quelle pauvrete dans tout ce qu'il dit. Nici o
idee, nici o privire mai largă. Şi totuşi, cu oameni ca el
viaţa e posibilă.

[August]
Vineri, 1 august [1941]
Era un timp — nu demult — cînd o zi de întîi era un
f el de sărbătoare: a mai trecut o lună! Dar acum, cu cît
timpul trece, cercul se strînge mai mult în jurul nostru şi
viaţa devine mai suf ocantă. E adevărat că avem înaintea
noastră un drum mai scurt de străbătut, mereu mai scurt,
dar cu atît mai primejdios. Aproape că nu îndrăzneşti să
întorci privirea înapoi spre cele 31 de zile ale lui iulie, care
au trecut — dar nici s-o îndrepţi înainte spre cele 31 de zile
ale lui august, care încep. Viaţa noastră este un miracol
repetat în f iecare zi, în f iecare oră.

Sîmbătă, 2 august [1941]

T oţi evreii, de la 20 la 36 de ani, convocaţi la
Pref ectura Poliţiei pentru astă-seară şi mîine dimineaţă, cu
mîncare pe trei zile şi ruf e de schimb. Aşadar şi Benu, şi eu.
Un moment de înlemnire, de spaimă neputincioasă, de
disperare. Şi pe urmă vechiul meu sentiment de inutilitate,
de predare în f aţa nenorocirii, de acceptare cu ochii închişi
a catastrof ei. Iar acum, seara, după cîteva ore de zbatere,
îmi promit să dorm, să încerc să uit. Vom vedea mîine.

Duminică, 3 august [1941]

Zi de post (T işebow (Din ebraică: „Tişa-be-Av" (ziua a
noua a lunii Av), zi de com em orare religioasă a distrugerii
tem plului din Ierusalim )). Zi de alergături, de f ebră, de
încordare. T otuşi mai liniştit decît ieri. Se pare că
deocamdată e într-adevăr vorba de o simplă concentrare
pentru muncă. (Dacă se poate spune că e „simplă".) în orice
caz nu e, sau nu e încă (aşa cum m- am temut ieri),
repetarea dramei de la Iaşi, care şi ea tot cu o „simplă"
convocare la poliţie începuse. Ni se dau asigurări că vom f i
trataţi omeneşte. Fapt e că pentru moment nu s-a petrecut
nici o brutalitate. Fac diverse încercări pentru a găsi o
soluţie. Dacă nu se va putea, voi pleca şi pace bună! M ă
îngrijorează doar M ama şi proasta mea sănătate. M ă simt
ostenit, uzat, stors.

Luni, 4 august [1941]

Azi-dimineaţă, în zori, sergenţi şi comisari au umblat
din casă în casă, în diverse cartiere — şi au sculat lumea din
somn, pentru a aduce la cunoştinţă că nu numai evreii de la
20 la 36 de ani, ci şi cei de la 36 la 50 trebuie să se prezinte
la Pref ectură. T otul recapătă aerul alarmant din prima
clipă. Suntem din nou puşi în f aţa unei adevărate ridicări în
masă a evreilor. Internare în lagăr? Exterminare? Oraşul,
pe la ora 10, cînd am ieşit eu, avea un aer ciudat: un f el de
animaţie nervoasă stranie. Grupuri agitate, grăbite. Chipuri
palide, îngîndurate. Priviri care se întreabă f ără cuvinte, cu
disperarea mută care a devenit un f el de salut evreiesc. M -
am dus repede după tîrguieli, ca să ne pregătim rucksack-
urile pentru după-masă, cînd decisesem să ne prezentăm.
Prăvăliile sunt luate cu asalt de evrei care cumpără tot
f elul de lucruri pentru plecare. După două ore nu se mai
găseşte în tot oraşul un rucksack de vînzare. M agazinele de
conserve îţi of eră resturi. (Imposibil de găsit o cutie cu
sardele.) Lucrurile cele mai simple se scumpesc
instantaneu. M ă duc în Calea Văcăreşti să cumpăr pentru
Benu şi mine două pălării de doc, şi bag de seamă că peste
etichetele cu preţul de ieri — 160 lei — s-a scris azi cu
cerneală nu încă bine uscată preţul nou: 250.
Din Văcăreşti, grupuri mici, mizerabile, de evrei
f amelici, livizi, zdrenţuiţi, purtînd lamentabile legături şi
boccele, se îndreaptă spre centru. Se pare că pe platoul
Pref ecturii sunt adunaţi cîteva mii. Pe Calea Victoriei,
f emei amante, cu priviri de nelinişte, de implorare stupidă,
dau tîrcoale locului, neîndrăznind să se apropie prea mult
şi aşteptînd probabil veşti de la bărbaţii care au intrat.
Cunosc privirea asta, cunosc aşteptarea asta. Le-am văzut
de atîtea ori, în ultimii doi ani, în jurul cazărmilor.
T oată ziua s-a petrecut chinuitoare, extenuantă în
aceeaşi atmosf eră, dominată mai ales de impresia că ni se
pregăteşte ceva groaznic. M asacrul de la Iaşi, o obsesie de
care nu scăpăm. T otuşi, pe seară, lucrurile par a se calma
puţin. Vin veşti că s-a renunţat la chemarea celor de 36-50
de ani. Se spune de asemeni că mîine sau poimîine se va
publica un comunicat care va lămuri situaţia şi va pune
oarecare ordine în modul de recrutare. Între timp nimeni
nu ştie ce să f acă. Să se prezinte? Să nu se prezinte? Să mai
aştepte? Fiecare are o speranţă, o „protecţie", un răspuns
de aşteptat. Grupuri numeroase au f ost totuşi înrolate,
încolonate şi trimise.
În ce ne priveşte, am hotărît să mai aşteptăm. Ca şi
ieri, am f ăcut tot f elul de curse. (Alice, Branişte şi Vişoianu,
admirabili de devotament, de prietenie, de grabă în a f ace
cîte ceva.) Vom mai vedea şi mîine. Zăpăceala e extremă.
Cred că nici autorităţile nu ştiu exact care e situaţia
noastră, ce sens are toată această învălmăşeală, cine a
ordonat-o, de ce, pentru cine... Nu e exclus, între altele, să
f ie o presiune exercitată asupra populaţiei evreieşti (şi în
acelaşi timp un gaj) pentru cele 10 miliarde care i se cer.
Sunt prea ostenit ca să continui a scrie acum. Nu e decît 11
seara, dar mă simt doborît de oboseală, de extenuare. Poate
mîine.

M arţi, 5 august [1941]

Nimic nou. Nu ne-am prezentat nici azi şi încă nu
ştiu dacă ne vom prezenta mîine. Zăpăceala, conf uzia,
nesiguranţa continuă. Din nou azi-dimineaţă au f ost
chemaţi şi opriţi oameni între 36 şi 50 de ani. Se pare că
există un conf lict între Cercul de recrutare şi Pref ectură
asupra competenţei. Poate aşa se explică f aptul că
deocamdată nu s-au luat măsuri de constrîngere.
Imposibil de căpătat certif icate medicale de la
medicii care m-au îngrijit de şocul meu alimentar. Doctorul
Kahane mă siatuia să mănînc lucruri contraindicate, ca să-
mi provoc o criză: numai aşa comisia mă va crede că sunt
într-adevăr bolnav. Am şi început astă- seară să mănînc
metodic salam de Sibiu. M îine voi bea caf ea neagră. Să
vedem... M ă tem doar să nu f ac o criză prea gravă, din care
să nu-mi revin cu săptămînile.

M adeleine Andronescu la telef on:

— M i-e ruşine de tine, M ihai; mi-e ruşine că tu suf eri
şi eu nu; mi-e ruşine că tu eşti umilit şi eu nu.
Ceva în genul ăsta îmi spunea Vişoiana (şi el nu e
sentimental) mai alaltăieri, pe stradă, cînd ne ieşiseră în
f aţă şi trecuseră pe lîngă noi un grup de evrei:
— De cîte ori văd un evreu, sunt ispitit să mă
apropiu de el, să-l salut şi să-i spun: „Domnule, vă rog să
credeţi că eu n-am nici un amestec".
Nenorocirea e că nimeni nu are nici un amestec.
T oată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată — dar nu
mai puţin f iecare e o rotiţă în această imensă uzină
antisemită care e statul român, cu birourile, autorităţile,
presa, instituţiile, legile şi procedeele lui. Nu ştiu dacă nu
trebuie să rid cînd Vivi sau Branişte mă asigură că generalul
M a z a r i n i (Nicolae Mazarini, general de brigadă) sau
generalul Nicolescu (Constantin D. Nicolescu, general de
brigadă. A fost m inistrul Apărării Naţionale în guvernul
Gigurtu şi de m ai m ulte ori subsecretar de stat la acelaşi
m inister) sunt „uimiţi" de ce se petrece şi „revoltaţi". Dar
dincolo de uimire sau revoltă, ei şi încă zece mii ca ei
semnează, ratif ică şi achiesează nu numai prin tăcere sau
pasivitate, dar chiar prin participare directă. Cît despre
marea mulţime, jubilează. Sîngele evreiesc, batjocura
evreiască au f ost divertismente publice prin excelenţă.

N-am mai putut urmări mersul războiului. Nu-mi dau

seama nici cum s-a terminat bătălia de la Smolensk (dar s-a
terminat într-adevăr?), nici cum a început cea de la Kiev.
Am mai degrabă impresia că situaţia nu este substanţial
schimbată. De altf el, în lipsă de inf ormaţii, singurul lucru
care ar avea semnif icaţie sigură ar f i căderea unuia din
marile oraşe-obiectiv: Petrograd, M oscova, Kiev sau măcar
Odesa. Deocamdată, comunicatele germane sunt scrise în
acelaşi stil euf emistic.

M iercuri, 6 august [1941]

Se suspendă deocamdată prezentarea la Pref ectură.
Cei luaţi pînă acum sunt bun
luaţi. Ceilalţi ne vom prezenta la Cercul de recrutare
nu se ştie cînd şi în ce ordine. Aştept lămuriri. Între timp,
avem o pauză neaşteptată, care va dura cît? Cîteva ore? O
zi? Cîteva zile? Oricum sunt mai calm.

Vizită la M arie Ghiolu. (îi telef onasem aseară, ca să-

mi obţină o oră de consultaţie la d-rul Iliescu, specialist în
boli de inimă.) Impresia sinceră de a intra într-un f astuos
ospiciu, în care s-a rezervat un întreg apartament pentru o
nebună „de calitate". Niciodată casa Ghiolu nu mi s-a părut
mai teatrală, mai nelocuită, mai intenţionată. T otul e
artif icial ca într-o vitrină. M ai ales excesul de culoare. În
hall, două imense f otolii albastre-violet, cu perne mici
roşii. Suf rageria roz pal, cu o lumină galbenă ca de lampă
electrică, f iltrată printr-o f ereastră dreptunghiulară. Hall-
ul de sus roşu. Peste tot culori tari, excesive. Ea însăşi,
M arie, îmbrăcată într-o rochie sau halat lung, de acelaşi
ţipător albastru-violet al f otoliilor de jos — şi legată la cap
cu un turban de un albastru mai închis, tot strident.
Niciodată nu mi s-a părut mai nebună, f ără — de astă dată —
ingenuitatea ei copilăroasă de altă dată. Ce gîndeşte, ce
crede, ce vrea şi ce aşteaptă
M arie (şi prin ea bărbatu-său) nu e greu de rezumat:
citeşti Gringoire şi af li tot. E cu Pétain, e cu nemţii, e
contra englezilor, e contra ruşilor şi contra evreilor. Dacă
nu înving nemţii, e o cumplită nenorocire, la care nici nu
se poate gîndi. Dacă înving nemţii, atunci România va
căpăta din nou Ardealul, iar ungurii vor f i nimiciţi. De
altf el, victoria nemţilor e sigură. Armatele lor sunt mult
dincolo de M oscova, 300 sau 400 kilometri dincolo de
M oscova pe care au încercuit-o şi au lăsat-o în urmă. Exact
ca într-un ospiciu, unde e interzis să-i contrazici pe
bolnavi, am dat mereu din cap aprobînd totul.

Alice îmi povesteşte un lucru greu de crezut (mai

ales că de atîtea ori am văzut-o exagerînd pînă la basm
f aptele cele mai simple). Se pare că Vişoianu a f ost ieri la
ea şi i-a f ăcut — în genunchi — o declaraţie de dragoste. Nu-
l recunosc deloc pe Vivi într-o asemenea situaţie şi tocmai
de aceea mi se pare atît de picantă. Cît l-aş amuza pe
Rosetti dacă i-aş putea povesti.

Joi, 7 august [1941]

Zi de libertate oarecum (am f ost şi la un f ilm!...), dar
o libertate care se poate sf îrşi astă-noapte, mîine-
dimineaţă, mîine-seară, oricînd. Consiliul de M iniştri a luat
dispoziţii ref eritoare la taberele de muncă şi lagărele de
concentrare. Cînd se vor da publicităţii, vom şti ce ne
aşteaptă. Oricum, nu pot crede că s-a renunţat la internarea
noastră f ie în lagăre, f ie în detaşamente de muncă. Pînă
atunci, f iecare oră de linişte este o oră de linişte.

Lung comunicat german cu trei „rapoarte" şi o

„concluzie". E mai mult un memoriu decît un comunicat.
Un f el de istoric al operaţiilor din ultima lună. L-am citit
cu atenţie de vreo trei ori, dar încă nu-mi pot da seama de
situaţia reală pe hartă. Se af irmă că lupta de la Smolensk e
terminată victorios, dar nu văd consecinţele unei asemenea
victorii, care în mod f iresc ar f i trebuit să f ie urmată de o
înaintare spre Viazma. Nici măcar nu rezultă prea limpede
că Smolensk însuşi e ocupat. Şi mai conf uză e relatarea
operaţiilor din sud. Este într-adevăr Kievul înconjurat?
Este căderea oraşului iminentă? Întreg comunicatul pare a
răspunde mai mult unor necesităţi de opinie publică decît
unei riguroase expuneri tehnice. Interesantă af irmaţia, de
două ori repetată, că „începe o nouă f ază de operaţiuni" şi
că „armata germană se pregăteşte să continue într-un nou
sector de operaţiuni lupta pe care a început-o". În sf îrşit,
mai mult pitoreşti decît interesante sunt cif rele f antastice:
895.000 prizonieri, 13.145 care blindate, 10.380 tunuri şi
9.084 avioane.

Duminică, 10 august [1941]

Comme les jours sont lents; comme la vie est lente!
Uneori, nu ştiu de ce, simţi deodată, mai ascuţit
decît înainte, inutilitatea vieţii ăsteia, strîmtoarea ei,
groaznica ei mediocritate, descompunerea continuă, ca o
lungă moarte înceată. De ce? Pentru cine? Pentru ce? Pînă
cînd? Dormi, mănînci, dormi, mănînci, dormi, mănînci.
Citeşti ziarul de dimineaţă, citeşti ziarul de seară. Şi încă o
dată ziarul de dimineaţă, şi încă o dată ziarul de seară.
T otul se pierde într-un gust de cenuşe, f ără amintiri, f ără
adevărate, adînci speranţe. Cred că era săptămîna trecută,
sîmbătă sau duminică, în momentele acelea în care
socoteam torul pierdut, cînd, nu ştiu de ce, am ridicat pe
stradă privirea în sus spre cer. M i-au dat lacrimi. Era un cer
albastru, curat, cu nori albi, plutitori, f ără greutate: un cer
meridional parcă. Putea să nu f ie aici. Putea să f ie la
Annecy, la Geneva, la Lisabona, la Santa Barbara. S-ar f i
putut ca lăsînd capul în jos să nu mai găsesc în jurul meu
aceşti Bucureşti din august 1941, ci un oraş liber, în care să
pot trece liber, necunoscut, viu.

Citesc destul de mult, mai mult mecanic, pentru

abrutizare. Plăcerea — singură — de a citi englezeşte şi de a
observa mereu mai mari progrese. Am pe masa mea primul
volum din Istoria literaturii engleze de T aine. Dacă nu
intervine nimic care să mă împiedice, vreau să f ac o
plimbare metodică prin secolele XVII-XIX.

Gînduri, regrete, melancolii. Dacă în 1938 sau, şi mai

simplu, în 1937 (cînd cu invitaţia la Geneva) aş f i plecat în
Anglia şi aş f i rămas acolo (ceea ce, cu un ef ort de voinţă, ar
f i f ost posibil) — ce ani extraordinari ar f i f ost aceşti ani de
război. Cred că aş f i f ost încă destul de tînăr ca să iau Anglia
drept o nouă tinereţe, pe care s-o f i trăit studenţeşte, cu
hărnicie, cu atenţie, cu pasiune. E un vers de Dante Gabriel
Rosetti, care rezumă toată viaţa mea:
Look in m y face; m y nam e is Might-have-been.

Noua of ensivă germană în Ucraina pare să aibe

succes. Nu am suf iciente date ca s-o pot urmări pe hartă. E
vorba de o mare mişcare de învăluire între Nistru, Nipru şi
M area Neagră. Pe restul f rontului, nimic de mare
importanţă.
 Guvernul cere cu intransigenţă 10 miliarde evreilor.
Şi dacă nu se pot găsi aceşti bani? Ameninţarea e directă,
f ără menajamente de nici un f el. Dacă nu se găsesc banii, s-
ar putea să plătim cu viaţa.

Luni, 11 august [1941]

Suntem din nou chemaţi la muncă, de astă dată
printr-un comunicat of icial dat de Cercul de recrutare. Ne
vom prezenta în ordinea vîrstei, toţi, de la 18 la 50 de ani.
Rîndul lui Benu vine miercuri, al meu vineri. De astă dată
cred că nu se mai poate evita. Primesc întîmplarea cu
destulă linişte. Cel puţin deocamdată.

După evreii din Cernăuţi, şi cei de la Iaşi sunt

obligaţi să poarte un magendavid galben („Steaua lui
David" . Obligaţia de a purta „steaua galbenă" a fost în
scurt tim p anulată). Se zice că măsura va f i întinsă f oarte
curînd la Bucureşti şi în restul ţării.

11 august. T eribila noapte de 11 august 1940 în gara

Olteniţa! Era un coşmar — şi mi se pare că încă nu s-a
terminat.

Comunicatele germane de aseară şi astă-seară nu

spun nimic nou. Înaintări în Ucraina, iară a da precizări. Pe
restul f rontului — „plan-mässig".

Seară agreabilă la Sandu Eliad (Regizor de teatru), cu

Benu şi Agnia Bogoslav (Actriţa Agnia Bogoslava); pe o
terasă la al 12-lea etaj. Oraşul departe, departe, cu toate
mizeriile şi inf amiile. Dar cînd cobori...

M arţi, 12 august [1941]

Şi totuşi nici de astă dată nu vom pleca deocamdată.
„Deocamdată"... T oate sunt„deocamdată". În ultimul
moment s-a revenit asupra convocării de ieri. Un
comunicat apărut azi anunţă că „chemarea la muncă a
evreilor se suspendă pe zece zile" şi că noi ordine se vor da
după 21 august. Nu ştiu exact care este explicaţia tuturor
acestor tergiversări. Poate că nu e decît simpla, vechea,
cunoscuta dezordine administrativă. Poate, de asemeni, că
încă nu sunt f ixaţi ce să f acă cu noi. Poate, în sf îrşit, că s-
au decis să ne mai lase cîteva zile, pînă se vor f ace
subscrierile la împrumut — păstrînd în acelaşi timp
perspectiva muncii obligatorii ca o ameninţare continuă şi
o presiune. Oricum, din nou cîteva zile, sau poate numai
ore, de relativă linişte. Autant de gagné.

M iercuri, 13 august [1941]

Comunicatele germane de aseară şi astă-seară, vagi.
„Operaţiile continuă cu succes." De f apt, singurul sector în
care probabil se întîmplă ceva este sudul Ucrainei. Se spune
că Odesa este pe punctul de a cădea. Din zi în zi. Din oră în
oră. Iminentisim.
Dar am impresia că războiul nu mai este în f aza
loviturilor rapide, care pot schimba în 24 de ore o situaţie.
Va trebui să f im în septembrie, pentru a vedea mai mult
decît se poate întrevedea sau bănui astăzi. Presa
românească însăşi pare mai puţin categorică decît acum 3—
4 săptămîni. Este oarecare scădere de ton.
Avocatul Poenaru (brăilean, veche antipatie din
liceu) îmi spunea ieri că Odesa e ocupată de patru zile, dar
că nemţii nu vor deocamdată s-o anunţe.

Joi, 14 august [1941]

Subiect posibil pentru teza mea de doctorat (dacă o
voi trece vreodată): legislaţia antisemită în lume, în
perioada hitleristă.

Vineri, 15 august [1941]

Comunicatul german de astă-seară: „Oraşul Odesa a
f ost încercuit de trupele române, iar oraşul Nikolaev de
trupele rapide germane şi ungare. La răsărit de Bug, trupele
germane au ocupat importanta regiune mineră Krivoi Rog.
Operaţiunile continuă cu succes şi în celelalte sectoare."
Impresia că s-a împotmolit vremea, că stă pe loc, că
nu se mai urneşte, nu mai trece. Va f i mereu, mereu, mereu
aşa? Sunt obosit de moarte. M i-e silă să mai citesc ziarul,
să mai discut, să mai întreb, să mai răspund.

Duminică, 17 august [1941]

Zile de august, f ierbinţi, lungi, monotone,
copleşitoare de tristeţe, de oboseală, de inutilitate. Nici o
speranţă, nici o aşteptare. Sunt extenuat f iziceşte. M ă simt
gol, pustiu, stupid, sălciu. Ce ar putea să mă readucă la
viaţă? Poate pădurea, poate marea, poate cîteva zile în
munţi. M i-ar trebui un val de sănătate. M i-ar trebui să mai
pot crede în viaţă, în tinereţea mea pierdută, în chemarea
mea de a trăi, de a iubi, de a f ace ceva.
Acum 2-3 săptămîni, în toiul bătăliei de la Smolensk,
era o impresie generală de precipitare a lucrurilor. Un
sf îrşit apropiat al războiului părea posibil. Acum războiul e
într-o f ază mai puţin dramatică, iar pacea pare mai
îndepărtată, mai cu neputinţă. Ştiri de pe f ront nu sunt.
T otul pare să treneze, să lîncezească. Acţiunea germană din
sudul Ucrainei continuă — spune mereu comunicatul
german — „planmässig". Iar conf erinţa Churchill-Roosevelt
(între 8 şi 11 august a avut loc întîlnirea dintre
preşedintele am erican Roosevelt şi prim - m inistrul englez
Churchill la bordul navei „Prince of Wales" , la baza
m ilitară Argentia din insulele Newfoundland. A fost
adoptată Carta Atlanticului, care proclam a dreptul
popoarelor de a-şi alege form a de guvernăm înt) (al cărui
aspect spectacular optimist nouă ne lipseşte) f ace proiecte
pentru 1942.

Luni, 18 august [1941]

 Comunicatul german de aseară anunţă ocuparea
oraşului Nikolaev. Cel de astă-seară spune că retragerea
rusească din Ucraina este „precipitată", iar că pe celelalte
sectoare se înregistrează „succese esenţiale".

Vizită întîmplătoare la Aderca. A scris şi mi-a cetit o

lungă replică la Istoria lui Călinescu. Foarte f rumos, f oarte
just — dar cum de a avut puterea, gustul, curiozitatea să o
scrie? Semn de tinereţe, de vitalitate. Poate că în prof unda
mea oboseală e ceva mai mult şi mai rău decît indif erenţă şi
scepticism: poate că e o def icienţă de viaţă. De ce nu mă
simt „vizat" personal de ce se spune, se f ace sau se scrie
împotriva mea? De ce nu simt gustul răzbunării? De ce eu
— altădată aşa de combativ, săritor şi iritabil — sunt aşa de
placid?

Azi-noapte, între orele 2 şi 3, alarmă aeriană —

prima după aproape patru săptămîni. Se zice că ar f i f ost
bombardată gara Buf tea. Impresia însă e că atacurile ruseşti
sunt mereu f ără ef icacitate şi f ără obiectiv.

Joi, 21 august [1941]

În sudul Ucrainei nemţii au ocupat Kerson. Pe
f rontul din centru tot ei anunţă lupte şi victorii la sud de
Smolensk, anume la Gomei. M area presiune pare să f ie
acum la nord, spre Leningrad, unde Voroşilov lansează un
apel de alarmă către populaţia civilă.

Dejun la Alice cu Vicky Hillard, locotenent de

cavalerie, întors ieri de pe f ront, din Ucraina. Judecata lui
generală asupra războiului nu e prea interesantă (de altf el
nu dif eră prea mult de tot ce poţi auzi la Bucureşti), dar*
(Anulat: „am ănuntele" ) simpla relatare a f aptelor mici e
precisă. M ulte lucruri despre masacrul evreilor dincoace şi
dincolo de Nistru. Zeci, sute, mii de evrei împuşcaţi. El,
simplu locotenent, ar f i putut ucide sau ordona să se ucidă
oricîţi evrei. Şof eurul, care l-a adus pînă la Iaşi, a împuşcat
patru.
Azi-noapte, alarmă aeriană pe la ora 1.

Vineri, 22 august [1941]

Două luni de la începerea războiului cu ruşii. Dacă
f ac excepţie de noua acţiune germană din nord, care e în
curs de desf ăşurare şi încă nu ştiu cum se va termina,
războiul începe să capete contur. În orice caz, cele două
luni reprezintă două momente distincte. Prima lună a
arătat că Blitz-ul german nu e posibil. A doua lună arată că
o contraof ensivă rusă nici ea nu e posibilă. Oprirea
atacului german la Smolensk a f ost un moment de răscruce:
pentru prima oară o of ensivă germană era ţinută pe loc.
Faptul f ăcea legitimă întrebarea daca ruşii nu sunt în stare,
după ce au suportat primul f ormidabil şoc, să ia ei la rîndul
lor iniţiativa. Era mai mult decît o întrebare: era o
aşteptare înf rigurată, amestecată cu teamă, optimism,
uimire...
Acum totul s-a potolit. „Şocul f ormidabil" nemţii*
(Anulat: „îl pot repeta" ) l-au repetat în sud, spre Odesa—
Nikolaev-Kerson şi îl repetă în nord, spre Leningrad. Ruşii
nu pot f ace altceva decît să reziste şi să se retragă. Dar asta
= pot. Dacă nu se întîmplă nimic neaşteptat, războiul s- ar
putea să continue la f el pînă la căderea** (Anulat:
„războiului" ) zăpezii. Pe urmă va hiberna, sau va coborî
spre ţări mai calde — în aşteptarea dezgheţului.

Of ensiva spre Leningrad e mai gravă, cred, decît mi-

am închipuit în primul moment. M ă uit pe hartă şi văd abia
acum poziţia Novgorodului, unde au ajuns nemţii. Nu
lipseşte mult ca Leningradul să f ie tăiat de M oscova. E
adevărat că, în proclamaţia de ieri, Voroşilov spunea că
Leningradul n-a f ost şi nu va f i niciodată ocupat — dar cam
acelaşi lucra spunea Rostoţkin despre M oscova, în august
1812.
Ce ciudată mi se pare — acum cînd mă gîndesc mai
bine — liniştea cu care Hillard povestea ieri asasinatele şi
măcelul evreilor din Basarabia, (între altele, un căpitan din
regimentul lui a împuşcat o tînără evreică f iindcă nu voise
să se culce cu el...) Abia acum îmi aduc aminte că şi Hillard
este evreu după tată — şi mă gîndesc că a f ost totuşi de f aţă
la toate ororile, f ără să înnebunească, ba chiar f ără să se
înf ioare.

Sîmbătă, 23 august [1941]

Comunicat al M inisterului de Interne: „Din ordinul
domnului General Ion Antonescu, Conducătorul Statului, se
f ace cunoscut că, dacă se va ivi vreun act de sabotaj,
săvîrşit de comunişti, vor f i împuşcaţi 20 comunişti evrei şi
5 comunişti neevrei."
Comunicat al M arelui Cartier Român: „Suntem peste
tot la 15 km de Odesa. Sub ameninţarea revolverelor
comisarilor evrei, ruşii luptă pînă sunt masacraţi."
Comunicatul german de aseară prezintă un nou
bilanţ: peste 1 milion 250.000 prizonieri, 14.000 care
blindate, 15.000 tancuri, 11.250 avioane.

A murit azi-dimineaţă Nene Avram. Gîndul groaznic

(pe care niciodată n-am reuşit să-l alung cu totul din
conştiinţa mea) că într-un f el semăn cu el şi cu soarta lui.

Luni, 25 august [1941]

Din nou chemaţi la muncă. Dimineaţa am găsit în
ziare comunicatul Cercului de recrutare. Pe stradă, af işele
de ziar anunţau cu litere imense: „Evreii de la 18 la 50 de
ani — etc., etc." Benu trebuie să se prezinte poimîine; eu,
luni. Pentru moment, nu ştiu nimic mai mult. Rămînem în
Bucureşti? Plecăm? Unde?

Armatele sovietice şi engleze au intrat azi-dimineaţă

în Iran.
Pe f rontul germano-sovietic nimic nou. Lupte la
Odesa. În regiunea Leningrad presiunea pare mai puţin
urgentă decît deunăzi.

M arţi, 26 august [1941]

Se pare că majoritatea tinerilor evrei prezentaţi azi
la Cerc (18-21 ani) au f ost reţinuţi în Bucureşti pentru a
lucra la Poligon. Numai un detaşament de 300 a f ost trimis
la Găeşti. Aştept cu îngrijorare să văd ce se va întîmpla
mîine cu Benu. Dacă e repartizat la un detaşament local,
sunt mulţumit. Numai plecarea din oraş mă sperie. Cît
despre mine, f aptul că mai am 5 zile mă f ace liniştit, ba
chiar indif erent, ca şi cum toată întîmplarea asta nici nu
m-ar privi.

Pe f rontul rus lupte mari, f ără modif icări esenţiale.

Rezistenţa Odesei aruncă peste optimismul bucureştean de
săptămîna trecută un nou val de îngrijorare. Ţuţubei
Solacolu, Rosetti şi Camil — văzuţi azi — se văitau că
lucrurile merg încet şi greu.
Din discursul de ieri al lui Killinger (Manfred von
Killinger, am basadorul germ an în Rom ânia) la Legaţia
germană: „dacă germanii şi românii vor lupta mai departe
în comun, atunci prietenia lor va deveni solidă şi
lăuntrică".

Ne lipsesc inf ormaţii asupra acţiunii din Iran.

Aspectul militar nu e prea interesant (deşi teritoriul e atît
de vast şi dif icultăţile geograf ice considerabile). Bănuiesc
că nu va f i un război propriu-zis şi că va merge destul de
repede. Aspectul politic e mult mai interesant şi mai
nesigur. Ce vor f ace nemţii? Se vor mulţumi să protesteze?
Vor lăsa iniţiativa britanică f ără replică? E greu de crezut.
Vor ataca T urcia? N-ar f i exclus. Dar în acest caz trebuie să
deplaseze în Balcani cîteva sute de mii de oameni şi
probabil că nu va f i simplu, acum cînd întregul f ront
răsăritean e deschis, iar lupte mari sunt în curs de
desf ăşurare sau iminente.
Cu cît ne apropiem de toamnă, războiul poate deveni
mai complex şi mai dramatic.

M iercuri, 27 august [1941]

Încep să simt neliniştea plecării. M ă tem că toate
zbaterile mele rămîn inutile. Benu se va prezenta mîine-
dimineaţă. Băieţii din contingentul lui au f ost azi
repartizaţi la
Dadilov, Fierbinţi, Videle. Va putea el sa f ie oprit în
Bucureşti? Şansele sunt f oarte mici. Eu însumi, care mă
consideram oarecum apărat de calitatea mea de prof esor,
nu ştiu dacă voi putea scăpa.

Joi, 28 august [1941]

Benu e repartizat la Fierbinţi. Pleacă mîine-
dimineaţă.

În Iran, noul guvern — constituit ieri — a ordonat

trupelor să înceteze rezistenţa.

Germanii au ocupat în sud Dniepropetrovsk

(Ekaterinoslav), iar în nord Luga. La centru, în sectorul
Smolensk, se pare că ruşii contraatacă de cîteva zile. La
Odesa pierderi româneşti, se zice, mari.

La Paris, ieri, Paul Colette, 29 de ani, originar din

Calvados, voluntar în corpul expediţionar f rancez
antibolşevic, a tras f ocuri de revolver în Laval (Pierre Laval,
de m ai m ulte ori preşedinte al Consiliului de Miniştri al
Franţei (inclusiv în guvernul de la V ichy). A fost condam nat
la m oarte şi executat) şi Deat (Marcel Deat, m em bru al
guvernului de la V ichy, din 1944), la sf îrşitul ceremoniei de
înmînare a drapelelor.
 Vineri, 29 august [1941]
Benu a plecat după-masă la Fierbinţi. T oată ziua am
alergat inutil, sperînd să mai pot f ace ceva ca să rămmă în
Bucureşti. Dar, pentru că a plecat, f ie într-un ceas bun. Îi va
prinde cîndva bine experienţa asta.

Sîmbăta, 30 august [1941]

A f ost să mă vadă Emil Gulian. Neschimbat. Af ectuos,
bun, simplu, sensibil. Sunt între noi doi 15 ani de prietenie
— şi simt că nimic n-a clintit-o. Şi totuşi... Era în unif orma
lui de locotenent şi acest simplu f apt mă stingherea.
Vorbeam cu el şi în acelaşi timp îmi spuneam în gînd: vezi,
nu s-a jenat să vie la mine, nu i-a f ost f rică să f ie văzut...
Am ieşit împreună pe stradă, dar mă obseda gîndul că poate,
f iind în unif ormă, îi e dezagreabil acest lucru. Cînd am
ajuns pe Calea Victoriei, m-am despărţit de el sub un
pretext oarecare: aveam sentimentul, poate greşit,
exagerat, că mergînd cu el, îl deservesc.
Emil lucrează la P.O. şi redactează zilnic un buletin
inf ormativ, pe baza tuturor rapoartelor primite. Ştia o
sumă de lucruri. Cel mai grav este eventualitatea unui
guvern legionar. Se pare că de cîtva timp Antonescu
tratează cu aşa-zişii „legionari moderaţi" (bătrînul
Codreanu, Virgil Ionescu, Herseni, Vojen (V ictor P. V ojen a
practicat publicistica (în special la Axa). A fost am basador
în Italia între 1 oct. 1940-ian. 1941, sub guvernul Ion
Antonescu)...). Pe de altă parte presa germană îi susţine f ăţiş
pe ceilalţi legionari, intransigenţii. De altf el, se crede că
„moderaţii" nu sunt nici ei decît emisarii, pentru moment
mai potoliţi, ai intransigenţilor. În orice caz, Gulian crede
că primejdia unei reveniri legionare este f oarte serioasă.
M i-a spus de asemeni lucruri ciudate despre o anumită
tensiune româno- maghiară. Ungurii atacă violent România
prin presa lor. Guvernul român nu replică, dar lasă să se
înţeleagă că în curînd se va pune problema T ransilvaniei.
Am f ost mirat că lui Emil chestiunea nu i s-a părut stranie,
sau măcar naivă, acum, în toiul războiului cu ruşii.
Azi-dimineaţă, pictorul Daniel, întîlnit pe stradă, îmi
vorbea şi el despre posibilitatea întoarcerii legionarilor.
„Vojen e în f iecare zi la M inisterul Propagandei."

Pe f ront, în linii mari situaţia nu e modif icată.

Nemţii anunţau ieri că au ocupat Kievul. Finlandezii
anunţă azi Vîborg. La Odesa lupte, mereu lupte.

Comşa, ca să f ie repartizat în Bucureşti, a dat 30.000

lei. Drept urmare, lucrează la Otopeni la nişte construcţii
— sau aşa ceva.

Duminică, 31 august [1941]

Ploaie, întuneric opac, f ulgere dese care luminează
scurt străzile pustii. M ă gîndesc la Benu — şi pe urmă la
oamenii din tranşee. În noaptea asta se împlinesc doi ani de
cînd a început războiul.
Nu mai ştiu care e situaţia exactă a f rontului.
Comunicatul german de aseară nici nu menţiona operaţiile
terestre. S-ar zice că din nou este 0 oprire. Chiar dacă e
reală, nu poate dura mult. Vom avea o of ensivă germană
pentru trecerea Niprului? Vor încerca din nou să f orţeze
f rontul spre Viazma? Vor ataca cu şi mai mari f orţe
Leningradul? Sau, în f ine, vor ataca T urcia?

Îmi lipseşte radioul mai ales în momente ca acestea,

de relativă inacţiune, precedînd evenimente noi.

Ieri, la Ştrandul Floreasca, razie poliţienească. T oţi

evreii ridicaţi şi duşi la pref ectură. Există tot f elul de
interdicţii nescrise.

Citesc Tristram Shandy. Cam lung şi diluat. Agreabil,

desigur — dar e departe de a f i o mare operă. Seamănă pe
alocuri cu M ontaigne — dar ce distanţă!
Silă, dezgust, indif erenţă, descompunere.

[Septem brie]
Luni, 1 septemvrie [1941]
1 septembrie! Ce greu, ce groaznic de greu a trecut
august. Şi cît de nereală mi se
părea altădată, în primăvară de exemplu, data zilei
de astăzi: 1 septemvrie 1941. La f el de îndepărtată, la f el de
imposibilă cît mi se pare azi 1 martie 1942. T impul trece şi
nu rezolvă nimic. T eoretic ştim că ne apropiem mereu mai
mult de sf îrşitul coşmarului — dar deocamdată suntem în
plin întuneric, ne zbatem în aceeaşi mizerabilă nelinişte.
Doi ani de război! Dar am ajuns oare pînă la f undul
nef ericirii noastre? Am urcat întreagă panta deziluziilor?
Ne putem socoti pe celălalt versant? Era o vreme cînd
toamna anului 1941 mi se părea limita extremă a
războiului. Acum însă, încă un an sau încă doi sunt termene
plauzibile, ba chiar moderate.

Anumite telegrame D.N.B. lasă să se înţeleagă,

printre rînduri, că într-adevăr există o contraof ensivă rusă,
în sectorul de centru al f rontului. Altminteri şi
comunicatele, şi telegramele sunt atît de vagi, încît rămîi
cu impresia că ceva se pregăteşte în umbră, ceva care ar f i
să izbucnească f oarte curînd.

Nu ştiu de ce, ziarele de ieri publicau din nou

comunicatul care anunţă că pentru orice act de sabotaj vor
f i împuşcaţi „20 comunişti evrei şi 5 neevrei".

Dimineaţă de toamnă rece, cenuşiu-albăstrie. M -am

plimbat cu Eugen Ionescu, departe, pe cheiul Dîmboviţii, ca
într-un oraş străin.
 M arţi, 2 septembrie [1941]
To-m orrow, and to-m orrow, and to-m orrow
Creeps in this felty pace from day to day.

[Shakespeare, Macbeth, act V , scena V .]

Ar f i de f ăcut o antologie de euf emisme din presa

zilnică. Deosebit de savuroasă mi se pare următoarea f rază
din Acţiunea de azi:„Dat f iind f aptul că din cealaltă parte se
găsesc deja de cîteva zile trupele germane... se realizează
aici f aza operativă f inală a unei bătălii de încercuire, care
după toate probabilităţile se apropie fulgerător de
m aturitate."

M iercuri, 3 septemvrie [1941]

T oamnă, ploaie; f rig. Vreme tristă de noiemvrie.
După 7 seara e întuneric şi nu se mai poate umbla decît cu
mare greutate prin oraş. T ramvaiele merg încet, cu lumea
agăţîndu- se de scări, de tampoane. În plus, ieri şi azi, razii
în întreg oraşul, ceea ce întîrzie şi mai mult circulaţia. Ieri
am sărit la timp din tramvai, tocmai cînd f usese împresurat
de poliţie.
Nu ştiu încă cum se va termina* (Anulat: „pentru
m ine" ) comedia plecării la muncă. Operaţiile de recrutare
continuă la Cerc încet, complicate, cu tot f elul de
dedesubturi, aranjamente, af aceri. E o vastă bursă, la care
joacă toată lumea. Aştept să văd dacă liceul va obţine
scutirea pentru prof esori. Ni s-au cerut bani— 10.000 de
prof esor — dar nici aşa nimic nu e sigur.
Populaţia evreiască din Bucureşti trebuie să dea pînă
în 2 zile 4.000 de paturi, 4.000 de perne, 4.000 de pături,
8.000 de cearceaf uri, 8.000 de f eţe de perne etc.
Comunitatea e invitată să strîngă ea lucrurile — iar dacă nu
va izbuti în termenul necesar, operaţia se va f ace prin
poliţie. Echipe de „intelectuali" s-au f ormat în grabă
pentru a începe lucrul.

Se spune* (Anulat: „vorbeşte" ) (Vişoianu, Rosetti) că

atacul german asupra T urciei e o chestiune de zile, poate
chiar de ore. Pe f rontul rusesc, oarecare oprire. Ultimele
patru sau cinci comunicate germane au f ost din nou f oarte
reţinute. E probabil că şi vremea rea încurcă lucrurile. S-ar
putea ca tocmai din cauza aceasta războiul să se deplaseze
spre ţări mai calde. Nu m-ar mira ca atacul din T urcia să f ie
f ulgerător şi ca rezistenţa turcilor să f ie repede zdrobită.
Un război scurt, care să le dea nemţilor o victorie completă
în trei-patru săptămîni (ceea ce nu e exclus) ar putea să le
servească drept compensaţie politică pentru prea marile
întîrzieri din Rusia. În f elul acesta, cu un mare succes de
toamnă, intrarea în iarnă le-ar f i, din punct de vedere
propagandistic, înlesnită.

Citesc cu mare plăcere Sonetele lui Shakespeare. Cu

gîndul de a le traduce cîndva în versuri, am transcris astă-
seară două sonete în româneşte, deocamdată într-o simplă
traducere literală.

Joi, 4 septemvrie [1941]

T radus astă-seară încă trei sonete de Shakespeare.
Se înţelege, nu sunt decît simple ciorne. Nici atît măcar. Ar
trebui să lucrez mult asupra lor, ca să le scot din starea lor
inf ormă.

La regiment, cînd era nevoie de ceva (rechizite de

birou, veselă, lipsuri la magazie etc.), soluţia era simplă: să
dea evreii! — şi evreii dădeau. În f ond, ordinul de ieri, care
pune în sarcina noastră paturile şi lingeria spitalelor, este
o soluţie de cazarmă.

M ai mult decît ieri, se vorbeşte despre izbucnirea

iminentă a războiului în T urcia. Von Papen e la Berlin.
 Comunicatul german continuă să f ie discret. Se pare
totuşi (din telegrame şi comentarii) că presiunea asupra
Leningradului sporeşte, iar că la sud Niprul a f ost trecut
într-un punct. Cît despre sectorul central, se recunoaşte că
există o contraof ensivă rusească, dar pe de altă parte —
ceea ce e în absolută contrazicere — se af irmă că nemţii ar
f i ajuns la Briansk (?).

Eugen Ionescu îmi semnalează în Jurnalul lui Gide o

pagină din 1914 despre literatura evreilor, de un perf ect
antisemitism. Ar putea să o publice f oarte bine la noi
Porunca V rem ii sau Sân-Giorgiu.

Vineri, 5 septemvrie [1941]

Am f ost la barou să-mi scot diplomele de la dosar. E
un an de cînd m-au radiat şi, de atunci, * (Anulat: „n-am
intrat niciodată" ) astăzi am intrat pentru prima oară în
tribunal. Fără emoţie (n-am acolo nici amintiri, nici
regrete, nici speranţe), dar cu oarecare scîrbă. Amuzant
tipul de la secretariat, care, nu ştiu de ce, îmi vorbea din
cînd în cînd în nemţeşte:
— Eu nu sunt antisemit. Ehei! eu am alte concepţii.
Cît dai? W ie viel? Fünf hundert? I-am dat 300 — şi i-a
primit cu un amuzant aer de generozitate şi lărgime de
vederi.
M -a tutuit tot timpul şi mereu o dădea pe nemţeşte,
mai ales cînd venea vorba de bani.

Lamentabil spectacol în curtea Sinagogii M ari, unde

se strîng paturi, saltele, ruf e de pat, perne. Oameni necăjiţi
vin mereu cu lucrurile în spinare, resemnaţi, trişti, f ără
revoltă, aproape f ără mirare. Nu se mai miră nimeni de
nimic. Autorităţile sunt nemulţumite: se lucrează f ără
spor, f ără entuziasm. Se aduc lucruri** (Anulat: , , obie[cte]" )
vechi. Am f ost avertizaţi că, dacă pînă mîine nu ne
executăm, rechiziţiile se vor f ace direct de armată. În plus,
azi-dimineaţă a venit o nouă cerere, tot ultimativă: 5.000
de costume, pălării şi bocanci. În f ine, tot azi-dimineaţă, s-a
comunicat Comunităţii că începînd de miercuri va trebui să
purtăm, cusute pe haină, în stînga sus, petece de stof ă cu
„steaua în şase colţuri". M -am întors acasă otrăvit. T rebuie
mai multă răbdare decît am eu, o mai încăpăţînată voinţă
de a suporta orice. M ie îmi vine să las totul şi să spun:
trageţi, omorîţi-ne, terminaţi. Dar desigur nu cu asemenea
disperări şi în orice caz nu prin asemenea renunţări s-au
menţinut evreii de-a lungul timpurilor.

Am încercat să rămîn în casă şi să citesc. E poate un

f el de dezertare (îmi spuneam plin de scrupule), dar în f ond
eu tot n-aş putea f i de mare f olos şi nu văd de ce ar trebui
să mă supun acestei torturi. Am continuat să citesc din
sonetele lui Shakespeare.

Rosetti îmi povesteşte că Pălăngeanu (şef de stat-

major al generalului Ciupercă) ar f i comunicat unor
prieteni că aşteaptă căderea Odesei pentru poimîine,
duminică. Doamna Goga i-a spus azi lui Rosetti că numărul*
(Anulat: „m orţilor" ) soldaţilor români morţi în Basarabia şi
Bucovina e de 12.000, dar că în f aţa Odesei au căzut
18.000.

Duminică, 7 septemvrie [1941]

Comunicatele germane continuă aceeaşi tăcere, care
durează de o săptămînă şi mai bine. („Vom Schw eigen im
Kriege" e titlul articolului lui Goebbels din Das Reich, unde
vorbeşte despre o „Nachrichtenpolitik".) Nu am imaginea
f rontului şi nu ştiu care sunt liniile lui actuale. În nord e
bătălia Leningradului, iar în sud a Odesei. La centru e o
contraof ensivă rusă, f ără să ştiu însă de ce proporţii, de ce
intensitate şi cu ce şanse.
 Sîmbătă am avut o neagră zi de caf ard, dar pe urmă,
brusc, m-am redresat. Nu am dreptul. Nu trebuie. Aş spune
chiar că, în anumit sens, nu am motive. Dacă revăd în minte
harta continentelor, partida se simplif ică. Nu e nevoie s-o
urmăreşti de la zi la zi şi e inutil să-ţi f aci sînge rău pentru
f iecare episod în parte: rezultatul f inal e ineluctabil. Va
veni o zi cînd se va putea respira. Il s'agit de durer. Il ne
s'agit que de cela.

Am intrat ieri într-o băcănie să f ac oarecari tîrguieli

pentru Benu — şi m-am speriat. Din aprilie, de cînd m-am
mutat în Antim, n-am mai tîrguit aproape deloc şi nu mai
cunoşteam preţurile. S-au urcat de 3, 4 şi 5 ori. E
înspăimîntător. Şi nu suntem decît la începutul lui
septemvrie. Ce va f i în mijlocul iernii?
Am rămas f ără bani. Ultima hîrtie de o mie i-am dat-o
azi M amei. Şi mai departe? Nu ştiu.

Luni, 8 septemvrie [1941]

Azi-noapte trei alarme aeriene, pe o lumină albăstrie
de lună, clară, străvezie, uşoară ca niciodată. Una din cele
mai f rumoase nopţi din cîte ţin minte. T otul e transf igurat,
totul e mai uşor, mai pur. Oraşul nemişcat, tăcut devine
ceva cu totul distinct de oraşul obişnuit. Primele două
alarme (la orele 11 şi 1) le-am petrecut în adăpost. La a
treia (era după orele 2, deşi după lumină am crezut,
deschizînd ochii, că suntem în plină dimineaţă) n-am mai
coborît. N-am avut impresia că e un bombardament serios.
T otuşi, astăzi în oraş, am af lat că o f abrică de ţesătorie din
cartierul Colentina a f ost lovită în plin şi distrusă.
O telegramă Havas spune că Retrogradul va cădea cel
mult în 2 sau 3 săptămîni. Virginio Gayda (V irginio Gayda
era directorul oficiosului fascist Il Giornale d' Italia. (în
m em oriile sale, C. Argetoianu relatează o întîlnire cu V .
Gayda, care se docum enta la Bucureşti asupra guvernului
Goga-Cuza.)) spune că Germania nu are intenţia să ocupe
întreaga Rusie, ci numai Petrograd, M oscova, Kiev şi
Harkov, după care războiul cu Sovietele va f i în f apt
terminat, astf el că iarna 1942* (În text: „1932" ) va permite
Axei să poarte războiul pe alte f ronturi.

Ceacâru (Dem etru Ceacâru gazetar; cunoscut de la

Cuvântul):
— După război te iau prim-redactor la gazeta mea.
Iată pentru ce crede Ceacâru că se f ace acest război. Şi iată
cum îşi imaginează el lucrurile la sf ârşit!

M arţi, 9 septemvrie [1941]

De mîine-dimineaţă trebuia să purtăm „steaua în
şase colţuri". Ordinul f usese dat Comunităţii şi comunicat
comisariatelor de poliţie. T otuşi, în urma unei audienţe de
azi- noapte a lui Filderman (Wilhelm Filderm an, jurist,
preşedintele Federaţiei Uniunilor de Com unităţi Evreieşti
din Rom ânia) la Conducător, s-a revenit. Nu-mi f ace nici o
plăcere această revenire. M ă obişnuisem cu gîndul că voi
purta un petec galben cu un magendavid. Îmi imaginam
toate neplăcerile, toate riscurile, toate primejdiile, dar,
după un prim moment de alarmă, nu numai că mă
resemnasem, dar începusem să văd în acest semn un f el de
piesă de identitate. M ai mult chiar: un f el de medalie, o
insignă care îmi atestă desolidarizarea de inf amiile curente,
lipsa de răspundere, inocenţa.
În curtea Sinagogii M ari, unde lucrează comisiile de
rechiziţie, întîlnesc tot f elul de f iguri vechi, cunoscute, în
studenţie, în gazetărie şi neîntîlnite de mulţi ani. M i se
pare că am îmbătrînit groaznic, dacă mă compar cu ei.
(Chipul de băiat de liceu al lui Ludo (I. Ludo, scriitor şi
publicist; a polem izat violent cu Sebastian după apariţia
rom anului De două m ii de ani). E neschimbat după atîţia
ani — cred că nu l-am mai văzut din 1932-1933 — iar eu
sunt aşa de îmbătrînit!)

Am f ost după-masă cu Ceacâru prin cîteva case

evreieşti, ca să recoltăm paturi, haine, lingerie. Penibil şi
trist. Nu am curajul să insist şi cedez de la primele proteste.
Nu uit „sala de aşteptare" a unui medic din Strada Polizu:
interior mizerabil, de provincie, cu mobile vechi, roase.
Pluş, oglinzi, f lori — totul era sordid şi sf âşietor.
— Luaţi loc, ne-a spus servitoarea, care nu ştia de ce
venim.
Doctorul a întîrziat vreo 5 minute, pînă să-şi f acă
apariţia dintr-o odaie alăturată — şi tot timpul m-a
torturat gîndul că poate el crede că suntem clienţi şi că va
avea o mare dezamăgire cînd va af la adevărul.

Nemţii anunţă că încercuirea Leningradului e

completă. Ziarele de azi spun din nou că ocuparea oraşului
e iminentă. Se pare că în sectorul de centru ruşii continuă
să atace şi să f acă oarecari înaintări. Planul lui T imoşenko
(Mareşalul S. K. Tim oşenko, m em bru în Com andam entul
Suprem al arm atei sovietice) ar f i să atace din f lanc
armatele germane din nord, obligîndu-le astf el să degajeze
Leningradul. Ar f i o operaţie de mare anvergură, dar, în f aza
actuală a războiului, nu-i cred pe ruşi în stare să o
realizeze.

Joi, 11 septemvrie [1941]

Nu sunt ştiri de pe f ront. Nici comunicatele of iciale,
nici telegramele de presă nu spun nimic. Propaganda
germană din ultimele zile insistă aproape exclusiv asupra
Leningradului, pe care îl consideră complet încercuit,
lăsînd totuşi să se înţeleagă că va cădea mai degrabă printr-
un asediu, f ie el cît de lung, decît printr-un atac direct.

Emil Gulian (întîlnit azi la M argareta Sterian) îmi

povesteşte că of iţerii germani din serviciul lui af irmă că
marea presiune este de f apt spre M oscova care, zic ei, va
cădea chiar mai repede şi mai înainte decît Leningrad. Nu se
mai publică nimic despre Odesa. Se aşteaptă în tăcere, şi cu
oarecare jenă, să se termine o dată bătălia de acolo.

Rosetti (reîntors alaltăieri de la Cîmpulung) a

întîlnit pe drum cîteva lungi trenuri militare germane,
venind dinspre T imişoara şi mergînd spre Dunăre. T ot el
îmi spune că Dobrogea e plină de trupe germane. Pe la
Giurgiu se scurg mereu spre Bulgaria. S-ar zice că totuşi
nemţii vor ataca T urcia (deşi în ultimele zile chestiunea
părea oarecum ieşită din actualitatea imediată).

Familia Lereanu. A f ost ieri la ei o comisie de la

Comunitate, ca să le ceară ruf e, haine şi bani... Răspunsul
lor: „Noi nu dăm. Nu f acem parte din Comunitate." Şi
pentru că totuşi aveau unele lucruri de dăruit, le-au trimis
direct la un spital, numai ca să nu le dea în calitate de evrei.
Dar sub legionari i-a costat cred sute de mii de lei ca să iasă
dintr-o încurcătură.

Azi-dimineaţă un negustor evreu din Strada Blănari

(om de treabă, de altf el) la care mă dusesem cu Ceacâru, ca
să semneze pe lista noastră de subscripţie, mi-a spus: „Ei
vezi? acum eşti evreu! Şi mîine, dacă o să se îndrepte
lucrurile, iar ai să uiţi." Auzise şi el că am scris o carte
(„Anul 2000"!?), că avusesem un scandal, că f usesem un
renegat. După ani de zile, mizeria asta veche stăruie încă.

Gunther, ministrul Americii (povesteşte Rosetti), a

spus alaltăieri cuiva că două lucruri nu li se vor ierta
românilor la conf erinţa de pace: că au trecut Nistrul — şi
că s-au purtat cu evreii aşa cum s-au purtat.

Vineri, 12 septemvrie [1941]

M i-au închis azi telef onul, după ce — din eroare
probabil — mi-l lăsaseră deschis două luni. „Dacă d.
Sebastian e evreu, telef onul va f i blocat", i-a comunicat azi
M amei cineva care telef ona de la Societate. Şi două ore mai
tîrziu operaţia era f ăcută.

„Armata germană e pregătită şi pentru o campanie

de iarnă" spune o telegramă Rador de la Berlin, publicată în
Universul de azi.

Se pare că discursul ţinut de Roosevelt azi-noapte a

f ost de extremă violenţă. N-am avut de unde să-l ascult, dar
şi din puţinul care străbate prin relatarea D. N. B. se înţeleg
multe lucruri. Ef ectiv, declaraţia că f lota americană va
ataca vapoarele germane navigînd în „apele def ensive"
americane e un pas înainte spre război. M ai ales că
noţiunea „apele def ensive" e cam elastică.

Citit cu plăcere, aproape cu emoţie, un număr din

Tribune de Genève. L-am citit cu atenţie pînă la reclamele
de cinematograf , pînă la mica publicitate. Nume de străzi,
avînd nu ştiu ce tristeţe nostalgică. M ă emoţionează mai
ales anunţurile de închiriat. Sunt nenumărate apartamente
libere: Rue Neuchâtel 4, Rue Carouge 46, Rue des Grottes
17 etc. În oricare din ele aş putea trăi. Un anunţ de vacanţă
m-a f ăcut melancolic: „Jura Vaudois. Pension f amilie à la
campagne. Alt. 600 m. Situation tranq. Gd. verger. Cuisine
soign. Prix 5.50. Reverolles-sur M arges (Vand.)" Ce ref ugiu
ar f i acolo!

M i-am amintit azi (mă întreb cum şi de ce?...) de

zilele petrecute la Ploieşti în toamna 1931, la procesul
L u p e n i (După o instrucţie care s-a prelungit doi ani,
procesul conducătorilor grevei de la Lupeni, din 1929, s-a
judecat în 1931). Camera de hotel de acolo mi s-a părut un
decor propice de teatru — şi am şi văzut în jurul acestui
lucru construindu-se repede o piesă. Foarte vag ca idee
dramatică, dar tentaţia de a scrie este imediată.

Duminică, 14 septemvrie [1941]

14 septembrie. Ziua intrării lui Napoleon la
M oscova. De aici încolo, Hitler este în întîrziere asupra
orariului de la 1812.
Lipsa telef onului mă necăjeşte, îmi rupe şi puţinele
legături pe care le mai aveam. Dar mă voi deprinde repede şi
cu asta.

Luni, 15 septemvrie [1941]

Nemţii au trecut Niprul la Kremenciug, cam la
jumătatea drumului între Kiev şi Dniepropetrovsk. E o
lovitură însemnată, care pune în primejdie şi Kiev şi
Harkov. Londra nu ascunde seriozitatea situaţiei. În plus,
recunoaşte că ameninţarea asupra Leningradului creşte.

Plouă. Am mîncat la Alice şi m-am întors adineauri —

puţin înainte de miezul nopţii. În f rig, în ploaie, în
întuneric străzile sunt sinistre. T otul miroase a noiemvrie.

Încercat şi ieri şi azi să precizez proiectul de piesă,

întrevăzut deunăzi. M -am pornit să scriu, deşi totul e atît
de obscur. Speram să pot duce mai departe, cu tocul în
mînă, prima viziune a lucrurilor. Am scris decorul şi
primele cuvinte ale scenei întîi — dar pe urmă a trebuit să
mă opresc. Nu merge — şi nici n-are cum să meargă. Prea e
puţin, prea e neclar. Şi totuşi simt că sunt aici noduri care
ar putea f i desf ăcute. Nu e un subiect — nu e încă un
subiect — dar e un mediu, o atmosf eră, un cadru. Încep să-
mi f ac reproşuri: las prea multe proiecte să atîrne după
mine: se învechesc, îşi pierd orice sens, se usucă, mor.
Războiul e o scuză pentru prea multe renunţări. Eu m-am
resemnat a-l primi ca pe o lungă hibernare, dar în jurul meu
sunt încă oameni vii, care trăiesc, care lucrează, care se
agită. De ce nu pot reintra şi eu în viaţă?
 M iercuri, 17 septemvrie [1941]
Niprul pare să f ie trecut nu numai la Kremenciug, ci
în mai multe puncte ale cursului inf erior. Se vorbeşte
despre o acţiune de mare anvergură, care ar pune în
primejdie în acelaşi timp şi Ucraina răsăriteană şi Caucazul.
După trei săptămîni de relativă stare pe loc, războiul
reintră într-o f ază dramatică. Problema esenţială rămîne
însă mereu aceeaşi: armata rusească se prăbuşeşte, sau nu?
nemţii pot evita campania de iama? sunt oare în stare să
obţină acum decisiva?

Zi stupidă petrecută pe Calea Văcăreşti, între

T emplu şi Sinagogă, în aşteptarea ştirilor privitoare la
„rechiziţionarea pe loc". Azi-di-mineaţă, pe neaşteptate,
tablourile [sic!] înaintate de Comunitate au f ost respinse.
M îine ar trebui să ne prezentăm din nou la Cerc. Dezordine,
conf uzie, nesiguranţă. Şi totuşi, nu ştiu de ce, sunt liniştit.
Probabil din abrutizare...

Acum trei ani, în seara asta, era repetiţia generală a

piesei mele. Îmi aduc f oarte bine aminte de totul. Sala
întunecată, cortina ridicată, decorurile incomplete, cele
cîteva f iguri din sală, masa tîrziu noaptea, la M ircea... Dacă
atunci aş f i ştiut, aş f i putut şti, tot ce va urma în cei trei
ani următori — ar f i f ost timp să f ug, să evadez, să scap. M ă
simt astăzi pe jumătate mort: indif erent, insensibil, f ără
doruri, f ără speranţe, f ără aşteptări.

Joi, 18 septemvrie [1941]

Londra înregistrează o inf ormaţie germană (pe care
n-o văd însă în ziarele bucureştene) că s-ar f i ocupat istmul
care leagă Crimeea de continent — şi adaugă că în acest caz
armatele ruseşti din Crimeea se vor găsi izolate, în
neputinţă de a primi ajutoare. M ă uit pe hartă şi bag de
seamă că, dacă lucrurile sunt aşa, Kersonul este
virtualmente căzut. De altf el, „virtualmente" toate sunt
căzute: şi Odesa, şi Kiev, şi Leningrad. Numai că deocamdată
nu cad. Cît poate ţine acest „deocamdată"?

Pentru azi se anunţaseră razii, ca să se prindă evreii

în neregulă cu „munca de f olos obştesc". Se pare însă că s-a
amînat. De ce? cum? pînă cînd? — nu ştie nimeni. M i se
spune că, în ce mă priveşte, f ac parte dintre puţinii
prof esori scutiţi deocamdată (toate sunt deocamdată) de
muncă. Nu ştiu nimic — dar sunt, în privinţa aceasta,
liniştit şi oarecum resemnat.

Am părăsit piesa cu procesul de la Ploieşti — şi am

revenit la „Libertate". N-aş putea spune că am chef de scris,
dar aş vrea să termin măcar unul din proiectele mele de
teatru, care, lăsate în părăsire, pierd orice sens. Cred că voi
adăuga personajelor comediei un tip de bancher evreu
(Hillel M anoah sau Davicion Bally (Străbunic al lui
Sebastian, pe linie m aternă. A sprijinit financiar pe
Heliade-Rădulescu şi pe alţi lideri ai revoluţiei de la 1848
din Muntenia)). L-am încadrat f oarte bine în scenariu şi văd
perf ect intrările lui în toate cele trei acte. Dacă aş f i
stăruitor, toată povestea ar trebui terminată în cîteva
săptămîni. Dar nu sunt stăruitor şi, în plus, am pierdut
obişnuinţa scrisului.

Vineri, 19 septemvrie [1941]

Recitesc nota de ieri. Kersonul e căzut de trei
săptămîni (o dată cu Nikolaev şi Dniepropetrovsk), dar
uitasem. Cît despre Harkov, e mai departe. Situaţia în
această regiune e desigur f oarte grea pentru ruşi. Of ensiva
germană sparge aici un baraj pe care nu ştiu ce l-ar putea
înlocui. Ar trebui să renunţ a mai urmări f azele războiului.
Ar trebui să înţeleg că toate sunt episodice — şi să aştept
sf îrşitul, care — în asemenea momente — pare din nou
f oarte depărtat. De la zi la zi, războiul se suportă greu. Să
vedem ce o f i peste o lună, peste trei luni, peste un an.

Belu (Pavel P. Belu, scriitor şi gazetar) f oarte, f oarte

descurajat — el care de obicei e atît de optimist. Crede că
englezii ar trebui să debarce acum în Franţa. Dacă nu o f ac,
totul poate f i pierdut. A crede în posibilitatea unei
debarcări engleze acum mi se pare o copilărie.

T itel Comarnescu. Nu-l mai văzusem din iunie, cînd

eram gata să pariez pe orice că nu va f i război cu ruşii. E
neschimbat. M ereu volubil, conf uz, agitat. Crede că ruşii
vor f i învinşi, că englezii vor încheia o pace de compromis
şi că germanii vor organiza Rusia.
M i-a vorbit despre primejdia slavă, de care numai
Hitler ne poate salva. Hitler este diavolul — dar el f ace
Europei un imens serviciu. Între ruşi şi nemţi, pref eră
oricum pe nemţi. Nici englezilor nu le rămîne altceva de
f ăcut decît să accepte un compromis.

Duminică, 21 septemvrie [1941]

Kievul căzut. S-ar părea (chiar din f elul cum sunt
redactate comunicatele germane de ieri şi alaltăieri) că mai
sunt lupte de stradă în oraş. Dar, aşa sau altf el, oraşul e
pierdut. Încă un capitol încheiat. Germanii au închis un arc
de la Gomei la Kremenciug, încercuind acolo o mare armată
sovietică. Londra o estimează la 750.000 oameni.
Obiectivul imediat următor este Harkov care, după
ocuparea Poltavei (anunţată ieri), nu mai poate ţine mult.
Oarecare impresie de deruta şi precipitare. Pînă acum ruşii
păreau că păstrează controlul mişcărilor lor şi că
înf rîngerile suf erite erau în anumit sens zăgăzuite. Pentru
prima oară îţi f ac impresia că au pierdut cîrma din mînă.
Nemţii dublează of ensiva militară cu o nouă mare of ensivă
propagandistică. Din nou reapar în ziare titlurile
catastrof ice, care dispăruseră de cîtva timp. „Prăbuşirea
armatelor sovietice e inevitabilă", spune un mare titlu de
pagina întîia în Universul de azi.

Cif re de pierderi germane publicate în comunicatul

of icial de ieri | pentru perioada de la 22 iunie-31 august:
84.354 morţi, 292.690 răniţi, 18.921 dispăruţi; aviatori
1.542 morţi, 3.980 răniţi, 1.387 dispăruţi. Avioane pierdute
725.

Luni, 22 septemvrie [1941]

Benu întors aseară de la Fierbinţi pentru două zile. E
ars de soare, voinic, f rumos. Viaţa în aer liber, f ie şi într-o
tabără de muncă (unde cuvîntul „liber" pare o batjocură), i-
a f ăcut bine. Ce viaţă stupidă, f alsă, înăbuşitoare ducem
noi. Altădată schiul, marea, muntele mă ajutau să ies din ea.

T rei luni de război germano-rus. Dacă intensa

of ensivă din sud nu provoacă nimic def initiv, dacă nu
sparge acum întreaga rezistenţă sovietică (şi nu cred că
poate), războiul va continua în acelaşi ritm de lovituri şi
opriri alternante, pînă la primele mari zăpezi. În orice caz,
după ce nemţii vor f i lichidat întreaga Ucraina, după ce vor
f i ocupat Crimeea, vor găsi un cîmp de operaţii în Caucaz.
Şi între timp s-ar putea să dea şi atacul împotriva T urciei,
de atîta timp aşteptat.

După-masă agreabilă la T udor Vianu: cu Şerban

Cioculescu, Eugen Ionescu, Pippidi, Victor lancu,
prof esorul Rusu (Esteticianul Liviu Rusu) de la Sibiu,
Ciorănescu (Alexandru Ciorănescu, istoric literar şi scriitor).
Am vorbit literatură. Parcă n-am f i f ost în septembrie 1941.

Citit cu emoţie o admirabilă piesă de Priestley, Tim e

and the Conways. Eu, care trăiesc de la un timp cu obsesia
îmbătrînirii, am intrat în trista lor comedie ca un personaj.

Roş Haşaşana. Am trecut dimineaţa pe la T emplu. L-

am ascultat pe Saf ran (Alexandru Safran; rabin-şef (din
1940) al com unităţilor evreieşti din Rom ânia), care tocmai
îşi termina predica. Stupid, pretenţios, eseistic,
gazetăreşte, f ără adîncime, f ără seriozitate, f ără patimă.
Dar lumea plîngea — şi eu însumi aveam lacrimi în ochi.

M arţi, 23 septemvrie [1941]

Vis ciudat azi-noapte. Eram cu Aristide Blank şi (?)
Octavian Goga într-un hotel mic, plin de lume, unde ne
căutam loc să dormim, cîte doi sau trei într-o cameră. Am
nimerit într-o odaie cu un f el de debarras, iar între ele, într-
un colţ, era un duş sau o cişmea şi, cum am întors
robinetul, apa a ţîşnit cu putere, cînd spre dreapta, cînd
spre stînga, spre uimirea şi dezolarea mea, care nu ştiam
cum s-o mai opresc.

Zi de toamnă, cenuşie, rece, tristă. Nu ştiu ce se

întîmplă pe f ront şi nici nu mai vreau să ştiu. Gust amar, ca
în tristele zile din iunie 1940. Dar nu trebuie. Nu trebuie.

Benu a plecat din nou la Fierbinţi. M i-a f ost parcă

mai grea despărţirea decît data trecută. Şi cred că şi el
ascunde, sub aparenta lui bunăvoie, multă amărăciune.

Nu am bani şi nu ştiu unde să găsesc. Chiria trebuie

plătită peste trei zile (dacă proprietarul va voi să
reînnoiască contractul) şi pe urmă nu ştiu ce voi mai f ace.
Va trebui să-i vorbesc lui Zissu într-o zi — dar cu ce şanse?

M iercuri, 24 septemvrie [1941]

„It is hard f or a man to say: all the w orld is
mistaken, but himself . But, if it be so, w ho can help it?"
(Def oe).

Început azi lecţiile la liceu, cu clasele VII şi VIII.

Local mizer, elevi neinteresanţi, obraznici. Nu sunt f ăcut
pentru meseria asta.

M i se povestise încă de alaltăieri, la Vianu, iar astăzi

Rosetti îmi conf irmă, că la Iaşi a sărit în aer uzina
electrică. Sabotaj, se pare. M ii de arestări. M ă gîndesc cu
groază ce consecinţe ar putea avea întîmplarea asta pentru
evrei.

Nu ştiu cum merg lucrurile pe f ront. Deocamdată se

continuă lichidarea sectorului Kiev. În f iecare zi
comunicatul german publică cif re f abuloase. Între timp se
pregăteşte, s-ar zice, o lovitură asupra T urciei. Prilejul e
gata găsit. Flota italiană de război are dreptul de a trece
prin strîmtori în M area Neagră, sub pavilion bulgar*
(Anulat: „germ an" ). Juridic vorbind, T urcia n-are dreptul să
ref uze, Bulgaria f iind f ormal stat neutru.

Găsit un f inal bun pentru „Libertate". N-am găsit

însă tonul primei scene. Aştept să se precizeze şi pe urmă
voi încerca să scriu.

Joi, 25 septemvrie [1941]

93.000 lei îmi cere proprietarul ca să-mi reînnoiască
contractul. Voi accepta, desigur, căci o mutare acum este
imposibilă. Of iciul de închiriere nici nu ia probabil în
considerare cererile evreieşti. M i se spune că noi contracte
evreii nu pot f ace decît în sectorul de Negru (Dudeşti-
Văcăreşti). Sunt cu totul la discreţia proprietarului meu,
care îmi poate cere oricît şi mă poate sili să dau oricît.
Jumătate oră am discutat, încercînd să obţin o reducere.
Era umilitor, trist, penibil. Am ieşit de acolo cu nervii
exasperaţi. Aş f i vrut, întorcîndu-mă acasă, să pot izbucni,
să pot urla, să pot plînge.

Jurnalul ăsta nu-mi serveşte la mare lucru. Îl

recitesc uneori şi mă dezolează lipsa lui de sunet adînc.
Lucruri consemnate f ără emoţie, cenuşiu, inexpresiv. Nu se
vede nicăieri că-l scrie un om care merge, zi de zi, ceas de
ceas, cu gîndul morţii lîngă el, în el. M i-e f rică de mine
însumi. Fug de mine. M ă evit. Pref er să întorc capul, să
schimb vorba. Niciodată n-am f ost mai bătrîn, mai tern, mai
f ără elan, mai f ără tinereţe. Coarde sparte, gesturi inutile,
cuvinte şterse.

Vineri, 26 septemvrie [1941]

Noapte de insomnie şi, pe urmă, o întreagă zi de
zbucium, de tristeţe, de oboseală. Un sentiment de
prăbuşire. M ă simt desf ăcut, căzut, f ără salvare. Nu-mi mai
simt nici curiozitate pentru ce se va întîmpla. Cum se va
termina războiul? Cum vom ieşi din coşmar? Nu ştiu, nu
mai vreau să ştiu. Şi totuşi trebuie să mă resemnez a trăi.
Dar niciodată nu m-am simţit în mai mare dizgraţie.

Sîmbătă, 27 septemvrie [1941]

„Oh, the dreaming! the dreaming! the torturing,
heartscalding, never satisf ying dreaming, dreaming,
dreaming, dreaming". T ranscriu rîndurile acestea din Shaw
(John Bull' s Other Island). M i se potrivesc aşa de bine!
T răiesc — şi aşa a f ost totdeauna — trăiesc într-o stupidă
serie de visuri, trecînd dintr-unul într-altul, şi nu sunt în
stare să mă trezesc la realitate. În jurul meu sunt atîţia
oameni, dintre cei mai simpli, dintre cei mai comuni (Ficu
Pascal, W illy Şeianu, Nene Zaharia, Nene M oritz,
M anolovici, Ficu Cahane, Iosi Rosen...), atîţia oameni care,
sub aceleaşi adversităţi, cu aceleaşi piedici, reuşesc totuşi
să-şi f acă loc, să se menţină la supraf aţă, să cîştige bani, să
trăiască. Eu singur mă dau la f und, dezarmat, învins,
resemnat, incapabil de un gest, de o sf orţare. De prea multă
scîrbă, de prea multă silă, ca să uit, ca să rabd, ca să mă
ameţesc mă ref ugiez în tot f elul de ridicule visuri, pe care
le urmăresc zile întregi cu ochii deschişi. M ă văd la Geneva,
avînd un milion de f ranci elveţieni (alteori numai 300 de
mii, sau 100, sau numai 30 de mii), mă stabilesc cînd în
vechea mea cameră de la „Cornavin" (Hotelul din Geneva în
care locuise în septem brie 1937), cînd într-un apartament
de pe lac (apartamentul lui Igiroşeanu), cînd la Lausanne,
cînd la Nyon. M ă văd la Londra, redactor la B.B.C., cu 40 de
lire pe lună, lucrînd toată ziua la British M useum şi plecînd
în vacanţe f umurii, undeva la mare. M ă văd pe f rontul
rusesc, trimis special al unui ziar american sau londonez,
unde, se înţelege, sunt redactor. M ă văd la New York şi pe
urmă — obosit de prea mult zgomot — retras într-un oraş
de provincie, unde scriu piese de mare succes, care se joacă
pe Broadw ay — dar eu nici nu am curiozitatea să le văd.
Stau acasă singur, cu un radio puternic şi un patef on
sistematic şi cu sute de discuri, Bach, M ozart, Beethoven.
Am un automobil cu care cutreier regiuni necunoscute de
provincie americană. M ă văd cu Nadia la New York sau în
Calif ornia, dar am oarecari plictiseli, f iindcă nu mă prea
înţeleg cu părinţii ei. M ă văd pe un yacht plecat spre
Alexandretta, spre Egipt, Palestina, în Pacif ic, un yacht mic
pe care ne af lăm doar 10-12 oameni. Suntem săraci dar
curagioşi şi în f iecare port unde ne oprim lumea ne
primeşte cu simpatie şi curiozitate. Eu scriu preşedintelui
P.E.N. Clubului o scrisoare în care îi arăt că sunt membru al
asociaţiei, că sunt scriitor în exil şi, drept urmare, sunt
chemat să ţin o conf erinţă (cu mare succes de bani) despre
viaţa noastră de bord — conf erinţă pe care apoi o repet în
f iecare port unde ne oprim...

Duc cu mine zece asemenea visuri pe care nu le

termin niciodată, pe care le schimb între ele şi pe urmă le
reiau de unde le-am lăsat. E ca un stupef iant, ca un
somnif er. Şi între timp viaţa se strînge în jurul meu
strivitoare. De unde voi lua bani? Ce îi voi da M amii pentru
coşniţă luni sau marţi, cînd se vor termina ultimii 2.000 de
lei, care ne-au mai rămas astăzi, după plata chiriei? Cînd nu
mă gîndesc la sinucidere, mă gîndesc la cerşeală. (Zissu,
Blank, Vişoianu — unul din ei, căruia va trebui să-i vorbesc.)
E tot ce pot f ace la 34 de ani.
Oh! the dreaming, the dreaming, the dreaming.

Duminică, 28 septemvrie [1941]

Vis de azi-noapte: Sunt în prăvălie, la Nene Zaharia.
Citesc (sau scriu?) două scrisori venite de la Poldy, sau pe
care trebuie să i le trimit. M ă cert cu Anghel. les în stradă şi
merg pe Calea Victoriei, pe trotuarul drept, în sus. O
cucoană necunoscută strigă disperată că legionarii s-au
răsculat şi că se apropie de centru. Nu-mi vine a crede şi
dau să-mi continui drumul liniştit, cînd bag de seamă că
într-adevăr toată Calea Victoriei e plină de legionari. Figuri
f ioroase, întunecate, pline de ameninţare se opresc în f aţa
magazinelor evreieşti şi aşteaptă. Ce aşteaptă? Probabil
semnalul de atac. Intru la f rizer şi văd că totul e gol. Lîngă
ascensor un maior aşază o mitralieră. Se cară din diverse
locuri saci cu nisip, ca să se construiască baricade. Îi iau pe
M ama, Papa şi Benu — şi alergăm să ne ascundem. Unde? La
Alice, e primul meu gînd, dar nu ştiu de ce renunţ.
„Cel mai bun lucru e acasă la Baba." într-adevăr,
ajungem acolo (e casa din Brăila, de pe Strada Unirii) şi sunt
liniştit. N-o să ajungă nimeni pînă aici, şi nimeni n-o să
bănuiască unde suntem. În casă o găsim pe Baba şi parcă pe
T antie Caroline. Într-o odaie alăturată e Benu în pat cu
M ali (f ata vecină cu noi la Brăila, acum vreo 15 ani,
nepoata f amiliei Lubiş). Intru în pat alături de ea. E goală,
neaşteptat de f rumoasă, caldă, cu sîni duri. Şi mă trezesc...

„M area bătălie de la Kiev s-a terminat", spune

comunicatul german de aseară. Bilanţ: 665.000 prizonieri,
884 tancuri, 3.718 tunuri. „A f ost cîştigată o victorie cum
nu s-a mai pomenit în istorie." în tonul comunicatului
of icial, telegramele D.N.B. merg şi mai departe, lăsînd să se
înţeleagă că întregul război îşi poate găsi acum dezlegarea.
„O mare cotitură în campania contra Sovietelor."„Ar f i
posibil ca războiul să ia în acest moment o întorsătură
senzaţională."

Camil Petrescu pretinde că Odesa rezistă din cauza

evreilor. Sunt la Odesa — zice el — 100 de mii de evrei
ref ugiaţi din Basarabia. Ei ştiu că, dacă sunt prinşi de
români, sunt împuşcaţi. Prin urmare, pref eră să lupte şi să
reziste. În continuare, Camil crede că anglo-americanii vor
cîştiga f ără îndoială războiul — dar şi asta tot din cauza
evreilor este, căci ei (cei din America mai ales) stăruie
pentru război şi f ac imposibil orice compromis.
„Et voilà pourquoi votre f ille est muette" (Replică
din Bolnavul închipuit de Molière, folosită cu sensul de
argum entaţie aberantă)

Luni, 29 septemvrie [1941]

T ot din convorbirea de ieri cu Camil Petrescu:
Guvernul român a denunţat acordul cu ungurii, de la Viena.
Speriat, Horthy a alergat la Hitler, care însă i-a spus că
românii au dreptate, că problema T ransilvaniei va trebui
revizuită şi că în orice caz românii merită o satisf acţie,
căci luptă ef ectiv în cadrul Axei şi f ac mari sacrif icii.
Horthy a intervenit atunci la M ussolini — dar şi aici
a primit acelaşi răspuns. Vişoianu îmi spune că Grigorcea,
ministrul român la Roma, reîntors de cîteva zile la
Bucureşti, povesteşte că situaţia în Italia e disperată,
sărăcia inimaginabilă, descurajarea extremă. Singurul
f ascist din Italia e M ussolini, înconjurat de o bandă de
prof itori. Pe el îl f ace responsabil mulţimea de toate: de
război, de f oamete, de proasta pregătire militară...
Grigorcea crede că, dacă aviaţia engleză ar bombarda două
săptămîni zdravăn Italia, regimul n-ar mai ţine. Situaţia e
chiar mai proastă decît în timpul înf rîngerilor din Albania.

În ziarele de ieri am citit că raţia de pîine zilnică în

Italia a f ost f ixată la 200 grame... pînă la recolta viitoare.
Cînd, în septemvrie, începi să aştepţi recolta viitoare, e
cam devreme.

La Praga, baronul Nemeth a f ost înlăturat (concediu

de boală), iar primul-ministru ceh arestat şi dat în judecată
pentru trădare. T elegrama D.N.B. lasă să se înţeleagă că
agitaţia antigermană în protectorat e f oarte gravă.

M ai aveam 130 de lei în buzunar. 100 i-am dat

M amei şi mai am 30. M îine va trebui să găsesc nişte bani,
dar de unde? de la cine? M ă jenez să-i cer lui Aristide — şi
nu sunt încă hotărît să-i vorbesc lui Zissu.

[Octom brie]
M iercuri, 1 octomvrie [1941]
Ieri rămăsesem cu trei lei în buzunar. Sentiment
curios de a f i pe stradă complet f ără bani. T e simţi
dezarmat. Nici să te urci într-un tramvai nu poţi. Nu ştiu ce
voi f ace. Azi, pe neaşteptate, Nene M oritz i-a înapoiat
M amei 10.000 lei, daţi acum cîţiva ani de Poldy. Vor ţine şi
banii ăştia vreo zece zile. Şi pe urmă?

T itlu din Universul de azi: „Germania este pregătită

şi pentru campania din iarnă." Ef ectul psihologic al
victoriei de la Kiev este pe terminate. Războiul cu ruşii a
intrat într-o nouă pauză. Balanţa speranţelor şi a
dezamăgirilor se înclină din nou uşor spre Londra. Pînă —
se înţelege — la prima nouă lovitură germană, care va
provoca o mişcare propagandistică inversă. Dar, aşa sau
altf el, suntem în octomvrie.

La Praga nenumărate execuţii: trei generali cehi,

cîţiva prof esori universitari, ingineri, arhitecţi. Pe lista
celor condamnaţi, un anume Karl Capek, dar nu cred să f ie
scriitorul, care — mi se pare — a murit în 1939.
 Iom Kipur. Am postit şi am f ost pe seară la T emplu
ca să ascult şoif erul. Oarecare indif erenţă. Cu cît era totul
mai emoţionant pe vremuri, la Brăila!
Benu a sosit aseară şi a plecat înapoi astă-seară.

Vineri, 3 octomvrie [1941]

Comunicatele germane au revenit la vechile f ormule
vagi: „operaţiile se desf ăşoară conf orm planurilor",
„of ensiva continuă cu succes", „acţiunile noastre se
dezvoltă metodic" etc. În oraş, mi se spune că ruşii anunţă
succese în regiunea Leningrad, unde ar f i recîştigat 50 km
de teren, eliberînd linia f erată care leagă oraşul de
M oscova. N-am mai ascultat de mult Londra şi nu am
inf ormaţii directe.
La Praga a f ost executat* (Anulat: „îm puşcat" )
primul-ministru, iar două zile mai tîrziu, primarul.
Condamnările la moarte continuă.

A vorbit azi după-masă Hitler. Eram cu Eugen (Eugen

Ionescu) şi Rodica în Cişmigiu, pe la 6 seara, tocmai cînd se
transmitea discursul. Ne-am îndreptat spre „Buturugă"
(unde e un aparat de radio) şi ne-am aşezat la o masă. Aş f i
vrut să ascult — dar după două secunde Eugen s-a ridicat în
picioare. Era palid, alb.
— Nu pot! Nu pot!
Spunea asta nu ştiu cu ce disperare f izică. A f ugit şi,
desigur, ne-am dus după el. Aş f i vrut să-l îmbrăţişez.

Visez de la un timp tot f elul de vise care se petrec —

aproape toate — la Brăila, în casa din Strada Unirii 119. Nu
ştiu de unde vin, ce însemnează, ce vor să spună.

Ieşisem azi-dimineaţă cu un întreg program. Nu mai

merge! Nu mai merge! — mă gîndeam ieri. T rebuie să f ac
ceva. T rebuie să găsesc bani. T rebuie să găsesc de lucru.
Orice, oricum — dar trebuie să ies din mizeria asta. Îmi
propusesem deci 1) să-l văd pe Rosetti şi să-i cer a vorbi cu
Rebreanu pentru o traducere, iar cu Byck (Lingvistul
Jacques Byck conducea un liceu pentru elevii evrei) pentru
cîteva ore de română la liceul lui 2) să-l văd pe Ocneanu şi
să-i cer o traducere 3) să reiau legătura cu Roger, tot în
vederea unei traduceri 4) în f ine, să-l văd pe Zissu şi să-i cer
sprijinul pentru un post, pentru o af acere, nu ştiu nici eu
bine pentru ce. La Rosetti am f ost, dar n-am apucat să-i
spun nimic. Pe la Ocneanu am trecut, dar era ocupat şi m-
am jenat să-l aştept. La Roger n-am avut curaj să mă duc,
pentru că mă simt vinovat f aţă de el. Din tot programul
meu nu se alegea nimic. O zi pierdută. Şi atunci — pentru
că mi-era ruşine de mine, de timiditatea mea, de laşitatea
mea — i-am dat un telef on lut Zissu.
— Vino imediat. T e aştept.
Pe drum mă şi căiam de graba mea. Ar f i f ost mai bine
să amîn. Ar f i f ost mai bine să aştept un prilej. T otuşi i-am
vorbit. Nu ştiu cum a f ost. Nici măcar nu-mi aduc bine
aminte. M i-a propus să-mi dea bani. Am ref uzat. L-am rugat
să se gîndească la o soluţie. M i-a promis. Şi am plecat de
acolo uşurat, f ără să cred poate prea mult în rezultate, dar
mulţumit că am f ăcut ceva din „programul" meu.

Sîmbătă, 4 octomvrie [1941]

Discursul lui Hitler de ieri cuprinde o singură
af irmaţie interesantă: „De 48 de ore a început o nouă
operaţiune de proporţii uriaşe. Ea va contribui la zdrobirea
inamicului de la răsărit." în ce sector are loc această
operaţie? Care îi sunt obiectivele? Cum se desf ăşoară?
M ister, deocamdată. T elegramele germane tac, iar Londra
n-am prilejul s-o ascult. În orice caz, trebuie să f ie ceva
serios şi — probabil — cu scadenţă scurtă, căci Hitler n-ar f i
riscat să f acă af irmaţii nesigure.
Rosetti (l-am văzut astă-seară la Camil) găseşte că
discursul a f ost magistral. M ie mi s-a părut mai mult
insignif iant. E ceea ce se cheamă un discurs „moderat". Nu
atinge nici una din problemele zilei. Nici un cuvînt despre
America, nimic despre T urcia, nimic despre Praga şi Paris,
nimic în f ond despre politica de război. Neaşteptate
menajamente pentru Anglia, lăsînd impresia unor vagi
dispoziţii de pace.

44 de lei o sută de grame de unt. De la zi la zi, totul

se scumpeşte, se dublează... Nu e speculă: e derută, panică.
Disperarea celor care, avînd bani „puşi deoparte", îi văd
topindu-se, pref âcîndu-se în maculatură, în cenuşe!
— Inf laţia e un asasinat în masă — spune Camil,
speriat că cei 30—40 de mii de lei lunari ai lui scad.
— Pe mine nu mă loveşte, dragă Camil: eu n-am nici
un ban.
— De! zice el ridicînd din umeri, într-adevăr, se poate
spune mai mult?

Duminică, 5 octomvrie [1941]

Comunicatul german anunţă „operaţii de mare
amploare", ceea ce subliniază* (Anulat: „confirm ă" ) încă o
dată af irmaţia lui Hitler de alaltăieri. S-ar părea însă că nici
comunicatele ruseşti, nici comentariile engleze nu
înregistrează nimic excepţional pe f ronturi. T rebuie să
aşteptăm cîteva zile pentru a ne da seama ce se petrece...

Un comunicat of icial românesc anunţă atacuri

sovietice respinse în Ucraina, la est de Nipru, în regiunea
M ării de Azov şi pe f rontul Odesa. Ultima parte a
comunicatului dă cif rele pierderilor româneşti de pînă
acum: 15.000 dispăruţi (dintre care jumătate morţi,
jumătate prizonieri la ruşi), 20.000 morţi, 78.000 răniţi.

Luni, 6 octomvrie [1941]

Comunicatele germane — nici cel de aseară, nici cel
de astă-seară — nu aduc nici o indicaţie nouă asupra
f rontului. Fraze vagi: „operaţiile continuă cu succes",
„înregistrăm noi succese". M area acţiune anunţată în
discursul lui Hitler nu este încă desemnată.

Zi de alergături. Sunt hotărît să f ac ceva pentru a

găsi bani. De dimineaţă mi-am f ăcut o lungă listă de
telef oane — dar am telef onat peste tot f ără rezultat. Am
f ost la Hachette (luîndu-mi inima în dinţi) dar nu l-am găsit
pe Roger. Îl voi mai căuta şi mîine. I-am vorbit lui Ocneanu
de traduceri, dar nu m-a lăsat să sper prea mult. În sf îrşit,
m-am decis să încerc a f ace, după o sugestie a d-nei Zissu,
comerţ de tablouri. Îl voi vedea mîine pe Oprescu. T ot
mîine pe Devechi. T rebuie, trebuie să încerc de toate.

Citesc mereu istoria lui T aine. M erge încet şi greu,

f iindcă-l citesc cu intermitenţe, alternîndu-l cu Sterne,
Shakespeare, Shaw . T aine mi se pare opac şi de multe ori
prost* (Anulat: „stupid" ). Ce spune despre Tristram Shandy
e de-a dreptul stupid. Sunt acum la capitolul Byron. Reţin
două f raze „pro meo domo". Despre necesitatea personală a
scrisului: „T o w ithdraw myself f rom myself has ever been
my sole, my entire, my sincere motive in scribbling at all..."
Şi despre neputinţa de a-şi ref ace manuscrisele şi de a
reveni asupra primei redactări: „I can never recast
anything. I am like the tiger. If I miss the f irst spring, I go
grumbling to my jungle again. But if I do it, it is crushing."
Ultima propoziţiune nu mi se mai potriveşte: „Never
crushing."

M arţi, 7 octomvrie [1941]

Din două locuri dif erite (Rosetti, Jianu) mi se spune
că Radio Londra anunţă că noua of ensivă germană se
dezlănţuie asupra M oscovei, din trei direcţii: de la nord,
dinspre Lacul Ilmen, de la centru dinspre Smolensk, de la
sud dinspre Briansk. Liniile ruseşti ar f i „deeply pierced" în
centru.

Am f ost la Devechi. L-am rugat să vorbească cu

Antoine pentru o eventuală slujbă într-una din
întreprinderile lui. Nu-mi f ac iluzii, dar, par acquit de
conscience, vreau să f ac toate demersurile posibile pentru
a găsi bani. Pe Devechi nu-l mai văzusem din iulie, cînd îmi
anunţa că tot războiul din Rusia va f i gata la 1 septemvrie.
Credeam că acum se va vedea silit să modif ice întrucîtva
raţionamentul lui politic. Dar l-am găsit senin,
imperturbabil. Nu, nu — în Rusia nu s-a întîmplat nimic
extraordinar, Hitler învinge f ără dif icultăţi, totul e simplu
şi inevitabil.

Vizită la Oprescu, la muzeu. Şoseaua pustie, cu

multe f runze moarte. O culoare galbenă, pală, care
înf rumuseţa totul. Aş f i putut crede că sunt în altă ţară, în
alt oraş, la Lisabona, la Geneva. Oprescu mi-a obţinut
pentru joi după-masă un rendez-vous la Petraşcu. Voi vedea
dacă voi izbuti. M i-e penibil, dar trebuie să închid ochii — şi
să încerc.

M iercuri, 8 octomvrie [1941]

Comunicatul german de aseară anunţă o mare bătălie
în sectorul nordic al M ării de Azov. Comunicatul de astă-
seară, mai grav, anunţă o operaţie de încercuire la Viazma,
unde cîteva armate ruseşti îşi aşteaptă „sf îrşitul
inexorabil". Aşadar, marea lovitură se dă în punctul pînă
acum cel mai consolidat: în centru. Iar obiectivul principal
este neîndoielnic M oscova.

Joi, 9 octomvrie [1941]

„Întregul f ront sovietic s-a prăbuşit", declară azi d-
rul Dietrich presei streine. Şi adaugă: „Operaţiunile în curs
nu mai au decît o importanţă secundară. Ocuparea
terenului se va f ace metodic." Comunicatul german de astă-
seară spune că în af ară de trupele încercuite la Viazma,
„trei corpuri de armată se îndreaptă spre nimicire în
sectorul Briansk". La Londra se dă un caracter de dezastru
înf rîngerii ruseşti. Cea mai mare bătălie din istorie! Cea mai
mare victorie din istorie! Pătrunderea în sectorul de centru
se f ace prin două puncte dif erite şi are deocamdată —
spune comentariul englez — 100 mile. Oraşul Orel a f ost
ocupat.

Plimbare cu Branişte, mergînd spre Alice, unde

dejunăm împreună. Îmi destăinuieşte f aptul că acum un an
pregătise şi aproape pusese la punct plecarea noastră din
ţară. De ce n-a izbutit? Din neglijenţă, din tărăgănire. Eram
ameţit ascultîndu-l. S-ar f i putut ca totul să f ie altf el —
totul, absolut totul. Depindem de o întîmplare, de o
coincidenţă, de puţin noroc, de oarecare stăruinţă.

Vizită la pictorul Petraşcu. Îmi deschide singur. Un

bătrîn ramolit, abea ţinîndu-se pe picioare. M ă duce în
atelier şi pe urmă se aşază într-un colţ, f ără un cuvînt,
zgribulit parcă de f rig, lîngă un cămin imaginar. M ă lasă să
mă uit, să-mi iau note, nu mă întreabă, nu mă îndrumă. M ă
prezintă nevestei, care intră şi iese f ără o vorbă.
— Florile acelea din stînga ce preţ au?
— Nu le vindem pe acelea.
— Alte f lori nu aveţi?
Caută şi găseşte într-un colţ un tablou mai vechi, cu
geamul spart.
— 40.000, zice arătîndu-mi-le. Şi pe urmă, imediat,
cu o grabă înspăimîntată:
— Ba 50. Da, da, 50. Nici noi nu ştim cît să mai cerem
de cînd cu banii ăştia schimbaţi.
Ceea ce nu-l împiedică să-mi spună cîteva minute
mai tîrziu: —Să ştiţi că preţurile sunt f ixe.
M -am oprit asupra cîtorva pînze, despre care să-i
vorbesc d-nei Zissu, dar nu cred că va f i mare lucru de f ăcut.
 L-am văzut dimineaţă pe Zissu. M i-a propus, „pînă
îmi va găsi de lucru", să-mi împrumute bani. N-am zis nici
da, nici nu, dar am insistat asupra unei soluţii mai durabile.
Vreau să muncesc, vreau să f ac ceva — orice altceva decît
literatură. Birocraţie, samsarlîc, negustorie — orice care
să-mi aducă banii necesari de chirie şi coşniţă.

Vineri, 10 octomvrie [1941]

T itluri din Universul de azi: „Întregul f ront sovietic
s-a prăbuşit", „Decizia a f ost obţinută", „Distrugerea
armatelor T imoşenko echivalează cu terminarea campaniei
în Rusia", „Dezastrul armatelor bolşevice". M ai scurt,
Evenim entul are un singur titlu imens pe toată pagina:
„Campania din Rusia a f ost terminată".
Frază din proclamaţia lui Hitler către armată, dată
în noaptea de 1-2 oct., dar publicată abia acum: „Acesta este
rezultatul domniei iudaice de 25 ani, care, deşi îşi zice
bolşevism, se aseamănă în f ond cu f orma cea mai generală a
capitalismului. Dar, în amîndouă aceste cazuri,
reprezentanţii responsabili ai acestui sistem sunt aceiaşi:
evreii şi numai evreii."
Zissu îmi dă într-un plic 10.000 lei. Imediat,
coborînd de la el, gîndul de a-i da înapoi banii. Va trebui
neapărat să-i pot într-adevăr înapoia — şi cît mai repede.
Sumele mici sunt umilitoare, mizerabile. Cînd Zissu îi dădea
lui Nae sute de mii de lei, cu siguranţă că nici prin gînd nu-i
trecea că f ace o binef acere. Nu vreau să poată deveni atît de
ief tin binef ăcătorul meu.

Sîmbătă, 11 octomvrie [1941]

Oarecare scădere de ton — abea perceptibilă — în
presa de azi. „M omentul prăbuşirii se apropie" spune un
titlu din Universul. Ieri prăbuşirea era un f apt împlinit.
Fapt e că luptele continuă. Comunicatul german de astă-
seară spune că nimicirea la Briansk şi Viazma „f ace
progrese". Impresia e că în nici un caz nu poate f i vorba de
o prăbuşire generală, ci doar de lupte mari în sectoare
dif erite, cu şanse dif erite. Rosetti astă-seară vorbea de
„bluf f '. Foarte spiritual, Simionescu-Râmriiceanu spunea
că noua of ensivă este contribuţia lui Hitler la ajutorul de
iarnă. Cred că şi panica de ieri, şi scepticismul ironic de azi
sunt premature. Va trebui să aşteptăm cîteva zile pentru a
şti lămurit ce se petrece.

Cariera mea de marchand de tableaux a eşuat. M adam

Zissu e mai dibace decît mine. Am dejunat azi la ei şi aveam
o teribilă pof tă să le urlu în f aţă tot ce îmi stă pe inimă.

T erminat de citit cu teacher-ul meu A

Midsum m ernight Dream . Gînduri de plecare. Aş vrea să f ug,
să evadez.

Duminică, 12 octomvrie [1941]

Lupta continuă. E tot ce se poate spune deocamdată.
Situaţie gravă, tensiune extremă
— dar nimic f ulgerător şi def initiv. În sud,
comunicatul german anunţă că s-a terminat bătălia de la
M area de Azov. În centru luptele continuă în regiunile
Briansk, Viazma. La Odesa şi Leningrad, nimic nou.

Vizită de seară la Pippidi. M ă întorc pe o beznă

absolută. Niciodată n-a f ost aşa de întuneric în oraş. Nici
lampa de buzunar nu mă ajută. Plouă — şi e cald ca într-o
seară de vară.

Luni, 13 octomvrie [1941]

„Cîmpiile de luptă de la Briansk şi Viazma se af lă
mult înapoia f rontului", spune comunicatul german de
aseară. Ruşii recunosc şi ei că au pierdut Briansk. Of ensiva
asupra M oscovei este în plin. Dinspre Briansk, Orel şi
Viazma (toate trei depăşite) presiunea germană creşte.
Bătălie „titanică", „gigantică" — dar dincolo de aceste
aprecieri vagi nu ştim nimic precis.

Evreii din Bucovina sunt strînşi de prin diverse

tîrguri (Vatra Dornei, Cîmpulung, Gura Humorului) şi
porniţi pe drumuri, spre o ţintă necunoscută. Spre
T ransnistria, se zice. Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă şi pe
noi în cursul acestei ierni, care n-a început încă şi de pe
acum mi se pare îngrozitor de lungă.

Ploaie f umurie, f rig tăios, vînt umed de noiembrie.

T erminat aseară Much Ado about Nothing. Ce

copilărie, ba chiar, pe alocuri, ce stupiditate! Dar sunt
unele lucruri, unele versuri încîntă-toare. Peste tot în
Shakespeare dau de lucruri memorabile, pe care aş vrea să
le pot f olosi, cita, ţine minte.

M arţi, 14 octomvrie [1941]

Comunicatul de aseară: Operaţiile pe f rontul de
răsărit continuă conf orm prevederilor. Comunicatul de
astă-seară: Operaţiunile se desf ăşoară după cursul prevăzut.
Ritmul bătăliei să se f i încetinit oare? T itlu de af iş, văzut
azi pe stradă:
„M omentul decisiv se apropie!" „Pacea* (Lecţiune
incertă) se apropie."

T erminat astă-seară Tristram Shandy, după o lungă

lectură înceată, prea înceată. Dar oricum totul e prea lung,
prea unif orm, prea destrămat. După prima sută de pagini, n-
am mai avut nimic de af lat. Şi au mai f ost încă patru sute.
Agreabil totuşi. Lectură paşnică, de iarnă lungă, f ără griji.

Joi, 16 octomvrie [1941]

Comunicat român anunţînd că linia de apărare a
Odesei a f ost străpunsă, iar trei sate (probabil de la
perif eria oraşului) ocupate azi-di-mineaţă. Odesa arde.
M ulte ediţii speciale. Se arborează drapele.
Situaţia M oscovei, se pare, devine din ceas în ceas
mai gravă. Germanii atacă şi de la nord, dinspre Kalinin.
Fortif icaţiile exterioare au f ost străpunse. Deocamdată
comunicatele şi telegramele germane nu spun nimic precis,
pref erind probabil să repurteze un mare succes de surpriză.
T impul e extrem de f avorabil. Senin, soare, uscat. E un
octombrie asemănător celui din 1939.
Japonia va intra în război? Va ataca pe ruşi?
Guvernul Konoye a demisionat. La T okio se f ac declaraţii
grave, ca în ajun de mari evenimente.

Niciodată nu m-am gîndit cu atîta intensitate la

plecare. Ştiu că e absurd, ştiu că e imposibil, ştiu că e
inutil, ştiu că e prea tîrziu — but I can't help it. M ă
ameţeşte gîndul plecării. Liber, liber — undeva departe.
Pleacă peste cîteva zile un vapor cu 750 de evrei imigranţi
— şi, deşi nu sunt printre ei, şi nici nu pot f i, mă obsedează.
Am citit în ultimele zile numeroase reviste americane, pe
care mi le-a dat Ocneanu (New York T imes Book Review ) şi
am văzut deodată, pînă în amănunte, o altă lume, un alt
mediu, alte oraşe, un alt timp.
„Struma" (V asul „Strum a" urm a să ia la bord peste
şapte sute de em igranţi cu destinaţia Palestina) — ca să
ajung pînă acolo ar f i trebuit să am simţul aventurii şi —
mai ales — să f iu mai tînăr, mai sănătos, mai puţin ruinat
de viaţă.Look in my f ace; my name is M ight have been.

Vineri, 17 octomvrie [1941]

Odesa a căzut. Străzile pavoazate. M anif estaţii.
Comunicatul german nu spune nimic despre desf ăşurarea
of ensivei asupra M oscovei, dar telegramele de presă spun
că oraşul e în curs de evacuare.
 Evreii de la Gura Humorului au f ost trimişi la
M oghilev — spune Fanny Schnarch, plîngîndu-şi părinţii şi
sora de care nu ştie nimic. Sentimentul ascuţit al
primejdiei, al nesiguranţei de f iecare zi, de f iecare ceas. Ai
vrea să dormi, să te af unzi undeva sub pămînt, să laşi să
treacă timpul peste tine. T oată zbaterea noastră de a trăi e
aşa de zadarnică, dacă nici o lumină — cît de depărtată — nu
se mai vede.

Sîmbătă, 18 octomvrie [1941]

Vise multe şi scurte astă-noapte:
1) Sunt cu Alice şi Aristide în hall-ul unui mare
restaurant — parcă la „Cina". Vorbim despre un voiaj spre
Italia, pe care îl proiectăm, deşi nu prea avem bani. Aristide
îmi arată pe hartă itinerariul. Ni se aduc — parcă — nişte
prăjituri. Intră George Enescu: Aristide mă prezintă şi pe
urmă intră cu el într-o odaie alăturată, închizînd uşa, căci
au de vorbit nu ştiu ce secrete.
2) Sunt cu Zoe, care a decis să se mărite cu mine, iar
eu n-am avut curajul să ref uz, ceea ce îmi dă în vis mari
remuşcări. Ce e ciudat e că ea însăşi a luat hotărîrea crezînd
că suf ăr prea mult, ba chiar că am postit pentru ea — cînd
eu în realitate postisem de Iom Kipur. M ergem amîndoi la
of iţerul stării civile, care îmi e prieten. Îi spun că vreau să
ne cunune, şi citez un pasaj, parcă din Jurnalul lui Renard,
ref eritor la căsnicie. În curtea noastră din Antim sunt
af işate nişte liste (sunt listele pe care le-am văzut ieri la
Cercul de recrutare, dar în vis sunt liste de stare civilă).
Cineva o f elicită pe M ama. Eu sunt f oarte nenorocit de
toată întîmplarea. M ă gîndesc că nu voi putea f ace voiajul
în Italia. M ă gîndesc pe de altă parte că, dacă mă însor cu
ea, mi se va deschide telef onul.
3) Sunt la Brăila, la liceu. Intru în clasă, dar în grabă
nu m-am îmbrăcat, aşa că sunt în cămaşă şi izmene. Pe
catedră e Arghir. Eu iau loc într-o bancă pe la mijlocul
clasei. Arghir citeşte din cartea de clasa V. Între timp af ară
a izbucnit o revoluţie legionară. M ă uit pe f ereastră şi văd
trecînd o manif estaţie cu f anf ară. Plouă îngrozitor. Nişte
copii care def ilează abea se văd sub valurile de ploaie şi sub
umbrele. Cobor repede în stradă (dar nu mai sunt elev de
liceu) şi dau, într-un f el de pasaj, de o patrulă militară care
nu mă lasă să trec mai departe. Sunt înspăimîntat şi
zgomotele revoluţiei cresc din toate părţile.
4) Sunt cu Lereanu într-un pat. Îl aşteptăm pe
Comşa. E goală, o dezbrac, o sărut — cu un sentiment
amestecat de dezgust şi excitare. T otul e prea conf uz — şi
nu îmi mai aduc aminte.

Duminică, 19 octomvrie [1941]

Am f ost azi-dimineaţă la Filarmonică, unde cînta
Gieseking (concertul de Schumann, un concert
brandenburghez de Bach pt. f laut, pian şi vioară, Sim fonia
I V de Beethoven). Biletul îl luasem încă de la începutul
săptămînii, după multe ezitări oprite scurt de o hotărîre
bruscă: f ie ce o f i, am să mă duc! Dar remuşcările au
început imediat. M i-era ruşine de mine însumi. E oare
posibil să am uşurinţa, f rivolitatea, lipsa de scrupul*
(Anulat: „seriozitate" ) de a mă duce la un concert nemţesc,
în zilele astea amare! Sute de f amilii evreieşti din Bucovina
sunt în chiar clipa asta în pribegie! M ii de evrei sunt în
lagăre de muncă — şi între ei Benu! În f iecare zi, în f iecare
ceas, alte orori, alte umilinţi ne încovoaie, ne doboară —
iar eu mă duc la Filarmonică! M ă hotărîsem să dau biletul
înapoi. Eram decis să nu mă duc în nici un caz la concert.
Dar, în clipele de mai mică indignare, o altă voce,
insidioasă, începea să vorbească: De ce să ne mortif icăm?
De ce să ne impunem renunţări absurde? De ce să ne
interzicem noi înşine puţinele bucurii care ne mai rămîn?
N-am ascultat muzică de astă-primăvară, de cînd mi-au luat
aparatul de radio. Un concert — şi încă un atît de f rumos
concert — va f i un ceas de uitare, de bucurie. Cîte bucurii
îmi mai rămîn? Pînă aseară, pînă azi-dimineaţă, nu ştiam
dacă mă voi duce. M - am dus.

Stranie senzaţie de a intra în sala Ateneului, unde nu

mai călcasem de atîta vreme!
Nu-mi puteam învinge timiditatea, ruşinea, f rica. Aş
f i vrut să nu mă vadă nimeni, să nu văd pe nimeni. M i se
părea că sunt un f el de f antomă revenită pentru o clipă la
lumină. Ce f reamăt de rochii, de mîini albe, de blănuri, de
unif orme. Nenumărate f ete tinere f rumoase. Cîteva f emei
admirabile. Bărbaţii aproape toţi bine îmbrăcaţi, calmi,
respirînd siguranţă de sine, conf ort. Pe strapontina mea mă
simţeam mizerabil, dizgraţiat, urît, bătrîn, trist, jerpelit.
Războiul numai prin mine trece? Numai eu îl trăiesc?
T oată această lume nu-l simte, nu-l vede, nu-l cunoaşte?
Jumătate din bucuria concertului mi-a f ost luată de
obsesiile cu care venisem acolo, f ără să pot scăpa de ele
măcar o secundă. Nu ştiu dacă voi repeta experienţa.

Beethoven îmi place mereu mai puţin. Erau f raze de

operă. Rossini parcă. Cred că aş asculta cu mai multă
plăcere sonatele.

À propos de muzică, curioasă observaţia lui T homas

de Quincey (citesc de aseară Confessions of an English
Opium Eater) că o cunoaştere instrumentală a muzicii*
(Anulat: „este un obstacol" ) împiedică extazul muzical, „...to
the deep voluptuous enjoyment of music absolute
passiveness in the hearer is indispensable. Gain w hat skill
you please, nevertheless activity, vigilance, anxiety, must
alw ays accompany an elaborate ef f ort of musical
execution; and so f ar is that f rom being reconcilable w ith
the entrancement and lull essential to the true f ruition of
music, ... that even so much as an occasional touch of the
f oot, w ould utterly undermine all your pleasure." Dacă aş
scrie cîndva un eseu despre muzică (la care mă gîndeam
acum vreo 2-3 ani), aş încerca să arăt că înţelegerea
muzicală nu e nici „entrancement", nici „lull" — ba chiar că
ele sunt f orme inf erioare de sensibilitate muzicală.

Nici o ştire sigură despre mersul războiului.

Comunicatele germane se ocupă mereu despre dubla
acţiune de la Viazma şi Briansk, unde numărul
prizonierilor ar întrece 600.000. Despre situaţia M oscovei,
nimic precis. De asemeni nimic despre regiunile Harkov şi
Rostov.

Guvernul japonez f ormat ieri nu se ştie încă dacă e

un cabinet de pace sau război. Impresia mea e că Japonia
nu va intra în război, atîta timp cît Rusia nu se prăbuşeşte
ef ectiv.

Luni, 20 octomvrie [1941]

Ştiri deprimante la Uniunea Comunităţilor, unde
f usesem azi-dimineaţă ca să duc o scrisoare pentru Benu.
Drumurile Basarabiei şi Bucovinei sunt pline de cadavrele
evreilor goniţi de la casele lor spre Ucraina. Bătrîni, copii,
bolnavi, f emei — toţi f ără alegere, f ără excepţie sunt
aruncaţi pe drumuri şi goniţi spre M oghilev. Ce vor f ace
acolo? Cu ce se vor hrăni? Unde se vor adăposti? M oartea
prin împuşcare e o mult mai blîndă soartă. Ieri s-a af lat că
toţi evreii originari din Basarabia şi Bucovina trebuie să
părăsească Bucureştii şi să plece spre Ucraina şi
T ransnistria. Azi-dimineaţă s-a precizat că e vorba doar de
cei veniţi după ianuarie 1940. De ce? nu ştie nimeni şi
aproape că nici nu mai întreabă nimeni.
E o demenţă antisemită, pe care nimic nu o poate
opri. Nu e nicăieri nici o f rînă, nici o raţiune. Dacă ar exista
un program antisemit — încă ar f i bine. Ai şti pînă la ce
limite se poate merge. Dar nu e decît o pură bestialitate
f ără control, f ără ruşine, f ără conştiinţă, f ără scop, f ără
ţintă. Orice, orice, absolut orice e posibil. Văd pe f eţele
evreieşti paloarea spaimei. Îngheaţă surîsul lor de
optimism atavic, se stinge vechea lor ironie consolatoare.
Într-o zi, într-o depărtată zi, coşmarul va trece — dar noi,
tu, el, eu, noi ăştia care ne privim în ochi unii pe alţii, noi
vom f i căzut de mult. Din iunie pînă azi cif ra evreilor
asasinaţi depăşeşte (spune Gaston Antony (Gaston Antony,
avocat)) 100.000. Cîţi mai rămînem? Cît timp trebuie
pentru asasinarea noastră? M i-e inima grea de apăsare şi
tristeţe. Încotro să-mi îndrept privirea? Ce să aştept?
— Pleacă! mă sf ătuia Roserti ieri.
M ai mult decît un sf at, îmi schiţa un proiect: să plec
deocamdată la Istanbul, iar de acolo să-i scriu lui Lassaigne,
care cu siguranţă mă va ajuta să răzbat mai departe. Dar
totul e nesf îrşit de greu, începînd cu* (Anulat: „Istanbulul" )
primele demersuri: paşaport, viză turcă, viză bulgară — ca
să nu mai vorbesc de bani. T otuşi, nu am sentimentul că
obstacolele materiale sunt cele mai grele. M ai înainte de
orice, e propria mea îndoială: Pot pleca singur? Am dreptul
să o las pe M ama singură? Pot să-l las pe Benu singur? Nu
mă simt destul de robust, în toate sensurile, pentru o
asemenea plecare. Cu sănătatea mea ruinată, pot încerca
marea aventură? Dar, în acelaşi timp, nu e o nebunie să
aştept dezarmat, descompus, să f iu ucis?

M arţi, 21 octomvrie [1941]

T oţi evreii sunt obligaţi — spune o lege apărută azi
în ziarele de seară — a preda statului ef ecte de
îmbrăcăminte. Se stabileşte cota necesară pentru 7
categorii distincte: de la cei ce nu au nici un venit, pînă la
cei ce au un venit de 500.000 anual. Ar f i greu să transcriu
întreg textul, care este totuşi în materie antisemită poate
lucrul cel mai neaşteptat, mai extravagant din cîte am citit
pînă azi. Un om, un evreu, care cîştigă
10.000 de lei pe lună e obligat să dea: 4 cămăşi, 10
perechi izmene, 4 per. ciorapi, 4 batiste, 4 prosoape, 4
f lanele, 3 costume de haine, 2 per. bocanci, 2 pălării, 2
paltoane, 2 pături de lînă, 2 dosuri saltea, 2 dosuri pernă, 2
f eţe pernă, 2 cearceaf uri. Cif rele din ultima categorie sunt
cele mai de necrezut: 36 cămăşi, 12 costume, 12 paltoane...
E aşa de grotesc, încît nu ştiu dacă nu e o f arsă. Văd că legea
nu poartă nici o semnătură şi mă întreb dacă nu a f ost
strecurată la tipar de vreun f arsor. Căci, dacă ar f i să f ie
serios, după primul moment de stupoare comică îţi dai
seama că e tragic. Costul lucrurilor cerute întrece cu mult
venitul luat drept criteriu! Dacă f iecare evreu ar da toţi
banii pe care îi cîştigă, încă n-ar reuşi să cumpere lucrurile
ce i se cer. Sancţiunea este închisoare de la 5-10 ani şi
amendă de la 100.000-500.000.

Am avut o lungă noapte de insomnie. Abia după

patru dimineaţa am reuşit să adorm. M -am gîndit tot
timpul la organizarea plecării. Încep sa trăiesc cu obsesia
asta.

M iercuri, 22 octomvrie [1941]

Carte poştală primită de Volcovici (prof esor la liceul
meu) de la părinţii şi f raţii lui:
„M oghilev. Dragii mei, suntem sănătoşi. Facem un
drum lung pe jos. Noaptea suntem pe cîmp. Vă sărut."

Patru luni de război. Iarna pare să f ie încă f oarte

departe. De cîteva zile avem o vreme de primăvară. Of ensiva
germană se desf ăşoară mai departe, nestînjenită de
anotimp. Lipsa noastră de inf ormaţii f ace imposibilă o
judecare a situaţiei. M oscova va cădea probabil (f ără să
putem spune dacă într-o săptămînă sau în şase), dar ce s-ar
putea întîmpla mai departe n-avem cum şti. De altf el,
acum, războiul devine un lucru pentru noi depărtat şi
indif erent. Pe noi ne vor măcelări — iar pînă în mormintele
noastre (dacă vom avea un mormînt) lumina victoriei nu
cred că va ajunge. În f iecare ceas, în f iecare clipă, putem f i
scoşi din case, porniţi pe drumuri, ucişi. Nimeni dintre noi
nu ştie dacă va mai întoarce mîine-dimineaţa f oaia de
calendar a zilei de azi: 22 octomvrie.

Seara
Rosetti îmi spune că nemţii au cîştigat războiul, că
ruşii nu mai pot opune nici o rezistenţă, că Anglia nu mai
are nimic altceva de f ăcut decît să încheie o pace de
compromis. Încerc să-l remontez, dar e zadarnic. La toate
argumentele pledînd pentru o victorie totuşi engleză,
depărtată poate, dar încă sigură — el ridică din umeri: nu,
nu, nu — nu mai e nimic de f ăcut.
În altă ordine de idei, îmi povesteşte că în cercurile
of iciale şi semiof iciale se af irmă — din sursa Antonescu —
că în cel mult trei săptămîni Ardealul va f i redobîndit de la
unguri. Pe nu ştiu ce album comemorativ, M areşalul ar f i
scris: „De la Odesa plec la Cluj." în drum spre casă am vorbit
mai amănunţit despre eventuala mea plecare, de care ţine
să se ocupe îndeaproape.

T oată ziua, pretutindeni în oraş nu se vorbea decît

de strania lege de ieri. Nu e o f arsă, cum am crezut în
primul moment. E un decret-lege autentic apărut în
Monitorul oficial.

Joi, 23 octomvrie [1941]

Lugubre străzile seara, după ora 10. Întuneric, f rig,
pustiu, vînt rece de noiemvrie. Foarte rar auzi de departe
un clopot de tramvai sau un zgomot de maşină, trecînd
parcă prin alt oraş, prin alt timp, prin altă lume.

Lungă după-amiază petrecută cu Branişte, la o masă

de bodegă (după ce ne întorsesem de la Alice unde am
dejunat). Am o af ecţiune mereu mai mare pentru el. Un om
cumsecade. E mai rar decît un om de geniu. I-am vorbit
despre gîndurile mele de plecare şi mi-a spus o seamă de
lucruri utile. M i-a atras atenţia că va f i mult mai greu chiar
decît mă aştept. M i-a arătat şi latura primejdioasă a
tentativei mele. Simplul f apt de a cere un paşaport e de
ajuns pentru a f ace din mine un tip suspect. T otuşi voi
încerca. Fără iluzii, mai degrabă cu resemnare, aproape cu
indif erenţă — dar oricum, voi încerca.

Sunt oameni care se şi pregătesc să cumpere

paltoanele, hainele, cizmele etc. cerute de lege (Aristide,
Paltin...). Eu nici nu mă pot gîndi la asta. De unde să iau
atîţia bani? Nu e mai simplă închisoarea?

Intens atac german asupra Crimeii, unde se pare că

se f ac importante înaintări. La M oscova, noi mari asalturi
prin liniile f ortif icate străpunse. T imoşenko înlocuit —
preludiu, poate, al prăbuşirii oraşului. Fără să vrei, te
gîndeşti la înlocuirea lui Gamelin în momentul dezastrului
iremediabil. Dar să aşteptăm.

Sîmbătă, 25 octomvrie [1941]

Pe f rontul M oscova nimic nou. În schimb, în sud
(unde a preluat comanda T imoşenko), serioase înaintări
germane. S-a anunţat azi căderea oraşului Harkov —
pierdere considerabilă pentru ruşi, dar pe care o aşteptam
de mult. În Crimeea de asemeni situaţia e grea, iar la Rostov
aproape disperată.

Văzut azi pe Vişoianu. A primit cu prietenie

proiectul meu de plecare. Nu-l crede irealizabil şi va f ace
demersuri pentru viza turcă. Sunt mai puţin aprins decît
zilele trecute, dar voi continua să mă ocup de chestiune.
Cine ştie?...

Duminică, 26 octomvrie [1941]

Ziarele de dimineaţă publică scrisoarea M areşalului
Antonescu adresată lui Filderman, drept răspuns la apelul
lui în privinţa evreilor duşi în ghetourile de la Bug. M ăsura
aceasta nu este — spune documentul — decît dreaptă
răsplată la crimele şi atrocităţile comise de evrei în
Basarabia şi Bucovina, la Odesa şi în Ucraina. „Ura lor este
ura d-voastră."
Spaimă, nedumerire, aşteptare îngrozită. T extul
publicat e aşa de aspru, încît f ace posibil orice act de
violenţă împotriva noastră. M îine-dimineaţă s-ar putea să
f im scoşi din case şi aruncaţi în ghetouri — f ără ca măsura
să mai pară cuiva exagerată. Îmi vine greu să cred că
publicarea unui asemenea text e o întîmplare, un f apt
divers f ără intenţii politice. Îmi vine greu să cred sau măcar
să scriu că nu va avea urmări.
Sunt împietrit de spaimă şi nelinişte. M i-e milă de
bătrîni şi de copii. M i-e milă de M ama. Nu ştiu ce să-i spun,
nu ştiu cum s-o mîngîi. M ă silesc să zîmbesc şi nu pot.

L-am văzut pe Zissu azi după-masă. Era palid şi

tăcut. Veştile pe care mi le dă sunt chiar mai grave decît
îmi imaginam. E inf ormat că la 1 noiemvrie întregul nostru
regim va f i schimbat. Nu ştie încă precis despre ce e vorba:
retragerea cetăţeniei? parcarea întregei populaţii evreieşti
într-un singur cartier? alungarea din oraş?
Familia Zissu (surori, f raţi, bătrînul Zimmer) se
gîndeşte să f ugă. Cred că au şi început să-şi pregătească
evadarea. Era acolo un f el de consiliu de f amilie. Cum sunt
colosal de bogaţi, cred că vor reuşi (A. L. Zissu nu a plecat
din Rom ânia. În tim pul războiului a fost, ca lider sionist,
unul din organizatorii em igrărilor spre Palestina. Arestat în
1950, a fost eliberat în 1956 şi a m urit, în acelaşi an, în
Israel). I-am lăsat singuri, căci în mod vizibil îi stînjeneam
— şi am plecat. M -am gîndit ce naive sunt planurile mele de
plecare, dacă pentru ei — atît de bogaţi — încă plecarea e o
problemă grea. Pentru o viză turcă se dau sute de mii de lei
— şi eu vreau s-o obţin pentru ochii mei f rumoşi? De altf el,
acum, cînd primejdia e mai grea şi mai aproape, îmi dau
seama că n-aş avea inimă să-i abandonez pe ai mei.
Seara de tot, după ce scrisesem rîndurile de mai sus,
o bucurie: Benu întors de la Fierbinţi, pentru 24 de ore.

M arţi, 28 octomvrie [1941]

T oate ziarele de azi comentează scrisoarea
M areşalului şi discută cu violenţă „problema evreiască",
cerînd soluţii radicale. Nu e greu să vezi că e un consemn.
La Berlin, presa germană dă mare publicitate
documentului. E evident că se pregătesc propagandistic noi
lovituri antisemite. Nu putem f ace nici un gest de apărare.
Aşteptăm.

Vicky (a doua secretară a lui Roman) îmi povesteşte

că un prieten al ei, of iţer, reîntors din T ransnistria, e
îngrozit de ce a văzut acolo.
— Aveau ordin să împuşte pe toţi evreii, dar lui aşa i-
a f ost de milă, aşa de mult l-a îngrozit măcelul, încît, avînd
să execute o sută de evrei, a ordonat soldaţilor să-i împuşte
imediat, f ără să-i chinuiască. T extual.

M iercuri, 29 octomvrie [1941]

Detalii despre izgonirea evreilor de la Gura
Humorului. (Ni le-a povestit Fanny, care are veşti de la
părinţii şi sora ei, ajunşi vii la M oghilev.) Vineri, 10
octomvrie, oamenii se culcaseră liniştiţi. Nimic neobişnuit
nu se întîmplase nici în ziua aceea, nici în zilele
precedente. După miezul nopţii au f ost treziţi* (Anulat: „în
bătăi de tobă" ) din somn de tobele care băteau pe uliţe.
Oamenii au ieşit af ară neştiind ce se petrece. Li s-a ordonat
evreilor ca cel mult pînă la ora 3 dimineaţa să f ie la gară. În
două ore au trebuit să-şi f acă boccelele, să închidă casele şi
să plece. La gară au predat cheile caselor şi buletinele de
populaţie. Li s-a dat în schimb cîte un număr de ordine
pentru f iecare ins. Pe urmă au f ost suiţi în tren. O parte din
drum au f acut-o cu calea f erată. Restul pe jos. Au trecut
Nistrul în bărci. Au vîndut mereu din hainele de pe ei, ca să
aibe ce mînca. O pîine se găsea greu cu 800 de lei. Acum
sunt la M oghilev: cîţi au încăput, sunt în case. Cîţi nu, în
cîmp. Aşteaptă acolo să f ie din nou porniţi la drum, nu se
ştie încă spre ce destinaţie.

— Să încercăm să nu ne gîndim la evreii din Ucraina,

spunea azi Lena Constante. Nu putem f ace nimic pentru
ei... Să încercăm să uităm. Să încercăm să trăim.
Poate că are dreptate. Dar e un coşmar din care nu
mă pot desprinde. Şi e de altf el un coşmar care e al nostru,
chiar dacă pentru moment nu ne tîrăşte şi pe noi la f und şi
ne mai lasă să ne zbatem la supraf aţă, înainte de a ne
scuf unda def initiv. Ziarele de azi continuă să comenteze
violent, mai violent chiar decît ieri, scrisoarea lui
Antonescu. Ecouri susţinute în Germania, Boemia, Italia. E
un eveniment european. Antisemitismul organizat trece
prin una din f azele lui cele mai negre. T otul e prea
intenţionat, prea vizibil pus în scenă, ca să nu aibe un sens
politic. Ce se urmăreşte? Exterminarea noastră pur şi
simplu?

Ascultat la Lena V ariaţiunile sim fonice ale lui

Franck. Un moment de uitare — şi pe urmă revin în acelaşi
groaznic coşmar. Uneori îmi spun că toate sunt
neadevărate. Înăbuşitoare, dureroase, intense — şi totuşi
neadevărate. S-ar putea să f ac un ef ort şi să mă trezesc. S-
ar putea să deschid ochii şi să bag dintr-o dată de seamă că
totul s-a destrămat brusc, a pierit. Niciodată viaţa nu mi s-a
părut atît de nereală.

Joi, 30 octomvrie [1941]

Ieri, ministrul de Finanţe a convocat în cabinetul
său zece f runtaşi evrei, în cap cu rabinul-şef şi Filderman. I-
a primit în picioare, f ără să le spună bună ziua, f ără să le
dea mîna, tară să-i invite să şadă. A strigat la ei şi nu i-a
lăsat să răspundă nici o vorbă. M ai ales cu Filderman a f ost
extrem de aspru. Le-a spus din nou că populaţia evreiască
trebuie să subscrie 10 miliarde la împrumut, şi le-a dat un
termen de o lună pentru executare.

Seară cu Vişoianu, Branişte, Aristide, la Alice. M ereu

şi mereu aceleaşi discuţii, care ne obsedează, ne obosesc, ne
otrăvesc. T răim cu două-trei idei f ixe. Nimeni din noi nu
ştie mai mult decît celălalt; nimeni nu poate gîndi sau
spune ceva nou. Nici nu e loc pentru nimic nou. Războiul
va mai dura doi ani, zice Aristide. Doi ani şi jumătate,
adaugă Vivi. Ba poate numai un an, spun eu. Şi poate nici
atît, spune Branişte. M îine vom da alte termene, certîndu-
ne stupid pentru lucruri pe care nu le cunoaştem. Dar viaţa
noastră e angajată în aceste lucruri şi simţim în f iecare zi
că o pierdem.
„Eu sunt obiectiv" — îi spuneam ieri lui Camil, care
era din nou într-un acces antisemit. „Obiectiv e un om
prost. Simt că tot războiul ăsta nu mă mai priveşte, tocmai
pentru că şansele mele de a supravieţui sunt inf ime.
Vorbesc ca de dincolo de viaţă. Ca şi cum n-ar f i vorba de
războiul din 1941, ci de un război intrat de mult în istorie,
terminat, uitat."

Nu sunt ştiri amănunţite de pe f ront. Situaţia

M oscovei continuă să f ie f oarte gravă. Nu sunt semne că ar
mai putea să reziste multă vreme. De asemeni, f oarte gravă
situaţia la Rostov. Cît despre Crimeea, nemţii anunţă că au
străpuns istmul Perekop şi că înaintează uşor în peninsulă.

[Noiem brie]
Sîmbătă, 1 noiemvrie [1941]
Două ore de muzică. O rugasem pe Lena să mă
primească la ea, să nu mai cheme pe nimeni altcineva şi să
ascultăm discuri. M -a lăsat să-mi aleg singur programul:
patru preludii pentru pian de Debussy, Quartetul de Ravel,
un concert pentru pian şi orchestră în re minor de Bach,
Quartetul de Debussy. N-am vorbit nici despre război, nici
despre deportarea evreilor.

Noiemvrie! Vremea trece tară să rezolve nimic, f ără

să atenueze nimic. Ne zbatem mereu în aceeaşi ceaţă, în
aceeaşi noapte.

Luni, 3 noiemvrie [1941]

Ordin de chemare la Cercul de recrutare. Nici nu i-am
spus M amei că l-am primit. Va f i destul timp mîine. Am vagi
speranţe să scap — dar ştiu eu? De obicei în asemenea
treburi sunt şi nenorocos şi nepriceput. La marile mele
griji, o plecare acum ar f i o nenorocire. Aştept totuşi cu
resemnare.

A căzut Simf eropol. Înaintarea germană se îndreaptă

în grabă spre Sebastopol. Întreaga Crimee se duce.
Rezistenţa a f ost serioasă la Perekop, dar acum porţile s-au
prăbuşit. La Leningrad şi M oscova lupte în continuare.

M arţi, 4 noiemvrie [1941]

Visuri de azi-noapte: Sunt cu Izi la o manif estaţie
legionară, la Şosea. Def ilăm în prima linie, în f runtea
coloanei. O f ată dintr-un rînd cu noi ne priveşte mirată şi
spune: legionari jidani! Noi grăbim pasul şi ne depărtăm de
coloană, în timp ce ea se întoarce înapoi spre altă coloană,
ca să ne denunţe. Între timp noi am ajuns pe trotuarul
stîng, la începutul Căii Victoriei. Fata ne ajunge din urmă şi
ne cere legitimaţiile. Noi f ugim cît putem de repede. Izi
spune: „nu aşa de repede, că nu mai pot". Suntem urmăriţi
şi nu ştim cum să ne ascundem. Pe trotuarul drept, cam
peste drum de Strada Grigore Alexandrescu, îmi iese înainte
unul din f oştii oameni de serviciu de la Fundaţie (parcă
Costea). Poartă o unif ormă de portar de minister. Ne arată
un drum care duce prin parcul unei instituţii publice. O
luăm pe acolo şi ajungem la nişte scări, pe care s-au
ref ugiat mai mulţi trecători... Visul continuă, dar eu nu mai
ştiu nimic.
Alt vis. Sunt la un proces pentru asasinarea a 5
legionari (între care M işu Polihroniade). Întîi sunt martor,
pe urmă acuzat. Curtea este prezidată de Istrate M icescu,
deşi ştiu bine că el e asasinul (ceea ce mai de mult
recunoscuse într-un interview ). Este audiat Filderman,
violent întrerupt de M icescu, pe urmă, în mai mare linişte,
Zissu. Dezbaterile sunt întrerupte pentru a se cînta o
bucată simf onică în amintirea celor asasinaţi. Parcă e în
acelaşi timp o ceremonie religioasă. M icescu dă ordin ca
noi, acuzaţii (căci de astă dată sunt carrement acuzat), să
f im evacuaţi. Sunt scos pe o sală de af ară, unde mă
întîlnesc cu Dinu şi parcă W endy. Amîndoi, sau numai el,
f ac mare haz de declaraţia pe care am f ăcut-o eu.

Seara
Zi de alergături: la liceu, la Cerc, la Alice, la T imus
(V asile Tim us, om de teatru), la Uniune... N-am f ăcut nimic
deocamdată. Nu m-am prezentat şi nu ştiu dacă mă voi
prezenta mîine. Foarte drăguţ T imus, care s-a of erit nu
numai să mă rechiziţioneze la, .Alhambra", dar chiar să- mi
dea de lucru acolo. Nimic sigur, se înţelege. Vom vedea.

De două-trei zile se desf ăşoară o nouă mare of ensivă

germană asupra M oscovei. Situaţia pare mereu gravă acolo.
T otuşi în mersul general al războiului este oarecare stare
pe loc. Ieri s-a împlinit o lună de la ultimul discurs al lui
Hitler, care anunţa parcă lovituri mai hotărîtoare. E de
aşteptat, cred, în scurtă vreme o nouă iniţiativă germană,
care să accelereze iar ritmul oarecum încetinit al
evenimentelor. Şi timpul trece încet, încet...
 Joi, 6 noiemvrie [1941]
Nesf îrşită zi de alergături. Imposibil de obţinut o
aimnare de o săptămînă, sau chiar de mai puţin.
Colonelului Negulescu i s-a spus la Cerc că trebuie să mă
prezint şi că voi f i trimis la un detaşament C.F.R. T otuşi de
la liceu mi se spune că în două-trei zile vom primi scutirea
de muncă. Dar lucrul e pe de o parte nesigur, ba chiar
improbabil, iar pe de altă parte pînă una-alta pot f i prins pe
stradă la o razie (se f ac în f iecare zi cîteva) şi atunci cum
mă justif ic? T are mă tem că pînă la urmă voi f i silit să plec
— ceea ce va încurca o dată mai mult viaţa mea şi aşa destul
de încurcată.

Zvonuri de schimbarea guvernului. Zvonuri de

turburări legionare. E ceva conf uz în aer. Branişte pretinde
că se pregăteşte un guvern naţional. Peste tot (Alice, Camil,
Rosetti) se vorbeşte de o criză de guvern. Nu prea înţeleg
bine care e sensul ei — dacă într-adevăr există.

S-ar zice că of ensiva asupra M oscovei a f ost f rinată,

dacă nu chiar oprită. Londra, care pendulează între
deprimare şi satisf acţie, are un nou moment de optimism.
Comunicatul german se ocupă mai mult de f rontul sudic,
tăcînd asupra centrului şi nordului. Dar, dacă războiul îşi
păstrează ritmul de pînă acum, vom avea probabil curînd o
nouă lovitură germană.

Vineri, 7 noiemvrie [1941]

Obţinut totuşi un răgaz de — sper — cîteva zile. M ă
înscrisesem pe lista prof esorilor la Cercul de recrutare,
crezînd că riscul de a f i chemat e astf el mai mic. În
realitate (şi nimeni n-ar şti să spună de ce...) prof esorii sunt
chemaţi, iar avocaţii, nici măcar cei radiaţi, nu. Colonelul
Negulescu a cerut şi obţinut ca să f iu trecut printre
avocaţi, ceea ce a atras — deocamdată — anularea ordinului
de chemare. Între timp, pînă să-mi vie rîndul ca avocat, mă
voi sili să-mi aranjez un loc undeva la un teatru.

Citesc cu greu Ham let în englezeşte. Incomparabil

mai dif icil textul ca vocabular şi sintaxă decît tot ce am
citit pînă azi. Chiar cu juxta f ranceză alături, lectura e
grea.

Nu am ştiri despre mersul războiului... M îine

intrarea triumf ală a trupelor române victorioase. Oraşul
era încă de astă-seară pavoazat şi, după multă vreme,
luminat. Se spune că vor f i două zile grele pentru evrei.
T otuşi, în ultimele 2—3 zile nu s-a mai întîmplat nimic
împotriva noastră. O ordonanţă publicată azi în toate
ziarele anunţă interzicerea tăierii păsărilor la haham şi
vinderea lor — vii sau tăiate — în cartiere evreieşti.

Duminică, 9 noiemvrie [1941]

Comunicatele germane din ultimele zile nu mai
menţionează f rontul de la Leningrad şi nici pe cel de la
M oscova. Nu sunt semnalate decît operaţiile din Crimeea.
S-ar zice că în celelalte sectoare războiul s-a oprit în loc.
Ţuţubei (pe care l-am văzut astă-seară la Camil, împreună
cu Rosetti) îmi spunea că Hitler a declarat în discursul de
ieri, nepublicat încă în ziare, că nu va mai jertf i soldaţi
pentru Leningrad. Încă un semn că of ensiva e oprită. De
altf el iarna se grăbeşte. Am avut azi o zi f riguroasă,
plumburie, cu un cer acoperit, vînăt. Aşteptam din minut în
minut să ningă. M oment de recrudescenţă anglof ilă. Astă-
seară şi Camil, şi Rosetti, şi Ţuţubei erau de acord că nemţii
au pierdut partida. Va f i de ajuns peste cîteva zile să avem
un nou atac german şi un nou succes — pentru ca toţi trei
să f ie de acord că englezii sunt pierduţi. E un pendul
psihologic, de o regularitate mecanică.

Evreii de la Dorohoi şi Botoşani au primit ordin de

deportare. Farmacistul Arie, care are acolo o mamă de 70 şi
o bunică de 90 aleargă înnebunit să le scape. T otuşi şi
George Brătianu (povesteşte Rosetti), şi Doctorul Lupu
(povesteşte Branişte) au primit din partea M areşalului
asigurări că evreilor băştinaşi nu li se va întîmpla nimic
rău. Cel puţin nimic nou. Dar nu pot crede că pe drumul
pogromului mai e o posibilitate de moderaţie.

Citit cu mare plăcere, aseară şi azi-dimineaţă,

Am phitryon de M olière. Cu cît mai direct, mai savuros, mai
simplu decît Giraudoux! Surprinzătoare lucruri despre
dedublarea personalităţii. Un f el de pirandellism sans le
savoir. M -ar f i amuzat să scriu o notă în sensul acesta.

Luni, 10 noiemvrie [1941]

Ziarele publică discursul de sîmbătă al lui Hitler.
Foarte violent antisemit. Nevoie de diversiune? În orice
caz, nu e un discurs optimist. Pare a veni într-un moment
greu, iar violenţa f razelor nu ascunde suf icient
îngrijorările. Interesantă af irmaţia că în sectorul Leningrad
se af lă în def ensivă. „Dacă ne-ar întreba cineva de ce nu
înaintăm acum, vom răspunde: pentru că plouă, sau pentru
că ninge, sau pentru că liniile f erate nu sunt încă gata."
De asemeni interesantă o f rază despre Italia: „Ţara sa
(a Ducelui...) este săracă, suprapopulată, mereu
dezavantajată, neştiind de unde să-şi procure pîinea
zilnică..."

M iercuri, 12 noiemvrie [1941]

O ordonanţă a primăriei interzice evreilor să
tîrguiască în piaţă, în af ară de anumite ore (10-12) şi
prevede pedepse pentru oltenii care le-ar vinde totuşi,
călcînd această interdicţie. T e întrebi în f iecare zi ce se va
mai născoci împotriva noastră. T rebuie multă imaginaţie
ca să se găsească ceva nou. De altf el, de cînd cu
exproprierea imobilelor, de cînd cu deportările şi
asasinatele — tot restul devine grotesc, pueril, stupid. Nici
măcar nu mai e deprimant. E uneori în antisemitism ceva
diabolic — dar acum, cînd nu înotăm în sînge, ne bălăcim în
simple găinării.
T itu Devechi pretinde că nici inf ormaţiile pe care
eventual le-aş avea, nici închipuirea — nu mă pot ajuta să
bănuiesc măcar de departe ce a însemnat carnagiul din
Bucovina şi Basarabia. Asupra mersului războiului mi-a
rezervat o surpriză: nu mai crede în victoria germană.
Nemţii sunt în declin, crede el. Vor încerca să obţină cu
orice preţ pacea acum şi s-ar putea ca englezii (temîndu-se
de ruşi), să le-o acorde.

Vremea rea, iarna care a şi venit, stoparea of ensivei

de la M oscova şi Leningrad, pierderile italiene, articolul lui
Goebbels, discursul lui Hitler — toate la un loc au dus la
convingerea mereu mai răspîndită că deznodămîntul se
apropie. Optimismul anglof il trece printr-un moment
intens. Nu mă las antrenat. Ştiu bine că va veni în curînd o
nouă depresiune, după aceeaşi mişcare automată de pendul,
cu care m-am obişnuit. Sf îrşitul e încă departe, f oarte
departe. It's a long w ay.

A nins azi-dimineaţă, dar nu era o ninsoare de iarnă.

Noiemvrie, trist, umed, murdar.

Joi, 13 noiemvrie [1941]

Ninsoare, viscol, zi de iarnă.

La Dorohoi, zeci de f amilii aşteaptă în gară, în

vagoane, plecarea. S-a repetat întocmai sistemul de la Gura
Humorului. T obe care bat în toiul nopţii, oamenii alungaţi
în cîrduri spre gară, casele închise şi sigilate. Aici în
Bucureşti rudele lor aleargă înnebunite să ceară îndurare —
dar cui? La Prezidenţie, la Interne, la Statul-M ajor sunt
primiţi cu o ridicare din umeri: „nu ştim nimic".
 Benu la Fierbinţi locuieşte într-o casă rece, f ără
sobă, f ără lemne. În plus, se chinuieşte mereu cu aceeaşi
criză de sciatică. Se înţelege, nouă nu ne scrie nimic despre
asta — dar am vorbit cu cineva venit de acolo. De la Poldy,
nici o veste de atîta vreme. Cu un f el de inimă împietrită,
trăim, răbdăm, aşteptăm. Şi mai găsim puterea să rîdem, să
citim, să vorbim...

Revenit la Balzac: Une fille d' Eve, excelent mic

roman dintr-un Paris politic, literar, teatral de la 1832.

Vineri, 14 noiemvrie [1941]

Zi grea de iarnă. T roiene de zăpadă, viscol.

Nimic nou pe f ront. În schimb, în Atlantic, englezii

pierd Ark Royal, torpilat de un submarin. La W ashington s-a
înlăturat legea neutralităţii, după o mare şi grea bătălie la
Cameră.

„Evreii sunt de vină" se numeşte ultimul articol al

lui Goebbels din Das Reich. Cîteva ore de muzică la Lena.
M ult Bach, mult Vivaldi, V ariaţiile Goldberg, primul
concert brandenburghez, un concert pentru patru piane şi
orchestră, un concert pt. coarde.

Luni, 17 noiemvrie [1941]

Zi proastă. Caf ard. N-am bani şi mă întreb de unde
voi lua. M ai sunt patru zile pentru a depune cămăşile,
izmenele, ciorapii etc. Ar trebui să cumpărăm lucrurile care
ne lipsesc, dar cu ce? Uneori, o senzaţie de neputinţă, care
mă paralizează. Nu mai văd nimic înainte, toate drumurile
sunt închise, totul e zadarnic — şi gîndul sinuciderii pare
singura scăpare.

A căzut Kerci, în Crimeea. Sebastopol mai rezistă. Pe

celelalte f ronturi nimic nou. Iarna pare a f i înzăpezit
războiul.

Odaia lui Pippidi (am trecut cîteva clipe pe la el, să-i

duc nişte cărţi) e un f el de insulă în care mi-ar f i plăcut să
trăiesc. O masă de lucru, o bibliotecă, singurătate, lumină,
linişte. Lucrează la un studiu despre data urcării pe tron a
lui T iberiu.

M arţi, 18 noiemvrie [1941]

Întîlnit pe Corin Grossu (Publicist; a editat, sub
direcţia lui Cam il Petrescu, Munca intelectuală şi artistică
(1929)) întors de la Odesa, unde a intrat chiar a doua zi după
ocupare. Lucruri interesante, spuse de un om inteligent,
măsurat, prevenit. (Cît de isteric pare Camil alături de el,
Camil care ţipă, care tună, care se avîntă orbeşte în cele
mai stupide enormităţi.) Grossu nu vede sf îrşitul
războiului. Crede că totul se va nărui — tîrziu de tot — într-
o catastrof ă greu de prevăzut. I se pare şi lui sigur că
nemţii nu mai pot cîştiga războiul, dar nu crede într-o
rapidă izbîndă britanică.

Dejunat cu Ghiţă Ionescu la Gina. Am impresia că e

în curs de a f ace mai mult decît carieră, avere. Îmi
povesteşte că a f ost într-o seară la „M elody" şi că erau
acolo toţi „şperţarii de la Economic". Spune asta ca să
braveze?

Oprescu l-a văzut pe G. Nici un rezultat. Vagi

compasiuni, regrete, suspine — dar asta e tot. De altf el,
gîndul plecării s-a depărtat de mine.

Joi, 20 noiemvrie [1941]

Of ensivă engleză în Libia! A f ost declanşată în
noaptea de 18. Churchill a anunţat-o astăzi, dîndu-i un
caracter grav în desf ăşurarea generală a războiului. Se pare
că e o of ensivă de mari proporţii şi că începe cu succes, dar
e prea devreme pentru a şti ce se va întîmpla.
Pe f rontul rus, germanii atacă din nou M oscova,
după o pauza relativă de 2-3 săptămîni. O vor ocupa? E
oricum sigur că vor f ace tot posibilul şi toate ef orturile
necesare. La T uia şi Kalinin se pare că au reuşit să pătrundă
prin liniile ruseşti. Iarna care s-a mai potolit (suntem din
nou în noiemvrie...) le dă un nou prilej de acţiune. Se dau de
asemeni puternice atacuri la Sebastopol şi Rostov.
Dintr-o telegramă de la Berlin, publicată în
Univ e rsul de azi: „În ce priveşte f rigul, termometrul
înregistrează o temperatură f oarte puţin coborîtă,
stabilizată pentru mai multe luni."

N-am bani şi mă simt mai dezarmat decît oricînd. Ce

să f ac? cu cine să vorbesc? de la cine să cer?

Sîmbătă, 22 noiemvrie [1941]

Prea puţine ştiri despre of ensiva engleză în Libia. Se
pare că lucrurile merg bine, chiar dacă nu f ulgerător.
În Rusia, nemţii anunţă că au ocupat Rostov. La
M oscova mari bătălii, dinspre Kalinin şi T uia.

Vîvi crede că totuşi proiectata mea plecare nu e

irealizabilă. A vorbit şi el cu d-na G. Şi el personal se
gîndeşte la o plecare... Gînduri pe care nu cutez să le duc
prea departe.

T erminat aseară un admirabil lung roman de Balzac

— Beatrix — unul din cele mai f rumoase.
Benu reîntors în f ine de la Fierbinţi.

Duminică, 23 noiemvrie [1941]

În Libia englezii ocupă Port Capuzzo. Prea multe
inf ormaţii despre mersul of ensivei nu sunt. La M oscova
mari atacuri germane, mai ales dinspre nord, unde au
ocupat Kalinin.
 N-am bani, n-am bani, n-am bani — şi nu ştiu ce voi
f ace. M ă gîn-deam să-i vorbesc azi lui Aristide, dar n-am
avut curaj. De altf el, de multă vreme nu l-am mai văzut
singur — ceea ce mi se pare că evită oarecum.

Luni, 24 noiemvrie [1941]

O noapte plină de vise complicate, conf uze, de care
îmi aminteam destul de bine azi-dimineaţă cînd m-am trezit
— dar care s-au destrămat pe urmă aproape complet. M ai
pot reconstitui doar prima parte dintr-un vis. Eram la Paris.
Oraşul era plin de pîini roşii şi negre, de care nimeni nu
avea voie să se atingă. Roşul era aprins, puternic, iar negrul
era ars ca de cărbune.

M i se spune că englezii anunţă ocuparea Bardiei.

Consiliul de M iniştri a decis ieri ca evreii să

plătească anumite taxe în locul muncii obşteşti. Cine nu
plăteşte merge la muncă. Cine nu plăteşte şi, f iind bolnav,
nu poate munci, e expulzat.

M arţi, 25 noiemvrie [1941]

M ultă muzică aseară la Gina şi Ghiţă. Un quatuor de
Beethoven (cîntat de Calvet), al 3-lea concert
brandenburghez, Concertul pt. patru piane şi orhestră de
Vivaldi-Bach, coral şi f ugă de Bach la orgă, Moartea Isoldei,
La V alse de Ravel, două nocturne de Chopin. M -am întors
după 1 noaptea acasă — prima oară după atîtea luni. Ningea
liniştit — tot oraşul era alb şi calm.

Aseară, la Ghiţă, Ceauşescu, secretar-general la

Economie, asculta cu nesaţ buletinul f rancez de la Londra,
la 11 şi un sf ert, f ericit că s-au f ăcut în Libia 15.000 de
prizonieri germani şi italieni. Aşteaptă şi el victoria
engleză. Dar pînă una alta i se pare că poate ocupa o
demnitate publică în regimul de azi — f ără ca situaţia să i
se pară măcar ciudată. Incompatibilitatea e un lucru
necunoscut la Dunăre.
Nenumărate lucruri amuzante în f amilia Gina-Ghiţă.
Gina e mereu la f oile du logis. Dar Ghiţă e inenarabil. Am
băut un vin bun şi „nu prea scump", eram cu toţii de acord.
„M i l-a adus Ghiţă de la Românizare" zice Gina. Pur
şi simplu.
Strigăt auzit azi la 1 pe stradă: Unirea! Unirea! Noul
decret cu românizarea evreilor. Citit ieri, cu surpriză, Le
colonel Chabert. M ică gravură de Daumier, puternică, rece,
precisă. T erminat al treilea volum Balzac din „Pleiadă".

„Struma" trebuia să pornească astăzi de la

Constanţa. Aseară oamenii au f ost întorşi din gară în
ultimul moment. „Struma" nu mai pleacă. Se revoacă
aprobarea dată de guvern. Am puţin sentimentul că eşuează
o încercare personală de evadare. Într-un f el mă consideram
şi eu undeva pe puntea „Strumei".

În Libia situaţie conf uză. La M oscova situaţie gravă.

Vineri, 28 noiemvrie [1941]

Am văzut Balcicul astă-noapte, în vis, o singură clipă
— dar un Balcic minunat, plin de lumină şi culoare. Eram pe
creasta podişului şi în f aţa mea s-a deschis brusc golf ul cel
verde (era în aprilie sau mai) şi marea prof und albastră. Era
ameţitor de f rumos – dar m- am trezit deodată şi totul a
dispărut.

T itluri din ziarele de după-masă: „Soarta M oscovei e

pecetluită!" „Soarta M oscovei e def initiv pecetluită!"

Duminică, 30 noiemvrie [1941]

Nemţii au evacuat Rostov, o săptămînă după ce
anunţaseră ocuparea. Of ensivă rusească puternică la M area
de Azov. Nu-mi dau seama de amploarea operaţiei. La
M oscova înaintarea germană pare încetinită, f anată — f ără
însă ca situaţia să f ie mai puţin serioasă. În Libia totul e
conf uz. Joncţiunea e f ăcută la T obruk parţial.
Superioritatea engleză există, dar nu e complet def inită. La
W ashington tratativele cu japonezii sunt pe punctul de a f i
rupte. Va izbucni războiul în Pacif ic?
Am văzut în două zile aproape toţi puţinii oameni
pe care obişnuiesc să-i văd: Aristide, Alice, Branişte, Belu,
Eugen, Camil, Rosetti, Gulian, Lena, Harry. Cu toţi am
vorbit despre război — şi totul mi s-a părut mai dezolant,
mai absurd şi mai inutil decît oricînd. Camil crede că nemţii
sunt imbatabili. Branişte crede că sunt pierduţi. Aristide e
dezgustat de neseriozitatea engleză în Libia. Belu
entuziasmat de of ensiva rusească. În f ond, toţi spun mereu
şi mereu aceleaşi lucruri. Zile, săptămîni, luni trec — şi
vorbim, vorbim, vorbim. M ă simt otrăvit. Nu mai pot
suporta jocul ăsta stupid, în care ne agităm cu tot f elul de
ridicule opinii, care nu schimbă nimic.

Vizită pitorească la Bibeşti. Antoine neschimbat.

Nevastă-sa, lovită de o gravă amnezie generală. T otuşi încă
nespus de inteligentă. Am stat îndelung de vorbă, în camera
lui Antoine (la „Athénée Palace") pînă la venirea lui.
Amuzant episodul Speranţa (îmi pare rău că nu-l notez aici,
dar nu mă simt în stare să scriu o notă mai lungă).

M -am gîndit în ultimul timp la marele roman pe care

îl proiectasem cîndva. Cel puţin episodul iniţial (turneul de
teatru în provincie) e clar. Aş putea începe să-l scriu. Sunt
pe urmă numeroase ramif icări pe care ar f i interesant să le
urmăresc. T otul poate căpăta nebănuită amploare. E
material nu pentru o carte, dar pentru 5. De la 1927 pînă
azi, o lungă serie de situaţii încadrabile în istoria propriu-
zisă a acestor 14 ani. Dar voi scrie? Voi mai scrie? Vegetez,
mă tîrăsc de la o zi la alta, îmbătrînesc, mă uzez, mă pierd.
M ai e ceva de f ăcut cu mine? M ai am exigenţe? M ai am
aşteptări? M ai pot obţine ceva de la viaţă? M ai poate
obţine ceva viaţa de la mine? Decrepitudine f izică şi
dezgust moral — asta e aproape tot. Dar pentru rest, rămîne
sărăcia, lipsa banilor, imposibilitatea de a găsi o soluţie,
sentimentul de părăsire şi neputinţă.

[Decem brie]
Luni, 1 decemvrie [1941]
Se conf iscă schiurile de la evrei. O ordonanţă îi
obligă să le depună imediat la Comunitate.

Evoluţie lentă dar satisf ăcătoare în Libia. Rezistenţă

la M oscova. Of ensivă rusească la M area de Azov. Cam aşa se
poate rezuma pentru astăzi mersul războiului. Dar oamenii
sunt mai nervoşi, mai impresionabili, mai grăbiţi, mai
entuziaşti decît f aptele. Pe cine întîl-neşti îţi spune că în
Libia englezii sunt la sud de Benghazi, că Statul-M ajor al
lui Rommel e încercuit, că în sudul Rusiei armata lui von
Kleist e distrusă, că T aganrog a f ost reocupat, că nemţii f ug
spre M ariupol şi încep să se retragă din Crimeea. T e întrebi
de unde se născocesc atîtea prostii şi exagerări. E un f el de
nevoie de ameţeală. Cu orice preţ — chiar cu preţul
minciunii.

T erminat (după o lungă întrerupere de cîteva

săp tămîni) Confessions of an English Opium Eater. M ai
puţin interesant decît f aima lui Quincey, dar meritînd
oricum lectura. T on just de conf esie, direct, viril, precis.

M iercuri, 3 decemvrie [1941]

Succese germane şi în Libia, şi în Rusia. La T obruk
au pătruns în coridorul englez stabilit săptămîna trecută
între f ort şi armatele din af ară. La M oscova continuă să
cîştige teren. Situaţia acolo pare din nou gravă. Cît despre
Rostov, succesul rus pare a f i mai mult o f ază locală decît o
acţiune de mare anvergură.

Răsf oit aseară — după atîţia ani! — Années décisives

de Spengler, citită prima oară prin 1935, cred. Uimitoare
prevederi, unele miraculoase. Dar şi o neaşteptată (şi
devenită brusc de o arzătoare actualitate) pagină despre
imposibilitatea unui război împotriva Rusiei. „La
population de cette immense plaine, la plus vaste du
monde, est inattaquable du dehors. L'étendue est une
puissance politique et militaire, que personne n'a jamais pu
vaincre. Napoléon lui-meme a du f aire cette éxperience.
L'ennemi dût-il occuper les regions les plus vastes que cela
ne lui servirait à rien... T oute la region à l'ouest de M oscou,
la Russie Blanche, l'Ukraine, toute la region comprise entre
Riga et Odessa, jadis la plus f lorissante de PEmpire, n'est
aujourd'hui qu'un vaste «glacis» contre Europe et pourrait
être abandonnée sans que le systeme s'écroule. M ais ceci
étant, l'idée de l'of f ensive de l’Ouest n'a plus de sens. Elle se
heurterait au vide." Lucruri scrise în 1929, publicate în
1932.

Vineri, 5 decemvrie [1941]

Vis de alaltăieri-noapte: „Sunt într-o sală imensă, la
o nesf îrşită masă dreptunghiulară, cu o mulţime de convivi.
E parcă un banchet. O uşă se deschide drept în spatele meu
şi intră Hitler. Se apropie de masă şi întreabă: — Care este
Radu Apotecker? Radu Apotecker stă la masă, vis à vis de
mine, spre stînga. Se ridică în picioare. Hitler vine lîngă el,
îl apucă de cravată şi îl zgîlţîie violent. O f emeie tînără,
f rumoasă, brună îi trage două palme lui Hitler — dar în
acelaşi moment îşi dă seama de enormitatea gestului şi
izbucneşte în plîns. E pierdută! simţim cu toţii, ca şi cum
un f ior ne-ar străbate. Incidentul nu ştiu cum se rezolvă (ca
şi cum aici ar f i o spărtură în vis). Hitler ocoleşte pe la
spatele meu masa şi se opreşte la capătul din dreapta.
Ordonă ca primii şase conmeseni să se ridice în picioare.
Printre aceşti şase suntem eu şi Benu. Ne întreabă pe toţi
cum ne cheamă. Primii patru sunt români. A venit acum
rîndul nostru. Suntem încremeniţi de spaimă. Dar în clipa
aceasta se apropie de mine M ihai Antonescu şi îmi spune pe
şoptite:
— Eu trebuie să plec, dar să ştii că mă întorc. Nu te
teme, că nu se va întîmpla nimic.

Nu ştiu ce voi f ace pînă la urmă cu lipsa banilor. Am

împrumutat 2.000 de la Lereanu, 1.000 de la Comşa. Pe
prof esor trebuia să-l plătesc ieri şi l-am amînat pe mîine.
Chiar presupunînd că voi găsi aceste cîteva mii de lei,
imediat necesare, ce voi f ace pe urmă? Sunt coşmare
îngrozitoare din care te trezeşti brusc, gata să ţipi de
spaimă — dar te trezeşti. Din coşmarul ăsta, cînd mă voi
trezi?

Luminile stinse pe străzi. Black-out general. Se pare

că există un ultimatum englez. Dar chiar dacă s-ar merge
pînă la declarare f ormală de război, f aptul ar avea altă
importanţă decît pur şi simplu demonstrativă? M ă tem
doar pentru o eventuală recrudescenţă antisemită şi de o
înăsprire generală de atmosf eră.

În Libia, pauză. În Rusia de sud, lupte la vest de

T aganrog (care însă nu e reocupat). La M oscova, situaţie
gravă.

T otul trece, încet, greu şi exasperant, f ără sf îrşit şi

parcă f ără speranţă. A scăpa de aici pare din ce în ce mai
mult o aventură imposibilă.

Duminică, 7 decemvrie [1941]

Se dă în sf îrşit publicităţii ultimatumul englez. De
astă-noapte la 12 suntem în război cu Anglia. Scriu aceste
rînduri un sf ert de oră după miezul nopţii. Sunt f oarte
îngrijorat de consecinţele de ordin intern. După cîteva zile
de relativă acalmie mă tem grozav să nu izbucnească un
nou acces antisemit.

Luni, 8 decemvrie [1941]

Japonia a intrat în război. Debarcări în M ales şi
Borneo. Invazie în T hailand. Atacuri aeriene la Singapur,
Hong Kong, Filipine, Honolulu. Încă o dată m-am înşelat. N-
am crezut nici în acest război. Ştiam că regimul de la T okio
nu poate accepta condiţiile americane, dar eram convins că
va tărăgăna tratativele indef init. Războiul se întinde pe
toată planeta. Vechile raţionamente de pînă ieri sunt astăzi
depăşite. T otul e mai grav, mai complex, mai obscur.
S-ar părea că la M oscova situaţia e mai puţin acută.
De altf el întreg f rontul rusesc a cam îngheţat. Comunicatul
german de astă-seară începe cu o f rază neaşteptată:
„Continuarea operaţiunilor şi f elul de a lupta în Est
depinde acum de sosirea iernii ruseşti. Pe mari întinderi ale
f rontului de Est nu se mai semnalează decît operaţiuni
locale."

M arţi, 9 decemvrie [1941]

Va trebui să treacă timp pînă să ne dăm seama ce se
petrece în Pacif ic. E poate un nou tip de război — dif erit de
tot ce am văzut din august 1939 pînă azi. Deocamdată,
primele două zile au f ost pline de lovituri japoneze. Nici o
replică americană sau britanică. T ehnică de „Blitz" perf ect
reuşită. Americanii buimăciţi pierd două cuirasate şi — se
pare — un vas portavion, f ără să f i avut cînd să tragă o
lovitură de tun. „Dezastru", zice teacher-ul meu. Poate că
exagerează — dar oricum e consternant să vezi America
surprinsă ca o Belgie sau Iugoslavie oarecare.

M iercuri, 10 decemvrie [1941]

Zi catastrof ală în Pacif ic. Englezii pierd în 20 de
minute singurele lor cuirasate de la Singapor, „Repulse" şi
„Prince of W ales". Nenumărate acţiuni japoneze cam peste
tot, şi nici o replică aliată. Nu pot urmări situaţia, pentru
că nu cunosc harta. Impresia este f ulgerătoare. E parcă un
moment echivalent prăbuşirii f ranceze. Celelalte f ronturi
trec pe planul al doilea. Chiar şi războiul din Rusia pierde
din importanţă. Ruşii au reocupat în nord T ihvin. Germanii
vorbesc de pauza de iarnă ca de un lucru def initiv stabilit.
Capul de af iş îl deţin în mod senzaţional japonezii.

Joi, 11 decemvrie [1941]

Germania şi Italia declară război Statelor Unite!
Hitler a vorbit azi după-masă, dar nu cunosc încă discursul.
Senzaţia primelor succese japoneze, consternarea anglo-
saxonă, uluirea generală — toate contribuie să dea ceva
teatral, f astuos şi în acelaşi timp catastrof ic şi tragic
f aptelor. T rebuie să aşteptăm cîteva zile ca să ne
dezmeticim.

Se pare că japonezii pierd şi ei un vas de linie. Se

pare de asemeni că ici, acolo def ensiva anglo-americană se
înf iripează. De dimineaţă pînă seara am avut cîteva şocuri.
Universul anunţa că un al treilea cuirasat englez —
„King George" — a f ost scuf undat. Dar ştirea nu s-a
conf irmat, iar ziarele de prînz o treceau sub tăcere. Pe
urmă ni s-a anunţat scuf undarea unui vas portavion
american de 32.000 tone — dar mai tîrziu, citind mai atent
telegrama, am băgat de seamă că e vorba de acelaşi vas
scuf undat alaltăieri.

Recitit — de astă dată în englezeşte — The Way of all

Flesh. Proasta mea memorie mă consternează. E adevărat că
de la prima lectură au trecut 10-12 ani, dar oricum mă
indignează f aptul că nu ţineam minte nimic, absolut nimic:
nici un nume, nici o f igură, nici un episod. Nici măcar
povestea, în linii mari, în cît de mari şi de vagi linii, nu o
mai păstram. Şi e totuşi una din lecturile care au însemnat
ceva pentru mine. Am scris despre cartea asta, m-am ref erit
de atîtea ori la ea! Îl consideram pe Butler printre scriitorii
mei f amiliari!

Vineri, 12 decemvrie [1941]

Zi f ără catastrof e. „Blitz"-ul japonez se atenuează
aşa de repede?
Războiul ăsta acoperă într-un f el marile mele
nenorociri şi dizgraţii. M ă agăţ de el, trăiesc în el, mă pierd
în el — şi uit de vechile mele inf ame suf erinţe. M ă amăgesc
cu gîndul că aştept ceva — eu care nu am nimic de aşteptat.

Sîmbătă, 13 decemvrie [1941]

România declară război Statelor Unite. Legaţia
pleacă. O ultimă poartă care se închide.
Nimic nou în Pacif ic, în Rusia, înaintări sovietice,
care nu ştiu dacă sunt rectif icări locale de f ront sau acţiuni
de ansamblu. În Libia nemţii se retrag la vest de T obruk,
lăsînd la Bardia şi Sollum garnizoane care încă rezistă.

Vis din noaptea trecută:

Jean Hurtig e condamnat la moarte, dar pentru ca să
f ie executat trebuie ca cineva să introducă o petiţie şi să
plătească o taxă de — mi se pare — 40 de lei. Nu ştiu de ce
tocmai eu scriu această petiţie şi o duc parcă în localul
Adevărului. Pe urmă sunt cuprins de spaimă şi mă duc la
mama lui Hurtig — care e M adam Sărăţeanu — să o previn
de cele ce s-au întîmplat.

Luni, 15 decemvrie [1941]

Nimic nou pe f ronturi. Uneori, sentimentul că
războiul nu se va termina niciodată, niciodată. M ă apasă
gîndul că în curînd — mîine, poimîine, peste cinci zile —
vom avea noi lovituri antisemite. E prea multă linişte de
cîtva timp, pentru ca să nu ni se pregătească ceva. Vegetez,
mă destram, mă pierd.
 Se pare că „Struma" a plecat şi a şi ajuns la Istanbul.
Sunt oameni vii aceia.

M iercuri, 17 decemvrie [1941]

Uniunea Comunităţilor dizolvată şi înlocuită cu o
„Centrală" (înfiinţarea „Centralei Evreieşti" a fost decretată
de Ion Antonescu, după m odelul organism elor sim ilare
create de nazişti în ţările ocupate). Se începe un nou
recensămînt al tuturor locuitorilor „de sînge evreiesc".
Cred că Zissu ia parte la toate aceste întîmplări.

T receţi la catolicism! T receţi cît mai repede la

catolicism! Papa vă apără! El singur vă mai poate scăpa. De
cîteva zile aud mereu aceeaşi parolă. Azi-dimineaţă Comşa,
astă- seară Aristide şi Alice m-au întrebat cu mare
seriozitate ce mai aştept. Nu-mi trebuie argumente ca să le
răspund şi nici nu caut. Chiar dacă lucrul n-ar f i aşa de
grotesc, chiar dacă n-ar f i aşa de stupid şi zadarnic — încă
nu mi-ar trebui argumente. Undeva, într-o insulă cu soare şi
umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină f ericire,
mi-ar f i la urma urmelor indif erent dacă sunt sau nu sunt
evreu. Dar aci, acum, nu pot f i altceva. Şi cred că nici nu
vreau.
Astăzi, mai acut decît altădată, sentimentul că nu e
adevărat, că totul e îngrozitor de ireal, că mă zbat într-un
coşmar, că mă af und în el — şi că ar trebui să mă trezesc.
Numai de n-aş înnebuni. M ă simt aşa de ostenit încît uneori
mi-e f rică să nu mă destram, să nu- mi pierd controlul.

Joi, 18 decemvrie [1941]

Îngrijorat de tăcerea lui Poldy şi de veştile nesigure
despre el. A f ost într-un lagăr? Pleacă la T oulouse?
Doamne! dă-i curaj şi răbdare să reziste. Duduia M ică şi
bărbatu-său se botează. M uni Goldschläger* (Lecţiune
probabilă) mi-a vorbit astă-seară de botez ca de o soluţie.
Pretinde că în Bucovina evreii creştini n-au f ost deportaţi.

Noii conducători ai evreilor, Streitman (Publicistul

H. St. Streitm an a fost prim ul preşedinte al „Centralei
Evreieşti" ) şi Vilman (A. V ilm an, gazetar)! Azi au f ost
instalaţi de Lecca (Radu Lecca, îm puternicitul guvernului
„pentru reglem entarea regim ului evreiesc din Rom ânia" ).

Sîmbătă, 20 decemvrie [1941]

A căzut Hong Kong. Pe f rontul rus nemţii continuă
să se retragă, dar f ără precipitare. În Libia înaintarea
engleză a atins Derna. Dar nimic nu se schimbă. T oate sunt
mereu la f el.

Duminică, 21 decemvrie [1941]

Scrisoare pe care o voi trimite mîine lui Zissu:
„Iubite Domnule Zissu, îţi cer scuze pentru aceste
rînduri. Dar, crede-mă, îmi este mult mai greu mie să le
scriu, decît îţi va f i d-tale să le citeşti. D-ta le poţi rupe şi
uita: eu n-am să le uit niciodată. Am nevoie de bani. «Bani»
nu mai am de mult, dar acum totul a devenit literalmente
insuportabil. M îine am de plătit chiria. În plus, Crăciunul*
(În m anuscris fila aceasta (ultim a din caietul al V -lea) este
foarte deteriorată. I s-a ataşat o încercare de reconstituire a
scrisorii, de către Benu Sebastian, şi ea lacunară. Din
fericire, printre fragm entele m icrofilm ate ale Jurnalului,
anul 1941 se găseşte integral, astfel încît textul a putut fi
recuperat) mă găseşte f ără nimic. Îmi spun că trebuie să f ie
cineva în oraşul ăsta mare, care să-mi f acă un împrumut.
Îm prum ut nu e un euf emism. Înţeleg o sumă pe care într-o
zi s-o înapoiez.
Din două una: ori noi vom ieşi din coşmarul
războiului, şi atunci un om ca mine, cu numele, cu braţul,
cu capul lui va cîştiga uşor ceea ce i se ref uză azi — şi va
plăti; — ori nu vom mai ieşi niciodată din războiul ăsta şi
atunci banii, împrumutaţi sau nu, vor f i în orice caz
pierduţi o dată cu viaţa.
Socoteala asta simplă mă f ace să vorbesc cu
oarecare brutalitate. Îţi cer să mă ajuţi să trec de momentul
ăsta greu. Dacă nu ai sau dacă nu poţi, poate vei găsi în
jurul d-tale pe cineva.
Iar dacă nu, rupe şi uită. "

A căzut Derna.
Astă-noapte, şase luni de război în Rusia.

Luni, 22 decembrie 1941** (Cu această dată începe

al V I-lea caiet al m anuscrisului)
B rauchitsch (Walter von Brauchitsch, feldm areşal
germ an) îndepărtat. Comanda trupelor de uscat o ia Hitler
personal, printr-o proclamaţie care e un apel la rezistenţă,
redactat într-un neaşteptat stil de alarmă. Simplul f apt al
schimbării de comandament e o recunoaştere a eşecului pe
f rontul rus. Proclamaţia agravează sensul evenimentului.
T oată ziua, oricine te întîlnea nu-ţi vorbea de altceva.
Vişoianu, Camil, Rosetti. Lui Rosetti, George Brătianu i-a
spus azi că situaţia e extrem de gravă şi că schimbarea lui
Br. e un moment istoric.

Şase luni de război în Rusia. Ziarele nu publică

obişnuitul bilanţ lunar. T ăcere jenată, care nu poate f i
întîmplătoare.

Frază dintr-o scrisoare a lui M ircea Eliade către

Rosetti: „Două lucruri au f ost extraordinare pentru mine
anul acesta: uluitoarea slăbiciune a aviaţiei sovietice şi
lectura lui Camoëns."

M arţi, 23 decemvrie [1941]

Ajun de Crăciun, cu agitaţia lui de sărbătoare, de
grabă, de belşug, de bogăţie — toate străine de mine. Vitrine
luminate, magazine pline de lume, cumpărături, pachete
albe, cadouri... Eu nu pot cumpăra nimic. Pînă azi-
dimineaţă nu aveam un ban. M ă tot întrebam de unde să iau
2-3 mii de lei să-i dau M amei, pentru coşniţa celor patru
zile de sărbătoare. Pe la 2 mi-a venit un plic de la Zissu, cu
10.000 cred. N-am avut destul curaj nici să citesc ce-mi
scrie, nici să număr banii. M i-e ruşine, mi-e îngrozitor de
ruşine. Aş vrea să-i pot duce chiar mîine banii înapoi. Faţă
de nimeni nu m-am simţit vreodată mai prost, decît f aţă de
omul ăsta aşa de bogat şi aşa de sordid. 23 decemvrie — ziua
chiriei. M -am întîlnit cu proprietăreasa în curte, dar nu i-
am spus nimic. Poate mă va aştepta — dar oricum mă are în
mînă acum şi, dacă ar vrea, ne-ar putea da af ară oricînd.

T oată ziua, ca şi ieri, discutat şi rediscutat cazul

Brauchitsch, care ne pasionează. Întrezărim, copilăreşte,
mari răsturnări de situaţii. La f el a f ost momentul Hess. Şi
tot la f el va trece.

Sunt bătrîn, trist, veştejit, apatic, pierdut. Războiul

e în anumit sens un stupef iant.

Joi, 25 decemvrie [1941]

Prima zi de Crăciun, petrecută stupid „în f amilie"
(Zaharia, Debora, M arcu, nevastă- sa, T antie Lucia etc.)
jucînd belotă şi mîncînd. Nici un moment de singurătate,
nici un moment de odihnă.
Zi neverosimil de f rumoasă, zi de primăvară, cu un
cer pur, cu soare, cu un vînt uşor ca o briză. A f i undeva în
munţi, cu o tînără f emeie iubită!

Gînduri de scris. Piesa de teatru („Libertate") la care

m-am gîndit din nou azi, după cîteva săptămîni de uitare.
Romanul. Un eseu despre muzică. Dar nu voi scrie nimic —
şi astf el voi pierde f ără scăpare lucruri pe care numai prin
o lungă şi atentă muncă le-aş putea spune. Eu nu pot conta
pe momente de inspiraţie şi nici de abundenţă. Scrisul meu
n-are nimic , jaillissant". Opt ore de muncă zilnică mă pot
duce spre lucruri pentru mine însumi surprinzătoare. Fără
disciplină, f ără continuitate de lucru, f ără libertate
materială, f ără multă stăruinţă — jene vaux rien.

Îmi pare rău că n-am transcris scrisoarea lui Zissu

înainte de a o rupe. Era dezgustătoare şi solicita
compasiune. Iar în plic erau 8.500, nu 10.000. Dacă la 10
ianuarie îi pot înapoia banii, voi f i f ericit.

Fără ziar, f ără radio, nici o ştire despre mersul

războiului. M -am gîndit îndelung la posibilităţile lui de
viitor, şi concluziile n-au f ost prea bune. Sunt prea obosit
acum ca să le f ormulez. Poate mîine.

Sîmbătă, 27 decemvrie [1941]

A căzut Hong Kong. A căzut Benghazi. În Rusia,
f rontul neschimbat. Nemţii luptă în apărare. Ruşii atacă şi
înaintează încet, pe ici, pe colo.

Froda, întors după 6 luni de lagăr la T g. Jiu,

povesteşte lucruri, unele tragice, altele groteşti, altele de-a
dreptul comice. E mai palid şi af irmă că ieşind de acolo va
începe o altă viaţă. Îşi dă seama că tot ce a trăit pînă acum
a f ost artif icial, neadevărat, f als, insuf icient. Cunosc
asemenea mari decizii de a lua totul de la început. După
două săptămîni reîncepe rutina, uitarea, renunţarea.

Duminică, 28 decemvrie [1941]

Dejun — ca în toate duminicile — cu Aristide şi
Branişte la Alice. Aceleaşi inf ormaţii, aceleaşi interpretări,
aceleaşi termene f ixe, aceleaşi discuţii — à n'en plus f inir.
Războiul se va termina în toamna 1942. Dar n-ar f i exclus
să se termine mai devreme, în martie de exemplu. Însă dacă
stai şi te gîndeşti, e posibil să ţină pînă în 1943. Dar nici
1944 nu e exclus. Nemţii nu mai au petrol. Nemţii nu mai
au mîncare. Italia nu mai poate rezista.
În Serbia sunt atentate. În Rusia e iarnă grea. M ereu
şi mereu şi mereu aceleaşi lucruri, pe care le spunem de
zeci de ori, aproape mecanic, şi care nu schimbă nimic.
T otul se petrece ca într-un ospiciu, cu nebuni blînzi,
maniaci, plini de ticuri şi idei f ixe.

M arţi, 30 decemvrie [1941]

M -am visat din nou, astă-noapte, la Paris, vis lung, în
care bucuria de a mă găsi în Paris se amestecă straniu cu
angoissa de a f i într-un Paris ocupat de nemţi. T ot timpul
mă simţeam ameninţat, f ugărit.

Roger, de la „Hachette", îmi propune să traduc

pentru editura lui cîteva cărţi pentru tineret.
— C'est pour vous rendre service, car autrement,
vous savez, des traducteurs j'en ai des tas et des tas.
Îmi of eră 80 de bani linia, ceea ce revine, spune el,
cam la 25 lei pagina, 2.500 lei suta de pagini.
— Ce sont des livres pour enf ants, car les livres
serieux je les donne aux traducteurs plus connus. J'ai par
exemple un Pierre Bénoit qui traduit M . Iacobesco.
— Qui est-ce M onsieur Iacobescu? întreb eu.
— Comment qui est-ce? C'est un ecrivain. Il est tres
connu. Il a beaucoup traduit. Ridic din umeri. Roger are
probabil impresia că, gelos de f aima lui lacobescu (cine o
f i?), simulez a nu-l cunoaşte. Dar, f oarte bine intenţionat,
continuă:
— C'est du travail à f aire, je vous assure. Evidemment
pas trop bien payé, mais si vous travaillez quelques heures
par jour, vous pouvez f inir un livre en deux semaines. Je
vais vous donner un livre pour commencer et vous allez
nous présenter un échantillon de quelques pages, que nous
soumettrons à M . Ciorănescu. Vous savez, moi je ne m'y
connais pas, mais M . Ciorănescu est notre critique et s'il
est d'avis que ça marche, alors l'af f aire est f aite.
L-am ascultat pînă la urmă, dînd din cap, aprobînd,
f ără indignare, f ără ironie, f ără tristeţe măcar. Dar aş vrea
să-i pot trage într-o zi palme.

M ama îmi f ace cadou o cravată de Anul Nou. Sunt

mişcat şi totuşi nu-mi pot ascunde un gest de iritare. 700
de lei care ne vor lipsi mîine. În oraş, o rumoare de lume
f ericită, grăbită, plină de proiecte pentru seara de reveillon
în pregătire. Noi avem 2.000 de lei în casă, din ultimii
10.000 pe care am reuşit să-i împrumut. Şi pe urmă?

Citit, după 14 sau 15 ani, Les Caves du V atican.

Proasta mea memorie este aproape anormală. Din toată
cartea nu mai ţineam minte decît că un personaj arunca din
tren în timpul mersului pe un necunoscut. Asta era tot. T ot
restul dispărea cu desăvârşire. Nici măcar f aptul f rapant că
Laf cadio e născut la Bucureşti şi e cetăţean român nu-l
reţinusem. Cartea este în multe f eluri interesantă. Înţeleg
f oarte bine că „soţie" nu e un termen simulat, ci o
adevărată def iniţie. Văd de asemeni urme uşor de
recunoscut din Dostoievski şi mai ales din Posedaţii. În
totul, o f arsă vie, încă virulentă, după 30 de ani de la
apariţie.

[M iercuri], 31 decemvrie 1941

Ruşii au debarcat în Crimeea răsăriteană* (Anulat:
„apuseană" ), reocupînd Kerci şi Feodosia. Ultima zi a
anului. Nu vreau să f ac recapitulări. Nici nu am nevoie.
Port în mine, în inima mea, cele 364 îngrozitoare zile ale
acestui nenorocit an pe care îl încheiem astă-noapte. Dar
trăim. M ai putem aştepta. M ai e timp, mai e încă timp.
 1942
[Ianuarie]
1 ianuarie 1942, joi
Zilele trec încet, dar anii repede. 1942! Ce depărtat
mi se părea, ce problematic, ce ireal! „Războiul se va sf îrşi
în '42", se spunea la început, acum un an, acum doi — şi eu
mă îngrozeam de un atît de lung termen. „Războiul se
sf îrşeşte în 1942" era pentru mine un f el de „războiul nu se
mai sf îrşeşte niciodată". 1942 era viitorul opac,
necunoscutul, depărtarea, neputinţa de a şti, hazardul. Şi
acum, iată, suntem în 1942 — cu toate vechile noastre
întrebări şi terori.

2 ianuarie 1942, vineri

Frază din proclamaţia lui Hitler de Anul Nou:
„încercarea sa (...a inamicului sovietic...) de a răsturna
destinul în iarna 1941-1942, spre a porni din nou contra
noastră, va trebui să dea greş şi va da greş."
A răsturna destinul! Nici vorbă nu putea f i acum 3
luni de un asemenea lucru. Astăzi problema se pune. E
posibil, e omeneşte posibil, e de crezut, e în orice caz de
presupus, şi oricum nu e absurd, nu e exclus ca ruşii să
„răstoarne destinul". E posibil să întoarcă f rontul. E posibil
să schimbe f undamental situaţia. De la căderea Rostovului
războiul a luat o nouă f aţă. E mai mult poate decît un nou
moment: e un nou război, e alt război. Sunt, personal,
înclinat să privesc lucrurile potolit, cu moderaţie, f ără
iluzii, îmi spun că armata germană e încă o f ormidabilă
maşină. Îmi spun că iarna e o încercare cumplită pentru
nemţi, dar nu f atală. Pe de altă parte, of ensiva rusă nu mi se
pare de anvergura şi violenţa şocului german. Văd f oarte
bine o redresare germană în primăvară. Vad f oarte bine din
aprilie pînă în octomvrie 6 luni de mari succese germane.
Abia atunci, în pragul iernii viitoare, criza ar redeveni
acută. Dar dacă acesta a f ost raţionamentul meu pînă
deunăzi, dacă nici o clipă nu m-am lăsat antrenat în
aşteptări senzaţionale, trebuie să recunosc că sunt în
ultimul timp elemente care justif ică şi asemenea aşteptări.
Rostovul a însemnat punctul ultim al of ensivei germane şi
trecerea, silită, de la războiul de mişcare la războiul de
poziţie. Schimbarea lui Brauchitsch a arătat că această
trecere corespunde unei crize mai adînci, de comandament,
de concepţie, de politică generală în conducerea războiului.
Of ensiva rusă pe toată întinderea f rontului a dovedit că
ruşii nu acceptă armistiţiul de iarnă şi iau ei iniţiativa.
Lovitura de la Kerci şi Feodosia arată în f ine că armata lor
are o anumită putere de şoc, verif icată subit într-o operaţie
absolut neaşteptată. Sunt incontestabil f apte noi. Ele vor
duce la o „răsturnare de destin"? Nu ştiu şi, în ce mă
priveşte, mai degrabă cred că nu. Dar întrebarea se pune.

Sîmbătă, 3 ianuarie [1942]

În Filipine, japonezii ocupă M anila. În Libia,
englezii ocupă Bardia.

Nicuşor Constantinescu (Nicuşor Constantinescu,

autor dram atic, director al Teatrului .Alham bra" ) (văzut
aseară la Leni) îmi propune să scriu o piesă. El e gata s-o
semneze, s-o prezinte unui teatru, s-o joace. T antiemele
îmi revin. După război, vom spune adevărul. Gestul e
emoţionant. M ă întreb dacă aş f i f ost în stare să-l f ac la
rîndul meu. E poate cel mai mare sacrif iciu pe care un
scriitor l-ar putea consimţi. Îmi spun că pentru N. C.
literatura e cu totul altceva decît pentru mine. Îmi spun că
el ia scrisul în glumă. Că nimic nu-l angajează. Că nu-şi
recunoaşte în f ond nici un f el de responsabilitate artistică.
Îmi spun toate acestea — şi totuşi încă propunerea lui mi
se pare de un devotament, de o dezinteresare, de o
generozitate f ără egal. Vreau să uzez de oportunitatea care
mi se of eră. E un mijloc de a cîştiga cîteva zeci de mii de lei,
poate chiar mai mult. Poate f i pentru cîtva timp o soluţie
salvatoare: chirie, datorii plătite, bani pentru coşniţă...
T oată ziua m-am gîndit numai la asta. T rebuie să scriu
repede o piesă.
Repede! Voi f i în stare? Nici unul din proiectele
mele de piesă mai vechi nu e utilizabil.
„Libertate" e politiceşte imposibil. N-ar putea f i
jucat decît după război. „Gunther" e de asemeni imposibil,
f iindcă mă descoperă: va f i uşor să se observe că e o temă
reluată din Accidentul. Rămîn Ultim a oră şi „Fapt divers".
Amîndouă insuf icient conturate. În plus, Ultim a oră poate
crea de asemeni dif icultăţi de ordin politic. Iar „Fapt
divers" mă tem că e prea grav pentru semnătura lui Nicuşor.
Aşa de grav, încît ar f i neplauzibil. Ceea ce ar trebui ar f i o
comedie uşoară, nu scrisă propriu-zis, ci conf ecţionată. E o
chestiune de dexteritate, de meşteşug. Voi reuşi? Voi f i în
stare? Voi avea norocul să găsesc ceva? Voi putea lucra
destul de repede?

Citeam de cîteva zile Pascal (Les Provinciales). L-

am abandonat azi pentru Pagnol. Voi ceti cîteva piese, ca să
mă apropiu de teatru. Sunt deci[s] sa nu am nici un scrupul
— dar e de ajuns?

M iercuri, 7 ianuarie [1942]

Noi debarcări ruseşti în Crimeea, de astă dată pe
coasta occidentală. Ruşii ocupă Eupatoria (pe care îl găsesc
— cu surprindere — pe hartă la nord de Simf eropol) şi, se
pare, o mică localitate, Erilgoci, 80 km sud de Perekop. Dar
comunicatul german de astă- seară anunţă nimicirea
f orţelor debarcate atît la Eupatoria cît şi la Feodosia.
Oricum, ceea ce m-am deprins să numesc pendulul
psihologic al războiului înclină net spre Londra. M i se pare
chiar că e din nou un f el de f ebrilitate optimistă cu totul
exagerată. Vom mai avea multe, f oarte multe de văzut.

Oţetea, văzut la Rosetti, povesteşte cu emoţie, cu

stupoare, cu încremenire şi uneori cu accese de f urie, cele
întîmplate în iunie la Iaşi (Istoricul Andrei Oţetea se referă
la pogrom ul din Iaşi). Uneori îşi acopere f aţa cu un gest de
neputinţă, de spaimă, de dezgust. M -a răscolit f elul lui de
vorbă, dar, despărţindu-mă de el, nu m-am putut opri să
gîndesc că totuşi continuă să f ie director al T eatrului din
Iaşi. Nimic, nimic nu e incompatibil aici.

M -am gîndit mereu, m-am gîndit întruna la piesa

de teatru pe care o caut, pe care vreau s-o scriu. Pînă aseară
n-am văzut nimic. Gînduri vagi, insuf icient legate. Un
decor, un moment, o situaţie — dar nimic consistent. Am
citit între timp încă două piese (Savoir, Duvemois (E vorba
despre dram aturgii Alfred Savoir şi Henri Duvernois)) care
mi-au stimulat reveria mea teatrală, dar nu mi-au of erit
nimic f erm. O sugestie mai precisă am găsit într-un
Gringoire vechi, unde se rezuma o piesă jucată la Paris,
Jupiter, a unui debutant. „O asemenea piesă aş putea să
scriu şi eu", îmi spuneam. Ieri după-masă, în f ine, în timp ce
vedeam un f ilm, mi s-a părut deodată că „am găsit". Aveam o
idee, un titlu („Alexandru cel M are") şi două personaje. Am
ieşit de la cinematograf într-un f el de excitare optimistă
(ca totdeauna cînd „văd" un proiect de carte sau de piesă).
Pe drum spre casă, ideea dobîndea contur, se împlinea — dar
la un moment dat mi-am dat seama că e ceva cu totul prea
sumar, prea subţire, prea f ragil, ca să alimenteze trei acte.
Nu mă simt acum în stare să scriu o piesă de poezie intimă.
Nici măcar un alt Jocul de-a vacanţa n-aş putea f ace acum.
Nu, nu — îmi trebuie ceva mai plin, mai truculent, mai
bogat, îmi trebuie o schelărie solidă de piesă: multe
personaje, multe incidente, o intrigă, o acţiune — o
anumită abundenţă teatrală care să utilizeze din plin şi
semnătura lui Nicuşor, şi trupa Naţionalului. O asemenea
piesă ar putea f i, ar f i putut să f ie Ultim a oră. Nu ştiu dacă
am f ăcut (şi nici cînd am f ăcut) această ref lecţie. Nu ştiu
cum am ajuns să f ac joncţiunea între ..Alexandru cel M are"
şi Ultim a oră. Cred că a f ost o chestiune de un minut, de o
secundă, într-o clipă cele două proiecte au f uzionat. Ultim a
oră a devenit actul I, iar „Alexandru cel M are" actul al II-lea
al aceleiaşi piese. Îmi lipseşte actul III — dar am atîtea
elemente de comedie în primele două, încît mi se pare că
totul se va rezolva de la sine.
Et maintenant il s'agit de travailler. Voi putea?
Voi avea destulă uşurinţă? Scrupule, încă o dată, nu am.
Îmi trebuie doar puţin noroc.

Joi, 8 ianuarie [1942]

Plătit chiria casei. 10.000 lei primiţi de Papa
gratif icaţie de Anul Nou. 5.000 împrumutaţi de la
M anolovici, 5.000 de la Nene M oritz — dar aceştia din urmă
am promis că-i voi înapoia pînă mîine-seară. Prin urmare,
trebuie să găsesc mîine 5.000 de lei ca să plătesc datoria lui
M oritz şi 1.000-2.000 pentru casă.

„Lovitura" W urm (Este vorba despre o controversă

cu Ministerul de Finanţe a firm ei „Fraţii Wurm S.A.R."
(unde Sacha Rom an era consilier juridic şi m em bru în
Consiliul de adm inistraţie). Rezolvarea, pe baza unui
m em oriu solid articulat juridic, urm a să aducă un
com ision substanţial), care trebuia dată azi a f ost amînată.
Am crezut aşa de mult în ea, încît am f ăcut toate socotelile
de distribuire a banilor. Dar nu trebuie să contez nici pe
lovituri, nici pe minuni. T rebuie să scriu piesa. T rebuie s-o
termin pînă la maximum 1 f ebruarie, ca să poată f i jucată
la 1 martie. Iar pînă atunci trebuie neapărat să obţin de
undeva un împrumut de 30-40.000 ca să plătesc datoriile
mici urgente şi să avem de cheltuială zilnică.

Aseară am completat scenariul actului II (găsind

noi, neaşteptate incidente). Schema piesei este aproape în
întregime f ixată. T rebuie acum să mă pun serios pe lucru.
Regret nespus de mult că mi s-a terminat vacanţa şi că
mîine trebuie să mă prezint la şcoală.

Vineri, 9 ianuarie [1942]

Împrumutat de la M arcu 7.000 de lei. Cu 5.000 am
plătit datoria de ieri lui Nene M oritz, 2.000 mi-au rămas
pentru casă. Va trebui acum să găsesc de undeva bani, ca să-
i înapoiez pînă într-o săptămînă banii lui M arcel. Şi uite
aşa, zilele trec.

Piesa mea f ace mari şi rapide progrese. Am scris

astăzi 6 pagini mari. Primele 3 scene ale actului I sunt
aproape gata. Incidente noi răsar cu f iecare replică. M ă las
antrenat cu uşurinţă în bătaia scurtă ca de rachetă a
dialogului. Scriu cu o neaşteptată plăcere. Am impresia că
tonul comediei e găsit (e adevărat însă că voi avea în
decursul piesei, mai ales în actul II, schimbări delicate,
poate dif icile, de ton). Pentru moment, ce am lucrat azi mi
se pare excelent. M îine-dimineaţă, recitind, voi vedea
desigur lucrurile cu mai puţină încîntare, mai potolit şi
mai just. I-am telef onat lui Nicuşor cu f rica stupidă că ar
putea să se răzgîndească. Acum, cînd planul lui devine
realizabil (nu mă vedeam azi o săptămînă scriind o piesă),
încep să am temeri, nerăbdări şi îndoieli. Voi dejuna mîine
la el şi voi încerca să precizăm planul nostru de operaţii.

Sîmbătă, 10 ianuarie [1942]

Dejunat la Nicuşor. Le-am vorbit cu aprindere
despre piesă, pe care le-am spus că o pot termina în 2-3
săptămîni. Am discutat despre posibilităţile de
reprezentare. Naţionalul ar putea să f ie inaccesibil şi
pentru Nicuşor. E şi el descoperit pentru orice atac
antisemit, prin căsătorie. M ai simplu ar f i la „Comœdia". Pe
de altă parte, el însuşi scrie, sau vrea să scrie o piesă (în
colaborare cu Froda) şi desigur că va voi să o reprezinte.
Două piese semnate de acelaşi autor într-o jumătate de
stagiune ar f i greu să se joace. Dar toate acestea sunt
premature. M ai întîi trebuie să scriu şi să termin piesa.
T oată ziua mi-am păstrat bunele impresii de aseară, mai
ales că azi-dimineaţă am scris, în acelaşi ritm, încă două
pagini. Dar acum, seara, totul începe să mi se pară de o
stupiditate inf inită. Ceea ce ieri era viu, articulat, plin de
vervă, astăzi e numai pueril, cusut cu aţă albă, vulgar. Poate
sunt numai obosit. E prea devreme ca să mă descurajez.

Duminică, 11 ianuarie [1942]

De cîteva zile, nimic nou pe f ronturi. Războiul din
Pacif ic nu-l pot urmări. N-am nici hartă bună şi nici o
cunoaştere exactă a situaţiei, a posibilităţilor, a
semnif icaţiilor. Un f apt oricît de mic petrecut pe f rontul
rusesc sau nord-af rican e încadrabil într-un ansamblu
cunoscut. În Pacif ic, lucrurile mi se par prea depărtate,
prea nedistincte.

M asă de seară cu Rosetti şi Camil la G. M .

Cantacuzino (Arhitect şi critic de artă, prieten al lui Cam il
Petrescu), care mi-a povestit unele lucruri despre
T ransnistria şi Odesa, unde a luptat. El crede că of ensiva
rusă nu are şanse. Că în nici un caz nu se poate vorbi de o
catastrof ă germană, ci doar de un insucces. Înaintările
ruseşti le explică prin f aptul că nemţii ar f i retras
importante armate de pe f ront, spre a le trimite f ie într-un
alt loc (T urcia, de ex.), f ie în congediu pur şi simplu. În
primăvară vor relua of ensiva, vor merge pînă la Volga şi vor
termina cu ruşii. On n'est pas prince impunement.
De conf runtat opinia lui Cantacuzino cu opinia lui
Radu Olteanu (Jurist, doctor în drept şi traducător), văzut
ieri. Nu crede că nemţii mai pot lua of ensiva în primăvară
sau vară. Nu-i crede în stare să mai ocupe vreodată
M oscova. Nu exclude posibilitatea de a-i vedea prăbuşindu-
se chiar mai devreme de aprilie.

Am scris puţin azi. Aproape deloc. O oră am luptat

cu tentaţia de a f ace o modif icare importantă în scenariu,
prin introducerea unui nou personaj principal (tip episodic
din actul I, care ar putea să devină eroul central al
comediei). Dar am rezistat. M i-e f rică să nu încurc lucrurile
şi să nu pierd prea mult timp. Piesa asta trebuie scrisă
repede, f oarte repede — dacă vreau s-o joc în stagiunea asta
şi să-mi aducă ceva bani. M îine am iar şcoală, dar voi
încerca în restul săptămînii să „trag la f it", sub un pretext
oarecare. Dacă las să treneze, s-ar putea să-mi scape din
mînă.

M iercuri, 14 ianuarie [1942]

A căzut Sollum. De la Agedabia, Rommel s-a retras
la El Agheila, unde rezistă. Pe f rontul rusesc, înaintări
sovietice care deocamdată nu sunt substanţiale, deşi o
anumită operaţie mai vastă se desemnează în centru.
Comunicatul german a menţionat de două ori în ultimele
zile Harkov, unde — la est de oraş — sunt lupte, în Crimeea,
situaţia conf uză. Nu e clar dacă ruşii mai sunt la Eupatoria.
S-ar părea că au mai debarcat şi în alte puncte pe coastă.
În ziarele de azi, indicii de atac german asupra
T urciei şi a strîm-torilor. Impresia e că lovitura e în curs de
pregătire şi că nu va mai întîrzia mult. De la o zi la alta
putem avea din nou mari evenimente.

Luni n-am scris nimic. Ieri, scena V şi VI. Astăzi,

scena VII. M erge cam încet. Lucrez de altf el prea puţin. Nu
am libere pentru lucru decît 3-4 ore seara. Dacă aş avea 10
zile întregi libere, aş termina poate. Şcoala, grija de bani,
diverse alergături mă întîrzie, mă împiedică. Piesa asta ar
trebui scrisă repede, cu ochii închişi, pentru ca să nu dau
timp remuşcărilor şi scrupulelor să mă invadeze. Uneori mă
cuprinde un teribil dezgust de ceea ce scriu — dar îl reprim
repede. C'est une vile besogne, mais il f aut la f aire.

Joi, 15 ianuarie [1942]

Zi alergături la Finanţe (În „chestiunea Wurm " , M.
Sebastian a cerut sprijinul lui Mircea V ulcănescu,
subsecretar de stat la Finanţe, şi cazul a fost rezolvat) şi
Inspectorat pentru chestiunea W urm, pe jumătate
avortată. Nu cred că se va f ace — iar visurile mele de bani
cad. Din nou mă întreb ce voi deveni! De unde să
împrumut? Cui să cer?
N-am putut scrie deloc. T oată ziua pe drumuri —
iar acasă, seara, f rig. Calorif erul def ect. Am transcris doar
scena VII, scrisă ieri. M îine nu mă duc la şcoală (sunt
„gripat") şi voi încerca să lucrez. O scurtă vizită la Leni m-a
pus pe gînduri. Froda scrie cu Nicuşor o piesă şi intenţia lor
este să o prezinte la Naţional. Nu pot crede — şi nici
aştepta — ca între piesa lui şi a mea Nicuşor să o
abandoneze pe a lui. Pînă una alta însă, eu trebuie să scriu.
Cine ştie, poate tot voi putea găsi cîteva zeci de mii de lei
în schimbul manuscrisului.

Sîmbătă, 17 ianuarie [1942]

* (Începutul notei (cam două rînduri), haşurat
foarte apăsat. Contextul perm ite supoziţia că se referea la
com isionul încasat pentru reuşita „chestiunii Wurm " )
Datorii mici de plătit (M arcu, M anolovici, Zaharia) şi
cheltuiala mesei de asigurat pentru cîtva timp. În plus,
voluptatea de a-i înapoia banii lui Zissu. Aş vrea să pot scrie
cîndva un roman sau o comedie a banilor.

Scris ieri şi azi şase scene (12 pagini), dar între ele
nimic esenţial. Sunt nemulţumit de convorbirea
Ştef ănescu-Andronic, care mă aşteptam să dea mai mult.
M ă gîndesc s-o ref ac, dacă voi avea timp. T otul merge prea
încet, nu pentru că eu aş avea scrupule de artă, dar pentru
că nu mă ocup destul şi exclusiv de piesă. Dacă cel puţin aş
termina mai repede actul I.

Duminică, 18 ianuarie [1942]

A căzut Half aya, ultim punct pe care Axa îl mai
deţinea în Cirenaica. Rămîne acum să vedem cum se va
desf ăşura lupta pentru T ripolitania.

Scris numai trei pagini azi, scenele, f oarte scurte,

XIV şi XV. A intrat în joc tînăra mea eroină, M agda. Simt
aici nevoia unei schimbări de ton. Pînă acum am scris
oarecum mecanic, într-un stil de „comedie de situaţie".
Cred, de altf el, că am destulă abilitate pentru asta. Intrarea
şi ieşirea personajelor, înlănţuirea incidentelor este — mi
se pare — f ără autor. Pe o situaţie dată, o piesă de teatru se
construieşte automat. T eatrul se scrie singur. Din păcate,
intru într-o săptămînă cu program încărcat — şi mă tem că
nu voi avea timp pentru piesa mea, care nu văd cum ar
putea f i gata la 1 f ebruarie.

M arţi, 20 ianuarie [1942]

„Noul comunicat asupra evreilor", strigă vînzătorii
de ziare pe stradă. T oţi evreii, „f ără absolut nici o
excepţiune", sunt obligaţi să lucreze 5 zile la curăţirea
zăpezii. „Orice neregulă ce se va stabili va atrage
expulzarea evreilor din ţară." „Evreii care vor f i găsiţi f ără
dovada de cinci zile muncă la zăpadă vor f orma primele
batalioane de lucrători evrei ce vor pleca în primăvară în
T ransnistria."

Nemţii anunţă că au reocupat Feodosia.

Nici ieri, nici azi n-am scris nimic. M ă tem că m-
am oprit la un punct mort. N-ar trebui să-mi permit
asemenea opriri în loc primejdioase. E adevărat că nu am
nici timp liber, dar piesa asta trebuie scrisă şi terminată
repede — sau nu va f i scrisă deloc.

M iercuri, 21 ianuarie [1942]

Zăpezi f abuloase — cum nu-mi aduc aminte să f i
văzut vreodată la Bucureşti. Poate în copilărie, la Brăila.
Azi-dimineaţă, cînd am ieşit din casă, întreagă Strada Antim
era un f luviu de zăpadă. Am ajuns cu greu la Piaţa
Senatului, unde tramvaie într-un lung şir se căzneau să se
urnească din loc. M aşini, camioane, trăsuri se luptau
zadarnic să se despotmolească. Zăpada este — mă gîndeam
— un element: o f orţă naturală. T oată civilizaţia şi tehnica
modernă e neputincioasă împotriva unor mari zăpezi. Să
ningă aşa trei luni f ără încetare — şi totul va pieri îngropat
în zăpadă.

O idee de nuvelă, în timp ce mergeam spre şcoală

(La „Colegiul Onescu" pentru studenţii evrei, înfiinţat în
1941, Sebastian a predat un curs de literatură com parată).
N-am răbdare să o notez aici detailat. S-ar chema „Zăpadă".
Ar f i, ca şi Deschiderea stagiunii — singura mea nuvelă
scrisă pînă azi — povestea unui moment de renaştere în
viaţa unui om ratat, şi pe urmă sucombarea elanului,
renunţarea. Eroul nuvelei e prof esor. Se scoală dimineaţa
într-un dezolant decor conjugal. Drumul spre şcoală printr-
un f astuos decor de iarnă (imaginea oraşului azi-dimineaţă)
trezeşte în el dorinţă de reîncepere a unei noi vieţi. În
clasă, unde intră plin de elan, un măgar din bancă f ace o
f arsă stupidă — şi arcul se sparge* (Anulat: „ftînge" ). Omul
redevine brusc belf er — şi totul revine la ce a f ost.

Ruşii reocupă M ojaisk — punctul german cel mai

înaintat din f aţa M oscovei. M ais ça ne change pas
beaucoup.
 Scrisoare lăsată azi lui Zissu, la birou: „Iubite d-le
Zissu, primeşte — te rog — zece din cele 20 mii lei pe care
ţi le datorez. Voi căuta ca în scurtă vreme să mă achit şi de
rest. Îţi mulţumesc încă o dată pentru serviciul f ăcut şi te
asigur că voi ţine minte."

Piesa în părăsire. T rebuie să mă ocup de cursul de

la „Onescu", pe care îl încep vineri. Nu-mi iert prostia de a
f i acceptat. Sunt însă decis să revin f oarte repede, cu
îndîrjire, la piesă.

21 ianuarie. Acum un an începuse rebeliunea. !

Vineri, 23 ianuarie [1942]

Şi liceul şi colegiul închise pe cinci zile. Studenţi,
elevi şi prof esori mai tineri (eu voi intra într-o serie
ulterioară) sunt la curăţatul zăpezii. Ne obişnuim cu cele
mai groteşti situaţii. Cînd nu sunt tragice, cînd nu sunt
mortale, luăm partea lor de comedie. Altminteri, pentru
mine e o vacanţă binevenită. Voi putea din nou să lucrez la
piesă. Am scris astăzi scena M agdei, care constituia prima
dif icultate serioasă de pînă acum. Cred că je m'en suis
passablement tiré. Restul actului I mi se pare simplu.

Noaptea de 23 spre 24 ianuarie acum un an!

M itralierele, tăcerea sinistră a străzilor, singurătatea mea
îngrozită, telef onul care chema zadarnic... Aseară, la uşa
noastră, un copil de 2-3 luni, părăsit în scutece. M ă
temeam de complicaţii cu poliţia: declaraţii, interogatorii,
anchete... T otul a trecut f ără plictiseli. Dar am avut o
jumătate oră tragicomică.

Duminică, 25 ianuarie [1942]

În Libia, englezii s-au retras de la Agedabia. Fără să
vrei, amintirea neaşteptatei redresări italo-germane în
primăvara trecută revine. Ar f i oare posibil ca pentru a
doua oară englezii să piardă acolo situaţia din mînă?
În Rusia, of ensivă sovietică la nord, cu o
pătrundere adîncă ce merge pînă la Holm. Germanii spun că
e o aventură, iar englezii că e o mare victorie. T rebuie să
aşteptăm ca lucrurile să se precizeze.

Speram să termin astăzi actul I, dar n-am f ost

destul de stăruitor şi mi-am pierdut seara jucînd belotă. Voi
încerca mîine. În orice caz, pentru ce voiam să f ac eu, totul
merge prea încet.

Luni, 26 ianuarie [1942]

T erminat actul I. Pînă la 6 seara nu reuşisem să
scriu nici un rînd, dar de la 6 pînă acum (11 1/2) am scris
repede, aproape f ără să mă recitesc. Nu-mi dau seama cum a
ieşit. M ă tem că întreg actul e prea lung, iar ca scenariu şi
construcţie cam laborios. M ă gîndesc să-l citesc cuiva
pentru control. Lui Benu poate.

M iercuri, 28 ianuarie [1942]

I-am citit aseară lui Benu actul I. Impresie
mulţumitoare. Cam o oră de lectură continuă. T otul pare
curgător, f iresc, bine articulat. Pe alocuri, ne buf nea rîsul.
Dacă am f i f ost mai mulţi — cred că toate „ef ectele" ar f i
„purtat". Am dejunat azi la Nicuşor, pentru a-mi da seama
dacă pot conta pe el. Cred că nu. Va trebui să găsesc altă
soluţie. Piesa pe care o scrie cu Froda e aproape gata. Va f i
probabil gata mai repede decît a mea. Vrea s-o joace la
„Studio" încă în stagiunea asta. Nu-i pot cere să renunţe de
dragul meu. T rebuie să găsesc un alt semnatar, dacă vreau
să trec piesa repede (şi vreau pentru un motiv simplu: eu nu
pot f ace proiecte cu termen lung; piesa asta e o glumă şi o
af acere care trebuie consumate repede). Deocamdată, toate
aceste consideraţii sunt premature. M ai întîi trebuie să
termin. Soluţii voi căuta şi poate voi găsi mai tîrziu.
 Am început să scriu actul II. De f apt n-am intrat
propriu-zis în materie, căci n-am f ăcut decît conf erinţa de
la radio, cu care începe actul. Sper să pot lucra mîine mai
mult. Am cîteva zile libere — pe care nu am dreptul să le
risipesc.

Se iau măsuri pentru recrutarea evreilor la zăpadă.

S-au f ăcut azi razii pe străzi şi prin case. Ezit să mă
prezint. Cît mai pot amîna, amîn. Aş vrea să termin întîi
piesa — dar nu sunt prea pretenţios?

Rommel atacă în Libia (cu oarecare oprire azi). Nu

se exclude posibilitatea unei reintrări în Benghazi. De
asemeni, pe f rontul rus, nemţii contraatacă pe alocuri — cu
deosebire parcă în centru. Nimic clar pentru moment. În
Pacif ic, oarecare încetinire de ritm.

Joi, 29 ianuarie [1942]

Pînă seara la 8, n-am putut scrie nici un rînd.
Calorif erul era îngheţat, iar în casă nici cu paltonul nu se
putea sta. Obligat să mă duc la un cinematograf , ca să mă
încălzesc. Am lucrat în schimb de la 8 pînă acum, la 2
noaptea. Numai cinci pagini scrise: scena I şi jumătate din
scena II. Am însă în ciornă* (Anulat: „sfîrşitul" ) şi cealaltă
jumătate, care trebuie doar să f ie transcrisă.

Vorbit cu Rosetti, iar pe urmă cu Cicerone, despre

posibilitatea de a-mi juca o piesă, pe care eventual aş scri-
o. Destul de vag, ca să nu mă descopăr. Rosetti e sceptic, iar
Cicerone personal ref uză să ia chestiunea asupra lui. Îl
înţeleg de altf el f oarte bine.

Nimic nou pe f ronturi.

Sîmbătă, 31 ianuarie [1942]

„Nimic nou pe f ronturi" — scriam joi seara, dar în
acel moment Rommel se af la deja de 12 ore la Benghazi,
recucerit. Fără radio, nu am decît ştiri incomplete şi tîrzii.

Cu actul II merge încă destul de greu. Sunt şi uşor

gripat. Calorif erul nostru merge şi stă, după toane. Frigul
mă demoralizează.

[Februarie]
Duminică, 1 f ebruarie [1942]
Aşadar, două luni de iama au trecut. Chiar sub
zăpezile mari care încă troienesc oraşul primăvara începe
să se întrezărească, undeva dincolo de orizont. E greu de
crezut că, în cele 5-6 săptămîni de iarnă care mai rămîn,
ceva esenţial se mai poate schimba în mersul războiului. Se
apropie anotimpurile Axei şi încep să simt cu teamă sporită
primejdiile viitoare.

Sunt la scena V (M agda—Andronic), scena cea mai

grea din actul al II-lea şi poate singura scenă grea din toată
piesa. Am scris-o pe jumătate (mulţumitor parcă) şi voi
încerca s-o termin mîine. Dincolo de ea, restul actului mi se
pare mult mai simplu, căci reintru oarecum în comedia de
situaţii. Pentru actul III am găsit unele soluţii, nu deplin
precizate deocamdată, dar — cred— f ericite.

M arţi, 3 f ebruarie [1942]

Ieri n-am scris decît cîteva replici. Dar azi am
terminat, chiar acum (ora 1 noaptea), scena V. Ieri şi azi,
zile de descurajare. Oarecare silă de scris. E oare posibil să
mă joc acum de-a literatura! Sunt prea oboist ca să notez
exact tot ce am gîndit. Poate mîine. Iar dacă uit, cu atît mai
bine.

Joi, 5 f ebruarie [1942]

Rommel reocupă Derna. Of ensiva engleză în Libia
se lichidează, se descompune. Nici un indiciu de rezistenţă.
Va ţine cel puţin T obrukul? Se va ref ace o linie de apărare
la graniţa Egiptului? T otul e consternant. Stupiditatea
britanică te înf urie, te deprimă. Întregul aspect al
războiului e schimbat prin groteştile întîmplări din Af rica.
M ai ales că în Rusia f rontul e neschimbat — şi, în f ine, mai
ales că Singapore e asediat, dacă nu pe punctul de a cădea.

M arţi după-masă chemat la poliţie, pentru a mi se

pune în vedere să congediez servitoarea. „Evreii n-au voie
să angajeze servitori." Două ore penibile, de spaimă
disproporţionată, ridicolă. Inhibiţiile mele de evreu-român
sunt paralizante.

Nicuşor Constantinescu, pe care l-am văzut ieri,

insistă să termin piesa şi să i-o dau lui. Am înţeles că el se
îndoieşte că piesa lui va f i primită la Naţional, în care caz
şi-ar juca-o la un teatru particular, dînd-o pe a mea
Naţionalului. Nu ştiu ce va ieşi din toate aceste aşteptări şi
planuri* (Anulat: „Pentru m om ent" ). Primul lucru de f ăcut
este să termin. Pe urmă vom vedea. Am decis ca joia sau
vinerea viitoare să le citesc ce am scris. M ă voi sili ca pînă
atunci să termin cel puţin actul II. T otul ar merge mai uşor
şi mai repede, dacă n-aş f i prins cu liceul, cu colegiul
(prostie de neiertat) şi dacă, în plus, n-ar trebui să f ac cele 5
zile de zăpadă.

Duminică, 8 f ebruarie [1942]

Deschis ieri-dimineaţă cursul la colegiu. Lecţie
ratată. M ă credeam un bun vorbitor, şi poate că sunt — dar
îmi trebuie anumită legătură directă cu sala pentru ca să
vorbesc. T otul a f ost ieri amorf , opac, inert.

Nimic nou pe f ronturi. Japonezii sunt la o milă de

Singapore! În Af rica încă nu se ştie dacă există şi unde
există un f ront englez. În Rusia, acţiuni locale f ără
importanţă.
 Piesa merge încet, neiertat de încet. N-am terminat
nici măcar scena cu directorul.
Îmi pare cu atît mai rău cu cît pentru mîine am
f ixat o lectură la Nicuşor. Aş f i vrut să am actul II gata.

Luni, 9 f ebruarie [1942]

T erminat aseară scena cu directorul. Îmi mai
rămîn 3 scene, din care singura importantă, scena cu
Bucşan. Sper să nu-mi dea prea mari greutăţi — deşi
greutăţile nu ştii niciodată de unde răsar. Pe urmă, rămîne
actul III, încă inf orm.
Citit astă-seară piesa, atît cît am scris, la Nicuşor,
cu Leni, Froda şi Nelu spectatori. Decepţionant. Nici un
succes. Nici un surîs. Un zid impenetrabil de oameni atenţi,
binevoitori şi plictisiţi. Actul I, pe care îl socoteam o
„lovitură", i-a zmuls lui Nicuşor o apreciere vagă — „e
interesant" —, lui Nelu un zîmbet, lui Leni nici atît. Froda,
plictisit, mă lăuda că citesc bine. Actul II a f ost şi mai greu
suportat. T oţi, la sf îrşit, m-au asigurat că e prea literar, că
e prea lung, că trebuie tăiat, că trebuie schimbat... În
concluzie, un eşec. Voi încerca mîine să ref lectez mai mult
la el. Acum sunt prea obosit. (Ce extenuant este să citeşti,
să, joci" o piesă.) Poate că în f ond lectura asta îmi era
necesară. Poate mă va ajuta să văd mai just lucrurile.

Japonezii au debarcat azi-noapte la Singapore,

chiar pe insulă. M are rezistenţă nu mai poate f i acolo.

M arţi, 10 f ebruarie [1942]

M -am gîndit mult la piesă şi la învăţămintele ce
pot f i trase din lectura de aseară. Cu sau f ără
consimţămîntul cuiva, voi lăsa actul I neschimbat. Îl
consider — de ce sa nu mi-o spun măcar mie? — un perf ect
act de comedie. Îmi spun chiar că, tehniceşte vorbind, e o
„lovitură". În privinţa actului II, concluziile de tras sunt
simple.
1) M agda e un personaj prea trăsnit, prea arbitrar.
T rebuie să-i dau o stare civilă. T rebuie să-i dau realitate.
Altf el — mai ales în contrast cu mediul realist al întregei
piese — ea este mult prea f actice.
2) T rebuie scăzută cu un ton exaltarea ei.
3) Scena M agda-Andronic e prea lungă, prea
încărcată. Va trebui s-o simplif ic.
În genere, decepţia de aseară m-a f ăcut să-mi pierd
chef ul, dar m-a f ăcut în acelaşi timp mai atent. Sunt mai
puţin ambalat — dar sunt edif icat. Cred că planul Nicuşor
nu e realizabil. Actul I i-a speriat. Se tem că toată presa va
f i indignată. Poate să f ie ceva adevărat într-asta. În acest
caz, piesa va trebui semnată de un nume cu totul
invulnerabil. Un debutant, un necunoscut, cineva care să
atenueze prin ef asare personală atacurile eventuale.
Georgică Fotescu ar f i f oarte nimerit. Oricum, trebuie să
renunţ la jucărea piesei în stagiunea asta. Ar f i destul de
bine dacă aş reuşi s-o f ac prezentată Naţionalului în
martie-aprilie—mai, luînd un acont şi amînînd
reprezentarea pentru toamna sau iama viitoare.

Şerban Cioculescu, văzut azi la un aperitiv. E cu

inima îndoită. Nu ştie ce să dorească. Victoria germană?
Însemnează protectorat. Victoria anglo-rusă? Înseninează
sancţiuni. N-am putut f ace nimic pentru uşurarea
conştiinţei lui.

M îine-dimineaţă, Benu şi eu începem cele cinci

zile de zăpadă.

Joi, 12 f ebruarie [1942]

Japonezii au ocupat Singapur. Imposibil de
calculat consecinţele, întreaga f aţă a războiului e
schimbată. M omentul e la f el de grav ca, în 1940, căderea
Franţei. Ne doare mai puţin (atunci era o durere personală,
f izică; o suf erinţă cardiacă; eram loviţi în propria noastră
inimă) — ne doare mai puţin, dar e la f el de grav. Poate că
nu e nimic def initiv, nimic mortal. Englezii nu sucombă,
războiul nu e sf îrşit. Dar toate termenele posibile cad.
Avem în f aţa noastră un nou război, care poate dura 5 ani,
10 ani, 15 ani. Ce devenim noi? Ce devine viaţa noastră?

Citit deunăzi discursul lui Fox (Charles Fox,

politician britanic, susţinător al unei alianţe între Anglia,
Franţa şi Statele Unite) în 1800 — cînd, singur în Camera
Comunelor, arăta că a-l învinge pe Napoleon e o
imposibilitate şi că numai o pace de compromis e cu
putinţă. Se înşela desigur — dar a trebuit să treacă 14 ani ca
să se vadă. T rebuie să aşteptăm tot atiţia ani? Vom putea?
Vom f i lăsaţi?

În ultimul moment, o dispoziţie, nu ştiu de cine

dată, scuteşte pe titraţi de munca la zăpadă. Am rămas deci
acasă.

Duminică, 15 f ebruarie [1942]

Vineri dimineaţa, „Gneisenau", „Schemhorst" şi
„Prinz Eugen", plecate de la Brest, au trecut prin canalul
Dover, pe sub nasul englezilor, f ără dif icultate. „Cea mai
gravă mortif icare suf erită de prestigiul f lotei britanice din
secolul XVII pînă azi" — spune T imes.
Englezii sunt în serie neagră. Rareori au f ost în
mai penibilă postură. Şi nu e vorba numai de „posturi
penibile", ci de întrebări grave, pe care eşti obligat să ţi le
pui asupra destinului însuşi al războiului. Peste atîtea
amărăciuni, mai f lutură încă speranţa noastră veche,
tenace, îndărătnică — dar cu oarecare melancolie.

De trei zile nici nu m-am apropiat de manuscrisul

piesei. Sunt obosit, extenuat. Je m'épuise à ne rien f aire.
M ă pierd în tot f elul de mizerii, cu şcoala, cu colegiul...
 Ce bătrîn sunt! Ce viaţă larvară duc! Ce trist, ce
uzat! Suport greu dizgraţia mea f izică. M i-e silă să mă uit
într-o oglindă.

Duminică, 22 f ebruarie [1942]

Săptămînă stupidă, obositoare — f ără a f i f ăcut
nimic, f ără a f i scris, f ără a f i citit — şi avînd totuşi
continuu sentimentul că sunt covîrşit de treburi, extenuat
de muncă. Cursul de la colegiu — chiar aşa de neserios cît e
— mă preocupă prea mult şi-mi ia prea mult timp. În plus,
am avut diverse invitaţii, primite din inerţie şi suportate pe
urmă cu dezgust. Joi la Gruber (Solom on (m ai tîrziu, după
stabilirea în Franţa, Charles) Gruber, jurist. A fost secretarul
lui Wilhelm Filderm an), vineri la Leni, aseară la noi, trei
seri „mondene". Af ară de asta, ieri dejun la Zissu, de care
probabil că n-am să mai scap niciodată, dacă nu-i voi spune
într-o zi clar că mă dezgustă.

Războiul stă pe loc. Nimic nou, în orice caz nimic

esenţial pe f ronturi. Japonezii continuă să aibe succese. În
Libia nimic, în Rusia nimic. Astăzi se împlinesc 8 luni de
război ruso-german, dar situaţia continuă să f ie nedecisă.
Frontul e aproape neschimbat. Ruşii anunţă înaintări,
nemţii anunţă încercuiri, dar nici unele, nici altele nu par
serioase. T rebuie să aşteptăm primăvara şi vara. Le aştept
cu nelinişte, cu angoissă.

Nicuşor îmi propune să colaboreze cu mine la

piesa mea. Îmi sugerează diverse soluţii pentru actele II şi
III. M ă asigură că vom da o lovitură şi îmi of eră chiar un
acont de 50.000. Nu cred că voi primi. Îmi pare rău să
constat, dar am încă prejudecăţi literare şi o absurdă,
ridicolă „conştiinţă artistică".

Joi, 26 f ebruarie [1942]

O telegramă Rador anunţa aseară că „Struma" s-a
scuf undat, cu toţi pasagerii, în M area Neagră. Azi-
dimineaţă, ştirea se rectif ică, în sensul că majoritatea
călătorilor — sau poate chiar toţi — au f ost salvaţi şi se
af lă pe ţărm (V asul „Strum a" a fost scufundat în apropiere
de Bosfor de o torpilă sovietică. Din cei 769 de pasageri
num ai unul a supravieţuit). Dar pînă să af lu ce s-a petrecut
cu adevărat, am avut cîteva ore de deprimare. M i se părea
că întreg destinul nostru este în acest nauf ragiu.

George Brătianu îi spunea deunăzi lui Rosetti că

Germania, dacă nu-i învinge pe ruşi la vară şi dacă nu
organizează economiceşte spaţiul ocupat, se va prăbuşi în
toamnă, căci o nouă iarnă nu mai e în stare să suporte.
Asemenea judecăţi şi pronosticuri sunt gratuite, dacă nu
absurde. Războiul ăsta creează neîncetat noi condiţiuni,
care nu pot f i prevăzute de nimeni, nici măcar de la zi la zi,
dar încă de la trimestru la trimestru.

S-a sinucis Ştef an Zw eig. Nu avea dreptul, nu

trebuia. Recitesc într-un interviu al lui din 1940
următoarea f rază: “I w ould be suspicious against any
European author w ho w ould now be capable to
concentrate on his ow n, bis private w ork." Dar cu atît mai
puţin avem dreptul să f acem gesturi individuale — chiar
dacă le socotim liberatoare. Sau, ştiu eu?

De o lună, la „Baraşeum" (Teatru evreiesc înfiinţat

în 1940, după excluderea evreilor din teatrele rom âneşti),
actori evrei joacă cu un imens succes de public o revistă.
Biletele sunt vîndute, pînă la ultimul loc, cu zece zile
înainte. Am f ost şi eu ieri, cu Benu (după stăruinţa lui
Sandu Eliad, Ronea, Bereşteanu) — şi am f ost umilit de
vulgaritatea textului şi a publicului. E oare posibil ca evrei
care au trăit şi trăiesc atîtea crîncene tragedii să scrie, să
joace, să asculte şi să aplaude asemenea mizerii? M -au
invitat şi pe mine să le scriu o piesă (şi desigur aş f ace-o
pentru bani — căci de unde voi găsi bani de chirie în
martie?), dar nu mă simt capabil să scriu pentru asemenea
exigenţe.

M -am gîndit în ultimele zile că pentru „Alexandru

cel M are" (Titlul piesei va răm îne Ultim a oră) există o
soluţie care să împace şi ezitările mele, şi propunerile lui
Nicuşor. Eu scriu piesa aşa cum vreau. După ce o termin i-o
dau lui Nicuşor şi îi las totală libertate să o schimbe şi să o
reprezinte cum îi place. T antiemele le vom împărţi pe din
două. M i se pare o soluţie acceptabilă, mai ales dacă
menţine acontul de 50.000. După război vom restabili
lucrurile.
Deocamdată, am terminat astă-seară actul II. În
chip mulţumitor, mi se pare. Va trebui însă neapărat nu
numai să modif ic, dar să scriu în întregime din nou scena
M agda-Andronic, care — îmi dau seama — e imposibilă. Cu
oarecari modif icări, actul II va avea aceeaşi precipitare
dramatică, nervoasă, ca şi actul I. Dif icultăţile reale încep
cu ultimul act, care ameninţă să piardă ritmul piesei. Vom
vedea.

Nemţii dezmint o mare victorie, pe care ruşii

anunţă a o f i repurtat în nord, unde af irmă că au încercuit
şi aproape distrus Armata 16 germană.

[Martie]
Duminică, 1 martie [1942]
M artie! Poate că martie încă nu va aduce
schimbări esenţiale în conf iguraţia războiului. Se
desprimăvărează greu după o aşa de grea iarnă. Anotimpul
primejdios va începe în aprilie-mai. Deocamdată ruşii
continuă atacuri ce par a redeveni intense. Comunicatul
german de aseară înregistrează lupte grele pe tot f rontul:
în Crimeea „atacuri ruseşti sprijinite de care de asalt şi
avioane"; în Doneţ „atac dat cu f orţe considerabile". T otuşi
nu cred că se mai pot aştepta de aici încolo răsturnări de
situaţie.

N. Davidescu (!!!), reîntors din Germania, îl

întîlneşte pe Rosetti şi îi spune că nemţii pierd războiul, că
singuri englezii îl pot cîştiga, că situaţia în Germania e
disperată etc.! Davidescu anglof il.

Cele 5 zile de zăpadă se majorează la 10.

Intelectualii pot f i dispensaţi, plătind 1.000 de lei pe zi. De
unde să iau 20.000 pentru Benu şi mine? Nici nu mă
gîndesc. Vom merge la zăpadă şi gata!

Luni, 2 martie [1942]

T otuşi, toţi cei 600-700 oameni de pe „Struma" au
pierit o dată cu vaporul. Se pare că a scăpat un singur
pasager sau — se mai zice — patru. Comunicare of icială nu
există încă. Nu cunoşteam bine pe nici unul din cei plecaţi.
Două-trei vagi, îndepărtate cunoştinţe. Nici o f igură pe
care să mi-o amintesc, asupra căreia să mă pot opri. (Poate
f ostul meu elev din clasa VII, Schreiber, parcă.) Dar moartea
lor, a tuturora, mă doare.

Hotărîserăm să ne prezentăm mîine-dimineaţă la

zăpadă. Suntem amînaţi pe poimîine.

M iroase a primăvară. E încă rece, e încă înnourat

— dar aerul e mai puţin pîclos, mai uşor. Senzaţia de
revenire la viaţă şi în acelaşi timp un sentiment surd, adînc
de primejdie, de spaimă.

M arţi, 3 martie [1942]

„În Crimeea, pe f rontul Doneţului şi la sud de
Lacul Ilmen, luptele grele de apărare continuă" — spune
comunicatul german de aseară. Comunicatul de astă-seară
repetă f ormula: lupte grele de apărare. Se întîmplă ceva
grav pe f rontul sovietic? După tonul telegramelor şi
comunicatelor germane pare că da. Dar ruşii păstrează o
tăcere de nepătruns.

M îine-dimineaţă la 6 pornim la zăpadă. Ne-am

pregătit ef ectele. M ă simt cam obosit (sunt într-o
mizerabilă condiţie f izică de cîtva timp), dar sper să suport
totul cum trebuie. M ai necăjit sunt pentru Benu, cu
sciatica lui.

M iercuri, 4 martie [1942]

Prima zi de muncă la zăpadă. Doborît de oboseală.
Plecaţi la 5 1/2 dimineaţa de acasă, ne-am întors la 8 seara.
M unca propriu-zisă e o batjocură (lucrăm undeva pe o linie
de triaj, dincolo de halta Griviţa). Ce e extenuant e statul în
picioare, drumul, aşteptarea, f ormalităţile. La întoarcere,
tramvaiele încărcate treceau pe lîngă noi, f ără să avem
puterea să ne agăţăm de ele. Niciodată Strada Antim nu mi
s-a părut mai departe.

Joi, 5 martie [1942]

Foarte obosit, dar nu ca ieri. Lucrurile încep să se
organizeze — ceea ce reduce mult timpul pierdut cu diverse
f ormalităţi (apel, dovezi, vize...), Am plecat dimineaţa la 6
1/2 şi seara am f ost acasă la 6. Dacă ne vom mai antrena,
vom f i poate mai puţin obosiţi. M - am dezobişnuit de
ef orturi f izice. Detaşamentul în sine însuşi e o comedie. Ca
atmosf eră seamănă perf ect cu detaşamentul Poligon din
octomvrie 1940. Atîta doar că munca este şi mai ridicol
inutilă decît era acolo. M utăm zăpada dintr-un loc într-
altul — operaţie de o zădărnicie absolută. Dacă n-am f i
văzut atîtea altele în ultimii ani — am muri de rîs.

Vineri, 6 martie [1942]

M ă gîndeam astă-seară, cînd predam lopata, că
sunt milioane de oameni ca mine, care f ac acelaşi gest, o
dată cu mine, de-a lungul pămîntului. Eu mă întorc acasă,
să dorm, să mănînc, să uit. Dar ei unde se întorc? Cei din
lagărele de prizonieri? Cei din lagărele de internare? E în
detaşamentul meu o voie-bună inexplicabilă. Fiecare om
trăieşte în plină primejdie, de care e conştient. Fiecare din
noi ştie că ziua de mîine poate aduce mizerii mai mari decît
cele îndurate pînă azi. Fiecare a lăsat acasă griji,
amărăciuni, spaime, terori. Şi totuşi, pe toţi îi leagă un f el
de tinereţe ironică, martiră, curajoasă — care exprimă
poate o mare vitalitate. Suntem totuşi un neam uimitor.

A căzut Batavia. Nu mai rămîne mare lucru din

Java. Japonezii au mereu victorii cam pretutindeni. Pe
f rontul rusesc, atacurile sovietice par a f i slăbit în sud. Nici
o schimbare esenţială nicăieri.

Duminică, 8 martie [1942]

A murit T antie Caroline. Ultimă legătură cu Brăila
noastră. Ultimă verigă cu un întreg trecut pierdut pentru
totdeauna. Sunt bătrîn. Papa a plecat azi-noapte acolo.

Viscoleşte. Iama s-a întors. Astăzi, pe cîmp (deşi

ne-am întors la ora 2, duminică f iind), mă simţeam mai
ostenit şi mai îngheţat decît oricînd. Primele 5 zile de
muncă au trecut. Ne mai rămîn 5, care mi se par f oarte
lungi. Comedia detaşamentului nu mai are nimic nou să-mi
spună.

Luni, 9 martie [1942]

Dimineaţa am lucrat în halta Griviţa, unde am
curăţat peroanele de zăpada proaspăt căzută. După-masă
ne-am întors în „sectorul 6", unde — mai retraşi — putem
f ace ce vrem. Operaţia principală era să mutăm zăpada de
pe o linie pe alta. Primăvara a revenit pe la amiază, cu
soare. Cu puţină imaginaţie, te puteai crede undeva, la o
cabană în munţi.

A căzut Rangoon. Java este iremediabil pierdută.

Se pare de altf el că neerlandezii capitulează. Pe f rontul
rus, nimic nou.

M arţi, 10 martie [1942]

Lucrat la „trenul de zăpadă" — operaţie care în
primele zile, privindu-i pe alţii, ni se părea teribil de grea.
În realitate e mai simplu, ba chiar mai antrenant decît mă
aşteptam. Am umplut cîteva vagoane jucîndu-ne. Am luat-o
ca un sport. Cred de altf el că încep să f iu antrenat.
Săptămîna trecută n-aş f i f ost în stare de perf ormanţa de
azi. Pe nesimţite devin un muncitor cef erist, mai rău decît
atît, un măturător de peroane, un curăţitor de linii f erate.
Aproape că nici nu mai sunt sensibil la grotescul situaţiei.
O singură dată, în timp ce la cîteva sute de metri se vedea
trecînd trenul de Constanţa, m- am surprins gîndind că, cu
doi ani în urmă eram şi eu, puteam f i şi eu un călător, care
de la f ereastra compartimentului să privesc cu indif erenţă
cum las în urma mea de-a lungul liniei oameni cu tîrnăcop
şi lopată, oameni f ără nume, f ără identitate.
Ce e groaznic e că dincolo de aceste zece zile, care
vor trece, care aproape au trecut, ne aşteaptă vechile
mizerii şi spaime. În tramvai, seara, venind spre casă, am
văzut în ziar o nouă lege, a impozitului reîntregirii, care
impune pe evrei la o plată împătrită decît a celorlalţi
contribuabili.

Vineri, 13 martie [1942]

A zecea zi de zăpadă. A trecut mai greu decît
celelalte. M iercuri şi joi am avut soare, dar azi a f ost o zi
rece, vînătă, înnorată, plumburie. Simt încă f rigul în oase.
Şi sunt f oarte, f oarte obosit. Dar am în buzunar o
„adeverinţă C.F.R." cu zece ştampile albastre şi una roşie,
care arată că am „lucrat la curăţirea zăpezii în Staţia
Bucureşti Griviţa de la 4 la 13 martie 1942".

Luni, 16 martie [1942]

Revăzut în trei zile toţi oamenii mei obişnuiţi:
Rosetti, Camil, Aristide, biroul Roman, liceul, Zissu, Leni,
Nicuşor etc. Nimic schimbat. T otul mereu şi mereu la f el.
Singurul schimbat între ei, în oarecare măsură, eu:
schimbat de soare, de aer liber. Bronzat, puţin slăbit, am
ceva din aerul meu de Balcic sau Predeal. Parcă aş f i după o
vacanţă de zece zile. Şi ef ectiv mă simt ref ăcut f iziceşte.
Dar bronzul se duce şi revin repede la f orma mea de larvă.
Parcă era mai bine la zăpadă! T ot f elul de mizerii, enervări,
amărăciuni. Înot cu greu prin ele, f ără energie, f ără chef de
a rezista, cu dezgust, cu silă.

În Rusia, comunicatele germane anunţă mereu

„lupte grele de apărare", „atacuri sovietice masive". Idele
lui M arte găseşte contraof ensiva de iarnă în plină
desf ăşurare — dar f rontul german rezistă aproape intact.
Nu cred că se mai poate întîmpla ceva esenţial în această
privinţă. T rebuie să aşteptăm sf îrşitul primăverii sau
începutul verii (mai- iunie, căci aprilie poate f i încă prea
devreme). Atunci se va declanşa noua of ensivă germană?
Hitler, în discursul de ieri, af irmă că îi va zdrobi def initiv
pe ruşi „în lunile ce vor urma".

Vineri, 20 martie [1942]

Beate Fredanov îmi sugerează să scriu o piesă
despre „Struma". Sugestie care mă pune pe gînduri, mai ales
că se întîlneşte cu vechiul meu gînd de a scrie o piesă cu
nauf ragiaţi, încercînd undeva pe o insulă să reînceapă o
altă viaţă.

Nimic nou pe f ronturi. „Lupte grele de apărare",

zice invariabil comunicatul german. Vişoianu, văzut azi,
crede că discursul de ieri asupra Ardealului este o iniţiativă
locală, nu o presiune germană asupra ungurilor. T ot el îmi
povesteşte lucruri amuzante despre activitatea lui M ircea
Eliade la Lisabona.

Duminică, 22 martie [1942]

Nouă luni de război în Rusia. Pe f ronturi, nimic
nou. În Universul de azi, o telegramă germană vorbeşte
despre viitoarea „campanie de vară". T ermenul mi se pare
că e întrebuinţat pentru prima oară. Pînă acum f ormula era
„campania de primăvară".

După-amiază agreabilă, cu Branişte, la o bodegă.

Am vorbit îndelung despre comedia Alice-Alcibiade. Ştie o
sumă de lucruri şi le povesteşte inteligent. Sub aerul lui
naiv, il sait toujours à quoi s'en tenir.

M arţi, 24 martie [1942]

Ieri şi azi, zile agitate din cauza locuinţei. Vom
putea rămîne pe loc? Va trebui să ne mutăm? Kazaziana*
(Lecţiune probabilă) cere 150.000 — şi nici măcar nu ştiu
dacă dă un contract pe un an. Oameni mai sordizi, mai
inf ami, mai rapaci — greu de imaginat. Şi nici măcar nu ştiu
dacă va f i cîndva — în cer sau pe pămînt — o zi de judecată.

Amuzantă povestea lui Russo (Bizantinologul

Dem ostene Russo) (istorisită de Rosetti), care îşi căuta de
mult la „Bellu" un loc de mormînt, interesîndu-se de
poziţie, dimensiuni, vecinătăţi, preţ. Episod de utilizat
pentru Danacu (Dăracu) într-un roman.

Citit două piese de Galsw orthy, Esc ap e ş i The

Roof— amîndouă scrise în aceeaşi manieră. Ar putea f i — ca
tip de scenariu — un model pentru piesa mea cu
nauf ragiaţi.

Atacurile ruseşti au intrat într-o „perioadă de

stagnare", spune D.N.B. (Agenţie germ ană de ştiri) „Slabe
atacuri la Kerci."

Duminică, 29 martie [1942]

Săptămînă de agitaţie, de caf ard, de umilinţi — în
legătură cu casa, cu proprietarul, cu chiria. Cereri enorme,
pe care trebuie să le accept, f ără măcar să mă întreb dacă
voi găsi bani şi de unde. În toate aceste discuţii,
tergiversări, tratative, sunt dezarmat. Nu ştiu să mă apăr.
Cînd ar trebui să f iu violent şi tenace, sunt amar şi ironic.
Amar şi ironic cu M adam Kazazian! M ă ruşinez de mine
însumi cît de puţin sunt apt pentru viaţă. Cedez orice, ca să
nu am conf licte. Accept să f iu înşelat, prădat — numai să
f iu lăsat în pace. Lipsă de vitalitate? Dezgust de oameni?
Sau numai apatie, neputinţă? M i-e inima grea de toate
mizeriile astea.
Şi, de cîtva timp, un sentiment renăscut de teamă,
de spaimă, de angoissă. M i-e f rică de tot necunoscutul care
ne stă înainte...

Nimic nou pe f ronturi. O debarcare engleză la

Saint-Nazaire, avînd însă mai mult caracterul unui „coup de
main" decît al unei acţiuni of ensive. Perioadă de aşteptare.
T e întrebi cînd şi în ce mod se va f ace tranziţia de la
of ensiva rusă la cea germană. Deocamdată, comunicatele
anunţă invariabil atacuri sovietice, mai slabe sau mai tari,
respinse cu înverşunare.

Luni, 30 martie [1942]

Iarnă din nou. A nins toată noaptea. Străzile sunt
albe. Dimineaţa, viscol.
Comunicatul german spune că gerul a revenit pe
f rontul rusesc. „Lupte grele de apărare", după f ormula
obişnuită.

M -am tot căznit în ultimele două săptămîni, de

cînd m-am întors de la zăpadă, m-am tot căznit să repar
actul al II-lea al piesei. Nu cred că am reuşit. Încă o dată
trebuie să constat că ceea ce nu izbutesc la prima redactare
nu mai izbutesc niciodată. Am scris, transcris, tăiat,
ref ăcut, schimbat, întors şi pe f aţă şi pe dos scena V,
M agda-Andronic — şi tot proastă a rămas. M ă decid s-o las
în starea în care se af lă. T rec mai departe la actul III. M ai
tîrziu, după ce voi f i recăpătat oarecare distanţă, voi
încerca din nou să revăd lucrurile. Încep actul III, f ără gust
şi f ără încredere. Piesa asta trebuia să f ie un joc — şi nu e. O
simt devenind prea greoaie.

[Aprilie]
M iercuri, 1 aprilie [1942]
Aprilie, dar încă nu primăvară. Zăpada de ieri şi
alaltăieri nu s-a topit toată. Noroi şi zăpadă.

Pe f ronturi, nimic nou. „Atacuri puternice, lupte

grele" — te întrebi cînd şi cum se va intra în f aza of ensivei
pe care germanii o anunţă mereu. Poate că nici aprilie nu
va schimba prea mult, mai ales dacă vremea rea continuă.

Prima seară de Seider. M i-ar f i plăcut să f acem un

Seider nacht (Seider nacht (idiş) — m asa şi cerem onia
religioasă din prim a seară de Pesah) adevărat. M i se pare
uneori că legăturile noastre cu iudaismul pot f i ref ăcute.

Vineri, 3 aprilie [1942]

Zi de primăvară, puţin prea rece, dar albă,
albăstrie, transparentă. Spre seară m-am plimbat cu
Lereanu şi Comşa spre lacuri.

Scurt bilet de la prof esorul de engleză, care ne

abandonează f ără explicaţii. Zissu şi Aristide, cărora
avusesem imprudenţa să-l recomand, îl plăteau desigur mai
bine. Nu-l credeam capabil de atîta inelegantă. Procedeul
mă indignează, iar f aptul de a-l pierde ca prof esor mă
necăjeşte. Am f ăcut cu el mari progrese şi sunt sigur că,
f ără el, voi pierde mult.

Va trece aprilie f ără evenimente de război? Nu-mi

vine a crede. Aprilie '40 a servit pentru campania din
Norvegia. Aprilie '41 pentru cea din Serbia-Grecia. De ce n-
ar f i utilizat aprilie '42 în T urcia? Sau (deşi mi se pare
absurd) în Suedia?

Sîmbătă, 4 aprilie [1942]

Se pare că s-a reînceput deportarea evreilor din
Dorohoi. Gaston Antony îmi spune că în curînd va apărea
statutul evreilor, care se af lă în lucru. Evreii botezaţi —
zice el — vor avea un regim mai bun şi, în orice caz, vor f i
f eriţi de deportare. Gaston îmi spune că el singur din toată
f amilia a rămas nebotezat. E o comedie absurdă, grotescă.
Am trecut astă-seară pe la „Baraşeum". Se repeta o piesă.
Sala era plină de evrei — dar în tot teatrul (îmi spunea
Bogoslava) numai 2-3 mozaici: restul, catolici, ortodocşi,
protestanţi...

Cumpărat cu 1.500 lei, cîştigaţi serile trecute la

poker, un quartet milanez de M ozart şi al treilea concert
brandenburghez de Bach. Ca să-mi f ac şi eu o bucurie în
dimineaţa asta de primăvară, cu atîta soare, cu atîta
tinereţe. Viaţa e undeva, alături de mine, în af ară de mine.

Duminică, 5 aprilie [1942]

N-am scris pînă acum nici o replică din actul III.
Am găsit însă oarecari incidente care ar putea f i utile. Îmi
trebuie un act III bogat, cu material propriu, eventual cu
personaje noi. M -am gîndit astă-seară că, dacă aş plasa
actul tot la redacţie, greutăţile s-ar simplif ica implicit.
Acolo, am tipii din actul I, şi mai ales o atmosf eră gata
creată. Dintr-o dată ritmul viu al începutului e regăsit. Dar,
pe de altă parte, pe Bucşan nu-l pot realiza în toată
amploarea lui decît în cadru propriu. În biroul său de
dictator economic va f i mai puternic, mai zdrobitor decît
în altă parte. (M ai ales în scena cu ministrul Brănescu —
dacă într-adevăr voi recurge la acest personaj.) Aici însă
dif icultatea e de a-l introduce pe Andronic şi M agda, care ar
intra mult mai plauzibil la redacţie. Fiecare din cele două
decoruri (redacţia sau cabinetul lui Bucşan) au avantaje şi
dezavantaje, f acilităţi de situaţie, dar şi imposibilităţi de
situaţie. Poate o soluţie ar f i ca actul III să aibe două
tablouri, primul la Bucşan în birou, al doilea la redacţie —
dar în cazul acesta răsar alte greutăţi şi nepotriviri.
În f ine, voi vedea. Pentru moment sunt mulţumit
că piesa, care mă dezgustase cu totul, începe să mă
intereseze din nou. Nu prea mult — dar poate atît cît e
necesar ca s-o termin.

M iercuri, 8 aprilie [1942]

Nimic nou în mersul războiului. Perioadă de
aşteptare, de pregătire. Nimeni nu poate spune ce se va
întîmpla. Ne dăm doar seama că intrăm într-un anotimp
f urtunos. Vor f i probabil ef orturi uriaşe, lovituri teribile,
mari încleştări. Sensul lor, rezultatul lor abea la toamna îl
vom putea — poate — vedea. Iar pînă atunci ne trebuie
nervi buni, putere de rezistenţă — şi noroc. O dată această
judecată generală f ăcută, tot restul, discuţii, pronosticuri,
inf ormaţii, opinii, devine inutil.

Luat de la Lena sonata de Lekeu pentru cîteva zile

— şi o ascult mereu. Reminiscenţe multe din Franck. Foarte
f rumoasă, totuşi.

N-am scris nimic din actul III. Nu m-am putut

decide să încep. M aterial mult, încă nu bine organizat. Îmi
promit ca imediat ce termin actul III să încep a scrie
„Libertate". De asemeni mă gîndesc mereu la piesa cu
nauf ragiaţii, care începe să se precizeze. Iar între timp
materialul romanului sporeşte şi el, se ordonează, se
clarif ică. Niciodată n-am avut atîtea proiecte literare
susceptibile de a f i puse în lucru. Într-o viaţă bine rînduită,
în condiţii de relativă linişte, aş putea, cred, acuma, să scriu
luni de zile, zi de zi, de dimineaţă pînă seara. Dar, ştiu eu ce
se va alege din toate astea?

Duminică, 12 aprilie [1942]

Nimic nou pe f ronturi. Comunicatele germane din
ultimele zile au semnalat un nou atac rus la Kerci, şi
atacuri locale germane în centru. Situaţie neschimbată, în
ziarele de azi, un f el de buletin meteorologic D.N.B. arată
că iarna s-a sf îrşit, dar că primăvara nu e nici ea f avorabilă
unei of ensive, din cauza ploilor, a dezgheţului, a negurei, a
noroiului. Să însemneze asta că of ensiva e amînată pentru
iunie?

Procesul de la Riom (Proces intentat de guvernul

francez de la V ichy celor acuzaţi de înfrîngerea Franţei în
1940: generalul Gam elin şi politicienii Blum şi Daladier)
suspendat.
Sunt totuşi unele lucruri pe care Franţa nu le
poate comite. Chiar dacă vrea, chiar dacă încearcă. O ţară
care îl dă pe Jules Renard nu poate cădea prea jos în ordine
morală. Sau, ştiu eu? Poate că mă înşel. Poate că de departe
nu se pot înţelege lucrurile. Poldy ar şti să-mi spună mai
mult. T otuşi, mi se pare că Franţa are, în inf amie, anumită
stîngăcie. Nu e în stilul ei. N'est pas inf âme qui veut.

Cu Leni, astă-seară, în tramvai. O doamnă însoţită

de un maior (desigur, soţul ei) o f ixează pe Leni, o
recunoaşte, o arată cu un gest discret soţului. Se vede bine
că e surprinsă şi bucuroasă de o asemenea întîlnire. La
piaţă, se ridică să coboare din tramvai, dar deodată se
întoarce, se apleacă spre Leni şi îi întinde mîna — cu un
gest şi timid şi af ectuos, ca de şcolăriţă. M aiorul salută şi
el, încîntat. Amîndoi ar vrea să vorbească, să spună — dar
gestul a spus totul, pentru ei. Prin urmare, şi asta e posibil.
Despre Leni, ar f i multe de scris, dacă m-ar mai
interesa. Îmi f ace azi, cu uşurinţă, mărturisiri despre
aventurile ei de acum 3-4 ani, lucruri pentru care m-aş f i
omorît să le af lu atunci şi care acum îmi sunt indif erente.
Ce grotescă întîmplare a f ost şi ridiculul meu amor!

M iercuri, 15 aprilie [1942]

Recitit aseară, spre marea mea surpriză, după 6-7
ani, Oraşul cu salcîm i. Aveam la mine întâmplător cîteva
caiete ale elevilor mei din clasa V-a, cu rezumate de lecturi
lunare. Între ele, un f oarte inteligent rezumat al Oraşului
cu salcîm i, plin de observaţii ingenioase asupra
raporturilor posibile cu celelalte cărţi ale mele. Am citit
rezumatul amuzat şi, pe urmă, într-o doară, am luat cartea
din bibliotecă, cu gîndul să o răsf oiesc. Pe urmă n-am mai
putut s-o las din mînă. Aveam oroare de ea. Ref uzam să
vorbesc despre ea. Simpla citare a titlului mă crispa. O
consideram o eroare, o prostie. Ei bine, mi se pare că am
f ost nedrept. Acum, recitind-o după ce aproape o uitasem
(personaje, momente, f apte care* (Anulat: „îm i ieşiseră" ) se
şterseseră total din memorie), cartea m-a încîntat. Ce tînără
e! Peste toate naivităţile, o anumită f răgezime, anumită
poezie în povestea asta, care mă emoţionează. Sau sunt eu
azi aşa de bătrîn, încît tinereţea cărţii capătă — dincolo de
literatură — o valoare exagerată? Nu ştiu. Fapt e că am
avut trei ore de neaşteptată plăcere citind-o.

Joi, 16 aprilie [1942]

Nunta lui Baby, f iica Alicei. Cununia la Biserica
Amzei, buf et la dejun în Delea Veche, pe urmă vizită la
Alcibiade, care e bolnav. M ă uitam atent şi amuzat la toţi
oamenii din Delea Veche — şi îmi spuneam în gînd povestea
f iecăruia în parte, povestea tuturor la un loc, povestea
casei însăşi — toate amestecate într-o teribilă, grotescă,
absurdă comedie. Ce extraordinar material de roman.

Am găsit — din senin — un nou subiect de piesă de

teat r u (Prim a însem nare despre proiectul piesei Insula,
răm asă neterm inată). M i-a intrat dimineaţa în cap (nici eu
nu ştiu cum) şi pe urmă toată ziua, pe stradă, în tramvai, în
autobuz, l-am tot mestecat şi mestecat, pînă cînd seara —
întors acasă — m-am aşezat la masă şi am scris „d'un trait"
scenariul complet al actului I. Eram în aşa excitaţie, încît
n-am mai avut răbdare să f ixez pe hîrtie şi scenariul
celorlalte două acte. Am ieşit, i-am telef onat lui Leni şi m-
am dus la ei cu gîndul să le comunic descoperirea. Cu o
seară înainte îmi spuseseră că le trebuie o piesă pentru
Leni, Stroe, Ronea, M arian. Ei bine, voiam să le spun, am
piesa! Ce e şi mai amuzant e că în autobuzul 40, mergînd
spre Bulevardul M ărăşeşti, în 8-10 minute cît a ţinut
drumul am schiţat în minte şi scenariul actelor II şi III,
găsind multe, neaşteptate incidente. În f elul ăsta, cînd am
ajuns la ei, le-am f ăcut o expunere completă. M are
entuziasm. Şi Leni şi Froda af irmă că ar f i o lovitură! T oate
bune! Dar trebuie să scriu. Iată-mă în momentul de f aţă cu
patru piese în braţe — şi nici una din ele (nici măcar
„Alexandru cel M are"), nici una scrisă. Eu pot să f iu un
autor de teatru, chiar un f abricant de teatru, dar îmi
trebuie mai multă tenacitate, mai multă meserie. Vom
vedea.

[Mai]
* (Începe caietul al V II-lea al Jurnalului) Vineri, 1
mai [1942]
Admirabilă noapte de primăvară — albastră,
argintie, transparentă, uşoară, puţin ireală. Ce f antastic
trebuie să f ie Balcicul sub lumina asta! Dacă n-ar f i
războiul care ne scoate din viaţă, dacă n-ar f i sentimentul
nostru permanent de recluziune, poate că o asemenea
primăvară — sau măcar o asemenea noapte — n-ar f i inutilă
nici pentru un om ca mine, care de mult se simte un om
pierdut...
Aprilie a trecut f ără schimbare. Ce ne va aduce
mai?

Sîmbătă, 23 mai [1942]

Dacă n-aş f i aşa de obosit — extenuat de cîteva
nopţi proaste şi de cîteva zile de alergături şi ef orturi — aş
încerca să scriu astă-seară aici. M ă simt suf ocat de
amărăciune, plictiseală, revoltă şi scîrbă. Dacă aş scrie, m-
aş limpezi poate. A ţine un jurnal e o chestiune de rutină.
(Nu e prima oară că îmi dau seama de asta.) Dacă nu scrii
zece zile — e f oarte greu să reîncepi într-a unsprezecea. Şi
totuşi vreau să revin la acest caiet, pentru a însemna unele
lucruri întîmplate sau gîndite în ultimul timp. Poate mîine.

M iercuri, 27 mai [1942]

Hotărît lucru, am pierdut obişnuinţa jurnalului.
M ereu în ultimele zile mi-am promis să scriu — şi mereu
am renunţat. Nici astă-seară nu mă simt în stare să
f ormulez ca lumea o f rază — dar f iindcă tot sunt cu tocul
în mînă (timp de două ore am completat o parte din f işele
de recensămînt), să notez măcar în grabă unele lucruri.

T radusesem săptămîna trecută 5 sonete de

Shakespeare. Reuşită tehnică relativ f acilă, care m-a
încîntat. Simţeam un f el de aprindere entuziastă pentru
toate sonetele, care mi se păreau admirabile în original şi
traductibile cu mari şanse de poezie. Era simplu ca un joc
de cuvinte încrucişate — şi era îmbătător ca un val de lirism
juvenil. Umblam pe stradă recitind versuri, căutînd rime,
numărînd silabe. (Cîtă lume m-o f i văzut pe stradă, sau în
tramvai, vorbind cu mine singur?) Dar acum m-am oprit, m-
am împotmolit. Sunt de cîteva zile la Sonetul LXXI (No
longer m ourn for m e when I am dead) şi nu mă pot urni din
loc. Nu găsesc rime, nu pot măsura versul — iar ce găsesc
este imposibil de plat. M i-ar părea rău să trebuie să renunţ.
M i-ar părea cu atît mai rău cu cît jocul ăsta e un nou
narcotic, care mă scoate puţin din mizeria vieţii.

T rebuie să plătesc 5.000 (dar poate voi scăpa cu

1.000) pentru 5 zile de zăpadă — deşi am lucrat 10. La
început am f ost f urios. Rosetti şi Solacolu — cărora
mtîmplător le-am povestit — nu voiau să mă creadă. Ziceau
că-i o f arsă. O f arsă e — dar una serioasă. Acum m-am
resemnat.

Nina e de 2-3 săptămîni la Bucureşti. Evident, nu

m-a căutat şi n-am văzut-o. Nici nu ştiu ce i-aş putea spune.
Se pare că M ircea va f i numit la Roma. La Lisabona,
orientarea sa politică (e mai legionar decît oricînd) îl f ace
nef olositor. M i se spune (Rosetti) că ar avea 400.000 lunar.
Poate e exagerat, dar nici 200 n-ar f i răi. Să recunosc că am
avut un moment de revoltă, de scîrbă şi de tristă invidie
cînd am af lat toate astea. În timp ce el duce o existenţă de
magnat, în regiuni paradiziace, de viaţă, de pace, de lux, de
conf ort, de visare — în timp ce el trăieşte din plin „ordinea
nouă" — eu trag aici după mine o existenţă mizerabilă de
prizonier.
Iar după război — presupunînd că voi scăpa şi că ne
vom întîlni — anilor lui de înf lorire eu nu le voi putea
opune decît triştii mei ani de umilinţă şi ratare.

Ratarea nu se scuză niciodată, cu nimic. Izbînzile

— chiar cînd sunt rodul inf amiei morale — tot izbînzi
rămîn.

[Iunie]
M iercuri, 3 iunie [1942]
 Recitit azi, după o atît de lungă pauză, primele
două acte din „Alexandru cel M are". M i s-au părut — chiar
şi al doilea — excelente. Acum, că am terminat cu şcoala şi
examenele, aş vrea să mă pun pe lucru — dar înainte de a
f ace orice altceva îmi propun să scriu neapărat actul III. E
ridicol să rămîn în drum cu o piesă pe două treimi f ăcută. E
şi mai ridicol, cînd mă gîndesc la f acilitatea subiectului, la
bogăţia situaţiei. Abea după ce voi termina treaba asta mă
voi putea gîndi la piesa lui Leni. Ce e prost e că încă nu
sunt def initiv f ixat asupra scenariului actul[ui] III. Pînă
astă-seară, nici măcar nu ştiam dacă se va petrece în
redacţia gazetei sau în biroul lui Bucşan. Acum cred că am
optat — def initiv? — pentru redacţie. M îine-dimineaţă voi
încerca să încep.

N-am mai tradus din sonete. Aştept un alt val de

lirism, ca să reiau lucrul. În schimb, cu Benu, Comşa şi
Lereanu, după ce am terminat de citit Cym beline, am
început prima parte din Henric IV . M erge cu destulă
uşurinţă. Lecturile mele altminteri sunt destul de risipite.
Revăzut, după 10 sau 11 ani, Confessions of a Young Man de
M oore — de astă- dată în original. M ai puţin emoţionant ca
prima oară.

Suntem în iunie, dar porţile viitorului sunt încă

închise. N-am putea spune că ştim astăzi mult mai mult
decît ştiam sau bănuiam în martie. După Kerci, după
Harkov, situaţia e încă în linii mari aceeaşi. Doar dacă
of ensiva lui Rommel ar reuşi (ceea ce nu s- ar zice) şi dacă
of ensiva contra Sovietelor ar putea porni şi prin Iran —
doar atunci ne- am af la într-o f ază cu adevărat inedită a
războiului. Altf el, situaţia rămîne oarecum previzibilă, prin
analogie cu ce s-a întîmplat anul trecut.

Duminică, 14 iunie [1942]

M i-e inima grea. Zvonuri, prevestiri, interpretări.
T oată lumea vorbeşte despre noi legiuiri antisemite, care ar
f i să vină de la o zi la alta. Interzicere de circulaţie după
ora 9. Semn galben. Gheto în sectorul de negru. Gheto în
barăci la Berşad* (Lecţiune incertă. Sem nul de întrebare e
al autorului) (?) T ransnistria. Nu vrei să crezi, ref uzi să
asculţi, dar rămîi cu o îndoială în inimă. Alarma din
noaptea de joi spre vineri şi zvonurile de bombardament mă
sperie mai puţin prin ele însele decît prin atmosf era de
surescitare şi isterie pe care ar putea să le provoace — ca şi
anul trecut. Îmi aduc aminte şi mă înf ior.

M ă gîndesc mereu la Poldy. Acolo teroarea creşte.

Ce f ace? Cum suportă? E aşa de singur!

Irealitate absurdă a vieţii noastre. M ai citim cărţi.

M ai avem puterea să rîdem. Dăm f estivaluri. M ergem la
teatru. Am f ost miercuri seara la „Baraşeum". Iar dimineaţa
la 11...

Uneori mi se pare că blestemul nostru nu mai are

nici o legătură cu războiul. Războiul e undeva, pe alt plan,
în altă ordine. Discuţi, urmăreşti pe hartă, comentezi — dar
pentru noi totul rămîne mereu ameninţător, mereu grav,
indif erent la orice...
Dar trăim. Şi trebuie să nu pierdem voinţa de a
trăi.

M iercuri, 17 iunie [1942]

Doi ani de la armistiţiul f rancez. Şi suntem încă în
viaţă! E adevărat că ducem cu noi oboseala acestor
îngrozitori doi ani — dar suntem vii. Pînă cînd? Aparentă
acalmie, dar sub ea mocnesc surd atîtea spaime. Zvonurile
despre noua criză antisemită se amestecă cu dezminţiri
liniştitoare — şi unele şi altele la f el de vagi, la f el de
iresponsabile. Nu ştiu de unde vin, ce valoare au, ce
semnif icaţie. Şi timpul trece încet, încet, încet. M ăsor
zilele, ceasurile.

Obosit. Proastă stare f izică. Ochii nu mă ajută să

citesc. Dureri de cap. Altf el aş lucra, f ie şi în silă, dar aş
lucra.

Luni, 22 iunie [1942]

22 iunie. Un an de la începerea războiului din
Rusia. Recapitulînd, îţi dai seama că nimic din ce s-a
întîmplat nu era previzibil. Asta ar trebui să ne lecuiască de
jocul absurd de-a prevederile. T otuşi, există parcă un
anumit ritm al războiului, cu succesiuni aproape regulate
de f ebră şi acalmie, de ascensiune şi regresiune* (Lecţiune
probabilă). Dacă ritmul acesta se menţine, al doilea an de
război ar putea să semene cu primul. În ce mă priveşte, nu
cred nici în termene scurte, nici în deciziuni inevitabile.
T oamna nu va aduce neapărat deznodămîntul, cum nu l-a
adus nici anul trecut.
Pentru moment, în Rusia, în af ară de of ensiva
contra Sevastopolului, f rontul e în aşteptare. În schimb,
bătălia din Af rica, după două săptămîni de ezitare, s-a
precipitat. Englezii au predat ieri T obrukul. M ă întreb dacă
acţiunea lui Rommel nu tinde la mult mai mult. Poate că se
pregăteşte în Orientul de mijloc o aripă vastă pentru
războiul din Rusia.

Eugen Ionescu a plecat ieri. M iraculoasă

întîmplare.

M arţi, 23 iunie [1942]

Obositoare discuţii, comentarii, presupuneri,
interpretări! Încerci să înţelegi ce se va petrece mai
departe. Ce consecinţe poate avea căderea T obrukului?
Cînd va cădea Sevastopolul? De ce întîrzie of ensiva
germană? E posibilă o debarcare anglo-americană? Nu
cumva războiul se va deplasa deocamdată spre Suez? Ce va
f ace T urcia? Atîtea întrebări pe care singur le ridici şi le
înlături. Sunt argumente pentru toate ipotezele. Aş vrea să
pot părăsi pentru cîtva timp războiul. Aş vrea să pot scăpa
de obsesia lui. Sunt obosit. M i-e f rică de neurastenie. Aş
vrea puţină libertate, puţină uitare.

Duminică, 28 iunie [1942]

Dezastrul englez din Libia* (Anulat: „Africa" ) încă
nu ştim dacă s-a sf îrşit. Luptele se dau acum în Egipt,
dincolo de Sidi el Barrani, la M arsa-M atruk. Dacă Rommel
se opreşte, atunci întreaga operaţie rămîne în cadrul
obişnuit al războiului af rican. Dar dacă ocupă Alexandria,
dacă ajunge la Cairo, atunci întreaga f aţă a războiului se
schimbă f undamental. Sevastopolul încă n-a căzut.

Luni, 29 iunie [1942]

Ore întregi, zile de-a rîndul am tot încercat să
scriu actul al III-lea din „Alexandru cel M are", dar zadarnic.
Pe de o parte piesa a intrat cu ultimul act într-un punct
mort, iar pe de altă parte, eu însumi sunt în-tr-o perioadă
de neinspiraţie absolută. Sunt apatic, greoi, lipsit de
spontaneitate, f ără spirit, f ără haz, opac, inert, desf ăcut.
T ot ce scriu pe hîrtie e lemnos, cenuşiu, inutil. Evident,
scenariul actului III nu e f ericit. Am îndoieli pînă şi asupra
cadrului. (L-am plasat întîi la redacţie, dar pe urmă l-am
început în biroul lui Bucşan, f ără să ştiu încă dacă pînă la
urmă nu voi reveni din nou la redacţie.) Dar chiar aşa f iind,
aş vrea să pot termina actul — bun sau rău — măcar pentru
a-l putea pune deoparte. Şi nu izbutesc.
Adevărul e că nu izbutesc nimic. Nici măcar să
citesc disciplinat o carte de la început la sf îrşit. Sunt
sălciu, somnoros, descompus, dezgustat de mine însumi.
Aştept de undeva puţină graţie.
M arsa-M atruk a căzut. Drumul spre Alexandria e
deschis. Întregul sistem englez din Orientul mijlociu pare a
se prăbuşi.
 [Iulie]
M iercuri 1 iulie [1942]
Iulie-august. Încep lunile grave de război. 60 de
zile care constituie toiul inf ernului, în Af rica Rommel e la
190 de kilometri de Alexandria. Se pare că englezii, care
pînă acum s- au retras f ugind, încearcă de azi-dimineaţă să
reziste. Vor putea? Sevastopolul a căzut.

Sîmbătă, 4 iulie [1942]

Lupta pentru Alexandria continuă. Am aşteptat din
moment în moment să se anunţe căderea oraşului. Dar
pentru moment f rontul ţine încă la El Alamein. Ieri
comunicatul german anunţa că poziţia a f ost ocupată şi
depăşită, dar comunicatul de azi vorbeşte de „puternice
f ortif icaţii" şi „întăriri însemnate" în acelaşi punct. E
posibilă o redresare britanică? Ceea ce se întîmplă acolo e
decisiv. Întregul aspect al războiului se poate schimba
instantaneu. Nici măcar nu ştii dacă în momentul în care
scrii aceste rînduri zarurile n-au căzut deja.

Viziune subită, aproape violentă, a unei piese de

teatru nouă, care s-a precipitat dintr- o dată, dintr-o serie
de gînduri f ără obiect precis. E ceva intens, încordat, de o
simplicitate şi de o putere care mă ameţeste puţin. Aş vrea
să pot scrie imediat, automat, cu ochii închişi. Dar ştie
Dumnezeu ce se va alege şi din asta, ca din atîtea altele.

Luni, 6 iulie [1942]

Am scris ieri scenariul piesei văzută — aşa de
ameţitor — sîmbătă seara. La drept vorbind, la un interval
de o noapte, exaltarea mea din ajun mi se părea naivă. Vraja
trecuse. Simţeam că totul pierduse din mister. Eram parcă
puţin jenat de mine însumi. Dar, scriind scenariul, m-am
animat din nou — şi nu numai că am reuşit să pun pe hîrtie
gîndurile intense şi totuşi conf uze de sîmbătă seara, dar le-
am precizat, le-am dat amploare, le-am dat contur. Iată-mă,
aşadar, cu încă un scenariu pe braţe. Este — ca să nu mai
socotesc, Alexandru cel M are" — al treilea.
Le voi scrie? Cînd?
Încă o dată trebuie să deplor încetineala mea în
scris. Nimeni, cred, nu are mai puţină vivacitate, mai puţină
libertate de mişcare, mai puţină uşurinţă spontană decît
mine. Sunt lucruri care îmi lipsesc total. Văd uneori idei în
nu ştiu ce f ulgurantă lumină — şi am atunci impresia că
totul s-ar putea realiza miraculos în cîteva ore, ca sub o
inconştientă dictare. Dar cînd iau tocul în mînă totul
redevine opac — şi atunci începe munca absurdă, plată,
greoaie a scrisului, care ţine zile, săptămîni, luni, uneori
ani.
În ce priveşte „Alexandru cel M are", sf îrşitul acum
mi se pare mai apropiat. Actul III, pe care l-am început f ără
chef şi l-am scris f ără încredere, mi se pare că se
construieşte totuşi în mod interesant. Azi am lucrat destul
de bine. Îmi rămîne de scris în totul două scene — scenele
f inale —, dar de ele depinde soarta întregului act, căci dacă
nu le reuşesc, atunci tot ce am f ăcut pînă acum cade — şi
întregul act trebuie scris altf el. Am impresia că e mai mult
o chestiune de abilitate şi tact, decît de material. Situaţia
eroilor mei e în momentul de f aţă puţin artif icială, dar cu o
piruetă totul se poate salva.

În Egipt, luptele se dau tot la El Alamein — parcă

cu intensitate scăzută. Rezistenţa britanică pare a se
consolida. Fapt e că şi comunicatele şi telegramele
germane trec cu discreţie peste f rontul af rican (care era aşa
de grav săptămîna trecută) şi pun accentul în mod
răsunător pe f rontul rusesc, unde începerea marei of ensive
este anunţată of icial. Luptele se dau între Kursk şi Harkov,
pînă spre Don.

Joi, 9 iulie [1942]

 Vis lung, complicat, astă-noapte, din care însă nu-
mi mai amintesc decît cadrul, decorul. Făceam parte dintr-o
delegaţie de trei oameni, care prezenta f elicitări doamnei
Antonescu, pentru căsătoria — cred — a f iului ei. Eram
primiţi într-o sală imensă, dreptunghiulară, cu multe f lori.
După cîtva timp, sala era plină de invitaţi, cei mai mulţi în
f rac. Într-o sală alăturată, mai mare şi mai somptuoasă
decît prima, un diseur şi pe urmă o f ată cîntau cîntece
englezeşti. Între invitaţi îl ţin minte pe Leibovici Camil,
într- un grup parcă de f ete din Brăila, pe care şi eu le
cunosc, şi îmi f ac semn să mă apropii. Între timp însă, f ără
ca decorul să se schimbe, nu mai suntem la d-na A., ci la
principesa Bibescu, în aşteptarea lui Valentin B., care
urmează să se întoarcă dintr-un raid sau de la un concurs,
cu o decoraţie sau un trof eu. Şi îl văd într-adevăr pe
Valentin Bibescu intrînd, în f rac, şi urmat de o suită de
domni, străbătînd sala şi trecînd pe lîngă mine.

Aseară, la „Capşa". Intrasem să-l iau pe Rosetti, cu

care aveam acolo rendez-vous. La o masă imediat alăturată,
Ion Barbu şi Onicescu. Aveau înaintea lor, desf ăcute larg,
ziarele de seară. Barbu, urmărind o hartă a f rontului din
Af rica, era f oarte deziluzionat de oprirea lui Rommel.
Onicescu îi dădea curaj:
— Un piston, oricît de puternic ar f i, după ce
loveşte are un recul. Oprirea de la El Alamein e un recul.
Barbu nu părea cu totul remontat.
— Şi pe urmă — continuă Onicescu — nu vezi ce s-a
petrecut la Nord? Au distrus un convoi american de 50 de
vase.
— Radical! strigă Barbu şi într-adevăr toată f aţa i
se luminează.
M ă amuzau amîndoi f oarte mult. Erau ca doi jidani
f âcînd strategie la caf enea — cu aceleaşi temeri, cu aceleaşi
entuziasme — numai că de cealaltă parte a baricadei.
 În Rusia a căzut Voronejul. Donul e trecut în
cîteva locuri. Of ensiva germană pare de colosale proporţii.
Camil Petrescu mă asigură că pînă într-o săptămînă vor f i
la Volga. Am pariat pentru 1 august. În Af rica, oprirea de la
El Alamein continuă.

Sîmbătă, 11 iulie [1942]

Citit astă seară Two Gentlem en of V erona. După
Measure for Measure, Love’s Labour’s Lost şi Twelfth Night,
îmi mai rămîn puţine comedii din f amilia lor. Între timp,
continui cu Benu, Lereanu şi Comşa, regii: am terminat
Henry IV şi am citit primele trei acte din Henry V . Cu cît
înaintez mai mult în Shakespeare, încîntarea sporeşte. M ă
gîndesc cu plăcere la o carte despre Shakespeare. Poate
chiar să mă decid a sistematiza de pe acum însemnările de
lectură într-o serie de f işe. De asemeni, înainte de a redacta
această eventuală carte (dar cînd? cînd?), m-ar amuza şi
cred că mi-ar f olosi să f ac cîteva prelegeri despre
Shakespeare.

Nopţi de insomnie cum n-am avut niciodată. Au

f ost cîteva nopţi în care n-am dormit nici un moment pînă
la 6 dimineaţa. M ă dau jos din pat dimineaţa extenuat. Nu e
numai din cauza marilor călduri din ultimul timp. E mai
ales toată exasperarea acumulată de atîta vreme în mine —
şi care se răzbună. Dar trebuie să mă stăpînesc. M ai am
nevoie de nervii mei.

În Rusia, nemţii înaintează spre şi dincolo de Don,

în timp ce ruşii se retrag. În alte sectoare contraatacă.
Războiul este într-una din cele mai intense f aze. E miezul
iadului. La El A[la]mein, aşteptare.

Sîmbătă, 18 iulie [1942]

T erminat — în f ine! — „Alexandru cel M are". M ai
corect ar f i de spus că am terminat actul III. Piesa în sine
mai are nevoie de oarecari operaţii de f inisaj — toate uşor
rezolvabile la transcriere. Asta nu însemnează că sunt
mulţumit de lucrul f ăcut, în totul, dacă mă gîndesc la
primele mele intenţii (o piesă uşoară, scrisă repede şi
reprezentabilă imediat, pentru a cîştiga bani), am eşuat. A
ieşit cu totul altceva — nici prea bun pentru a conta în
opera mea de scriitor — nici destul de vulgar pentru a f ace
un mare succes — nici destul de inof ensiv pentru a trece,
telle quelle, într-un repertoriu de azi. Dar să nu ruspetăm —
cel puţin nu azi. Adevărul e că — bine sau rău — am
terminat şi că deci devin acum disponibil pentru altceva.
Voi încerca piesa pentru Leni. Cred că titlul posibil va f i
Insula.

Duminică, 19 iulie [1942]

Nu ştiu exact ce se întîmplă pe f ronturi.
Comunicatele germane sunt vagi, chiar dacă telegramele de
presă sunt entuziaste. Propaganda vorbeşte despre dezastre
şi despre decizii f inale. În f apt, lucrurile nu par atît de
grave. Lupta continuă la Voronej, unde ruşii rezistă şi
contraatacă. Spre sud, nemţii au ocupat Voroşilovgrad şi
acum atacă Rostov. O altă direcţie of ensivă vizează
Stalingrad. Din simpla lectură a ziarelor, rămîn cu impresia
că, dincolo de larma de stil, situaţia nu este acută.

Deschis ieri din întîmplare M ontaigne (căutam un

vers latinesc, de care aveam nevoie) şi nu l-am mai lăsat din
mînă. Ce încîntare! De mult, de mult — poate niciodată —
nu mi s-a părut atît de viu, atît de f ermecător, atît de
direct, atît de f amiliar. Am citit ieri De l' inutile et de
l’honneste şi am început azi De l' experience. T otul, f iecare
rînd aproape, mi se pare azi subversiv, cenzurabil.

Nici un gînd pentru piesa terminată aseară. N-am

nici o tandreţe Pentru ea. Parcă e streină de mine. Şi totuşi
va trebui să mă ocup puţin de ea.
 Luni, 20 iulie [1942]
Alarmă aeriană, seara la 10. De ce? de unde? — te
întrebi. Ruşii sunt la Don, englezii au de lucru în Egipt —
cui îi mai arde să zboare pînă aici? Alarma m-a prins în
Piaţa Naţiunii. Imposibil de găsit prin apropiere un
adăpost. M -am trîntit în iarbă, cu toată lumea care coborîse
din autobuze şi tramvaie. Pentru prima oară am asistat în
aer liber la întreaga operaţie. Canonada era destul de
puternică. Cartuşele trasoare, ref lectoarele, loviturile de
tun — totul, sub o lună uşor estompată de nori albicioşi,
f umurii, semăna cu un vast joc de artif icii. N-am văzut nici
un avion. Alarma a durat o oră, după care m-am întors
imediat acasă — şi am citit ultimele două acte din The
Tem pest.

Af lu cu surprindere, cu plăcere (dintr-un comentar

al lui Duval) că Shakespeare îl citise pe M ontaigne şi avea o
mare pasiune pentru Eseuri. Îmi place parcă şi mai mult —
acum — că-i citesc pe amîndoi deodată.

Joi, 23 iulie [1942]

Scrisoare de la Antoine Bibescu, răspuns la o
scrisoare a mea, trimisă azi o săptămînă, prin care îl
întrebam dacă m-ar primi pentru cîtva timp la Corcova
(Dom eniul prinţului Antoine Bibescu). „Vous êtes attendu
avec joie et impatience." Rămîne de văzut dacă voi putea
obţine autorizarea necesară. Rosetti s-a of erit încă
dinainte să încerce. Cîteva zile la Corcova cred că ar f i
salutare. Fiziceşte mă simt prost (insomnii acumulate,
oboseală, răceală — tot f elul de mizerii), iar nervii sunt
destrămaţi cu totul. Prea trăiesc cu multe obsesii şi idei
f ixe.

Am de aseară un mic quartet de M ozart pentru

coarde şi oboi. Nu e din lucrurile esenţiale. Un joc, o schiţă.
Dar e agreabil să-l asculţi — şi cred că l-aş putea asculta
indef init. E ca o spumă sonoră, puţin inconsistent, dar
delicat şi plin de haz.

Am af lat mai de mult — dar am omis să însemnez

aici (atît de puţină importanţă începe să aibă pentru mine?)
— că M ircea Eliade e în Bucureşti. Se înţelege, n-a căutat să
mă vadă şi n-a dat nici un semn de viaţă (În m em oriile sale
(Les Moissons du Solstice), Eliade explică evitarea întîlnirii
cu Sebastian: şi-a dat seam a că era urm ărit de un agent al
Siguranţei şi se tem ea să nu provoace neplăceri prietenului
său). Altădată mi s-ar f i părut odios: ba chiar imposibil,
absurd. Acum mi se pare f iresc. E mai simplu, e mai clar. Cu
adevărat, nu am nimic, absolut nimic nici să-i spun, nici să-l
întreb.

Căderea Rostovului este, se pare, iminentă. Nemţii

anunţă că au ajuns în perif eriile oraşului.

Joi, 30 iulie [1942]

În Rusia, situaţia pe f rontul de sud, după căderea
Rostovului, pare a deveni din ce în ce mai gravă. Nemţii au
trecut Donul inf erior în cîteva puncte şi înaintează repede
pe larga cîmpie ce se deschide înaintea lor. Chiar dacă nu
vor ataca imediat Caucazul (ceea ce încă nu se poate şti),
vor căuta să-l închidă, trăgînd o linie de la Azov la Caspică.

M ac Constantinescu (Pictor; unul din fondatorii

asociaţiei „Criterion" ), întîlnit alaltăieri, îmi povestea că s-
au adunat cu toţii (Vulcănescu etc.) la M ircea Eliade şi că
„m-au evocat" şi pe mine. Expresia m-a amuzat şi iritat în
acelaşi timp. „Dar ce? aţi f ăcut spiritism?" — îmi pare rău
că nu l-am întrebat.

Am citit duminică cu glas tare, pentru Benu,

ultimele două acte ale piesei. Impresie lamentabilă. T otul
mi se părea absurd, ratat, f ără haz. De cîteva ori am vrut să
mă opresc la mijloc şi să renunţ. Dar au trecut de atunci
trei zile — şi mi se pare că văd lucrurile mai cuminte. Sigur,
piesa asta nu e mare lucru. În f orma actuală nici
reprezentabilă nu este. Cred însă că nu ar cere prea mari
modif icări, pentru ca să devină. Deocamdată o las. O închid
într-un sertar. M ă apuc de altceva (dacă sănătatea mă va
lăsa — căci din nou merge prost cu ochii, cu somnul...), iar
mai tîrziu, după cîteva luni, voi încerca s-o revăd.

Citit cu mare interes un roman de Dreiser, The

Financier. Puternic, solid, larg. Îi lipseşte puţină poezie
(misteriosul magnetism al lui Balzac), pentru ca să f ie un
scriitor esenţial. Dar, oricum, ajunge pentru a te descuraja
de orice roman pe care l-ai scris sau îl vei scrie cîndva.
Altminteri, merg mai departe cu Shakespeare şi M ontaigne.
T erminat Richard II, început Com edy of Errors. Citit de
asemeni ultimele 2 acte din Ham let, pe care le lăsasem
neterminate.

[August]
Sîmbătă, 1 august [1942]
Iulie a trecut îngrozitor de încet — ceas de ceas,
minut de minut. T rag timpul după mine, mă tîrăsc după el.
T răiesc cu ochii pe ceas şi calendar. Încă o zi, încă una, încă
una, încă una. E extenuant. „For now hath time made me
his numbering clock", spune
Richard II, în închisoare. Închisoarea noastră e mai
apăsătoare. Aş vrea puţină uitare, puţină indif erenţă. Aş
vrea o săptătnînă de viaţă simplă, curată, f ără obsesii.

1 august anul trecut! Ce teribilă zi f usese. În

comparaţie, suntem acum, sau ar trebui să f im,
recunoscători.

M iercuri, 5 august [1942]

 Vară. Zile leneşe, inerte, greoaie, lungi. Duc o viaţă
de larvă. Singurul meu f el de a f i treaz e insomnia. Dar, cînd
am norocul să dorm, cad într-un f el de letargie generală.
Nu- mi mai pun nici un f el de întrebare. N-aş suporta. M ă
voi trezi vreodată? Voi mai reveni cîndva la viaţă? Voi mai
f i vreodată un om viu?

Sîmbătă, S august [1942]

Din nou mare îngrijorare asupra soartei noastre în
ţară. Se pregătesc oare noi lovituri antisemite? Ziarele de
azi — ca la un semnal — sunt pline de comunicate relative
la evrei (muncă, rechiziţii, delicte, ameninţări etc.) Un
comunicat al M inisterului de Interne spune că „autorităţile
au stabilit că cele mai multe abateri de la legi... şi cele mai
multe acte de sabotaj... sunt săvîrşite de evrei". Pe de altă
p ar t e , Bukarester Tageblatt, într-un lung articol, arată
planul conf orm căruia, începînd din toamna asta şi pînă în
toanna 1943, România va deveni „Judenf rei", prin
transportarea noastră la Bug. Atmosf eră apăsătoare,
încărcată de presimţiri, temeri, spaime, pe care nici nu
îndrăzneşti să le gîndeşti pînă la capăt.
Şi Poldy? Ce se întîmplă cu el? Se vorbeşte întruna
de deplasări masive de evrei din Franţa spre Polonia.
Coşmar mereu mai întunecat, mai dement. Ne vom deştepta
vreodată?

Ultimele nopţi iar n-am dormit. Insomnii

dezgustătoare, cu cîinii care latră şi urlă în curtea vecină,
cu muştele zbîrnîind prin odaie, cu ploşniţele care mişună
prin pat, pe pereţi, pe mine. Imensă scîrbă — deasupra
căreia totuşi trebuie să mă ridic, dacă mai vreau să trăiesc.

Duminică, 9 august [1942]

Razii mari în oraş. Se pare că dimineaţa tot oraşul
era împînzit de cordoane şi patrule. Nu cred că singura
captură urmărită erau evreii.
 M -am uitat azi pe hartă, pentru prima oară de 2-3
săptămîni încoace, ca să situez toate punctele semnalate în
comunicatul german, Armavir, Krasnodar, rîul Laba,
regiunea din Sal şi Don, Kalaci... Înaintarea din sud este
importantă, dar situaţia mi se pare conf uză, iar jocul nu e
poate terminat, nici măcar în sectorul ăsta. Cît despre
restul f rontului, nici o schimbare. Comunicatul german
arată o puternică of ensivă sovietică la Rjev — dar nu e de
aşteptat în mod rezonabil nimic substanţial.

Recitit — după 10 sau 12 ani — A High Wind in

Jam aica, citită pe vremuri în f ranţuzeşte. Oarecari
dif icultăţi de vocabular (din cauza termenilor marinăreşti)
— dar ce carte f rumoasă, neobişnuită! Acelaşi amestec
ciudat de inocenţă şi cruzime, care m-a uimit, cred, şi prima
oară.

Am început — încet, încet, prea încet — să scriu

primul act din Insula. Sunt la a treia scenă. Nici măcar nu
pot spune că am intrat în subiect. T ot ce am f ăcut pînă
acum e un f el de sketch preliminar, care desenează puţin
cadrul şi momentul. De altf el, mă tem că întreg scenariul
actului I este o schemă de sketch.

Duminică, 16 august [1942]

Schimbări mari pe f ront nu sunt. Înaintarea
nemţilor în Caucaz a continuat mereu, iar acum, lovindu-se
de munţi, şi-a încetinit ritmul. Piatigorsk, căzut de cîteva
zile, este aproape în centrul peninsulei. Pe hartă e
impresionant. E probabil că nemţii nu vor încerca să treacă
munţii. Cel puţin nu acum. Deocamdată merg de-a latul
peninsulei, spre Caspică, pînă unde mai au vreo 2-300 de
kilometri. Of ensiva din cotul Donului şi spre Stalingrad se
menţine. Ruşii rezistă, dar e de aşteptat aici o intensif icare
de atac. La centru şi spre nord nemţii sunt în apărare. În
genere, nimic decisiv. Situaţia se păstrează în linii mari
cam aceeaşi.

Nu e interesant ce spun oamenii despre război.

Pronosticuri, dorinţi, temeri — toate sunt la f el de
arbitrare. Vineri seara am mîncat cu Vişoianu şi avocatul
Gad, luni am dejunat cu Devechi* (Anulat: „ — prim ii doi
au" ). Orientaţi f iecare în alt f el (căci Devechi, malgre tout,
nu poate f i decît tot neamţof il, chiar dacă protestează),
f iecare repetă** (Anulat: „spune" ) aceleaşi f ormule, aceleaşi
raţionamente, aceleaşi inf ormaţii. E neinteresant, ba chiar
stupid. Şi e aşa de obositor. Dar nu te saturi să vorbeşti
mereu, şi mereu, şi mereu despre aceleaşi lucruri. Războiul
ne urmăreşte ca propria noastră umbră.

N-am scris toată săptămîna nici un rînd din piesa

începută. În schimb, din senin, m-a cuprins un neaşteptat
gust pentru vechiul meu proiect de roman. Deodată
lucrurile au devenit actuale, oamenii vii, povestea
atrăgătoare. Sunt mai multe serii de f apte, pe care aş vrea
să le strîng în acelaşi cadru, dar pînă acum nu vedeam prea
bine cum. Acum, dintr-o dată, mi s-a părut că totul se
organizează şi se lărgeşte. E vorba nu de un episod epic, ci
poate de o mare f rescă (aş pref era să spun „saga") a întregii
epoci de la 1926 pînă azi, în care să intre nu numai noii
mei eroi (pe care de altf el îi văd f oarte bine), ci şi multe
f iguri din Două m ii de ani care, nerealizate acolo, pot să
capete realitate aici. De astă dată voi lucra probabil altf el
decît m-am obişnuit. Cărţile mele au f ost toate scrise f ără
f işă, f ără plan director, ba chiar de multe ori f ără o cît de
vagă cunoaştere prealabilă a drumurilor de străbătut şi a
ţintei de atins. Or, dacă într-adevăr e să f ac o operă de mari
proporţii, va trebui să-mi organizez materialul.
Deocamdată (pentru că un f el de bruscă plăcere de a inventa
f aptele, pe care le simţeam îmbulzindu-se, mă silea să iau
tocul în mînă, nu ca să „f ormulez", ci ca să notez în grabă)
am scris vreo 6 pagini de coală, schiţînd f oarte rezumativ
materialul primelor 5 capitole. Este (împreună cu ceea [ce]
îmi mai rămîne de notat spre completare) schema unui
roman de 300 de pagini, dar în nici un caz nu voi lăsa
lucrurile să rătnînă în această f ază, căci oamenii acestui
prim episod mă interesează mai mult prin ceea ce vor
deveni mai tîrziu (10-15 ani după) decît prin ceea [ce] sunt
acum. Dar şi romanul ăsta — ca toate celelalte proiecte ale
mele (trei piese, traducerea sonetelor, o carte despre
Shakespeare...) depinde de atîtea lucruri! E în primul rînd o
chestiune de sănătate şi de rezistenţă f izică. Nu sunt
f iziceşte prea dărîmat pentru a putea duce pe umerii mei
atîtea proiecte de lucru? Poate nu. Poate că încă mai sunt
pentru mine unele lucruri reparabile — deşi, vai!, nu cele
esenţiale.

M arţi, 18 august [1942]

Înaintarea germană în Caucaz e din ce în ce mai
înceată. Comunicatul de astă-seară vorbeşte de rezistenţă
încăpăţînată, de dif icultăţi de teren şi de arşiţă tropicală.
Adevărul e că momentul acut al of ensivei din peninsulă a
trecut — şi o dată cu el a început să scadă şi entuziasmul
sau deprimarea observatorilor pro şi contra. Balanţa
psihologică se apleacă din nou spre Anglia. Jocul e mereu
acelaşi. Cred însă că nu va trece mult pînă ce nemţii vor lua
iar o mare of ensivă într-un sector oarecare (Stalingrad sau
poate chiar M oscova) — şi atunci vor f i iar deprimările de
rigoare şi entuziasmele corespunzătoare. Poate abia tîrziu,
în toamnă, se vor putea f ace socoteli importante, chiar
dacă nu f inale.

„Evreii depun bicicletele!" — titlu mare de af iş al

ziarelor de după-masă. M -a puf nit rîsul f ără să vreau.
Anecdota cu evreii şi bicicliştii era automat evocată.
Începînd de mîine evreii vor plăti 20 de lei pîinea,
iar creştinii 15.

M iercuri, 19 august [1942]

Debarcare engleză la Dieppe! Prim moment de
emoţie (plină de toate f abuloasele speranţe care dorm în
noi sub atîtea deziluzii) — dar pe urmă, f oarte repede,
revenirea la realitate. Nu e o invazie. Nu e nici măcar o
of ensivă. Este o incursiune locală, mult mai energică decît
cea de la Saint Nazaire, dar nu de altă semnif icaţie. Este,
cum se zice, un raid combinat („a combined raid"), la care
iau parte tancuri, aviaţie şi artilerie. Parte din f orţele
debarcate s-au şi reîmbarcat. Restul continuă să lupte.

Nu 20, ci 30 de lei costă pîinea pentru evrei.

Pentru noi înseamnă 1.000 de lei pe lună mai mult — ceea
ce reprezintă ceva în bietele noastre socoteli de
gospodărie. Dar pentru marea calicime evreiască este o
nenorocire. Şi totuşi, cîtă vreme suntem încă acasă totul e
suportabil.

M erg mai departe cu Shakespeare, deşi nu în

acelaşi ritm. Citit Richard III şi Rom eo and Juliet.

Joi, 20 august [1942]

Relatarea germană asupra operaţiei de la Dieppe
arată că la ora 4 după-masă, ieri, totul era terminat şi
estimează la o divizie f orţele debarcate şi apoi respinse, cu
mari pierderi, se înţelege, pentru englezi. T oată presa Axei
consideră că proba imposibilei debarcări pentru „f rontul al
doilea" e f ăcută. Nu cunosc punctul de vedere opus şi nici
explicaţiile ce se dau la Londra — dar e adevărat că nici nu
înţeleg prea bine sensul operaţiei. Oarecare bănuială de
neseriozitate rămîne dincolo de orice explicaţie.

Duminică, 23 august [1942]

Nimic nou pe f ronturi.
 Săptămîna încheiată azi ne-a adus trei măsuri
antisemite: pîinea scumpă, bicicletele conf iscate şi —
alaltăieri — interzicerea de a avea servitori începînd de la 1
octomvrie. Neliniştitor e f aptul că se stabileşte un f el de
serie, în care noi măsuri de oprimare devin automate. T e
întrebi ce va urma.

M ă voi sili să plec mîine-seară la Strehaia. M i se

pare că, în sf îrşit, lucrul devine posibil (după nesf îrşite
alergături şi obstacole).

M arţi, 25 august [1942]

Plec la Corcova. Ar f i de scris o comedie grotescă
despre aventurile mele pînă în sf îrşit am obţinut un buletin
de populaţie. Cu atîtea ef orturi, altădată, aş f i putut poate
organiza un voiaj în jurul pămîntului.

Paul Sterian (Scriitorul Paul Sterian (şi el cunoscut

la „Criterion" ) era funcţionar superior la Ministerul
Industriei şi Com erţului), întîlnit pe stradă — un Paul
Sterian îngrăşat, aproape porcin.
Perplexitatea lui era aşa de mare, jena, dorinţa de a
f ugi, regretul de a mă f i văzut, de a nu mă f i evitat, încît
chiar acum, în graba plecării, n-am vrut să las nenotat
f aptul.

[Septem brie]
Duminică, 6 septemvrie [1942]
Întors ieri-dimineaţă de la Corcova, ref ăcut,
odihnit, calm, ars de soare, cu aerul meu de vacanţă — de
care pe vremuri eram atît de mîndru. Zece zile de viaţă
liberă, în plin soare, în plină libertate, pot f ace încă din
mine un om nou. Nu sunt încă aşa de uzat încît să nu mai
răspund la asemenea chemări ale vieţii. M ă credeam agonic.
Nu, nu. Sunt încă un om viu. M ai am ref lexe sănătoase. Din
toată destrămarea, apatia şi prăbuşirea mea se mai poate
ref ace o viaţă.
Dar regăsesc în Bucureşti aceleaşi mizerii — şi în
plus altele noi. Ştiu bine că nu mă voi putea păstra în
„f orma" mea de azi. T âchons de vivre pourtant.

Luni, 7 septemvrie [1942]

Va trebui să încerc a nu mă lăsa covîrşit de
mizeriile vechi şi noi. Va trebui să mă adun în mine însumi.
Dacă aş putea să f ac şi să respect un program ordonat de
lucru (lectură şi scris), poate aş reuşi să nu mă destram iar.
Nu are nici un sens şi nu e de f olos nimănui să reintru în
exasperarea noastră comună. Sunt în inf ern — dar în acest
inf ern trebuie să găsesc un colţ de singurătate. Atît cît se
poate. Simplul f apt de a trece pe Sf întu Ion Nou, unde sunt
închişi deocamdată, în aşteptarea deportării, evreii ridicaţi
de la domiciliu, mă sf îşie. M i se rupe inima privind — şi mi-
e ruşine să întorc capul. Sunt atrocităţi care nu pot f i
privite cu ochii deschişi. E intolerabil, ca o mare durere
f izică. Cuvintele nu mai ajută la nimic.

Poldy e undeva la ţară, în Garonna. Sentiment

oricum de uşurare. Nu ştim aproape nimic despre el, dar
parcă e mai adăpostit.

N-am găsit o jumătate oră liberă, să notez ceva

despre Corcova.

M arţi, 8 septemvrie [1942]

Un jurnal, la Corcova, ar f i f ost amuzant de ţinut,
dar ca să-l ref ac acum, din memorie, nu se mai poate. Nu
regret. A f ost o vacanţă — şi e mai bine că n-am întrerupt-o
nici măcar pentru a redacta zilnic o pagină de jurnal. Aici,
intru într-un circuit de f apte care nu-mi permite să mă
reîntorc, nici cu gîndul, la Corcova.
Oamenii din Sf întu Ion Nou au f ost încărcaţi azi-
dimineaţă în camioane şi duşi nu se ştie unde. M i se spune
că au f ost scene de groază şi disperare. Cîţiva au f ost lăsaţi
pe loc deocamdată, în aşteptarea unei ultime deciziuni.
Printre ei, Sandu Eliad.

Zissu internat la T îrgu Jiu. Am f ost dimineaţa s-o

văd pe nevastă-sa. Simpatia de principiu pentru el în
această situaţie (căci e victima Centralei) tot n-a f ost de
ajuns ca să acopere cu totul sentimentul de comedie
proastă, pe care f emeia asta, ca totdeauna, mi-l inspiră.

Radu Cioculescu, întors din Rusia, crede că

războiul mai durează încă 2 ani, că nemţii au moralul
excelent, sunt f ormidabil pregătiţi pentru iarnă şi îşi
păstrează întreg spiritul combativ.

Lupta de la Stalingrad continuă. „Soarta oraşului

pecetluită" — „îşi trăieşte ultimele clipe" — spun titlurile
mari de gazetă, mereu aceleaşi de aproape două săptămîni.
T otuşi comunicatul german de aseară semnalează
contraatacuri ruseşti — desigur respinse — la nord-vest.

Joi, 10 septemvrie [1942]

T renul cu evrei deportaţi, după ce a stat cîteva ore
la Chitila, a plecat ieri după-masă. Un camion încărcat cu
alimente şi haine a sosit prea tîrziu, întîi la Chitila, pe
urmă la Ploieşti — şi pe urmă s-a întors. Încremenire,
stupoare. Nu e loc nici de sentimente, nici de gesturi, nici
de cuvinte.

Am f ost, întîmplător, cu Aristide la „Bellu". Ducea

f lori M af aldei (se împlinesc azi 22 de luni de la cutremur).
Dar mă gîndeam la milioanele de morţi f ără nume şi f ără
mormînt. M ă gîndeam mai ales la aceste lungi convoaie de
evrei, nici vii, nici morţi — aruncaţi deliberat într-o
drăcească agonie. Un mare cutremur ar f i o mare
binef acere. Norocul M af aldei de a muri în cîteva secunde. O
clipă de groază — nu zile, săptămîni, luni şi ani.

Evreii nu vor avea pîine o zi din cinci. Raţia de

zahăr se scade pentru evrei de la 200 de grame la 100. Cea
pentru creştini se menţine la 600.

Vineri, 11 septemvrie [1942]

Îi povestesc lui Camil plecarea trenului cu
deportaţi. O clipă mi se pare că se cutremură şi el. Dar nu...
— Nu e nimic, zice Camil. M ă gîndesc că ruşii au
f ăcut aceleaşi atrocităţi cînd au clădit canalul Volgăi — şi
conştiinţa mea e împăcată.

Sîmbătă, 12 septemvrie [1942]

Se pare că nu se mai aşteaptă o cădere a
Stalingradului prin atac direct. Lupta se dă pentru f iecare
kilometru în parte. Vizibilă încetinire de ritm al of ensivei
— şi la f el de vizibilă jenă în temele propagandei. Dar mă
gîndesc că nici Stalingradul (ca atîtea alte cetăţi ce
concentraseră la un moment dat întreaga atenţie asupra lor
— Kiev, Smolensk, Harkov, Sevastopol) nu va decide nimic
în mod absolut. Cît timp situaţia la Stalingrad e gravă, avem
impresia că acolo e un nod al războiului. Dar cînd
chestiunea se va rezolvi (f ie — ceea ce e greu de crezut —
printr-o degajare a oraşului, f ie — mult mai probabil — prin
căderea lui) ne vom da seama că totul nu a f ost decît un
episod mai mult într-un război care continuă.

Luni, 14 septemvrie [1942]

Recitit cu o neaşteptată plăcere Ultim a oră. E
totuşi o comedie excelentă. Ştiu care îi sunt cusururile şi
ştiu ce trebuie ref ăcut, dar îmi dau seama că în trei zile pot
f ace din ea un text mai mult decît reprezentabil. Nici măcar
nu e vorba de „ref acere", ci de remanieri tehnice simple. Aş
vrea să o f ac să se reprezinte (căci problema banilor
ameninţă să devină din nou gravă pentru mine), dar
dif icultăţile sunt mari şi — af ară de asta — nu mă simt
destul de tenace pentru a pune la punct o asemenea
întreprindere.

Comunicatul german de aseară spune că trupele de

asalt au pătruns, la Stalingrad, pe la sud, în oraş* (În
continuare, o propoziţie anulată cu haşuri apăsate).

Azi-noapte, două alarme aeriene. Au căzut bombe

şi artileria a tras puternic. Nu ştiu însă nimic despre ce s-a
întîmplat exact.

M iercuri, 16 septemvrie [1942]

Comunicatele germane de aseară şi astă-seară
vorbesc de „cîştiguri de teren" la Stalingrad, f ără să dea însă
precizări. În schimb, telegramele de presă, suplimentele de
comunicat şi comentariile arată că oraşul e pe punctul de a
cădea def initiv, gara centrală f iind ocupată, centrul f iind în
mîna atacanţilor, iar luptele continuînd pe străzi şi în case.
S-ar părea că totul e o chestiune de ore.

După ce două zile circulau (pe stradă, în tramvai...)

cele mai f anteziste zvonuri despre bombardamentul de
duminică (50 de morţi, 80 de morţi...), un comunicat of icial
arată că numărul victimelor e de 14. T oate bombele au
căzut la perif erie şi chiar dincolo de perif erii.

Azi-noapte iar s-au ridicat f amilii de evrei în

diverse cartiere. Nu ştiu nici cîţi, nici pentru ce. Dar de aici
încolo nimeni dintre noi nu mai poate f i sigur, seara la
culcare, că dimineaţa* (Anulat: „va găsi" ) se va deştepta în
patul lui, în casa lui.

Joi, 17 septemvrie [1942]

105 sau 107 (n-am reţinut bine cif ra) e numărul
f amiliilor ridicate ieri-noapte: părinţi, copii, f raţi, surori.
M otivul: nereguli la prestarea muncii obligatorii.

Solacolu îmi spune că Stalingradul a căzut încă de

ieri, dar că Berlinul întîrzie publicarea ştirii, din motive de
propagandă. Se pregăteşte un mare comunicat răsunător şi
pînă atunci se menajează ef ectul de surpriză.

M arţi, 22 septemvrie [1942]

Familiile ridicate joi noaptea au f ost expediate
azi-dimineaţă. Pînă în ultimul moment s-a crezut că se va
reveni asupra măsurii. Încă nu credem în atîta nenorocire.
Încă ni se pare că mai e loc pentru îndurare. Dar azi-noapte
(f ără să ştiu cîţi şi cine) un alt lot de evrei au f ost ridicaţi
de la casele lor. T reptat, metodic, planul deportării se pune
în aplicare.

Luptele la Stalingrad continuă. După ce joi

Radorul avea inf ormaţii sigure că oraşul a căzut, după ce
vineri toată lumea ştia şi spunea că lupta s-a terminat
(Alice avea inf ormaţii de la Statul-M ajor), după ce sîmbătă
seara se aştepta un comunicat f inal de victorie — luptele
continuă încă. Ieri şi azi, comunicatul german semnalează
contraatacuri sovietice la nordul cetăţii. Întreaga bătălie e
dramatică.

Ieri, Iom Kipur. Zi de post — şi încercare de a

crede, de a spera.

Vineri, 25 septemvrie [1942]

Frază dintr-o telegramă Rador, publicată azi-
dimineaţă, de la Berlin:
„Comandamentul german... evită intenţionat un
mare asalt... şi pref eră să înainteze metodic, chiar dacă
poporul german şi lumea întreagă trebuie să aştepte încă
marea ştire a succesului obţinut la Stalingrad." Am
impresia că, oricît de euf emistică este această f rază (pentru
a nu spune pe f aţă că ocuparea oraşului a încetat a f i
iminentisimă), ea exprimă un adevăr. Cred că într-adevăr
nemţii nu f ac tot ef ortul de care ar f i capabili. Nu numai
bătălia de la Stalingrad, dar toată campania din vara asta a
f ost dată cu economie, ca într-un război de tergiversare, nu
de deciziune. Poate că nemţii ar f i putut f ace mai mult şi
mai repede, dacă ar f i vrut să pună tot preţul necesar. M ă
aşteptam ca ef ortul lor de război să ajungă în vara asta la
extrema limită biologică (şi tocmai de aceea o criză de
sleire mi se părea de aşteptat în decemvrie) — dar mă întreb
dacă nu m-am înşelat. M ă întreb anume dacă relativ
puţinele lor realizări nu se datorează tocmai f aptului că şi-
au menajat rezervele. Dar ştiu eu?
Nu, nu ştie nimeni. Absolut nimeni. De aceea şi
este atît de exasperant prin zădărnicie jocul comentariilor
şi al pronosticurilor. „Nous en avons encore pour deux
ans", spune Jacques T ruelle (Am basadorul guvernului de la
V ichy la Bucureşti) (cu care am dinat miercuri seara, la
Bibeşti, la „Athénée"). „T otul se termină în decemvrie-
ianuarie", spunea Branişte (care s-a întors de la T iraspol
pentru un scurt congediu). Şi unul şi altul are argumente.
T oţi avem argumente.

Ar f i amuzant să notez multe lucruri despre

Bibeşti (în circuitul cărora am intrat de la Strehaia
încoace). T elegrame, scrisori, invitaţii, convorbiri, ecouri
care se întretaie în triunghi — Corcova-Bucureşti-Posada
—, totul se petrece ca şi cum eu aş f i în viaţa lor un
personaj capital. Dar cunosc moravurile clanului (Proust
mă ajută într-asta), cif rul argoului lor, inanitatea acestei
pref erinţe f astuos declarată — şi care într-o zi se va stinge
brusc, f ără urmă, pînă, cine ştie, la un nou acces. În
momentul de f aţă Antoine Bibescu şi Elisabeth par a f i gata
pentru orice sacrif iciu, orice devotament. Dar e acelaşi A.
B. pe care la Geneva n-am reuşit să-l văd nici pentru 5
minute. E acelaşi A. B. care acum vreo doi ani m-a lăsat,
într-o duminică dimineaţă, în hall la „Athénée Palace", f ără
un cuvînt, deşi eram invitatul lui la dejun! E o notă de
nebunie în ei, ceea ce, de altf el, f ace pitorescul şi f armecul
lor. Eu sunt un roturier destul de cumpănit pentru ca o
asemenea comedie să mă amuze, dar e adevărat că n-am
destul chef pentru comedii în momentul ăsta.

Foarte f rumoasă scrisoare de la M artha Bibescu

despre Antoine. Sobră, severă, lucidă — prima ei scrisoare
nef astuoasă. Dar ce să f ac eu cu lumea asta de lux? Eu, care
mîine trebuie să plătesc chiria? Eu, care nu ştiu unde să
găsesc cei 100.000 lei care mi-ar asigura din nou coşniţa
casei pe un trimestru?

La T iraspol — îmi povesteşte Branişte —, una din

cele mai citite cărţi este Accidentul. Pentru un motiv
f oarte simplu: se cumpără şi se citeşte ce se găseşte. Or,
Cărăbaş (Ion Cărăbaş, renum it anticar şi librar bucureştean)
a dus acolo 30 de exemplare din Accidentul şi le-a desf ăcut.
Unor camarazi of iţeri, după ce au citit cartea, şi le-a
plăcut, Branişte le-a destăinuit că autorul e evreu.
— Ia uite, domnule! Nici nu se cunoaşte!

I-am f ăcut două vizite lui M ircea Ştef ănescu. În

principiu a acceptat să-mi adopte Ultim a oră. Răspunsul
def initiv îl voi avea după ce va f i citit manuscrisul, pe care
i l-am lăsat. Pentru mine nu e decît o chestiune de bani.
Sărăcia se strînge iar în jurul meu, ca în cele mai proaste
momente.

Aseară, în grup, cu Leni, la teatrul evreiesc, ca să

vedem revista lui Stroe. T otul mi s-a părut — scenă, actori,
sală, public — o curată nebunie. M oartea e lîngă noi — şi
noi avem un teatru evreiesc, cu f ete decoltate, cu jazz, cu
cuplete, cu bancuri, cu goange. Unde e realitatea? Spectrul
trenurilor plecate spre T ransnistria mă urmărea mereu.

Sîmbătă, 26 septemvrie [1942]

Aseară, în oraş, cu Antoine Bibescu. Voia cu orice
preţ să meargă la teatru — dar nu la unul, ci la două.
Spunea că n-ar putea suporta să vadă acelaşi spectacol de la
început la sf îrşit. Drept urmare, a luat bilete pentru
Naţional, unde se juca Noaptea furtunoasă şi Conu Leonida,
şi pentru teatrul surorilor Cocea, unde se juca o piesă de
Denys Amiel. Singur acest lucru mi se părea destul de
extravagant. În plus, personal, mi-era destul de penibil să-
mi f ac apariţia în două teatre deodată, în aceeaşi seară, eu,
care de doi ani n- am călcat într-un teatru românesc. „A
f ace apariţia" e cuvîntul indicat. Cred că am avut şi într-o
parte şi într-alta o intrare de mare succes. N-a f ost desigur
om în sală care să nu întoarcă ochii spre noi. Antoine era
îmbrăcat într-un costum alb de doc, iar în picioare avea
nişte papuci de casă pe care şi-i trăgea după el, cu f iecare
pas. Am încercat, la plecare, să-l conving să se îmbrace mai
ca lumea, dar n-a f ost chip.
— Pourquoi voulez-vous que je change de
costume? Il f ait chaud — et je m'habille comme ça. Quant à
mes pantouf les — c'est si commode. En Roumanie les gens
ne savent pas s'habiller.
La Naţional am văzut Conu Leonida, după care am
trecut vis à vis, în pasaj, unde tocmai începuse actul I. O
sală arhiplină a urmărit intrarea acestui domn în costum de
plajă, care a mers liniştit pînă-n f aţă şi s-a proptit acolo, în
picioare, la un metru de scenă. Iar eu, după el, amuzat şi
jenat în aceeaşi măsură, gustînd din plin hazul situaţiei, dar
şi îngrijorat de consecinţe. Îl rugasem dinainte să nu
vorbească tare în timpul spectacolului, aşa că cel puţin din
punctul ăsta de vedere lucrurile au decurs aproape normal,
măcar că, din cînd în cînd, cînd nu înţelegea vreo replică, se
întorcea spre mine:
 — Qu'est ce qu'il dit? Qui est-ce? Comment
s'appelle la f emme en vert? etc.
După actul I am plecat. Restul serii am petrecut-o
mult mai agreabil, plimbîndu-ne pe Calea Victoriei şi pe
urmă stînd în Piaţa Ateneului, f oarte conf ortabil instalaţi
pe piatra grilajului. E nebun! E sărit! — îmi spuneam (şi mai
ales trebuiau să spună trecătorii). În realitate, deşi puţină
scrînteală intră în acest curios personaj, nu e propriu-zis
nebun. Adevărul e că se consideră (şi ef ectiv este) aşa de
departe, aşa de străin de România şi de Bucureşti, care sunt
pentru el un f el de ţinut barbar, un f el de colonie
pitorească, încît nu se osteneşte să f acă cel mai mic ef ort
pentru a le place* (Anulat: „oam enilor" ) indigenilor.
T răieşte între ei ca între nişte negri, galbeni sau piei-roşii,
uneori interesat de moravurile locului, dar neconsiderîndu-
se ţinut a li se supune. M i-a povestit că Asquith a f ost
teribil de amărît cînd a af lat că Elisabeth se va mărita cu un
român. „Pour lui, c'était comme si elle avait epouse un
Chinois."
Cred că Antoine Bibescu are acelaşi sentiment
pentru întreaga societate românească. E ca un englez căzut
între oameni de culoare.

Am f ăcut aseară poate experienţa cea mai

revelatoare de teatru românesc. Conu Leonida ş i Am iel
văzuţi în 25 de minute. Conu Leonida era jucat cu
truculenţă, cu adevăr, cu haz — Am iel era, în româneşte,
f als, trivial, absurd: Dina, T antzi şi Critico f acînd
psihologie! C'était à hurler. De îndată ce trece dincolo de
mahala teatrul românesc e pierdut. Şi poate nu numai
teatrul. T otul.

[Octom brie]
Joi, 1 octomvrie [1942]
„Si Stalingrad tient jusqu'au 1er Octobre, les
Allemands sont perdus" — îmi spunea acum o lună, la
Corcova, Antoine Bibescu. Iată 1 octomvrie. Stalingradul
ţine încă — dar nemţii nu sunt pierduţi. T oate previziunile
pe care le f acem, toate datele pe care le f ixăm, toate
socotelile sunt arbitrare. Războiul e un mister care poate
nu se va dezlega pînă în ultima clipă — şi această ultimă
clipă nimeni nu ştie cînd va f i: peste cinci săptămîni, peste
cinci luni sau peste cinci ani.

„Evreimea va f i exterminată", a spus Hitler în

discursul de ieri. Aproape că nici n-a spus altceva. Despre
mersul războiului, despre perspectivele apropiate, despre
durata luptei, despre problemele esenţe — nimic. Războiul
este din nou într-un punct mort. Cu excepţia Stalingradului
— unde lupta a devenit de 2—3 zile extrem de intensă —
toate celelalte f ronturi sunt relativ oprite în loc. E ca şi
cum războiul ăsta ar f i o stare normală de f apt, care nu
trebuie neapărat să aibe un deznodămînt şi poate trena,
f ără schimbare indef init. De aici poate sentimentul de
oboseală care ne-a cuprins de cîteva zile.

Azi-dimineaţă a plecat Octavia, servitoarea

noastră, tînără ţărancă de 18 ani, care se simţea aşa de bine
în casa noastră. A plîns ca un copil. Viaţa ne va f i şi mai
grea. T ot f elul de mizerii zilnice, mici, desigur, dar
insolubile, se ridică: maturatul, spălatul vaselor, spălatul
ruf elor, tîrguielile. M ama săraca e prea bolnavă şi obosită,
noi suntem prea neîndemmatici. Vom mătura, vom f ace
patul, vom spăla vasele, dar cine să spele ruf ele? Dar e de
ajuns să te gîndeşti la deportare pentru ca şi asta să devină
suportabil. Nu e tragic. E numai grotesc.

M ă gîndeam azi că ar f i de scris o piesă după

Beatrix a lui Balzac. Două roluri admirabile de f emei şi o
mare desf ăşurare scenică.
 Joi, 8 octomvrie [1942]
Nimic nou pe f ronturi. În orice caz, nimic esenţial.
Lupta de la Stalingrad continuă. E greu să urmăreşti f aptele
din simpla lectură a ziarelor. Se vorbeşte de încercări
sovietice de degrevare, dar nu le pot localiza pe hartă. Aşa
cum stau lucrurile acum, s-ar zice că nimic nu se mai
aşteaptă, într-o tabără sau alta, decît venirea iernii.

Primele zile de şcoală m-au obosit dincolo de orice

măsură. După patru ore de curs, mă simt extenuat. Ce
proastă sănătate!

Vineri, 9 octomvrie [1942]

Din nou Strada Sf întu Ion Nou şi-a recăpătat
aspectul tragic de la începutul lui septemvrie. Două şcoli
sunt pline cu f amiliile ridicate azi-noapte spre a f i trimise
în T ransnistria. Vezi pe la f erestre chipuri palide, priviri
încremenite, dar mai vezi şi cîte o f aţă tînără care
zîmbeşte, şi cîte un copil care rîde — şi nu ştii bine ce e mai
dureros, disperarea unora sau nepăsarea altora în f aţa
destinului. Şiruri lungi de rude aşteaptă în stradă, pe
trotuar, să-i mai vadă încă o dată pe cei dinăuntru.
Spectacolul este sf îşietor. Şi nu te poţi desf ace de gîndul că
poate aceeaşi soartă ne aşteaptă pe toţi.

Am tot crezut că voi reuşi să găsesc o sumă de bani

care să-mi dea — din acest punct de vedere — liniştea pe
cîteva luni. Dar astăzi speranţele mele s-au dus. După ce
visasem jumătate milion, mă întorc la micile, nenorocitele
mele socoteli. M ai am vreo 7-8 mii de lei în casă — şi pe
urmă ce voi f ace?

Lipsa de camaraderie a lui M ircea Ştef ănescu, care

pînă azi n-a găsit timp să citească piesa. Ar f i absurd să mai
cred că mă va ajuta s-o joc. Încă o poartă închisă.
 Sîmbătă, 10 octomvrie [1942]
Comunicatul german de aseară nu mai
menţionează f rontul Stalingrad. În mod vizibil, toate
telegramele şi comentariile încearcă să deplaseze atenţia
spre alte sectoare: T erek, Ilmen, Leningrad. Să însemneze
acest lucru că s-a renunţat la ocuparea oraşului? Sau —
f iindcă această ocupare mai cere încă timp — se trece
deocamdată toată chestiunea sub tăcere, pînă în momentul
în care se va putea în sf îrşit anunţa victoria? Oricum,
orariul victoriei e incontestabil depăşit de anotimp.
T oamna e în toi. Am avut azi prima zi de ploaie şi f rig.

Aristide îmi arată într-o carte a lui Ef timiu (V ictor

Eftim iu), apărută zilele acestea, cîteva rînduri împotriva
mea. Sunt „colaborator roşcat al unei gazete ortodoxe",
„evreu nebotezat în slujba ortodoxului Nae Ionescu"*
(Expresiile citate nu apar ca atare în textul lui V ictor
Eftim iu (Frăţia de arm e, volum ul Am intiri şi polem ici,
1942, p. 340). Racursiul lui Sebastian com prim ă două
paragrafe: „Ei [I- Trivale, F. Aderca, B. Fundoianu, Alfred
Hefter, Aureliu Weiss, Mihail Sebastian] m -au atacat
paralel cu dreptcredincioşii creştini antisem iţi de la foile
naţionaliste, tradiţionaliste şi ortodoxe, în frunte cu
răposatul Nae Ionescu." ; şi: „Puntea de trecere între roşcaţii
fii ai lui Israel şi ortodoxia tuciurie o făcea tînărul Mihail
Sebastian, evreu nebotezat şi frecvent şabăsgoi al
pravoslavnicilor." ) etc. Într-o zi Ef timiu va f i un campion
al extremei democraţii, iar eu tot un huligan. Cu cît
îmbătrînesc, îmi dau seama că malentendu-urile sunt
irevocabile. Cuvântul rămîne în viaţa mea o chestiune etern
deschisă. Nimic n-o va închide — nimic, nici scrisul meu,
nici viaţa mea.

Luni, 12 octomvrie [1942]

 T erminat încă de zilele trecute actul I din Insula.
L-am început azi pe al II-lea. Lucrez f ără convingere,
f iindcă ştiu că lucrez zadarnic. Leni va juca o piesă de
Froda şi Nicuşor — iar Insula, care ar f i f ost o piesă de
circumstanţă (pe care numai Leni, numai azi şi numai la
„Baraşeum" o poate juca), va rămîne un lucru f ără sens,
inutilizabilă. Dacă totuşi o scriu, este pentru a nu lăsa la
mijloc încă un proiect. M ă dezolează toate proiectele mele
literare avortate. La drept vorbind, este Insula un proiect
literar? M i se pare că este mai mult un pretext de
spectacol. Era în plus o speranţă de a cîştiga o sumă de bani
— astăzi cînd am atîta nevoie de bani şi cînd nu ştiu nici
unde, nici cum să-i găsesc.

Războiul continuă ca stare de spirit. E o mare

nenorocire, pe care o avem mereu pe umerii noştri. Altf el
însă, din punct de vedere militar, e un moment de oprire
aproape generală. Comunicatul este de trei zile perf ect
anodin.

M iercuri, 14 octomvrie [1942]

Au f ost liberaţi aseară toţi cei care, în Sf întu Ion
Nou, aşteptau deportarea. Oameni întorşi de la moarte. M i
se spune că în momentul în care li s-a dat drumul au f ost
scene de delir. Urlete, leşinuri. S-a strigat „T răiască
România M are", „T răiască M areşalul!" Ce semnif icaţie are
această eliberare, nu ştiu. E o revenire? O suspendare? Se
renunţă la deportări? Se amînă? Bukarester Tageblatt avea,
duminică, un articol în care se reînnoia asigurarea că pînă
în toamna 1943 nu vor mai f i evrei în România.

Pauza militară continuă. Nimic nou pe f ronturi.

Stalingradul, cu totul ieşit din actualitate.

Antoine Bibescu, într-o scrisoare primită ieri, mă

întreabă dacă am nevoie de 10.000 lei, pe care e dispus să
mi-i trimeată. I-am răspuns imediat că nu am nevoie de
nimic.

Joi, 15 octomvrie [1942]

Î n Universul de azi, corespondentul de la Berlin
vorbeşte de rectif icări de f ront în vederea iernei care se
apropie. Of ensiva va f i reluată — spune el — la primăvară,
cînd bolşevicii vor f i nimiciţi. Dacă armata germană intră
într-adevăr în pauza de iarnă acum
— atunci hibernarea începe cu aproape două luni
mai devreme decît în 1941.

Pentru prima oară se publică azi ceva despre

deportarea evreilor („expatrierea unor elemente" — cum
sună f ormula comunicatului). În Consiliul de M iniştri s-a
decis ca de acum încolo operaţiile de „expatriere" să f ie
f ăcute de un organism special, iar pînă la crearea acestui
organism orice măsură de acest f el e suspendată. Putem f i
liniştiţi? Dacă da — pentru cît timp?

Sîmbătă, 17 octomvrie [1942]

La Stalingrad, de două zile nemţii au reluat
of ensiva. Se pare că e ef ortul f inal pentru ocuparea
oraşului. T itel M ănciulescu (pe care l-am întîlnit în
tramvai adineauri) îmi spunea că totul se va termina în 2-3
zile.

Am luat înapoi de la M ircea Ştef ănescu

manuscrisul piesei. Nu l-a citit. Am pref erat să tai scurt o
situaţie atît de penibilă.

Încerc mereu să scriu actul II din Insula. După

cîteva zile de inerţie completă, parcă am reuşit în sf îrşit să
urnesc lucrurile din loc. Dar la ce bun? Nu cred că voi f ace
o piesă convenabilă pentru Leni şi „Baraşeum".
 Joi, 22 octomvrie [1942]
Actul II din Insula f ace progrese. S-ar putea să
termin tabloul I pînă duminică. S-ar putea chiar ca acest
tablou I să aibe proporţiile unui act — ceea ce m-ar obliga
să revizuiesc în anumită măsură economia piesei. Ceea ce
am scris zilele din urmă, azi mai ales (căci nu pot scrie
regulat — în zilele în care am şcoală sunt pur şi simplu
extenuat), mă mulţumeşte îndeajuns. Poate că pe alocuri
tonul e prea grav pentru ce vrea Leni şi pentru ce poate
primi publicul de la „Baraşeum". Dar, aşa cum am pornit, nu
mai e vorba de a f ace o piesă pe măsura lor, ci de a f ace o
piesă pur şi simplu. Foarte posibil să rămîn cu ea în sertar
— ceea ce la urma urmelor nu-mi displace, deşi am atîta
nevoie de bani. Dacă n-ar f i lipsa banilor, nici nu m-aş gîndi
la reprezentare. O piesă reprezentată, o carte tipărită, un
articol, orice semn f ăcut în public e un act de prezenţă şi
de acceptare. Or, eu nu mă consider prezent — şi nu accept.

„La Stalingrad, luptele continuă" — spune laconic

comunicatul german de aseară. Din nou ritmul of ensivei a
slăbit. Din nou iminenţa căderii oraşului se estompează.

Sîmbătă, 24 octomvrie [1942]

„În Stalingrad a f ost respins un contraatac inamic"
— spune comunicatul german de aseară. În Egipt (după cîte-
mi spunea Rosetti astă-seară), englezii au luat of ensiva.

Actul II din Insula merge — am impresia — mult

mai bine decît mă aşteptam. T abloul din mansardă capătă
dimensiuni şi consistenţă dramatică de act plin.
M ă gîndesc că — dacă se accelerează la
reprezentaţie ritmul actului I —, îl pot prezenta drept un
prolog, urmat de trei acte.

Duminică, 25 octomvrie [1942]

T itlu în Universul de azi: „Soarta Stalingradului
pecetluită." :

M arţi, 27 octomvrie [1942]

T erminat ieri-dimineaţa actul II din Insula. Seara
l-am citit pentru Leni, Scarlat şi Jenica. Lectură
edif icatoare. Citind, mi-am dat seama că am f ăcut un lucru
bine construit, teatral valabil şi — în ciuda ritmului de
comedie — subţire scris. Îmi place poate mai mult decît
Jocul de-a vacanţa. Sunt lungimi în actul II — ba chiar o
anumită monotonie, ceva trenant şi prea lent pe alocuri —,
dar în totul simt că am în mînă o situaţie generoasă, trei
personagii bine plantate şi cîteva drumuri deschise pentru
actul III (dacă cumva nu va exista şi un act IV). Reacţiunea
lor a f ost desigur mai puţin f avorabilă. Actul I le-a plăcut
mult. Era de aşteptat — f iindcă e un sketch. Actul II, unde
tonul devine ceva mai grav, iar situaţiile capătă oarecare
densitate psihologică, i-a amuzat la început şi i-a obosit pe
urmă. Despre o reprezentare imediată nici vorbă nu poate
f i. Scarlat n-o vrea, iar Leni nu îndrăzneşte să vrea. El îşi
păstrează loc pentru piesa lui şi a lui Nicuşor. Iar ea, biata
f ată, e dezorientată. Simte, din instinct, că Insula e o piesă
vie, simte că rolul ei are anumită căldură şi intensitate —
dar totul i se pare prea f in, prea subtil, prea „intelectual".
— De ce nu poţi tu să scrii mai vulgar — mi-a spus
cu sinceră părere de rău.
Nu-i pot explica — şi nu m-ar crede — că Insula e
totuşi ceva simplu, f ără pretenţii de intelectualitate — o
comedie în plin, cu oarecare, puţină, poezie, pe ici, pe colo.
Dar poezia, chiar în doze minime, îi sperie în teatru.

Nu sunt ştiri despre of ensiva engleză din Af rica.

T ot ce ştim este că a pornit şi e în plină desf ăşurare.
Comentariile germane îi atribuie proporţii colosale. Vom
vedea.

Frances D[ickinson] ar f i f ost încă una din f emeile

mele — dacă mi-ar f i f ost îngăduit acest lucru. E
f rancamente urîtă, dar e tînără, deşteaptă, are haz şi — but
not least — este din Yorkshire. Ce n-aş f i f ăcut pentru
Yorkshire!

Vineri, 30 octomvrie [1942]

Jocul meu în dragoste e una din cele mai stupide
torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este f ără sens
— şi totuşi nu-mi pot impune o dată pentru totdeauna o
def initivă renunţare. Ştiu că nu duce la nimic, că nu poate
duce la nimic, că totul e dinainte sortit celui mai grotesc
deznodămînt — şi totuşi de f iecare dată mă îmbarc în
aceeaşi ndicolă f arsă, cu nu ştiu ce amestec de impostură şi
bună-credinţă, ca şi cum ar f i o încercare pe care o f ac
pentru prima oară. E greu sa f ii un om sf îrşit — şi să
accepţi cu seriozitate acest f apt. Ce e mai e neiertat în
cazul meu este că antrenez în situaţii atît de f alse f iinţe
care n-au nici o vină, alta decît aceea de a nu mă cunoaşte:
Cella, Leni, Zoe... După-masa de azi a f ost aşa de penibilă, că
mi-e silă de mine. Et maintenant, il f aut s'en tirer.

[Noiem brie]
Luni, 2 noiemvrie [1942]
Iată noiemvrie — şi nimic nu schimbă mersul
războiului. Octomvrie a trecut aproape f ără evenimente
militare. Stalingrad ţine mereu, iar restul f ronturilor e
nemişcat. Sunt desigur oameni care trăiesc mai departe:
bani, muncă, iubire, totul e pentru ei oarecum normal, cel
mult stânjenit, şi — în orice caz — acomodat. Pentru mine
războiul suspendă totul. Aştept pacea cum aş aştepta un
tren. Între timp, mă zbat între toropeală şi exasperare. N-
am ştiut niciodată să aştept în linişte. O după-masă de
aşteptare pe sălile tribunalului — pe vremea cînd eram
avocat — mi se părea atroce. Iar acum toată viaţa mea este
o imensă aşteptare.
Nici o veste despre of ensiva engleză din Af rica.
M are prudenţă propagandistică de o parte şi de alta. Lupta
continuă, dar deocamdată pe loc. Dacă englezii lichidează
acest f ront (cum ar f i logic după atîtea experienţe), arunci
orice este posibil. Chiar o precipitare a sf îrşitului. Dar dacă
nu reuşesc (cum suntem înclinaţi să credem, după tot ce au
f ăcut pînă azi), atunci nimic nu mai e de aşteptat pentru
încă un an.

L. e o f ată delicioasă. La vîrsta ei, chiar dacă

obrazul îi e puţin avariat, corpul e de o tinereţe, de o
căldură şi o f ermitate delicioase. În plus, un amestec de
tact şi impudoare, plin de f armec. Cine se resemnează s-o
aibe f ără gelozie, f ără exigenţe, ca pe un dar întîmplător,
capricios şi binevenit, e un om norocos. Eroarea începe cu
primul sîmbure de gelozie — gelozie atît de rău plasată.
Cînd ea se culcă cu un alt bărbat, şi pe urmă din nou cu tine,
nu te înşală nici pe tine, nici pe el. Îi place să se f ută — şi
pune în asta toată sincera ei candoare şi graţie. Dar mie mi-
au f ost interzise asemenea f ericiri f ăcute din senzualitate
şi nepăsare.

Joi, 5 noiemvrie [1942]

În Egipt, înaintare engleză, ba chiar — se pare —
victorie. Se anunţă 9.000 de prizonieri, 600 de avioane,
vreo 250 de tancuri distruse sau capturate. Comunicatul
german şi cel italian recunosc o retragere pe a doua linie,
dar nu-i dau importanţă. În genere, ziarele de ieri şi azi f ac
pregătiri propagandistice pentru retragere. Nu ne e
îngăduit încă să credem nimic. Am văzut în Af rica, de doi
ani încoace, cele mai dramatice schimbări de situaţie, de la
o zi la alta, de la un ceas la altul.

Un ordin al M inisterului Propagandei dispune

scoaterea cărţilor de autori evrei din librării şi biblioteci.
Am văzut azi la „Hachette" două imense tablouri tipărite cu
litere mari: Scriitori evrei. Sunt, desigur, şi eu acolo, af işat
ca un delincvent, ca un criminal: numele părinţilor, data şi
anul naşterii, lista cărţilor. Lipseau doar semnalmentele.
Întîi am rîs (mai ales că întreg tabloul e plin de
inexactităţi), dar pe urmă m-am gîndit că af işarea asta nu
ne f ace nici un bine. M ă tem că va atrage atenţia asupra
noastră şi cine ştie ce mai iese de aici? De doi ani, nu mă
duc la teatru, nu intru în restaurante, evit să mă plimb prin
centru, nu văd mai pe nimeni, nu caut pe nimeni, încerc să
mă ţin cît mai departe, cît mai singur, cît mai uitat — şi
acum numele meu în toate librăriile!

Duminică, 8 noiemvrie [1942]

Debarcare americană şi engleză în M aroc şi
Algeria, în cîteva puncte. Se pare că e o operaţie de mari
proporţii, precedată de o proclamaţie în f ranceză a lui
Roosevelt. Se dau lupte la Rabat, Oran şi Alger. T rupele lui
Pétain rezistă. Nu ştiu încă ce atitudine vor lua nemţii.
Situaţia lui Rommel devine teribilă, dacă va trebui să f acă
f aţă şi unui atac dinspre T unis. Deocamdată s-a retras între
Fouka şi M arsa-M atruh, la cam 120 km de poziţia iniţială.
Retragerea pare să continue. Numărul prizonierilor creşte.
Englezii vorbesc de un dezastru. Presa D.N.B. vorbeşte de un
„război de mişcare" şi de o retragere dibace.

Luni, 9 noiemvrie [1942]

Nu cunoaştem încă în detalii desf ăşurarea
evenimentelor în Af rica. Este oricum o precipitare de f apte
poate capitale, poate decisive, poate mai puţin decît atît,
poate numai importante. Peste cîteva zile vom vedea mai
clar. Deocamdată suntem în plină f ebră. Încă nu ne-am
trezit din ameţeala primului şoc.
Algerul a capitulat încă de aseară. E mai mult decît
o capitulare. E un acord — de mult pus la punct — între
anglo-americani şi f rancezii insurecţi. Insurecţia şi
debarcarea merg paralel în M aroc şi Algeria. Nici o veste
despre T unis. În Egipt, Rommel continuă retragerea. Se
pare că a abandonat M arsa-M atruh şi a trecut f rontiera
spre Libia, abandonînd pe drum mai multe divizii de
inf anterie, încercuite. E în derută? Are un plan? M ai poate
avea un plan? Răspunsul depinde de hotărîrea pe care o va
lua Hitler f aţă de întreaga chestiune — care nu mai e o
luptă locală, ci angajează liniile mari ale întregului război.
Aştept cu oarecare anxietate această hotărîre! Va ocupa
Franţa liberă? (M ă gîndesc la Poldy.) îl va sili pe Pétain la
un f el de colaborare militară? Sau — ceea ce e greu de
crezut — nu va f ace deocamdată nimic? Ieri a vorbit la
M ünchen. Discurs tradiţional, într-o f estivitate a
partidului, discurs surprins în ultimul moment de
evenimente şi, prin urmare, neconcludent, decît cel mult
prin conf uzie. Clar a f ost un singur pasaj: cel în care din
nou anunţa că-i va extermina pe evrei.

M arţi, 10 noiemvrie [1942]

Darlan este „in American hands". Nu ştiu încă în ce
situaţie. Prizonier? Aliat? Comanda supremă a armatei
f ranceze o preia Pétain. La Oran şi Casablanca au f ost
scurte armistiţii de cîteva ore, pe urmă lupta a f ost reluată,
dar nu pare posibilă o lungă rezistenţă. Ocuparea Algeriei
progresează rapid. Nici în M aroc nu e prea mare rezistenţă.
Roosevelt a cerut beiului T unisiei să permită trecerea
aliaţilor spre T ripolitania, evident pentru ca astf el să cadă
în spatele lui Rommel. Puţine ştiri despre Rommel şi
armata lui. Din comunicatul italian pare că se retrage
mereu. Dar unde e acum? Unde se va opri? Nu se schiţează
de la Berlin nici o replică la marile evenimente. Cred totuşi
că sub această tăcere se pregăteşte ceva.
T rebuie să încercăm a ne stăpîni emoţia — şi a
vedea lucrurile mai limpede, mai cumpănit. Delirul e
obositor. Sunt bucurii care extenuează. Desigur e greu să
nu exulţi. Dar e timpul să f ii calm. Am recitit astă-seară
pagini de jurnal, din iunie, cînd Rommel venea „la porţile
Palestinei". Îmi amintesc delirul axist de atunci. T otul —
chiar cele mai f antastice planuri — părea simplu, uşor,
inedit. Nemţii se vedeau cuprinzînd într-un imens cleşte
întregul Orient mijlociu, pe trei continente. Şi astăzi se
întorc la realitate. T riumf şi prăbuşire la o distanţă de
patru luni.
Unde-i va duce triumf ul de azi pe aliaţi? Ce se va
întîmpla de azi în patru luni? Îmi pun aceste întrebări în
seara unei zile pline de atîtea mari speranţe.
M ă gîndesc mereu la ameninţarea de ieri a lui
Hitler. Vrea să ne extermine — şi e poate singurul lucru pe
care în mod sigur îl poate f ace. M -a străbătut o clipă gîndul
că într-o noapte — o noapte ca asta — am putea f i toţi
măcelăriţi în casele noastre. Şi între timp văzduhul ar vibra
de vestea victoriei.

M iercuri, 11 noiemvrie [1942]

T rupele germane au intrat azi-dimineaţă în Franţa
neocupată, ocupînd Lyon, Vichy etc. Şi e azi aniversarea
armistiţiului din 1918. Din punctul de vedere al războiului,
nu cred că f aptul schimbă ceva. Dar eu mă gîndesc la Poldy
— şi mi-e greu să mă gîndesc la altceva.

Joi, 12 noiemvrie [1942]

Gîndul la Poldy acoperă totul. Ce f ace? Prin ce
primejdii trece? Cît va putea rămîne acolo unde este?
Cum? În ce situaţie? Sute de întrebări, care mă urmăresc zi
şi noapte. M ai ales că starea de lucruri din Franţa este încă
atît de conf uză. Nu se ştie care va f i noul regim. Rămîne un
guvern? E ocupaţie pură şi simplă? Se mai f ace o distincţie
între cele doua zone? M ă tem de f uria germană. Acolo, ca şi
aici, ar putea găsi în masacrul evreilor un f el de supapă
psihologică pentru tot ce a înghiţit în ultimele patru zile.
De altf el şi aici, la noi, circulă — în surdină — tot f elul de
zvonuri sinistre în privinţa noastră. Killinger ar f i cerut să
se reînceapă expulzările. Nemţii cer ca 2 trenuri cu evrei
deportaţi să plece zilnic spre Rusia etc., etc... Entuziasm,
buimăceală, anxietate se amestecă în doze egale, dominate
poate totuşi încă de marile veşti, din care încă nu ne-am
trezit. „Electrif ying new s".

În Algeria şi M aroc luptele au încetat complet. În

Libia Rommel se retrage mereu. În T unisia s-ar părea că
germanii şi italienii au trimes slabe detaşamente aeriene.
Dinspre Philipville se apropie americanii, cam la 100 de
kilometri de f rontiera tunisiană. Spectacolul e dramatic şi
de extraordinară amploare. T out n'est pas encore couru.
M ai sunt lucruri de văzut.

Vineri, 13 noiemvrie [1942]

Englezii sunt la Bardia şi T obruk. Rommel se
retrage mereu. Va încerca o rezistenţă înainte de
Benghazi? Va pref era să f olosească din nou El Agheila?

Camil Petrescu f iert. Răspundea cu un zîmbet palid

ştirilor pe care ni le dădea Rosetti astă-seară. Şi a avut o
f rază de antologie camiliană (cum de i-a scăpat?): „Am să
joc şi eu pe cartea victoriei engleze, cînd o să f ie absolut
sigură."

Luni, 16 noiemvrie [1942]

Convorbire cu Paul Sterian. (M ă rugase Aristide,
căruia i se scoate în vînzare biblioteca, să încerc a obţine
revocarea măsurii.) M -a primit la minister, în biroul lui, cu
doi f uncţionari de f aţă. Cînd am intrat, n-a ştiut exact ce să
f acă: să se ridice în picioare sau să rămîie pe scaun. A găsit
o soluţie intermediară: a rămas pe scaun, dar a schiţat un
f el de vagă ridicare, avortată la jumătate.
— Ce vrei, domnule Sebastian?
„Domnule" era un avertisment pentru mine şi o
demonstraţie pentru asistenţi. L-a repetat de 2—3 ori în
cursul convorbirii, care în totul n-a durat decît vreo cinci
minute. I- am arătat f oarte pe scurt (f iindcă — mărturisesc
— mă simţeam suf ocat de toată comedia) despre ce e vorba.
— Da’ de ce să nu i se vîndă biblioteca? Ce?
Aşteaptă victoria engleză?
Întrebarea era un f el de denunţ — pentru martorii
de f aţă. M i-o spunea cu un rîs batjocoritor, care atesta
convingerea lui în victoria germană.
Am plecat trist, umilit, f urios pe mine că m-am
dus, deprimat de toată această întîlnire care mă f ace să
regăsesc după 8 ani un Paul Sterian prosper, bogat,
puternic, plin de el — în f aţa mea, sărac, obosit, dezarmat,
cu haine roase, un f el de solicitant mizerabil, intrat pentru
o clipă într-un birou somptuos. Distanţe de viaţă! E ceva
dezolant cînd le măsori, dar intră în această contemplare şi
o parte de humor, încerc acum să privesc toată întîmplarea
ca pe un episod în Balzac.

M iercuri, 18 noiemvrie [1942]

Lecţie de deschidere a cursului (Curs ţinut la
„Colegiul Onescu" ) meu despre Shakespeare. 9 auditori
înscrişi. Restul, vreo 10-11, prieteni, veniţi din amabilitate.
Situaţia putea f i penibilă — dar mi se pare că am ieşit din
ea indemn. Voi renunţa la curs, voi da banii înapoi —
experienţa e ratată, dar nu cred că m-am f ăcut de rîs. Am
vorbit timp de o oră, cu căldură, cu plăcere, aşa cum mi se
întîmplă cînd găsesc tonul just. Dar nu venisem acolo ca să
repurtez un succes. Credeam că găsesc o soluţie lipsei mele
de bani. M -am înşelat. Asta e tot.

Citit aseară şi azi Iuliu Cesar. Revin la Shakespeare

şi îmi propun să-mi termin lecturile.

În Af rica mi se pare că ritmul s-a încetinit, deşi

activitatea continuă peste tot. Dar ne- am obişnuit cu mari
lovituri zilnice, cu schimbări f ulgerătoare, aşa încît acum
setea noastră de senzaţional, deşteptată brusc din somn, e
oarecum decepţionată. Rommel se retrage mereu. Englezii
sunt la Derna. Probabil că vor f i, în cîteva zile, la Benghazi.
Rămîne de văzut dacă f rontul de ciocnire nu va f i din nou,
ca anul trecut: la El Agheila. În T unisia englezii înaintează
f ără să dea preciziuni geograf ice. Germanii şi italienii sunt
la Bizerta şi T unis, probabil pentru a acoperi spatele
armatei Rommel. Undeva, în T unisia sau T ripolitania, o
luptă va f i probabil. În Rusia, iarnă, toropeală, conf uzie.
Nimic de mare amploare.

Joi, 19 noiemvrie [1942]

Citit astă-seară Insula. (Am f ost mereu ocupat în
ultimele 2-3 săptă-mîni cu traducerea lui Bichou, cu
pregătirea cursului, aşa încît Insula — cu care, în orice caz,
nu mai am ce f ace deocamdată — o lăsasem în părăsire.
După 3 săptămîni totul e mai limpede. Actul I, excelent.
Actul II, ratat. Nu prost, dar ratat. Va trebui scris
din nou, cu acelaşi material. Cusurul cel mai mare este că
actul I e pură comedie, în timp ce actul II trece aproape
spre dramă. Schimbarea de ton e prea netă. Aproape că nu
mai sunt două acte ale aceleiaşi piese. Situaţia iniţială e
prea comică pentru a permite un ton atît de grav mai
tîrziu. Dacă voi mai scrie piesa (căci nu mă simt în stare s-o
scriu dacă reprezentarea nu mi-e asigurată), dacă o voi mai
scrie, va trebui să delestez complet actul II.

Duminică, 22 noiemvrie [1942]

Benghazi e din nou în mîna englezilor, de vineri
dimineaţă. Lupte de patrulă se duc la Agedabia. Vom vedea
dacă Rommel, care s-a retras în viteză de la El Alamein pînă
aici, se va opri la El Agheila, ca să reziste. În T unis, lupte de
hărţuire. Se aşteaptă o luptă
pentru T unis şi Bizerta. În Rusia, se semnalează în
comunicatul german, atacuri sovietice în Caucaz, în cotul
Donului şi la Stalingrad.

Luni, 23 noiemvrie [1942]

 Ca şi ieri, ca şi alaltăieri, comunicatul german de
astă-seară înregistrează „lupte grele def ensive" la sud de
Stalingrad şi în cotul Donului. De asemeni, atacuri ruseşti
cu tancuri — acestea respinse — la Lacul Ilmen. Nu ştiu
care e comunicatul sovietic şi nu pot şti ce amploare are
bătălia. În Af rica, mi se spune că Armata I engleză ar f i
ocupat Gabes, ceea ce ar deschide poarta din spate a
T ripolitaniei, înainte ca bătălia pentru Bizerta să aibe loc.
Dar ştiu eu?

Luni, 30 noiemvrie [1942]

Bolnav de marţi* (Anulat: „m iercuri" ), cînd m-am
întors acasă la prînz cu 39 de grade. Cîteva zile de f ebră (38-
39) m-au extenuat. Azi nu mai am nimic, dar sunt aşa de
slăbit, că abea pot sta în picioare.

Au f ost toată săptămîna evenimente mari, dar nu

le-am putut însemna aici şi nici urmări personal. Ocuparea
T oulonului de către nemţi şi sabordarea f lotei f ranceze,
moment grav. În Rusia continuă of ensiva sovietică la sud de
Stalingrad, în cotul Donului şi la Kalinin.

[Decem brie]
M iercuri, 2 decemvrie [1942]
Nimic nou pe f ronturi. Aşteptare. În T unisia,
anglo-americanii se apropie de T unis şi Bizerta, unde vor
întîlni o rezistenţă germano-italiană, nu se ştie cît de
puternică. În Rusia of ensiva lui T imoşenko pare a scădea
f ără rezultate operative* (Anulat: „strategice" ) mari. Se
repetă ceea ce s-a petrecut în septemvrie la Rjev şi în mai
la Harkov. Dar nimeni nu poate şti dacă decemvrie nu
pregăteşte mari evenimente, asemenea celor din noiemvrie.

Am ieşit azi-dimineaţă, pentru o plimbare scurtă,

după opt zile de stat în casă. M ă simt exagerat de slăbit şi
obosit.
 Citesc cu plăcere (dar şi cu oarecare monotonie) un
roman de Jane Austen, Em m a, graţios, simplu, plin de
humor, cam lent însă şi prea minuţios — ca o pictură
f lamandă.

Vineri, 4 decemvrie [1942]

Caf ard, tristeţe, silă, dezgust. Nici nu m-am
însănătoşit eu ca lumea, şi s-a îmbolnăvit M ama. Lipsa
servitoarei o simt mai apăsătoare ca oricînd. Vreme de
toamnă, întunecoasă, umedă. N-am bani. Îmi mai rămîne
1.000 de lei — şi pe urmă? Cu ce voi plăti chiria de
Crăciun? Cu ce voi duce cheltuielile casei pînă atunci? Nici
o perspectivă, nici o aşteptare, nici o speranţă. Aş vrea să
dorm, să mor, să uit.

Duminică, 6 decemvrie [1942]

Zile de letargie, de descompunere. Nici măcar nu e
deznădejde. T otul e sălciu. Dezgust adînc de tine, de
oameni, de „evenimente", de viaţă. Îţi lipseşte şi energia de
a te sinucide, dar dacă ai avea un revolver gata încărcat în
mînă — poate că ai trage. Ce mi-ar trebui, ca să revin la
viaţă? Bani? O f emeie? M uncă? O carte? O casă? Nu ştiu.
T otul e f ără bucurie, f ără gust, f ără culoare, f ără sens.
Singurul lucru pe care l-aş putea f ace acum ar f i poate să
joc cărţi. Ore întregi, zile întregi — pînă la abrutizare.

M iercuri, 9 decemvrie [1942]

Niciodată poate n-am simţit mai acut, şi în acelaşi
timp, sentimentul că sunt un om sf îrşit şi dorinţa
deznădăjduită de a reveni la viaţă. Erau în mine — sunt încă
în mine — aptitudini de f ericire — un anumit elan, nu ştiu
ce lirism, o mare încredere în lumină, în seninătate, în
viaţă* (Anulat: „echilibru" ), o anumită căldură, o nesf îrşită
putere de a iubi... — şi toate, toate au f ost înăbuşite,
ruinate, pierdute. E un blestem care mă urmăreşte de
departe. Războiul e o catastrof ă care uneori copleşeşte — şi
mă f ace să le uit — nef ericirile mele vechi, dar alteori le
adînceşte, le subliniază, le menţine treze, ca pe nişte răni
mereu sîngerînde. M i- e necaz pe mine că scriu atît de prost
(ar trebui poate să nu mai scriu deloc, într-un moment în
care nu mă pot controla), dar e o nevoie de a spune, de a
striga, de a libera — măcar prin urlet — ceva din oribilul
meu coşmar.

Joi, 10 decemvrie [1942]

La Clermont-Ferrand, evreii au f ost arestaţi ieri şi
trimeşi în tabere de muncă. M ăsura va f i extinsă, spune
telegrama, şi în alte departamente. Ce va f ace Poldy? — e
mereu singurul meu gînd.

Am ieşit puţin ieri şi alaltăieri, seara, să respir.

Nopţi clare, înstelate, nu prea reci. Dar, nu ştiu de ce,
oraşul în întuneric mi se părea mai lugubru decît oricînd.
Simt închisoarea, zidurile, sîrma ghimpată — între care ne
zbatem. Aici, sau în Franţa, cercul se strînge mereu mai
mult în jurul nostru. Există scăpare? Încep să nu mai cred.
Există doar scurte amînări: o zi, o săptămînă, o lună — încă
o zi, încă o săptămînă, încă o lună —, dar soarta noastră e
aceeaşi.

O judecată potolită asupra războiului (f ără

entuziasm şi f ără deprimare) mă obligă să- l văd lung, greu,
încet. Nu e de aşteptat, în mod rezonabil, o pace apropiată.
Sf îrşitul e poate sigur, dar îndepărtat. Războiul a ajuns
într-o f ază în care nemţii nu mai pot f ace mult peste ce au
f ăcut pînă azi — dar aliaţii nu pot încă să pună în mişcare*
(Anulat: „să realizeze" ) resursele lor. Puterea de rezistenţă
germană e mare, iar puterea de şoc anglo-americană e
insuf icientă. Ne angajăm într-un lung proces de uzură —
pînă ce raportul de f orţe să se schimbe în mod decisiv. Între
timp, ruşii continuă să atace, dar (deşi situaţia e încă
conf uză) nu par a f i în stare să modif ice substanţial
f rontul. După toate probabilităţile, va f i o iarnă teribilă
pentru armatele din răsărit, dar nu strict insuportabilă. Şi
astf el se va f ace primăvară — şi ciclul va începe din nou.
Pînă cînd? Ştie Dumnezeu.
Dar mai e loc şi pentru miracole.

Duminică, 20 decemvrie [1942]

T răiesc cu adevărat de pe o zi pe alta. Am o mie de
lei în buzunar — şi nu ştiu de unde voi mai găsi poimîine
altă mie. Nu cheltuiesc pentru mine decît banii de tramvai.
De zece zile m-am lăsat de tutun. Între timp, am tot încasat
de la şcoală mici sume de bani, 2.000, 3.000, 4.000 —
dif erenţe de salar pe lunile trecute. Se pare că mîine îmi
vor da salariul pe ianuarie (vreo 6.000, cred). Şi pe urmă —
nu mai ştiu deloc. Chiria n-am s-o plătesc la 26, dar de
plătit tot va trebui într-o zi, peste o săptămînă sau două.
Cu ce? De unde? I-am cerut lui Sică de lucru. T raduc
deocamdată Topaze. Aş f ace bucuros muncă de negru, f ără
melancolie, f ără regrete, dacă aş reuşi să scot atît cît ne
trebuie în casă. (întîmplător am af lat că drepturile de autor
l a Bichou le încasează Sică, vreo 10.000 pe seară. Eu am
luat 22.000 în total, şi aş reîncepe oricînd aceeaşi muncă,
la acelaşi tarif . Poate că sunt oameni care ar primi şi mai
puţin.) Fără disperare, mă gândesc că asta se cheamă un
ratat. Eu. La 35 de ani, nici o meserie, nici o resursă, nici o
prietenie reală, nici o scăpare. T ot ce am f ăcut a eşuat
lamentabil. Hainele mi se jerpelesc. Ghetele arată din ce în
ce mai prost. Sunt jigărit, sunt obosit, sunt terminat, sunt
inutil. De aici pînă la a întinde mina şi a cere — cît mai e?

Războiul continuă, f ără nimic dramatic şi f ără

schimbări mari. De opt zile, M ontgomery a reluat of ensiva
la El Agheila, de unde Rommel s-a retras grabnic, f ugind nu
se prea ştie bine pînă unde. Se va opri înainte de T ripoli?
Va apăra T ripoli? Se va retrage în T unis? În Rusia of ensiva
sovietică se desf ăşoară cam în aceleaşi zone, f ără progrese,
dar şi f ără încetare. Comunicatul german anunţă zilnic
atacuri „prăbuşite", „distruse" şi „nimicite". Cele trei
cuvinte revin în f iecare zi — şi repetarea asta reduce mult
din sensul* lor. S-a creat cu încetul un f el de argot, un f el
de limbaj cif rat al comunicatelor, pe care am ajuns să-l
înţelegem, dar care de asemeni trage un f el de perdea de
ceaţă peste realitatea războiului.

M arţi, 22 decemvrie [1942]

Of ensiva sovietică se menţine pe toată întinderea
f rontului (T erek, regiunea Volga- Don, Kalinin-T oropeţ,
Velikie-Luki, Lacul Ilmen). În plus, de duminică au pornit o
nouă of ensivă într-un punct pe care comunicatele din ziare
îl numesc neprecis „pe Donul mijlociu". Comunicatul
of icial german de aseară cuprinde o f rază neobişnuită: „Pe
Donul mijlociu, inamicul, care a atacat de cîteva zile
printr-o f oarte puternică masare de f ormaţiuni blindate, a
reuşit o străpungere în f rontul def ensiv local. Această
străpungere a f ost plătită cu uriaşe pierderi bolşevice.
Pentru a preîntîmpina o ameninţare de f lanc, diviziile
germane af late în dispozitiv au ocupat poziţii pregătite
dinainte în spate şi au zădărnicit prin aceasta o extindere a
succesului iniţial inamic. Luptele continuă cu putere
nemicşorată."

De scris cîndva — în primele zile ale păcii — o

cronică a anilor de război. „Fapte, texte, oameni" — în
g e n u l Cum am devenit huligan. Un f el de memorial
personal al acestei teribile călătorii. Dar vom ajunge la
capătul ei?

Aş f i gata să f ac, pentru bani, nu importă ce în

teatru (se înţelege, f ără a semna şi f ără a-mi angaja
răspunderea literară). T raduceri, adaptări, escamotări,
inf amii. Aş manuf actura bucuros orice f el de piese (f arse,
melodrame). Am citit zilele trecute, cu delicii, porcăria lui
Soare şi Vlădoianu (Păm înt) şi m-a amuzat trivialitatea în
sublim, urmărită metodic, după reţetă. Aş scrie astf el cu
dubla satisf acţie de a cîştiga bani şi de a- mi bate joc. M -am
gîndit deodată că dramatizarea unui roman de Ionel
T eodoreanu (de exemplu Lorelei) ar putea f i o lovitură.
T otul ar garanta succesul. Falsa nobleţe, f alsa
intelectualitate, f alsa blazare. Vraca jucîndu-l pe Catul
Bogdan şi M imi Botta pe Lorelei vor f ace 150 de spectacole
ca nimic. M ă dusesem azi după-masă la M adeleine ca să-i
propun să lucrăm împreună această dramatizare, pe care ea
ar f i urmat s-o semneze singură şi s-o prezinte teatrului.
Dar, în timp ce ea era ocupată să prepare ceaiul, am răsf oit
la întîmplare ultimul — sau penultimul — roman al lui
Ionel T . şi am găsit un
pasaj de aşa de abject antisemitism, încît dezgustul
a f ost mai tare decît cinismul meu principial. N-am mai
vorbit nimic M adeleinei — şi am renunţat la proiect. Sunt
oricum unele lucruri prea murdare, pe care nici măcar în
teatru n-aş f i în stare să le ating.

M iercuri, 23 decemvrie [1942]

„Lupta def ensivă de pe Donul mijlociu continuă cu
violenţă nemicşorată" — spune comunicatul german de
aseară. Lipsesc preciziuni, care să ne permită a situa pe
hartă operaţia.

Nu sunt veşti de la Emil Gulian (Em il Gulian a

m urit pe front). Am telef onat Ortansei, pe care am găsit-o
disperată. „Numai de ar f i viu", spunea. Ultima lui scrisoare
e din 15 noiemvr[ie]. La 18 a urmat atacul dintre Volga şi
Don — şi de atunci, nici un semn. Prea ar f i groaznic să-l
pierdem. De ce el, de ce? M ircea Eliade a vrut războiul ăsta.
L-a aşteptat, l-a dorit, a crezut în el, crede în el — dar stă la
Lisabona. Şi Emil Gulian să cadă? Pe un f ront unde nu ştie
ce caută?

Vineri, 25 decemvrie [1942]

Prima zi de Crăciun. Acasă toată ziua. Nimeni nu
mă cheamă şi nu caut pe nimeni. Singurătatea mea e mereu
mai mare.
Din cei 3.500 de lei pe care îi mai aveam ieri, cu
2.000 am cumpărat un concert de Bach. Inconştienţă?*
(Anulat: „Nebunie" ) Nu. Simţeam şi eu nevoia să cumpăr
ceva în oraşul ăsta care ieri părea invadat de oameni
f ericiţi, alergînd după tîrguieli — spectacol care totdeauna
m-a umilit, pentru că totdeauna am f ost, şi mai ales m-am
simţit, aşa de sărac. Concertul (în re minor, pentru pian şi
orchestră) e de o gravitate şi în acelaşi timp de o strălucire
minunată. L-am ascultat aseară de două ori, astăzi de trei
ori. Andantele începe şi sf îrşeşte cu o f rază de o intensitate
w agneriană.

E aproape sigur că Emil e prizonier. O ordonanţă*

(Anulat: „Ordonanţa unui ofiţer" ) venită de pe f ront îi
spunea lui Vivi că of iţerul lui — scăpat ca prin minune — l-
a văzut pe Gulian în momentul în care era prins. De
asemeni, colonelul Stancov, telef onînd de la Rostov, a
conf irmat ştirea. De aici încolo începe incertitudinea. Va
rămîne în viaţă? Se va întoarce?

De ce nu scriu? De ce nu lucrez? O piesă jumătate

scrisă (Insula) aşteaptă să f ie terminată. Două scenarii
complet desenate stau la dosar. Un roman precizat pînă în
ultime detalii. Nu mai vorbesc de sonetele lui Shakespeare,
la care n-am mai revenit de atîta vreme. Nu mai vorbesc de
„cronica" plănuita de curînd, dar atît de ispititoare. Pe
toate le amîn — pentru cînd? Iar pînă atunci, vremea trece
zadarnic. Ştiu prea bine de ce nu pot scrie. Sănătate
proastă. Nervi exasperaţi. Lipsa unei case conf ortabile.
Neputinţa de a rămîne singur cu mine, în ceasuri depline de
meditaţie. Grija de bani — şi atîtea altele, şi atîtea altele.
Dar Jane Austen scria pe genunchi, în suf rageria tatălui ei,
cu toată f amilia de f aţă, f ără ca nimeni să ştie ce f ace
acolo. Se poate. Eu nu sunt Jane Austen.

M arţi, 29 decemvrie [1942]

Nu cred că asasinarea lui Darlan (François Darlan,
am iral francez, apropiat al lui Pétain, preluase puterea în
Africa franceză. A fost asasinat la Alger) (în ajunul
Crăciunului, în condiţii încă nedate publicităţii) va avea
vreo inf luenţă asupra mersului războiului, f ie chiar numai
în sectorul limitat al T unisului. Se merge — probabil —
spre o înţelegere de Gaulle-Giraud (Generalul Henri Giraud
a preluat într-adevăr conducerea în Africa, după
asasinarea lui Darlan), care va rezolva politiceşte
problema Af ricei de nord. Războiul în T unis e încă în f ază
de aşteptare şi pregătire. În T ripolitania, M ontgomery a
ocupat Sirta. Va găsi rezistenţă la M isurata?

În Rusia luptele continuă, mai ales în sectoarele de

sud, dar nu le putem urmări. Comunicatele sunt vagi şi
total lipsite de precizări geograf ice. T onul de propagandă
urmăreşte în mod deliberat conf uzia. Ruşii atacă mereu, dar
înaintează încet. T oată operaţia e de anumită amploare şi
complexitate, pe care teoretic le putem înţelege, dar
desf ăşurarea ei pe teren ne scapă. Personal am impresia că
pînă la urmă nemţii vor restabili o linie de rezistenţă şi nu
vor ceda nici M illerovo, nici Kamenskaia şi cu atît mai
puţin Rostov. Le vor ţine, cum ţin de un an de zile Rjev şi
Velikie-Luki. Nu mai puţin, măcinarea asta va deveni cîndva
scadentă. Dar cînd? La vară? În toamna viitoare?
 1943
[Ianuarie]
* (Începe caietul al V III-lea al Jurnalului) 1 ianuarie
1943, vineri
Încep să mă obişnuiesc cu anii de război. E parcă
mereu acelaşi itinerar pe care, de la un 1 ianuarie la alt 1
ianuarie, îl străbatem într-un coşmar care începe să aibe şi
el monotonia lui. Anotimpurile aduc mereu aceleaşi f aze.
Ierni de semisomnolenţă germană. Ai impresia că armatele
sunt obosite: resursele secate, rezistenţa pe sf îrşite. Dar
vine primăvara, şi atunci trăieşti în aşteptarea unui nou
puseu of ensiv, care trebuie să izbucnească — în aprilie?, în
mai?, în iunie? Şi cînd, în f ine, o dată cu venirea verii,
lupta redevine violentă, cînd of ensiva şi propaganda se
dezlănţuie într-un nou acces, ce pare suprem, trăieşti
cîteva zile de spaimă, de îndoială, de mortif icare. S-ar
putea? s-ar putea? s-ar putea?... T îrziu, în septembrie-
octombrie, bagi de seamă că nimic def initiv nu s-a
întîmplat — şi ritmul din nou se încetineşte, în aşteptarea
primei zăpezi — de unde ciclul va reîncepe iar şi iar — pînă
cînd? Ne va aduce 1943 pacea? Nu cred. Af ară doar dacă nu
se întîmplă o minune. Altminteri sunt înclinat să cred că
1943 va repeta, f ără mari deosebiri substanţiale, traiectoria
lui 1942, accentuînd desigur tendinţa de declin german şi
tendinţa de ascensiune aliată — nici una, nici alta destul de
repezi pentru a grăbi deznodămîntul. Poate 1944 — şi mi-e
mai uşor să spun 1944, tocmai pentru că e încă departe.
Ce devin eu, ce devenim noi în toată această
nebunie? Nu ştiu. Deocamdată trăim. Am ajuns pînă aici vii,
s-ar putea să mergem şi mai departe. Nimic nu depinde de
mine, de noi. T otul se întîmplă peste capul nostru. T ot ce
putem f ace este să aşteptăm. Dar Dumnezeu ştie că nu e
uşor.

Sîmbătă, 2 ianuarie [1943]

Nume geograf ice, care pe vremuri ne erau total
necunoscute şi care astăzi concentrează, la un moment dat,
cu toată intensitatea, atenţia noastră, ca şi cum acolo s- ar
decide totul: Velickie-Luki, Elista... Ce însemnează prin ele
însele, cît reprezintă în mersul general al războiului nici nu
ştim şi aproape că nici nu întrebăm. Dar pentru o zi, pentru
un ceas, pentru un minut suntem cu toată f iinţa noastră
acolo.
Ordinul de zi al lui Hitler, cenuşiu, dar nu disperat.
Discursul din mai era mult mai grav.
— Domnule, războiul ăsta ţine pînă în 1947, 1948,
spunea azi Sică. Aud pentru prima oară cif rele astea
(niciodată n-am trecut cu gîndul dincolo de '44) şi încep să
mă obişnuiesc şi cu ele. Da; în def initiv de ce nu?

T r adu cî nd Topaze, am văzut de aproape ce se

cheamă o piesă mare, un succes sigur, o construcţie
inf ailibilă. Topaze e o maşinărie care va f uncţiona oricînd
şi va aduce oricînd, oriunde, lume la teatru. M aterial bogat,
abundenţă dramatică, tipuri precis desenate şi mai ales o
anumită vigoare satirică, ce loveşte în plin. Nici o ezitare,
nimic f luu, nimic vag. Este în teatrul meu o înclinare spre
„delicat" care îmi va interzice în mod absolut un mare
succes. Cîtă vreme voi juca pe clapa „subtilului", nu voi
ajunge să cîştig publicul mare. Pagnol îmi arată că
grosolănia nu e neapărat necesară, dar că vigoarea
dramatică e indispensabilă. Dar pot să încetez a f i ceea ce
sunt? Pot să realizez în mod deliberat ceea ce îmi lipseşte?
Am avut cu „Alexandru cel M are" un material excelent, dar
după actul I (aşa de plin, de viu, de energic) am redevenit
„subtil". Cad mereu în păcate de literat. Aş vrea să pot lua
teatrul ca pe o industrie şi să pot realiza o piesă cu
mecanism perf ect.
 Luni, 4 ianuarie [1943]
Începînd de azi evreii au nu 50, ci 100 de grame de
pîine mai puţin decît creştinii. Patru din zece raţii zilnice
ne sunt suprimate.

Rebreanu pregăteşte la Naţional Shylock. Camil

Petrescu (care îmi istorisea astă-seară întîmplarea) l-a
întrebat dacă pasajul revoltei lui Shylock împotriva urei
antisemite („nu suntem şi noi oameni? dacă ne tăiaţi, nu
curge sînge?" etc.) nu va f i dif icil de jucat în împrejurările
de azi.
— Nu, răspunde Rebreanu, nu, că-i dăm o
interpretare* (Anulat: „nuanţă" ) antisemită.
— Şi, adăuga Camil, ăsta a scris Iţic Ştrul dezertor.

M arţi, 5 ianuarie [1943]

Recitit Hedda Gabler. (Cred că sunt 15-17 ani de cînd
n-am mai citit o piesă de Ibsen. Ciudată pasiunea mea
pentru el, în adolescenţă. Ştiam aproape pe dinaf ară
Rosm ersholm , Brand, Raţa sălbatecă şi atîtea altele, pe
care probabil nici nu le înţelegeam bine, dar le citeam de
cîte cinci, şase, zece ori.) în primele două acte Hedda mă
irită. Simpatia mea merge spre oamenii simpli ai dramei,
spre T hea, spre mătuşa bătrînă şi chiar spre mediocrul
T esman. Hedda e numai rea, crispată şi egoistă. Dar actele 3
şi 4 îi dau o intensitate, o adîncime, care depăşesc
onestitatea simpatică a celorlalţi. Am citit piesa cu gîndul
la romanul meu, al cărui prim capitol e un turneu cu Hedda
Gabler în provincie. Din acest punct de vedere lectura mi-a
f ost neaşteptat de utilă, căci mi-a dat numeroase sugestii.
Biata eroina mea e o f oarte bună interpretă a Heddei, dar
nu înţelege piesa şi îi e f rică teribil de personajul pe care îl
joacă.
Pot să încep a lucra la roman, înainte de a lichida
proiectele de teatru pe care le am la dosar? Nu e mai
cuminte să termin mai întîi Insula şi să scriu „Libertate"?
Cred că da — şi din nou îmi f ac promisiuni în acest sens. M i
se pare că am găsit astă-seară oarecari soluţii pentru actul
al 2-lea din Insula şi am recăpătat gustul de a mă întoarce
la manuscrisul ei abandonat.

Doctorul Kahane s-a prezentat zilele trecute la Alice

T heodorian, ca să-i f acă o comunicare teribilă:
— Doamnă, trebuie să vă vorbesc despre un lucru
extrem de grav. Am af lat că Sebastian e agent de siguranţă.
M i s-a atras atenţia că are f oarte mulţi bani, f ără să se ştie
de unde, trăieşte într-un lux extraordinar şi f ace cheltuieli
imposibile. T extual!

Joi, 7 ianuarie [1943]

Deodată, din chiar senin, astă-seară un subiect de
piesă (Prim a însem nare despre proiectul com ediei Steaua
fără num e (m enţionată un tim p subtitlul „Ursa Mare" )). Încă
un subiect de piesă. Al cîtelea e? Dacă nu mai socotesc
„Alexandru cel M are" (dar socotesc Insula), al patrulea. Ba
chiar al cincilea (căci i-am propus Cellei Serghi sa
conf ecţionăm împreună o dramă gen M anolescu-M arioara
Voiculescu, şi am şi stabilit un proiect de scenariu).
Comedia ivită astă-seară mi se pare un lucru şarmant.
Ingenios, vioi, plin de spirit. Am scris în întregime (cu
multe detalii) scenariul actului I. M ai vagi sunt actele II şi
III, dar plecarea e aşa de bună, încît posibilităţile de
dezvoltare a acţiunii sunt f oarte bogate.
Sunt deocamdată la răscruce: pot merge spre
comedie sentimentală, dar, dacă am puţin curaj şi oarecare
lipsă de scrupul, pot intra categoric în comedie de situaţii,
dacă nu absolut în f arsă (lucru de care din păcate mă cred
incapabil). Nu ştiu exact ce voi f ace, dar în nici un caz n-aş
vrea să las lucrurile în stare de proiect. Scenariul ăsta
vreau să-l vînd. (Repede, cît nu-mi devine prea drag; repede,
cît este încă un lucru strein de mine.) Vreau să cîştig repede
cu el cîteva zeci de mii de lei, care să mă scoată momentan
din marile mele încurcături băneşti. (Am rămas azi cu 200
de lei în buzunar, iar leaf a la liceu am încasat-o, pe
ianuarie, încă înainte de Crăciun.) Dacă Nicuşor îmi dă
50.000, îi propun s-o scriem imediat împreună. Dacă nu el,
Sică.

M arţi, 12* (în text: „11" ) ianuarie [1943]

Noaptea de joi spre vineri a f ost obişnuita noapte de
f ebră, care urmează de obicei, la mine, primei viziuni a unei
cărţi, a unei piese. M -am zvîrcolit pînă spre dimineaţă,
asaltat de gînduri, de soluţii, de întrebări — şi pentru toate
mi se părea că găsesc răspuns, cu o magică uşurinţă. Piesa
creştea, se împlinea, devenea urgentă, exigentă, cerînd
parcă să f ie scrisă imediat. La f el de agitată mi-a f ost ziua
următoare, vineri. ** (Aici a fost anulată o frază de două
rînduri, din care se poate citi doar începutul: „Ieşind în
oraş, m -am gîndit că" ) Am telef onat mai întîi la Nicuşor
(căci aş f i vrut să-i comunic imediat propunerea mea).
Planul era simplu. Las scenariul să se aplece spre f arsă.
Elimin în mod deliberat elementele de poezie, delicateţă,
subtilitate etc. T rag totul spre burlesc. Rolul bărbatului îl
potrivesc pentru Beligan (Actorul Radu Beligan), rolul
f emeii îl ajustez pentru Nora Piacentini. Îi cer lui Nicuşor
50.000 şi pornim imediat să scriem, aşa încît în cel mult 3-
4 săptămîni piesa să f ie gata şi să poată intra imediat în
repetiţie (căci — îmi ziceam — e loc la Sărindar de o piesă,
du p ă La petite chocolatière). Nu l-am găsit pe Nicuşor la
telef on, iar numărul Norei şi al lui Şeptilici (Actorul Mircea
Şeptilici) mi-a f ost imposibil să-l af lu. Am ieşit în oraş în
căutarea lor, cînd, la un chioşc din f aţa Postii, mi-au căzut
ochii pe af işul Cortinii, abia apărută: T udor M uşatescu
scrie în 17 zile, în colaborare cu V. T imus, pentru T eatrul
din Sărindar, o comedie. Contractul e semnat. Nora
Piacentini în rolul principal. Lovitură! Dar şi mai mare
lovitură cînd, din textul reportajului, af lu că primul act al
piesei lui M uşatescu se petrece „într-un colţ din Gara de
Nord". Coincidenţa mă înf urie, ba chiar mă deprimă. Actul
meu prim e plasat pe peronul unei mici gări de provincie,
pe linia Sinaia-Bucureşti. Restul, se înţelege, n-are nimic
comun, dar oricum, oricum... Enervat, mi se părea că totuşi
lucrurile trebuie f ăcute*** (Anulat: „grăbite" ) repede,
energic, cît mai e timp, dacă mai e timp...

Am telef onat lui Sică (de ce?), am retelef onat lui

Nicuşor, iar seara m-am dus la Sărindar, ca să văd actorii
jucînd, în speranţa că astf el voi verif ica schiţa primă a
rolurilor. Am f ăcut în plus — stupidă greşeală! — stîngăcia
nu numai de a-i spune lui Şeptilici că am un scenariu
pentru Nora (ceea ce deja era prematur, căci angajam astf el
linia piesei), dar că şi sunt hotărît s-o scriu cu el, Şeptilici.
Nu mă pot certa îndeajuns pentru atîta lipsă de tact. Cît
sunt de f lecar! Cît de puţin mă controlez! Cu un singur
cuvînt, îmi închideam toate celelalte posibilităţi. De atunci
am încercat în f el şi chip să mă derobez, dar a f ost
imposibil. M ă încurc inutil în tot f elul de minciuni, şi nu
scap.
Sunt, împreună cu scenariul meu, prizonierul unei
gaf e. Am crezut un moment că-mi pot totuşi salva
scenariul, servindu-mă de „Alexandru cel M are" sau poate
chiar de Insula, pe care le-aş f i arătat în loc. Dar nu! Nu e
posibil. M îine-seară va trebui să-l dau. Zic să-l „dau",
f iindcă, într-adevăr, am impresia că prin simplul f apt de a-l
comunica îl înstreinez de mine. Acelaşi lucru ar f i f ost dacă
i-l comunicam lui Nicuşor, dar cel puţin aveam şansa să
cîştig oarecari bani. Sunt de neiertat.

M iercuri, 14 ianuarie [1943]

Şi Piacentini, şi Şeptilici au găsit (azi-noapte, după
ce li l-am citit) scenariul meu „grozav". Amîndoi văd un
mare succes. Amîndoi pref eră soluţia f arsă (ba chiar, la
nevoie, cer şi muzică). Ce se mai alege din piesa mea?
Nimic. Dar, dacă cel puţin în f elul acesta s- ar f i putut să
scriu repede, să joc repede şi să obţin un mare succes de
public, care să-mi aducă bani mulţi în timp scurt, nu mi-ar
f i părut prea rău. Sunt atît de încolţit de sărăcie — încît aş
scrie, în teatru, orice pentru bani. Dar nu voi avea nici
această compensaţie. Ei pleacă în turneu pînă la 15
f ebruarie. Abea la întoarcere am putea începe să scriem, iar
piesa nu s-ar putea juca mai devreme de iunie—iulie, ba
poate chiar abea în toamna viitoare. T otul redevine pentru
mine indif erent. Consider scenariul pierdut şi îl las în
sertar, între atîtea alte hîrtii inutile.

Am transcris zilele din urmă actul I din Insula. Voi

încerca să lucrez mai departe. Actul II este f oarte bun în
prima jumătate şi uşor remaniabil în partea a doua. Puţin
delestat ca ton şi puţin mai rapid ca ntm (prin introducerea
unui nou personaj), va f i excelent. Actul III mi se pare
simplu. Actul IV însă (căci înclin spre patru acte) rămîne
deocamdată neclar. T rebuie să mă oblig a lucra. Rămîn prea
mult în unna subiectelor mele, care sunt mai abundente
decît randamentul meu aŞa de sărac. M i se pare de asemeni
că un program serios de lucru va f i şi un f el de penitenţă
pentru caraghioasa mea greşeală în cazul Piacentini-
Şeptilici.
Dar, între timp, de unde să găsesc bani? Am mai luat
de la şcoală (mereu de la şcoală, singura mea resursă) luni
3.000 de lei, iar azi 7.000, dif erenţa de gradaţie. Îmi vor
ajunge pentru săptămîna asta — şi pe urmă? O traducere
pentru Sică ar f i acum salvatoare, dar pot să i-o cer atît de
repede? M ă gîndesc de asemeni să baclez pentru Birlic o
f arsă (am un f el de scenariu, cîrpit de ici, de colo, dar nu
inutilizabil) — e însă sigur că nu s-ar putea juca (în cazul
cel mai f ericit) decît la vară. Nu ştiu, nu ştiu cum o voi
scoate la capăt.

N-am mai urmărit războiul în ultima săptămîna.

Lectura comunicatelor e zadarnică. Nu spun nimic, măcar
că şi acest nimic are şi el semnif icaţia lui. Of ensiva
sovietică se menţine. Se pare că nemţii se retrag din
Caucaz, dar ţin f erm în regiunea M illerovo. Euf emisme
amuzante te lasă uneori să întrevezi situaţia. Stepa
calmucă şi Caucazul sunt „zone de elasticitate". Sub o
asemenea f ormulă se abandonează Gheorghievsk,
Piatigorsk şi altele. Dar judecata generală asupra războiului
rămîne, cred, neschimbată esenţial.
M ai greu sau mai puţin greu, cu pierderi mai mari
sau mai mici, armatele vor rămîne f aţă în f aţă, în aceeaşi
încleştare, pînă în primăvară. Nici iama asta nu va aduce o
„răsturnare de destin".

Străzile sunt iar pline de evrei care curăţă zăpada.

Clasele VII şi VIII şi-au întrerupt cursul. De la 16 ani, toată
lumea e chemată, cu excepţia posesorilor de carnete. Dar
carnetul ăsta ne va apăra multă vreme? Abea îndrăznesc să
cred.

Încă o dată uimire copilăroasă în f aţa colosalei f orţe

a zăpezii. A nins 24 de ore, de sîmbătă noaptea pînă
duminică noaptea, şi tot oraşul era troienit sub mii de tone
de zăpadă.

Citesc Balzac din nou şi mult. N-am — şi îmi pare rău

— destulă răbdare ca să iau note. Uneori mă irită stilul,
anumit sentimentalism melodramatic, anumită
grandilocvenţă — dar pînă la urmă vigoarea creaţiei biruie.
Extraordinară galerie provincială de tipuri, cu o adîncime
în gravură ca la un mai aprig, mai lucid Daumier. (Cîte
lucruri n-aş avea de spus despre Pierrette, citită ieri şi azi!)
 Luni, 18 ianuarie [1943]
Ascultat alaltăieri, la Institutul Francez, într-o
reuniune intimă, Pelléas et Mélisande, înregistrare
completă, pe 20 de discuri, de o claritate şi limpezime
perf ectă. Sunt 12 ani de cînd n-am mai ascultat Pelléas şi
mi se pare că acum îl regăsesc cu mai mare plăcere. La
operă, tot aparatul scenic îngreuia textul, acoperea
muzica, sublinia tot ce e f actice. Ce lucru ciudat, Pelléas!
Un lung recitativ de patru ore, pe o muzică dif uză, lipsită
de melodie, ca o lumină sonoră, f iltrată, surdă. Cred că mă
voi duce mîine după-masă, cînd se dă o nouă audiţie.

Se pare că pe f rontul rusesc of ensiva se menţine şi

se accentuează în toate f ocarele ei. Comunicatul german
din ultimele zile, continu-înd a semnala atacuri respinse şi
mari pierderi ruseşti, arată totuşi în f ormule mai puţin vagi
seriozitatea situaţiei. „Atacuri ef ectuate cu f orţe
superioare numericeşte." La Stalingrad „trupele noastre se
af lă de mai multe săptămîni într-o luptă de apărare eroică."
„Inamicul atacă din toate părţile."
„Puternice atacuri inamice." „Lupte înverşunate."
„Grele lupte de apărare." „Noi atacuri ale inamicului cu
f orţe masive." La toate acestea se adaugă azi o f ormulă
nouă, ingenios euf emistică: , Def ensivă mobilă." S-ar părea
că de două-trei zile e o nouă of ensivă dinspre Voronej şi că
zona de elasticitate a atins acum M illerov. Rostovul e vizat
cam din toate direcţiile — dar e de crezut că va cădea?

Scris o scenă nouă în actul II din Insula (după un

scenariu remaniat), dar nu-mi pot da seama dacă e bună sau
rea. S-ar putea s-o suprim cu totul şi să simplif ic şi mai
mult lucrurile. În principiu ideea unei beţii cu aspirină mi
se părea f oarte amuzantă, dar, scriind scena, totul devine*
(Anulat: „îm i face im presia" ) parcă f als, tras de păr. De
îndată ce pierd tonul just, de îndată ce simt că nu sunt „în
adevăr" — nu mai am nici un f el de talent.

M arţi, 19 ianuarie [1943]

În Rusia, ca şi în T ripolitania (unde M ontgomery a
reluat de 2 zile of ensiva), „def ensivă mobilă". M obilitatea
atinge Schlusselburg la nord şi Kamensk la sud, iar în
T ripolitania se desf ăşoară probabil dincolo de M isurata.
Date geograf ice sigure n-am. Comunicatul german de aseară
e interesant şi revelator ca stil şi ton, dar nu semnalează
f apte propriu-zise: „în sudul f rontului de răsărit,
înverşunata bătălie de iarnă, care durează de două luni,
continuă cu violenţă nemicşorată... T rupele germane din
regiunea Stalingrad, care luptă în cele mai grele condiţii,
ţin piept noilor atacuri puternice, printr- o perseverenţă
dîrză şi printr-o voinţă de luptă încăpăţînată."

M iercuri, 20 ianuarie [1943]

Scriu scena VI din actul II, cu un personagiu ce nu
intra în primele mele socoteli şi pe care l-am găsit abia
alaltăseară. Pentru moment, mi se pare o scenă izbutită.
M ai clar voi vedea mai tîrziu. Restul actului II cred că e
simplu. L-aş putea termina repede, în 3—4 ceasuri de lucru,
mai ales că voi utiliza în parte material din prima
redactare.

„Insula Stalingrad e atacată din toate părţile", spune

corespondentul berlinez al Universului, în numărul de azi.

Vineri, 22 ianuarie [1943]

Doi ani de la rebeliune. Aniversare care a trecut
aproape neobservată.

Gheorghe Nenişor, întors după 3 ani, din Franţa. E

surprinzător întinerit. M oştenirea T itulescu a f ăcut din el
un om f oarte bogat, lucru care n-aş putea spune exact din
ce se vede, dar se vede. Bogăţia schimbă, mi se pare, f izic pe
oameni. E un f el de greutate, linişte, siguranţă f iziologică
parcă.

S-ar putea să mai traduc încă o piesă pentru Birlic.

La timp, f iindcă altf el nu ştiu ce aş f ace cu lipsa banilor.

Sîmbătă, 23 ianuarie [1943]

Din comunicatul german de aseară: „În sectorul
sudic inamicul încearcă străpungeri pe tot f rontul... (dar e
aruncat) înapoi în multe locuri. În Caucazul oriental,
trupele germane s-au retras metodic din f aţa inamicului, în
cadrul tacticei de luptă mobilă. Grupul german de f orţe din
Stalingrad, strîns încercuit de inamic... rezistenţă
înverşunată... puternică presiune duşmană (cu) f orţe mult
superioare... pătrundere dinspre vest... * (Anulat:
„retragerea" ) a poziţiilor noastre cu cîţiva kilometri... În
marele cot al Donului şi în sectorul Donului, lupte grele şi
schimbătoare..."
În Af rica a căzut T ripoli.

Duminică, 24 ianuarie [1943]

T erminat în f ine actul II din Insula. S-ar putea ca la
transcriere să mai f ac unele adăugiri ultimei scene, dar, în
totul, actul mi se pare f oarte bun. Nu are desigur
rapiditatea de ritm a primului act (care e scris şi susţinut
într-un allegro teribil), dar nici nu mai are încetineala din
prima versiune. Aş trece imediat la actul III, dar trebuie să
mă ocup cu traducerea pentru Birlic.

Joi, 28 ianuarie [1943]

T raducerea pentru B. mi-a luat tot timpul. N-am
avut răgaz nici măcar pentru o notă aici. E o f arsă stupidă,
pe care o traduc mecanic, f ără plăcere — What a Dirty
Thing. M ă voi sili să termin totul pînă sîmbătă şi pe urmă,
cu sentimentul de a mă spăla pe mîini şi de a mă apropia de
un lucru în sf îrşit curat, voi reveni la Insula. M ă gîndesc cu
oarecare melancolie — nu cu multă — că sunt în stare să
f ac piese nesf îrşit mai bune decît Jean de Letraz. Dar ce
f olos? Eu îl traduc pe el, nu el pe mine.

„M area bătălie de iarnă de pe f rontul de Răsărit

continuă cu putere nemicşorată şi se întinde în spaţii noi."
Aşa începe comunicatul german de aseară. Dar e o f rază pe
care o găsim aproape neschimbată în comunicate, de zece
zile încoace. T onul întregei prese (telegrame, comentarii,
comunicate of iciale, articole) este f undamental schimbat.
Brusc, ca printr-o întoarcere de manivelă, s-a trecut de la
stilul optimist la stilul grav îngrijorat. T otul era înainte
„tant mieux". T otul devine acum „tant pis". Explicaţia, îmi
spun, nu poate sta în întregime în gravitatea situaţiei
(af ară doar dacă e vorba realmente de o catastrof a totală —
şi nu cred că e cazul). Cred că mai degrabă avem de a f ace cu
o revizuire de principiu a propagandei. Insuccesele militare
antrenează de obicei* (Anulat: „peste tot" ) o criză politică —
şi suntem poate în preajma ei. O asemenea criză nu poate f i
trecută prin bagatelizarea problemelor, ci mai degrabă prin
dramatizarea lor. E acum un exces patetic, după cum
înainte era un exces de nonşalanţă. În orice caz, ce greu
este, chiar pentru un esprit prevenu (cum mă cred), ce greu
este să descif reze sensul lucrurilor în această teribilă
babilonie.

[Februarie]
Luni, 1 f ebruarie [1943]
Lupta de la Stalingrad s-a terminat. Generalul
Paulus, f ăcut mareşal ieri, a încetat azi rezistenţa. Un
capitol uimitor de război se încheie. Nimeni în septemvrie
n-ar f i cutezat nu să prevadă, dar măcar să presupună, ca o
slabă posibilitate, epilogul de azi.
De vreo două-trei zile, comunicatul german îşi
ref ace ceva din vechiul ton optimist. Se semnalează
rezistenţe, contraatacuri, iniţiative, succese, dar nu reiese
că lupta** (Anulat: „operaţiile" ) ar f i mai puţin intensă.
T oate f ocarele of ensive continuă.

Sîmbătă seara, la Camil, am cunoscut un legionar

(amantul M ariettei Anca). M -a amuzat să-l ascult vorbind
despre război. Am af lat astf el că lucrurile, văzute din
cealaltă parte, pot avea, încă şi azi, alt aspect. Nu f aptele
contează, ci ochiul cu care le priveşti (cel puţin pînă la
irevocabil, cînd nu mai e loc de interpretări). După el, nimic
nou nu s-a întîmplat. Ruşii vor f i nimiciţi în aprilie („i-a
spus Führerul lui Antonescu") sau în iulie, sau, în cazul cel
mai rău, la toamnă. Nemţii sunt mai tari ca oricînd.
Rezervele lor, neatinse. Armele noi pe care le pregătesc,
f ormidabile. Stalingradul va f i reluat f oarte repede, poate
chiar în cîteva zile...

E în mine ceva de mic burghez, de mic f uncţionar,

obişnuit să trăiască dintr-o leaf a amantă şi speriindu-se de
bani, copilăreşte, cu un f el de spaimă ridicolă. L-am văzut
pe Gheorghe Nenişor, în camera lui de la „Athénée". Un
pachet de ţigări marilane* (Denum ire populară a ţigărilor
am ericane „Maryland" ) îl costă 760 de lei. O sticlă de
w hisky a plătit-o 6.000. M i se părea că-mi vorbeşte de pe
altă planetă. Va trebui să scriu mult, cîndva, în romanul
meu, despre sărăcie şi despre bani.

Citit azi actul II din Insula (după o săptămînă de

pauză), verif icînd primele impresii. Cred că e într-adevăr
bun. Dar acum trebuie să lucrez mai departe.

Cu cei 30.000 luaţi de la Birlic aş putea f i liniştit 3

săptămîni, poate chiar patru. Dar dacă se adevereşte că
trebuie să plătesc taxele militare (care pentru Benu şi mine
sunt de aproape 40.000), ce mă f ac?
 Joi, 4 f ebruarie [1943]
În Germania, trei zile de doliu şi reculegere pentru
diviziile pierdute la Stalingrad. T oată presa are un ton grav,
majestuos, de imn f unebru. Un f el de grandoare tragică
(prevăzută probabil prin normativ) acoperă întrebările sau
îndoielile de ordin politic sau militar.

Vineri, 5 f ebruarie [1943]

T itlu posibil de eseu: „Despre realitatea f izică a
minciunii". De arătat cum minciuna, oricît de arbitrară,
creşte, se ramif ică, se organizează, devine sistem, capătă
contur, puncte de sprijin şi cum, de la un anumit grad mai
departe, se substituie f aptelor, se transf ormă ea însăşi în
f apt şi începe a exercita o presiune de neînlăturat, nu
numai asupra lumii celeilalte, dar asupra autorului
minciunii însuşi.

Sîmbătă, 6 f ebruarie [1943]

Începînd de miercuri, spectacolele vor începe la 7
seara şi se vor termina cel mult la 10. M agazinele închise la
5, teatrele la 10, tramvaiele retrase la 11 — vom avea
probabil în curînd un „couvre-f eu" general în cadrul unor
drastice măsuri de apărare pasivă. T oată lumea e obsedată
de ideea marilor bombardamente. Atacurile asupra
T urinului, M ilanului şi Genovei apropie de noi spectrul
războiului aerian. Conf erinţa de la Casablanca (Conferinţa
anglo-am ericană asupra operaţiunilor m ilitare proiectate
în Africa şi Italia pentru anul 1943 (14-24 ian.)), tratativele
de la Adane (La 30-31 ian. 1943 au avut loc, fără succes, în
oraşul turc Adane, tratative turco-britanice privind
angajarea m ilitară a Turciei contra Germ aniei),
evenimentele de pe f rontul rus, apropierea primăverii,
totul la un loc creează sentimentul că Bucureştii devine
obiectiv* (Anulat: „de război" ) vulnerabil într-o zonă mai
largă de operaţii. Drept urmare, o anumită stare de
nervozitate, un mic început de panică. Se vorbeşte despre
evacuarea oraşului pe scară f oarte întinsă şi, în acest caz,
de izolarea evreilor în ghetouri. După o perioadă de acalmie
antisemită, din nou îngrijorare, teamă, nesiguranţă.

M arţi, 9 f ebruarie [1943]

Războiul pe f rontul rus continuă cu intensitate
mereu sporită şi se deplasează spre noi sectoare. Indicaţiile
geograf ice ale comunicatului german sunt rare şi vagi, dar
oricum ele indică deplasarea: Oskol, Şahtî, gurile Donului,
Jeisk. Ce se întîmplă exact, nu putem şti — şi, pe de o parte,
din lipsă de ştiri, şi, pe de altă parte, din cauza mobilităţii
continue a f rontului. În Caucaz, retragerea continuă pe
două f ronturi izolate, unul spre Rostov, altul spre T aman,
ultimele două capete de pod. Rostovul e atacat cam din
toate părţile.
De altf el, în Caucaz partida pare jucată. Situaţia e
poate mai acută la nord, în regiunile Harkov, Kursk, unde
of ensiva sovietică atinge puncte ce f ăceau parte din
f rontul stabilizat în toamna 1941. Ritmul evenimentelor se
precipită oare? Ne af lăm cumva pe planul înclinat al
sf îrşitului? M ai e, dimpotrivă, loc pentru opriri, pentru
redresări, pentru întoarceri? T algerul balanţei a căzut
def initiv, sau vom mai avea oscilaţii, într-un joc nesf îrşit
de balanţă? Nu ştiu — dar întrebările devin posibile.

Sîmbătă, 13 f ebruarie [1943]

„Ursa M are" este titlul posibil al ultimului meu
scenariu — dacă cumva renunţ la f arsă şi optez pentru
comedie delicată. „Ursa M are", f iindcă prof esorul de
provincie este prof esor de matematici, pasionat de
astronomie. Are la el acasă o lunetă. Cartea pe care o
aşteaptă în gară este un tratat de James Jeans. Femeii în
rochie de seară, care va petrece noaptea în casa lui, îi va
vorbi f ascinant despre cer şi stele. Iar actul III, cu
intervenţia amantului cinic, va f i căderea din cer pe
pămînt. Schema piesei este astf el rotund încheiată. Dar nu
pot încă şti dacă voi dispune în plină libertate de scenariul
meu. Va trebui mai întîi, la întoarcerea lui Şeptilici, să mă
pot desf ace din învoiala noastră de colaborare.
Între timp, scriu actul III din Insula. M erge mult
prea încet. Lucrez prea puţin şi prea destrămat. Cred că
dacă aş avea, ca pe vremuri, o lună de singurătate şi calm,
undeva la munte, aş lucra acum cu pof tă şi spor. Pentru
toate proiectele mele de teatru mi-ar trebui cîteva luni de
muncă asiduă, ordonată, după care m-aş putea apuca de
lucruri mai serioase.

14.000 de lei taxa de zăpadă pentru mine şi Benu.

Pînă la 23 f ebr. am de plătit alţi 40.000 taxe militare. Iar în
martie, teribila problemă a chiriei. De unde? Cu ce? Cum?
Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc.

Luni, 15 f ebruarie [1943]

Ruşii reocupă Rostov şi Voroşilovgrad, după
Krasnodar, Şahtî şi Novocerkask, căzute o zi-două înainte.
Frontul din Caucaz este lichidat. Bătălia progresează mereu
spre vest, de-a lungul M ării de Azov, spre T aganrog, iar mai
sus, spre Harkov. Întreg spaţiul cucerit în of ensiva germană
de vară este recuperat. Zona de operaţii se lărgeşte spre
puncte ce păreau de mult „out of question". E greu de aici
încolo să mai judeci situaţia, să f aci pronosticuri. Ritmul
evenimentelor e prea rapid. El lasă în urmă jocul nostru
intelectual.

M arţi, 16 f ebruarie [1943]

Scurtă vizită la Longhin. Buimăcit de evenimente,
neurastenizat, intrat în panică. I se pare că nici o oprire nu
mai e posibilă, nici măcar pe Nipru. Crede că situaţia
evreilor e gravă. I s-a spus — din cea mai bună sursă! — că
nemţii cer să se organizeze un pogrom şi că, în orice caz,
deocamdată, va veni o nouă serie de măsuri antisemite.
— Fii prudent (mi-a spus). În caz de primejdie, vino să
te ascunzi la mine. M -a pus pe gînduri. E adevărat că e
panicard şi azi mai ales a f ost într-un nemaipomenit hal de
nervi, dar îmi aduc aminte că şi în august 1939, la Stîna de
Vale, şi în iunie 1940, la Bucureşti, a f ost destul de bine
inf ormat.

Joi, 18 f ebruarie [1943]

Actul III (din Insula) merge mai greu decît mă
aşteptam. Primele trei scene le-am scris uşor şi relativ
repede, dar acum sunt oprit pe loc de cîteva zile.
Dif icultatea reiese dintr-o schimbare de scenariu. Proiectul
meu de săptămîna trecută prevedea două tablouri pentru
acest act, dar acum am renunţat. Vreau să strîng totul într-
un singur tablou, pentru ca astf el piesa să nu piardă nimic
din ritmul ei vivace. Prin această ajustare, actul pierde şi
ceva din vechiul material proiectat (înlocuit cu incidente
noi), dar pierde mai ales schema iniţială, aşa încît acum mă
af lu într-o „pană de scenariu". Cunosc personajele, cunosc
momentele şi f aptele, dar nu ştiu cum se înlănţuie scenic. E
mult mai lesne de scris în tablouri, dar e o f acilitate de care
nu vreau să mă f olosesc aici.

De la Berlin se dezminte căderea Harkovului, pe care

ruşii, se pare, au anunţat-o încă de marţi. Comunicatul
german de aseară semnala însă lupte în interiorul şi
împrejurul oraşului.
Convorbire cu Ovidiu Lupaş (replică parcă celei cu
Longhin). Nemţii sunt colosal de tari. Înaintarea rusă e
lipsită de consecinţe. Hitler s-a înşelat, e drept, asupra
ef ectivelor sovietice (a crezut, în noiemvrie, că are în f aţă
25 de divizii — şi de f apt erau 520), dar această eroare este
remediabilă. Dezgheţul va împotmoli of ensiva rusă, care de
altf el şi de la sine trebuie să se oprească. Între timp nemţii
vor f ace o imensă concentrare de f orţe, cu care, dacă nu în
1943, sigur în 1944, vor lichida def initiv Rusia. Între timp
însă, vor opera în Occident. Evenimentele din T unisia sunt
mult mai importante decît cele din Rusia. Rommel va
zdrobi pe anglo-americani — mai ales după ce armatele
germane vor ocupa Spania, Portugalia şi Gibraltarul, ceea
ce se va întîmpla uşor, şi aproape f ără rezistenţă, la vară.
Războiul submarin va paraliza complet orice acţiune aliată.

M aria M agda, ieri, la Camil: „Părerea mea este că

războiul o să se termine cu o pace compromisă." Ar f i putut
f i un cuvînt de spirit, dacă f ata n-ar f i o delicioasă
gîsculiţă.

Vineri, 19 f ebruarie [1943]

Căderea Harkovului e anunţată în comunicatul
german de aseară. T elegramele şi comentariile din ultimele
zile sunt mai mult optimiste. „Succese def ensive", „mari
pierderi sovietice", „apropierea dezgheţului" sunt temele
generale. Dar, în toată această bună dispoziţie, discursul lui
Goebbels, de aseară, sună neaşteptat de dramatic.
Stalingradul devine o lovitură f atidică, of ensiva rusă o
nenorocire, iar întreaga situaţie constituie o criză. Evreii
sunt încă o dată ameninţaţi cu exterminarea radicală.

Luni, 22 f ebruarie [1943]

Am schiţat ieri un scenariu pentru actul III din
Insula, dar abea după ce am precizat lucrurile mi-am dat
seama că tot primul proiect e Pref erabil. Dacă actul III e
scris în două tablouri, e adevărat că risc o încetinire*
(Anulat: „pierdere" ) de ritm, dar în schimb povestea are mai
mult spaţiu, mai multă perspectivă, mai multă bogăţie.
T recerea spre actul IV va f i astf el mai f irească. E ciudat, dar
scriind actul III într-un singur tablou — deşi restrîng
materialul şi precipit ritmul — mă angajez de f apt într-o
digresiune. Linia piesei este mai unitar păstrată în soluţia
cu două tablouri. Îmi pare rău că lucrul trenează atîta.
 Citit cu încîntare Pride and Prejudice de Jane
Austen. Aceeaşi luminoasă ironie din Em m a, aceeaşi poezie
uşoară, mai sensibilă încă, pentru că întreaga poveste e mai
rotundă, mai bine construită.

Comunicatele germane din ultimele două zile indică,

o dată cu ivirea dezgheţului, încetinirea of ensivei
sovietice.

M iercuri, 24 f ebruarie [1943]

Vis de azi-noapte. Sunt la o întrunire politică, într-o
sală nu prea mare, dar ticsită de lume. Vorbeşte Goebbels, şi
încă cineva, un tip brun, înalt — parcă Dietrich. Cineva (mi
se pare un elev al meu din clasa V, Coşoiu) strigă: „Hechter!
Hechter!" Eu f ac semne disperate să tacă. Goebbels vine
spre mine, dar pe urmă e din nou la tribună — şi din nou
vorbeşte. Propune parcă să se constituie un comitet de
acţiune. Din odaia alăturată vine Perpessicius, care spune:
„Dacă vreţi, eu semnez, dar nu voi lucra." Goebbels se
adresează asistenţei din primul rînd şi solicită**
(Anulat: „cere fiecăruia să" ) pe f iecare pe rînd: „Şi d-ta eşti
arian, şi d-ta, şi d-ta..." în f aţa lui Camil Petrescu se opreşte,
ezită, zîmbeşte încurcat: „De d-ta nu sunt sigur. Parcă n-ai
f i." Camil e mortif icat. Asta e tot ce îmi amintesc. De f apt,
era mai complicat şi mai bogat în incidente — şi nici nu
avea chiar coherenţa povestirii mele, dar în linii generale
cred ca ce am scris mai sus e destul de exact.

Am abandonat deocamdată Insula. Nu mergea şi pace

bună. Voi încerca să revin după 8-10 zile, după ce voi f i luat
oarecare distanţă. O piesă e totdeauna ameţitor de simplă
la punctul de plecare. Dif icultăţile şi rezistenţele vin mai
tîrziu. Ca să le învingi, trebuie să f aci o muncă
încăpăţînată, aproape f izică, care n-are nimic comun cu
inspiraţia. Ce e mai grav e că, în ce priveşte Insula, deşi îmi
dau seama de calităţile ei scenice, nu mă mai interesează
direct, personal. Cu mai mare plăcere mă gîndesc la „Ursa
M are", măcar că şi cu ea voi încerca desigur, după o primă
perioadă de încîntare, aceleaşi dezamăgiri.

Presa, comunicatele, telegramele continuă să indice

o încetinire progresivă a of ensivei ruseşti. T onul optimist
se consolidează sistematic, în aşteptarea dezgheţului.

Sîmbătă, 27 f ebruarie [1943]

Rezistenţa germană în bazinul Doneţului se
accentuează. Au reluat se pare Kramatorsk de cîteva zile şi
continuă să contraatace, păstrînd f erm Stalino. Înaintarea
sovietică e de asemeni oprită la M area de Azov, unde
T aganrogul e mereu la nemţi. Of ensiva rusă se menţine însă
acută spre centru şi nord, în regiunile Kursk-Orel, Ilmen şi
Ladoga. Situaţie conf uză în T unis. Armata 8-a înaintează
dinspre T ripolitania, dar Armata întîia pierde teren spre
graniţa Algeriei.

Un plic de la Aristide îmi dă puţină linişte în ce

priveşte banii. Voi încerca nici să nu-l deschid pînă la chirie
şi mă voi zbate să găsesc din altă parte, pînă atunci, pentru
coşniţă şi — ce e mai grav — taxe militare.

[Martie]
Luni 1 martie [1943]
Comunicatul german de aseară anunţă reluarea a
două oraşe, din mîna ruşilor, în bazinul Doneţului:
Kramatorsk şi Lozovaia. Rezistenţa germană în sectorul
ăsta devine, se pare, din ce în ce mai activă. În restul
f rontului of ensiva rusă continuă, f ără progrese notabile,
dar de asemeni f ără scădere de intensitate.

M artie! Se simte primăvara venind — şi cu ea atîtea

întrebări nedezlegate, atîtea nelinişti.
 Joi, 4 martie [1943]
În sud, după Kramatorsk şi Lozovaia, nemţii reocupă
Slaviansk, continuînd astf el contraatacul din bazinul
Doneţului. În schimb, la nord, evacuează Damiansk şi —
surpriză — Rjev. Of ensiva rusă se menţine violentă la Orel.

Vagă nelinişte. T emeri, presimţiri, îndoieli. Ziarele

de aseară publicau o nouă lege antisemită, cu măsuri de
internare şi deportare. Supărător mai ales ca simptom.

Cîrpesc pentru Sică un act al treilea al unei piese

vieneze, pe care nici măcar nu ştie dacă are s-o joace. Voi
reuşi? Voi scoate ceva bani?

M arţi, 9 martie [1943]

Nemţii atacă şi cîştigă teren în bazinul Doneţului,
pînă la sud şi vest de Harkov, dar se apără şi cedează teren
de la Orel spre nord. Nume de localităţi mici se înscriu la
activul şi pasivul celor două f ronturi. Impresia e totuşi că
bătălia, în ansamblul ei, a pierdut mult din intensitate.
Punctul dramatic maxim a f ost căderea Harkovului. De
atunci războiul pare a reintra într-una din f azele lui de
tranziţie, de aşteptare.

Dacă obţin bune condiţii materiale (adică 10%

drepturi de autor), s-ar putea să traduc Pride and Prejudice.
În principiu, nu pare o af acere imposibilă. În 3 zile am scris
în întregime un act 3 nou pentru piesa lui Sică, cu destulă
abilitate, mi se pare. De ce nu pot lucra la f el de uşor
pentru mine? Fiindcă — bănuiesc — mă lovesc de scrupule
excesive. Conştiinţa răspunderii mă paralizează. Dar cînd
pot închide ochii „îi dau drumul" şi nici măcar nu iese
prost.

Vineri, 12 martie [1943]

 Nemţii recuceresc Harkovul. Comunicatul de astă-
seară anunţă că trupele au reintrat în oraş şi dau lupte de
stradă. Dimpotrivă, în regiunea de centru, mişcările de
„desprindere" continuă. Viazma a f ost evacuată astă-
noapte.

Luni, 15 martie [1943]

Luptele de stradă la Harkov au încetat. Comunicatul
german de aseară anunţă reocuparea completă a oraşului.
Pe celelalte sectoare ale f rontului semnalează doar
operaţii de „amploare redusă". Of ensiva sovietică de iarnă
s-a terminat? Nu ştiu, dar
ceva e de învăţat din ultima întoarcere a situaţiei: că
nimic în războiul ăsta nu e def initiv; că oricît de puternic
este un f apt, el se pierde mai curînd sau mai tîrziu în
mişcarea generală a războiului; că o situaţie nu se schimbă
niciodată instantaneu. Războiul e o acumulare lentă de
f apte, unele mai mărunte, altele mai senzaţionale, care
toate se topesc în complexul întregii drame. Uneori, cînd
„se dă o lovitură", avem o clipă de uimire şi atunci, năuciţi
sau entuziaşti, avem impresia că totul se poate sf îrşi brusc,
ca prin miracol, într-un mare triumf sau într-un mare
dezastru. Dar pe urmă totul se atenuează, descreşte, devine
indif erent — şi reintrăm în vechea, înceată succesiune a
zilelor. Pînă la viitoarea „lovitură", care din nou ne va lăsa
pentru o secundă f ără respiraţie.
Şi — între timp — viaţa noastră care trece.

Sîmbătă, 20 martie [1943]

În sudul f rontului din Rusia, iniţiativa pare a f i
trecut complet de partea germană. Comunicatul de aseară
anunţă reocuparea Belgorodului. Înaintarea germană
continuă pe Doneţ, ba chiar se lărgeşte spre regiunea
Kursk. Atitudinea of icială e mai mult rezervată, dar
schimbarea de situaţie e netă.
 Citit încă un roman de Jane Austen, Persuasion, cu
aceeaşi plăcere, deşi mai palid decît primele două.

Foarte multă vreme pierdută cu actul lui Sică, pe

care îl cîrpesc, îl cîrpesc — şi nu-l mai termin. Cu Dickinson
(Funcţionară la Consiliul Britanic) am început azi să
traducem în englezeşte Jocul de-a vacanţa.

Luni, 22 martie [1943]

Ieri, dejun la M ogoşoaia, cu Rosetti, Camil, un prinţ
italian, un călugăr f rancez şi un diplomat elveţian. M artha
Bibescu mai simplă, mai puţin somptuoasă decît altădată.
Extraordinara ei artă de a duce o conversaţie, de a încerca
un subiect, două, trei, pînă-l găseşte pe cel just, de a varia
atitudinile, de a grupa oamenii! E, în sensul ăsta, o mare
actriţă. Personal, am f ost şters, tăcut. Franţuzeasca mea
are uneori f aze proaste. Eram într-o asemenea f ază şi nu
aveam încredere să încep o f rază căreia să nu-i văd, de la
punctul de plecare, sf îrşitul. Bietul Camil f ăcea o penibilă
f igură de scriitor balcanic, vorbind într-o f ranţuzească
groaznică, despre operele lui. Aş f i vrut să-i vin în ajutor,
dar surzenia, într-un cerc de oameni complet necunoscuţi,
rupea toate punţile. La urma urmelor, tot ce a f ost mai
f rumos a f ost tot plimbarea cu maşina la ducere şi la
întoarcere. Era o zi luminoasă de primăvară şi cîmpul era
viu colorat, cu nenumărate nuanţe de albastru, violet şi
mov.

Citit „Cartea Esterei" din Biblia englezească, iar azi

Esther a lui Racine. (E şi ăsta un f el de a serba Purimul!)
T rec secole şi milenii — şi povestea noastră e mereu
aceeaşi. Ce f antastic mister.

M iercuri, 24 martie [1943]

În T unisia, of ensiva anglo-americană a început
duminică şi e în plină desf ăşurare. Pînă acum — cel puţin
din presa* (Anulat: „ziarele" ) Axei — nu se poate şti nimic
despre mersul lucrurilor. În Rusia, contraatacul** (Anulat:
„atac" ) german din sud pare a se f i oprit. Comunicatul
german de alaltăieri anunţa stabilizarea f rontului. Lupta
continuă însă la Kursk, unde nemţii tind să reocupe oraşul.
Cît despre Orel, comunicatul de aseară consideră of ensiva
rusă complet anihilată.

Vizita la M ogoşoaia m-a repus într-o întreagă

atmosf eră a unui episod din viitorul meu roman. Proiectul
a redevenit deodată viu. M -am uitat prin f işe şi le-am
revăzut cu mult interes. E o carte pe care mă simt obligat
să o scriu.

Sîmbătă, 27 martie [1943]

În T unisia, după oarecari succese în primele zile,
englezii au f ost respinşi net, printr- un contraatac al lui
Rommel. T otuşi of ensiva continuă, deocamdată prin f oc
intens de artilerie şi avioane. În Rusia, comunicatul nu mai
semnalează nimic nou de-a lungul întregului f ront.
Dezgheţul e general. Va antrena oare un f el de armistiţiu
pînă la uscarea terenului? Se vor mai petrece, dimpotrivă,
f apte noi pînă în mai? În orice caz, războiul nu mai e în
f ază dramatică.

Recitit astă-seară Insula. Lectură instructivă. Actul

II nici în noua versiune nu merge. N-am aruncat destul lest.
Dar mi se pare că acum văd clar. T rebuie să operez tăieturi
masive. Cam vreo 12 pagini cad af ară. Sunt paginile de
reverie, de lirism. Acum o lună, cînd eram prea legat de text,
nu m-aş f i îndurat să le suprim, dar acum o f ac f ără părere
de rău. M işcarea piesei devine astf el mai vie, mai articulată,
mai simplă, mai concisă. Poate mă înşel, dar am impresia că
de astă-dată je suis dans le vrai. De asemeni, văd mai
limpede actul III. Îl voi scrie în două tablouri, aşa cum îl
proiectasem de la început. Aş vrea să scriu repede, nu
numai ca să termin Insula, dar mai ales pentru a începe
„Ursa M are", care mă tentează mult şi s-a precizat în
ultimul timp.

Luni, 29 martie [1943]

Un cuvînt al lui Chesterton despre T h. Hardy: „I w ill
not pretend to sympathise w ith his philosophy as a truth,
but i think it is quite possible to sympathise w ith it as an
error; or, in other w ords, to understand how the error
arose." M oto posibil pentru portretul unui prieten din
cîmpul advers. Dar mai e o asemenea prietenie posibilă?

M arţi, 30 martie [1943]

În T unisia, Rommel recurge din nou la războiul de
mişcare. Englezii depăşesc linia M areth şi ocupă Gabés. N-
am o hartă pe care să urmăresc situaţia şi n-am nici
inf ormaţii. Nu-mi pot da seama de posibilităţi şi
perspective, dar dacă anglo-americanii sunt decişi să lupte
serios, te întrebi ce soluţie îi rămîne lui Rommel.
Rezistenţă? Contraatac? Îmbarcare?

[Aprilie]
Sîmbătă, 3 aprilie [1943]
Nimic nou pe f ronturi. Comunicatele nu spun nimic.
În T unisia, oprire — în Rusia, dezgheţ. Şi, cu asta, suntem
în aprilie.

Vizită aseară la Ortansa Gulian. Nici o veste despre

Emil. E prizonier? E mort? Bieţii oameni consultă
cărturăresc, ghicitoare în caf ea, f ac slujbe... Am stat pînă ce
Anca (f etiţa lui Emil) şi-a f ăcut rugăciunea de seară pentru
„tăticul". Era sf îşietor.

Sîmbătă, 10 aprilie [1943]

Groaznic de obosit. Aproape bolnav de oboseală. M ă
tem că insomnia mea de anul trecut revine. Sunt nopţi în
care nu dorm decît 2-3 ore. În plus, muncesc prea mult la
şcoală: 23 de ore de curs (uneori opt pe zi) e prea mult
pentru rezistenţa mea f izică. M ă întorc acasă ameţit, f ără
glas, incapabil să leg două gînduri unul de altul. Aştept
vacanţa de Paşti ca pe o convalescenţă. Aş f i vrut să plec la
Corcova, dar Antoine, căruia i-am scris, nu s-a arătat deloc
grăbit să mă primească.

Camil joacă Mioara la „Studio". N-am avut încotro şi

a trebuit să mă duc la o repetiţie, ba chiar şi la premieră,
aseară. Oameni care se agită, se lucrează, se înjură, se laudă.
Indif erenţa mea e totală. Într-un f el, ar trebui poate să mă
sperie. Sunt aşa de bătrîn, aşa de letargic, aşa de scîrbit,
încît jocul ăsta, la care cîndva luam şi eu parte, nu mai are
absolut nici un sens pentru mine?

Printr-o întîmplare neaşteptată, am putut reciti

jurnalul meu din ianuarie-iunie 1941, pe care un moment l-
am crezut pierdut. Surpriza e că l-am găsit uimitor de
neinteresant. Prea sec (deşi f aptele consemnate au f ost
destul de dramatice), prea rece, prea impersonal.

În T unisia, of ensiva anglo-americană e reluată de

cîteva zile, lărgindu-se pe toate sectoarele. La sud, Rommel
se retrage. În centru de asemeni cedează teren. Rezistenţa
pare mai f ermă în nord. Comunicatul german de aseară şi de
azi spune că inamicul e de mai multe ori superior
numericeşte. Se pare că de aici încolo nu mai e decît o
chestiune de timp. T rei săptămîni? O lună? Două luni? În
Rusia, nimic nou.

M iercuri, 14 aprilie [1943]

În T unisia, retragerea lui Rommel s-a precipitat în
ultimele zile. Kairouan, Sf ax şi Susa au căzut pe rînd.
Rezistenţa se organizează doar la nord, într-un f el de
semicerc ce închide T unisul şi Bizerta. Campania intră într-
o nouă f ază. De aici încolo nu mai e loc de retrageri
strategice. Formula a servit pînă acum, dar e epuizată. De
aici încolo alternativa e simplă: rezistenţă sau cedare. Nu
putem şti cum se vor desf ăşura evenimentele imediate. Ar
trebui, pentru asta, să cunoaştem f orţele 11 angajate.

La Paris, generalul M ordacq, bătrîn de 74 de ani, se

aruncă în Sena. Asupra cadavrului nu s-a găsit nici o hîrtie
de identitate. T elegrama nu spune mai mult — dar ce
tragedie te lasă să bănuieşti.

Joi, 15 aprilie [1943]

Deosebit de energic comunicatul, publicat azi-
dimineaţă, asupra vizitei M areşalului Antonescu la Führer.
„Luptă comună contra bolşevismului şi plutocraţiilor
anglo- americane... M obilizarea tuturor f orţelor... Poporul
român va duce acest război pînă la victoria f inală... Această
contribuţie istorică va f i baza şi chezăşia pentru viitorul
Naţiunii Române." Se pregăteşte ceva? Ce? Război în
Balcani? Atac asupra T urciei sau dinspre T urcia? E un f el
de tăcere premergătoare unor noi evenimente. Războiul (cu
excepţia f rontului tunisian) este într-unul din acele
momente de oprire din care poate reizbucni din nou, cu
bruscă violenţă, în cine ştie ce direcţie neaşteptată.

Joi, 22 aprilie [1943]

Plec la Corcova astă-seară. Nu ştiu cum va reuşi
acest „sejour" oarecum improvizat, dar cîteva zile de
vacanţă grozav mi-ar prinde de bine. Sunt în proastă stare
f izică, obosit, nenorocit — şi pun mari nădejdi în această
săptămînă de odihnă.

[Mai]
Duminică, 2 mai [1943]
Întors azi-noapte de la Corcova, unde am petrecut
nouă zile de vacanţă f ericită. Sunt ars de soare, odihnit,
liniştit. Ştiu că voi pierde repede „f orma" asta sportivă —
viaţa mea de Bucureşti şi război mă macină, mă sleieşte —,
dar oricum Corcova a f ost iar un f el de verif icare. Nu sunt
poate un om cu sănătatea zdruncinată adînc, de vreme ce
cîteva zile petrecute în aer liber sunt de ajuns pentru ca să
mă ref ac. Un om bolnav n-ar răspunde cu atîta uşurinţă la
prima chemare a vieţii. Ref lexele îmi sunt încă sănătoase.
Numeroase lucruri gîndite la Corcova despre tot f elul de
probleme personale sau nu (literatură, război...), dar nu le
voi însemna aici. M i-ar trebui pentru asta cîteva ceasuri de
singurătate — şi e ceea ce îmi lipseşte aşa de mult la
Bucureşti. (M ereu mă gîndesc la garsoniera mea pierdută,
unde puteam f i singur cînd aveam nevoie.) M -am distrat la
Corcova să ţin un jurnal englez: 13 pagini, scrise zi de zi,
mai mult pentru amuzamentul de a scrie englezeşte decît
pentru a ţine propriu-zis un jurnal.
Orice călătorie este pentru mine un stimulent. în
trăsură, între Corcova şi Strehaia am văzut o sumă de
lucruri noi pentru romanul pleu viitor. M ai ales capitolul
„Principesa Stana" s-a îmbogăţit cu noi incidente. Voi f ace
însemnările respective în dosarul romanului.

Antoine m-a silit să-i povestesc unul din scenariile

mele de teatru — şi atunci i-am schiţat în scurte cuvinte
„Ursa M are". Povestind, m-am ambalat. Din nou mi s-a părut
că e un scenariu norocos, cu mari resurse de succes. M ai
ambalat decît mine era el. „Ecrivez tout de suite. Il le f aut.
T out de suite. Pas un moment à perdre." M ă întorc cu
gîndul de a lucra cît mai mult în teatru. Să termin Insula.
Să încep „Ursa M are". Să dramatizez Comăneştenii. Din
atîtea proiecte, poate că voi reuşi să-mi joc o piesă la
toamnă şi să cîştig cîteva sute de mii de lei, pentru chirie,
pentru coşniţă. Şi pe urmă aş vrea ca la f inele războiului sa
am în valiza mea două-trei piese, susceptibile de a f i
primite la New York sau la Londra. Nu spun că voi reuşi.
Dar jocul trebuie încercat, mai ales că alte multe jocuri
nici nu cunosc, nici nu-mi sunt accesibile.

Ceea ce mai ales a însemnat Corcova au f ost 9 zile

trăite în af ară de război. E ca şi cum aş f i dormit 9 zile de-a
rîndul. M ă trezesc — şi găsesc lucrurile aşa cum le-am lăsat:
nimic nou pe nici un f ront.

Vineri, 7 mai [1943]

Revin f oarte repede la viaţa mea obişnuită, care mă
oboseşte şi mă macină zi de zi.
„Forma de vacanţă" am şi pierdut-o. Luni şi marţi nu
era om să nu se mire întîlnindu- mă. Eram „de
nerecunoscut". Acum sunt, vai! din ce în ce mai uşor
recunoscibil. Îmi spun că viaţa pe care o duc trebuie să f ie
prof und greşită, de vreme ce în cinci zile mă aduce în halul
ăsta: cearcăne la ochi, palid, migrene dese, insomnii.
Sănătatea mea e o maşină prea instabilă pentru un
asemenea trai.

În T unisia, după trei săptămîni de lupte f ără

rezultat, poziţiile germane la nord şi centru sunt străpunse
de americani. M ateur a f ost abandonat acum vreo două zile.
Atacul se apropie de Bizerta şi T unis, care sunt în
perspectivă de a f i izolate.
În Cuban, „atacuri ruseşti reînviate". Comunicatul
german revine la f ormula: „lupte grele def ensive". T otuşi,
ceea ce se întîmplă în T unisia şi Cuban nu anulează
impresia generală de amorţeală, de expectativă, de pauză.
Poate niciodată războiul n-a f ost într-o f ază mai cenuşie
decît în ultimele 5-6 săptămîni. E ca şi cum războiul ar f i să
dureze la nesf îrşit.
Iar între timp, un articol al lui Goebbels redeschide o
of ensivă antisemită, ce părea ieşită oarecum din
actualitate.
 Sîmbătă, 8 mai [1943]
T unis şi Bizerta au căzut. Se împlinesc azi exact 6
luni de la debarcarea anglo- americană în Af rica. Campania
a f ost neaşteptat de lungă, dar deznodămîntul e neaşteptat
de scurt. Ieri încă, după comunicatul german destul de grav,
care anunţa o străpungere adîncă în sistemul def ensiv, ieri
încă am f i crezut că T unisul şi mai ales Bizerta vor f i în
stare să reziste încă vreme de cîteva săptămîni.
În nici un caz, nu era de crezut — după o atît de
lungă rezistenţă — o prăbuşire instantanee.

Camil Petrescu trăieşte în cazul Mioara ca într-o

boală. Nu vorbeşte decît despre asta, nu-l interesează nimic
altceva, nu ştie nimic altceva. Citeşte ultima notiţă pentru
sau contra, organizează publicitatea, tratează cu adversarii.
Cînd m-am întors de la Corcova şi l-am găsit în camera lui,
îngropat în teancuri de ziare şi reviste, am avut sincera
impresie că vizitez un om nebun.
M -a amuzat astă-seară, cînd, după ce l-am lăsat să
vorbească o oră întreagă despre M i o a r a şi iar Mioara,
întrebîndu-l ce e cu războiul, am băgat de seamă că nici
măcar nu af lase ce s-a întîmplat. Ştirile nu mai ajung pînă
la el.
— A căzut Bizerta şi T unis!
— Ce spui, domnule!
S-a apucat cu mîinile de cap, cu un gest nestăpînit
de groază, s-a ridicat în picioare, a f ăcut cîţiva paşi şi pe
urmă s-a oprit:
— Ce ne f acem?
Bietul Camil! Simte un f el de spaimă conf uză. Nu
ştie exact de ce anume să-i f ie f rică, dar îi este. Dacă ar
putea opri lucrurile în loc, aşa încît să se eternizeze un
război în care el, C. P., are un apartament, o slujbă, oarecari
bani şi oarecare securitate personală, ar f ace-o bucuros.

M ă tem de o eventuală campanie antisemită. M ă

întreb dacă articolul lui Goebbels n-a f ost un semnal.
M i se spune că ni se cere, evreilor din ţară, o
contribuţie de 4 miliarde. E realizabilă? Cum? Şi dacă nu,
ce s-ar putea întîmpla?

Dejun la M ogoşoaia cu Antoine, Elisabeth, soţii

Basdevant (reîntîlniţi după cam 3 ani). Imposibil să
stabilesc o legătură cu M artha Bibescu. Nu o doresc la urma
urmelor, dar, de vreme ce stau de vorbă cu ea, aş vrea să pot
lega cît de cît un început de comunicaţie. Sunt în asemenea
împrejurări deplorabil de stîngaci şi neinteresant.

Luni, 10 mai [1943]

Acum trei ani! Nu voi uita niciodată.

În T unisia, lichidare precipitată. Căderea Bizertei şi

a T unisului a dat peste cap întreg f rontul. Nici acum nu-mi
dau seama cum s-a petrecut.

T radus în două zile, ieri şi azi, dictînd unei

dactilograf e, Quatuor de A[ntoine] B[ibescu]. Are mult spirit,
dar e neserios şi nef inisat.

Joi, 13 mai [1943]

Campania din Af rica s-a terminat. Ultimele
rezistenţe germano-italiene în T unisia au încetat ieri.
Capitularea. Un capitol de război care se închide, după
atîtea momente dramatice. În trei ani, de cîteva ori victoria
sau prăbuşirea a f ost la un pas cînd de unii, cînd de alţii.
Ce se va întîmpla mai departe? — e singura întrebare
ce ne preocupă. Vor încerca aliaţii să debarce? Nu e prea
greu? Nu e prea riscat? Sunt îndeajuns de pregătiţi? Dar
dacă nu debarcă acum, la anul nu va f i prea tîrziu? Un an de
armistiţiu relativ nu-i va da Germaniei răgazul să iasă din
criza în care se af lă acum? Suntem abia la jumătatea lui
mai: avem înaintea noastră 4—5 luni în care totul e posibil.
 Cunoscut aseară la masă la Bibeşti pe
corespondentul Agenţiei Havas, Ypert. Francez de dreapta,
antigaullist (f ără să spuie) şi mai ales antisemit.
— Prince, aimez-vous les juif s? l-a întrebat pe
Antoine.
— Pas de gaf f e! l-a întrerupt A. Notre ami est juif .
Scurt moment de stupoare. În ce mă priveşte, aş f i
pref erat ca tipul să f ie lăsat să vorbească.

250 de tineri evrei, din ceea ce se chema

„detaşamentele volante", au f ost luaţi ieri de la lucru,
încolonaţi şi trimeşi în cîteva ore în T ransnistria, la
muncă.

M arţi, 18 mai [1943]

Lungă vizită la M arie Ghiolu. M i-a vorbit despre
Creaţă şi moartea ei. M ulte lucruri pasionante de adăugat
la povestea lor, care şi aşa era destul de stranie. Aş vrea să
le notez. Poate mîine.

Două visuri teribile astă-noapte. Într-unul eram cu

Hitler, care vorbea româneşte şi mă ameninţa îngrozitor. În
celălalt eram la Paris, în acelaşi Paris ocupat de nemţi, pe
care l-am mai visat de cîteva ori. m o groază, o nelinişte
care mă suf oca. M -am trezit terif icat.
Îmi pare rău că nu mai ţin minte detaliile.

Joi, 20 mai [1943]

M arie Ghiolu vorbeşte despre Creaţa ca despre un
om viu. Încearcă s-o vadă, o aşteaptă, nu s-ar mira dacă ar
veni.

M -am gîndit la tînăra doamnă Grodeck şi, pe

neaşteptate, după atîta vreme, am revăzut întreaga poveste
a Grodecilor, rămasă nedezlegată. S-ar putea oare să mai
scriu vreodată piesa de teatru cu Gunther? Era o vreme
cînd necesitatea de a o scrie mă apăsa, nu-mi dădea linişte.
De atunci, am pierdut legătura, am uitat.
Dar după-masa petrecută la M arie a rechemat
lucrurile din uitare. Cred că aş putea să scriu — ba chiar aş
dori. Am recitit astă-seară din Accidentul unele pasaje cu
Gunther şi toate mi s-au părut pline de intensitate
dramatică.

Ce stranie, ce neverosimilă povestea M ariei şi a

Creţei, trăind una după alta aceleaşi iubiri, M arie ducînd
mai departe legături pe care Creaţa nu le putea împlini din
inf irmitate f izică („Elle pouvait à peine ecarter les jambes"
— mi-a spus M arie pentru a- mi arăta de ce probabil Creaţa
nu s-a culcat cu Allan.) Dar pentru ca o asemenea poveste să
f ie posibilă, trebuie să pleci de la f aptul incredibilei lor
asemănări f izice.

Zissu a f ost ieri-dimineaţă la mine, ca să-mi of ere

70.000 de lei şi să-mi spună cît a f ost de nef ericit acum un
an jumătate, cînd i-am cerut să mă ajute şi n-a putut.
Am ref uzat banii şi i-am spus că n-am nevoie de
nimic. T ipul joacă prost un teatru de prost gust. Pretinde
că s-a ruinat voluntar, pentru ca să nu se îmbogăţească din
petrol, sub nemţi.

Joi, 27 mai [1943]

Dejunat la Alice. Aristide e în căutarea unui ref ugiu
la ţară. Din f elurite locuri (Alice, Branişte...) i s-a spus că ne
apropiem de o criză care poate răsturna de la o zi la alta
calmul de pînă acum. Nimic precis, dar temeri surde
mocnesc...
Nu ştiu ce să cred despre asta, dar dintr-o dată
vechea nelinişte m-a înf iorat.

Războiul e din nou într-o f ază de suspensiune. De la

lichidarea f rontului tunisian, nici un eveniment. Ne af lăm
la o răscruce. E oarecum situaţia din primăvara 1941,
răsturnată. Se aştepta atunci cu anxietate o iniţiativă
germană, a cărei direcţie nu se cunoştea. Acum aşteptăm o
iniţiativă aliată. Axa este în expectativă f ăţiş recunoscută.
Nici nu se vorbeşte de o acţiune posibilă. Ruşii sau englezii
vor f i lăsaţi să atace ei.
Datele războiului sunt complet schimbate, dar
primejdia care apasă asupra noastră nu e mai mică. Poate
dimpotrivă.
Într-o zi, într-o oră, într-o secundă totul poate f i
pierdut pentru noi.

Am trăit în ultimele zile într-un f el de stupidă

euf orie. Făceam planuri groteşti, sprijinite pe nimic, pe o
părere, pe un cuvînt, pe un surîs. Fiindcă la telef on M arie
Ghiolu mi-a spus că i-a vorbit ministrului Elveţiei despre
traducerile mele din Shakespeare, am construit copilăreşte
tot f elul de planuri (o slujbă la legaţia elveţiană!). Am
văzut-o azi pe M arie. Nu-şi mai aducea aminte de nimic.
Nimeni nu poate nimic pentru mine — eu nu pot
nimic pentru nimeni. Legăturile cu oamenii, cînd nu se
sprijină pe interese certe, def inite, sunt simple gesturi
inconsistente. T răim f iecare în singurătatea noastră, ca în
nişte celule de sticlă. Putem schimba saluturi, zîmbete —
asta e tot.
Fac apelul tuturor prietenilor sau cunoştinţelor
mele (Bibeştii, Neni-şor, Alice, M arie Ghiolu, Sică, Leni şi
Froda, Devechi, Zissu) — şi nu găsesc nicăieri decît umbre
mai mult sau mai puţin indif erente, mai mult sau mai puţin
amabile. Şi în această comedie zilnică eu nu sunt un
personaj mai interesant decît ei.

Duminică, 30 mai [1943]

Citit cu pasiune La Rabouilleuse (cu care am
terminat astf el al treilea volum Balzac din „Pleiadă"). E
curios că nu trece printre capodopere. T otul e magistral:
construcţie, varietate de medii, tipuri, atmosf eră.
M ă întreb dacă Dostoievski nu-i datorează ceva
pentru Posedaţii. Grupul de „chevaliers de la desœuvrance"
— „demoni", „diavoli" — conduşi de M axence Gilet seamănă
destul de bine ca punct de plecare cu oamenii lui
Stavroghin.
Dacă aş scrie cîndva despre „tehnica lui Balzac", m-
aş ref eri mai ales la La Rabouilleuse, unde alternanţa de
expunere lentă şi precipitare bruscă e atît de vădită.
Seara tîrziu af lu că Filderman (Wilhelm Filderm an a
fost deportat ca represiune la protestele sale îm potriva
decretelor privind obligaţiile financiare exorbitante im puse
populaţiei evreieşti) a plecat, astă-seară, deportat la
M oghilev.

[Iunie]
M iercuri, 2 iunie [1943]
Ce ne va aduce iunie? Faza de pregătire şi tranziţie
în care se af lă războiul va mai dura mult? Intrăm în vară şi
ne apropiem iar de ceea ce în f iecare an mi s-a părut că
urma să f ie „lunile decisive".

Dinu Noica întîlnit ieri. Pleacă la Berlin, să ţie o

conf erinţă despre „T ensiunea interioară a culturii
române". M i s-a părut aşa de grotesc, că nu m-am putut
stăpîni să rîd.

Vineri, 4 iunie [1943]

Scurtă vizită la Pippidi, pe care nu-l mai văzusem de
cîteva luni. M ica lui garsonieră, cu atîta linişte, cu atîtea
cărţi, e pentru mine un f el de imagine a păcii.
Eu umblu destrămat pe străzi, după zadarnice soluţii
ridicole şi irealizabile (n-am bani şi nu ştiu unde voi găsi),
cînd tot ce aş f i dorit şi m-ar f i împăcat ar f i f ost o viaţă
studioasă.

Seara cu Ţuţea (Filozoful Petre Ţuţea). (Voiam să-i

cer inf ormaţii despre o „af acere". Spiritul meu de iniţiativă
e grotesc.)
Personaj amuzant. Aceeaşi volubilitate, aceleaşi
f ormule amuzante prin arbitrar şi neaşteptat.
Simte că partida lui a pierdut şi atunci se ref ugiază
în metaf izică. „Europa e un coteţ. M i-e scîrbă de europeni."

Am început să traduc Pride and Prejudice. Sunt decis

să lucrez serios şi continuu.

Joi, 10 iunie [1943]

Lucrez între 5 şi 8 ore pe zi la traducerea lui Jane
Austen, dar merge neînchipuit de încet, nu atît din cauza
dif icultăţilor de stil (care şi ele sunt neaşteptate), cît din
cauza scrisului propriu-zis. Cu o dactilograf ă, cred că aş
tripla randamentul. Aşa însă nu pot f ace mai mult de 8-12
pagini, ceea ce e mult prea puţin. Aş f i vrut să pot da
manuscrisul la f inele lunii, pentru ca astf el să am cu ce
plăti chiria.
Ce mă voi f ace, nu ştiu. Rămîn din nou f ără bani. De
unde să găsesc cei 100.000 care mi-ar permite să trec acest
nou hop?
Să-i cer lui Nenişor? O voi f ace, dar f ără nici o
speranţă.
Rosetti îmi spune că aş putea vinde ediţia Gide cu
100.000 de lei. Dacă găsesc amator — vînd.

Pe f ronturi, aşteptare. S-ar zice că mari evenimente

vor izbucni în cîteva zile, în cîteva ore.

Luni, 14 iunie [1943]

Pantelleria ocupată vineri, Lampedusa, sîmbătă.
Canalul Siciliei e complet liber. Impresia e că viitoarele
acţiuni vor avea loc tot aici, în centrul M editeranei. Dar,
evident, şi alte posibilităţi rămîn deschise.
Între care nu trebuie s-o uităm pe aceea de a nu se
întîmpla nimic. Un f el de armistiţiu nepremeditat, reieşind
din pînda intensă a celor două tabere, care ar aştepta din
secundă în secundă un atac* (Anulat: „bom be fără să" )
mereu amînat – este şi asta posibil.

M iercuri, 16 iunie [1943]

Ieri şi azi, primele două zile calde de vară. În casă e
înăbuşitor, pe stradă epuizant. Undeva, gol, la malul mării,
sau pe munte, în nisip sau pe iarbă, aş trăi. Aici duc viaţa
mea de larvă.
T raduc mereu din Jane Austen, mecanic, dar f ără
mult spor. Cînd f aci un lucru def init, precis, te dezolează
limitele tale apăsătoare. Atîta poţi, mai mult nu.
Cu cît e mai uşor, mai îmbătător să gîndeşti, să
visezi!
Nici o dif icultate de vocabular cu Jane Austen.
Deschid dicţionarul o dată la 20 de pagini. Dar mari
dif icultăţi de sintaxă. Unele f raze sunt atît de old-f ashioned
(how jew ish! *(Lecţiune probabilă)), încît trebuie să le
construiesc cu totul din nou. Nu voi termina înainte de 10-
15 iulie. M ăcar dacă toată munca asta nu va f i zadarnică!

Am luat de la liceu 20.000, leaf a pe iulie-august.

Cîteva zile de răgaz îmi ajung ca să- mi pierd, pe chestia
asta, anxietatea. T otuşi ce voi f ace?

Războiul stă pe loc.

Luni, 21 iunie [1943]

În noaptea asta, doi ani de război în Rusia.
Am numărat zilele, săptămînile, lunile — acum
începem să numărăm anii. E cu mirare că trăim încă — dar
sunt prea obosit şi pentru a mă mai mira.
 [Iulie]
Joi, 1 iulie [1943]
Iunie a trecut f ără mari evenimente de război. După
ce debarcarea ni se părea iminentisimă (am pariat pentru
20 iunie — şi am pierdut), începe să devină nu
problematică, dar în orice caz mai puţin urgentă. "Înainte
de căderea f runzelor de toamnă" — a spus ieri Churchill.
Asta înseamnă şi mîine, şi la 15 septembrie.
Adevărul e că, de vreme ce nemţii nu atacă în Răsărit
— unul din obiectivele debarcării a şi f ost atins. Nu se mai
pune problema acută de a uşura pe ruşi de o prea mare
presiune germană.
Fără îndoială, războiul şi-a schimbat total aspectul.
Iniţiativa a trecut la aliaţi, cel puţin în f aza actuală.
Aşteptarea şi tensiunea nervoasă a trecut în tabăra Axei.
Bombardamentele devin mereu mai catastrof ale în
Germania şi Italia. Pierderile engleze în războiul maritim
au scăzut sensibil. Ceea ce nu înseamnă că un nou puseu
of ensiv german (f ie în aer, f ie sub mare, f ie pe pămînt) este
de aici încolo exclus. Poate că jocul de balanţă nu s-a
terminat def initiv. Poate că talgerul victoriei nu a căzut
irevocabil.
Am întrerupt vreo cinci zile traducerea lui Jane,
pentru ca să traduc în grabă, pentru Sică, Paharul de apă a
lui Scribe. Asta, dacă îmi aduce 30 de mii (încă neîncasaţi),
îmi va uşura puţin problema banilor, mereu gravă. Chiria
încă n-am plătit-o. Am împrumutat de la Zaharia 20.000
pentru cheltuiala zilnică. Sîmbătă rămăsesem cu 60 de lei
în toată casa.
Antoine, care mă înnebunea cu cîte 2-3 scrisori şi
telegrame în f iecare zi — să vin la Corcova — şi căruia pînă
la urmă am f ost silit să-i scriu că deocamdată nu mă pot
mişca f iindcă am mari griji băneşti ce trebuie rezolvate, îmi
răspunde astăzi: „Les embêtements d'argent n'ont rien de
deshonorant." În sf îrşit o consolare!

Revin la Jane, dar merge groaznic de încet. Am

tradus abea puţin mai mult de jumătate — ceea ce
însemnează că n-aş putea f i gata înainte de 20-25 iulie. M ă
şi oboseşte prea mult (ochii, capul), şi nici nu ştiu dacă şi
cîţi bani voi obţine pentru atîta muncă.

Citit, la început cu dezgust, iar pe urmă cu interes

totuşi, jurnalul lui M onzie (Anatole de Monzie, socialist
independent, activ în com baterea antisem itism ului în anii
treizeci; a devenit apoi adept al acordului cu Hitler şi
sim patizant al regim ului de la V ichy. Jurnalul său (Ci-
devant) a apărut în 1941), de la 1938 la 1940 (Ci-devant).
Înţeleg mai bine prăbuşirea Franţei, care într-adevăr se
descompunea politiceşte şi moralmente într-o stupidă
agonie conf ortabilă, de la zi la zi, f ără să-şi dea seama de
partida istorică imensă ce se juca.
Ridicolul lui M onzie, satisf ăcut că „are dreptate", în
cea mai grotescă dintre orbiri, e f ără limită.
Încă o dată, citindu-l, am înţeles — în altă ordine de
idei — că există un ruaj al atitudinilor politice, din care nu
există scăpare. T out se tient. În 1938 M onzie este pro-
M ünchen. E f atal ca în 1940 să ajungă antisemit.

Citit încă acum vreo zece zile La m use du

départem ent a lui Balzac, roman de mîna a doua, dar de o
tehnică pe alocuri ingenioasă şi plăcut de citit, mai ales
pentru tabloul de viaţă literară pariziană, văzută din culise.
Ce mult mi-ar f i plăcut, altădată, să f ac o carte
despre Balzac.

Aseară, la masă (numai în doi) la M outon (Jean

Mouton, noul director al Institutului Francez din Bucureşti),
la Institut. Lungi discuţii în legătură cu cartea lui despre
Proust, pe care mi-a dat-o în manuscris.
După-masă, am ascultat al treilea act din Pelléas.

M iercuri, 7 iulie [1943]

De două zile, mare bătălie de tancuri, în sectorul
Kursk, pe un f ront larg, între Orel şi Belgorod. Nu cunosc
decît relatările de sursă germană — şi nu-mi dau seama nici
de amploarea, nici de sensul luptei. Comunicatul of icial
pretinde că la o acţiune of ensivă locală, ruşii raspunzînd cu
contraatacuri puternice, comandamentul german a aruncat
în luptă rezervele mari. T rebuie să aşteptăm, pentru a ne da
seama mai lămurit.
E începutul unei of ensive germane generale? Greu
de crezut, cu spectrul debarcării în spate. E numai o
acţiune limitată, cu scopul de a reduce „intrîndul" de la
Kursk? Sau de a f ace un sondaj al f orţelor ruseşti? Poate.
Dar, chiar dacă la punctul de plecare operaţia este redusă,
nimeni nu poate garanta că desf ăşurarea lucrurilor nu va
depăşi intenţiile prime.
În orice caz, în vara asta, primul moment de război.

Duminică, 11 iulie [1943]

Debarcare aliată în Sicilia. Atacul a f ost declanşat
ieri, în zori. Pînă acum, nici o precizare geograf ică. Se pare
doar că sunt lupte mari în sud-vestul insulei.
Bătălia de la Orel-Belgorod continuă violentă şi
conf uză. Oarecari progrese germane.

M arţi, 13 iulie [1943]

După comunicatul italian de astă-seară, anglo-
americanii au stabilit, în Sicilia, capete de pod la Licata,
Gela, Pachino, Siracusa şi Augusta, toate pe coasta de sud şi
est.

Joi, 15 iulie [1943]

De la Licata la Augusta, întreg colţul de sud-est al
Siciliei este ocupat de anglo- americani. Se dau lupte
pentru Catania.
În Rusia, of ensiva pare oprită f ără progrese notabile.
Comunicatul revine la tonul vag dinainte de declanşarea
atacului.

Dejun cu M outon — simpatic, timid, amical. Ce îmi

place în el este BU ştiu ce expresie de umanitate, nu ştiu ce
capacitate de emoţie, pe care o simt dincolo de stîngăcia
lui neaşteptată.

Cu Jane, mă apropii de sf îrşit. Încă 3-4 zile.

Sîmbătă, 17 iulie [1943]

Ruşii anunţă o mare of ensivă declanşată de cîteva
zile la nord de Orel. Comentariile germane, recunoscînd
f aptul, îi reduc semnif icaţia: nu e decît o încercare de
diversiune şi degrevare a f rontului de la Belgorod. T otuşi,
comunicatul de astă-seară constată că la Belgorod (unde
ataca nemţii), „activitatea de luptă a scăzut", în timp ce la
Orel semnalează „grele lupte def ensive" şi „lupte grele
schimbătoare". E ceva din vocabularul de astă-iarnă.

Je f ais semblant de vivre — mais je ne vis pas. Je

traîne.
Gesturi mecanice, obişnuinţe monotone, oarecare
vivacitate simulată. Dincolo de asta, un mare pustiu, care e
viaţa mea.
Aştept sf îrşirul războiului — şi pe urmă? Ce voi
aştepta pe urmă?
Am văzut lume multă în ultimele trei zile. Nimeni
poate nu observă că, între atîţia oameni vii (cu pof te, cu
interese, cu amoruri, cu legături), eu sunt un absent.
Joi la M outon, iar pe urmă la M arie Ghiolu, aseară
la M ogoşoaia, iar pe urmă la Gruber, azi după-masă la T ina
— am văzut şi revăzut tot f elul de oameni. Fiecare avea
ceva, f iecare e f ixat de ceva, f iecare urmăreşte ceva. Eu
umblu printre ei ca o umbră. Vorbesc, văd, ascult, răspund,
mă mir, aprob — şi dincolo de toată această agitaţie de
supraf aţă sunt şi rămîn mereu singur cu irevocabila mea
soartă.

M arţi, 20 iulie [1943]

În Sicilia, invazia se lărgeşte şi progresează într-un
ritm destul de rapid. Agrigento a f ost ocupat încă de
sîmbătă. Străpungerea în adîncime, spre centrul insulei, a
ajuns pînă la Caltagirone, iar acum la Caltanissetta.
Inf iltraţia de-a lungul coastelor e dublată de pătrunderi în
interior. Catania pare încă a rezista, deşi comunicatul
italian de astă-seară nu mai dă nici o indicaţie geograf ică.
Roma a f ost bombardată ieri pentru prima oară.
Presiunea asupra Italiei — militară şi nervoasă — este
mereu mai intensă.

În Rusia, comentariile vorbesc de operaţii

f ormidabile pe un f ront de 1.000 de km. De f apt, singurul
punct nevralgic rămîne tot Orelul, unde ultimele
comunicate germane semnalează invariabil „lupte grele
def ensive".

T erminat ieri-dimineaţă de tradus Pride and

Prejudice. Am şi depus manuscrisul, deşi ar mai avea nevoie
de serioase revizuiri, mai ales în pasajele dictate. Voi lua un
acont de 50.000, în două rate.
În mare grabă, trebuie să ref ac pentru Sică o
melodramă. Asta, mă tem, îmi va întîrzia cu cîteva zile
plecarea la Corcova, dar îmi va uşura problemele de bani.

Sîmbătă, 24 iulie [1943]

M arsala, T rapani, Palermo au căzut. E în toată
Sicilia o totală dislocare a f rontului. Se mai rezistă doar în
colţul de nord-vest al insulei. Catania e încă apărată f erm.
Probabil că M essina va încerca să se menţină cît mai mult.
Dar Sicilia devine parcă o af acere de importanţă
minoră, acum cînd războiul din Rusia capătă amploare
maximă. Of ensiva rusească se întinde în regiuni pînă acum
calme: Izium, Cuban, Lacul Ladoga. La Orel încordarea este
neschimbată.
Comunicatele germane dau cif re f antastice despre
pierderile ruseşti — zilnic sute de tancuri şi avioane
nimicite —, dar nici o preciziune geograf ică. În schimb, se
vorbeşte din nou despre „război de mişcare", „luptă mobilă"
şi „def ensivă elastică", f ormule cunoscute de astă-iarnă.
Încă o dată evenimentele sunt mai tari decît
raţionamentul nostru. Nu credeam într-o of ensivă sovietică
de vară — şi în nici un caz în-tr-una de asemenea proporţii.
T otuşi nu am deloc sentimentul că am f i într-o f ază
de deznodămînt. Poate şi pentru că ne lipseşte anxietatea
din trecut (pe drept sau pe nedrept — cine ştie?).

Luni, 26 iulie [1943]

M ussolini demisionat. Badoglio, noul şef al
guvernului. Suntem în momentul Pétain.

Joi, 29 iulie [1943]

Plec la Corcova. Sunt o oră înainte de plecare.
Aş f i vrut în ultimele zile să pot avea o oră de linişte,
pentru ca să f i însemnat aici ceva din turburarea, emoţia,
neliniştea, agitaţia nervoasă prin care am trecut.
Deznodămîntul f ascist este o ameţitoare lovitură. În
marea dramă pe care o trăim de zece ani, o clipă
năucitoare, ca o scurtă cădere de cortină peste un f apt
implacabil şi totuşi (deşi teoretic previzibil) neaşteptat.
N-am avut timp să scriu — şi nu o voi f ace acum.

Ultimele zile am muncit pe brînci, ca să termin

melodrama lui Sică. Am terminat-o ieri-noapte la 3 şi
jumătate. Cu toţi banii pe care i-am strîns (Ocneanu, Birlic,
Nenişor) mi-am putut rezolva toate problemele imediate.
Plec la Corcova în destulă linişte bănească. În septemvrie
totul va începe de la început. M -am obişnuit.
Alaltăieri încă mă întrebam dacă plecarea mea nu e
imprudentă. Aveam impresia că prăbuşirea f ascistă poate
precipita mersul întregului război (ceea ce de altf el se va şi
întrâipla), dar în aşa hal încît totul să se poată schimba în
5-6 zile.
Cred acum că, totuşi, timp pentru a sta la ţară 2-3-4
săptămîni încă îmi rămîne. Voi vedea, după împrejurări —
internaţionale şi corcovene.

[Septem brie]
Luni, 6 septemvrie [1943]
M -am întors de la Corcova vineri noaptea, 3 sept.,
după 37 de zile petrecute acolo. T oate termenele mele au
f ost depăşite: speram să stau 2-3 săptămîni, nu credeam că
va f i posibil să rămîn cinci. Ospitalitatea lor este tot ce am
cunoscut mai atent, mai delicat, mai discret. E o artă, o
meserie şi o vocaţie.
N-am ţinut nici măcar acel „english diary" din
aprilie. Nu ştiu de ce, m-am simţit aproape tot timpul
f oarte obosit. Probabil vechea, prof unda mea extenuare
f izică ce se răzbuna.
În schimb, am scris primele două acte din „Ursa
M are" — pe cel dintîi cu mare uşurinţă, pe cel de al doilea
însă mult mai greu, cu opriri, cu îndoieli.
Războiul l-am urmărit de acolo, mai bine şi mai
repede inf ormat decît sunt obişnuit aici (ascultam cel puţin
5-6 emisiuni zilnice), dar cu mai puţină anxietate. La
plecarea din Bucureşti aveam impresia că totul se
precipită. E adevărat că evenimentele n-au lipsit, dar în
avalanşa de f apte şi numiri geograf ice se desenează totuşi
— pe linii mari — oarecare încetineală. Întrebarea noastră e
mereu: cînd? Ei bine, nici azi, nici mîine. Poate peste 3
luni, peste şase, peste un an...
N-am văzut încă pe toată lumea. Nu sunt încă
reintrat în Bucureşti. După ce voi f ace toate, .reluările de
contact" voi încerca să mă liniştesc şi să lucrez. Cel puţin
să termin repede „Ursa M are".

M iercuri, 8 septemvrie [1943]

Italia a capitulat!
Eram la, , Athénée Palace". Vestea mi-a dat-o, pe la 7
seara, Antoine Bibescu care o prinsese din întîmplare la
radio.
Am urmărit în hall răspîndirea electrică parcă a
vestei, din om în om. Antoine nu avea răbdare. Ar f i vrut să
strige în gura mare.
Deodată văd un of iţer italian intrînd în hall-ul cel
mare.
— Siete italiano? îl interpelează Antoine. Eu
îngheţasem.
Omul se apropie de masa noastră.
— Si, io sono italiano.
— M onsieur, vous n'êtes plus en guerre. Votre pays a
f ait la paix.

Sîmbătă, 11 septemvrie [1943]

În Italia, după capitulare, situaţie conf uză. Nemţii
ocupă oraşe şi regiuni din nord şi sunt stăpîni pe Roma,
luînd sub protecţie Vaticanul. Cum? cînd? — nu se prea
ştie.
Între timp, anglo-americanii, înceţi, ocupă T aranto
şi debarcă aproape de Neapole. T rupele italiene
descompuse abandonează tot, nemţilor sau englezilor, după
cum ajung mai repede.
Unde e Regele? Unde e Badoglio? Unde e M ussolini?
Năucire generală, destrămare.

Pe f rontul rusesc, după T aganrog, nemţii pierd

M ariupol. Bazinul Doneţului e aproape în întregime
evacuat. Războiul de repliere elastică pe tot f rontul, de la
Briansk la M area de Azov, continuă.

Luni, 13 septemvrie [1943]

Paraşutişti şi f ormaţii de SS l-au răpit pe M ussolini
şi l-au „liberat". Lovitură de teatru, f oarte spectaculoasă,
dar care nu schimbă nimic din datele problemei.
Luptele continuă în Italia de sud. Capitularea lui
Badoglio a scos din joc armatele italiene (care şi aşa erau în
f apt paralizate), dar cucerirea teritoriului italian rămîne
un obiectiv pe care aliaţii urmează abea de aici să-l atingă,
probabil încet şi greu.

Joi, 16 septemvrie [1943]

Lupte grele la Salerno, unde trupele americane
debarcate au întîmpinat mari rezistenţe. Ieri şi alaltăieri
presa D.N.B. jubila. M ari titluri anunţau un „nou
Dunkerque", un „nou W aterloo". M area catastrof ă! M arele
dezastru!
Astăzi tonul e mai potolit, atitudinea mai prudentă.
M ontgomery înaintează dinspre sud. Dacă se f ace
joncţiunea, situaţia se consolidează.
În Rusia, o telegramă D.N.B. anunţa ieri evacuarea
Brianskului. W ea nu e înregistrată de comunicatele
of iciale. Of ensiva continuă în toate f ocarele ei. Kievul
devine un obiectiv plauzibil.

Citit azi din Balzac La jeune fille. Admirabil prin

incisivitate. Ca tablou de provincie poate sta alături de
Pierrette, deşi aici apăsarea caricaturală reduce ceva din
tragicul povestei.

Vineri, 17 septemvrie [1943]

Sunt de două săptămîni acasă, şi încă n-am reuşit să
revin la o viaţă normală, să-mi f ac un program de lucru, sa
scriu, să citesc. T răiesc la întîmplare, ies prea des, f ac
vizite, accept invitaţii, umblu pe stradă, mă las tras la
dreapta şi la stingă de toate f leacurile.
Nu am găsit, nu găsesc un ceas de singurătate, în care
să mă adun, să mă lămuresc.
Ce îmi lipseşte mai mult e o casă. M ă gîndesc mereu
— şi au trecut de atunci doi ani şi jumătate — mă gîndesc
mereu la casa mea din Calea Victoriei.

Ultima mea plimbare la Corcova, în ajunul plecării,

prin vie şi pădure, singur spre seară, a f ost poate cel mai
turburător ceas pe care l-am petrecut acolo. Simţeam
f iorul toamnei venind de departe, prin iarbă şi copaci, pînă
la mine, prin mine. Era o dureroasă melancolie f ără nume,
pe care niciodată, nicăieri n-am simţit-o, pentru că
niciodată, nicăieri n-am privit — ca acolo — în f aţă
imaginea toamnei.

Sîmbătă, 18 septemvrie [1943]

Comunicatul german de aseară vorbeşte despre „o
rectif icare de f ront în linii mari" în Rusia, la sud şi centru,
şi anunţă evacuarea oraşelor Briansk şi Novorossiisk.
În Italia, la Salerno, aliaţii au reluat atacul, care o
clipă părea că le scapă din mînă. Războiul e pretutindeni
într-o f ază de mare mişcare. Nu e vorba numai de linia
f ronturilor. E mai ales vorba despre dislocările prof unde ce
au probabil loc — chiar dacă nu le vedem — în întreaga
structură a conf lictului. Undeva, dincolo de discursuri şi
telegrame, se zbat şi se caută mari evenimente viitoare, ce
pot întîrzia încă oarecare timp, dar pot şi să izbucnească
brusc de la o zi la alta.
În această mare nelinişte, în aceste teribile
f rămîntări, abia camuf late — soarta noastră proprie ţine de
cine ştie ce f ir nevăzut, de cine ştie ce imprevizibil
incident.
 Joi, 23 septemvrie [1943]
Poltava a căzut. M elitopol e pe punctul de a cădea.
Pretutindeni, nemţii se grăbesc spre Nipru. Retragere
metodică, spun toate telegramele D.N.B. (şi într-adevăr,
nicăieri ruşii nu anunţă un număr important de prizonieri),
dar pe de altă parte comunicatul of icial vorbeşte neîncetat
— şi astă-seară încă — despre „atacuri sovietice violente",
„intensitate crescîndă", „f orţe puternice", „lupte grele".
Sensul general al operaţiei încă nu-l cunoaştem. În orice
caz, războiul a f ost rareori — poate niciodată — într-o f ază
atît de dramatică.
Alaltăieri, Camil şi Rosetti vedeau sumbre
perspective. Bombardamente, distrugeri, prăbuşiri — dacă
războiul se apropie de noi şi trece pe la noi.
Personal, marea mea îngrijorare e de ordin intern.
Dacă nemţii sunt într-adevăr în situaţia de a da în toamna
asta, în iarna asta, o bătălie disperată, care să puie în joc
propriile lor f rontiere, atunci nu vor ezita să ne
pîrjolească. Cu cît f rontul vine mai aproape, cu atît, sub
pretextul de a-şi „acoperi spatele", s-ar putea să puie mîna
direct pe România, peste capul lui Antonescu, slujindu-se
eventual de un guvern legionar, f ăcut peste noapte.
Lovitura din Danemarca poate f i oricînd repetată. Iar
experienţa Badoglio îi va scuti de orice menajamente.
Cine ştie dacă, în umbră, lovitura nu e pe cale de
pregătire?

Adevărul e că nu ştiu nimic. Dar mă apucă uneori un

f el de angoasă — care de f apt nu m-a părăsit niciodată în
cursul războiului. Din cînd în cînd însă, aţipeşte, mă lasă în
pace, o uit.

Duminică, 26 septemvrie [1943]

Smolenskul evacuat ieri de nemţi, după o ocupaţie
de doi ani. T e întorci cu gîndul înapoi spre dramatica
bătălie din sept. 1941 — şi măsori tot drumul străbătut.
 Bibeştii s-au reîntors la Corcova, după trei săptămîni
de şedere la „Athénée Palace", în care timp am pierdut mult
timp cu ei (dejunuri, dineuri, corespondenţă, explicaţii). Au
f ost cu mine nespus de amabili la Corcova, dar pînă la urmă
devin obositori. Am avut cu el cîteva momente de tensiune,
ba chiar o dată o ceartă care mi s-a părut irevocabilă. Îmi
dau seama că e, dacă nu categoric nebun, cel puţin un
„apucat" — şi că nimic durabil nu se poate clădi pe relaţiile
cu un asemenea om.
Ceea ce nu-i f ace mai puţin unii din oamenii cei mai
interesanţi pe care i-am cunoscut.

M îine încep şcoala. Aş vrea în acelaşi timp să-mi

ref ac un program ordonat de lucru.

Sîmbătă, 2 octomvrie [1943]

Prea mult timp pierdut, prea multă dezordine. M ă
obosesc inutil cu lucruri stupide. M ă las tras la întîmplare
de mici obligaţii, pe care le accept din neatenţie, din
amabilitate, din indif erenţă.
E probabil că, dacă aş avea [o] casă a mea, aş duce o
viaţă mai ordonată, dar nu trebuie să agravez prin nepăsare
şi inconsistenţă viaţa mea şi aşa prea destrămată.

T raduc de vreo 3 zile o piesă de Achard (Je ne vous

aim e pas), cu care nu ştiu ce va f ace Birlic. Dar mi-a plătit-
o, ceea ce îmi dă oarecare linişte materială pe încă vreo trei
săptămîni.

Războiul continuă. În Italia destul de încet (Neapole

ocupat ieri de aliaţi), în Rusia mai viu, mai intensiv uneori,
pînă a te obliga să te întrebi dacă toamna asta nu are încă
în rezervă mari evenimente.
Ceea ce se cheamă „bătălia Niprului" e în toi. Dacă
nemţii pot opri aici înaintarea rusă şi pot organiza o linie
oarecum stabilă, atunci vasta lor retragere rămîne o bătălie
pierdută, dar nu un dezastru, iar războiul intră într-o nouă
f ază de aşteptare. Dar dacă Niprul nu reuşeşte să f ie un
f ront, dacă ruşii (care au deja cîteva capete de pod pe malul
drept) trec mai departe, atunci totul e posibil.
Ploile ar putea f rîna înaintarea şi împotmoli pe
cîteva săptămîni întreg războiul, dar nu vin. Avem o toamnă
caldă, senină, uneori toridă. Adevărate amiezi de iulie, chiar
dacă dimineţile şi nopţile sunt răcoroase.

Sunt mereu îngrijorat de soarta noastră. M ă tem

mereu de un act de autoritate german, care să restabilească
scurt moralul politic în întreg Sud-Estul prea şovăitor,
prea impresionat. Un pogrom rapid e încă în posibilităţile
situaţiei.

[Octom brie]
Luni, 4 octomvrie [1943]
Citit aseară T he Merchant of V enice, iar azi As you
like it. Revin la Shakespeare, după o întrerupere de aproape
un an. Lectură f ermecătoare. Nimic mai uşor, mai graţios,
mai f eeric. Chiar în Merchant of V enice f igura lui Shylock
este acoperită, trecută pe planul II, dominată de jocul
luminos al basmului. Cît despre As you like it, suntem în
plină f eerie.
E ceva dansant într-o comedie de Shakespeare.
M işcări plutitoare, dezlegate de realitate — ca într-un
balet.

Evreii din Danemarca sunt nimiciţi. O telegramă

D.N.B. nu lasă nici o îndoială asupra soartei lor. Şi încă o
dată mă înf ior. „For suf f erance is the ludge of all our
tribe", spune Shylock.

M arţi, 5 octomvrie [1943]

Se pare că f rontul german se consolidează pe Nipru,
iar of ensiva rusă descreşte. Presa D.N.B. vorbeşte despre
„stăvilarul de la M elitopol", , bariera naturală a marelui
f luviu", „def ensiva rigidă" pe noile poziţii.
M arile bătălii au scăzut pînă la proporţii de „lupte
locale". Dacă în-tr-adevăr of ensiva sovietică de vară e
încheiată — atunci pauza care intervine pe f rontul
răsăritean scoate războiul din f aza lui dramatică şi îi ia
(pentru o lună, două, trei, sau mai mult?) caracterul
deciziv, pe care părea uneori să-l aibe de la 25 iulie încoace.
T rebuie să ne pregătim pentru o nouă hibernare?
T rebuie să traduc M e l o pentru „Baraşeum". Nu-mi
f ace nici o plăcere. Anonimatul îmi permite să traduc orice,
f ără scrupul, pentru Sică. Aş f i vrut să nu am nimic comun
cu "Baraşeum" şi să nu semnez nimic — nici măcar o
traducere — pe tot timpul războiului.

Luni, 11 octomvrie* (În text: „noiem vrie" ) [1943]

Sîmbătă a f ost Iom Kipur.
Nu încerc să pun ordine în „iudaismul" meu. Am
postit. Am f ost seara la templu, să aud sunînd şoif erul (În
ebraică „sofar" — cornul de berbec, al cărui sunet, în
ritualul de Iom Kipur, Oşteşte încheierea zilei de post).
Peste umărul cuiva, am încercat să silabisesc ultimul
„Uvinu M alkeinu" (În ebraică „Avinu-m alkenu" (Tatăl
Nostru, Regele Nostru) — începutul litaniei din zilele de
penitenţă şi post).
De ce? Cred? Vreau să cred?
Nu. Nici măcar atît. Dar e parcă, în atîtea gesturi
inconsistente, o nevoie de căldură, de linişte.

Joi seara, la Rebreanu, am ascultat piesa lui Camil.

Am ezitat mult să mă duc — şi am f ost pe urmă
f urios pe mine că totuşi m-am dus. N- ar f i trebuit.
Pe Rebreanu e mai bine să-l întîlnesc după război.
Acum n-am ce să-i spun. M ai ales la el acasă.
 E o slăbiciune, o indif erenţă, o nepăsare care anunţă
de pe acum toate uitările, toate compromisurile.
M ă voi întoarce la oamenii ăştia? Războiul va f i
trecut f ără să rupă nimic? Fără să aducă între viaţa mea
„dinainte" şi cea de „mîine" nimic irevocabil, nimic
ireductibil?
Atunci de ce? La ce bun?

În Rusia, of ensiva rusească, după o pauză de 3-4 zile,

a f ost reluată cam pe toată întinderea f rontului, deschizînd
în plus un nou f ocar la N-V de Vitebsk, unde a căzut
localitatea Nevel.
Propaganda D.N.B., care se angajase pe tema apărării
rigide şi a opririi of ensivei sovietice, trece printr-un
moment de încurcătură.
T otuşi toamna începe să se simtă mereu mai mult
(aseară a f ost f oarte f rig iar astăzi dimineaţa a f ost de
noiemvrie). O pauză poate că tot va interveni mai curînd
sau mai tîrziu.
Dar pentru nervii noştri lucrurile trenează oricum
prea mult.

M arţi, 12 octomvrie [1943]

Frig, vînt, toamnă.
O casă caldă, intimă, în care să citesc şi să scriu lîngă
o f emeie iubită — vis irealizabil, după care mereu am tînjit,
şi mai ales în asemenea zi...

Lungă masă cu Branişte, în doi, undeva la Şosea, de

la prînz pînă la 7 seara. Bea tacticos, metodic, ca un om
pornit la drum lung. Conversaţie despre război şi pace, dar
tot şuetă de caf enea în f ond.

Vineri, 15 octomvrie [1943]

Ruşii reocupă Zaporoje. Cum va mai ţine f rontul de
sud? M elitopol nu rămîne oarecum în aer? În cîteva zile
vom vedea.
Nu mai e deloc sigur că Niprul va constitui o linie de
rezistenţă f ermă. Ruşii pretind că ceea ce s-a numit „bătălia
Niprului" s-a şi terminat şi că „f luviul este cam
pretutindeni trecut". Atitudinea germană în privinţa
aceasta este vagă, euf emistică, nesigură.

M arţi, 19 octomvrie [1943]

Situaţia f rontului german pe Nipru pare din ce în ce
mai gravă. O spărtură la Kremenciug e pe cale de a tăia
întregul cot al f luviului, într-o mare mişcare de încercuire,
asemănătoare celei de anul trecut, la Stalingrad. Întreg
f rontul de sud se clatină. De altf el, of ensiva e aproape la f el
de violentă şi în celelalte puncte (Kiev şi Gomei mai ales).
Comunicatele şi comentariile D.N.B. lasă de cîteva zile să se
întrevadă seriozitatea situaţiei.
M are îngrijorare în oraş. Răsuf larea balaurului parcă
începe să se simtă, deşi încă e departe.
Basdevant (la care am f ost aseară cu Antoine) crede
că în cursul iernii ruşii vor f i aici!!

T erminat azi-dimineaţă de tradus Melo. T ehnica lui

Bernstein mă înf urie. E aşa de sigură, încît poate simula
orice: chiar emoţia, chiar adîncimea, chiar gravitatea.
Dar e ceva prof und trivial şi aş spune obscen în
această piesă de f alsă nobleţe.
Ce meseriaş însă! Ce virtuozitate teatrală! Ce
pezevenghi! T raducîndu-l, am surprins mai de aproape
resorturile maşinăriei, nu f ără a mă lăsa păcălit pe ici, pe
colo — pînă şi eu! — de simulacrul dramei.

Citesc — cu iritare — Coriolan. (Voi termina, cred,

astă-seară actul V.) Pricep acum f oarte bine de ce în 1934,
la Paris, provoca atîta f urie.

Vineri, 22 octomvrie [1943]

 În Rusia, mari bătălii. Spărtura de la Kremenciug se
adînceşte. O altă spărtură se anunţă la Cemigov.
Nu e de aşteptat un deznodămînt instantaneu al
operaţiei. S-ar putea ca „noua f ază" a luptei — şi de astă
dată e într-adevăr o f ază nouă — să dureze două-trei luni
pînă să-şi dea toate consecinţele. Şi anul trecut spărtura pe
Don a început în decembrie, dar Stalingradul a căzut abea
în f ebruarie.
M ai precipitate şi mai dramatice pot fi
evenimentele politic şi diplomatic. Orice se poate întîmpla
— orice şi oricînd.

Onicescu (îmi povesteşte Devechi) e decis să se

sinucidă dacă Germania pierde războiul. El nu se poate
resemna a trăi într-o Europă ocupată de urmaşii ocnaşilor
australieni şi ai emigranţilor americani, reîntorşi acum pe
continent ca să distrugă cultura occidentală. El nu poate
suporta nimicirea culturii.
L-am rugat pe Devechi să-i spună din partea mea (ce
bucuros i-aş spune-o personal, dacă l-aş întîlni) că, dacă-i
vorba de cultură, a ratat momentul sinuciderii. 31 ianuarie
1933 sau 8 sept. 1940 ar f i f ost date mai legitime.

Balmuş (prof esor de greceşte la Iaşi) îmi povesteşte

din nou — după Oţetea, anul trecut — măcelul evreilor de la
29 iunie 1941* (În text: „1940" ).
„A f ost — spune el — cea mai bestială zi din istoria
omenirii."

Sîmbătă, 23 octomvrie [1943]

"Optimism accentuat la Berlin", anunţă azi
corespondentul Universului.
T oate comentariile sunt din nou mai
vesele."Atacurile sovietice s-au prăbuşit." „M are succes
def ensiv." „În ultimele 24 ore inamicul n-a reuşit să
înainteze nici un kilometru."
 Comunicatul of icial e mai ezitant, mai circumspect.
El semnalează „atacuri grele", „încercări de străpungere",
„lupte grele", „vremelnice străpungeri" — toate însă
respinse, prăbuşite sau anihilate.
Cum alte inf ormaţii decît lectura ziarelor nu am,
trebuie să trag concluzia că e oarecare momentană slăbire a
of ensivei, care îşi păstrează însă direcţiile şi amploarea,
dacă nu intensitatea. „Stabilizare relativă", spune prudent
un comentator.

T erminat aseară Titus Andronicus. Este în

Shakespeare — dacă nu în întreaga literatură universală —
cea mai absurdă îngrămădire de atrocităţi. Uneori e aproape
grosolan şi pueril, cînd nu mai poate f i tragic. M îini tăiate,
limbi scoase, capete retezate, cadavre căzînd cam la f iecare
scenă, dacă nu la f iecare replică. E un oribil şi haotic
muzeu Grevin.
Şi totuşi, sub, sau deasupra acestei maşinării
sîngeroase: f iorul poeziei care trece pe alocuri şi
transf igurează totul.
Citesc acum (cu dif icultăţi de limbă care mă
surprind, f iindcă ultimele trei piese le-am citit curent)
Antoniu şi Cleopatra.

Luni, 25 octomvrie [1943]

Situaţia pe f ronturile din Rusia pare din nou f oarte
încordată. M elitopol a căzut ieri, după înverşunate şi lungi
bătălii de stradă, care au durat zile de-a rîndul. T e uiţi pe
hartă — şi nu mai vezi ce se poate întîmpla în sectorul
M area de Azov.
Pe de altă parte, spărtura de la Kremenciug se
adînceşte pînă f oarte aproape de Krivoi Rog. În sf îrşit,
comunicatul german de astă-seară anunţă că
Dniepropetrovsk este atacat din ambele f lancuri.
Între timp, un f el de neverosimilă vară tîrzie, caldă,
senină, f ace posibilă continuarea întregii operaţii. O mare
încercuire, o nouă mare retragere sau. În sf îrşit, o încercare
energică de redresare def ensivă prin contraatac, iată cele
trei posibilităţi pe care încerci să le imaginezi privind
harta — ultima puţin probabilă, iar primele două deschizînd
poarta tuturor eventualităţilor, f ie ele cele mai extreme.

M arţi, 26 octomvrie [1943]

Dniepropetrovsk a căzut, se pare, încă de ieri.
Comunicatul german de astă-seară conf irmă.

Citit ieri şi azi Le Cabinet des Antiques, scurt roman

viu, rapid, ironic, robust. Balzac în tot ce are mai bun, căci
e concis în expunere, f erm în desen. Prima parte a povestei
încă are anumită lentoare — dar deznodămîntul (cu
deliciosul travesti al ducesei de M auf rigneuse) parcă un
excelent act trei dintr-o comedie construită perf ect.
T abloul vieţii juridice în provincie, la f el de just şi
comic ca al vieţii ecleziastice în Le curé de Tours.

Vineri, 29 octomvrie [1943]

Spărtura de la vest de M elitopol se adînceşte.
Crimeea e în primejdie de a f i izolată prin tăierea Istmului
Perekop. T ocmai de aceea rezistenţa germană încearcă să
ţină în loc atacul spre Krivoi Rog. Dacă f rontul cedează şi
aici, atunci întreaga „stepă nogaică" e încercuită. Situaţia
continuă să f ie f oarte gravă, dar încă nu-mi vine a crede că
va duce spre un deznodămînt rapid.

[Noiem brie]
Luni, 1 noiemvrie [1943]
Noiemvrie rece, dar senin şi însorit. Anotimp
neobişnuit, bizar, care dă peste cap meteorologia şi
războiul. Luptele din Rusia continuă „cu violenţă
nemicşorată", cum spune invariabil comunicatul.
Breşa din stepa nogaică se adînceşte tot mai mult
spre Perekop. În schimb, la Krivoi Rog, nemţii anunţă
contraatacuri puternice.

Sunt mereu în Shakespeare. T erminat Antoniu şi

Cleopatra. Ieri şi azi citit Othello. Astă-seară, primul act din
Lear.
Antoniu şi Cleopatra e, teatral vorbind, destrămat,
risipit, f ără consistenţă dramatică. M omente şi pasagii
f rumoase — mai ales în actul V.
Othello însă mi s-a părut de o neaşteptată f rumuseţe
(sporită poate de plăcerea unei lecturi uşoare, aproape f ără
dicţionar).
Iar Lear începe grandios.

Voi f ace din nou la „Onescu" un curs destul de bine

plătit — şi e un prilej de a-mi organiza materialul pentru
un eventual „Shakespeare", pe care l-aş scrie cîndva.
(Cîndva!! Cînd? În altă viaţă?)

M iercuri, 3 noiemvrie [1943]

De ieri, ruşii anunţă că au ocupat şi depăşit Perekop.
Comunicatul german de astă- seară anunţă şi el „lupte
grele" la „intrările de nord ale Crimeei", după ce ieri anunţa
o debarcare în regiunea Kerci.
T erminarea Conf erinţei de la M oscova (Conferinţa
m iniştrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii) va
da războiului un alt curs? E de aşteptat încă în toamna asta
o nouă lovitură?

Sîmbătă, 6 noiemvrie [1943]

Comunicatul german de astă-seară anunţă evacuarea
Kievului, "pentru a evita o spărtură ameninţătoare". Ruşii
reocupă oraşul doi ani după ce l-au pierdut. Debarcarea de
la Kerci capătă caracter de „cap de pod". Atacată dinspre
Perekop şi dinspre Kerci, Crimeea va putea rezista? Cum?
Cît?
 Stepa nogaică pare complet evacuată de nemţi.
Atacul sovietic are ca obiectiv imediat aici Kerson.
Pretutindeni de-a lungul f rontului of ensiva rusească
se menţine, cu momente schimbătoare de intensitate şi
violenţă, cînd într-un punct, cînd într-altul.
Nici o f ormulă propagandistică nu mai ţine. Nici o
explicaţie nu mai rămîne în picioare. Distanţele se
scurtează de la zi la zi, obstacolele cad unul după altul.

M arietta Sadova joacă teatru mereu, mereu. Am f ost

ieri la ea (am nevoie de cărţi în legătură cu Shakespeare,
credeam că le voi putea lua de la ea; am renunţat) şi am
regăsit- o — cu aceleaşi gesturi, lacrimi, leşinuri şi
modulaţii de voce, care au f ăcut totdeauna din ea o
M arietta sublimă. E intolerabil şi totuşi amuzant.

Aseară, vreo două ore, într-o bodegă cu Cicerone

T heodorescu, drăguţ şi de treabă, ca totdeauna.
Citim, lucrăm, vedem oameni, mergem la spectacole,
ascultăm muzică, f acem proiecte, dar dincolo de toate
astea e umbra dezastrelor care încă pot veni.

M iercuri, 10 noiemvrie [1943]

Deschis azi, la colegiu, cursul despre Shakespeare.
Lecţie neinspirată — deşi dispuneam de material bun.
Citit în zilele din urmă Lear şi Macbeth.

Războiul continuă în toate zonele lui de of ensivă.

Punctele critice acum sunt vest de Kiev şi vest de Nevel.
Discursul de alaltăieri al lui Hitler f ace „bonne mine
à mauvais jeu". Cred că a restabilit puţin moralul, chiar şi
aici la noi, măcar pentru cîteva zile sau ore. Pînă şi
comunicatele militare ultime au f ost mai puţin sumbre.

M ă gîndesc cu îngrijorare că mi se termină iar banii.

 Duminică, 14 noiemvrie [1943]
Ruşii ocupă Jitomir. Spărtura devine acum atît de
adîncă, încît ameninţă să izoleze complet f rontul de nord
de cel de sud. T oată linia Niprului, de la Kiev la Kerson,
devine o imensă burtă, care va trebui neapărat redusă.
Pe hartă, de la Jitomir la Cernăuţi, de la Kerson la
Nistru, distanţele sunt izbitor de scurte.

Igiroşeanu (întîlnit la dejun la Bibeşti, care din nou

sunt în Bucureşti), terif icat de apropierea ruşilor, îmi
spune că nemţii n-au pierdut războiul şi nici nu-l vor
pierde. Sunt într-un moment de criză, peste care însă vor
trece. Au în pregătire arme noi (un avion invizibil, un
proiectil cu propulsor etc.) cu care, în primăvară, vor
distruge Londra, vor scoate din război Anglia şi vor nimici
în masă pe ruşi. T oate astea cu un aer dezolat („vous savez,
moi j'ai toujours ete pour les Anglais"), dar competent şi
„obiectiv".
T itel Comarnescu — cu care am petrecut seara, întîi
la concertul Gieseking, pe urmă la „Bavaria" — este în
schimb pur şi simplu descompus. În două luni, spune el,
ruşii vor f i aici — şi vom pieri cu toţi, evrei sau români de-a
valma.

M iercuri 17 noiemvrie [1943]

Zi miraculoasă ieri: caldă, plină de soare, cu o
lumină uşoară, transparentă, de aprilie. Era de necrezut.
Astăzi încă e f rumos, dar mai „normal", mai puţin
primăvăratec.

Ieri după-masă am f ost la lecţia de deschidere a lui

Dragoş Protopopescu — f urios pe mine că mă duc, dar
neavînd încotro (căci vreau cu tot dinadinsul să obţin de la
el dreptul de a citi în biblioteca f acultăţii unele lucruri în
legătură cu Shakespeare).
Lecţie „gen Nae Ionescu", f ără magnetismul lui, însă
o lecţie bucureşteană, nostimă, jemanf işistă. Ce uşor e!
Vreau să notez însă cu totul altceva. A vorbit despre
„geniul englez". A spus lucruri care s-ar părea că sunt de un
curaj nebunesc în condiţiile de azi. Despre „geniul moral
britanic", despre englez ca „tip suprem al evoluţiei umane",
despre „prejudecata stupidă a perf idiei sau ipocriziei
britanice", cînd în realitate spiritul britanic e un aliaj de
simţ realist. Pînă şi despre geniul militar al Angliei a vorbit.
Pînă şi despre Churchill, ca reprezentant al curajului
politic. A f ost „subversiv" de la primul la ultimul cuvînt.
M -am gîndit că e în posibilitatea unei asemenea
lecţii de f acultate — astăzi, în noiemvrie 1943, cînd
România e în plin război alături e Germania —, un semn de
neseriozitate f unciară. Ar putea f i grav, ar nu e. Nu are nici
o semnif icaţie, nici o consecinţă. Un legionar uda spiritul
Angliei în f aţa unei săli de studenţi — şi ei legionari în Pt,
sau numai virtual —, dar acest lucru nu înseamnă pentru ei
nimic. u simt nevoia nici să se revizuiască, nici să renunţe,
nici să reziste.

Aseară, cu Bibeştii, la Nunta lui Figaro, mizerabil

cîntată. Am ascultat totuşi cu nesf îrşită plăcere. Ce
bogăţie, cîtă tinereţe, ce f ericită uşurinţă. Zeci de motive şi
idei muzicale, care ar f i putut f iecare deveni un pretext de
concert, de simf onie, de quatuor, zeci de teme aruncate cu
nepăsare, cu generozitate.

T itlu în Univ e rsul de azi-dimineaţă: „Conducerea

militară germană este iarăşi stăpîna pe iniţiativă în
Răsărit."

Sîmbătă, 20 noiemvrie [1943]

Nemţii reocupă Jitomir. Ruşii sunt de vreo două zile
la Korosten, dar punctul devine acum prea înaintat, după
căderea Jitomirului.
 Vineri, 26 noiemvrie [1943]
Sunt bolnav de cîteva zile, f ără să ştiu ce am. Nu
bolnav propriu-zis: n-am f ebră, nu mă doare nimic, dar sunt
literalmente sleit de puteri. Voiam aseară să scriu cîteva
rînduri aici, dar mă simţeam incapabil să ţin tocul în mînă.
Dimineţile mai merge (de exemplu, acum la 9 dimineaţa,
înainte de a porni spre şcoală, am încă destulă energie ca să
însemn în grabă aceste cuvinte), dar seara cad năucit de
oboseală. E o adevărată „criză" şi vine cu atît mai prost cu
cît mă găseşte în mare lipsă de bani. Din vară, din iunie, n-
am mai avut un moment aşa de greu de sărăcie — şi nu ştiu
cum voi ieşi din el.

În Rusia luptele continuă cu intensitate (dacă

judecăm după termenii comunicatului german), dar
pietinînd pe loc totuşi.
Oricît e de ciudată linia f rontului de sud, cu pungi
mari într-un sens şi într-altul, într- un contur intenabil,
totuşi ţine. E de vreo 10-15 zile o vizibilă oprire.
Reacţiunea germană la Jitomir pare să aibe
obiective mai mari. Ziarele încep să vorbească despre o
reluare a Kievului, operaţie care ar semăna cu reluarea
Harkovului astă-primăvară.
Oricum, războiul durează. Nimic nou n-a intervenit
care să precipite ritmul. Dimpotrivă, o încetinire generală
ne readuce la vechea noastră inerţie morală.
To-m orrow and to-m orrow and to-m orrow.

Duminică, 28 noiemvrie [1943]

Gomelul ocupat de ruşi, joi.
În sectorul Jitomir, comunicatul german nu mai
vorbeşte de vreo două zile de marele contraatac ce trebuia
să reia Kievul.
Berlinul, într-o serie de bombardamente grave.
Dar războiul e mereu acelaşi, lung, cenuşiu,
apăsător. Şi întrebarea noastră e mereu aceeaşi: Cînd se va
termina?

[Decem brie]
Duminică, 5 decemvrie [1943]
Săptămână obositoare, cu tot f elul de dineuri şi
dejunuri, dar, Bibeştii plecaţi azi- dimineaţă, mă întorc la
viaţa mea obişnuită, nemondenă.

Nimic nou pe f ronturi. Nemţii au reluat Korosten,

ruşii continuă atacurile cam peste tot; în Italia,
M ontgomery a redeschis of ensiva, dar în ciuda tuturor
acestor întîmplări, suntem de f apt într-o perioadă de
relativă oprire. Poate din cauza anotimpului (neverosimil
de senin şi însorit), poate şi pentru anumite raţiuni ori
pregătiri politice, pe care nu le putem cunoaşte.
Conf erinţele anglo-americano-ruso-chino-turce, din
Egipt şi Iran, poate că vor avea urmări.

Luni, 6 decemvrie [1943]

T erminat azi ultimele corecturi la Pride and
Prejudice. M -ar mira dacă ar avea un mare succes în
româneşte. E prea delicat, prea f in, prea subtil. Nimic gros,
patetic sau violent. Nu sunt deloc mulţumit de traducerea
mea, cam lipsită de f luiditate. Dar îmi va aduce oarecari
bani?

Ascultat în ultimele zile de f oarte multe ori

Concertul în m i bem ol m ajor de M ozart, pe care i-l
dăruisem acum vreo patru-cinci ani lui Leni. I l-am cerut
acum pentru cîteva zile şi l-am ascultat cu încîntare. M ă
silesc să-l urmăresc f rază cu f rază, sunet cu sunet. Încerc să
disting f iecare instrument şi să nu-l pierd. Este o bucurie
inf inită în mişcările repezi — dar ce tristeţe, ce melancolie,
ce sf îşiere în andantino!

M iercuri, 8 decemvrie [1943]

 Scrisoare gravă de la Poldy. E f oarte bolnav şi ar
trebui să f acă două operaţii. A f ost timp de trei luni, în
1941, într-un cîmp de concentrare şi a ieşit de-acolo cu
sănătatea zdruncinată.
„J'ai eu f aim, horriblement f aim", îmi spune. Şi eu n-
am ştiut nimic. Încă nu ştiu nimic. Războiul deodată
redevine atrocele coşmar de care în ultimul timp am avut
uneori inconştienţa să uit.

Sîmbătă, 11 decemvrie [1943]

T itlu într-un ziar de seară: „12.000 de arestări în
Franţa" (Referire la evreii arestaţi în Franţa şi deportaţi în
decursul anului 1943).
Şi gîndul se îndreaptă imediat spre Poldy. Vorbesc,
rîd, umblu pe stradă, citesc, scriu — dar mereu, mereu mă
gîndesc la el.
Jurnalul ăsta devine absurd. O proastă obişnuinţă,
nimic mai mult.
Războiul trece prin mine, prin toată viaţa mea, prin
tot ce iubesc, sau cred, sau încerc să sper — şi din toată
măcinarea asta cumplită, eu consemnez aici, ce?

M arţi, 14 decemvrie [1943]

Citit aseară — pe neaşteptate — pentru Nora
Piacentini şi Şeptilici, „Ursa M are". (Fusesem la ei la teatru
şi m-au luat pe sus.)
Ef ect f ulgerător. M are entuziasm. Hotărîre de a mă
pune imediat în repetiţie, deşi începuseră deja repetiţiile
cu Barbara de M ichel Duran.
Astăzi, lucrurile au decurs cu o rapiditate care
bruschează toate ezitările şi reticenţele mele. De la 11
dimineaţa la 4 după-masă, împreună cu M ircea, am dictat
simultan la trei dactilograf e. La 4 1/2, manuscrisul a f ost
depus la teatru. Un sf ert de oră mai tîrziu, Soare (între timp
iniţiat în complot şi însuşindu-şi-l) prezenta o piesă din
partea unui prof esor care ţine să rămînă necunoscut — şi
semnează Victor M incu. T itlul piesei: Steaua fără num e.
(Personal, regret „Ursa M are" — dar părea, după opinia lor,
prea literar.)
La 7 f ără un sf ert, Nora şi M ircea — pe care îi
aşteptam într-o caf enea — au sosit aprinşi de „entuziasmul
delirant" stîrnit la lectura în plen.
T oată lumea e intrigată şi f ericită. Prima repetiţie
are loc mîine. Soare la telef on îmi spune:
— E o capodoperă.
Foarte bine, dar actul III nu e scris. Cînd îl voi f ace?
T rebuie urgent — iar eu, între liceu şi colegiu, n-am o oră
de libertate. Şi totuşi va trebui cu orice preţ să scriu
repede, ziua şi noaptea.
Dacă aventura asta îmi aduce bani — restul e f ără
importanţă.

M arţi, 21 decemvrie [1943]

T erminat azi actul III din „Ursa M are". L-am scris
repede, de vineri noaptea pînă azi la prînz, grăbit, puţin
mecanic, aproape f ără răgazul de a reciti. Azi-noapte,
„dopat" cu caf ea neagră, am lucrat pînă la 4 dimineaţa. Nu e
f elul meu f avorabil de lucru. Nu pot f ace nimic bun
„cravaşat" f iind. Îmi trebuie mai multă libertate de mişcare,
mai mult timp de ref lexie. Cred că sunt lucruri excelente în
cîteva momente ale actului, dar ştiu că n-am dat tot ce se
putea. Poate să revin mai tîrziu. Finalul mă nemulţumeşte.
Dar nu iau prea în serios toată întîmplarea. Cîteva
clipe — poate cîteva ore — am f ost în oarecare tensiune.
M ă enerva distribuţia. M ă dezola f aptul că M aria M ohor o
joacă pe eroina principală (eroină pentru care simţeam un
f el de tandreţe) (Prem iera piesei Steaua fără num e a avut
loc la 1 m artie 1944, la Teatrul " Alham bra" , în regia lui
Soare Z. Soare. În distribuţie: Radu Beligan, Maria Mohor,
Nora Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Şeptilici, Marcel
Anghelescu). M ă amuzau şi mă iritau în acelaşi timp ecouri
despre piesă: Victor Ion Popa a spus că e cea mai bună
comedie românească, Soare zice că e o capodoperă, M arcel
Anghelescu e supărat că nu apare în actul II şi de aceea nu
vrea să apară nici într-al treilea, Nora vrea un f inal pentru
ea etc., etc. E timpul să spun la toate aceste stupidităţi:
merde! Şi gata. Prost jucată, bine jucată, lăudată, înjurată
— singurul lucru pe care i-l cer piesei este să-mi aducă 500
de mii de lei.
Cred, sper, că sunt destul de serios pentru ca tot
restul să-mi f ie prof und şi total indif erent.

M iercuri, 29 decemvrie [1943]

Vis de luni noaptea:
Sunt la Universitate. M ă întîlnesc pe sală cu
Onicescu. Pleacă la Berlin — şi mi se spune că plec şi eu. O
clipă mai tîrziu sunt într-o încăpere mică, la seminar la Nae
Ionescu. Iată-l intrînd. M ă întreabă cît e ceasul. Îi răspund
şi el notează răspunsul meu pe o hîrtie. Pe urmă pune
aceeaşi întrebare celorlalţi studenţi, pe rînd, notînd f iecare
răspuns sub o rubrică specială. Orele indicate dif eră între
ele. Atunci Nae ne întreabă pe f iecare să stabilim ora exactă
— şi ne pune să semnăm. Se întoarce spre mine şi îmi spune
că vorbesc cu accent evreiesc. Dar imediat după asta, pune
mîna pe mîna mea şi adaugă: Pleci sîmbătă seara la Berlin.

Joi, 30 decemvrie [1943]

„Oraşul Korosten a f ost cedat după lupte grele" —
spune comunicatul german de astă- seară.
N-am mai notat nimic în legătură cu războiul în
ultima vreme. T otuşi, după oarecare relativă oprire pe loc
— of ensiva rusă s-a reaprins de vreo zece zile, cu o
intensitate maximă, cel puţin în sectorul Vitebsk şi în
sectorul Jitomir.
De la Conf erinţa de la Cairo şi T eheran, lucrurile par
a intra din nou într-o f ază acută. Berlinul e bombardat
catastrof al, în serie. În Atlanticul de nord, vasul german de
linie „Scharnhorst" a f ost scuf undat acum trei zile.
Pretutindeni, şi în cîmpul aliat, şi în cel german, debarcarea
în vest e socotită de astă dată iminentă.
Din simpla lectură a ziarelor — f iindcă n-am prilejul
să ascult la radio, şi nici nu-l caut — se desprinde o
impresie de încordare f inală.
Personal nu pot crede totuşi că vreo of ensivă în vest
va porni în plină iama. Asistăm la o mare presiune nervoasă
aliată asupra Germaniei, care probabil trebuie să
pregătească lovitura de mai tîrziu.

Vineri, 31 decemvrie [1943]

Gesturi şi obişnuinţe, care prin repetare au devenit
parcă superstiţii: o scrisoare lui Poldy, o carte pentru
Aristide, cîteva discuri pentru Leni. Am trecut pe la Socec
să cumpăr o rezervă de calendar. Diseară voi mînca la Alice.
Am recitit în grabă caietul ăsta...
31 decemvrie. Ca acum un an, ca acum doi, ca acum
trei. Cînd a trecut şi anul ăsta? Părea aşa de greu, aşa de
ceţos, aşa de nesigur. Şi totuşi a trecut. A trecut şi suntem
încă vii.
Dar războiul e mereu aici, lîngă noi, cu noi, în noi.
M ai aproape de sf îrşit, dar tocmai de aceea mai dramatic.
Orice bilanţ personal se pierde în umbra războiului.
Întîi e teribila lui prezenţă. Pe urmă abea, undeva, departe,
uitaţi de noi înşine, suntem noi, cu viaţa noastră
diminuată, ştearsă, letargică, aşteptînd trezirea din somn,
învierea.
 1944
[Aprilie]
* (Începe al IX-lea caiet al Jurnalului, ultimul)
Sîmbătă, 8 aprilie 1944
Patru zile după bombardament oraşul este încă în
plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu ştia
exact ce este — nimănui nu-i venea să creadă...) s-a
transf ormat în panică. T oată lumea f uge sau vrea să f ugă.
Pe străzi, la f iecare pas camioane, căruţe, trăsuri cu tot
f elul de boarf e, ca într-un imens şi tragi-comic Sf întu
Gheorghe.
Azi au început să circule, pe ici, pe colo, cîteva
vagoane de tramvai. M ajoritatea liniilor sunt încă blocate.
Jumătate din oraş n-are lumină. Apă nu e. Calorif erele nu
f uncţionează. Şiruri întregi de f emei şi copii cu găleţi de
apă vin de la diverse puţuri sau cişmele, unde se f ace coadă.
Într-o oră (şi nu cred că bombardamentul propriu-zis
a durat o oră), un oraş cu un milion de locuitori a f ost
paralizat în cele mai simple f uncţiuni de viaţă.
Numărul morţilor nu se cunoaşte. Circulă cif rele
cele mai contradictorii. Cîteva sute? Cîteva mii? 4.200 îmi
spunea Rosetti alaltăieri — dar nici asta nu e sigur.

Ieri după-masă am f ost în cartierul Griviţa. De la

gară la Bulevardul Basarab, nici o casă — nici una — n-a
scăpat neatinsă. Priveliştea e sf îşietoare. Se mai dezgroapă
încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un
colţ de stradă trei f emei boceau cu ţipete ascuţite, rupîndu-
şi părul, sf îşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos
tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa Şi
peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de
f uningine, de lemn ars.
 Viziunea, atroce, de coşmar. N-am mai f ost în stare
să trec dincolo de Basarab — şi m- am întors acasă, cu un
sentiment de silă, oroare şi neputinţă.
Acum 5 ani, cînd îmi f ăceam concentrarea la
M ogoşoaia, treceam în f iecare zi, în zori şi seara, prin
cartierul gării. Citeam cu aviditate ziarul de dimineaţă la
plecare, ziarul de seară la întoarcere, urmăream cu angoissă
telegramele... Ştiam că războiul apăsa asupra noastră...
Ştiam că soarta se decide în acele telegrame şi pentru noi,
care plecam spre cîmpul de instrucţie, şi pentru negustorii
care deschideau cu zgomot prăvăliile şi pentru toţi
trecătorii care grăbeau spre piaţă, spre gară, spre ateliere,
dar nimeni, nimeni nu avea în ochi tabloul f unebru al unei
zile de primăvară f riguroasă — cinci ani mai tîrziu —
f umegînd printre ruine, cu o pîclă de incendiu şi masacru.
Şi nimeni dintre noi nu putea f ace nimic, nici
atunci, nici acum.

E ciudat că în timpul bombardamentului n-am avut

deloc impresia că e ceva f oarte serios. La început crezusem
că e un exerciţiu (f usese unul cu 3 ore mai devreme). Pe
urmă, cînd au început bubuiturile, am crezut că sunt ale
artileriei antiaeriene. Au f ost vreo două zguduiri mai
puternice, dar parcă nu de bombă.
Cînd am ieşit în curte am văzut plutind nenumărate
hîrtii colorate (manif este probabil) şi am crezut că într-
adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decît manif este...
Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una
pe Strada Carol...) mi s-au părut născociri.
Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă
însuf leţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din
groază. Abea mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea
dezastrului.
Casa lui Leni, complet năruită. Am f ost alaltăieri
acolo, ca să-i ajut să scormonim printre dărâmături, în
căutarea lucrurilor ce mai puteau f i salvate (Actriţa Leni
Caler a plecat din ţară la sfîrşitul anilor ' 50 şi a m urit la
Berlin, la 2 februarie 1992).

M ary, tînăra manichiuristă care venea în f iecare

vineri dimineaţa, a f ost ucisă. Era aşa de tînără, aşa de
drăguţă, aşa de curată. O midinetă, dar graţioasă ca un
copil, şi cuminte ca o domnişoară de pension.
Cînd din miile de morţi anonimi unul poartă un
obraz pe care îl cunoşti, un zîmbet pe care l-ai văzut,
moartea redevine ceva înf iorător de concret.

Aristide, Rosetti, Camil, Vişoianu au f ugit. Care unde

a putut. Nu rămîne nimeni pe loc, decît noi — pentru care
orice gînd de plecare e exclus.
Încremenirea provocată de bombardamentul de
marţi încetul cu încetul va trece. Rămîne însă aşteptarea
plină de nelinişte a viitorului bombardament. Cînd va f i?
Cum va f i? În ce cartier? Vom scăpa? Cine va scăpa?
Şi nu e vorba numai de scăpare f izică. E toată
mizeria care urmează şi toată primejdia inclusă într-o
atmosf eră generală de disperare, de f urie, de ură.
Pentru moment, nici un simptom de criză
antisemită. Dar o criză antisemită e oricînd posibilă.

Duminică, 16 aprilie [1944]

Ieri-dimineaţă, între 12 şi 1, al doilea
bombardament. M i s-a părut mult mai grav decît primul.
Din f ericire, eram acasă şi am putut s-o liniştesc puţin pe
M ama, care a avut o criză de plîns. Cel puţin o dată
zgomotul exploziei a f ost aşa de puternic, încît am avut
impresia că totul se petrece în cartierul nostru. M ereu,
senzaţia că avioanele trec peste casa noastră. Aşteptam cu
încordare: acum... acum... acum...

Centrul oraşului are un aspect lamentabil.

Bulevardul Elisabeta, de la Brezoianu la Rosetti şi Calea
Victoriei de la Poştă la Regală sunt blocate. Aici — şi pe
străzile alăturate — au căzut cele mai multe bombe. Ce s-a
vizat? — nu ştiu. Poate T elef oanele, dar în cazul ăsta
bombardamentul e f oarte neprecis. Blocul Cartea
Românească, distras. Universitatea şi Şcoala de Arhitectură,
incendiate. M ulte alte clădiri, lovite. Aseară se vedeau de
departe f lăcările. Astăzi încă ruinele mai f umegă. Nu ştiu
dacă şi cîte victime sunt.

Gîndul mereu la Poldy. Cînd voi avea veşti de la el,

totul va f i mai uşor de suportat. Dar pînă atunci mă zbat
între tot f elul de gînduri.

Primăvară! Plină de nelinişti, plină de incertitudini.

Undeva, f oarte departe, surde speranţe.
Sunt prea singur. Bătrîn, trist şi singur.
Dar îmi interzic să mă cuf und într-o criză de
disperare personală. Nu am dreptul. Il f aut tenir le coup.

Citesc Balzac. E singurul lucru de care deocamdată

mă simt în stare. Să lucrez, n-aş putea. Am recitit cu
dezgust una din piesele mele "Alexandru cel M are"). Nu
ştiam că e în halul ăsta de proastă. Inexorabilă.
Am citit cu mult interes Les Illusions perdues (Les
Deux praîtres, Un grand hom m e de province à Paris, Les
Souffrances de l ' inventeur). Aseară şi azi, Ferragus. Am
început La Duchesse de Langeais.

M arţi, 18 aprilie [1944]

Alarma de azi-dimineaţă m-a prins la liceu. De cum s-
a dat „prealarma" atn ieşit în stradă şi am început să f ug
spre casă. Aspectul pieţei mari era cinematograf ic: o scenă
de panică în mulţime. Sute de oameni alergînd dezorientaţi,
ca nişte f urnici ameţite.
O clipă m-am oprit în colţ la 11 Iunie (suna tocmai
alarma) şi am intrat într-un şanţ, dar am ieşit repede. La ce
bun? Am continuat drumul spre casă, cu gîndul să f iu cît
mai repede lingă M ama. Străzile se goliseră, dar tot mai
erau cîţiva trecători. Nimeni nu ne împiedica să ne vedem
de drum. O teribilă tăcere de oraş pustiu.
Duminică dimineaţă au f ost la Braşov şi T urnu
Severin. Azi, unde? Nici o veste de la Poldy. Aştept cu
încordare.
Citesc mereu Balzac. T erminat ieri La Duchesse de
Langeais. (Nu e capodopera de care îmi vorbea Antoine
Bibescu. Cunosc în Balzac lucruri nemăsurat mai bune,
chiar printre lucrurile de plan secund. De exemplu La
vieille fille. Ca să nu mai vorbesc de Pierette.)
Citit azi La fille aux yeux d' or.
Ieri, întîmplător, am deschis un Baudelaire. M -a
f rapat cît de înrudit e Parisul lui cu o anumită imagine a
Parisului în Balzac: un Paris murdar, f etid, f unebru — un
amestec de splendoare şi mizerie — puţin teatral —, un
Paris pe care-l credeam specif ic baudelairian pe vremuri şi
pe care acum îl cunosc mereu mai bine în Balzac.

De îndată ce voi primi o veste bună de la Poldy, voi

încerca să lucrez. O piesă („Libertate") sau poate chiar
romanul.

Sîmbătă, 22 aprilie [1944]

Ieri-dimineaţă, la ora f atidică — pe la 12 —, un nou
bombardament. Al treilea. Nici pîna acum nu ştiu în ce
parte a oraşului s-a lovit. Nimic prin centru. Se pare că pe
la perif erii — Pipera, Ford, M alaxa... Dar nu vin de nicăieri
ecourile de dezastru de rîndul trecut.
Azi-dimineaţă, pe la 11, s-a răspîndit — nu ştiu de
unde — zvonul că e alarmă. M agazinele s-au închis, lumea
grăbea spre casă.
Seara, impresia de oraş pustiu sporeşte. Nu ştiu ce
anxietate pluteşte în aer. Parcă te suf oci.

Balzac, mereu Balzac. Citit Birotteau ş i La m aison

Nucingen. Început Splendeurs et Miseres des Courtisanes,
unde regăsirea lui Vautrin accentuează interesul de
curiozitate.

M arţi, 25 aprilie [1944]

Ieri-dimineaţă, bombardament. Cel mai lung şi, se
pare, cel mai grav de pînă acum. În oraş, în centru cel puţin,
nici o urmă. T otul pare în ordine: apă, lumină, tramvai. Dar
se spune că linia f erată de la triaj la Chitila este răscolită.
Cartierul Filantropiei pare a f i suf erit mult. Într-un sanţ-
adăpost au murit cîţiva tineri evrei dintr-un detaşament A.
P. La Ploieşti pare a f i f ost de asemeni f oarte grav.

Dejun cu Ginel Bălan (Eugen Bălan, director al

Monitorului Oficial). Îmi povesteşte o convorbire „istorică"
cu M ircea Vulcănescu, acum un an. M inistrul de Finanţe îi
propunea lui Bălan să accepte conducerea f inanciară a
T ransnistriei. Un f el de vice-guvernatorat. Omul ref uza şi
atunci Vulcănescu, pentru a-l convinge, l-a luat deoparte şi
i-a spus: „E o ocazie unică ce se of eră imperialismului
nostru. T ransnistria înseamnă în istoria românească prima
experienţă colonizatoare. Putem împăduri întreaga
T ransnistrie şi în f elul ăsta oprim def initiv Crivăţul să mai
bată spre noi."

Duminică, 30 aprilie [1944]

Plouă de vreo trei zile. E parcă un f el de apărare
antiaeriană. Oricum, sub ploaie, ne simţim mai la adăpost.
În orice caz, n-am mai avut nici o alarmă.

Nici o veste recentă de la Poldy. Ne-a venit azi o

scrisoare — dar din 8 martie. T erminat Balzac, volumul V
din „Pleiadă", început volumul VI. Pe f ronturi, nimic nou.
 [Mai]
Joi, 4 mai [1944]
Azi-noapte, de la 1 la 2, bombardament. Primul
nostru bombardament de noapte. N-am ieşit azi deloc în
oraş şi nu ştiu exact ce s-a întîmplat. Se pare că a f ost un
bombardament risipit, f ără obiectiv precis, cam pe unde s-a
nimerit. (Strada Izvor, B-dul M ărăşeşti, Strada M ecet... De
ce?) A f ost ucisă, împreună cu toată f amilia ei, Renée
Presianu. Biata f ată!
M ă simt dintr-o dată mai în primejdie decît pînă
acum. Un bombardament oarecum organizat, urmărind
oarecari obiective precise, e parcă o maşină împotriva
căreia te poţi apăra. Dar dacă suntem în cel mai stupid
hazard, atunci orice măsură de prevedere e inutilă.

Duminică, 7 mai [1944]

T ot oraşul miroase a liliac şi a f um. Primăvara a
izbucnit minunată după o săptămînă de ploaie, dar nori
groşi de f um plutesc deasupra oraşului după
bombardamentul de azi- noapte şi de azi-dimineaţă. În 60 de
ore, cinci alarme şi două bombardamente. Suntem în serie.
Vineri, două alarme, dimineaţa şi seara. Sîmbătă, la f el,
astăzi aşteptăm acuma seara să vedem ce se mai întîmplă.
Bombe răzleţe au căzut azi-noapte şi prin cartierul
nostru — Sf inţii Apostoli, Bateriilor —, dar dezastrul e
departe de noi. Dinspre gară, dinspre Buzeşti, dinspre
Bonaparte şi Ştef an cel M are vin veşti grave. Se pare că
străzi întregi sunt în f lăcări.
Apa, lumina, telef oanele întrerupte în cel puţin
jumătate din oraş. (Noi avem încă apă şi lumină.)
T ramvaiele, din nou întrerupte. Am ieşit puţin în oraş, dar
străzile din centru sunt pustii.
Am vrea ca toate astea să aibe un sens, să ducă la
ceva, să nu f ie o prea zadarnică suf erinţă.
 Luni, 8 mai [1944]
Am avut şi azi-noapte bombardament — al treilea în
24 de ore —, scurt, dar puternic. De cîteva ori mi s-a părut
că bomba care se auzea căzînd era pentru noi: un şuierat
prelung, f in, ca de rachetă luminoasă la un joc cu artif icii
anunţa lovitura, închideam ochii şi... aşteptam.

Astăzi oraşul era ca într-o zi de duminică.

M agazinele închise, străzile goale. În jurul adăposturilor,
lume care aşteaptă.

E ora 1 noaptea. Poate că nu vor veni. Aş vrea să

dorm. Încep să f iu exasperat. Încep să mă gîndesc şi eu la
plecare. Adăpostul nu-mi inspiră nici o încredere. Au murit
şi azi- noapte oameni, cam prin toate cartierele.

M iercuri, 10 mai [1944]

M ii de oameni au ieşit azi, din zori de zi, af ară din
oraş. De două zile umbla din om în om vestea că la Radio
Londra s-a anunţat că de 10 mai Bucureştiul va f i distrus.
Ştire idioată, pe care lumea o credea, cu spaimă, cu
superstiţie.
Dar am avut linişte — cel puţin pînă acum, după
miezul nopţii, cînd scriu rîndurile de f aţă.

Joi, 11 mai [1944]

Abea scrisesem azi-noapte rîndurile de mai sus şi a
sunat alarma. Am f ost ţinuţi pînă la 2 în adăpost, după care
a venit „încetarea", f ără sa se f i auzit nici o detunătură de
nicăieri. Dar nu mai pot primi jocul asta sinistru cu calmul
meu de la început Am tresăriri nervoase pe care abea le pot
stăpîni.
Sunt oare pe cale de a intra şi eu în panică? Nu
trebuie. Nu am dreptul. T rebuie să ţin, să rezist. Cel puţin
pentru M ama, dacă nu pentru altceva.
 Vagi gînduri de plecare (toată lumea pleacă...) m-au
agitat vreo două zile.

L-am văzut azi pe Romulus Dianu (Scriitor; cunoscut

din perioada colaborării com une la revistele literare
editate de Cam il Petrescu). (Ce naiv sunt!) I-am cerut o
intervenţie la M inisterul de Interne. Ref uzul a f ost rece,
evaziv, politicos. T ipul e plin de reticenţe, cu ceva de
şopîrlă în gesturile lui linse.
Dar asta mă lecuieşte de asemenea tentative.
Rămînem pe loc — şi aibă grijă Dumnezeu de noi.

Au plecat Nora şi M ircea. Am sunat azi de cîteva ori

la ei, şi nu mi-a răspuns nimeni. M ă simt mai singur decît
înainte — biet celibatar care se agaţă de prietenii, din care
înclină să f acă tabieturi.

Am umblat după-masă prin oraş, prea apăsat de

singurătate. Nici un om cu care să stau de vorbă. Nici un
cinematograf în care să pot intra. (Cele mai multe sunt
închise. Celelalte dau mizerii, resturi, vechituri, ca într-un
nef ericit oraş de provincie.)

Citesc mereu Balzac. Uneori e deprimant. Un f el de

f erocitate minuţioasă. Nu ştiu ce îndîrjire în catastrof ă.
Cousine Bette ş i Cousin Pons — triste capodopere, în care
„triumf ul răului" se organizează implacabil. Le-am citit
copilăreşte — cu compasiune, cu revoltă.
Şi, în plus, e dezesperantă platitudinea mediului.
M ici f urii abjecte (Bette, M me M atif f at, La Cibot, Fraisier).
Nimeni aici nu are grandoarea mef istof elică a lui Vautrin.

Am încă ticuri de scriitor. Ideea de a scrie cîndva o

carte despre Balzac mi-a rămas din existenţa mea
anterioară. Dar ce sens are un asemenea proiect în
prăbuşirea de azi?
 Cînd, cum, prin ce îmi voi putea ref ace o viaţă?

A căzut Sevastopolul — de vreo două zile. Războiul

în Răsărit va ieşi din oprirea în care se af lă de peste o lună?
Af ară de bombardamente totul e încremenit pe f ronturi.

Luni, 15 mai [1944]

Cinci zile f ără alarmă, opt zile f ără bombardament.
Cît va ţine pauza asta nu ştim, dar, oricum, ne-a dat răgaz să
ne ref acem puţin nervii ciuruiţi.
Dacă n-ar f i ridicolă orice judecată politică asupra
bombardamentului, aş spune că deocamdată pauza trebuie
să continue, atîta timp cît of ensiva anglo-americană din
Italia (pornită de trei zile) este în maximă intensitate. E
acolo nevoie de o concentrare aviatică absolută, cel puţin
pînă se sparge linia germană — şi n-ar f i logic ca f orţe
aeriene să se deplaseze spre alte obiective.
N-ar f i „logic". Dar nimic nu e logic în războiul ăsta,
cel puţin pentru noi care judecăm f ără inf ormaţie, după
f rînturi de aparenţe, după sf erturi de indicii.
Nu-i explicam eu, în seara de 3 mai, lui Alice
T heodorian, că anglo-americanii nu vor relua
bombardamentele asupra României decît în clipa în care
ruşii vor declanşa o nouă of ensivă în Basarabia şi M oldova?
Raţionamentul meu era perf ect logic. T otuşi, două ore mai
tîrziu ne af lam cu toţii în pivniţe şi primele bombe engleze
de noapte crepitau cam prin tot oraşul.

M arţi, 23 mai [1944]

Scrisori de la Poldy. Destul de vechi (sf îrşit de
martie, început de aprilie), dar liniştitoare.
Disperasem în ultimul timp. Cele mai groaznice
gînduri mă chinuiau. Cît a suf erit, în singurătatea lui!

M ereu linişte. A f ost un bombardament la Ploieşti

(miercuri la amiază, cred), dar nimic aici la noi.
 Isteria „atenţiei mărite", a alarmelor şi prealarmelor
s-a domolit. Oraşul parcă redevine mai viu.
Dar cît va ţine pauza?

Of ensiva din Italia continuă. Altminteri, pe celelalte

f ronturi, acalmie. Chiar şi presiunea aviatică din vest pare
în descreştere. Febra invaziei simţitor căzută.

T erminat volumul VI din Balzac — „ Pleiadă",

început volumul VII.

M iercuri, 31 mai [1944]

Azi-dimineaţă, alarmă. Au f ost bombardamente la
Ploieşti şi Braşov.
Luptele din Italia continuă cu intensitate, ceea ce
nu-i opreşte pe anglo-americani să se abată şi pe la noi.
Oricum, am avut trei sâptărnîni de graţie.
M i se pare că de îndată ce vor interveni pe f ronturi
evenimente noi (căderea Romei, sau invazia, sau of ensiva
rusă), vom intra din nou în serie de bombardamente, poate
mai grave decît cele din trecut. M ă gîndesc pentru atunci la
o plecare — dar va f i posibilă?

T raduc pentru Sică V ient de paraître. Face la

„Studio" o stagiune, pe care vrea s-o înceapă peste cîteva
zile cu Steaua fără num e. Dar nu cred că va apuca să f acă
ef ectiv ceva.
Războiul e aici, chiar dacă uneori ne lasă cîteva zile
în pace.

[Iunie]
Luni, 5 iunie [1944]
Roma ocupată de Aliaţi.
Vestea ne înf ioară mai puţin, acum, 9 luni după
armistiţiul italian. Dar oricum, ce splendidă întoarcere de
destin!
 Suntem prea obosiţi pentru a ne bucura. Ne trebuie
sf îrşitul războiului, nu victorii intermediare.

O convorbire cu Şeicaru, vineri seara, la Curentul.

T ipul e dezgustător, porcin. M i-e silă şi scîrbă că am stat de
vorbă cu el.
Linişte pe f rontul nostru aerian. Patru săptămîni
f ără bombardament în Bucureşti. Cît o să mai ţină?

T radus în patru zile, pentru Sică, V ient de paraître a

lui Bourdet. S-ar putea să plec mîine cu Aristide la
Butimanu, pentru 2-3 zile.

M arţi, 6 iunie [1944]

Aliaţii debarcă în Franţa, pe coasta Normandiei.
Invazia a început. Eisenhow er adresează o proclamaţie
către popoarele europene. Churchill declară că 4.000 de
vase mari şi 11.000 de avioane iau parte la operaţie.

Sîmbătă, 10 iunie [1944]

Întors ieri de la Butimanu, unde am stat trei zile cu
Alice şi Aristide. Af ară de o vizită la conacul d-nei Culag, de
la Bujoreanca, unde am dejunat joi (un conac admirabil, cu
un cerdac din Sadoveanu parcă), nimic agreabil. Viaţa la
ţară e o idilă prea incomodă.
Purici, praf ... Dar cîmpul e f rumos oriunde. M -aş
întinde pe iarbă şi n-aş mai pleca. M i-e dor de munte. M i-e
dor de mare. M i-e dor chiar şi de Corcova.

T ot timpul la ţară am f ost agitat şi nerăbdător să

ştiu cum merge invazia. Ziare aveam, dar nu-mi erau de
ajuns.
Reîntors acasă, şi la curent cu toate ştirile, observ
că, după primul şoc — care ne-a tăiat puţin răsuf larea —,
restul decurge într-un ritm mai puţin precipitat. Faptul
esenţial este că debarcarea a avut loc. Divizii aliate au pus
piciorul pe continent. Prin urmare, „valul Atlanticului" nu
era o barieră de netrecut, iar „armele secrete" nu ascundeau
nimic inf ailibil.

Duminică, 11 iunie [1944]

Alarmă — ieri şi azi-dimineaţă. Bubuituri
îndepărtate şi zgomot surd de avioane care parcă ar trece
deasupra oraşului, f ără să arunce bombe. Se pare că ieri,
prin jurul Bucureştiului, au f ost mitraillate maşini, căruţe,
trecători.
E ciudat că au timp de raiduri în România, cînd în
Italia şi Franţa sunt aşa de ocupaţi.

M arţi, 20 iunie [1944]

În Normandia, după oarecare pietinare în loc, aliaţii
au tăiat în lat peninsula Cotentin şi se apropie de
Cherbourg.
În Italia, înaintare continuă. Perugia este pe punctul
de a cădea.
În Finlanda, of ensiva sovietică declanşată de o
săptămînă pune în primejdie imediată Vîborg.
Şi totuşi, toată presa D.N.B. de trei zile jubilează.
Strigăte de triumf , titluri imense de senzaţie, ca în cele mai
ameţitoare momente de victorie germană. Ce s-a întîmplat?
S-a dezvăluit arma secretă! Avionul f ără pilot! Racheta
misterioasă. W underw af f e! Cîinele iadului! Londra în
f lăcări! M ilioane de englezi f ug în panică! Londra distrusă!
Londra evacuată!

Dejun cu Camil la „Continental". La masa alăturată,

Onicescu, Crainic, Dragoş Protopopescu, Ivaşcu. T oţi patru
strălucesc de bucurie.
— În sf îrşit! exclamă Onicescu.
— Dar nu-i de ajuns, adaugă Crainic. W ashington,
W ashington trebuie lovit.
T rece un băiat cu gazete de amiază. Onicescu
deschide larg f oaia şi citeşte cu glas tare, în exclamaţiile de
uimire, de entuziasm ale celorlalţi.

La urma urmelor, oamenii văd mereu ceea ce îi lasă

punctul lor de vedere. Faptele sunt aceleaşi — şi pentru
Onicescu şi pentru mine. Citim aceleaşi gazete, cunoaştem
aceleaşi lucruri, dar totul devine pentru el şi pentru mine
f undamental dif erit, ca şi cum am trăi pe planete deosebite.
Ce Dumnezeu! inteligenţa omenească să f ie un
instrument atît de ridicul? Este Onicescu un imbecil? De
doi ani, de cînd l-am văzut ultima oară, aşteptînd la o masă
la Capşa intrarea lui Rommel în Alexandria, războiul şi-a
schimbat pînă la rădăcină structura. Dar f aptele trec peste
el f ără să-l atingă şi-l lasă cu acelaşi zîmbet intact, cu
aceeaşi siguranţă neclătinată. O idee f ixă este un univers
închis.

M arţi, 27 iunie [1944]

Cherbourgul ocupat ieri de Aliaţi. Presa D.N.B.
explică lămurit cum planurile lui M ontgomery au eşuat. El
voise neapărat să ocupe portul în 2 zile — şi i-au trebuit
20. În plus, oraşul e total distrus şi nu reprezintă nici un
cîştig real.
În Finlanda, după căderea Vîborgului, ruşii
înaintează pe două direcţii.
În Rusia, pe f rontul central, of ensiva sovietică
declanşată — simbolic — la 22 iunie, e de mari proporţii.
Vitebsk a căzut.
M oment acut în evoluţia întregului război. Iulie şi
august pot aduce deznodăminte. În orice caz, avem
sentimentul că nu mai e loc pentru pauze.
Aici, la noi, linişte deocamdată. Am avut alarme
vineri şi sîmbătă dimineaţa (au f ost bombardiere la
Ploieşti), dar nimic în capitală.

T erminat volumul VII din „Pleiadă" — Les Chouans —

lectură laborioasă, dar interesantă. (Acţiunea se desf ăşoară
în Normandia, cam în zona debarcării). Început volumul
VIII. Citesc Les Paysans, mai ales pentru a vedea mai de
aproape sursele atitudinii politice în Balzac. E un
reacţionar f ără ipocrizie. Dar romancierul e mai tare decît
doctrinarul, pe care îl anulează. Aş vrea să scriu despre asta
— şi despre multe altele.

Ciudată nevasta lui Zissu. A f ost deunăzi cu trăsura

să mă ia de acasă şi n-am putut scăpa de ea. Ieri, din nou,
lungă plimbare la Şosea.
Este „la f oile du logis". Urmăreşte cu aviditate să f ie
interesantă. Simulează şi joacă cele mai absurde comedii,
numai şi numai pentru ca să intrige pe semeni. Sîmbătă mi-
a povestit că o dată Nae Ionescu a cerut-o în căsătorie. Iar
ieri — mă cutremur! — mi-a mărturisit că a avut anul trecut
— şi mai are încă — un puternic „beguin" pentru mine. Dacă
aş f i vrut, dacă aş f i înţeles — dacă aş vrea, dacă aş
înţelege...
Am f ăcut şi eu tot ce se putea ca să ies din penibila
situaţie. E nebună. M inte deliberat —joacă scene patetice
pe care şi le pregăteşte din timp. E un caz, hotărît lucru.

M iercuri, 28 iunie* (În text: „iulie" ) [1944]

Bombardament azi-dimineaţă. Nu ştiu încă ce a f ost
în restul oraşului, dar în cartierul nostru, destul de grav. O
bombă în Apolodor, una în Bateriilor, una în luliu Roşea.
Arsenalul ardea. Fum gros plutea deasupra caselor. În tot
cartierul, un clinchet de sticlă spartă. Pe trotuare, cioburi
şi praf de sticlă.
În adăpost, cel puţin o dată, am avut impresia că
primejdia e lîngă noi. Suf lul a trîntit de perete uşile. Un
nor de praf şi de f um a urmat detunăturii. Şi totuşi,
explozia era destul de departe.
Ce ciudat sună pe urmă încetarea! Încetarea pentru
cine? Pentru noi care ieşim tef eri la lumină? Dar pentru
ceilalţi?
O zi ca toate celelalte continuă, peste cadavre şi
incendii.

[Iulie]
Luni, 3 iulie [1944]
Bombardamente azi-noapte şi azi-dimineaţă. Se pare
că s-a lovit greu la M alaxa şi Distribuţie. Nimic în oraş,
unde totul îşi păstrează aspectul normal. Dar nori groşi de
f um au plutit toată ziua.

M arţi, 4 iulie [1944]

Noaptea a f ost liniştită, dar dimineaţa iar am avut
alarmă. Depărtate bubuituri şi zgomot de motoare.

În Rusia, pe f rontul central, o mare spărtură şi

deplasări conf uze, precipitate. Vitebsk, Orşa, M oghilev,
Bobruisk au căzut în serie. Ieri M insk. Azi Poloţk.
În Normandia, de la căderea Cherbourgului, relativă
staţionare.

Sîmbătă, 8 iulie [1944]

T erminat — cu oarecare dif icultate — Les Paysans.
Construcţia e greoaie şi conf uză. Prea multe personagii,
care încarcă povestirea, f ără să capete individualitate
def inită. Le pierzi pe drum, nu le mai ţii minte. Pregătire
minuţioasă, muncită, pentru o intrigă rezolvată pe urmă cu
elemente mult mai simple şi mai puţine decît cele puse în
joc. Dar e o carte neterminată — şi nu ştim ce ar f i f ăcut
Balzac pînă la urmă cu tot acest material.

Am avut patru zile de linişte. Nici o alarmă. Vreme

ploioasă, care ne dă puţină securitate.

T radus pentru Birlic o piesă scurtă de Guitry. Cu

banii luaţi, bugetul meu se ţine pe picioare. M ai departe,
vom vedea.

Pe f ronturi, lupte continue, dar nu schimbări mari.

Se strecoară uneori îndoiala dacă se va termina, aşa
cum credem noi, anul ăsta. S-ar putea să mai ţină o iarnă?
Nu, nu. E prea devreme pentru a trage concluzii.
Suntem în plina campanie de vară: toate soluţiile sunt
deschise.

Sunt mereu singur. Fără disperare, dar f ără bucurie.

Cam letargic, cam somnolent.

Luni, 24 iulie [1944]

Bombardament azi-noapte, la 1. Ne pierduserăm din
nou obişnuinţa. A durat puţin, dar părea să f ie intens.
În oraş, azi-dimineaţă nu era nimic schimbat.
Probabil că loviturile s-au dat pe la perif erii.

Atentatul împotriva lui Hitler, întîmplat vineri la

M arele Cartier, nu schimbă aparent nimic. Undeva, la f und,
procesul de descompunere continuă ca un cancer.

În Polonia ruşii ocupă Lemberg şi Lublin.

Vineri, 28 iulie [1944]

Suntem din nou în serie. Azi-dimineaţă, alarmă. Azi-
noapte, bombardament. Alaltăieri, dimineaţa şi seara,
alarme.
Bombardamentul de azi-noapte a f ost teribil. Am
avut mereu impresia că valuri de avioane vin spre noi, spre
cartierul nostru. Zguduiturile erau ca de cutremur. Zidurile
se clătinau. Un nor de praf a deschis uşa pivniţei şi a adus
parcă un miros de incendiu.
Cînd am ieşit din adăpost, f lăcări imense se vedeau
spre Poştă şi M itropolie. Am umblat pe urmă prin oraş, cu
Benu, M ircea şi Nora. Un incendiu în Şelari părea că va
aprinde tot oraşul. Flăcări albe, galbene izbucneau cu
violenţă de peste tot. Spre Dîmboviţa în sus, spre Calea
Rahovei, alte incendii mai mici limitau un cerc larg, de f oc.
N-am ieşit încă în oraş astăzi, dar mi se spune că
totul s-a stins şi că dezastrul nu este aşa cum ni-l
închipuiam azi-noapte.
Ce sens au bombardamentele astea? Sunt preludiul
unei of ensive ruseşti? Sunt o încercare de a disloca
România din alianţa cu nemţii, acum, cînd f rontul din
Polonia se prăbuşeşte şi cînd f rontul intern german se
clatină?
Cauţi o justif icare — o raţiune politică! Altf el,
bombardamentul e prea „brambura".

În Polonia a căzut Bialystock. În Letonia, Dvinsk. În

Estonia, Narva.
Cel puţin în centrul f rontului rezistenţa germană
pare pulverizată. Varşovia este obiectivul principal
imediat.
Între timp, mai la sud, prin căderea Stanislavului şi
întinderea luptelor la Colomeea, of ensiva poate coborî spre
f rontul din M oldova.
În orice caz, e greu de crezut că f rontul românesc,
depăşit şi lăsat cu mult în urmă, va mai rămînea nemişcat.

Luni, 31 iulie [1944]

Nou bombardament azi-dimineaţă. Nu prea lung şi
poate nici deosebit de violent, dar zgomotul motoarelor era
sinistru. Cîteva clipe am crezut că se repetă atacul f ioros
de vineri noaptea.
Dacă T urcia rupe legăturile diplomatice cu
Germania (aşa cum se spune de cîteva zile
— şi se aşteaptă pentru 2 august) —, atunci, cu noi
baze de plecare, mult mai apropiate, lesne
bombardamentele la noi pot deveni catastrof ale. Războiul
pare a se apropia de sf îrşit. În zece săptămîni totul poate f i
gata. Întrebarea este cum ieşim noi tef eri din aceste ultime
săptămîni.

Ieri, o zi întreagă petrecută la o f ermă, nu departe de

Bucureşti, într-o casă f ermecătoare, ca un decor pentru
Jocul de-a vacanţa.

[August]
Joi, 3 august [1944]
T urcia a rupt ieri relaţiile cu Germania.
Preşedintele Finlandei a demisionat şi e înlocuit de
M annerheim. Schimbarea e interpretată ca un preludiu la
noi tratative de pace.
În Franţa, o spărtură f ăcută de americani se
adînceşte spre Rennes şi ameninţă să izoleze întreaga
peninsulă Bretagne, repetînd operaţia din Cotentin.
În Răsărit, ruşii atacă în acelaşi timp Varşovia, Riga
şi M emel. În Italia, Florenţa mai rezistă încă, dar nu pentru
multă vreme.
Pe măsură ce situaţia devine mai acută, noi devenim
mai nerăbdători. Ieri şi azi am trăit într-o surescitare
continuă, ca şi cum de la o clipă la alta trebuiau să vină
ştiri noi, def initive.

Luni, 7 august [1944]

E greu de urmărit ce se petrece în Franţa. Frontul
german, spart spre vest şi sud, se pulverizează. În Bretagne,
„valul Atlanticului" e întors pe dos. Americanii sunt la
Brest, St. Nazaire, Lorient, în timp ce garnizoanele
nemţeşti respective ocupă încă f ortif icaţiile care trebuiau
să le apere dinspre mare. Săgeţi blindate străbat în cruciş şi
în curmeziş tot spatele f rontului german şi vîrf ul lor răsare
unde nici nu le aşteptai. Este o operaţie identică cu
înaintarea germană în mai 1940 — deocamdată încă pe
scară redusă. T otuşi, Parisul nu este un obiectiv exclus.
Dacă lucrurile continuă în acelaşi ritm, totul devine
posibil.

M arţi, 8 august [1944]

Scris un scenariu de piesă. Actul I, perf ect schiţat,
scenă cu scenă, cu bogăţie mare de material. Actul II, mai
puţin detailat. Actul III, cu totul neprecis — af ară de
deznodămînt.
Un moment, în timp ce precizam pe hîrtie, azi după-
masă, gîndurile care se îmbulzeau — m-a cuprins un f el de
f ebră (vechea mea f ebră care mă ameţeşte puţin cînd „văd"
o carte sau o piesă). M ă simţeam nerăbdător. Aş f i vrut
parcă să încep imediat să lucrez. Aş f i vrut să comunic
cuiva marea veste.
Am ieşit pe stradă, m-am dus pînă la „Alhambra",
unde repetă Nora şi M ircea (parcă simţeam nevoia să intru
într-o atmosf eră de culise în f ierbere), m-am întors acasă —
nu- mi găseam locul.
Acum m-am potolit. Pun scenariul deoparte. Îl las
puţin. Deocamdată am altele de lucru. (De ref ăcut piesa lui
Antoine. De scris actul III la Potopul.) După o săptămînă voi
relua hîrtiile scrise cu atîta precipitare azi şi voi vedea ce
se poate f ace.
Piesa asta — dacă o voi scrie — o voi datora unei idei
de decor. E tot ce am văzut la început: un decor. Nici
personaje, nici conf lict* (Anulat: „nim ic" ), nici idei. Un
decor de casă în construcţie în actul I, mobilată în actul II
şi prăbuşită de cutremur în actul III — toate trei f aze ale
decorului f iind dominate de o privelişte unică, în f und,
departe, care f ace legătura şi unitatea celor trei momente.
Pe schema asta a crescut astăzi, deodată, tot
materialul viu al piesei. Amuzant ca punct de plecare.

Joi, 10 august [1944]

Bombardamente azi-noapte şi azi-dimineaţă. Nu cred
că Bucureştiul a f ost obiectivul principal, dar cel puţin o
dată, azi-noapte, canonada a f ost teribilă. Îngheţasem. Şi
biata M ama, care suf eră ca un copil înspăimîntat!

Vineri, 11 august [1944]

Se pare că săgeţile blindate americane sunt la
Chartres!
Revăd duminica de octomvrie 1937, cu Poldy şi
Benu, la Chartres, înf iorat de f rumuseţea catedralei, pe
care o descopeream. Parisul nu e departe.

Duminică, 13 august [1944]

Nimic nou pe f rontul din Răsărit. Of ensiva rusă e
oprită, în linii mari, cam pe hotarele din 1939. Riga,
M emel, Varşovia, Cracovia rămîn obiective încă neatinse. E
o pauză sovietică de regrupare? E o încercare germană de a
opri, prin rezerve masive, înaintarea spre f rontiere?
Oricînd un nou asalt se poate declanşa, dar deocamdată
luptele, chiar dacă sunt intense, au pierdut din amploare.
În schimb, în Franţa, bătălia — conf uză încă — ia
proporţii. Nu ştim nimic precis despre Chartres. Săgeata
pornită de la Le M ans în direcţia Paris nu ştim unde a ajuns.
În schimb, tot de la Le M ans a pornit o altă săgeată spre
nord. Depăşind Alençon, vizează spatele f rontului german
de la Caen, sector unde rezistenţa e neclătinată de la
debarcare pînă azi. Dacă operaţia reuşeşte, invazia devine
„invazie" reală.

Cald. Zi moleşitoare de vară. Sunt apatic, descompus.

Imposibil să lucrez. Am ref ăcut o piesă a lui Antoine şi m-
am împiedicat acum la actul IV, pe care mi-e imposibil să-l
urnesc din loc. În plus, trebuie să termin pentru Beate
(Actriţa Beate Fredanov) şi Finţi (Regizorul Al. Finţi) actul
III din Potopul (Piesă de H. Berger prelucrată de Sebastian
pentru Teatrul „Baraşeum " ). T oate astea, f oarte repede —
iar eu nu sunt în stare să scriu două cuvinte.
 M arţi, 15 august [1944]
Debarcare f ranco-anglo-americană în sudul Franţei!

Joi, 17 august [1944]

Alarme, dimineaţa şi seara — spre uimirea noastră,
care ne aşteptam să avem o perioadă de linişte aeriană,
acum, după debarcarea în Franţa de sud. Au atîta de lucru
acolo — şi totuşi îşi găsesc timp şi pentru noi.

Debarcarea în sud progresează cu rapiditate şi

uşurinţă. A căzut Cannes, Nice, Saint- M axime, Saint-
T ropez.
În nord, aliaţii ocupă Orléans, Chartres, Dreux.
Parisul e în zare!

Aseară, la „Comœdia", Steaua fară num e, „într-o

nouă înscenare", cum spune af işul. Nu am f ost — şi nu am
nici o curiozitate.

Sîmbătă, 19 august [1944]

Scriu rîndurile astea sub alarmă, dimineaţa. Seria
continuă. Am avut şi ieri-dimineaţa alarmă. Din stradă se
vedea cum trec, departe, stoluri de avioane. În plin soare,
au o strălucire metalică. Uneori, cînd se prof ilează pe un
f undal de nor albicios, devin mate şi f umurii. Ieri şi
alaltăieri au f ost la Ploieşti. Astăzi se pare că sunt la
Braşov. Deocamdată.

Înaintarea spre Paris progresează. Americanii sunt la

Rambouillet. Frontul este însă prea f luid, ca să întrevezi
conturul bătăliei.

Am văzut aseară Steaua fără num e.

Ce admirabilă sală de teatru „Comœdia"! La
„Alhambra" totul se pierdea ca într-un imens hambar.
Dincoace, toată sala e ca o minunată cutie de rezonanţă.
 O surpriză, T antzi Cocea. Destule accente f alse, dar
(deşi totul cam „f ăcut" din cap) un amestec de f rivolitate şi
emoţie, care se apropie mult de M ona mea.

Luni, 21 august [1944]

De două zile s-a declanşat of ensiva sovietică în
M oldova şi Basarabia. Se spune că laşul a căzut.
Războiul vine spre noi. Nu războiul care ne apasă de
5 ani, ca o dramă morală: războiul f izic. M ari răsturnări se
pot întîmpla la f iecare ceas, la f iecare minut. Din nou
intrăm cu viaţa noastră, cu pielea noastră în joc.
T otul e posibil — şi nimic nu e uşor. Rezistenţă
militară înseamnă (oricît de repede s- ar desf ăşura
operaţiile) distrugere, poate evacuare silită, poate f oamete.
Capitulare însemnează (cine ştie!) lovitură germană de
represiune, gen Italia de nord.
Şi într-un caz, şi în celălalt un pogrom redevine
oricînd posibil.
În orice caz, s-a terminat cu liniştea relativă de pînă
acum. Intrăm în centrul f ocului. După sistemul lor
cunoscut, ruşii atacă în sud, acum, cînd în centru şi nord
of ensiva a f ost oarecum încetinită. Vor împinge aici cît vor
putea mai mult, mai puternic şi mai repede. Balcanii sunt
un spaţiu copt pentru lichidare. Elementele f inale sunt
toate adunate. T urcia e gata. Bulgaria (după uimitoarea
lovitură de teatru a discursului Bagrianov) (Ivan Bagrianov,
prim -m inistru al Bulgariei. La 12 august ţinuse un discurs
în Parlam ent prin care declara poziţia de neam estec a
Bulgariei în conflictele de pe continent. (Predecesorul său,
Alexander Ţankov, dusese o politică progerm ană.)) e
dispusă pentru orice schimbare de joc. Împreună cu T ito,
împreună cu o eventuală debarcare anglo-americană (care
nici nu e indispensabilă în f aza de azi), ruşii pot împinge
întreg f rontul german spre Carpaţi, spre Ungaria, spre
Austria.
Nu e de aşteptat ca nemţii să se retragă repede, de
bunăvoie. Vor încerca să reziste. Cît mai pot, nu ştiu. Poate
însă destul, pentru ca între timp să ne extermine pe noi.

În Franţa, iureşul anglo-american continuă în sud şi

nord. La sud, totul e vag. Nu există propriu-zis f ront.
Inf iltraţiile şi săgeţile anglo-americane pătrund departe,
f ără să se dea vreo precizare.
M aquis-ul e o realitate. Se pare că Annecy şi
Grenoble sunt în mîini f ranceze.
În Normandia bătălia s-a strămutat complet la est,
pe Seina. Parisul poate cădea în cîteva ore.

M arţi, 22 august [1944]

T oulouse ocupat de f orţele f ranceze din maquis. La
ora asta Poldy poate că e un om liber. Dar mă tem încă
pentru el. Nu ştiu cît de f ermă poate f i ocuparea oraşului,
pînă la sosirea trupelor aliate regulate.

M arţi, 29 august [1944]

Cum să încep? De unde să încep? Ruşii sunt în
Bucureşti.
Parisul e liber.
Casa din Antim, distrusă de bombe.

Sunt obosit ca un cîine. M i-a f ost dat să nu mă pot

bucura din plin de toată f ericirea marilor întîmplări,
copleşitoare.
Scriu rîndurile astea dintr-o casă de ref ugiu, în care
am putut aduna cîteva din lucrurile salvate din Antim. Ne-
am organizat aici, de bine, de rău, un culcuş. Nu ştiu cît o
să-l avem. Oricînd se pot întoarce stăpînii casei şi să ne dea
af ară.

Ar f i f ost imposibil să ţin un jurnal regulat al

întîmplărilor. A f ost delirant — şi pe urmă, oribil. De
miercuri seara am intrat într-o neverosimilă cursă, care nu
ştiam unde ne duce — spre salvare sau dezastru.
Noaptea de miercuri spre joi — petrecută cu
Pătrăşcanu (Lucreţiu Pătrăşcanu), Belu (Belu Zilber) şi atîţia
alţii, imediat după lovitura de stat, în casa din Strada
Armenească („casa istorică") — a f ost noaptea de delir. În
tot oraşul, lumea urla de f ericire. Antonescu f usese
răsturnat în 5 minute. Noul guvern, constituit. Armistiţiul,
acceptat. Nici n-am avut timp să beau un pahar de şampanie
pentru Parisul recucerit de f rancezi, cînd ne-a ajuns din
urmă avalanşa de evenimente proprii.

T oată noaptea am scris pentru Rom ânia liberă, care

trebuia să apară în zori. Eram f ericit că întîmplarea mă
f ăcea gazetar, în chiar noaptea victoriei.
Dimineaţa m-am dus f rint de oboseală spre casă, cu
speranţa că o să dorm, cînd au început să urle sirenele.
Nemţii începeau bombardamentele. Şi am avut un
bombardament de f ormă necunoscută, f ără întrerupere,
f ără alarmă, f ără prealarmă, un bombardament care ne-a
ţinut în adăposturi timp de 60 de ore, pînă sîmbătă seara.
Iar în ultima oră, sîmbătă spre seară, casa noastră a f ost
lovită. Victime, în ultimul moment, cînd gata-gata eram să
ajungem la potou tef eri. Dar suntem vii.

Spaima de joi, de vineri, de sîmbătă, că nemţii s-ar

putea întoarce în Bucureşti, f ie numai pentru un ceas! Un
singur ceas le-ar f i f ost deajuns ca să ne extermine. Pînă la
ultimul dintre noi. Nimeni, nimeni n-ar f i scăpat.

Sunt mii de lucruri de spus. Poate mîine, poate

poimîine. Acum nu mă simt în stare. Vreau să dorm. De
miercuri pînă sîmbătă seara n-am dormit o secundă. De
miercuri pînă luni nu m-am descălţat. De miercuri pînă
aseară nu m-am întins pe un pat. M -am tot zvîrcolit pe
duşumele, pe unde am apucat.

M iercuri, 30 august [1944]

Nici astăzi nu pot să scriu. Sunt prea obosit.
Desf igurat de oboseală. Proasta mea rezistenţă f izică nu
suportă asemenea* (Anulat: „eforturi" ) încercări. Ar trebui
să dorm cîteva zile în şir — mi-ar trebui o vacanţă de şcolar
— pentru ca să-mi revin.

E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni.

T oată lumea se grăbeşte să ocupe poziţii, să valorif ice
titluri, să stabilească drepturi.
Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau.
Cel mai bun lucru e aşteptarea. Acum nu se poate
vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am aşteptat clipa
în care să pot în sf îrşit scoate un ţipăt de răzbunare — după
atîta scîrbă, după atîta dezgust.
Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru
pe care-l am de f ăcut. Nu sunt un om de întruniri, de
comitete, de şedinţe. M ă convoacă toată lumea, ba la liceu,
ba la colegiu, ba la scriitori. Ce să f ac acolo? Ce am de spus
voi spune la timp. În nici un caz astăzi, cînd nu se mai aude
nimic de atîtea ţipete.

Joi, 31 august [1944]

Def ilare de tancuri grele sovietice, pe Bulevardul
Carol, sub f erestrele casei unde ne- am ref ugiat. Spectacol
grandios. Oamenii ăştia prăf uiţi, obosiţi, destul de prost
îmbrăcaţi cuceresc lumea. Ils ne payent pas d'apparence —
dar cuceresc lumea.
Pe urmă, lung şir de camioane cu soldaţi români,
f oşti prizonieri în Rusia, astăzi înarmaţi şi echipaţi,
luptînd în Armata Roşie. Sunt tineri, veseli, excelent
echipaţi. Se vede bine că nu vin din luptă. Detaşament de
paradă, care aştepta probabil intrarea în Bucureşti.
Lumea în stradă e încă buimăcită. M ari explozii de
entuziasm, dar şi anumită rezervă. M ulţi trecători care se
uită cruciş la , jidanii care aplaudă".
Dezmeticirea României va veni cînd se va pune
serios problema răspunderilor. Fiindcă altf el, prea ar f i
ief tin.

Personal, sunt încă împiedicat să iau parte direct la

tot ce se întîmplă. A f i sinistrat e un lucru mult mai grav
decît credeam cînd treceam pe lîngă case distruse sau
incendiate şi aruncam o privire grăbită de compătimire.
O casă e o uzină. Găseşti f iecare lucru la locul lui, ca
pe un şurub, ca pe o piesă de mecanism. Cînd se prăbuşeşte
o asemenea organizaţie rămîi în plin haos.
Nu ştiu cum, cînd şi unde voi putea să ref ac un f el de
viaţă normală, care să-mi dea putinţa de a mă ocupa de
celelalte chestiuni. T otul e deocamdată în suspensie.
M ă f elicit că experienţa mea la Rom ânia liberă s-a
terminat repede, înainte de a-mi f i angajat acolo
semnătura. Ar f i f ost imposibil să lucrez sub un regim de
comitete secrete. Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de
suportat decît imbecilitatea pură şi simplă.
Pătrăşcanu mă atrăgea prin ce este uman în el. Cînd,
acum patru săptămîni, la f erma lui Ulea (Octavian Ulea,
colonel, şef al Protocolului Palatului), ne-am înţeles asupra
gazetei, nu pot spune că nu regretam în anumită măsură că
mă întorc în jurnalism. Dar primeam situaţia în măsura în
care îmi dădea urgent posibilitatea sa spun tare tot ce am
tăcut, scrîşnind, timp de cinci ani.
În trei zile, după năvala lui Graur (Lingvistul
Alexandru Graur a făcut parte din redacţia Rom âniei libere
în prim ele luni după 23 august 1944) şi a bandei lui, am
înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conf ormism.
Nu, nu. M ai bine scriu piese de teatru.
Casa îmi era bombardată. Am dat un telef on că sunt
sinistrat — şi de atunci n-am mai călcat pe acolo. M ai
tîrziu, prin Belu, am comunicat că mă retrag def initiv.

[Septem brie]
Vineri, 1 septemvrie [1944]
Nedumerire, f rică, îndoială. Soldaţi ruşi care
violează f emei (Dina Cocea povestea ieri). Soldaţi care
opresc maşini în stradă, dau jos pe şof er şi pasageri, se urcă
la volan şi dispar. M agazine prădate. Azi după-masă, la
Zaharia, au năvălit vreo trei şi au răscolit casa de f ier, de
unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place
mai mult.)
Nu pot lua prea în tragic toate incidentele sau
accidentele. M i se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca
România să scape prea uşor. La urma urmelor, Bucureştiul
ăsta îmbelşugat, nepăsător, f rivol e o provocare pentru o
armată care vine dintr-o ţară pustiită.

Spre seară, o ordonanţă tipărită în ruseşte şi

româneşte, pe hîrtii mici cît un program de cinematograf ,
interzice circulaţia pe străzi după ora 9 şi ordonă predarea
aparatelor de radio.
Am impresia că sunt texte-tip, gata f ăcute înainte de
23 august şi care n-au f ost încă anulate de situaţia nou
creată. Probabil că f oarte repede totul se va lămuri.
Ruşii sunt, în def initiv, în dreptul lor. Dezgustători
sunt localnicii — evrei şi români deavalma. Presa este
greţoasă, M ircea Damian, Cristobald (Constantin Cristobald)
etc.

Am f ăcut azi-dimineaţă greşeala idioată de a mă f i

dus la d-rul Dorian (Em il Dorian), unde eram convocat la o
„consf ătuire scriitoricească". Am asistat dezarmat la
constituirea „sindicatului scriitorilor evrei", cu Benador
(Ury Benador, Călugăru (Ion Călugăru) şi Dorian în f runte.
Figuri necunoscute, nume inexistente — un amestec de
rataj disperat, de mediocritate care răbuf neşte, vechi
ambiţii, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu
ostentaţie.
Nu-mi iert laşitatea de a nu le f i strigat în f aţă tot ce
meritau. Dar e ultima oară cînd mă mai las prins în
asemenea curse.

Sîmbătă, 2 septemvrie [1944]

Fără casă, sunt ca într-un oraş strein. Impresie de
provizorat. Ca între două trenuri, pe un peron de gară.

N-am cărţi, n-am ore de lucru, nu ştiu de unde să iau

oamenii care m-ar interesa — şi desigur nici ei nu ştiu de
unde să mă ia pe mine.
Sunt extenuat şi f ără treabă.
Am f ost la cinematograf după-masă. Se anunţa un
f ilm sovietic la „Scala", dar la ora 4 nu erau locuri — şi
atunci am intrat la „Aro", să revăd, după atîţia ani,
Interm ezzo, cu Leslie How ard şi Ingrid Bergman.
Plăcerea de a auzi şi înţelege englezeşte. Plăcerea de
a vedea un f ilm de tehnică justă şi subtilă. T oată marf a
nemţească şi italienească era de celof ibră. Cît de uman, cît
de decent în umanitatea lui, Leslie How ard!
La ieşire, trecînd înapoi pe lîngă „Scala", am intrat şi
acolo, unde de astă dată, la 6, am găsit, în f undul
balconului, două locuri, pentru Benu şi pentru mine.
Jurnalul de actualităţi era pasionant. Arăta def ilarea
prizonierilor nemţi în M oscova. Coloane imense de animale
obosite, murdare, jerpelite, în care nu mai recunoşti nimic
din eleganţa sportivă, provocatoare, a militarului hitlerist
care def ila la Bucureşti. Figuri de troglodit, luate parcă din
f otograf iile de propagandă antisemită şi antibolşevică din
Das Reich. Ce uşor e să f aci dintr-un om o f igură de bestie!
T inerii bine raşi, bine îmbrăcaţi, lustruiţi, primeniţi,
îmbăiaţi, care locuiau la „Ambasador", credeau poate cu
sinceritate că evreii tăvăliţi în toate noroaiele şi băltoacele
de sînge ale Poloniei sau T ransnistriei sunt o specie
inf erioară de cîini, pe care oricine îi poate împuşca f ără
pedeapsă.
Ce buimăciţi, ce umili erau în f ilmul de azi generalii
nemţi, porniţi în marş, în f runtea coloanei, între baionete!
M ăcar pentru această singură imagine răzbunătoare
şi încă victoria e o realitate. Programul propriu-zis
prezenta un f ilm cu subiect de război. Naiv, puţin cam
necioplit, cam copilăros. M ais le coeur y est.

Am văzut azi-dimineaţă o tanchetă sovietică

f ugărind o maşină particulară pe care voia s-o conf işte.
Incidentele de stradă continuă. T recători busculaţi,
ca să dea ceasul. Ceasul e ideea f ixă a soldatului rus.
Ordonanţa de ieri a apărut azi în toate ziarele.
Circulaţia la ora 9 seara încetează. Aparatele de radio
trebuie depuse. Nu e un semn prea limpede de libertate — şi
lumea va pricepe greu. Dar dacă poate f i o lecţie pentru
români, care s-au exersat 4 ani cu prădarea evreilor, nu
strică.

M arti, 5 septemvrie [1944]

M ereu aceeaşi obositoare impresie de provizorat.
Sunt toată ziua pe drumuri — nici eu nu ştiu de ce. Alerg
dezorientat după casă, ezitînd între tot f elul de „soluţii",
dintre care nici una nu rezolvă nimic. Să repar
apartamentul din Antim? Să aştept plecarea lui Basdevant,
ca să preiau — cu de-a sila — apartamentul lui?
Complicaţiile vor creşte cu f iecare zi. Deocamdată
am nişte bani-Dar valorează din minut în minut mai puţin.
Inf laţia şi devalorizarea vor f i catastrof ale. Cu rubla la 100
de lei, cu miile de soldaţi care cumpără orice şi (cînd nu
pradă) plătesc oricît, banul nu mai însemnează nimic.
Instalat într-o casă ca lumea, spectacolul m-ar f i
interesat. De f oame poate că tot n- am muri. Dar, cu
sentimentul meu de acum de a mă af la în stradă, totul
devine prea incert.
 Camil Petrescu, livid, înspăimîntat, se agaţă cu
naivitate de mine, de Belu. M i-e milă de el. E sperios pînă la
descompunere. Ar vrea să demonstreze, să se justif ice, să se
apere. Alţii în locul lui, nu mai puţin „f ascişti", au destulă
insolenţă pentru ca să f acă prof esiune de democratism şi de
intransigenţă. El, bietul Camil, se disculpă. Asta a f ăcut
mereu, şi sub Carol II, şi sub legionari, şi sub Antonescu: s-a
disculpat.

Cocea, întîlnit din întîmplare, mă apostrof ează:

— Voi i-aţi adus pe nemţi în ţară, voi, de la Cuvântul.
— Ba d-ta, care ai lucrat cu hitleriştii, replic eu în
limbajul lui. L-am impresionat. Fierbea. Era agitat. M i-am
f ăcut poate un duşman.
Dar mi-e silă: ce Dumnezeu! o să f iu pînă la sf îrşitul
vieţii „unul de la Cuvântul"?

Aş vrea să scriu cartea mea despre război. Repede. Ca

să mă descarc — şi să mă liniştesc.

Joi, 7 septemvrie [1944]

M ă amuză cariera pe care o f ace o f rază din
Manifestul Blocului Naţional-Dem ocratic, redactat de mine:
„Istoria nu f ace daruri".
Nu ştiam, cînd scriam aceste patra cuvinte, că dau
naştere unei sentinţe istorice. Fraza a f ost reprodusă la
Radio Londra. Univ e rsul a scris un întreg articol de
comentarii, sub acelaşi titlu.
Iar ieri, în Sem nalul, citesc:
„Istoria — spunea deunăzi un mare bărbat de stat
român — nu f ace daruri."

Vineri, 8 septemvrie [1944]

Ieri, la un cinematograf , un f ilm despre războiul
Ucrainei. Oroarea întrece totul. Nu te mai servesc nici
cuvintele, nici gesturile.
Soldaţii ăştia ruşi, care trec pe străzile
Bucureştiului, cu zîmbetul lor de copil şi cu bădărănia lor
cordială, sunt nişte îngeri. De unde !au puterea să nu pună
f oc peste tot, să nu ucidă, să nu prade, să nu pref acă în
scrum oraşul ăsta în care locuiesc mamele, nevestele,
surorile, amantele celor care au asasinat, incendiat şi
nimicit propria lor ţară?
Numai exterminarea totală a Germaniei ar putea
răscumpăra — pe o balanţă ideală a Justiţiei — tot, sau
măcar o parte din ce s-a întîmplat.

Dejun cu Carandino, la „Capşa", unde m-a chemat

pentru o convorbire „de af aceri". Îmi propune să f iu
redactor la o gazetă pe care o pregăteşte el cu Zaharia
Stancu, sub direcţia lor. I-am spus că nu f ac gazetărie. Dar
de ce nu i-am spus cît de insolentă mi se pare propunerea?
Ce dracu! Asta e „măsura" mea de scriitor? I se poate părea
lui Carandino f iresc să mă angajeze, el şi cu Stancu, pe
mine? E consternant.

Întîlnire pe stradă cu Ion Barbu. Sunt 6-7 ani de cînd

nu mă mai salută. Sunt 6-7 ani de cînd, pur şi simplu, nu mă
mai cunoaşte. Dar astăzi s-a repezit spre mine, a deschis
larg braţele, mi-a întins mîna cu ef uziune.
— Aţi avut dreptate! strigă spre Carandino şi spre
mine.
(Atîta tot. „Aţi avut dreptate", ca şi cum ar f i vorba
de o partidă de şah, o partidă de table, la care el a mizat
prost.) Dar adaugă, cu melancolie, cu regret:
— Au f ăcut prea mari greşeli. Hitler s-a dovedit un
diletant. Nu trebuiau să-l lase la comandă. Dacă nu l-ar f i
schimbat pe Brauchitsch...

M arţi, 12 septemvrie [1944]

Un plic de la T itel Comarnescu:
 „D-lui M ihail Sebastian. Scriitor şi redactor al
Revistei Fundaţiilor Regale"
„D. Octavian Neamţu şi colegii de la R.F.R. te rugăm
să-ţi reiei postul de redactor al acestei reviste. M iercuri la
4 d.a. urmează să te prezinţi la Fundaţii (Bd. Lascăr Catargi),
unde vei lua contact cu comitetul de direcţie."

N-am răspuns încă — dar nu cred că voi primi. Am

stat toată ziua la îndoială. (M auvais signe!) M -am consultat
cu Belu, cu Aristide, cu Zissu. (Autre mauvais signe.) Cine e
hotărît f erm să zică nu — nu consultă pe nimeni. E oare
posibil să am în privinţa aceasta cea mai mică ezitare?
Dezgustul nu e destul de tare în mine, pentru ca sa acopere
orice rest de îndoială?
M ă simt incapabil să mai scriu acolo. E un lucru
mort. T rebuie să rămînă un lucru mort.

Şerban Cioculescu, întîlnit din întîmplare, scoate

din buzunar şi-mi arată* (Anulat: „o adresă" ) un memoriu
semnat de 30 de membri ai S.S.R.-ului, pentru convocarea
adunării generale. La ordinea zilei, alegerea unui nou
comitet — democrat, se înţelege — şi reprimirea
scriitorilor evrei.
Citesc şi îi înapoiez hîrtia, f ără un cuvînt. Nu mă
interesează. Sincer, f ără poză, f ără nici un dram de
exagerare, nu mă interesează. M i-e greu să-i explic lui
Cioculescu, şi nici nu încerc. Dar, f iindcă stăruie ca să vin
neapărat la adunarea generală, îi spun că nu voi veni. E
posibil să nu vadă cu ochii lui — el, care nu-i un prost şi
nici o lichea absolută —, e posibil să nu vadă cît e de
grotescă toată situaţia?

Noul preşedinte al S.S.R.-ului va f i Victor Ef timiu.

Ef timiu peste tot. La teatru, la scriitori, la asociaţia
proprietarilor sinistraţi (unde, îmi povesteşte Paltin, a
ţinut duminică un discurs f ulminant, despre spiritul
revoluţionar).
Amănunt picant: Cioculescu îi propune lui Ef timiu
— preşedinte prezumtiv — ca în noul comitet S.S.R. să intre
„din partea scriitorilor evrei, F. Aderca". La care Ef timiu
răspunde: „Dar de ce? Să f ie mulţumiţi că-i primim înapoi."

Gustul de pamf let alternează în mine cu un f el de

silă dezarmată. Uneori tresar de nevoia urgentă de a vorbi şi
a spune. T oată impostura, toată neruşinarea, toată sinistra
comedie care se joacă. Dar pe urmă îmi aduc aminte că nu
mă priveşte. Ce vrei să f ac în toată balta asta balcanică?

Cunoscut aseară, la Beate, doi scriitori sovietici:

Boris Epstein, 30 de ani, căpitan, critic dramatic la Pravda
— şi Yura... (nu mai ţin minte cum), 22 de ani,
sublocotenent, poet. Amîndoi sunt redactorii unei gazete
de f ront. Au plecat azi-dimineaţă mai departe.
Boris vorbeşte prost nemţeşte, Yura, prost
f ranţuzeşte. Amîndoi au o expresie de umanitate (la Boris,
puţin melancolică — la Yura, mai tinerească),
impresionantă — cînd te-ai obişnuit cu f igurile de soldaţi
sovietici de pe stradă, „bons enf ants", dar sălbatici.

L-am văzut duminică pe Branişte. Închis, discret,

butonat. Nici o aluzie la vechile noastre legăminte de
colaborare. Nici un cuvînt despre proiectele lui.
E speriat de ruşi, îngrijorat de comunişti. M i se pare
că e iremediabil prim-redactor la
Adevărul şi Dim ineaţa.

Ciudat că de atîta timp n-am mai notat nimic despre

mersul războiului. Nu am radio, ziarele le citesc f ără
atenţie şi mai ales nu mai am hartă. (T oate hărţile s-au
prăpădit în Antim.)
Războiul mă interesează mai puţin, de cînd am
sentimentul că e o chestiune rezolvată. M ai mult mă
preocupă pacea. Cred că Germania va f i lichidată în 6—7
săptămîni.
Dincolo de noiemvrie nu văd să mai treacă.

Sunt totuşi oameni care-şi mai închipuie că jocul nu

e terminat. M -a surprins astăzi Enescu (Ştefan Enescu,
avocat, fost coleg de liceu la Brăila. (Era căsătorit cu Aglae
Metaxa şi locuia pe Antim , vizavi de fam ilia Sebastian, în
acelaşi bloc cu Nora Piacentini.) Pentru a face posibilă
reprezentarea piesei Steaua fără num e, a acceptat rolul de
„autor" al piesei, sub pseudonim ul V ictor Minat), spunîndu-
mi că singurul nostru risc, dacă dezvăluim misterul Steaua
fără num e, este să f im executaţi la o eventuală revenire a
nemţilor în Bucureşti.
— O crezi posibilă? l-am întrebat rîzînd.
— Eu nu. Dar multă lume vorbeşte despre o nouă
of ensivă germană, dinspre T imişoara.
Aproape toată Franţa e liberată, Belgia, pe jumătate,
Luxemburgul, Olanda; Linia Siegf ried e atinsă în
nenumărate puncte, Aachen e sub bătaia mitralierelor
aliate — şi se mai poate imagina o „of ensivă germană"?
T otul se poate imagina în lumea asta mare.

Ne mutăm mereu. Azi am început să părăsim

locuinţa provizorie din Bd. Carol pentru o altă locuinţă
provizorie, în Strada Dimitrie Racoviţă. Cînd o să se
termine viaţa asta de „sală de aşteptare", cînd o să avem iar
o casă, în care să f im acasă — nu ştiu.
Sunt mereu, înainte de orice, sinistrat.

Sîmbătă, 16 septemvrie [1944]

Nu sunt dispus să am decepţii. Nu-mi recunosc un
asemenea drept. Nemţii şi hitlerismul au crăpat. E deajuns.
Am ştiut totdeauna, pînă în adîncul inimii, că aş f i
murit bucuros, ca să grăbesc măcar cu o f racţiune de
milimetru prăbuşirea Germaniei. Germania e prăbuşită — şi
eu trăiesc. M ai mult ce pot cere? Atîţia oameni au murit,
f ără să vadă cu ochii lor căderea bestiei! Noi, care suntem
încă vii, am avut acest imens noroc.
M ai departe? Nu ştiu.
M ai departe, începe viaţa. Un f el de viaţă care
trebuie trăită. Singurul lucru după care am tînjit a f ost
libertatea. Nu o nouă def iniţie a libertăţii — ci libertatea.
După atîţia ani de teroare nu mai avem nevoie să ni se
explice ce înseamnă să f ii liber. Asta ştim — şi asta nu se
înlocuieşte cu nici o f ormulă.

Sunt mizerii, sunt comedii, sunt imposturi. E Victor

Ef timiu, cu neruşinarea, cu prostul gust, cu vulgaritatea lui
eternă. E tînărul M acovescu (George Macovescu), iacobin
f eroce, după ce a huzurit sub nemţi. E Graur, obtuz,
f unebru şi triumf ător. Sunt mii de incidente sau întîmplări
care te of ensează. E un înspăimîntător spirit de
conf ormism, nou ca orientare, vechi ca structură
psihologică.
Dar, peste toate astea, rămîne singurul lucru
adevărat, singurul care valorează şi acoperă tot restul:
nemţii au crăpat.

Duminică, 17 septemvrie [1944]

Dejun la Byck, cu Belu, Rosetti şi — aşteptat cu viu
interes — Vişoianu, întors de trei zile de la M oscova, unde a
f ost în Comisia de Armistiţiu (În luna m ai 1944 C. V işoianu
fusese trim is de Iuliu Maniu pentru a trata în secret cu
Aliaţii ieşirea Rom âniei din război. V işoianu fusese
im plicat direct şi în înlăturarea lui Antonescu de la
conducerea statului, apoi a făcut parte din delegaţia
rom ână care a tratat la Moscova condiţiile de pace). Foarte
interesante lucruri, povestite de un om inteligent, cu
spiritul liber şi f ără prejudecată. Sunt prea obosit astă-
seară, dar voi încerca mîine să notez cîte ceva.

Luni, 18 septemvrie [1944]

M ultă tristeţe în Rusia — povesteşte Vişoianu. N-a
văzut pe străzi nici un om zîmbind. Dar, adaugă tot el,
există o tristeţe a marilor oraşe slave. M oscova e tristă cum
era şi Varşovia încă în timp de pace.
Războiul în Rusia e într-adevăr total. Foarte puţini
bărbaţi se văd. Femeile îi înlocuiesc pretutindeni. Femei
urîte, prost îmbrăcate, cu intenţii naive de cochetărie (ruj
pe buze, coaf uri stîngace şi pretenţioase). Viaţă teribil de
grea (4-5 oameni locuiesc într-o cameră) şi teribil de
scumpă (130 de ruble un săpun). Amestec de îngîmf are şi
complex
de inf erioritate. Au conştiinţa marei lor victorii, dar
în [ acelaşi timp se tem că sunt neluaţi suf icient în
consideraţie — ceea ce îi irită.
În seara cînd delegaţii români erau convocaţi la
M olotov pentru prima oară, ora f ixată f usese 11 seara. Pe
urmă, au f ost anunţaţi să se prezinte cu o oră mai devreme:
la 10. Exact la 10, cînd au intrat la Kremlin, s-au pornit o
serie de f ormidabile bubuituri de tun. Au întrebat ce e — şi
li s-a răspuns: salvele pentru ocuparea Bucureştiului.
Pe urmă s-a deschis uşa şi au intrat în biroul lui
M olotov.
Discuţiile n-au dus la modif icarea nici unei virgule
în textul de armistiţiu dinainte pregătit. Obiecţiile cădeau
una după alta, inutil. Din cînd în cînd, M olotov îi întreba:
ce aţi căutat la Stalingrad?

Nu ştiam că rolul lui Vişoianu în pregătirea

complotului a f ost atît de mare. În noaptea plecării lui spre
Cairo, Regele i-a dat cuvîntul de onoare că, în ziua în care
de la Cairo va f i vestit că a sosit momentul, el va f ace
lovitura de stat.
Ce e uimitor este că o operaţie atît de îndelungat
pregătită, cu emisari şi corespondenţă, a putut trece pe sub
nasul Antoneştilor şi al lui Killinger, f ără să-i alarmeze.
E probabil un f el de paralizie a voinţei, o dispariţie a
ref lexelor de apărare atunci cînd un regim e pe sf îrşite.

M iercuri, 20 septemvrie [1944]

Din nou lungă convorbire cu Vivi, de astă dată
singuri. Îmi spune că nu îndrăzneşte să-şi mărturisească
toată amărăciunea cu care s-a întors de la M oscova.
El crede în libertate — dar acolo nu e libertate. O
mare spaimă a oamenilor de a vorbi, de a avea opinii, de a
spune limpede da sau nu. Necesitatea României de a merge
cu Sovietele este indiscutabilă, dar luarea de contact e
dif icilă. Oamenii se derobează, sunt insesizabili. Nivel
material şi intelectual scăzut. M are ignoranţă — şi mare
mizerie.
Înclin să-i dau dreptate lui Vişoianu — şi pe urmă,
mă opresc.
El este un occidental. Un om pentru care conf ortul,
buna-stare, buna-cuviinţă, politeţea sunt deprinderi vechi,
necesităţi de viaţă. Dar în Rusia e un regim pentru
muncitori şi ţărani, pentru oameni care abea acum învaţă
să citească, să se spele, să mănînce. M ilioane, zeci de
milioane de oameni care urcă greu din mizerie spre
oarecare civilizaţie elementară. E o lume f ără raf inament.
T ot ce am iubit, discreţia, eleganţa morală, ironia,
respectul ideilor, sentimentul estetic al vieţii sunt
imposibile într-o asemenea lume, care rezolvă alte
probleme mai imediate: f oamea, f rigul.
Poate că ne şi amăgim cînd credem că setea noastră
de libertate este una şi aceeaşi cu a marilor mulţimi. Nouă
ne trebuie libertatea lui M ontaigne: o libertate de
intelectual care îşi apără singurătatea. Ţăranii, muncitorii
— oamenii din „gloată" — au cerinţi mai simple, mai tari.

Aseară, spectacol sovietic de music-hall („estradă",

spun ruşii) la „Alhambra". O biată trupă de f ront, cu un
pianist amărît, cu doi dansatori circazieni de bîlci, cu un
cuplu de dansatori atleţi, cu un tînăr actor stîngaci (care
recita din Puşkin — dar imediat după aceea, nişte snoave
versif icate) şi în sf îrşit o actriţă comică, care spunea
monoloage. Să nu uit, un tenor, într-un smoching nou-
nouţ, cumpărat probabil de gata, din Bucureşti şi purtat cu
înduioşătoare stîngăcie.
T otul destul de mizer, dar nu lipsea anumită căldură.
Şi, în ce mă priveşte, nu mă pot desf ace din
sentimentul că e ceva de miracol în prezenţa trupelor
ăstora, cu sălbăticia lor candidă. E încă un f el de vis. În
jurul meu erau soldaţi, of iţeri, cu tot f elul de mutre (un
mongol, un tătar, un maior evreu cu o admirabilă expresie
de bunătate, un tînăr soldat miop, cu nu ştiu ce privire
melancolică sub ochelari...). Rîdeam cu ei, aplaudam cu ei.

M arţi, 26 septemvrie [1944]

M ereu aceeaşi viaţă destrămată. Lipsa unei case
stabile mă dezorganizează. Nu am nici o aptitudine
practică. Sunt eminamente un om „care nu se aranjează".
Sunt, în cel mai prost înţeles al cuvîntului, un „poet". Nu
ştiu să discut cu proprietarul, nu ştiu să mă cert cu un
vecin care îmi f ace mizerii, nu ştiu să mă descurc la
comisariatul circumscripţiei. T ot ce doresc e să f iu lăsat în
pace. Pierd, cedez, înghit, suport — dar vreau să f iu lăsat în
pace. E absurd şi e ruşinos. Sunt, la 37 de ani, dezarmat ca
un copil.

[Octom brie]
Luni, 2 octomvrie [1944]
Oarecum instalat în casa M ehedinţi. T ot soiul de
mizerii, dar, de bine de rău, am o odaie, de unde —
deocamdată — nu sunt ameninţat să f iu scos.
Se repară apartamentul din Antim. Nu ştiu cînd va f i
gata, nu ştiu cînd şi dacă ne vom întoarce acolo. Între timp,
vreau să încerc să mă calmez şi să aştept cu mai puţină
f rămîntare nervoasă.

Sunt îngrozitor de obosit. Nici eu nu ştiu de ce.

Sănătatea mea este, se vede, adînc zdruncinată. Dorm prost,
am ameţeli, arăt mizerabil.
Ar trebui să mă îngrijesc, dar n-am ştiut niciodată să
am grijă de mine.

Nimic nou pe f ronturi, nimic nou în politica

internă. Rezistenţa germană e disperată, dar încă f ermă. Iar
aici, la noi, vechiul stat reacţionar românesc opune o
rezistenţă obtuză, tenace.
Nu e serios, desigur. T otul se va duce dracului. Şi
nemţii pe f ronturi, şi legionarii în interior.
Între timp, puţin dezgust pentru eterna Românie, în
care nimic nu se schimbă.

Camil Petrescu îmi citeşte două articole de adeziune

la „stîngă". Un atac violent împotriva nemţilor şi un altul
împotriva lui Gide. Pe dracu! Pînă la 23 august n-a avut
timp să le scrie?
L-am sf ătuit să se astîmpere. De cinci ani Camil se
tot disculpă şi aderă.

Aseară, pe cînd se întorceau de la teatru, unde

jucaseră 3 spectacole, Nora şi M ircea au f ost atacaţi de un
soldat rus. Cu revolverul la tîmpla Norei, le-a luat o sută de
mii de lei şi... un ceas.
T ocmai pe ei i-a găsit. Sunt mii de oameni care ar
merita o asemenea întâmplare (Ghiolu, Kazazian...). De ce
Nora şi M ircea?

Vineri, 13 octomvrie [1944]

M ereu obosit, dincolo de orice explicaţie normală.
Sunt într-adevăr bolnav?
 T răiesc într-o continuă tensiune nervoasă. Nu sunt
în stare să-mi recapăt echilibrul. În mare parte, de vină e
casa. Dar marele vinovat sunt eu însumi, care mă las
destrămat prea uşor, prea repede.
Viaţa trece mereu pe lîngă mine. Sunt oameni care,
în noile condiţii, îşi f ac o situaţie, sau măcar o pregătesc
(Gruber, Comşa). Pentru mine însă, nimic, absolut nimic nu
s-a schimbat. Am oarecari bani, rămaşi încă de la Steaua
fără num e. E de asemeni probabil că voi încasa 2-3 sute de
mii de lei de la „Baraşeum". Fără asta însă, aş f i complet în
aer. Nici o situaţie — şi, aş spune, nici o perspectivă. Banii
propriu-zişi (100, 300 sau 500 de mii) nu înseamnă absolut
nimic. Suntem în plină inf laţie şi cădem vertiginos mereu
mai adînc. Nu banii contează deci, ci putinţa de a lucra, de a
rămîne la supraf aţă, de a f i angrenat într-o instituţie.
Dar eu sunt mereu singur.

Criza de guvern este deschisă de cîteva zile, chiar

dacă nu s-a produs o demisie. Încăpăţînarea sau cel puţin
inerţia (dacă nu manif esta voinţa reacţionară) a vechiului
stat va trebui să cedeze. Liberalii şi naţional-ţărăniştii sunt
prinşi între a dispărea total şi între a trece pe planul doi în
viaţa politică. Stînga este în plin atac. Nu e vorba
deocamdată de o revoluţie comunistă. Dar dacă democraţia
trebuie să devină o realitate în România, atunci schimbări
prof und radicale trebuie să intervină urgent.

Incident comic. M ă întîlneşte, într-o cof etărie, un

doctor grec (nu-i ţin minte numele) pe care l-am cunoscut
la Paris prin 1930. De atunci, ne salutam pe stradă cînd ne
întîlneam.
— Îmi pare bine că ai evoluat, îmi spune.
— Cum am evoluat?
— Da. Am auzit că nu mai eşti de dreapta.
— Eu? De dreapta? Cînd am f ost de dreapta?
— Păi eu aşa te-am cunoscut la Paris. Nu erai „Action
Française" (Mişcare radicală şi naţionalistă, avînd ca
principal doctrinar pe Charles Maurras, iar ca organ de
presă revista Action Française)?
Nu ştiam dacă trebuie să rîd, să protestez sau să tac.
Ce să-i spun? De unde m-a scos „Action Française"? De
unde, pentru Dumnezeu?
Ce greu e să comunici cu oamenii. Circulă tot f elul
de imagini şi idei despre tine însuţi. Nu ştii de unde vin,
cum au luat naştere, pe ce se sprijină. Nici măcar nu le
cunoşti. Şi între timp, viaţa ta adevărată e ca o insulă.

[Noiem brie]
Duminică, 19 noiemvrie [1944]
De ce n-am scris de atîta vreme aici? Nu ştiu. Pot da
mai multe explicaţii, dar nici una nu e suf icientă.
T răiesc mereu cu o impresie de provizorat. N-am
încetat să f iu, de la 26 august, un sinistrat. N-am încă o
casă. Nu sunt încă „instalat". În principiu, caut casă. În
f apt, stau în casa M ehedinţi, ca într-un hotel, unde am tras
ca să dorm o noapte.

Lucrez — dar tot cu acelaşi sentiment de a f ace ceva

care suspendă şi amînă lucrurile de care într-adevăr ar
trebui să mă ocup.
Am f ăcut o piesă din Nuits sans lune. Am tradus Anna
Christie. T raduc acum The Tam ing oft he Shrew. M ereu îmi
spun că trebuie să termin repede — ca şi cum abea pe urmă
mă voi apuca de ceea ce este esenţial.
N-am părăsit dorinţa de a scrie cartea mea de război.
Îmi promit s-o f ac de îndată ce voi f i scăpat de corvezile
mele de teatru. Între timp, traduc, traduc, traduc.

Să f iu drept. T eatrul, deocamdată, îmi dă oarecari

bani. Altf el cu ce aş plăti chiria, cu ce am ţine cheltuiala
zilnică de coşniţă?
 Nu am nici o „situaţie". Am ref uzat pe rînd 1) să
reintru la Fundaţie 2) să reiau catedra la liceu 3) să f iu
numit administrator-sechestru la una din societăţile
germane 4) să f iu numit la Radio, ca redactor 5) să intru la
Jurnalul lui Branişte.
E greu de trăit din ref uzuri.
Ce o să f ac în ianuarie-f ebruarie, cînd veniturile
mele de teatru vor seca?

A f ost dramatică hotărîrea mea de a nu* (Anulat:

„m erge" ) mă angaja cu Branişte la Jurnalul. M -a costat o
noapte de insomnie şi vreo două zile de f rămîntare.
Omul mi-e drag. ** (Anulat: „în plus, m ai era şi
V işoianu la m ijloc" ) I-am scris o lungă scrisoare, în care
încercam să-i explic de ce nu vreau şi nu pot. Pe urmă, am
mai avut o convorbire cu el, din care eram gata-gata să ies
înf rînt. M ais j'ai tenu bon.
Chiar cu riscul de a-l necăji pe Vişoianu, chiar cu
riscul de a ieşi oarecum certat cu Branişte, vreau să nu mai
f ac gazetărie.

Vişoianu, Pătrăşcanu, Belu, Rosetti îmi vorbesc de

numirea mea ca „consilier de presă" (Sebastian va fi num it
consilier de presă la Ministerul de Externe în februarie
1945) ca de un lucru aproape sigur. Nu ştiu — mă îndoiesc
— şi nici măcar nu-mi dau seama ce ar însemna în mod
pozitiv o asemenea f uncţie. „Consilier de presă" în ţară
însemnează un f el de conţopist. În streinătate (şi ăsta a f ost
mereu visul) nu ştiu cît e de probabil. În orice caz, f oarte,
f oarte depărtat.

Şi dacă aş lăsa totul (presă, literatură, teatru) şi m-aş

apuca de avocatură? Gîndul ăsta îmi revine de cîte ori
dezgustul de „publicistică" — sub toate f ormele — mă
suf ocă. Azi- dimineaţă am trecut cam 10 minute prin
expoziţia lui Siegf ried. Lemnaru, Comarnescu, M uşatescu,
Argintescu! Vorbeau despre tot f elul de „chestii" de
redacţie, de culise. E un balcanism grotesc. E o lume care
nici măcar nu mă amuză. Nu, nu, nu, nu. T rebuie altceva,
altceva, cu totul şi cu totul altceva.

Duminică, 26 noiemvrie [1944]

A f ost o mare greşeală că am primit să traduc The
Tam ing of the Shrew. M are greşeală. Un lucru ca ăsta ar
trebui f ăcut în şase luni. Eu trebuie să-l dau gata în cîteva
săptămîni. Lucrez de o lună şi nu sunt decît la jumătate.
Restul va trebui să-l f ac, cu orice preţ, mai repede.
În plus, nu pot lucra cu Leni şi Froda. Îmi jur ca asta
să f ie ultima mea experienţa de teatru cu ei. Ultima. T otul
mă irită. Superioritatea de „om de teatru" a lui Scarlat.
Aerul de „obiectivitate" cu care Leni e, pe toate chestiile,
de acord cu el. Votul Jenichii (care joacă rolul personajului
de bun-simţ — „o voce din public"), totdeauna cu ei. Au
aerul să spună: vezi? noi suntem trei, tu, unul singur —
dacă toţi trei îţi spunem într-un f el, de ce te încăpăţînezi?
Se mai adaugă la toate astea Şahighian, prost, obtuz
şi superior. Dacă n-ar f i f ost vorba de Leni, de mult le-aş f i
trîntit traducerea în nas şi aş f i f ugit.

Lucrurile se complică acum din cauza banilor.

Am f ăcut copilăria (de neiertat, recunosc) de a nu f i
precizat de la început condiţiile.

Fără 6% n-aş f i primit în nici un caz să lucrez. M i se

părea însă că pretenţia asta a mea e aşa de normală, încît
eram convins că nu va ridica nici o dif icultate. Ieri i-am
vorbit lui Froda. În ultima clipă, am f ost destul de laş să nu
spun 6 — şi (vechea, ridicula mea dezarmare în materie de
bani) am spus 5. S-a speriat. Literalmente s-a speriat. Cu o
secundă înainte f recase, în prezenţa mea, nişte
concesionari de programe, impunîndu-le grave condiţii
băneşti. Iar acum, cînd ceream eu bani, se speria.
Azi-dimineaţă m-a chemat Leni, să reluăm, între
patru ochi, chestiunea. T eatrul are greutăţi, spectacolul e
scump, bugetul e mare, f ace apel la mine etc., etc. Am
rezistat. Singurul lucru pe care l-aş f ace acum cu plăcere ar
f i să las totul baltă. Am lucrat o lună degeaba — şi gata. Cel
puţin aş deveni imediat liber, aş respira, m-aş odihni şi aş
pune punct întregii situaţii. Ce e ridicul însă este că în
f elul ăsta aş lua eu un aer de lâcheur. Ei au de partea lor
argumentul că n-am precizat condiţiile de la început. E un
f el de şantaj moral pe care-l exercită asupra mea. Sunt
totuşi hotărît să nu cedez. Ori 5%, ori nimic. Da, pref er să
le dau traducerea f ără nici un ban. Singurul lucru pe care-l
voi cere în acest caz va f i ca numele meu să nu apară
nicăieri.
E o soluţie de „poire*" (În text: „poiră" ), desigur. E o
răzbunare naivă. Dar cel puţin voi f i liniştit şi împăcat cu
mine însumi.

[Decem brie]
Duminică, 3 decemvrie [1944]
M ic epilog în cazul Tam ing of the Shrew: Eu traduc,
traduc, traduc, iar între timp, f ără să mi se f i spus vreun
cuvînt, ei la teatru repetă de trei zile altceva.
Am af lat cu totul întîmplător, la telef on, de la M me
Zissu. T ot oraşul ştie, dar eu nu. Nici vorbă nu mai e de
Shakespeare. Nu numai că nu s-au ostenit să-mi comunice,
dar vineri seara, cînd noua premieră era def initiv stabilită,
Leni, la telef on, nu-mi spunea un cuvînt şi îmi cerea să
grăbesc traducerea. T eribil ştie să mintă.
M i-e atîta scîrbă, încît nici măcar nu-mi pare rău.
Am pierdut şase săptămîni de muncă. Să mi se pară
că am f ost într-un detaşament de muncă obligatorie, la
poligon.
Comic e doar f aptul că nu m-au anunţat, ca cel puţin
să mă opresc. E o situaţie de încornorat. Cred că în teatru
toată lumea trebuie să rîdă de mine ca de un „cocu".

Joi, 7 decemvrie [1944]

Petrecut după-masa cu „Captain Larry Bachman", din
armata americană. Zboară mîine dimineaţă spre Italia, de
unde va pleca mai departe spre China. A luptat pînă anul
ăsta în Pacif ic.
Evreu cu pasiune. E f urios că, timp de două
săptămîni cît a stat aici, s-a învîrtit într- un cerc de români
despre care nici măcar nu ştia că au f ost legionari. (Un
avocat Stănescu, amantul Doinei M issir.)
Este scenarist la Hollyw ood. Înnebunit de teatru, dar
pînă azi nu i s-a jucat nici o piesă. A lucrat ani de zile la
M etro-Goldw yn. M i-a pus cu multă curiozitate şi simpatie
sute de întrebări despre mine şi piesele mele. Cunoştea
cazul Steaua fără num e. A f ost ieri la „Baraşeum". Ar f i
vrut să scriem o piesă împreună şi regretă (ca şi mine, de
altf el) că nu ne-am întîlnit din prima zi a sosirii lui: am f i
avut poate timp să f acem ceva.
E tînăr, plin de vitalitate, bun, simplu, preocupat de
noi ca evrei, preocupat de democraţie şi de realitatea ei. Un
om. O f igură nouă. Cineva.

M iercuri, 13 decemvrie [1944]

Af lu, prin M arietta Rareş, că a murit Nina Eliade. O
telegramă de la Lisabona a anunţat vestea încă de acum
zece zile.
Un val de amintiri se ridică din trecut. Odăiţa ei de
sus, din Pasajul Imobiliara; maşina de scris la care a copiat
aproape în acelaşi timp Maitreyi şi Fem ei; vizitele de seară
în mansarda lui M ircea din Strada M elodiei; neaşteptatul
lor amor; f uga lui M ircea la Poiana; disperările Ninei, pe
care încercam dezarmat să le alin; întoarcerea lui M ircea,
logodna, pe urmă — doi ani mai tîrziu — cununia lor civilă,
în taină, la Primăria din Calea Rahovei, apartamentul din B-
dul Dinicu Golescu, pe urmă cel din Palade, plimbările
noastre pe munţi, verile la Breaza, jocurile în curtea
Floriei, în Nerva T raian, anii noştri de prietenie f răţească
— şi pe urmă anii de conf uzie, de destrămare, pînă la
ruptură, pînă la duşmănie, pînă la uitare.
T otul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut.

Vineri, 15 decemvrie [1944]

T elegrama sosită azi în Strada Antim, expediată de la
Cetatea Vaticanului alaltăieri şi purtînd viza cenzurei
ruseşti.
„Etat. M ihai Sebastian Strada Antim 45 Buc. Cité
Vatican 25, 44, 13, 1020
M aison editrice „La Caravella" — Rome propose
publier traduction roman Accidentul versant droits auteur
dix mille lires italiennes. Stop. Si acceptez, somme sera
déposée légation jusque possibilité transf ert. Stop. Prière
telegraphier immediatement réponse Légation Roumanie
Vatican. Grigorcea."

Nu ştiu ce însemnează „La Caravella", nu ştiu cît

valorează zece mii de lire, nu ştiu ce voi răspunde, nu ştiu
dacă într-adevăr cartea o să apară, dar telegrama mi-a f ăcut
o mare, mare plăcere.
E oare posibil ca scrisul meu să iasă vreodată din
f undătura asta mizerabilă? Parcă deodată sunt mai puţin
singur, mai puţin sărac, mai puţin inutil.

Duminică, 17 decemvrie [1944]

Ultimul spectacol cu Potopul.
Ce misterios lucru e un succes de teatru. Am f ost în
sală şi am privit cu mare atenţie. Prost jucat, prost
înscenat, decor inexpresiv, actori mediocri (Finţi f als,
M ăruţă declamator, Vurtejeanu f ără haz, Athanasescu
imbecil...). Nimic nu mi se pare de calitate, totul e
neadevărat — şi totuşi... merge. Publicul ascultă, crede,
aplaudă. Asta se cheamă un succes.
A f ăcut o serie de 85 de spectacole. Pe o scenă din
centru ar f i dat desigur şi mai mult. Pentru mine a f ost o
mică af acere excelentă. M i-a dat aproape patru sute de mii
de lei. Nimic în teatru nu mi-a adus atîţia bani, cîştigaţi cu
atîta uşurinţă.
Dar pot eu să f ac asemenea meserie? E aşa de ief tin
şi uşor, încît devine necinstit. Personajul pe care l-am
adăugat, domnişoara Ring, a f ost f ăcut din nimica toată. O
replică mereu repetată („Eu sunt o persoană onorabilă") e
singurul mecanism f olosit, mecanism simplu, dar inf ailibil.
Lumea rîde de cîte ori cade replica, parcă ai apăsa pe un
buton. E jignitor de simplu, grosolan de simplu, un ef ect.

Luni, 18 decemvrie [1944]

Convorbire cu Vişoianu, la minister. De cînd e
ministru (V işoianu era m inistru de Externe în guvernul
form at de generalul Sănătescu), îl văd pentru a treia oară.
M ă primeşte prietenos, simplu, de treabă — dar nu poate
f ace nimic pentru mine. Nu poate şi nu vrea. Locul de
„consilier de presă", pe care mi-l f ăgăduise, nu mi-l va da. Se
opune, pare-se, legea. În f apt, se opune Piki Pogoneanu
(V ictor Rădulescu Pogoneanu, în 1944, director al Direcţiei
Cifrului din Ministerul de Externe (în locul lui Gr. Niculescu-
Buzeşti, al cărui adjunct fusese)). Iar Vivi nu are nici
curajul, nici interesul să treacă peste această opunere. T ot
ce-mi of eră este un loc de „diurnist". Ref uz, se înţelege.
Eu rămîn pentru ei un jidan. Undeva, în umbră, e
poate loc pentru mine. Dar a încerca să f ac un pas spre
locurile mai din f aţă este o obrăznicie.

După-masă de enervare, petrecută la „Baraşeum",

unde se repetă în panică Nopţi fără lună (Traducere şi
dram atizare de Sebastian după rom anul lui John
Steinbeck). Poimîine e premiera, dar nimic nu e gata.
 Probabil că aşa se joacă totdeauna teatru. Cu
nelinişte, cu dezordine, cu grabă, cu spaimă. Nimeni nu mai
vede nimic. E prost? E bine? E catastrof al? E admirabil?
Nimeni nu poate răspunde. Nimeni nu ştie.
Personal sunt destul de liniştit. În f ond, n-am f ăcut
decît of iciu de traducător. Dar dacă ar f i cu adevărat piesa
mea, aş f i probabil luat şi eu în acest vîrtej general de
panică.

Vineri, 22 decemvrie [1944]

E posibil să plec duminică dimineaţa spre Diham, cu
Herta, Andrei (Lucreţiu Pătrăşcanu. („Andrei" fusese num ele
lui conspirativ în perioada activităţii com uniste ilegale.)) şi
Herant (Herant Torossian, avocat). (în ultimul moment af lu
că echipa a crescut: Lena şi Harry.)
Am încercat să-mi ref ac din resturile trecutului
garderoba mea de schieur. Cam rupt, cam peticit — dar
merge. M i-am regăsit cu bucurie la Alice schiurile şi
bastoanele, ascunse la ea în pod acum vreo trei ani, cînd o
ordonanţă ne obliga să depunem schiurile la poliţie.
23 august nu e totuşi o f icţiune — cum mi se pare
uneori — dacă mi-a redat măcar libertatea de a pleca în
munţi.
Aş vrea să f iu f ericit acolo — şi sper că voi f i
(Excursia de la Diham va fi evocată de acuzatori în
procesul Pătrăşcanu ca „pretext" folosit de Pătrăşcanu
pentru a lua legătura cu politicieni din partidele
„burgheze" . Condam naţi, în procesul Pătrăşcanu, au fost şi
Belu Zilber, Harry Brauner, Lena Constante, Herant
Torossian. Cei anchetaţi îl m enţionează pe Sebastian (m ort
în 29 m ai 1945, într-un accident) printre participanţii
excursiei la Diham ).

Aseară, recepţie la Externe. Vivi a stăruit să mă duc,

şi m-am dus. Agreabil ca mondenitate, dar dezgustător ca
spectacol politic. Aceiaşi oameni care cu cinci luni mai
înainte trinquau cu Killinger!...

M ă tem că la „Baraşeum" se aranjează un f el de

f aliment. Nopţi fără lună ar putea f i un succes (cel puţin cît
Potopul), dar s-ar putea de asemeni ca personal să nu văd
nici un ban. M arcovici se plînge că e ruinat, că nu are banii
de reclamă şi af iş şi, pînă una alta, ia tot ce intră la casa de
bilete.

Duminică, 31 decemvrie [1944]

Întors de jumătate oră din munţi. Am f ost o zi la
Predeal şi şase zile la Cabana Vînători, de pe Diham. N-am
avut zăpada pentru schi, dar a f ost totuşi o vacanţă bună.
Bucegii, revăzuţi după atîta vreme, mă emoţionează.
O lumină albă, clară dădea relief peisajului de iama, abea în
ultimele două zile acoperit de ceaţă.
Nu pot să spun şi nici să scriu nimic. Vorbele nu mă
ajută. Rămîneam uneori pe loc, să privesc cu atenţie
priveliştea, cu gîndul să-i f ixez în memorie conturul, dar
totul e mai variat, mai complex şi mai misterios decît pot
ţine minte.
Sunt probabil f oarte bătrîn. N-am regăsit la munte
exuberanţa mea de altădată. M ai mult melancolic —
aproape trist. Simt nu ştiu ce f el de oboseală veche şi duc
cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate.

Ultima zi a anului. M i-e ruşine să f iu trist. Este

totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate
amărăciunile, peste toate suf erinţele, peste toate
deziluziile rămîne totuşi acest singur f apt f undamental.
M ă gîndesc la Poldy, mă doare depărtarea de el,
aştept să-l revăd — şi tot restul se topeşte în regrete şi
speranţe.
 Cuprins

Prefaţă
Menţiuni asupra ediţiei
1935
1936
1937
Jurnal de schi [1937-1938]
1938
1939
1940
1941
1942
1943
1944