Concluzii

Scurta viață a lui Alexandru Macedon, care s-a sfârșit peste 2300 de ani în urmă, a fost în
exclusivitate concentrată în campania sa de cucerire a Orientului Antic, distrugerea Imperiului
Persan și făurirea noului stat dinastic propriu. Misiunea de a uni toată lumea civilizată cunoscută
de greci – din Balcani până la Indus și din spațiul nord-pontic până la hotarele Etiopiei – s-a
dovedit a fi una imposibilă pentru regele cuceritor. Alexandru a avut suficiente forțe să-și
distrugă inamicii pe câmpurile de luptă și să-și supună teritoriile obținute. În același timp, el deja
nu mai avea nici puteri, nici instrumente ale puterii pentru a consolida un spațiu atât vast și atât
de diferit sub toate aspectele posibile: geografic, economic, social, cultural, religios și politic. În
pofida depunerii eforturilor imense în această direcție (putem să ne referim la implementarea
cultului personalității lui Alexandru în calitate de fiu al zeilor, adoptarea ceremonialului persan
pentru aplanarea relațiilor cu elitele statului cucerit, marele show politic care a fost căsătoria
celor 10.000 macedoneni din Susa, căsătoria lui Alexandru cu fiicele lui Darius al III-lea și
Artaxerxes al III-lea). A murit nu numai statul său, dar și dinastia regală a Macedoniei – în 317 a.
Chr. Olimpiada, mama lui Alexandru, a ordonat asasinarea lui Fillip al III-lea (care suferea
demult de slăbiciune mentală); în 316 a. Chr. deja Olimpiada a fost ucisă din ordinul lui
Cassandru, iar în 311 a. Chr. același diadoh nu i-a cruțat nici pe Roxana și fiul ei, Alexandru al
IV-lea.1 Odată cu moartea tuturor pretendenților la tron, diadohii rămași în viață și-au asumat
titlul de rege și au continuat îndelungatele confruntări pentru moștenirea lui Alexandru încă
câțiva ani.

Succesul politic al lui Alexandru cel Mare în timpul domniei sale a fost și rezultatul
raportului stabilit, lider-elită, în favoarea celui dintâi, care s-a datorat calităților remarcabile de
conducător pe care le avea regele. Capacitatea de a alege mijloace adecvate realizarii scopului
stabilit, de a avea idei noi și de a le implementa în practică și posedarea viziunilor largi i-au
asigurat poziția de arbitru în situațiile de conflict în mediul generalilor și ofițerilor armatei
macedonene. Însă ultima sa calitate a și provocat destrugerea raportului stabilit. Preluarea
modelelor orientale de conducere, bazate pe despotismul oriental, a dus la aceia că elitele
macedoniene treptat au tins de a intra în confruntare cu acțiunile lui Alexandru.

Chiar și aceste succese erau întunecate de natura exercitării puterii pe locuri în Imperiul lui
Alexandru – regele era forțat să se sprijine pe loialitatea administrației locale din provincii, care
putea mereu să aducă noi surprize. După întoarcerea sa din India, Alexandru a ordonat
executarea lui Orxines, guvernatorul Persidei, care în mod unilateral s-a proclamat șeful acestei

1
И.Ш. Шифман, Александр Македонский, «Наука», Ленинград, 1988, стр. 201
provincii după moartea lui Frasaortes, persoanei numite de Alexandru anterior în această funcție.
Aceeași soartă au avut-o guvernatorii provinciei Susa și Paretakena. Primul, pe care-l chemau
Abulit, a fost învinuit în neasigurarea la timp a armatei lui Alexandru cu proviant. La tentativa
acestuia de a-l mitui pe Alexandru cu o sumă de 3000 talanți de argint, regele a ordonat arestarea
și execuția guvernatorului Susei.2

Aceste simptome indicau clar că statul lui Alexandru se baza exclusiv pe charisma
conducătorului ei și cât de operativ el putea să țină în frâu posibila opoziție atât în mediul
macedonean, cât și în cel oriental. Tentativa sa de a diviza împuternicirile între guvernatorii
militari și cei civili în provincii nu a avut însă succes – imediat după moartea sa, Imperiul a fost
împărțit între diadohii regelui defunct și alți satrapi, care și-au păstrat pozițiile în provincii și au
creat efectiv propriile lor armate pentru viitoarele conflicte. Este puțin probabil că un alt succesor
de vârstă matură pe tronul Macedoniei ar fi reușit să facă față veteranilor lui Alexandru cel Mare.

La toate acestea aș putea adăuga încă câteva observații referitoare la departajarea puterii în
epoca contemporană lui Alexandru cel Mare în comparație cu ceea ce s-a întâmplat cu Imperiul
Roman câteva secole mai târziu. De ce cuceririle imense pe care le-a realizat Alexandru în 10 ani
ai campaniei sale orientale nu au permis supraviețuirea Imperiului său după moartea sa? Ce
diferențe erau între structura puterii Imperiului lui Alexandru și cea din Imperiul Roman? Ce
factori au permis romanilor să învețe lecția macedonenilor și să construiască renumita Pax
Romana pentru câteva secole?

La aceste întrebări pot fi mai multe răspunsuri: ambițiile diadohilor au fost principala
cauză în divizarea Imperiului; cuceririle lui Alexandru erau realizate prea rapid pentru
consolidarea noului său stat (în comparație cu procesul îndelungat al cuceririlor romane);
capacitățile militare superioare ale armatei romane în comparație cu cele ale puterilor elenistice
etc. Pe lângă acestea, aș dori să adaug câteva observații ale mele, pentru a stabili unde structura
puterii Imperiului lui Alexandru a dat greș și unde romanii au făcut un pas înainte în fața
predecesorilor săi.

Puterea Imperiului Roman s-a bazat pe cinci piloni puternici, care se complementau
împreună și produceau un efect mai puternic asupra subiecților puterii: armata romană,
infrastructura romană, legislația romană, birocrația romană, colonizarea romană. Anume acești
factori în colaborare reciprocă au permis succesul cuceririlor romane pe parcursul a mai multor
generații, ele devenind instrumente ale puterii aplicate în mod adecavat la locul și în timpul
potrivit. Acum să comparăm ce instrumente erau la dispoziția lui Alexandru și posibililor săi

2
И.Ш. Шифман, Александр Македонский, «Наука», Ленинград, 1988, стр. 182-184
succesori (chiar dacă vom presupune ca ipoteză ce s-ar fi întâmplat în cazul supraviețuirii
marelui cuceritor al antichității)?

Răspunsul este unul nu prea fericit pentru posibila evoluție a Imperiului lui Alexandru –
din toți cei 5 piloni ai formării Imperiului Roman, statul tânărului rege macedonean avea în
arsenal doar o armată greco-macedoneană de excepție și poate încă factorul colonizării de către
greci a Orientului. Ultimul însă doar își lua avântul, aducând ca rezultat simbioza culturii
elenistice multe generații mai târziu și nu poate servi ca instrument activ al puterii în epoca lui
Alexandru cel Mare. Astfel, la dispoziția sa rămânea doar controlul efectiv asupra armatei și
charisma sa personală în raporturile bilaterală cu reprezentanții elitei macedonene și a celei
orientale. Din această cauză, unicul fel de a guverna un asemenea imperiu imens a fost apelarea
la serviciile satrapilor, care se transformau practic în cnezi provinciali cu armate și resurse
provinciale proprii. Alexandru nu a putut oferi legi unice pentru a uni teritorii și societăți atât de
diferite după formele lor: polisurile grecești și provinciile persane, localitățile macedonene și
triburile indiene, vechile comunități egiptene și noile colonii proaspăt fondate de către renumitul
cuceritor din Levant până în Asia Centrală. Toate aceste comunități și elite locale nu au fost
reunite și printr-un sistem birocratic de tip nou, fiindcă nici Alexandru, nici Fillip al II-lea și
predecesorii lor nu au avut la îndemână o asemenea soluție. Efectiv, Imperiul lui Alexandru era
guvernat de principiul celui cu cea mai mare forță potențială militară. Ceea ce au demonstrat cu
exactitate diadohii după moartea regelui lor, sfâșiind Imperiul între ei în lupte continue și
distrugând în mod complet dinastia regală a Macedoniei. Bineînțeles, cei mai talentați diadohi –
Ptolemeu în Egipt și Seleukos în Siria – au creat atât legi noi, cât și sisteme birocratice complexe
pentru regatele lor, însă deja era prea târziu. Imperiul lui Alexandru nu putea fi reînviat, iar peste
mai multe secole ambii moștenitori ai elenismului se vor supune în fața romanilor, care au creat
un imperiu durabil datorită celor 5 piloni ai puterii sale, pe care Alexandru, spre nefericirea sa,
așa și nu a putut să le dețină.