VALENTIN BUGARIU, ,,din Pridvorul Credinței. Stude, Note Și Însemnări Parohiale", Ed. Hoffman, Caracal, 2019

Din pridvorul credinței
DIN PRIDVORUL CREDINȚEI

(Studii, note și însemnări parohiale)
VALENTIN BUGARIU
1
Valentin Bugariu
VALENTIN BUGARIU
©2019, Valentin Bugariu

Toate drepturile rezervate.
©Editura Hoffman, 2019, pentru prezenta ediţie.
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul

scris al editorului, este strict interzisă şi se pedepseşte conform Legii
dreptului de autor
www.EdituraHoffman.com
www.LibrariaHoffman.ro
Tel. 0740 984 910
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bugariu Valentin
Din pridvorul credinței / Valentin Bugariu.
- Caracal : Editura Hoffman, 2019
ISBN: 978-606-46-0683-9
Coperta 1: detaliu Biserica ortodoxă din Birda, județul Timiș
2
VALENTIN BUGARIU

(Studii, note și însemnări parohiale)
3
Valentin Bugariu
4
Precuvântare
S-au scurs cinci ani de când am încredințat memoriei tiparului,

primul volum de studii și articole intitulat Istorie și semn religios (303 p.);
în acest răstimp atât sub forma unor cateheze, a unor participări la sesiuni
de comunicări și simpozione științifice internaționale și naționale, a unor
cronici și recenzii au fost rostuite alte materiale care au fost la rândul lor
tipărite fie în presa bisericească locală (,,Învierea”, ,,Altarul Banatului”,
,,Almanahul Arhiepiscopiei Timișoarei” și ,,Ziarul Lumina. Ediția de Banat”),
fie în anuare științifice cum sunt: ,,Administrație românească arădeană” și
,,Analele Aradului”. La acestea se adaugă lucrări tipărite în volumele unor
simpozione sau cu prilejul aniversării a 15 ani de învățământ teologic
superior la Timișoara. Multe din aceste mărturii de slujire, misiune și
cultură creștină au fost publicate în reviste de cultură: ,,Morisena”
(Cenad) și ,,Bocșa Culturală” dar și în presă rurală și religioasă bănățeană:
,,Vatră nouă” (Giarmata Vii), ,,Anghelos” (Sânmihaiu Român) și ,,Sfeșnicul”
(Mașloc).
Volumul a fost structurat în trei părți constitutive: I. Studii; II.
Note și III. Însemnări; în cuprinsul cărora au fost realizate chipuri de
sfinți, ierarhi, profesori de teologie, istorie a jurnalismului religios și rural
din Banat. Au fost aniversate și comemorate personalități din viața
bisericească, școlară, militară, dar au fost realizate și cronici ale unor
evenimente culturale locale și recenzii ale unor volume.
Contribuțiile care împreună văd lumina tiparului se înscriu în
răspunsuri oferite cu prilejul omagierii și comemorării unor evenimente
din viața societății și a Bisericii Ortodoxe Române. Spre exemplu, în 2019
fiind Anul Omagial al Satului românesc și Anul Comemorativ al
Patriarhilor Nicodim Munteanu, Iustin Moisescu și al traducătorilor de
cărți bisericești în Patriarhia Română au fost pregătite și susținute mai
multe cateheze care au reliefat tocmai acest lucru: ,,Satul lui Eminescu”
(de Ziua Culturii Naționale, 15 ianuarie); ,,Satul românesc în vremea lui
Cuza Vodă”, Ziua Unirii Principatelor, 24 ianuarie) și ,,Satul bănățean în
perioada interbelică. Studiu de caz: Zona Deta” în 21 februarie. Au fost
comemorați Patriarhul Iustin Moisescu (5 martie) și Mitropolitul Vasile
Lazarescu prin materiale power-point, care au fost prezentate fie elevilor
fie credincioșilor în biserică.
Nu au fost incluse în prezentul volum mai multe materiale care au
apărut în această perioadă dar au fost cuprinse în alte volume. Totuși
5
Valentin Bugariu
amintim câteva: ,,O apariție remarcabilă a Mitropolitului Nicolae <<Calendarul

almanah al Eparhiei Timișoarei>>” (în vol. Mitropolitul Nicolae Corneanu
(1923-2014). Omagiul caransebeșenilor la un an de la trecerea în veșnicie,
Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2015, p. 58-75); ,,60 de
ani de la canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș” (în vol.
Arhiepiscopia Timișoarei, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș: 360 de ani
de la înveșnicire. 60 de ani de la canonizare, Editura Astra Museum,
Sibiu / Partoș, Timișoara, 2016, p. 17-35 și ,,Morisena”, nr 1 /2017, p. 10-
17); ,,Publicațiile parohiale bănățene – cale de propovăduire și pastorație”
(,,Calendarul Arhiepiscopiei Timișoarei, 2016, p. 219-240); ,,Pictorul
Filip Matei (1853-1940). Contribuții monografice” (Doru Sinaci, Emil
Arbonie, Administrație românească arădeană. Studii și comunicări, vol
XII, Editura Vasile Goldiș ,,University Press”, Arad, 2017, p. 296-317 și
în ,,Almanahul Arhiepiscopiei Timișoarei”, 2017, p. 231-255); ,,Presa
bisericească în Banat. Istoric și conținut” (Ioan David, Viviana Milivoievici
(coord.), Tradiții ale presei științifice, Editura David Press Print, Timișoara,
2017, p. 207-212 și ,,Crâmpeie de luptă națională pentru Unire la Gătaia
(în Contribuții ale Bisericii Ortodoxe Române la desăvârșirea Statului
Național Român, Editura Partoș, Timișoara 2018, p. 80-87 și în vol.
Restituiri bănățene VI, Editura Eurostampa, Timișoara, 2018, p. 324-340).
La baza elaborării și a susținerii acestor materiale fie în biserică,
fie în cadrul unor întruniri științifice din țară și străinătate (Zrenianin,
Serbia) a stat dorința de a reliefa contribuția Bisericii Ortodoxe Române
la realizarea marilor deziderate naționale: de unitate, de consolidare a
culturii românești și de păstrare a identității naționale.
6
I. STUDII
Tiparul şi cartea bisericească

în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu
Tiparul
Domnia lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească (1680-

1714) a lăsat urme în istoria culturii româneşti. În primul rând a fost
valorificată cartea de cult care îndeplinea în vremea aceea un dublu rol: de
a sluji tipicului bisericesc şi de a reprezenta suportul didactic al şcolii
româneşti. Urcarea pe tron a fost marcată prin apariţia Bibliei de la
Bucureşti (1688) prima versiune a Cărţii Sfinte în limba română şi s-a
încheiat cu broşurile editate de fiii săi până în 1714. Putem astfel trage o
primă concluzie şi anume aceea că vremea lui Brâncoveanu a fost domnia
cărţii prin excelenţă.
Ajuns domn al ţării prima etapă a reprezentat-o consolidarea păcii
în politica externă prin alianţe atât cu Răsăritul cât şi cu Apusul, a urmat
reforma fiscală ca prim element al dezvoltării economiei şi desigur a
vistieriei curţii domneşti. Tot în acest domeniu economic tânărul domn a
întreţinut lumânăriile domneşti din Bucureşti şi Târgovişte şi desigur s-a
centralizat marea proprietate, Brâncoveanu fiind proprietarul a mai multor
sate, heleştee dar şi case în Braşov. Prin dezvoltarea economică s-a putut
înfăptui cea de a doua şi anume susţinerea culturii româneşti prin literatură şi
artă în general. Cel mai bun ambasador al epocii brâncoveneşti a fost
cartea, biserica şi palatul ca opere ale învăţatului domnitor.
Curtea domnească a fost spaţiul cultural prin excelenţă, locul în
care se regăseau împreună Apusul şi Răsăritul. Aici şi-au avut reşedinţa
Ioan Abramios, fost paroh al coloniei greceşti din Veneţia care tipărise
mai multe cărţi, George Maiota, tot grec, cu studii la Roma şi Veneţia şi
profesor al beizadelelor domneşti. Un alt reprezentant al cărţii a fost
eruditul Sevastos Kimenitul care studiase în Italia şi la Constantinopol,
discipol al lui Al. Mavrocordat. La noua Academie de la Sf. Sava au fost
aduşi tot dascăli celebri: Dr. Ioan Comnen care a predat fizica şi

Taină și mărturisire. Lucrările Simpozionului Internațional ,,Taină și mărturisire” –
ediția a VIII-a, Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2014, p. 813 – 820.
7
Valentin Bugariu
matematica1. Era deja creat un mediu cultural al curţii, între reprezentanţi

amintim pe vlădicii Theodosie şi Antim, Radu şi Şerban Greceanu,
Iordache Cantacuzino, David şi Teodor Corbea2. Influenţa grecească a
fost susţinută de patriarhii Ierusalimului, Dositei şi Hrisant Notara care au
avut un rol important în polemica teologică dar şi în dezvoltarea
învăţământului grecesc în Ţara Românească. Exista astfel o influenţă
italiană la curtea domnească, prin prezenţa profesorilor amintiţi, a medicului
Pylarino întemeietorul primului spital al ţării, Colţea, a secretarului curţii,
Anton Maria Del Chiaro îmbinată cu cea grecească, a învăţământului şi a
cărţii bisericeşti într-o epocă de tranziţie, în care, limba română nefiind
deplin pregătită să ia locul limbii slavone, se simţea nevoia de a se
introduce în biserici serviciul divin în forma grecească, ceea ce părea cu
atât mai firesc, cu cât liturghia greacă era izvorul liturghiei slavone3.
Tiparul a fost opera unor clerici, atât Theodosie, cât şi Antim şi
Mitrofan la Bucureşti, iar mai apoi la Buzău au imprimat cărţi bisericeşti,
atât cu ajutor domnesc: ,,…Cu porunca şi cu toată cheltuiala a prealuminatului
şi înălţatului domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Românească Ioan Constandin
B<asarab> B<râncoveanu> Voevod…”4. Astfel de precizări apar în
prefaţa majorităţii cărţilor bisericeşti. Al doilea sprijin în tipărirea şi
difuzarea cărţii bisericeşti l-a reprezentat marea boierime a ţării: spătarul
Mihai Cantacuzino, apoi tipografii: Gheorghe Radovici, clericii: Antim,
ieromonahii: Galaction Vidali şi Filotei şi laicii: Manu a lui Apostol5.
Din această vreme este cunoscut şi un renumit illustrator de cărţi,
Ioanichie Bucov, ale cărui gravuri, mai ales acelea din Triodul de la
Buzău, tipărit în anul 1700, reliefează un real talent şi o mare sensibilitate.
Cel mai de seamă meşter al matriţelor de lemn era un tipograf de la
Râmnicu Vâlcea, Constantin Popa; după cum meşteri în xilogravură, ca
Ursu, Dimitrie şi alţii, au împodobit cu ilustraţii şi frontispicii nenumărate
cărţi apărute în această epocă6.
1
Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 319; 321. (Se va prescurta în continuare Ştefan
Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu…).
2
Şerban Ionescu, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate culturală,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 96.
3
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.
378; 381. (Se va prescurta în continuare Istoria literaturii…).
4
Adina Chirilă, Proiectul cultural al mitropolitului Antim Ivireanu, Editura Marineasa,
Timişoara, 2007, p. 56. (Se va prescurta în continuare Proiectul cultural al mitropolitului…).
5
Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului
al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1998, p. 36. (Se va prescurta în continuare Tiparul
românesc…).
6
Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu…, p. 327.
8
Tipografii au funcţionat la Bucureşti, Snagov, Râmnic, Buzău şi

Târgovişte. Tiparniţele imprimau cărţi în dublu regim ecclesiastic şi
domnesc. Tipografiile au dezvoltat o şcoală de tipografi aşa cum a fost
cea de la Snagov care a pregătit între alţii pe tipografii: Mihail Iştvanovici,
ieromonahul Dionisie Floru şi pe Gheorghe Radovici. În jurul tipografiilor s-a
grupat un număr de corectori, gravori, traducători care au format o adevărată
,,lume a cărţii”, interesată de munca filologică hrănită mai ales de
confruntarea versiunilor în vederea realizării unei corecte versiuni
româneşti şi deci în acurateţea termenilor, în viaţa conceptelor. Aceşti
mici cărturari s-au alăturat unor scriitori ca fraţii Greceanu, Mitrofan şi şi
Theodosie, formând o mişcare intelectuală. Lectura nu a fost transformată
de ritmul susţinut al tipăririi, după cum înţelegeam din faptul că actul
lecturii era considerat să fie ,,intensivă”, atenţia concentrându-se asupra
unui număr redus de pagini, de unde şi succesul culegerilor de maxime, şi
nu a devenit ,,extensivă”, asimilând cât mai multe texte, în vederea
îmbogăţirii bagajului de cunoştinţe7.
Inventarul cărţilor epocii a fost realizat de istoricii tiparului (Doru
Bădără) de aceea nu vom insista la prezentarea materialului, ci vom
puncta câteva cărţi care au contribuit la dezvoltarea limbii române dar şi a
ritualului bisericesc. Şi în această realizare Biserica Ortodoxă a fost
partenerul de nădejde al curţii de la Bucureşti. Biserica, în pofida
păcatelor şi a cusururilor ei, rămâne, ca în Evul Mediu occidental,
singurul refugiu al culturii. La ţară, şi adesea şi la oraş, popa este cel care
joacă rolul de învăţător pentru câţiva copii de ţărani, luaţi la întâmplare,
sau fiindcă aşa fusese voinţa boierului. Cele mai frumoase opere de artă
religioasă sunt adunate în biserici şi mânăstiri8.
Din tipăriturile ce ni s-au păstrat din această epocă, 97 au fost
realizate la Bucureşti, Târgovişte, Snagov, Buzău şi Râmnic. Cu sprijin
domnesc au funcţionat şi tipografiile de la Bălgrad (Alba-Iulia) pentru
românii transilvăneni şi Alep pentru ortodocşii din Siria şi Arabia. O
caracteristică a cărţii bisericeşti este bilingvismul, adică ediţii româno-
greceşti sau greceşti-arabe, deci cu destinaţie mai largă pentru întreaga
Ortodoxie. Este timpul trecerii de la slavonă la limba română, deci o
epocă de tranziţie.
În momentul de maximă înflorire a culturii brâncoveneşti a lucrat
mitropolitul Antim Ivireanul. În testamentul său întocmit odată cu
7
Alexandru Duţu, Modelul cultural brâncovenesc, în vol. Paul Cernovodeanu, Florin
Constantiniu (coord.), Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 161.
8
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne
(1800-1848), ediţia a II-a, traducere din franceză de Maria Carpov, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2002, p. 157.
9
Valentin Bugariu
regulamentul pentru Aşezământul mănăstirii Antim”, frumoasa lui ctitorie

bucureşteană poruncea: ,,Las cu blestem şi aceasta: să aibe datorie
tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu
piară acest meşteşug din ţară, nici să se părăsească lucrul cărţilor pentru
folosul ţării şi pentru ajutorul casei”9.
Vlădica Antim (1650-1716) născut în Gruzia a studiat greaca, turca şi
araba în mediul Patriarhiei Ecumenice. Ajuns în Ţara Românească a fost
tipograf la Snagov, apoi episcop al Râmnicului. În 22 februarie 1708 în
Duminica Ortodoxiei a fost înscăunat ca mitropolit al Ţării.
În întreaga sa activitate tipografică a reuşit imprimarea de cărţi în
limba poporului păstorit. Acest şir a început la Snagov (Evangheliar,
1697) şi Bucureşti (Noul Testament, 1703) şi continuat la Râmnic
(Antologhion, 1705; Molitvelnic, 1706) fiind sfârşit la Târgovişte (Octoih,
1712; Liturghier, 1713; Molitvelnic, 1713; Ceaslov, 1715).
După locul de apariţie, 20 au apărut la Bucureşti (1691-94; 1701-
5; 1715-16), 14 la Snagov (1696-1701), 10 la Râmnic (1705-1708), 17 la
Târgovişte (1709-15) şi una în tipografia de la mănăstirea Antim (1716)10.
Mitropolitul Antim a fost şi sfătuitorul şi consilierul prinţului.
,,Sfaturile” lui Antim îi recomandă prinţului cu insistenţă apropierea de
marile virtuţi: duhul dreptăţii, instaurarea şi conservarea păcii (,,Te faci pe
tine fericit şi în siguranţă, dacă aduci pace şi faci să înceteze scandalele”),
instaurarea spiritului de justiţie (,,în viaţă să judeci deopotrivă şi pe
prieteni şi pe vrăjmaşi”) şi al dreptăţii (,,Îndepărtează pe boieri de la
nedreptate, porunceşte-le să se lase de viclenie”, stăpânirea legii (,,păzeşte
legea şi nu o călca”), iubirea, consideraţia faţă de supuşi, înţelepciunea,
adevărul (,,Lucrează cu plăcere întotdeauna ca să fi fericit. Egalitatea
adevărată să o găsească cu toţii şi să ai prieteni ai tăi pe cei ce spun
adevărul”)11.
Din cele 64 de tipărituri scoase de Antim, mai bine de jumătate
erau greceşti (30) sau greco-arabe (2), greco-slavone (1) sau greco-
române (1). Lucrurile nu trebuie să ne mire. Suntem în vremea partidei
Cantacuzinilor dominată de personalităţile lui Şerban apoi Constantin
Brâncoveanu care adunaseră la curţile lor boieri, clerici, doctori, dascăli
din tot Răsăritul grec12.
9
Biblioteca Academiei, mss. 3342, după Şeban Ionescu, Panait I. Panait, Constantin
Vodă Brâncoveanu…, p. 327.
10
Mircea Păcurariu, ,,Importanţa mitropolitului Antim Ivireanul pentru Biserica şi
cultura românească”, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1966, nr. 7-9. p. 500.
11
Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul…, Editura Minerva,
Bucureşti, 1999, p. 125. (Se va prescurta în continuare Introducere în opera…).
12
Teodor Bodogae, ,,Personalitatea mitropolitului Antim Ivireanul”, în rev. ,,Mitropolia
Banatului”, 1966, nr. 7-9, p. 470.
10
Biblia de la Bucureşti (1688)
Biblia este o operă colectivă a muncii de traducere. Cartea

cuprinde părţi din Palia de la Orăştie, traducătorii au folosit şi tălmăcirea
spătarului Nicolae Milescu făcută după Biblia grecească de la Frankfurt.
Traducerea a fost realizată de stolnicul Constantin Cantacuzino, Şerban şi
Radu Greceanu.
Tălmăcirea a fost făcută după Septuaginta aşa cum mărturiseşte
Del Chiaro: ,,Între alte lucrări tipărite până azi în Valahia sunt şi
următoarele: Vechiul şi Noul Testament, după versiunea celor 70, tradusă
în româneşte de doi fraţi boieri români din familia Greceanu – unul din ei
fu tatăl principesei Păuna, care trăieşte acum în Veneţia - <e principesa
Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, care a urmat pe tron
lui Brâncoveanu>. Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui
Şerban Cantacuzino, în jurul anului 1688, şi s-a terminat după câţiva ani
sub domnia lui Brâncoveanu”13.
Istoricul literar N. A. Ursu atribuie mitropolitului Theodosie prefaţa
cărţii care a apărut însă sub iscălitura patriarhului Dositei al Ierusalimului14.
Constantin Brâncoveanu este supraveghetor (ispravnic) al imprimării
operei şi viitorul domn sub care, de facto, a apărut Biblia15. În calitate de
supraveghetor a creat condiţiile optime acestui lucru aducând ediţii rare
ale Scripturii, dicţionare, lucrări lexicografice. Există exemplare în care
pe ultima pagină apar 16 rânduri suplimentare, în care se precizează că
traducerea s-a făcut după ediţia de la Frankfurt a Septuagintei şi nu după
ediţia în limba greacă apărută la Veneţia în 168716.
Încă din titlul lucrării se precizează că ,,toate s-au tălmăcit după
limba elinească spre înţelegerea limbii rumâneşti cu porunca prea bunului
(…) Domn Ioan Şărban Cantacuzino Basărabă Voievod şi cu îndemnarea
dumnealui Constandin Brâncoveanul, mare logofăt, nepot de soră al
Măriei sale”. Este deci o operă izvorâtă din colaborarea celor doi17.
13
Anton Maria Del Chiaro, Istoria della moderne rivoluzioni della Valachia, Veneţia,
1718, p. 43, după Nicolae Cartojan, Istoria literaturii…, p. 392.
14
Ioan Dură, Mitropolitul ,,Teodosie al Ţării Româneşti. Precizări şi contribuţii
biografice”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1988, nr. 9-10, p. 125-130.
15
Dan Râpă – Buicliu, Cartea românească veche. Studia bibliologica, Editura Alma,
Galaţi, 2000, p. 90.
16
Doru Bădără, Tiparul românesc…, p. 65.
17
Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii române veche, Editura
Tehnica, Bucureşti, 1994, p. 182. (Se va prescurta în continuare Pentru o nouă istorie a
literaturii…).
11
Valentin Bugariu
La această traducere alături de Septuaginta de la Frankfurt, Palia

de la Orăştie şi Vechiul Testament în traducerea lui Nicolae Milescu
(1660) s-au mai folosit şi cele din Evanghelie, Bucureşti, 1682, Parâmiile
preste an ale lui Dosoftei, 1683, Apostolul, Bucureşti, 1683 dar şi Noul
Testament de la Bălgrad (1648).
Unul din argumentele folosirii de către traducători a versiunii lui
Milescu rezidă în faptul că în cadrul Vechiului Testament (între paginile
740-750), se află şi un text nebiblic, un tratat filosofic Pentru singurul
ţiitoriul gând de Pseudo-Josephus Flavius, tradus din greceşte de Milescu,
aflat în acelaşi loc al Bibliei, în ediţia germană după care a lucrat
Spătarul18.
Cărturarii de la Bucureşti păstrează în scris câteva reguli ca:
fonetismele pâine, mâine (adv.), câine, mâinile (subst, srierea cu j (ajutoriu,
judecată). Pe plan lexical se observă eliminarea slavonismelor ca jătvă,
milosârdie, svânt etc. Nota predominată în vocabular rămâne structurarea
lui pe limba populară în care sunt realizate cele mai rezistente pagini ale
traducerii. Evident, termenii consideraţi prea regionali ori învechiţi sunt
înlocuiţi şi ei în vederea accesibilităţii19.
Cartea de cult
Prin imprimarea cărţii de cult s-a urmărit realizarea educaţiei

religioase şi morale a mulţimii. Spirit luminat, înconjurat de o curte
intelectuală receptivă la ideile de reformă şi progres, el a înţeles să
practice această iniţiativă pe suprafaţa întregii Ortodoxii. A tradus şi
tipărit cărţi bisericeşti pentru toate popoarele Ortodoxiei; a creat şi
subvenţionat şcoli, pretutindeni unde a fost solicitat20.
În această epocă au fost realizate tipărituri în care arta tipografică
strălucea prin podoabele gravurilor sau prin desăvârşirea tehnică a lucrului
tipografic. Dacă amintim numai vignetele Liturghierului din 1680,
gravurile Evangheliei din 1682 sau xilogravurile Triodului din 1700 ne
putem da seama de înaltul stadiu al artei tipografice a românilor.
Cea de a doua carte de la tiparniţa bucureşteană este Evangheliarul
greco-român (1693), operă monumentală a lui Antim remarcată prin
ţinuta tipografică fiind un model al genului.
18
Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, Editura
Minerva, Bucureşti, 1971, p. 168.
19
Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii…, p. 184.
20
Victor Papacostea, Tradiţii româneşti de istorie şi cultură, ediţie îngrijită de Cornelia
Papacostea – Danielopolu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 220.
12
Ajuns episcop al Râmnicului, Antim mută tipografia de la Snagov

la Râmnic unde a imprimat Antologhionul (1705). După anul 1705
învăţatul episcop şi apoi mitropolit al Ţării traduce în româneşte cărţile de
bază ale Bisericii: Molitvelnicul (1706) urmat de Liturghier, Ceaslov şi
Octoih în 1703.
Antologhionul râmnicean a fost finanţat ,,cu osârdia şi cu toată
cheltuiala…” marelui spătar Mihai Cantacuzino, ctitorul mănăstirilor
Sinaia şi Colţea. Cartea are şi un subtilu lămuritor ,,adecă Floarea
Cuvintelor, care cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui a sfintei
biserici preste tot anul…” având ca izvor un text grecesc21.
Molitvelnicul din 1706 este o lucrare alcătuită din două părţi
distincte, prima dintre ele, sub titlul Molitvelnic fiind un Liturghier, iar a
doua Molitvelnicul propriu-zis.
Liturghierul din 1713 de la Târgovişte a fost realizat în limba
română cu gravuri şi reprezintă a doua ediţie după cea râmniceană din
1706. Printre gravuri se află şi acelea reprezentându-i pe Sf. Grigorie de
Ioanichii şi Sf. Vasile de Dimitrios realizate cu plăcile aduse de la Snagov
la Buzău şi mai apoi la Râmnic şi în final la Târgovişte22.
O contribuţie deosebită o reprezintă tipărirea textului sacru:
Evangheliarul greco-român (1693), Psaltirea (1694), Evanghelia (1697)
şi Noul Testament (1703).
Evanghelia din 1693 a fost imprimată din ,,porunca” şi ,,cu cheltuiala”
domnului ţării în tipografia ţării.
În textul Psaltirii în câteva versuri este amintit de către ierarhul
locului domnitorul ţării: ,,Prealuminata atemă a Ţărâi Rumâneşti,/ Cu care
s-au încoronat vechii Băsărăbeşti,/ Bolocinstitului domn Constandin s-au
dăruit,/ Că den fericită a lor sămânţă s-au odrăslit,/ Şi bunele lor fapte câte
poate le plineşte,/ Şi ţara despre toţi vrăjmaşii o păzeşte”23. Psaltirea
proorocului şi împăratului David păstrează acelaşi tipic adică volum
apărut cu poruncă şi cheltuială domnească. Tot în 1694, Antim a mai
tipărit o Psaltire, cu psalmii în slavonă şi unele rugăciuni în română.
Cartea s-a păstrat într-un singur exemplar descoperit de G. Ştrempel în
Biblioteca Judeţeană Timiş. Este vorba de Psaltire a prorocului şi împăratului
David, cu molitve rumâneşti, la toate cathizmele şi cu ale mântuitoare
rugi şi pashalii de 46 de ani, carele s-au tipărit în zilele blagocestivului
domn a toată Ţara Rumâniască Ioan Canstantin B<asarab> B<râncoveanu>
voievod, fiind păstoriu turmei lui Hristos mitropolit chir Theodosie, în
anii de la Hristos 1694, în sfânta Mitropolie în Bucureşti”24.
21
Dan Horia Mazilu, Introducere în opera…, p. 24.
22
23
Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 79-80.
24
Adina Chirilă, Proiectul cultural al mitropolitului…, p. 56-57.
13
Valentin Bugariu
Noul Testament din 1703 a apărut iarăşi cu porunca şi cheltuiala

lui Brâncoveanu. Aeasta este prima dată când în Ţara Românească a fost
tipărit Noul Testament.
Mitrofan (†1702), episcop al Huşilor, colaborator şi tipograf al
mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Ajuns în Ţara Românească a fost
conducătorul tipografiei din Bucureşti, a îngrijit de imprimarea Bibliei lui
Şerban Cantacuzino. Ales episcop eparhiot al Buzăului întemeiază aici o
tipografie care imprimă între altele cele 12 Minee (1698) şi Triodul
(1700). De la Bucureşti a luat o parte din utilajul tipografic în 169125.
Mitrofan este şi ctitorul tipografiei bucureştene. Litera tipografului
moldovean se distinge prin frumuseţea sobră a desenului, proporţii şi
calitatea deosebită a execuţiei, fapt ce permitea opţinerea unei pagini
elegante, cu rânduri corect aliniate şi cu linia literei dreaptă26.
La Buzău a tipărit mai multe cărţi de cult între care Mineele
(1698), o primă ediţie a volumelor pentru Ţările Române. In folio de 12
volume (I – Luna lui Septemvrie, 139 f; II. Luna lui Octovrie, 152 f; III.
Luna lui Noemvrie, 164 f; IV. Luna lui Dechemvrie, 173 f; V. Luna lui
Ghenuarie, 186 f; VI. Luna lui Fevruarie, 117 f; VII. Luna lui Martie, 120
f; VIII. Luna lui Aprilie, 98 f; IX. Luna lui Mai, 101 f.; X. Luna lui Iunie,
116 f; XI. Luna lui Iulie, 116 f; XII. Luna lui Augustu, 132 f.. În 1700 a
apărut Triodul în slavonă şi română cu gravuri executate de Ioanichie
Bakov27.
O reuşită deosebită a fost reactivarea tipografiei de la Bălgrad.
Aici, Mihail Işvanovici, ucenicul mitropolitului Antim a imprimat o
Bucoavnă şi un Chiriacodromion (1699), ultima carte este în fond o
Cazanie, o carte de predici utilizată în serviciul divin public până la
începutul veacului al XX-lea.
Tipografia de la Mănăstirea Snagov a fost (în întregime, probabil)
rodul ,,ostenelelor” lui Antim, al ,,sudorilor feţei” sale, al muncii şi
talentului său: litera grecească, litera latinească (verosimil), litera chirilică
pentru tipăriturile româneşti, presale şi tot arsenalul trebuincios ilustrării
şi impodobirii. Banii erau cu siguranţă, ai voievodului Constantin Brâncoveanu.
Folosul va fi acela al Ecclesiei româneşti28.
Ca finalitate, la sfârşitul epocii lui Brâncoveanu şi prin cartea
bisericească s-a finalizat un proces cultural cu implicaţii spirituale şi
sociale majore: impunerea limbii româneşti ca limbă liturgică a Bisericii
din spaţiul românesc, pe această cale, a limbii literare unitare29.
25
Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 28.
26
27
Doru Bădără, op. cit., p. 73.
28
Dan Horia Mazilu, Introducere în opera…, p. 18.
29
Doru Bădără, Tiparul românesc…, p. 28-29.
14
Concluzii:
Parte a moştenirii culturale brâncoveneşti, cartea bisericească a

contribuit la dezvoltarea limbii române literare şi implicit a Bisericii.
Oriunde învăţatul domnitor ridica o biserică, făcea o danie, aceste acte au
fost însoţite de daruri în cărţi. O preocupare deosebită a fost spirijinirea
Ortodoxiei românilor ca factor de unitate naţională dar şi a ortodocşilor de
pretutindeni prin înfiinţarea de tipografii. O urmare a fost şi suţinerea
materială a Bisericii Ortodoxe din Ardeal ca stăvilar sigur împotriva
prozelitismului şi deznaţionalizării românilor. Cartea bisericească a apărut
în tipografiile domneşti şi bisericeşti cu ,,porunca” dar mai ales ,,cheltuiala”
domniei. De apariţiile tipografice s-au ocupat arhiereii locului, Sf. Antim
şi Mitrofan, adevăraţi meşteri tipografi. Tipăriturile din vremea lui
Constantin Brâncoveanu se înscriu în necesitatea ritualică, fiind în parte
în limba română în epoca de tranziţie liturgică de la slavonă la limba
naţională.
15
Valentin Bugariu
Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir

Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești
Introducere
Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

anul 2016 a fost declarat An omagial al Educației religioase și totodată
An comemorativ al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul și al tipografilor
bisericești. Dacă în primul semestru al anului ne-am amintit de rolul
deosebit al educației religioase, astăzi vom încerca succint să prezentăm
activitatea Sfântului Antim Ivireanul ca tipograf și omilet, deci tot sub
tema generoasă a educației religioase făcută de astă dată din înălțimea
amvonului.
Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX) acțiunea de
a comemora pe cineva înseamnă a evoca și a sărbători o persoană, activitatea
acesteia precum și –în cazul nostru– întreaga misiune a tiparului bisericesc cel
puțin din două considerente:
1. Cartea reprezintă o memorie vie, veșnică, care nu moare odată
cu cei ce se regăsesc în aceste inițieri (Pr. I. Bria). Locul în care cartea s-a
născut a fost Biserica, de aici legătura între CULTURĂ și rădăcina ei,
adică CULTUL. Baza culturii o reprezintă cultul, adică totalitatea tuturor
actelor religioase de la biserică și din casa credinciosului (rugăciunea,
icoana, Scriptura, Ceaslovul, busuiocul, tămâia ș. a.). Cultul oferă unitate
spirituală și integrare culturală. Prin bogăția artistică și simbolul estetic,
cultul devine o icoană, în care cultura națiunii primește dimensiunea de
sfințenie. Cultul și cultura converg în acest proces de transfigurare30.
2. Autoritatea și puterea scrisului față de cele afirmate prin viu
grai: Tipăritura (cartea, predica, cateheza, presa bisericească) exercită o
putere deosebită, care nu stă în primatul informației, ci în autoritatea
scrisului (,,Nu te cred, arată-mi unde este scris!”), în capacitatea ei colosală
de a fi producătoare de sens și de semnificații31.

,,Analele Aradului”, II, nr. 2 / 2016, p. 282-303.
30
Ion Bria, ,,Cultura creștină – un comandament misionar actual”, în vol. Ioan I. Ică jr.,
(coord.), Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Preotului Profesor Academician
Dumitru Stăniloae (1903–1993), Editura și Tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe, Sibiu,
1993, p. 219.
31
Sorin Preda, Jurnalismul cultural și de opinie, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 11.
16
După opinia unui istoric cartea bisericească se înscrie în literatura

sentimentului religios cu dublu rol de învățătură (didactic) și de comunicare
sfântă (rugăciune). Cartea este purtătoare a cuvântului divin. În acest sens
aceasta exprimă o hierofanie32. Modul prin care se poate degaja exprimarea
într-o manieră nemijlocită a sentimentului religios față de carte este oferit
de analiza însemnărilor de donatori de cărți bisericești, însemnări care se
constituie într-o sursă de mare autoritate, întrucât ele transpun trăirea
religioasă ad hoc a celui care face donația cărții33.
De aceea în tratarea unui astfel de subiect ne vom folosi de sursele
avute la dispoziție: istoria tiparului bisericesc, monografii închinate unor
personalități, studii de specialitate. În structurarea prezentării ne-am oprit
la trei etape distincte: apariția și dezvoltarea tiparului, epoca de maximă
înflorire a acestui meșteșug din vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu
și diversificarea tiparului bisericesc din veacul al XVII-lea și până în
zilele noastre.
Din cele mai vechi timpuri cartea a circulat în întreg spațiul
românesc distinct de epocă istorică și posibilitățile fiecărui veac. Cele
dintâi au fost Procesele Verbale ale martirilor în fața tribunalelor păgâne,
Acte denumite în istoriografia bisericească Martirice: Sfinții Emilian din
Durostor (18 iulie 362), Sava Gotul (12 aprilie 372). Dezvoltarea cultului
creștin, inventarul liturgic descoperit (bazilică, potir, prescurnicer etc.)
atestă și slujirea lui Dumnezeu prin rugăciune publică în care s-au folosit
și îndrumare, adică cărți. Desigur cele dintâi au circulat în întreg spațiul
românesc în formă manuscrisă fiind opera călugărilor din mănăstirile
românești, mai apoi de copiști care și-au continuat activitatea și după
apariția tiparului, drept dovadă stă activitatea lui Vasile Sturze Moldoveanul
din veacul al XVIII-lea: ,,…prin anii 1700 apar în Banat (și în ținuturile
mărginașe ale Bihorului-crișan) unii copiști atrași desigur de posibilitățile
prielnice de a-și pune în valoare îndemânatecul lor meșteșug, apreciat ca
o îndeletnicire de artă și deci de preț. Ei vin din îndepărtata Moldovă, țară
în care arta de a copia avea în trecut o frumoasă tradiție, formată în
numeroasele centre monahale, cum a fost școala de la Neamț. […] Se
cunosc doi copiști moldoveni, care au activat în Banat: Ieromonahul
Agaton Moldoveanul ot Iași și dascălul Vasile Sturze Moldovanul, care
semnează și ‹‹sin Badiul››. […] cel de-al doilea, ‹‹cel mai reprezentativ…›› și
cel mai prodigios, care copiază de la 1693 până la 1717, un număr de 12
cărți cunoscute fiind desigur numai o parte din manuscrisele lui”34. Două
32
Act prin care se manifestă sacrul, relevarea unei entități sacre. (DEX).
33
Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1997, p. 68-69.
34
Virgil Molin, ,,Copiști moldoveni în Banat la începutul secolului al XVIII-lea”,
în,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 ̸ 1964, p. 211.
17
Valentin Bugariu
cărți au fost copiate în satele bănățene: Liturghier, 1699, 127 file și un

Miscelaneu, 1704, 210 file la Utvin și Sînandrei. Celelalte au circulat în
provincia dintre Dunăre și Mureș.
Tipografia și cartea bisericească
Prima tipografie din țara noastră a lucrat la Mănăstirea Dealu din

apropierea cetății de scaun a Țării Românești (Târgoviște). Atelierul
tipografic al ieromonahului Macarie este cel de-al treilea în Răsăritul
Europei după cele de la Cracovia și Cetinie. Prezența tipografiei în Țara
Românească se înscrie în dorința domnitorului muntean Radu cel Mare de
a reorganiza Biserica Țării. Pentru acest lucru a ridicat mănăstirile Dealu
și Govora, a adus pe fostul patriarh ecumenic Nifon și desigur avea
nevoie de carte bisericescă.
Macarie venit de la Cetinie, după căderea sub ocupație otomană, la
Dealu a confecționat literele tiparniței aici, mărturie a acestui fapt îl
reprezintă forma acestora. Ne sprijinim pe faptul că literele celor trei
tipărituri din Țara Românească nu se potrivesc cu cele de la Cetinie35.
Pe pământ românesc a reușit să tipărească trei cărți necesare
cultului: Liturghier, 1508; Octoih, 1510 și Tetraevanghel, 1512. Tipărirea
Liturghierului a început în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-
1508), prin 1507, și s-a isprăvit sub Mihnea cel Rău (apr. 1508-oct. 1509),
la 10 noiembrie 1508. Este o carte de format mic, cu 128 de foi36. Cartea
a fost reeditată cu binecuvântatea Înaltpreasfințitului Nifon Mihăiță în
2008 la Târgoviște, cu o traducere în românește de preotul profesor
Alexandru Stan. Importanța imprimării acestuia rezidă nu numai din
faptul că reprezintă prima carte tipărită în țările românești, ci în acela că
este prima ediție a acestei prime cărți de cult. Prima ediție a Liturghierului
în limba greacă a apărut abia în anul 1526 la Veneția, și, concomitent la
Roma37.
Tot de aceeași valoare sunt și celelalte două opere macariene,
Octoihul care a fost luat drept model pentru Octoihul slavon tipărit în
1557 la Brașov de diaconul Coresi. Tetraevanghelul este prima tipăritură
de acest gen pentru credincioșii ce foloseau limba slavonă. A fost reeditat
de Filip Moldoveanul la Sibiu.
35
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Editura Andreiana, Sibiu,
2016, p. 15. (Se va prescurta în continuare Tiparul în Biserica Ortodoxă…).
36
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 536. (Se va
prescurta în continuare Istoria Bisericii Ortodoxe…).
37
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica Ortodoxă…, p. 16.
18
În veacul al XVI-lea au mai tipărit cărți Dimitrie Liubavici,

ieromonahul Lavrentie în Țara Românească, Filip Moldoveanul și diaconul
Coresi în Transilvania.
Activitatea tipografică a fost reluată în Țara Românească în timpul
domniei lui Radu Paisie (1535-1545), deci peste patru decenii.
Logofătul38 Dimitrie Liubavici însoțit de călugărul Moise au lucrat în
tipografia Vukovici din Veneția, apoi în mănăstirea sârbească Gracianița.
Venind la cererea domnitorului în 1543-1544 împreună cu matrițele cu
ajutorul cărora au turnat literele. Pe tărâm românesc a reușit să tipărească
patru cărți: Molitvelnicul cu o anexă Pravilă a Sfinților Apostoli și a
sfinților preacuvioși părinții noștri și a celui de-al șaptele sobor: despre
preoți și despre mireni (1558) la Târgoviște, Praxiu (Apostol), 1547,
Minei (mai degrabă un Antologhion) și un Tetraevanghel.
Cărțile tipărite de Liubavici merită câteva considerații generale:
1. Limba acestora este slavona de redacție medio-bulgară, cu
frontispicii având în mijloc stema Țării Românești.
2. A reușit Dimitrie Liubavici să creeze o școală de tipografi. Până
astăzi se cunosc numele a doi astfel meșteri în arta tiparului: Oprea și
Petru. Oprea a ajuns conducătorul atelierului și apoi colaborator al
diaconului Coresi la Brașov unde au imprimat un Octoih în 1557. Tot în
tipografia lui Liubavici a ucenicit și diaconul Coresi.
Trebuie reținut și faptul că Dimitrie Liubavici a format, în atelierul
său tipografic, primii ucenici de neam românesc cunoscuți cu numele. Cu
alte cuvinte, s-a început înlocuirea treptată a meșterilor străini cu meșteri
români, ajungându-se, în mod firesc de la cartea slavonă la cea românească39.
Ieromonahul Lavrentie este ctitorul celei dintâi tipografii bucureștene.
Ajutat de ucenicul Iovan (Ioan) a realizat utilajul tipografic (matrițe,
litere) și a imprimat aici două cărți.
În Ardeal o primă tipografie particulară a luat ființă la Sibiu în
1528, care imprima cărți cu litere latine, în limbile latină și germană, dar
și cărți slave și românești, cu caractere cirilice pentru românii ortodocși40.
În aceste condiții Filip Moldoveanul ,,scrib” și ,,diplomat” al magistratului din
Sibiu între anii 1521-1544. În 1544 a reușit să imprime un Catehism
românesc, văzut de Timotei Cipariu în 1838. A reeditat Tetraevanghelul
lui Macarie (1512) și un Tetraevanghel slavo-român în 1551-1553, prima
tipăritură în limba română cunoscută până astăzi.
Originar din Târgoviște, diaconul Coresi s-a așezat ,,extra muros”
la Brașov, lângă biserica Sfântul Nicolae de aici. Aici a debutat în
38
Mare boier, secretar în Evul Mediu.
39
40
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe…, p. 545.
19
Valentin Bugariu
ucenicia lui Oprea, cu sprijinul material al judelui orașului Hanăș Begner.

Acesta (și urmașul său Lukas Hirscher) au sprinit editarea de carte chiar
slavonă pentru a ajuta funcționarea fabricii săsești din orașul de sub
Tâmpa. Între cărțile apărute aici amintim un Praxiu în românește (1566)
și o Pravilă a Sfinților Părinți în aceeași limbă (1561). Ultima etapă de
activitate a fost cea a editării cărților în regie proprie (1569-1581). În șirul
cărților din această activitate se înscriu cărți de slujbă ortodoxe, unele
comenzi ale ierarhilor ardeleni și munteni. Cea mai însemnată realizare
este Cazania a doua (1581). Spre deosebire de cea dintâi, Tâlcul Evanghelilor
(1567) care este o carte de cântece și slujbe calvine cu numărul redus al
Tainelor: Botez, Cununie, Împărtășanie, iar cultul la predică, imne și
psalmi (M. Păcurariu), Catehismul din 1581 este tradus după Cazania din
1569 a tipografului rus Ivan Feodorov din Zabludov (Lituania).
După școala logofătului Liubavici, Coresi a reușit să creeze o a
doua școală din istoria tipografiei bisericești. În paginile cărților afișăm
numele unor ucenici: diacul Tudor, Mănăilă și diacul Călin, jupânul
Lorinț. Marele merit al lui Coresi este acela că a fost primul cărturar care
a luptat în mod conștient pentru introducerea limbii române în Biserică.
Prin tipăriturile românești ale lui Coresi s-a făcut și mai mult simțită
unitatea de limbă, de credință și de origine a românilor de pretutindeni41.
Tot o realizare a ucenicilor lui Coresi, diacul Șerban și diacul
Marien este Palia de la Orăștie (1582), cea mai mediatizată producție a
vechii literaturi42. Patronii spirituali au fost Mihail Tordaș, episcopul
românilor din Ardeal și Archirie, protopopul Hunedoarei iar traducători
au fost propovăduitorii calvini din Caransebeș și Lugoj, Ștefan Herce și
Moise Peștișel, însoțit de învățătorul școlii de cântăreți din Caransebeș,
Zăcan Efrem.
La Mehadia în Banat a existat în veacul al XVI-lea un centru
cultural. Istoricul Nicolae Iorga a fotocopiat documentul și l-a identificat
a fi o Psaltire după o ediție din Moldova și identică cu Psaltirea lui
Coresi din 1577. Fragmentul păstrat conține Psalmul 50 până la versetul
17. Foi din Psaltire au fost folosite la legarea diferitelor cărți bisericești,
ceea ce l-a îndreptățit pe descoperitorul ei, Coriolan Buracu, să presupună
că Mehadia a posedat un fragment mult mai mare43.
Veacul al XVII-lea reprezintă culmea de înflorire și dezvoltare a
tiparului bisericesc, impulsionat de sprijinul material al domnitorilor
41
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 558-559.
42
Valentin Bugariu, Protopopul Mihail Gașpar. Studiu monografic, Editura Eurostampa,
Timișoara, 2007, p. 12.
43
Virgil Vintilescu, Consemnări literare. Repere literare bănățene (De la începuturi
până la 1880), Editura de Vest, Timișoara, 1995, p. 49.
20
munteni și moldoveni, de activitatea unor iscusiți tipografi, dar și de

cerința de carte bisericească pentru eparhiile Țărilor Românești, dar și
pentru ortodocși greci, georgieni și arabi.
În prima jumătate a secolului, Matei Basarab (1632-1654) a înființat o
moară de ,,hârtie” la Ocnele Mari, în Vâlcea, prima din Țara Românească.
Acum au fost identificate cele mai multe tipografii: Câmpulung (1635),
Govora (1637), Mănăstirea Dealu și Târgoviște (1644-1646), București
(1678), Buzău (1691), Snagov (1694), Iași (1643) la Sfinții Trei Ierarhi și
Cetățuia (pentru bisericile grecești din Moldova) și Bălgrad (1691).
Cărțile tipărite în acest secol erau de o mare diversitate: cărți de
slujbă (în slavonă, română, bilingve), cărți biblice (între care și o ediție
integrală a Noului Testament și a Bibliei), cărți cu profil omiletic
(Cazanii), cărți de apărare a Ortodoxiei în fața prozelitismului altor culte,
cărți pentru credincioși greci sau pentru cei vorbitori de limbă arabă44.
Amintim aici câteva date despre realizările tipografilor până la
domnia lui Constantin Brâncoveanu și păstorirea marelui ierarh – tipograf
Antim Ivireanul. Tiparnița din Câmpulung a fost cumpărată Matei
Basarab45 de la Kiev prin intermediul mitropolitului Petru Movilă. Pentru
utilizarea acestei tiparnițe a fost trimis și un meșter tipograf în persoana
lui Timotei Alexandrovici Verbițki. Aceasta a funcționat pe lângă biserica
,,Adormirea Maicii Domnului” din târg, ctitorie voievodului muntean și a
imprimat un Molitvelnic (Evlologhion) în 1635, 226 foi.
După doar 2 ani, în 1637 s-au pus bazele unei topografii în
Mănăstirea Govora din județul Vâlcea prin grija egumenului Meletie
Macedoneanul. Din acest atelier a ieșit prima carte de cult tipărită în
limba română, un Ceaslov (1640). Destinul acestei tipografii de la Govora
a fost frânt prin mutarea utilajului tipografic la Mănăstirea Dealu unde a
fost imprimată Evanghelia învățătoare, 788 p + 109 foi.
În Moldova cu sprijinul la Vasile Lupu46 este pusă în funcțiune
prima tipografie de aici prin sprijinul mitropolitului Petru Movilă de la
Kiev care a trimis în orașul celor șapte coline (Iași), tipografia la
Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi și un meșter tipograf ieromonahul Sofronie
Pociațki. Același domnitor l-a trimis pe Pociațki la Lvov să aducă alte
piese pentru tipografie. Prima carte realizată aici a fost Cazania
44
45
Cuvântul domnitorului a cântărit greu în balanța alegerii Cuviosului Iosif în scaunul
vlădicesc al Timișoarei la 14 noiembrie 1643. (Valentin Bugariu, Sfântul Iosif cel Nou de
la Partoș, ocrotitorul Banatului, Editura Tiparnița, Arad, 2016, p. 27).
46
Vasile Lupu a plătit datoriile Patriarhiei Ecumenice iar ca răsplată a primit din partea
patriarhului Partenie I cel Bătrân moaștele Cuvioasei Paraschiva. Ierarhul constantinopolitan a
fost cel care l-a consacrat ierarh pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș.
21
Valentin Bugariu
mitropolitului Varlaam (1943). Profesorul Pandele Olteanu (1970) a

demonstrat faptul că mitropolitul moldovean a prelucrat textul după
volumul lui Damaschin Studitul, Comoara.
Mitropolitul Dosoftei a refăcut tipografia în 1679 și a imprimat
Dumnezăiasca Liturghie (101 foi). Tipografia a fost adusă prin grija
mitropolitului și prin intermediul lui Nicolae Milescu Spătaru. Savantul
român s-a adresat patriarhului Ioachim al Moscovei care a trimis instalația
tipografică și litera necesară. La Iași tiparnița a fost așezată la biserica
,,Sfântul Nicolae Domnesc”. Din imprimarea capodoperei dosoftiene
Viața și petreceria svențelor (4 vol.), 1682-1686 aflăm că aici la Iași a
existat o altă școală tipografică formată din ,,făcătorul tiparelor” Macarie
și ucenicii săi: Pavel, Ursul și Andrei.
La Cetățuia a funcționat și o a treia tipografie pentru nevoile
credincioșilor greci. Ea a fost opera colaborării patriarhului Dositei al
Ierusalimului (1669-1709) cu domnitorul Gh. Duca (1678-1683). Primul
meșter tipograf de aici a fost Mitrofan, cel care a ajuns episcop de Huși și
apoi de Buzău. Cercetătorul Dan Simonescu afirmă că acest Mitrofan l-a
format în arta tiparului pe Antim Ivireanul47.
Pentru românii ardeleni activitatea editorială a fost reluată după o
jumătate la secol din 1588, la Bălgrad din grija mitropolitului Ghenadie al
II-lea (1627-1640). S-a reușit imprimarea unei cărți coresiene: Evanghelia
cu învățătură din 1581.
Mitropolitul Simion Ștefan a tipărit Noul Testament (1646). Trei
dintre aceste predoslovii (la Matei, Luca și Ioan) au fost reproduse –cu
ușoare modificări– și în Biblia de la București din 168848.
La Bălgrad, ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail Iștvanovici a
tipărit un Chiriacodromion (1699), în fapt reeditarea Cazaniei lui Varlaam și o
Bucoavnă (1699).
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, activitatea tipografică
din Țara Românească începută pentru această epocă la Câmpulung,
Govora și Dealu se continua prin mitropolitul Varlaam la Mitropolia din
București. Ierarhul a pus bazele unei tipografii ,,de iznoavă” aducând și
,,dascăli de tipografie” de la Kiev ori Moscova. Aici a imprimat cu
ajutorul ieromonahului Chriac Svânta și dumnezăiasca Evanghelie (1682).
Capodopera acestei tipografii a fost Biblia de la București (1688).
Cartea este o operă colectivă a muncii de traducere. Volumul cuprinde
părți din Palia de la Orăștie, traducătorii au folosit și tălmăcirea spătarului
Nicolae Milescu făcută după Biblia grecească de la Frankfurt. Traducerea
47
48
Mircea Păcurariu, op. cit…p. 67.
22
a fost realizată de stolnicul Constantin Cantacuzino, Șerban și Radu

Greceanu.
Anton Maria Del Chiaro, contemporan cu această mare realizare
notează: ,,Între alte lucrări tipărite până azi în Valahia sunt și următoarele:
Vechiul și Noul Testament, după versiunea celor 70 (Septuaginta n. n.),
tradusă în românește de doi boieri români din familia Greceanu – unul din
ei fu tatăl principesei Păuna, care trăiește acum în Veneția – ‹‹e principesa
Păuna, soția lui Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, care a urmat pe tron
lui Brâncoveanu››. Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui
Șerban Cantacuzino, în jurul anului 1688, și s-a terminat după câțiva ani
sub domnia lui Brâncoveanu”49.
Istoricul literar N. A. Ursu a atribuit mitropolitului Theodosie, prefața
cărții, care însă a apărut sub iscălitura patriarhului Dositei al Ierusalimului50.
Constantin Brâncoveanu este ispravnic (supraveghetor) al imprimării
textului sacru și totodată viitorul domn sub care, de facto, a apărut Biblia51. În
calitate de supraveghetor a creat condițiile optime acestui lucru aducând
ediții rare ale Scripturii, dicționare, lucrări lexicografice. Există exemplare în
care pe ultima pagină apar 16 rânduri suplimentare, în care se precizează
că traducerea s-a făcut după ediția de la Frankfurt a Septuagintei și nu
după ediția în limba greacă apărută la Veneția în 168752.
Încă din titlul lucrării se precizează că ,,toate s-au tălmăcit după
limba elinească spre înțelegerea limbii rumânești cu porunca prea bunului
[…] Domn Ioan Șărban Cantacuzino Băsărabă Voievod și cu îndemnarea
dumnealui Constandin Brâncoveanul, mare logofăt, nepot de soră al
măriei sale”53. Este deci, o operă izvodită din colaborarea celor doi.
În realizarea aceste traduceri alături de Septuaginta de la Frankfurt,
Palia de la Orăștie și Vechiul Testament în traducerea lui Nicolae Milescu
(1660) au mai fost întrebuințate și alte volume ca suport traductologic:
Evanghelie, București, 1682, Parâmiile preste an ale lui Dosoftei (1683),
Apostolul, București, 1683 dar și Noul Testament de la Alba Iulia (1648).
49
Anton Maria Del Chiaro, Istoria della moderne rivoluzioni della Valachia, Veneția,
1718, p. 43 după Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva,
București, 1980, p. 392.
50
Ioan Dură, ,,Mitropolitul Teodosie al Țării Românești. Precizări și contribuții
biografice”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 9-10 ̸ 1988, p. 125-130.
51
Dan Râpă – Buicliu, Cartea românească veche. Studia bibliologica, Editura Alma,
Galați, 2000, p. 90.
52
Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului
al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1998.
53
Gabriel Țepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii și culturii române vechi, Editura
Tehnica, București, 1994, p. 182.
23
Valentin Bugariu
Unul din argumentele folosirii traducerii lui Milescu rezidă în

faptul că în cadrul Vechiului Testament (între paginile 740-750), se află și
un text nebiblic, un tratat filosofic Pentru singurul țiitoriul gând de
Pseudo-Josephus Flavius, tradus din grecește de Spătarul moldovean, aflat în
același loc al Bibliei, în ediția germană, după care a lucrat traducătorul54.
Tipografiile din timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-

1714). Sfântul Antim Ivireanul
Domnia lui Constantin Brâncoveanu în Țara Românească (1680-

1714) a lăsat urme adânci în istoria culturii românești. În primul rând a
fost valorificată cartea de cult care îndeplinea în vremea aceea un dublu
rol: de a sluji tipicului bisericesc și de a reprezenta suportul didactic al
școlii românești. Urcarea pe tron a fost marcată prin apariția Bibliei de la
București (1688), prima versiune integrală a Cărții Sfinte în limba română
și s-a încheiat cu editarea unor broșuri de către fii săi până în 1714. Putem
astfel trage o primă concluzie și anume aceea că vremea lui Brâncoveanu
a fost domnia cărții prin excelență.
O grijă deosebită a domniei a reprezentat-o susținerea tiparului
prin clericii țării (mitropolit, episcop, ieromonah, preot și monah). Mitrofan
fost episcop de Huși a condus destinele tipografiei bucureștene, aici a
reușit imprimarea cărții: Mărgăritare, adică cuvinte de multe feluri, a
celui între sfinți părintelui nostru Ioan arhiepiscopului Țarigradului, a lui
Zlatoust și a altor părinți…, (1691). Dar din acest an Mitrofan a fost ales
episcop la Buzău și s-a căutat un nou meșter tipograf.
Prin intermediul lui Hrisant Notara a fost adus la București în
1691 georgianul Antim Ivireanul. Se știe că acesta s-a născut în jurul
anului 1650. Dintr-o scrisoare a lui Hrisant Notara către Ianache Văcărescu
aflăm date importante din viața sa: Născut în satul Ude din Georgia, a fost
luat de tânăr rob la turci, dar a fost răscumpărat de patriarhul Dositei al
Ierusalimului (1668-1707). A intrat în obștea monahală a Sfântului
Mormânt din Ierusalim (și nu la Patriarhia din Constantinopol cum se
credea până acum), fiind călugărit cu numele Antim. Acolo a învățat
limba greacă, arabă și turcă. Prin anii 1680-1682 patriarhul Dositei l-a
adus la mănăstirea Cetățuia unde a învățat limbile română și slavonă. Aici
a învățat de la Mitrofan meșteșugul tiparului devenind și egumen al
mănăstirii. Prin 1690-1691 Antim a plecat la București probabil chemat
de Mitrofan55.
54
Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, Editura
Minerva, București, 1971, p. 168.
55
Antim Ivireanul, Scrisori, Ediție îngrijită de Mihail Stanciu și Gabriel Ștrempel,
Editura Basilica, București, 2014, 191 p., după Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica
Ortodoxă Română…, p. 92.
24
În tipografia de la București a tipărit primele patru cărți: Învățăturile

lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, Slujba Sfintei Parascheva și
a Sfântului Grigorie Decapolitul (1692). La un an distanță a imprimat
Evanghelia greco-română, o realizare tipografică deosebită de seamă, cu
gravuri și frontispicii și vinete lucrate cu o deosebită măiestrie, având și o
,,postfață” scrisă de el. În 1694 a tipărit o Psaltire românească cu o
dedicație către Brâncoveanu, căruia i-a închinat și câteva ,,versuri la
stema țării”56, iscălite de ,,smeritul între ieromonahi Antim Ivireanul”57.
Latura cea mai însemnată a multiplei activități a lui Antim este
desigur cea de tipograf, el având meritul de a fi încetățenit deplin la noi
meșteșugul tiparului și de a fi tipărit numeroase cărți, determinând astfel
un însemnat curent de cultură religioasă58.
Tipografia bucureșteană încetează de a fucționa, prin plecarea lui
Antim la Snagov cu o parte din utilajul tipografic. Aici a fost egumen al
așezământului monahal. Într-o perioadă de scurtă de cinci ani (1696-
1701) a reușit să imprime 15 cărți: șapte grecești, cinci românești, una
slavonă, una slavo-română și una greco-arabă. Din această perioadă
amintim doar trei: Antologhionul (1697) o carte masivă, cu peste 2100
pagini cu extrase din Mineie, dar și din Psaltire, Ceaslov, Octoih, Triod,
Penticostar și Liturghier59. Celelalte sunt Evanghelia (1697) și Liturghierul
greco-arab (1701). Pentru imprimarea ultimei cărți Antim a turnat literele
și a realizat și utilajul tipografic (matrițele). Aici, în liniștea Snagovului a
pus bazele unei școli tipografice unde au învățat această artă a literelor:
ipodiaconul Mihail Ștefan (Iștvanovici) care a lucrat mai apoi la Bălgrad
și Râmnic, în final la Tiflis (Tiblisi) a pus bazele unei tipografii cu
caractere georgiene; apoi Gheorghe Radovici care a lucrat și la Târgoviște
și ieromonahul Dionisie Flor la București.
Din pricina unor intrigi simțite de Antim, tipografia de aici și-a
încetat activitatea în 1701 și s-a continuat tipărirea volumelor la București.
Tipografia cu caractere arabe a mai imprimat și un Ceaslov (1703) și a
fost dăruită de domnitor patriarhului Atanasie Dabbas. La plecarea
înaltului prelat antiohian a luat și tipografia. Instalată la Alep (Siria) a
56
,,Prealuminata stemă a Țărâi Rumânești, ̸ Cu care s-au încoronat vechii Băsărăbești, ̸
Bolocinstitului domn Constandin s-au dăruit, ̸ Că den fericită a lor sămânță s-au odrăslit, ̸
Și bunele lor fapte câte poate le plinește, ̸ Și țara despre toți vrăjmașii o păzește”. (Dan
Horia Maziliu).
57
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 142. (Se va
prescurta în continuare Istoria Bisericii Ortodoxe…vol. II).
58
Mircea Păcurariu, ,,Importanța mitropolitului Antim Ivireanul pentru Biserica și
cultura românească”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 7-9 ̸ 1966, p. 494.
59
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe…, vol. II, p. 143.
25
Valentin Bugariu
imprimat numeroase cărți liturgice și teologice până în 1724 când a fost

reorganizată și retehnologizată a imprimat 76 de cărți până în 1899.
La București, Antim a tipărit în 1703 Noul Testament, prima ediție
a cărții în Țara Românească. Această reușită a avut la bază textul
mitropolitului Simion Ștefan (1648).
La 16 martie 1705 ,,egumenul chir Antim de la Snagov” a fost ales
episcop al Râmnicului. Aici o înființat o nouă tipografie, cu o parte din
utilajul grecesc și românesc de la Snagov, pe care-l numea ,,rodul muncii
mele”. Aici a tipărit 9 cărți. Cu acest prilej au apărut cărți bilingve, cu
tipicul, lecturile biblice și sinaxarul în românește, iar cântările și
rugăciunile în slavonește, așa este Antologhionul (1705). În 1706 a tipărit
o carte românească foarte interesantă: Evhologhion sau Molitvelnic, cu
două volume distincte, primul este Liturghierul, cel din urmă Molitvelnicul.
Pentru realizarea volumului, Antim se folosește de Molitvelnicul (1689)
imprimat de preotul calvin Ioan Zoba din Vinț la Bălgrad. De notat ar fi
faptul că această ediție românească a Liturghierului este prima din Țară.
Traducerea a fost făcută de Antim folosindu-se de traducerile anterioare
ale lui Coresi și Dosoftei, precum și variantele în manuscris.
Prin moartea bătrânului mitropolit Theodosie la 28 ianuarie 1708,
Antim a fost ales mitropolit al țării. Înscăunat mitropolit eparhiot la
Duminica Ortodoxiei (22 februarie 1708) a continuat și aici activitatea
tipografică, dar și cea de predicator (din această perioadă datează Didahiile),
de sfătuitor domnesc și de ctitor al mănăstirii ,,Tuturor Sfinților” din
București, mănăstirea Antim de astăzi.
La Târgoviște, reședința de vară a domnitorului a fost mutată
tipografia care a imprimat 18 cărți dintre care 5 grecești, una slavo-
română, una slavo-română-greacă și 11 românești. Meșter tipograf și
diortositorul celor românești a fost ucenicul Gheorghe Radovici, iar
diortositorul celor grecești, ieromonahul Mitrofan Gregoras.
Între cărțile grecești amintim Carte de peste tot anul, cuprinzând,
fără lipsă tot serviciul bisericesc (1709), o carte masivă cu aproape 1600
de pagini, cu aproape toate cărțile de slujbă (Psaltirea, Ceaslovul, Octoihul,
Antologhionul, Triodul, Penticostarul, cele trei Liturghii și diferite rânduieli).
Între cărțile românești amintim două cu caracter pastoral scrise de
Antim: Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos
pentru învățătura preoților (1710) și Capete de poruncă la toată ceata
bisericească, pentru ca să se păzească fieștecarele din preoți și din
diaconi, deplin și cu cinste, datoriia hotarului său (1714). Ultima carte a
activității lui Antim a fost tipărită în 1716 la mănăstirea sa: Istoria sfântă
adică iudaică a lui Alexandru Mavrocoradat, tătăl primului domn fanariot
Nicolae Mavrocordat. În testamentul său întocmit odată cu Regulamentul
26
pentru Așezământul Mănăstirii Antim poruncea: ,,Las cu blestem și

aceasta: să aibă datorie tipograful să învețe meșteșugul tipografiei unul
după altul, pentru ca să nu piară acest meșteșug din țară, nici să se
părăsească lucrul cărților pentru folosul țării și pentru ajutorul casei”60.
Sfântul Antim i-a supraviețuit domnitorului mazilit în 1714, a
păstorit și sub Ștefan Cantacuzino până în 1716 când iarăși pe baza unor
intrigi la cererea noului domnitor fanariot este caterisit de patriarhul
Constantinopolului. Totodată i s-a stabilit și o nouă reședință mănăstirea
Sfânta Ecaterina din Sinai, la care nu a mai ajuns niciodată din pricina
ienicerilor care l-au înecat pe bătrânul ierarh într-un afluent al Mariței.
Pentru contribuția adusă la dezvoltarea culturii bisericești și a
rolului major în introducerea limbii române în biserică Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române în 1992 l-a trecut în rândul sfinților cu zi de
prăznuire 27 septembrie.
Tiparul din veacul al XVIII-lea până astăzi
Dacă veacul al XVI a reprezentat apariția tiparului bisericesc în

Țările Române de dincolo și dincoace de Carpați, secolul lui Antim a adus
meșteșugul tiparului la apogeu atât în privința calității scriiturii, a
numărului mare al volumelor cât și a creării unei domnii a cărții.
La debutul veacului al XVIII-lea lucrurile se schimbă radical, pe
tronul Moldovei (1711) și al Țării Românești (1716) au fost impuși
domnitori străini, pe care populația autohtonă i-a numit fanarioți. Și acum
Biserica a deținut ,,monopolul” tiparului românesc. Pe lângă carte
bisericească se mai imprimă lucrări cu profil economic, juridic, istoric și
manuale școlare. Cu toate acestea au apărut și tipografii particulare care
au tipărit și carte bisericească. Acum și-au continuat activitatea
tipografiile de la Râmnic, Buzău, Iași (carte arabă), inițiative private:
Viena, Buda și Sibiu. Tipografia lui Antim de la București a scos câteva
cărți între care amintim Octoihul (1720) și Slujba Sfântului Botez (1726).
Alături de această tipografie tot la București mai lucrează Tipografia
Școlii Văcăreștilor din mănăstirea Sfântul Sava. După opinia învățatului
mitropolit Tit Simedrea, aceasta este tot operă a domnitorului Brâncoveanu și
a mitropolitului Antim. Aici, în această vreme, a fost tipărită Învățătura
bisericească a lui Antim Ivireanul. Cea de a treia este a Mitropoliei care a
imprimat mai multe cărți. Cu acest prilej cunoaștem numele a câtorva
tipografi: preotul Stoica Iacovici de la biserica ,,Sfânta Vineri” care a
60
Șerban Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața. Domnia.
Epoca, Editura Științifică, București, 1969, p. 327.
27
Valentin Bugariu
lucrat 33 de cărți, dintre care 10 pe cheltuiala sa, Barbu Bucureșteanul și

Grigore tipograful. Tot acum s-a reeditat o lucrare a lui Antim: Învățătura
bisericească folositoare obștii preoțești și a tot credinciosul norod (1774).
La Râmnic avem cunoscuți alți tipografi: Ilie Cernovodeanu, Vlad
Georghevici, Dimitrie Pandovici, fiii lui Mihail Iștvanovici, Constantin și
Dimitrie Mihailovici.
Meșteșugul tiparului și al gravurilor se învăța din tată în fiu.
Meșterii tipografi se recrutau dintre orășeni, dar se recrutau și tipografi
din rândul preoților de mir și al călugărilor. De multe ori se întâlnesc
tipografi dintr-o țară românească în alta61.
În Moldova a apărut o tipografie particulară la Rădăuți, iar la Iași,
mitropolitul Iacob Putneanul a scos un Penticostar (1753). Tot în Iași a
fost tipărită o carte pentru ortodocșii bănățeni în românește și slavonește
cu binecuvântarea mitropolitului Pavel Nenadovici al Carlovițului, în
redactarea episcopului Vichentie Ioanovici Vidac al Timișoarei, Îndreptarea
păcătosului cu duhul blândețelor (3 foi + 167 p.), în 1765.
Pentru Transilvania și Banat au funcționat tipografiile din Viena
(1770) și Buda, ,,crăiasca tipografie a Universității” (1777). În acest
context amintim aici protopopul și profesorul de teologie Constantin
Șuboni al Timișoarei, Învățătură creștinească foarte de folos scoasă de pe
limba grecească pe cea rumânească cu osârdia și cheltuiala…, Viena,
1770; cele 12 Mineie de la Râmnic din 1776-1780, Octoihul (1811) al
episcopului Iosif al Argeșului. Tot la Buda au tipărit și bănățenii Paul
Iorgovici, Observații de limbă rumânească (1799) și traducerile preotului
din Beregsău Mic, Dimitrie Țichindeal. Alte tipografii private, săsești au
funcționat la Sibiu și Brașov.
După un veac de tranziție cunoscut prin influența iluministă, în
veacul următor iau naștere tipografiile eparhiale: Sibiu, Arad, Caransebeș,
la Râmnic a imprimat tipografia episcopului Calinic, Chișinău și Cernăuți.
În București începând cu anul 1882 s-a inaugurat la inițiativa
episcopului Melchisedec Ștefănescu, ,,Tipografia Cărților Bisericești” care a
dăinuit până în zilele noastre. Primul director a fost arhim. Ghenadie
Enăceanu (1882-1886). Sub conducerea sa au fost imprimate câteva
tipărituri remarcabile: jurnalul ,,Biserica Ortodoxă Română” (ian. 1882) și
Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri și biserici
antice din Moldova (1885) de Melchisedec Ștefănescu. Același ierarh
moldovean a imprimat o altă lucrare deosebită: Tratat despre instirea și
închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre icoanele făcătoare
de minuni din România (1890).
61
28
La tiparnița bucureșteană au lucrat Dimitrie Petrovici Bucureșteanul,

Dimitrie Mihailovici Râmniceanul și Stanciu Tomovici Bucureșteanul. În
1817 domnitorul Ioan Caragea a înființat o tipografie ,,privilegiată” la
Cișmeaua lui Mavrogheni, prima laică din țară. Aici a apărut cartea
Cuvinte șase pentru preoție și ale altor trei sfinți părinți canonicești
împotriva simoniei (1820, 160 p.).
În Moldova, mitropolitul Veniamin Costachi a refăcut tipografia
mitropolitană dar a înființat o alta la Neamț în 1807. O caracteristică a
cărților nemțene este că au beneficiat de sprijinul egumenilor mănăstirii
care sunt pomeniți în foile de titlu. În mod deosebit trebuie pomenit
starețul Neonil, în timpul căruia s-au tipărit aproximativ 60 de cărți și
Dionisie Romano, care s-a ocupat de refacerea tipografiei, procurând
mașini noi și litere de la Praga62. Dintre realizările de aici amintim, Noul
Testament (1818) și Pidalionul (1844).
Pentru românii basarabeni a fost deschisă tipografia exarhicească
care a imprimat revista ,,Buletinul eparhiei Chișinăului” (1867-1917) și
Trebnic63 (1908).
Odată cu reactivarea Mitropoliei Ardealului de Andrei Șaguna, a
fost inaugurată prima tipografie bisericească din oraș (1850). Aici au fost
imprimate cărți de cult, traduceri din Sfinții Părinți, manuale pentru elevii
teologi și pedagogi, precum și pentru copiii școlilor poporale, alte lucrări
cu caracter istoric și literar. Aici s-a început tipărirea ziarului ,,Telegraful
român” (3 ian. 1852, al doilea redactor a fost Dr. Pavel Vasici din Banat).
Capodopera producților editoriale a reprezentat-o Biblia (1856-1858). Tot
la Sibiu, protopopul Nicolae Tincu Velia a tipărit Istorioară bisericească
politico-națională a românilor de preste tot, mai ales a celor ortodocși
orientali din Austria…, (1865, XXIX, + 326 p.). Mai amintim alte trei
reușite: volumele Limba cărților bisericești (1905) și Ziaristica
bisericească la români (1910) iscălite de Onisifor Ghibu și ,,Revista
Teologică ” (1917) izvodită la inițiativa profesorului Nicolae Bălan.
62
63
Cartea reprezintă a piatră de hotar pentru folosirea termenului de ,,slavă”. De acum
termenul apare și în toate cărțile de cult apărute în România. Înainte de această dată a
fost întrebuințat substantivul ,,mărire” așa cum îl avem în Molitvelnicul apărut la
Târgoviște, București (1729), Buzău și Râmnic (1747) și Neamț (1848). Într-un studiu
dedicat acestei probleme, părintele acad. Niculae M. Popescu (1937) afirmă faptul că
doar de la cartea aceasta ,,mărire” a fost schimbat cu ,,slavă”. Printre argumentele
folosirii în recitativul liturgic a substantivului ,,mărire” se sprijină pe unul logic luat de la
Titu Maiorescu: ,,Se înțelege de la sine că acolo unde pe lângă cuvântul slavon există un
cuvânt român, acesta trebuie menținut și acela depărtat. Vom zice dar ‹‹binecuvântare››
și nu ‹‹blagoslovenie››” (Critice, I, ed. 1931).
29
Valentin Bugariu
La eparhiile din Arad și Caransebeș au luat ființă tipografii (1879,

1885) pentru nevoile bisericești de acolo. Au apărut cele două publicații
,,Biserica și Școala” și ,,Foaia Diecezană” (1886).
Veacul al XX-lea reprezintă o continuare firească a tiparului
bisericesc. În acest secol și-au continuat activitatea tipografiile eparhiale
din București, Sibiu, Arad, Caransebeș, Neamț și Chișinău, altele au luat
acum ființă Cluj (1921), Oradea (1921), Roman (1925), Cozia (1928)
mutată la Râmnic (1935) și apoi la Craiova (1939) și Timișoara (1939).
După 1948 au funcționat edituri la București, înzestrată cu tipografie,
Neamț (și tipografie), Sibiu (și tipografie), Craiova, Timișoara (și tipografie),
Cluj, Oradea și Dunărea de Jos. Acestea au continuat să editeze carte
religioasă și după 1990. La aceste edituri s-au adăugat altele odată cu
(re)înființarea unor eparhii: Caransebeș, Alba Iulia etc. Se adaugă edituri
de carte religioasă: Harisma, Anastasia, Deisis, Epifania, Eikon ș. a unde
au fost imprimate valoroase cărți.
Vom prezenta câteva din aceste realizări:
București: Biblia sinodală (1936, 1944, 1968, 1991 (reeditarea celei
din 1968), 2008, Biblia de la București (1988), Biblia jubiliară (2002,
versiunea Anania) ediții succesive ale Noului Testament, Mica Biblie.
Carte de învățătură: Învățătura de credință creștină ortodoxă (1952),
Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii și a Cazaniilor duminicilor de peste an (1960).
Traduceri din Sfinții Părinți: Filocalia, vol. V-XII (1976-1991),
,,Colecția Părinți și Scriitori Bisericești”.
Manuale universitare: Dogmatică (1952, 1978), Vechiul Testament
(1952), Noul Testament (1956), Istoria Religiilor (1975), Morală (1979-
1980), Istoria Bisericii Ortodoxe Române (1980), Istoria Bisericească
Universală (1987, 1993) ș. a.
La Sibiu au fost publicate în special teze de doctorat în teologie,
cursuri universitare etc. Amintim: Viața și învățătura Sf. Grigore Palama
(1939), Mirenii în Biserică (1939), Ajutoarele românești de la mănăstirile
din Sfântul Munte Athos (1940), Hristos în Vechiul Testament (1944).
Editura ,,Andreiană” tipărește și astăzi carte teologică.
Tipografia din Arad a tipărit cercetările realizate de profesorii
Academiei Teologice. Amintim aici pe Nicolae Popovici, Manual de
Drept bisericesc oriental cu o privire specială la dreptul particular al
Bisericii Ortodoxe Române. (1925).
În Basarabia activa din 1908 o tipografie care va purta denumirea
de tipografia ,,Cartea Românească” în perioada anilor 1918-1944. Aici au
fost tipăririte câteva volume deosebite: Visarion Puiu, Mănăstirile din
Basarabia (1919); Constantin Tomescu, Documente basarabene (2 vol.)
1928, 1938; Alexandru Scvoznicov, Psihologia sectelor religioase (1939).
30
Editura Diecezană din Timișoara a luat ființă în 1939 la stăruința

episcopului Vasile Lazarescu. Pe parcursul vremii ea va purta mai multe
denumiri: Arhidiecezană, Mitropolitană, Arhiepiscopiei Timișoarei, Învierea și
Partoș. A reușit să imprime: carte de cult: Antologhion (1984, 1999),
Tipic bisericesc (1999). Carte de Rugăciuni (mai multe ediții), Acatistier;
carte de învățătură: dogmatică, carte patristică: editare a volumelor
patrologului I. G. Coman, cele ale Mitropolitului Nicolae, colecția ,,Cum
Patribus”, carte cu conținut omiletic, carte de istorie bisericească: I. B.
Mureșianu, I. D. Suciu, V. Muntean, manuale pentru învățământul teologic:
Carte de Cântări, Bizantinologie.
Concluzii:
Tiparul, cartea bisericească este o realitate a vieții bisericești. Prin

carte s-a realizat de-a lungul vremii misiunea Bisericii. Autoritatea
cuvântului scris a primat orice activitate de propovăduire a Evangheliei.
Cu un debut al tiparului în secolul al XVI-lea prin precursori ai
acestei îndeletniciri s-a dezvoltat în veacul al XVII-lea a devenit
indispensabilă în ultimele trei veacuri când Biserica Ortodoxă Română a
cunoscut și alte forme de dezvoltare (învățământ teologic, presă religioasă).
În ceea ce privește biografia Sfântului Antim ne-am folosit de
ultimele cercetări în domeniu care ne indică: locul nașterii, activitatea
artistică și culturală de la Ierusalim și mai ales prezența în Moldova iar de
aici în Țara Românească fiind adus pentru conducerea tipografiei.
Tiparul a apărut fie din import prin personalități eclesiastice și
politice cum au fost mitropolitul Petru Movilă și Nicolae Milescu de la
Kiev și Moscova, din Polonia sau Cehia, ori pur și simplu matrițele și
literele au fost create pe teritoriul Țărilor Române. Meșteșugul tipografierii se
moștenea din generație în generație. Pe lângă unele ateliere s-au creat
adevărate școli în acest domeniu, cum au fost cazurile lui Coresi și Antim.
Cartea bisericească a avut un dublu rol, aceea de a ține conștiința
unității de neam, limbă și credință al românilor din cele trei țări românești
și acela de a fi un dreptar liturgic și didactic pentru români. În acest sens
stau și alte două dovezi indirecte legate de persoana unui patriarh
ecumenic care a trimis în Moldova moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva,
iar în Banat un arhiereu care ia păstorit pe românii ortodocși din Banat.
Numai pe raza protopopiatului Deta64 au fost identificate (I. B.
Mureșianu) mai multe cărți editate de Sfântul Antim Ivireanul:
64
Comunicarea a fost prezentată drept conferință preoțească în toamna anului 2016.
31
Valentin Bugariu
- Folea, Antologhion, Râmnic (1705) și Octoih, Râmnic (1706)

coligat cu Antologhionul din 1705.
- Jebel, Liturghier, București (1680).
- Liebling, Antologhion (1705), Octoih (1706).
-Pădureni, Antologhion (1705), Octoih, Râmnic (1706) coligat cu
Antologhionul.
-Sculea, Octoih, București (1712).
-Șipet, Antologhion (1705).
Tipografii acestor cărți au fost clerici (ierarhi, ieromonahi, preoți,
diaconi, monahi) dar și laici (secretari domnești), traducători (boieri),
diortositori. Cartea imprimată a fost cea liturgică, didactică (manuale),
lucrări de istorie, literatură și pastorală.
În ultima vreme s-a trecut la modernizarea tiparului care a ajuns în
forma digitalizată, offset. Cu toate acestea un impediment al tipăririi îl
reprezintă costurile materialelor tipografice și al manoperei aferente. Dacă
în trecut cartea fusese tipărită din poruncă și spesele domnitorului, astăzi
se resimte o criză în ceea ce privește tipăritura clasică pe hârtie sub
avalanșa internetului. (on-line-ului).
32
Elemente de educație religioasă

în predica Sfântului Antim Ivireanul
Interesul pentru cunoașterea vieții și activității Sfântului Antim
Ivireanul și a operei sale oratorice a fost o constantă a cercetării atât a
teologilor, cât și a laicilor specializați în istoria literaturii65. Prin întreaga
sa activitate învățătorească manifestată prin predică, cât și prin cărțile
imprimate la București, Snagov și Râmnic, Sfântul Antim a reușit să
impună un stil nou, cel religios de factură autohtonă în istoria literaturii
vechi românești. Ca orice stil fundamental, stilul religios are variante în
textele teologice fundamentale (Biblia și scrierile Sfinților Părinți), în
cărțile de strană pentru preot, în pravile, canoane, în vorbirea preoților, în
limbajul revistelor bisericești, în lucrările didactice de exegeză religioasă
și de istorie bisericească66.
În activitatea de propovăduire, educația religioasă realizată prin
cele două mijloace clasice de predicare și catehizare reprezintă finalitatea
actului de învățământ67 propus de Biserică. Demersul nostru va viza
predica din Duminici și sărbători și cele ocazionale ale învățatului ierarh
al Țării Românești în care vom observa elementele de educație religioasă
cum au fost redate de vorbitor pentru cei prezenți în biserică. Literatura

,,Morisena” (Cenad), nr. 3 ̸ 2016, p. 38-43 și ,,Altarul Banatului”, nr. 1-3 / 2017, p. 112-125.
65
Selectiv: Niculae Șerbănescu, ,,Antim Ivireanul, tipograf”, în ,,Biserica Ortodoxă
Română”, 1956, nr. 8-9; Alexandru I. Ciurea, ,,Antim Ivireanul predicator și orator”, în
,,Biserica Ortodoxă Română”, 1956, nr. 8-9; Dumitru Belu, ,,Predicile lui Antim
Ivireanul”, în ,,Mitropolia Ardealului”, 1963, nr. 1-3; Idem, ,,Opera predicatorială a lui
Antim Ivireanul”, în ,,Mitropolia Ardealului”, 1966, nr. 7-9; Teodor Bodogae,
,,Personalitatea mitropolitului Antim Ivireanul” în ,,Mitropolia Banatului”, 1966, nr. 7-9;
Mircea Păcurariu, ,,Importanța mitropolitului Antim Ivireanul pentru Biserica și cultura
românească”, în ,,Mitropolia Banatului”, 1966, nr. 7-9; Eugen Negrici, Antim. Logos și
personalitate, Editura Minerva, București, 1971; Antim Ivireanul, Opere, Ediție critică și
studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Editura Minerva, București, 1972; Fanny
Djindihașvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iași, 1982; Gabriel
Ștrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei, București, 1997; Dan Horia Mazilu,
Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Editura Minerva, București, 1999; Adina
Chirilă, Proiectul cultural al mitropolitului Antim Ivireanul, Editura Marineasa,
Timișoara, 2007.
66
Marcu Mihail Deleanu, ,,Stilul religios al limbii române literare”, în ,,Limbă și
Literatură”, vol. II, 1997, p. 38.
67
Valentin Bugariu, ,,Actualitatea învățământului catehetic parohial” în vol. Istorie și
semn religios, Editura Sitech, Craiova, 2014, p. 257 și urm.
33
Valentin Bugariu
catehetică vorbește despre educația sacramentală realizată în lăcașul

liturgic: Cuvântul, se comunică credinciosului în puterea interioară a
mărturiei Duhului Sfânt prin medierea sacramentală a predicii Bisericii.
De aceea, cuvântul predicat poate fi înțeles în Biserică pentru că nu este
vorba de o simplă învățătură, ci de un act care este întâlnire personală cu
Hristos, calea unică spre Tatăl68.
Din Ediția Ștrempel avem cinci predici la Florii, trei la Schimbarea la
Față, două la Sfinții Împărați Constantin și Elena, două la Adormirea
Maicii Domnului, două la Nașterea Domnului, două la lăsatul secului de
brânză, două la Sfântul Dimitrie, două la Sfântul Nicolae; câte una la
Duminica Vameșului și Fariseului, la Întâmpinarea Domnului, la Sfinții
Apostoli Petru și Pavel, la Bobotează, la Tăierea Împrejur, la Sfinții
Arhangheli. La acestea se adaugă și cuvântări ocazionale: o predică la
urcarea în scaun, trei cuvântări funebre, o cuvântare la parastas, învățătură
la Taina Pocăinței, învățătură despre Spovedanie și două scrisori de
apărare trimise lui Brâncoveanu în 1712.
Mitropolitul se încumetă în patru genuri de predici: predica sintetică
(propriu-zisă), omilia (predica analitică), pareneza și panegiricul69, adăugăm
noi și necrologul.
În atenția înaltului prelat au stat praznicele. Fidel acestor momente
se lasă antrenat mereu și mereu de aceleași evenimente creștine: de cinci
ori predică la Duminica Floriilor, în mod repetat, la aniversarea momentelor
vieții lui Iisus (Nașterea, Bogoiavlenia, Stretenia, Preobrajenia etc.), a
Mariei (Vovedania, Adormirea)70.
Prin opera sa omiletică se trece de la cazania fixată la predica vie,
însuflețită de patosul vorbitorului, circumscrisă și raportată la sufletele și
nevoile credincioșilor din timpul, din țara și din Biserica sa, cu care el
înțelege să alcătuiască o singură entitate spirituală și pe care el vrea să-i
lumineze, să le miște inima și să le înduplece voia, în împlinirea binelui
moral personal și a celui obștesc. Predica lui Antim este una elaborată cu
efort și grijă; este o predică meditată, frământată, trăită; este o predică
compusă și așezată pe hârtie, nu este improvizată la momentul respectiv și
stenografiată de alții. Cu un cuvânt ea este alcătuită cu chibzuință și artă,
după toate regulile omileticii, și în acest sens Ivireanul este un începător și
un precursor al predicii românești moderne71.
68
Alois Bișoc, Predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Teologie, misiune și formare,
Editura Sapientia, Iași, 2001, p. 22.
69
Eugen Negrici, Antim. Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971, p. 10.
(Se va prescurta în continuare Antim. Logos…).
70
Eugen Negrici, Antim. Logos…, p. 58.
71
Alexandru I. Ciurea, ,,Antim Ivireanul predicator și orator”, în ,,Biserica Ortodoxă
Română”, 1956, nr. 8-9, p. 776. (Se va prescurta în continuare, ,,Antim Ivireanul predicator…”).
34
Destinul acestor predici poate fi comparat cu cel al autorului

acestora. Ele au fost tipărite la 170 de la moartea martirică a Sfântului
Antim în șapte ediții între 1886 și 1915: Ioan Bianu (1886), Constantin
Erbiceanu (1888), Melchisedec Ștefănescu (1889), Nicolae Iorga (1911)
și Petre V. Haneș (1915). Cea din urmă ediție critică aparține Acad. Gabriel
Ștrempel, Predici (1962). Cercetarea a fost continuată și îmbogățită în
edițiile următoare care au primit titulatura de Opere.
Cel dintâi care a fost martorul acestor cuvinte de învățătură a fost
Popa Stanciul creator de școală de grămătici la biserica Sf. Gheorghe –
Vechi, apoi preot la biserica Antim. Popa Stanciul nu doar că a fost
martor, ci și un admirator. Altfel n-ar fi încălcat asprele legi eclesiastice,
difuzând opera unui vrăjitor și a unui răzvrătit, cum l-a caracterizat pe
Antim gramata patriarhală de condamnare72. Este de presupus că
originalul Didahiilor, pierdut astăzi, a fost găsit în biblioteca mănăstirii
Antim, de către popa Stanciul, care l-a încredințat spre copiere ucenicului
său în arta scrisului, grămăticului Efrem73.
Nu vom insista în detalii biografice, ci doar vom aminti de
sfârșitul mucenicesc al Sfântului Antim. Invidiat de grecii din ,,viesparul”
de la Mitropolie, urât de marii boieri supărați pe finalitatea moralizatoare
a predicilor înaltului ierarh în care erau biciuite slăbiciunile, păcatele și
patimile celor dintâi demnitari ai țării s-a bucurat totuși de prețuirea
domnitorului Constantin Brâncoveanu în timpul căruia și-a ținut predicile.
Odată mazilit de turci, pe scaunul domnesc a urcat Ștefan Cantacuzino
(1714-1716), apoi primul prinț fanariot, Nicolae Mavrocordat. În această
vreme a ținut cuvântul funebru la înmormântarea soției, Pulcheria la
catedrala mitropolitană. Învinuit de ,,instigare la revoluție și răscoală”,
caterisit de Sinodul de la Constantinopol fără iscălitura patriarhului i s-a
hotărât exilul la Mănăstirea Sinai. Drumul spre mănăstire a fost scurtat în
sudul Dunării, unde Sfântul Mitropolit a fost ucis și aruncat într-un
afluent al fluviului Marița74.
Izvoarele predicii Sf. Antim sunt: Scriptura, Tradiția, cultura
teologică și profană. Pentru predicatorul muntean el avea însă Scriptura în
mintea și inima sa, fiindcă ea constituia, cu siguranță obiectul unor lecturi
și meditații zilnice75.
72
Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei, București, 1997, p. 15. (Se va
prescurta în continuare Antim…).
73
Antim Ivireanul, Opere, Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel,
Editura Minerva, București, 1972, p. XLV. (Se va prescurta în continuare Opere).
74
Mihail Gabriel Popescu, ,,Mitropolitul Ungrovlahiei – Antim Ivireanul cârmuitor
bisericesc și propovăduitor al Evangheliei”, în ,,Studii Teologice”, 1969, nr. 1-2, p. 24.
75
Alexandru I. Ciurea, ,,Antim Ivireanul predicator…”, p. 792.
35
Valentin Bugariu
Cunoștiințele biblice ale lui Antim erau mai vechi decât perioada
arhipăstoririi din Muntenia, el a avut din tinerețe deprinderi în acest sens:
Antim citează masiv atât din Vechiul, Noul Testament și literatura apocrifă:
Facerea, Ieșirea, Numerii, Deuteronomul, Iov, Psalmii, Eclesiastul, Proverbele
lui Solomon, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Avacum, Maleahi, Miheia,
Ioil, Iona, Zaharia, Iudit, Isus Sirah, Evangheliile, Faptele Apostolilor,
Epistola către Romani, I Corinteni, Filipeni, Evrei, din Epistolele sobornicești,
Apocalipsa, Protoevanghelia lui Iacob, toate sunt valorificate omiletic76.
Datele biblice sunt întregite de comentariile patristice: Sfântul Ioan Gură
de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul
Grigore Dialogul, Sfântul Efrem Sirul, Dionisie Areopagitul, Eusebiu al
Cezareei, Sfântul Ioan Damaschinul, Sinesie și Teofilact al Bulgariei. În
argumentarea cuvântărilor sunt folosiți Capadocienii, în frunte cu Ioan
Gură de Aur, pe care-l numește: ,,Ioan Zlataust”, ,,cel cu rostul de aur”.
Sfântul Vasile cel Mare este citat de patru ori, iar Sfântul Grigore
,,Bogoslovul” de trei ori. De asemenea sunt reproduse pasaje din Efrem
Sirul de două ori, din Sinesie o singură dată, din Dionisie Areopagitul, din
Sfântul Ioan Damaschinul de două ori, și din Teofilact al Bulgariei de șase
ori. Aceștia sunt Sfinții Părinți la care face apel predica mitropolitului Antim77.
O altă sursă de documentare o constituie carțile de slujbă, amintim
aici Acatistul Maicii Domnului, dar și literatura populară: Fiziologul,
Alexandria.
În prezentarea temelor tratate, Sf. Antim se folosește de cultura și
filosofia greacă. Bun cunoscător nu doar al filosofiei, ci a întregii culturi
clasice a Antichității, inclusiv a mitologiei greco-romane, el a făcut aluzie
la personalități ale căror opere nu-i erau de loc străine. I-a pomenit pe
Anaxagoras, Aristotel, Democrit și Anaximandru. Citează celebrul aforism al
lui Socrate: ,,Cunoaște-te pe tine însuți”, în predica a doua la Duminica
lăsatului sec de brânză. Amintește de Hesiod în didahia întâia la Sfinții
Constantin și Elena, de împăratul persan Artaxerxes, de Alexandru
Macedon și de alții78.
Tematica didahiilor e bogată și variată. În cele cinci cuvântări rostite la
Intrarea Domnului în Ierusalim, vorbește despre: Căința și îndelunga-
răbdare a lui Dumnezeu, Iisus Hristos Răscumpărătorul, Păcatul și căința,
Iisus Hristos, biruitorul păcatului, morții și al omului vechi, Spovedania.
76
Dumitru Belu, ,,Predicile lui Antim Ivireanul – O ediție critică a predicilor lui Antim”,
în ,,Mitropolia Ardealului”, 1963, nr. 1-3, p. 192. (Se va prescurta în continuare ,,Predicile lui
Antim…”).
77
78
Gabriel Ștrempel, Antim…, p. 196.
36
În cele rostite la Schimbarea la Față a Domnului vorbește de

iubirea jertfelnică a Domnului, întărirea credinței Apostolilor sau ascultarea
față de Fiul lui Dumnezeu.
La Adormirea Maicii Domnului scoate în relief calitățile Născătoarei
de Dumnezeu: vrednicia, bunătatea, înțelepciunea, puterea.
De Crăciun amintește de motivele Întrupării, scopul, măreția și
smerenia Fiului lui Dumnezeu.
Didahiile Sf. Antim tratează adevăruri dogmatice, morale sub
forma unor cuvinte de laudă adresate Mântuitorului, Maicii Domnului,
Sfinților Îngeri, Sfinților Constantin și Elena și Nicolae, explică cultul
divin, Taina Spovedaniei. Ca model de organizare a textului biblic se
folosește de exegeză. Majoritatea predicilor relevă un eminent echilibru
între erudiție și creație. Nu sunt compilate, cum ar fi fost mai simplu,
comentariile celebre ale marilor exegeți, pentru că autorul însuși are
imense posibilități de asociere a pildelor, a textelor scripturistice, în
interpretări noi. Antim pune în mișcare uriașa sa cultură teologică în
predici fermecătoare unde au loc ciocniri de idei și unde se nasc
probleme. Și mai are el talentul rar de a tălmăci ideile cele mai subtile în
imagini. Viața cotidiană intră, cu uimitoare naturalețe, în urzeala celor
mai complicate demonstrații teologice79.
În formula de adresare Antim pune un text devenit de obicei
motto-ul întregii cuvântări. Formula de adresare nu-i indicată în fruntea
niciuneia dintre didahii. O putem desprinde însă din cuprinsul acestora,
unde autorul o folosește cu măsura cuvenită. Iată câteva din formulele
folosite: ,,Iubiților miei”; ,,Blagosloviților creștini”; ,,Înțelepțiia voastră”;
,,Fraților” și ,,Feții miei”80.
Cele mai multe din exordiile mitropolitului Antim sunt scurte; ele
însă introduc bine în subiect și reușesc să obțină atenția ascultătorilor.
Uneori pornește de la idei și realități din viața înconjurătoare, alteori de la
anumite principii sau maxime; în cazurile cele mai frecvente câteva scurte
cuvinte în legătură cu sărbătoarea apoi își arată neputința personală de a
vorbi în mod adecvat și convenabil de un astfel de subiect81.
Subiectele înfățișate în didahiile sale tratează diverse probleme
teologice, de viețuire creștină. Iată câteva dintre acestea: pronia lui Dumnezeu,
lumina divină, etimologia cuvântului Maria, însemnătatea postului, bogățiile
vieții, pilda vieții Sfântului Nicolae, însemnătatea Sfinților Apostoli, paralelă
Botez – Pocăință, cinstirea conducătorilor lumești, Taina Mărturisirii
79
80
Dumitru Belu, ,,Predicile lui Antim…”, p. 194.
81
37
Valentin Bugariu
(sinceritatea actului pocăinței), înfrânarea (pâra), milostenia, smerenia,

greșala, practicarea virtuților, Preoția, moartea, însemnătatea rugăciunii
Parastasului, Nașterea mai presus de fire a Domnului, lăsarea păcatelor. În
cazul tratării acestor probleme vorbitorul apelează alături de cunoștințe
biblice, patristice și filosofice la cele de natură dogmatică, morală și
istorică din Teologia răsăriteană.
Cea dintâi învățătură la care ne-am oprit este cea legată de pronia
lui Dumnezeu, astfel spus purtarea permanentă de grijă a lui Dumnezeu
față de lume și de om. Aceasta s-a materializat prin trimiterea în lume a
oamenilor aleși: filosofi, prooroci, profeți culminând cu Mesia: ,,Vărsată
iaste ca apa mării pre pământ închinăciunea idolească. Zidirea iaste
acoperită cu norul a mulți dumnezei. Adâncul necredinții îneacă toată
lumea, oamenii se confundă cu valurile drăcești. Lumea pute de întinăciunea
sângiurilor și să strică cu jirtvele cele stricăcioase. Voiu pune asupra lor
ispravnici și doftori, pre voi, pre păscari. Patima aceasta chiiamă meșteșugul
vostru. Să slujim cu iarbă mântuitoare zidirea ce iaste în nevoi; veniți
după mine”82.
În predica la Probrejeniia Domnului (6 aug.) a vorbit de o altă
temă teologică și anume aceea a luminii lui Dumnezeu. Pentru a fi
înțeleasă de ascultători, autorul se folosește de asociere atât de răspândită
în oratoria creștină: ,,Iar asemănarea aceasta a obrazului cu soarele și a
veșmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar
fi strălucit obrazul lui decât soarele, sau veșmintele lui nu ar fi fost mai
albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai
strălucitor și mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada”83.
Tot pentru a exprima învățături creștine vorbitorul se folosește de
învățătura de credință: textul Decalogului și conținutul celor trei virtuți
teologice.
Tot o temă dogmatică o reprezintă explicarea Nașterii mai presus
de fire a Fiului lui Dumnezeu: ,,A dooa pricină pentru care au luat
Dumnezeu spre sine firea omenească, iar nu cea îngerească, căci că omul
au greșit din slăbiciune, având pre sine trup, carele l-au plecat pre lesne la
păcat. Iar îngerul au greșit cu firea cea rea, neavând trup pre sine. Că în
trei chipuri greșește omul: sau din slăbiciune, sau din neștiință, sau din
firea cea rea. Deci păcatul din slăbiciune iaste împotriva lui Dumnezeu,
căci că Tatăl să chiamă întru tot puternic”84. Îl vedem aici pe Înaltul
Ierarh în concordanță cu învățătura ortodoxă după care păcatul omului se
82
Antim Ivireanul, Opere, p. 5.
83
Antim Ivireanul, op. cit., p. 10.
84
Ibidem, p. 122.
38
iartă fiindcă e din neputință, pe când păcatul îngerilor este cel al răutății în
afară de trup, deci spiritual. Omul putea așadar să greșească, pe când
îngerii nu.
În ceea ce privește pe Maica Domnului într-un stil familiar a scos
în evidență portretul ca modalitate tehnică de realizare a predicii. Portretul
prin sistemul de asociații, este, într-o bună parte, biblic, cu comparația
concretă și florală a Cântării Cântărilor, dar și medieval, prin preferința
astronomică și tipul abstract de imagine pe care îl compune. Panegiricul
Maicii Domnului emană un lirism suav. Comparațiile sunt închise în
subordonate cauzale, la invariabila formulă predicativă aleasă iaste, repetate,
cu efect cumulativ de opt opri85.
La Adormirea Maicii Domnului a sintetizat importanța Fecioarei
Maria în istoria mântuirii, dar a adâncit și semnificația numelui Născătoarei de
Dumnezeu: ,,Și precum întru numele lui Iisus să pleacă tot genunchiul
celor cerești și celor pământești și celor de supt bezne, așa iaste și ia, mai
cinstită în cer decât heruvimii și mai slăvită fără de asămânare decât
serafimii și pre pământ mai închinată și mai fericită ca o împărăteasă a
lumii, de toț credincioșii pământului și supt bezne mai strașnică și mai
înfricoșată asupra dracilor decât toți sfinții; întru care nume Mariam, după
a mea proastă socoteală, înțelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri:
una pentru că fiind numele acesta de trei (silaves), adică de trei înjugări,
să înțelegem cum că au născut o față a sfintei trooițe, pre Fiiul și cuvântul
lui Dumnezeu; ̸ a dooa că are fieștecare înjucare câte 2 slove și să înțelege
cele doao firi ale lui Hristos, adică cea dumnezeiască și cea omenească; a
treia că sunt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înțelegem cele 6
taini mari și preste fire, adică blagoveștenia, nașterea, botezul, moartea pe
cruce, înviiarea și înălțarea la ceriu. Cu blagoveștenia s-au descoperit
taina cea mai nainte de toț veci ascunsă; cu nașterea s-au împăcat ceriul
cu pământul, adică Dumnezeu cu omul; cu botezul ne-am îmbrăcat cu
haina nestricăciunii; cu moartea ni s-au dat viața; cu înviiarea ni s՚au dat
bucuriia și cu înălțarea la ceriu, șăderia de-a dreapta lui Dumnezeu,
Tatăl”86.
În cadrul învățăturile morale Sfântul Antim a fost preocupat de
ideea de a întoarce pe credincioși de la păcat la virtute și le arată cu acest
prilej și calea de realizare a acestui deziderat: împărtășirea cu vrednicie cu
Sfintele Taine.
La didahia din Duminica Floriilor, ca ultim popas de pocăință
înaintea măritului praznic al Învierii le împărtășește ascultătorilor
85
86
39
Valentin Bugariu
învățătura despre Taina Spovedaniei: ,,Și când mergem să ne ispoveduim

nu spunem duhovnicului că mâncăm carnea și munca fratelui nostru,
creștinului, și՚i bem sângele și sudoarea feței lui că lăcomiile și cu
nesațiul ce avem, ci spunem cum c՚am mâncat la masa domnească,
miercurea și vinerea, pește și în post raci și untdelemn, și am băut vin.
Nu spunem că ținem bălaurul cu 7 capete, zavistiia, încuibat în
inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații, ca rugina pre fier și ca cariul
pre lemn, ce zicem că n-am făcut nimănui niciun rău.
Nu spunem strâmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, voile
veghiiate, fățăriile, mozaviriile, vânzările și pârele ce facem unul altuia,
ca să՚l supărăm din cinstea lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă
îndemână, că avem nevoi multe și dări și avem casă grea și copilaș ca-n
gloată și oameni mulți carii să ocrotesc pre lângă noi.
Nu spunem că credem minciunile slugilor noastre mai vârtos decât
adevărul celui ce să năpăstuiaște, carele, de s՚ar și jura, nu՚l credem, nici îi
facem dreptate, ci՚l pedepsim cu atâta cruzime de inimă cât de am putea
l՚am stinge și de pre fața pământului; ce zicem că fiind în valurile lumii
nu putem să căutăm de suflet, ci dăm câte un sărindariu, iară din jafuri, iar
din nedreaptă agoniseală.
Nu spunem, că pre carele îl vedem că jăfuiaște și pradă și căznește
pre săraci, îi lăudăm și-i zicem că iaste om înțelept, îi ajunge mintea la
toate și iaste vrednic și face dreptăți, iară pre carele îl vedem că nu se
amestecă într՚acelia îl facem blestemat, mojic, nevrednic și cum că nu՚i
ajunge mintea să facă judecăți și dreptate, neaducându՚ne aminte de
cuvântul ce zice Isaia la capul 64 că: ‹‹pentru necurățiia noastră dreptatea
noastră înaintea lui Dumnezeu iaste ca cârpa muerii ce are pre sine (și
suntem necuraț)››. Și pentru ca să nu mai lungesc cu vorba, toate răutățile
câte facem avem vreme și mijloace ca acelia de le săvârșim după pohta
inimii noastre, iară pentru cele sufletești nu putem afla vreme”87.
Sfatul este continuat în ,,Învățătura asupra Pocăinței” în care se
cere transformarea radicală a omului sub lumina Evangheliei: ,,Deci
aceste păcate sunt cele 7 vremi carele să cuvine să le schimbe acela ce va
vrea să se pocăiască cu adevărat, adică să prefacă trufiia, în smerenie,
iubirea de argint în milostenie, păcatul cel trupesc în curățenie, zavistiia în
dragoste, lăcomiia în post, mâniia în blândețe și lenea în rugăciune și
într՚alte fapte bune”88.
Această învățătură este directă și spontană. Ea a fost pregătită din
vreme. Nimic în elocința sa nu este lăsat la voia întâmplării. Marile
87
Antim Ivireanul, op. cit., p. 95-96.
88
Ibidem, p. 219.
40
confruntări pastorale cu enoriașii apar, de obicei, la început de post la

Duminica Floriilor, atunci când îi obligă pe ascultători să coboare în
adâncimile cugetului, să vadă întunecimea păcatelor și să se hotărască la o
împăcare cu Dumnezeu89.
Spovedania încheie un ciclu de pregătire specială prin post trupesc
și abandonarea voii celei rele: ,,Iară din postul cel hotărât pentru folosul
cel sufletesc, carele cu priceperea noastră îl putem face bine și rău, nimeni
să nu՚l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri; pentru căci că
calcă porunca lui Dumnezeu și mai rea moarte, decât a călca neștine
porunca lui Dumnezeu, nu iaste alta; că va fi izgonit de dânsul din grădina
bisericii, ca și Adam din raiu” […] Cu postul să ne ușurăm trupul, să ne
limpezim mintea și să ne bucurăm cu sufletul, ca să vie darul lui
Dumnezeu asupra noastră, care post trebuie să՚l facem cu rugăciuni
amestecat. Că precum nu sunt dulci bucatele făr՚ de sare, așa și nici postul
făr՚ de rugăciuni”90.
O ultimă învățătură morală este cinstea datorată conducătorilor
lumești. Se păstrează cuvinte frumoase la adresa domnitorului și a boierilor
țării.
Relațiile dintre domnitor și mitropolitul țării erau bune, din
moment ce cel dintâi sprijinea activitatea tipografică patronată de cel din
urmă. Acesta drept mulțumire notează în Predoslovia Noului Testament
(1703) următoarea dedicație: ,,Prealuminatului Io[an] Constandin Basarabă
voevod…”91. Meritele Prințului muntean au fost asemănate cu cele a lui
Ptolemeu cu a sa Septuagintă: ,,Mare slavă au luat adevărat și cinste
nemuritoare Ptolemeu, împăratul Eghipetului, pentru tălmăcirea Bibliei în
limba elinească. Iară măriia՚ta mai mare cinste și plată vei lua în aciaste
lume și în cea viitoare, pentru căci Noul acest Testament al Mântuitorului,
fiind întru limba părintească tălmăcit, cu ale mării՚tale cheltuiale spre cea
de obște folosință l՚ai mai tipărit și l՚ai dat”92.
În predica de la instalarea ca mitropolit avem un fragment în care
mulțumește boierilor pentru cinstea arătată păstorului: ,,Pentru aceia dară
nu iaste minune, iubiții miei ascultători și cinstiț și de bun neam boiari, de
m՚au rânduit și pre mine Dumnezeu și m՚au pus, om mic fiind și smerit,
păstor mic, la mică turmă, la dumneavoastră, pre carii eu nu vă am, nici
vă țin de turmă mică, ci mare și înaltă; mare pentru buna închinăciune și
89
90
Antim Ivireanul, Opere, p. 35; 37.
91
Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Editura Minerva,
92
Antim Ivireanul, Opere, p. 407-408.
41
Valentin Bugariu
dreapta credință care o păziț curată și nespurcată, fiind încungiurați și

îngrădiți între hotarăle celor striini de fel și împresurați de atâtea nevoi [ce
vin] și scârbe ce vin totdeauna, neîncetat, de la cei ce stăpânesc pământul
acesta, înaltă pentru buna ascultare și supunerea care o arătați de-a pururi
către biserică și către arhiereu”93.
Încheierea acestor învățături morale este făcută prin revărsarea
bogățiilor vieții peste capetele robilor lui Dumnezeu: ,,Vrând, drept aceia,
a face această călătorie – a Postului n. n. – asupra vrăjmașului sufletelor
noastre, precum am și mai zis, trebuie să luom împreună cu noi 5 lucruri,
să ne fie ca o merinde la vreme de primejdie, care lucruri sunt aceștia:
ispovedania, rugăciune, postul, milostenia și dragostea.
Cu ispovedaniia să ne spălăm păcatele, mărturisindu՚ne înaintea
duhovnicilor noștri, cu frică și cu inimă înfrântă, ca înaintea lui Dumnezeu
pârându՚ne înșine pre noi, iară nu să dăm pricina la alții sau să zicem că
de nevoie am făcut, sau prin neputință, că nu ne vom folosi nimic, precum
nu s՚au folosit nici Adam; că vrând Dumnezeu să՚l aducă la pocăință, în
loc de a՚ș conoaște greșala de a՚ș mărturisi păcatul, el făcea pre Dumnezeu
vinovat, căci i՚au dat muiare și muiarea iară să cura pre șarpe”94.
În didahia la Botezul Domnului realizează o paralelă între Botez și
Pocăință în sensul în care ambele Sfinte Taine curăță păcatul, cea dintâi
de păcatul strămoșesc, Spovedania de păcatele personale.
Îl identificăm pe Antim Ivireanul un bun cunoscător al Scripturii
în ipostaza catehetică de a explica celor prezenți la Sfânta Liturghie, rolul
și rostul Iordanului în viața Mântuitorului, ca împlinirea a profețiilor
vechi-testamentare: ,,A dooa întrebăciune era: pentru ce s՚au botezat Hristos în
Iordan și nu în alt râu? Zicem și la aceasta că fiind râul acela sfințit de
câte alte râuri, pentru minunile ce s-au făcut într՚însul, au mers și Hristos
iară la acela, care minuni sunt aceștia: întâi, când au trecut Iisus Navii cu
tot norodul jidovesc prin mijlocul apei și nu s՚au udat nimeni, pentru că
întrase 12 preoț de ținea chivotul pe spatele lor și apa ce se dedase înapoi
din porunca dumnezeiască, până au trecut tot norodul. A dooa minune,
când au lovit prorocul Ilie cu cojocul său apa și s՚au desfăcut, de au trecut
el, cu ucenicul său, ca pre uscat. A treia minune, când s՚au scăldat de 7 ori
Neeman boiarul, sfetnicul împăratului de la Siriia, după cuvântul prorocului
Elisei și s՚au tămăduit de bubele ce avea. A patra minune pe vremea
prorocului Elisei, mergând niște oameni să tae lemne de casă pre lângă
țărmurile Iordanului fiind și prorocul împreună cu dânșii, au căzut toporul
unuia din coadă și s՚au înecat în apă; iar Elisei, luând coada toporului și
93
94
Ibidem, p. 36.
42
mergând la țărmurile apei, întinse coada spre apă și zise: ‹‹Arată, Doamne,
minune›› și îndată sări toporul din apă și să puse în coadă, care minune
închipuiaște sfântul botez, după cum scrie sfântul Ioan Damaschin la un
tropar al canonului de la Înălțarea cinstitei cruci, la a patra peasnă. Deci,
pentru aceste minuni s՚au botezat și Hristos într՚acel râu”95.
Sf. Antim stăpânea nu doar literatura teologică, scripturistică și
profană, ci și istoria bisericească atunci când a alcătuit didahiile la Sfântul
Ierarh Nicolae și Sfinții Împărați Constantin și Elena. În ambele cazuri,
autorul istorisește elemente din viața acestora: scăparea celor trei fecioare
împinse de tatăl lor la ,,curviia și pentru ca să câștige puțin aur și argint,
ca să se poată chivernisi”96. În ceea ce-l privește pe Sfântul Constantin
este descrisă bătălia de la Podul Vulturului și lupta împotriva arianismului.
La Cazania închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel ni se relevă
importanța mărturiei Sfinților Apostoli la dezvoltarea creștinătății: ,,La
capul cel dintâi al Facerii spune Moisi cum că Dumnezeu au făcut doi
luminători mari: unul mai mare și altul mai mic; și pre cel mare, adecă pre
soare, întru stăpânirea zilii, iară pre cel mai mic, adecă pre lună, întru
stăpânirea nopții. Și pe aceștea, i՚au făcut pentru întărirea trebuincioasei
chivernisiri a toată lumea. Și iarăși acestaș Dumnezeu, făcându՚se om, au
pus alți doi luminători, pentru întărirea și întemeierea bisericii: pre cel mai
mare, adică pre Petru, pentru ca să fie întru stăpânirea zilii dumnezeieștii
cunoștințe întru jidovime; iară pre cel mai mic, adică pre Pavel, întru
stăpânirea întunecatei nopți a închinării la idoli, la limbi, pentru ca să
răsipească cu strălucirea minunilor și cu lumina învățăturii norii cei
întunecaț ai înșelăciunii”97.
Falsa exegeză98 o întâlnim în didahia închinată Sfântului Mucenic
Dimitrie unde în locul portretului Sfântului, întâlnim un sfat moral prin
care se cere ascultătorilor lăsarea răutății și practicarea virtuții: ,,Se
cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătățile, urâciunea, vrajba,
zavistiia și atunce să ne rugăm, pentru căci atunce vom afla ascultătoare
urechile lui Dumnezeu. Că zice sfântul Ioan Zlatoust: ‹‹Când din buze
curate iase rugăciunea, atunce ajunge la nemomita urechia stăpânului››. […].
Pentru aceasta vă pohtesc, feții miei, așa să vă rugaț, pururea și toți
deodată. Și mai vârtos între aceste vremi ce s՚au înmulțit nevoile și pre
toți, împreună, de toți, împreună, de toate părțile ne՚au încungiurat
nenorocirile, necazurile și scârbele. Că zice David: ‹‹Voia celor ce se tem
de el va face și rugăciunea lor va auzi și՚i va mântui pre dânșii››. Ne va
95
Ibid., p. 69.
96
Ibid., p. 51.
97
Ibid., p. 57.
98
43
Valentin Bugariu
asculta pururea Dumnezeu, când toți cu inimă curată îl vom ruga și ne

vom mântui de toate primejdiile și din toate nevoile, prin rugăciunile
marelui mucenic Dimitrie, ce se prăznuiește astăzi, a căruia rugăciuni să
păzească pre înălțatul domnul nostru și toată cinstita boerime și tot
norodul creștinesc. Amin”99.
Șirul cuvântărilor omiletice este încheiat cu câteva date privind la
propria viață: însemnătatea preoției, pâra și ura împotriva fratelui tău. Ca
un străin prin obârșie de neamul românesc, dar mai apropiat de bucuriile
și necazurile lui mai abitir decât mulți născuți pe aceste meleaguri a fost
invidiat și urât deopotrivă pentru valoarea sa care rezidă din curăția vieții,
activitatea tipografică fără cusur, cea de învățător neîntrecut în cele
creștinești.
În categoria preoției am identificat cuvinte care țin de însemnătatea
slujirii sacerdotale, batjocorirea acesteia de mai marii zilei și armele sale
ca arhiereu, deci conducător al Mitropoliei. Preotul cel adevărat este
cunoscut după faptele credinței sale. Lumea în schimb ,,îi socotește mici
și proști, nu sunt nici mici, ci sunt a unii vrednicii și a unii măriri; că poci
zice pentru dânșii, prin rostul apostolului, cum că pentru aceștea nu iaste
vrednică lumea. […] Și preoții iară, atâta sunt făr՚de asemănare că după
Dumnezeu nu să aflu nici în ceriu nici pre pământ, nimeni carele să poată
fi asemenea cu ei; cu Dumnezeu sunt, mai mici decât el și cu oamenii sunt
mai mari decât ei. Nu sunt, firește, îngeri, iar pentru darul ce au sunt mai
mari decât îngerii. Drept aceia zice și dumnezeescul Efrem Sirianul, la
cuvântul cel dintâiu ce face pentru preoție: ‹‹Preaslăvită minune iaste
preotul și putere nespusă; de cer se atinge, cu îngerii petrece și cu
Dumnezeu are mare amestecare››”100.
Pâra este exclusă și din ritualul Spovedaniei, în acest sens dă
poruncă preoților cum trebuie să fie omul care aduce la pocăință pâra sa
împotriva semenului: ,,și iată vă poruncesc și voao, preoților, cine ar veni
la voi să se ispoveduiască și va avea acel păcat al pârăi, de să va apuca
acel om înaintea voastră, cu chezășie bună, că nu va mai pârî pe nuimeni,
în viața lui, voi să faceți ertăciune, dându՚i și canon, apoi să se cuminice;
iar de nu va avea să se părăsească, să՚l lipsiț nu numai de sfânta taină, ce
și de la beserică, pentru căci stă împotriva lui Dumnezeu și se asâmână
diavolului”101.
Arma arhiereul rămâne ,,toiagul în mână, adică dojana și înfruntarea
și după vremi să pedepsească pre oi și să gonească hiarăle, căci acesta
99
100
Antim Ivireanul, op. cit., p. 165-166.
101
Ibidem, p. 103.
44
iaste sfârșitul cel bun al păstoriei sale, că ție oile și să le păzească cu

sănătatea cea duhovnicească, adică cu învățătura”102.
Pocăința, ispovedania, taina euharistică sunt subiecte des întâlnite
în creația omiletică a lui Antim și administrarea corectă a acestor taine
revine invariabil, de câte ori se adresează clerului, după cum cu vehemență
critică superficialitatea cu care se spovedesc și primesc credincioșii sfintele
taine103.
Dacă golim predicile de amănuntele nepertinente, ele rămân într-o
schemă neschimbată. Întâi – sistemul de referință: un personaj religios sau
un eveniment sacru, așezat sub o lumină sublimă, izvorâtoare de vrednice
pilde morale. Apoi – agresiunea: locutorul se întoarce spre public și,
fulgerând ca Moise, îi confruntă faptele cu amintitele date divine. În a
treia poziție, vin indicațiile creștine, deturnând, în final, în rugăciune.
Literatura își face loc, în primul nivel, sub forma portretului și
descrierii (narațiunea e nesemnificativă), în al doilea, sub forma pamfletului și
a caracterelor și, în al treilea, ca imn religios. Acestea ar fi plexurile artistice.
Simetriile interioare învățate din omiletică îl urmăresc și aceste
pasaje: encominul și inculparea au aceeași proporție, iar enumerările din
prima parte le corespund, travestite în interogații care cuprind răspunsul,
alte enumerări. Fără o pauză necesară în frazare și fără o ambianță
religioasă, subita deturnare a tonului ar suporta consecințele comicului
involuntar. Întrebările nu sunt ostile, nu au direcție ofensivă, sunt, mai
curând, niște auto-interogații, însoțind gestul de lehamite104.
Pentru întâia oară predica este autohtonizată, este întâia oară când
se renunță la textul mai general al Cazaniei în favoarea predicii alcătuite
pentru nevoile cotidiene ale credincioșilor.
Antim Ivireanul a mânuit cuvântul ca un adevărat retor, cunoscând
puterea acestuia în biciuirea năravurilor și în îndreptarea relelor, fără să se
abată de la legile clasice ale oratoriei, pe care le va fi studiat sistematic la
marii oratori ai Antichității greco-romane, ca și la marii predicatori
creștini. A folosit toate procedeele stilistice ale oratoriei: interogația,
exclamația, repetiția, dialogul, contrastul, pateticul, ironia, pamfletul, cu
naturalețe, folosind un limbaj înțeles de auditor mânuit cu multă convingere”105.
Predicilor din Duminici și sărbători le urmează cele ocazionale
rostite cu prilejuri deosebite cum ar fi cea la instalarea ca mitropolit,
cuvântarea funebră și învățătura despre parastas.
102
Ibid., p. 137.
103
104
Eugen Negrici, Antim. Logos…, p. 15; 17.
105
45
Valentin Bugariu
În textul predicii la înmormântare asociază moartea unui somn:

,,Iară la adormirea ceastă de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfață și cât
înviiază, în loc de a՚ș piiarde lumina. Îș deșchide mai vârtos ușa ceriului, a
luminii ce adevărate. O zice Isaia în al nouălea cap: ‹‹Celor ce lăcuiesc în
locul și în umbra morții, lumină îi va lumina pre ei››. În loc de a să lipsi
de răsfățări și de bogății, câștigă fromosețile, carele pot singure să sature
toate pohtele lui”106.
Pentru cei adormiți nu lacrimile, ci rugăciunile le sunt folositoare
este mărturia vorbitorului sfânt pe argumentarea Sf. Dionisie Areopagitul:
,,Și pentru aceia au pus lege dumnezeeștii apostoli, să nu plângem pe
morți, ci să՚i pomenim la înfricoșatele taini și să facem milostenii și alte
faceri de bine pentru ei, că iaste plăcut înaintea lui Dumnezeu și li se face
mare folos și aduc multă dobândă și mântuință sufletelor, precum
adeverează și sfântul Dionisie Areopaghitul la cuvântul ce se face asupra
morții. ‹‹Rugăciunile – zice – ce se fac la sfintele jertăvnice sunt de folos
nu numai celor vii, ci mai vârtos și celor morți››”107.
Predicile lui Ivireanul sunt, așadar, când hortative, adică propriu-zis
retorice, când didactice, adică demonstrative. Al treilea tip de predică ar
putea fi cel de structură mixtă. Predica didactică nu ar trebui discutată ca
specie oratorică. În schimb, cea de structură mixtă e plină de tot interesul108.
Concluziile, finalitatea predicii sunt însoțite de câteva aplicații
practice. Procedeul este folosit pentru provocarea adeziunii și modificarea
comportamentului publicului prezent, în sensul practicării credinței și a
virtuților109. Încheierile sunt scurte, ele cuprind aplicații la viața credincioșilor:
Luând pildă de la faptele sfântului (N) să ne asemănăm lui, să iubim întâi
pe Dumnezeu și pe aproapele nostru110.
În ceea ce privește sintaxa predicilor se conturează, de pe acum,
elementul stilistic primordial al predicilor simentria. Cât privește sintaxa,
ea este, de obicei, la înălțime. Tehnica frazării (specifică acestei specii
înserată în liturghie), cu programul ei de pauze, e vizibilă și în cea de a
doua frază, formată, de această dată, prin subordonare. În zona de joncțiune, și
chiar între sintagme (când e subordonata e mai amplă), pauzele survin cu
punctualitate111.
106
107
108
Eugen Negrici, Antim. Logos…, p. 83-84.
109
Nadia Obrocea, ,,Retorica amvonului”, în ,,Analele Universității de Vest din
Timișoara, Seria Teologie”, vol. 9, Timișoara, 2003, p. 51.
110
Dumitru Belu, ,,Predicile lui Antim…”, p. 202-203.
111
Eugen Negrici, Antim. Logos…, p. 23-24.
46
Opera omiletică a mitropolitului muntean este una capitală pentru

dezvoltarea literaturii românești, alături de alte scrieri din cultura ecleziastică
constituie jaloane fără de care evoluția literaturii, alcătuirea și șlefuirea
scrisului ,,artist”, biruința și înstăpânirea limbii naționale în cultură ori
cizelarea celor dintâi tipare și matrice stilistice nu pot fi descrise
satisfăcător112. Valoarea acestor didahii stă în claritatea planului, în
precizia ideii și a formei, și în voiciunea stilului - și mai ales în legătura
lor cu societatea timpului. Este o predică vie pentru contemporanii săi113.
Predicile Sfântului Antim oferă mărturii de educație religioasă așa
cum a fost realizată în trecutul românilor prin intermediul mijloacelor
educative de care dispunea comunitatea parohială, ori biserica Mitropoliei
prin intermediul cultului, vestirea Evangheliei, rostirea predicii (ca element de
fixare a învățăturii din pericopa citită) și apoi dezvoltarea sentimentului
frățietății (vezi învățătura despre ,,Post și pâră”) și filantropiei. Fragmentele
utilizate din opera Sfântului Martir vorbesc tocmai de aceste trăsături
didactice sub forma învățării doctrinei și practicării moralei ortodoxe. Ele
vizează atât aspecte sociale cât și morale fiind cuvâtări rostite în Duminici
și sărbători și ocazionale (pareneze). Pe cât s-a putut am urmărit literatura
închinată Sfântului Antim realizată de teologi și laici și amintim aici
lucrarea de căpetenie realizată de profesorul Eugen Negrici. Pe parcursul
lucrării ne-am oprit la chestiuni generale: identificarea și numărul
predicilor, caracteristica acestora, izvoarele și tematica lor și chestiuni
speciale, de organizare omiletică: formula de adresare, subiectele tratate,
introducerea, tratarea, încheierea și aplicațiile predici.
Din întregul material omiletic îl putem cunoaște pe vorbitor ca un
stăpân al cunoștiințelor de specialitate (Scriptură, patristică, dogmatică,
morală, istorie bisericească), a filosofiei grecești, a procedeelor oratorice
dar și a metodelor didactice de a înfățișa noua învățătură ca fiind
atrăgătoare și demnă de însușit.
112
Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche. Partea I, Editura
113
Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, București, 1980, p. 410.
47
Valentin Bugariu
Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni

Anul 2014 a fost declarat de către Patriarhia Română drept un an
comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni (Constantin Vodă, fiii Constantin,
Ștefan, Radu și Matei), sfetnicul Ianache Văcărescu care au fost martirizați
pe 15 august 1714 în Constantinopol, actualul oraș Istambul din Turcia.
Cauza
După sucombarea Imperiului Bizantin sub atacul turcilor osmani

în anul 1453, Țările Române au jucat rolul de păstrătoare a tradiției prin
care voievodul a fost primul credincios al Bisericii care a făcut danii către
Locurile Sfinte, Sfântul Munte Athos, a susținut școli teologice, a tipărit
cărți, a ridicat noi lăcașuri de cult (biserici, paraclise, bolnițe ș.a.). În
decursul istoriei însă au fost și unele exagerări, domnitori români care-și
doreau recucerirea Bizanțului și consacrarea lor ca țari ai acestui imperiu.
Căci nu trebuie să uitați: ideea bizantină – ideea de restaurare a Împărăției
de Răsărit nu murise. Hrănită de visători politici și de scriitori, ea reînvia
ori de câte ori împrejurările politice lăsau să se întrevadă posibilitatea
izgonirii turcilor din Europa. Pământul Principatelor noastre, îndeosebi,
priise aceste mari tradiții. Pe acest pământ, viața Bizanțului de altădată se
păstrase și se continua114.
Predecesorul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu (1688-
1714), Șerban Cantacuzino și-a dorit cu ardoare acest lucru. În sigiliul său
alături de vulturul Bizanțului găsim doi Ț, care –după opinia lui Iorga–
puteau însemna Țar Țarigradski, adică împărat al Țarigradului115. Mihai
Cantacuzino, asemenea colaborator al Bisericii mărturisește un altfel de
gând al Brâncoveanului: ,,-Haide neică Mihai, să ctitorim Bizanțul nostru,
aici în Valahia…”116. Și acest lucru l-a reușit cu prisosință domnitorul
muntean de a restaura civilizația bizantină prin intermediul moștenirii
spirituale pe care Vodă Brâncoveanu a lăsat-o posteriorității.

,,Învierea”, revista Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Timișoarei, anul XXV, nr. 26
(560), Serie Nouă, august 2014, p. 3-5.
114
Victor Papacostea, Tradiții românești de istorie și cultură, ediție îngrijită de Cornelia
Papacostea – Danielopolu, Editura Eminescu, București, 1996, p. 53-54.
115
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, Editura Casei Școalelor,
București, 1929, p. 39. (Se va prescurta în continuare Istoria românilor…).
116
Ileana Toma, Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor, ediția a III-a, Editura
Babel, Bacău, 2010, p. 282. (Se va prescurta în continuare Ultimul Constantin…).
48
Viața Brâncovenilor
În dimineața zilei de 15 februarie 1655 a izbucnit la București

răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domniei. În această
răscoală care a durat cinci luni a fost ucis Papa (Pavel) Brâncoveanu, tatăl
viitorului domn al Țării Românești, Constantin și fiul lui Preda, bunicul
domnitorului care cobora din boierii Craiovești. Neacșa măritându-se cu
,,jupan” Dobrovici a primit de la ruda sa, voievodul Neagoe Basarab
(1512-1521) moșia Brâncoveni ca dar de nuntă. Tânărul Constantin și-a
petrecut domnia în casa părintească din București, aflată în vecinătatea
Curții domnești în grija stolnicului Constantin Cantacuzino, unchiul său.
Alături de cei doi frați ai săi, Barbu și Matei a învățat carte grecească și
latinească. A urmat studii la Constantinopol și Padova în Italia. În timpul
domniei celuilalt unci al său, Șerban Cantacuzino a primit primele demnități
publice: vtori-logofăt (1674), vel-agă (1679), vel-postelnic (1679), biv-vel-
postelnic (1681), vel-spătar (1683), ispravnic al curții domnești (1683)117.
În 1674 Constantin din Brâncoveni s-a căsătorit cu Maria, nepoata lui
Antonie Vodă (1669-1672). În întreaga sa viață Vodă Constantin a stăpânit
111 de moșii și sate.
La vârsta de 34 de ani, în 1688 a fost ales de boierii Țarii domn:
,,-Logofote, noi cu toții pohtim să ne fii domn” – i-au spus boierii.
,,-Dar de ce aș vrea eu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la
casa mea; nu-mi mai trebuie să fiu” – a replicat tânărul boier. […]
,,-Ne rugăm –i-au spus ei– nu lăsa țara să intre alți oameni, sau răi,
sau nebuni să o strice, ci fii!118.
Radu Greceanu, cronicarul curții nota: ,,Fiind precum am zis
adunarea toată la Mitropolie, toată boierimea țării, și slujitorii, și Dionisie
patriarhul Țarigradului, care atunci se afla, și Theodosie mitropolitul țării,
era un capigi-bașa împărătesc anume Ahmet aga, care mai nainte venise
cu trebi la domn și alți boieri agi, care atunci în țară se află.
Deci, văzându-l și eu cu toți alegirea și socoteala de obște, ce se
făcuse pentru domnie, iar capigi-bașa numaidecât pre acest Constandin
Brâncoveanu vel-logofăt cu caftan l-au îmbrăcat, și așa boiarii împreună
cu arhiereii luându-l, în biserică au mers și ducându-l părintele patriarh în
oltar, molitvele de domnie i-au citit, sfântu prestol înconjurându-l după
cel ce domnii dup-obiceiu să încoronează”119.
117
Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața. Domnia.
Epoca, Editura Științifică, București, 1969, p. 127-129; 134; 138-139. (Se va prescurta
în continuare Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața…).
118
Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața…, p. 143.
119
Cronicari munteni, vol. III, ediție îngrijită de Mihail Gregorian, B. P. T., Editura
49
Valentin Bugariu
În urma unor intrigi în ziua de Bunavestire a anului 1714

Brâncoveanu Vodă a fost mazilit, iar de Adormirea Maicii Domnului în
același an a fost decapitat împreună cu sfetnicul său și cei patru fii ai săi
la Constantinopol. Trupurile Sfinților Martiri au fost pescuite din mare și
înmormântate într-o mănăstire de pe insula Halke, ctitoria lui Ioan
Paleologul al II-lea și refăcută de Pannaiot Nicussios și Constantin
Brâncoveneanu prin danii. Trupurile Brâncovenilor au fost aduse în Țara
Românească în 1720 și înmormântate în biserica Sf. Gheorghe Nou din
București, ctitoria voievodului muntean.
Politica Sfântului Martir Constantin
Prima grijă a tânărului domn Constantin a fost dezvoltarea

economică a țării, primul factor al progresului. A crescut și s-a dezvoltat
marea proprietate feudală care se compunea din sate, heleștee, case
boierești. Între bogățiile țării un călător străin nota: ceara și mierea, apoi
pieile, caii și sarea. S-a dezvoltat meșteșugul arderii pietrei de var, iar un
șantier naval funcționa la Giurgiu. La București și Târgoviște funcționau
lumânării domnești. În orașe funcționau prăvălii, din 1691 avem menționată
cafeneaua lui Hamid. Muntenii erau în vremea aceea neîntrecuți meșteri
în producerea: untului, a brânzeturilor, afumăturilor și a pastramei. Satele
însă păstrau o rânduială tradițională, Del Chiaro nota: ,,Casele de țară sunt
extraordinar de curate, ele miros a buruieni de câmp, busuioc, mentă și
sulfină”120.
În 1701 la nivel fiscal Brâncoveanu a realizat o reformă înlocuind
numărul mare de dări cu una singură numită ruptoare care era plătită în
patru rate, numai în bani. Darea a fost stabilită pe cap, și nu pe bucate. S-a
înlăturat cu acest prilej sistemul răspunderii colective față de fisc precum
și întreținerea agenților fiscali.
În politica externă a fost prudent între Poarta Otomană care era
mulțumită prin peșcheșuri bogate, turcii numindu-l prințul aurului și
Imperiul Habsburgic care l-a confirmat ca nobil, prinț al Creștinătății. Pe
de altă parte relații cordiale au fost întreținute cu Rusia. Toate acestea au
ținut pacea în cei 25 de ani de domnie, timp pentru ridicarea unei culturi
și civilizații autohtone.
Sprijinitor al Ortodoxiei
În întreaga domnie, Constantin Vodă Brâncoveanu a fost un

credincios activ al Bisericii Ortodoxe. Literatura istorică și cea literară
închinată voievodului muntean ni-l înfățișează prezent în Biserică de
120
Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 108.
50
marile praznice ale creștinătății: Crăciun, Bunavestire, Paști, dar și Deniile

Postului Mare: ,,Călugării ajunseseră la sfârșitul Prohodului. Acum
povesteau cum ‹‹neamurile toate›› înmărmurite asistă la înmormântarea
Celui fără de moarte. La ocolitul bisericii în urma epitafului, familia
Brâncovenilor venea prima, apoi Bălăcenii și Cantacuzinii deopotrivă.
Primii mergeau călugării cu lumânări înalte îmbrăcați în stihare negre,
întâi grecii, apoi cei ce cântă românește, apoi arhimandritul cu evanghelia
un preot cu crucea, patru diaconi țineau deasupra capetelor Sfântul Epitaf
sub care pășea sprijinindu-se în cârjă mitropolitul Theodosie. La o distanță
de câțiva pași, solemn, îmbrăcat sobru, venea Constantin Voievod, în
urma lui doamna Maria, apoi odraslele lor, fetițele primele, feciorii și apoi
fetele. Așa au ocolit și în anul trecut biserica, de au dat de gândit celor doi
unchi Cantacuzini că prea erau mulți Brâncovenii acum”121.
Transilvania
Grija față de ortodocșii din Transilvania a reprezentat pentru

prințul muntean o prioritate, atâta vreme cât mitropolitul de la București a
fost și ,,exarh al plaiurilor”, adică a avut jurisdicție și asupra ortodocșilor
de dincoace de Carpați. Ajutorul substanțial dat de voievod românilor de
peste munți s-a concretizat în ctitorii de biserici: Făgăraș, Sâmbăta de Sus,
Ocna Sibiului, Poiana Mărului, precum și în bani și odoare, adică cărți
bisericești, veșminte liturgice ș. a.. Un ucenic format în școala tipografică
a Sfântului Antim, urmașul lui Theodosie în scaunul vlădicesc de la
București hirotonit chiar în Duminica Ortodoxiei, pe 22 februarie 1708,
Mihail Iștvanovici (Ștefan) a activat la Bălgrad (Alba-Iulia). Acesta a
reorganizat tipografia bisericească și a imprimat în 1699 o Bucoavnă
(Abecedar n. n.), urmată de un Chiriacodromion. În testamentul bătrânului
mitropolit Teofil, întocmit în 1697 au fost menționate veșminte și cărți de
la ,,măria sa Constandin Vodă Brâncoveanu pentru Mitropolia Bălgradului”122.
O problemă a fost Uniația, unirea unor clerici și mireni transilvăneni cu
Biserica Romei într-o nouă biserică românească cu învățătură de credință
apuseană și ritual ortodox. Din multele cărți de combatere a prozelitismului
catolic amintim pe cea din 1690 intitulată Manual împotriva schizmei
papistașilor.
121
Ileana Toma, Ultimul Constantin…, p. 143.
122
Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața…, p. 341.
51
Valentin Bugariu
Tiparul și cartea bisericească
Pe tot parcursul domniei de la București, Constantin Vodă

Brâncoveanu a întreținut o bună colaborare cu mitropolitul Țării, fie el
Theodosie, fie Antim Ivireanul și cu episcopul Mitrofan de la Buzău. Din
această bună înțelegere au funcționat cinci tipografii: București, Târgoviște,
Snagov, Buzău și Râmnic care aveau din volumele imprimate un caracter
domnesc, cât și bisericesc. Ele au imprimat carte românească, slavonească,
grecească, arabă, gruzină ș. a. pentru nevoile creștinilor ortodocși de sub
stăpânire osmană.
O realizare importantă a fost cea a introducerii limbii române în
cultul ortodox. Până acum limba oficială a fost slavona care a avut și un
rol pozitiv pentru ortodocșii din Ardeal identificându-se astfel cu Ortodoxia.
Dacă până acum doar Evanghelia și predica erau în românește, mitropolitul
Theodosie a introdus și rostirea Crezului în limba poporului. De acum se
pun bazele introducerii limbii române în Biserică. Textele liturgice de
astăzi ale Octoihului și Liturghierului sunt aproape neschimbate, identice
cu cele imprimate în 1712 și 1713123.
Între cărțile bisericești imprimate amintim: Biblia de la București
(1688); Evangheliar greco-român, București, 1693; Psaltirea, Snagov,
1694; Mineele, Buzău, 1698; Evanghelia, Snagov, 1697; Antologhion
(1705) și Molitvelnicul (1706) la Râmnic, ultimele două consemnate aici,
la Târgoviște: Octoihul și Ceaslovul (1702).
O grijă deosebită a reprezentat-o întemeierea unor tipografii ortodoxe
la Tbilisi și Alep. Ultima cu modificările de rigoare funcționează și astăzi.
Fiii, Constantin și Ștefan sunt autorii unor vieți de sfinți, scrieri
hagiografice în limba greacă, limba de curte a domnitorului muntean.
Arta
Primele biserici ridicate sunt cele de pe moșiile din Potlogi (jud.

Dâmbovița) și Mogoșoaia. Apoi Hurezi, Mamul (jud. Vâlcea), Brâncoveni
(gropnița familiei); Sf. Ioan cel Mare Grecesc, Sava, Gheorghe Nou din
București. Se alătură lăcașurile sfinte din Doicești (jud. Dâmbovița) și
Râmnicul Sărat. La Ismail pe malul Dunării o biserică cu hramul ,,Sf.
Gheorghe”. La Constantinopol a ridicat pentru ortodocșii din Galata o
biserică cu hramul ,,Sf. Nicolae”. Doamna Maria a zidit biserica ,,Dintr-o
zi” din București. A refăcut, a dat ajutoare mai multor biserici și mănăstiri124.
123
Fanny Djindjihasvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 63.
124
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 213-215.
52
Arta eclezială românească a fost îmbogățită cu stilul brâncovenesc

caracterizat prin decor bogat reprezentat prin coloane simple sau torsate
cu capiteluri neocorintice, balustrade traforate, ancadramente de uși,
console cu însemnări heraldice, bisericile sunt precedate de ample pridvoare
și arcade sprijinite pe coloane de piatră, pictorii sunt adepții gustului
pentru narativ125.
Concluzii
Cei mai buni ambasadori ai epocii Sfântului Martir Constantin

Vodă Brâncoveanu rămân cărțile, bisericile și palatele. Chiar un cronicar
al vremii, Radu Popescu, adversar al domnitorului muntean îi recunoaște
măreția: ,,Într-acest chip poate să se fericească și Constandin-Vodă, că
l-au dăruit nărocul cu tot felul de bine, sănătos, întreg, casă întreagă, fii și
fete mulți, avuții multe, case, pălaturi, sate, vii, heleșteie, domnie îndelungată
și altele ca acestea, care nu i-au lipsit nimic din care ochii lui au poftit…”126.
125
Petru Bona, Elemente de artă creștină, Tipografia Universității de Vest, Timișoara,
1998, p. 66.
126
Cronicari munteni, p. 243.
53
Valentin Bugariu
Un participant la Marea Unire:

Preotul dr. Nicolae Popovici (1883-1956)
Biserica Ortodoxă Română din Banat a fost reprezentată la Marea
Adunare Națională de la la Alba Iulia de clerici și mireni. Unul dintre
clerici a fost părintele dr. Nicolae Popovici, parohul bisericii ortodoxe
române din Gătaia, protopopiatul Vârșeț.
Începuturile
Născut în 6 / 18 decembrie 1883 într-o familie de preot în localitatea

Bocșa Română, județul Caraș-Severin. Părinții au fost preorul Ioan Popovici
jr. și Elisabeta. Școala primară a făcut-o cu dascălii Damaschin Gruiescu
și Dimitrie Pruneș127. Cursurile liceale le-a absolvit la Lugoj și Liceul
,,Andrei Șaguna” din Brașov și cele universitare la Facultatea de Drept
din Budapesta (neterminate) și Institutul Teologic din Caransebeș (1907)128.
Studiile teologice au fost completate (1906-1909) prin obținerea licenței
(1909) și doctoratului în Teologie (1913) la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Cernăuți129.
În 1909 s-a căsătorit cu Elisabeta, fiica comerciantului și fruntașului
român Ion Vucu din Bocșa Română. În casele acestui român au fost
găzduiți pe vremea alegerilor parlamentare candidații naționali: Coriolan
Brediceanu, Valeriu Braniște, George Dobrin, Gheorghe Popovici, Vladu,
Vasile Maniu, Vaida etc130.
După hirotonie a fost numit preot la Bocșa Română (24 ianuarie
1910-1 februarie 1912) și apoi prin transfer la Gătaia unde a funcționat în

Publicat cu titlul: ,,Un sătean profesor de teologie: Pr. dr. Nicolae Popovici (1883-
1956)”, în ,,Biserica și Școala”, Arad, nr. 2 (100) / 2019, p. 2-3.
127
Tata Oancea, ,,De la Academia Teologică din Arad”, în ,,Vasiova”, nr. 7-12 / 1939, p.
4, după Gheorghe Jurma, Vasile Petrica, Istorie și artă bisericească. Biserici din
Prtotopopiatul Ortodox Român Reșița, Editura Timpul, 2000, p. 200. (Se va prescurt în
continuare ,,De la Academia Teologică…”).
128
Vasile Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeș (1865-
1927), Editura Episcopiei Caransebeșului, Caransebeș, 2005, p. 137.
129
Vasile Vesa, Clerici cărturari arădeni de alrădată, Editura Gutemberg Univers,
Arad, 2008, 354 (Se va prescurta în continuare Clerici cărturari arădeni...); Mircea
Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 530.
130
Tata Oancea, ,,De la Academia Teologică....”, p. 4.
54
perioada 2 februarie 1912-30 august 1920. A reprezentat localitatea

bănățeană la Adunarea de la Alba Iulia.
Finalul războiului a coincis cu dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar,
fiecare popor care a compus această monarhie și-a revendicat dreptul la
independență națională. Românii bănățeni au avut ca scop pe lângă
aceasta și unirea cu România. Un rol major în înfăptuirea acestui ideal l-a
avut Biserica Ortodoxă Română din Banat care a oferit bisericile, casele
parohiale, căminele pentru ca adunările să se poată constitui și mai apoi
de a putea trimite delegați la Alba Iulia.
Victoria Antantei în Primul Război Mondial a fost simțită la
Gătaia prin revolte împotriva moșierilor. În toamna lui 1919 populația din
Gătaia și Șemlacu Mare a atacat castelul Gubány de pe Șumig. Alte
devastări s-au produs la ferma Lucaci131.
La Gătaia a avut o Mare Adunare populară care și-a numit rerezentanții
la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pentru importanța documentului
atât pentru orașul de pe Bârzavă cât și pentru zona acestuia îl redăm în
întregime:
,,Credențional
După ce Marele Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania a

convocat Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania la
Alba Iulia pe ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 și a ordonat, ca la
Adunarea Națională să ia parte câte 5 delegați ai cercurilor locuite de
români, poporul și alegătorii români ai cercului Rittberg – comitatul
Timiș - s-au adunat în comuna Gătaia în ziua de 15 ̸ 28 noiembrie 1918 și
au ales de reprezentanți (delegați) ai săi pe: Dr. Nicolae Popovici, paroh
în Gătaia, Damaschin Marian, profesor în Deta, Ioan Mițariu, paroh în
Opatița, Ioan Ciucurel, econom în Șoșdea și Pamfilie Jurcovici, econom
în Gherteniș.
Deci numiții sunt poftiți și împuterniciți a reprezenta cercul acesta
la Adunarea Națională, ce se va ținea la Alba Iulia în 18 noiembrie
vechi, 1 decembrie nou a. c. pentru care scop acest credențional s-a
compus în cinci exemplare, dintre care cel prezent se predă dlui delegat
Damaschin Marian, profesor în Deta.
Gătaia, la 15 ̸ 28 noiembrie 1918
131
Valentin Bugariu, Gătaia. Monografie, Editura Sitech, Craiova, 2018, p. 70.
55
Valentin Bugariu
Dr. Nicolae Popovici,

președintele cercului electoral
Petru Bohariu, Petru Bohariu,

bărbat de încredere din Șoșdea notarul actului electoral
Zaharie George, Ioan Mărgineanțu,

Augustin Nedilțiu, Iosif Petruți,
bărbați de încredere din Berecuța bărbați de încredere din Birda
C. Baia,
bărbat de încredere din Șemlacu Mare132.
Din acest Credențional încheiat la Gătaia avem 5 reprezentanți ai

Cercului Tormac la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Între
delegați au fost : 2 preoți, 1 învățător și 2 economi (epitropi) ai bisericilor
ortodoxe din această zonă.
Pentru calitățile demonstrate de bun organizator și administrator a
fost numit din 1 septembrie 1920 director al cultului ortodox pentru
provincile unite cu România din Ministerul Cultelor și Artelor pentru o
perioadă de 2 ani (1920-1922). A revenit în Ministerul Cultelor ca director
general pentru o altă perioadă de astă dată mai scurtă (21 februarie -1 iulie
1941) în locul părintelui prof. Liviu Stan. A fost regretat odată cu
retragerea din acestă slujbă de gen. Radu Rosetti, ministrul Culturii
Naționale și a Cultelor: ,,Primesc cu multă părere de rău demisiunea Prea
Cucerniciei Voastre din funcția de Director General al Cultelor, funcție,
în care ați dovedit atâta destoinicie, încât ați căpătat întreaga mea
încredere. Vă rămân recunoscător pentru folositoarea colaborare a Prea
Cuceniciei Voastre”133.
Profesor la Arad
Din anul 1922 și până la trecerea la cele veșnice, preotul Nicolae

Popovici a rămas legat de Arad. În anul 1922 după plecarea profesorului
dr. Lazăr Iacob la Academia din Oradea, postul de profesor la catedra de
Istorie bisericească și Drept bisericesc a fost ocupat de părintele dr.
Nicolae Popovici. Aici a funcționat până la pensionare în 1945. Un timp a
fost rector al Academiei Teologice (1938-1945)134.
132
Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul și Marea Unire
1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1992, p. 126.
133
,,Biserica și Școala”, nr. 28 / 1941, p. 230.
134
Pavel Vesa, Învățământul teologic de la Arad (1822-1948), Editura Episcopiei Devei
și Hunedoarei, Deva, 2013, p. 91. (Se va prescurta în continuare Învățământul teologic…).
56
În cadrul Teologiei arădene, preotul prof. Nicolae Popovici a predat

următoarele discipline: Drept constituțional, Drept bisericesc, Administrație
bisericească, Istoria bisericească universală până la 1054, Istoria Bisericii
Române și artei creștine ortodoxe. La acestea s-au adăugat Ermineutica
biblică, Patrologia, Lectura canoanelor, Practica liturgică și Seminarul de
Drept.
A propus discipline din toate domeniile Teologie, excepție făcând
grupul disciplinelor sistematice. A avut ore la discipline biblice, istorice și
practice acoperind cei patru ani de studii:
Anul I: Ermineutică biblică, Istoria bisericească;
Anul II: Patrologie, Istoria bisericească;
Anul III: Lectura canoanelor;
Anul IV: Drept bisericesc, Administrație bisericească, Liturgică practică135.
În perioada anilor 1923-1941 au absolvit cursurile Institutului /
Academiei Teologice din Arad: 87 de bănățeni care l-au avut profesor.
Între personalitățile teologice care au urmat această școală în aceeastă
perioadă îi amintim pe: Gheorghe Cotoșman (1926-1927), profesor de
teologie, publicist, consiler eparhial și vicar administrativ al Arhiepiscopiei
Timișoarei (1948-1968); Gheorghe Lițiu (1940-1941), profesor de teologie,
publicist, vicar administrativ al Episcopiei Aradului (1949-1958) și
Lucian Emandi (1944-1949), administrator al Eparhiei Aradului, scriitor,
membru al Uniunii Scriitorilor din România.
În acest timp al activității didactice, preotul prof. Nicolae Popovici
s-a remarcat în cercetarea teologică și istorică. Este autorul unor manuale,
studii și articole fie publicate în volum, fie secvențial în revista eparhială
,,Biserica și Școala”, diverse recenzii.
Este autorul primului manual de Drept canonic din Banat. Cursul
Manual de Drept bisericesc ortodox oriental cu privire specială la
Dreptul particular al Bisericii Ortodoxe Române, vol. I și vol. II, Tiparul
Tipografiei Eparhiale, Arad, 1925, 320 p.
Profesorul Nicolae Popovici a sistematizat materia Dreptului
bisericesc în două mari părți: Izvoarele și colecțiile Dreptului bisericesc,
în prima parte expunând izvoarele universale, particulare și codicii și
colecțiile Dreptului bisericesc iar în partea a doua organizația Bisericii și
organele care exercită puterea bisericească136.
Organele puterii bisericești sunt – în concepția lui Nicolae
Popovici – colective (sinod și consensul Eclesiae dispersae) și individuale
(Ierarh și organe ajutătoare lui: protopop, preot și diacon).
135
Pavel Vesa, Învățământul teologic…, p. 143; 145.
136
Constantin Rus, ,,Contribuția Profesorului Nicolae Popovici la dezvoltarea Dreptului
bisericesc”, în vol. Ioan Tulcan, Lizica Mihuț, 175 de ani de la înființarea învățământului
superior teologic atădean (1822-1997), Editura Universității ,,Aurel Vlaicu”, Arad,
1997, p. 227-228. (Se va prescurta în continuare ,,Contribuția Profesorului Nicolae Popovici…).
57
Valentin Bugariu
Consensul Bisericii este în viziunea aceluiași canonist un înlocuitor

al sinodului ecumenic sau particular. Biserica legiferează totuși, în
problemele de interes general, punându-se de acord în baza unor scrisori
în care Bisericile Ortodoxe autocefale împrăștiate, se pronunță ca fiind de
acord asupra unor asemenea probleme de interes general137.
Calitățile acestui manual sunt scoase în relief de prefațatorul acestui
volum, episcopul dr. Grigore Comșa: Manualul de Drept bisericesc ortodox
oriental al părintelui profesor de teologie dr. Nicolae Popovici a obținut
cu cea mai vie bucurie binecuvântarea Noastră arhierească. Este scris de
un bun cunoscător al acestei discipline, ca unul care propune Dreptul
bisericesc la Institutul nostru teologic din Arad. Claritatea expunerii metodice
a materialului, merită deosebită accentuare. Dar merită laudă și râvna
autorului de a avea în vedere legea de unificare bisericească. Astfel, Manualul
poate fi utilizat în toate categoriile de școli teologice de la noi din țară138.
Împreună cu Uroș Konvincici, protopopul sârb al Aradului, Nicolae
Popovici a tradus Canoanele Bisericii Ortodoxe pe care le-a însoțit de
comentarii. Cele două volume au fost tipărite în Tipografia Diecezană a
Eparhiei Aradului în 1930 (vol. I, partea întâi, 319 p.); 1931 (vol. II,
partea a doua, 575 p.); 1934 (vol. II, partea întâi, 339 p.) și 1936 (vol. II,
partea a doua, 303 p.)
Atrage însă atenția în ceea ce privește abrogarea unor canoane sau
introducerea altora care să răspundă timpului. Toate aceste probleme ar
cădea în sarcina unui sinod panortodox: Ca urmare a acestui fapt trebuie
să ne gândim mai serios la revizuirea acestora și alte norme bisericești, să
se stabilească dacă mai sunt aplicabile în practică și dacă nu cumva mai
trebuie emise alte canoane noi, respectându-se întru totul învățătura și
principiile fundamentale primite de la Mântuitor139.
Profesorul Nicolae Popovici s-a remarcat ca un apărător al
învățământului teologic superior din Transilvania prin participarea la
congrese bisericești dar și prin publicarea unor materiale în care arată
necesitatea și importanța consolidării învățământului teologic pentru Biserică
și țară.
Prin intermediul presei bisericești, Pr. Prof. Nicolae Popovici
militează pentru păstrarea învățământului teologic superior în cadrul
Bisericii. A participat la consultările care au elaborat un proiect de lege
propus de mitropolitul Nicolae Bălan, Sfântului Sinod. Proiectul n-a
137
Constantin Rus, ,,Contribuția Profesorului Nicolae Popovici…”, p. 228-229.
138
Nicolae Popovici, Drept bisericesc oriental cu privire specială la Dreptul particular
al Bisericii Ortodoxe Române, Tiparul Tipografiei Ortodoxe Române, Arad, 1926, p. 4.
139
Nicolae Popovici, ,,Codificarea Dreptului bisericesc ortodox răsăritean”, în vol.
Omagiu ÎPS dr. Nicolae Bălan, Sibiu, 1940, p. 678 și urm.
58
devenit lege140. Tot ierarhul ardelean împreună cu sufraganii lui a cerut și

dreptul pentru Academiile Teologice din Ardeal și Banat de a acorda
diplomă de licență absolvenților. Canonistul arădean a luptat pentru
menținerea învățământului teologic superior la Arad împotriva trecerii lui
la nivel seminarial. În argumentare, autorul se sprijină pe principiul
canonic al autonomiei eparhiale, ierarhul locului cunoscând cel mai bine
nevoile eparhiei pe care o păstorește.
O altă greșală după părerea noastră modestă, este prea marea
centralizare a învățământului teologic în mâna Direcțiunii, care va funcționa pe
lângă Sfântul Sinod și care va avea atribuțiuni similare Direcțiunii III din
Ministerul Instrucțiunii. Direcțiunea aceasta va administra și va conduce
nemijlocit toate școalele teologice fără conlucrarea și fără vreun amestec
al autorităților eparhiale. […] Cu alte cuvinte eparhia nu va mai avea
cuvânt în ceea ce privește funcționarea școalei sale, care este o instituțiune
dintre cele mai vitale ale sale.
Înțelegem că Direcțiunea învățământului teologic să dea directive
de conducere, să aibă controlul suprem dacă se aplică dispozițiile legale,
să revizuiască manualele didactice, să dea norme generale pentru viața
educativă din internate, dar nu să administreze nemijlocit și să se
amestece până în cele mai mici afaceri de gospodărie internă a școalei,
care trebuie să stea sub jurisdicțiunea directă a chiriarhului local și a
autorităților eparhiale.
Dispoziția legii trebuie să fie clară, fiindcă o lege este cu atât mai
bună cu cât are lipsă de mai puține interpretări141.
În 1935 Pr. Prof. Dr. Nicolae Popovici a reprezentat Academia
Teologică din Arad la Congresul Profesorilor de la Academiile Teologice
de la Sibiu din 19-20 aprilie.
Congresul prin referatele și dezbaterile sale, a căutat să dea
soluțiuni pentru cea mai vitală problemă de astăzi a Bisericii noastre:
problema pregătirii clerului.
Altul a fost rolul preoțimii noastre înainte de războiul mondial și
alta este chemarea ei acum, după fericitul eveniment al întregirii țării.
Firește că Academiile Teologice nu înlocuiesc și nu au pretenția
de a înlocui Facultățile de Teologie de pe lângă Universități, care își au
rostul lor bine definit și deosebit de cel al Academiilor Teologice142.
140
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 453.
141
Nicolae Popovici, ,,În jurul Proiectului de organizare a învățământului teologic.
Apărarea școalei noastre teologice”, în ,,Biserica și Școala”, nr. 11 / 1927, p. 1-2.
142
Nicolae Popovici, ,,După Congresul profesorilor de la Academiile Teologice”, în
59
Valentin Bugariu
În primăvara anului 1935, Nicolae Popovici a fost chemat să

contribuie la modificarea Legii și Statutului pentru organizarea Bisericii
Ortodoxe Române. În vederea realizării acestui Proiect prezentat de
Consiliului Național Bisericesc în octombrie 1935, canonistul arădean se
oprește asupra fiecărui punct din Statut, în privința unora nu aduce nicio
modificare dar asupra altora face observații.
Ca o introducere la aceste observații își exprimă o credință
izvorâtă din experiența unei vieți trăite la lumina altarului: Trebuie să
ținem seama de împrejurarea că Biserica este un organism viu, care nu
poate să rămână staționat și pietrificat, precum nici n-a rămas, ci a evoluat
necontenit în cursul veacurilor până în ziua de azi. În această evoluție,
aproape bimilenară, Biserica, în ce privește organizația sa, s-a acomodat
deosebitelor împrejurări de timp și de loc, precum și de condițiile sociale,
între care a ființat, veghind însă ca în această acomodare să nu se calce
principiile sale fundamentale de organizare. Prin urmare normele
privitoare la organizația bisericească se pot modifica potrivit evoluției
vieții bisericești și potrivit împrejurărilor de timp și de loc143.
Canoanele țin așadar de aspectul dinamic al Tradiției, ele comentează,
reglementează și detaliază aspecte ce țin de conduită a creștinilor din
epoca primară. În cursul timpului Biserica a trebuit să răspundă prin noi
reglementări juridice. Este ceea ce se întâmplă și cu acest nou Statut.
Pr. Prof. Nicolae Popovici pe linia canonică șaguniană, tradițională
Ardealului vorbește de principiul reprezentativ democratic pe bază electivă
introdus în constituirea organelor legislative și executive (Adunarea Parohială,
Protopopească, Eparhială și Congresul Național Bisericesc). Tot prin alegere
se constituie și organele executive sub forma Consiliilor (parohiale,
protopopești, eparhiale, central).
A doua problemă este cea a puterii episcopale. Pentru a lămuri
acest aspect, autorul opiniilor face paralelă între Rege și episcop. Capul
statului, deși este autoritatea supremă în stat și are atribuții din toate cele
trei ramuri ale puterii de stat, totuși nu poate exercita niciun act fără
contrasemnare, deci fără consimțământul unui ministru și ca atare este
iresponsabil, adică nu poate fi tras la răspundere de către niciun organ al
statului. Episcopul însă – conform canoanelor – este responsabil pentru toate
actele sale nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și înaintea autorităților
superioare bisericești și prin urmare trebuie să aibă și dreptul de a hotărî,
143
Nicolae Popovici, ,,Opinii asupra Proiectului de modificare a Legii și Statutului
pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române”, în ,,Revista Teologică”, nr. 7-10 / 1936,
p. 316. (Se va prescurta în continuare ,,Opinii asupra Proiectului de modificare a Legii și
Statutului pentru organizarea Bisericii…”).
60
iar corporațiunile de pe lângă el au numai rolul de organe consultative. În

acest punct deci principiul constituțional diferă de cel canonic. Așadar,
Adunarea eparhială nu poate aduce nicio hotărâre care să intre în vigoare
contra voinței episcopului144.
O notă aparte a propunerilor prof. Popovici o constituie dorința de
a se afirma în viața Bisericii organizația mitropolitană ca cea mai veche
formă de conducere a ei: Dar subsemnatul vede menținerea acestor corporațiuni
mitropolitane și prin altă prismă. Organizația actuală a Bisericii noastre se
caracterizează printr-un centralism accentuat în defavorul organizației
mitropolitane, deși organizația mitropolitană este mult mai veche decât
cea patriarhală, nu numai la noi, ci și în toate Bisericile creștine145.
Coordonatele propuse de Nicolae Popovici sunt: reprezentarea
constituțională a clericilor și laicilor în organele legislative și executive
ale Bisericii care au un caracter consultativ. Ierarhul fiind responsabil prin
canoane de bunul mers al vieții bisericești eparhiale, clericii având
obligații dar și drepturi. În fața centralismului bisericesc, autorul propune
autonomia eparhiei față de Patriarhie.
O problemă practică de Drept bisericesc a constituit-o disciplina
clerului. Aici canonistul dă soluții unor probleme ivite în viața bisericească:
căsătoriile mixte146, trecerile religioase147, recăsătoria preoților văduvi148,
impedimentele la hirotonie149 dar și chestiuni ce privesc administrația
parohială: adunarea și consiliul parohial150.
Prin intermediul revistei eparhiale, profesorul arădean popularizează
,,Regulamentul de procedură a instanțelor disciplinare și judecătorești ale
Bisericii Ortodoxe Române” (1926). Potrivit acestui Regulament preotul
are câteva lucruri care îi sunt interzise iar altele care trebuie să le
profeseze: Chiar și de la preotul din ultimul sat, pe lângă cunoașterea
temeinică a tot ceea ce ține de slujba sa, deci pe lângă știință se cer: viață
neprihănită, înfrânare, dreptate, caritate, evlavie adevărată și viață muncitoare.
144
Nicolae Popovici, ,,Opinii asupra Proectului de modificare a Legii și Statutului pentru
organizarea Bisericii…”, p. 322.
145
Nicolae Popovici, ,,art. cit.…”, p. 342.
146
Nicolae Popovici, ,,Primejdia căsătoriilor mixte”, în ,,Biserica și Școala”, nr. 43 /
1934, p. 1-2.
147
Nicolae Popovici, ,,Trecerile religioase”, în ,,Biserica și Școala”, nr. 29 / 1947, p. 214.
148
Nicolae Popovici, ,,Recăsătoria preoților văduvi” în ,,Biserica și Școala”, nr. 34 /
1947, p. 246-248; nr. 35-36 / 1947, p. 254-255; nr. 37-38 / 1947, p. 263-264; nr. 40 /
1947, p. 281; nr. 41 / 1947, p. 289.
149
Presviterul B, ,,Hirotonia, impediment la căsătorie”, în ,,Biserica și Școala”, nr. 51 /
1947, p, 251-253.
150
Nicolae Popovici, ,,În preajma restaurării Corporațiunilor bisericești”, în ,,Biserica și
Școala”, nr. 45 / 1943, p. 2.
61
Valentin Bugariu
Fără aceste virtuți preotul nu poate avea autoritatea, pe care o pretinde

poziția sa din organismul bisericesc și activitatea sa din parohie nu se
poate numi pastorație151.
În alcătuirea listelor Adunării parohiale se cer câteva condiții minimale:
a). care nu trăiesc în căsătorie lipsită de binecuvântarea Bisericii
(concubini);
b). care cercetează regulat slujbele dumnezeiești, fără să absenteze
în trei duminici consecutive;
c). care se împărtășesc cu Sf. Taine măcar o dată pe an;
d). care n-au fost condamnați de forurile bisericești sau civile prin
sentințe rămase definitive pentru ucidere, furt, calomnie, înțelăciune,
camătă mită, hulirea celor sfinte, manipulare frauduloasă și înaltă trădare;
f). care nu au datorii bănești față de Biserică și preot, pe care
refuză a le plăti152.
Opera științifică a lui Nicolae Popovici este completată de studii
istorice. Profesorul Popovici a elaborat un studiu închinat Primului Sinod
Ecumenic ținut la Niceea în 325 d. Chr., Tiparul Tipografiei Diecezane
Ort. Române, Arad, 1925, 36 p.. În cadru prezentării temei, autorul
accentuează importanța sinodală a Bisericii iar întrunirea Bisericii în
sinod ecumenic este forma cea mai înaltă de expresie a autorității
bisericești. Unitatea Bisericii este dată de unitatea credinței. Izvoarele
revelației sunt Scriptura și Tradiția.
O interesantă paralelă este realizată între greșelile vremii lui
Constantin cel Mare și vremea în care a activat Profesorul: S-ar părea deci
că acum, precum odinioară Biserica pe vremea lui Constantin cel Mare și
neamul românesc ar trebui să se bucure de o epocă de liniște. Dar precum
atunci în sânul Bisericii, așa astăzi s-au ivit și între noi, ca în orice timp de
tranziție, diferite curente de idei străine de mentalitatea noastră și cu alte
concepții de viață. S-au născut fel de fel de porniri, dintre care unele
țintesc zdruncinarea vieții noastre religioase, altele compromit moralitatea
publică sau viața socială și familiară153.
Alături de lucrări juridice și istorice, Pr. Prof. Nicolae Popovici a
lăsat și câteva predici dar și cuvântări la deschiderea și închiderea anului
universitar154 sau la debutul anului judecătoresc155 la Tribunalul din Arad.
151
Nicolae Popovici, ,,Importanța disciplinei clerului”, în ,,Biserica și Școala”, nr. 18 /
1928, p. 2.
152
Nicolae Popovici, ,,Alcătuirea listelor membrilor Adunării parohiale”, în ,,Biserica și
Școala”, nr. 47 / 1936, p. 1.
153
Nicolae Popovici, ,,La aniversarea a 1600 de ani a primului sinod ecumenic”, în
154
Nicolae Popovici, ,,Centenarul Institutului teologic ort. Român din Arad”, în
,,Biserica și Școala”, nr. 24 / 1923, p. 1-2; ,,Cuvântare rostită de P. C. S. Păr. Rector Dr.
62
În predici a relevat importanța morală dar și pedagogică a Bisericii

Ortodoxe la români: Românii rămași dincoace de munți, în Transilvania
în cursul veacurilor lungi de împilare și prigonire numai retrăgându-se
între zidurile nebiruite ale credinței și Bisericii strămoșești și împotrivindu-se
propagandelor străine și-au putut menține ființa lor românească.
Biserica ort. a fost pentru noi, Românii de dincoace de munți, până
la întregirea neamului de multe ori singura și totdeauna cea mai puternică
fortăreață pentru apărarea ființei noastre naționale împotriva tuturor
încercărilor de înstrăinare.
Biserica ortodoxă s-a identificat pururi cu neamul nostru și cum de
viața noastră bisericească a fost totdeauna una cu viața noastră națională.
Prin aceasta se lămurește de ce în mintea românului noțiunea de ,,creștin”
este identică cu cea de ,,român” și de ce în limba română noțiunea de
,,religie ortodoxă română” a luat numirea de ,,lege românească”156.
În colaborare cu episcopul dr. Grigorie Comșa și Gheorghe Popovici a
realizat volumul O mie de pilde pentru viața creștină. Carte folositoare
pentru preoți, profesori, învățători confesionali și pentru toți iubitorii de
educație creștină românească, f. ed., Arad, 1929, 319 p. În 395 de teme
autorii oferă material omiletic necesar predicii, istorioare morale folositoare
catehizării copiilor. Tema Pacea este ilustrată cu o pildă care își are
rădăcinile la Gătaia, biserică păstorită de părintele Nicolae Popovici: ,,Cu
ocaziunea revoluției din 1918, poporul dintr-o comună se răsvrătise
contra contelui posesor a mai multor jugăre de pământ. Când sătenii se
înarmară și voiau să o apuce spre castel, preotul îi opri zicându-le:
<<iubiții mei! Ziua libertății și a răsbunării a sosit. Proprietarul conte a
fost până acum asupritorul nostru; acum trebuie pedepsit. Nu îmi pot lăsa
singuri credincioșii, care totdeauna m-au ascultat. Perimteți-mi să fiu
conducătorul vostru, și jurați că veți urma întru toate exemplului meu.
Voiți aceasta?>>. Țăranii se învoiră, și atunci zise iarăși preotul <<așa
dară jur sărbătorește, să iert celui acuzat toate greșalele lui>>. Țăranii au
rămas o clipă nehotărâți, dar pentru că erau oameni cumsecade, văzură că
trebuie să se țină de cuvântul dat și-l lăsară în pace pe conte”157.
Nicolae Popoviciu, la încheierea anului școlar de la Academia Teologică”, în ,,Biserica

și Școala”, nr. 27 / 1939, p. 218-222.
155
Nicolae Popovici, ,,Începerea anului judecătoresc la Tribunalul din Arad”, în
156
Nicolae Popovici, ,,Îndemnuri din trecut pentru zilele noastre (Predică, continuare)”,
în ,,Biserica și Școala”, nr. 21 / 1924, p. 3-4.
157
Grigorie G. Comșa, Nicolae Popovici, Gheorghe Popovici, O mie de pilde pentru
viața creștină. Carte folositoare pentru preoți, profesori, învățători confesionali și
pentru toți iubitorii de educație creștină românească, f. ed., Arad, 1929, p. 211.
63
Valentin Bugariu
Pr. Prof. Nicolae Popovici a răspuns polemicii din presa greco-

catolică lămurind cu mărturii canonice și teologice faprul că Biserica
Ortodoxă nu e nici schismatică și nici eretică. Ba mai mult aduce dovezi
și faptul că nu sprijinul credincioșilor dă viață Bisericii Unite, ci cel al
statului158. Noi lămuriri asupra diferenței dintre schismatic și eretic pentru
cititorii foii eparhiale: Nu e eretică în fața bisericei rom-catolice, biserica
orientală, nici biserica orientală nu socotește eretică pe biserica catolică.
Astfel de declarațiuni nu există!
Adevărat, că din punct de vedere ultramodum strict teoretic, teologic,
singuraticii ortodoxiei, în fața papalilor, sunt eretici materiali, și invers,
papalii eretici materiali în fața orientalilor. Ci, Fericitul Augustin ne
învață, în epistola sa 163, că ereticii materiali nu sunt eretici. ,,Forma dat
esse rei”.
Erezia este un delict bisericesc, un vițiu opus credinței adevărate,
o abatere conștientă de la ea. Definițiunea științifică, prin genul proxim și
diferența ultimă este: greșala minții și încăpățânarea voinței împotriva
credinței la cei botezați159.
Ctitor de biserică
Pe lângă catedra didactică de la Academia Teologică, Pr. Prof.

Nicolae Popovici a depus eforturi pentru înființarea unei noi parohii în
actualul cartier Aradul Nou. Vechea vatră de viețuire din stânga Mureșului a
purtat din secolele XII-XIII denumirea de Schela. Aici era o biserică de
lemn și un preot ortodox în 1767 cu 60 de case de ortodocși (circa 30 de
suflete)160. Demersurile pentru înființarea unei parohii ortodoxe datează
din 1921 dar au fost concretizate în 1925 când la cererea părintelui
Nicolae Popovici aceasta a luat ființă, canonistul arădean fiind prinnul ei
paroh în perioada 1926-1940.
Consistoriul eparhial din Arad prin decizia 1482/1926 numește ca
administrator pe profesorul dr. Nicolae Popovici.
În proximitatea bisericii catolice au început lucrările de construcție
ale bisericii parohiale, în anul 1926 după planurile arhitectului timișorean
Victor Vlad, profesor universitar și întemeietorul Facultății de Construcții
din Timișoara. Pe perioada anilor 1925-1929, valoarea investiției s-a
158
Zakonik, ,,Milogeală instituțională pentru propagandă unită”, în ,,Biserica și Școala”,
nr. 32 / 1922, p. 1.
159
Zakonik, ,,Biserica română eretică?” în ,,Biserica și Școala”, nr. 31 / 1922, p. 2.
160
Doru Sava, Aradul Nou – Mureșel. Istoria unui carter, povestea unei lumi, Editura
Tiparnița, Arad, 2011, p. 17-18 (Se va prescurta în continuare Aradul Nou – Mureșel…).
64
ridicat la 2,3 milioane lei, fonduri provenite de la credincioși, Primăria

Arad și Prefectura Județului. Surafața construită este de 290 mp.
La demersul părintelui Popovici în 1937 s-au primit din partea
Prefecturii 30.000 lei pentru înălțarea turnurilor, schimbarea pardoselii și
achiziționarea unui clopot. Din cerere avem argumentarea folosită de
canonistul arădean despre importanța Bisericii în societate: ,,Parohia
noastră este o parohie tânără care s-a organizat în anul 1926 și se
compune din câțiva intelectuali, funcționari, coloniști și muncitori din
Aradul Nou, Mureșel și Arad-Subcetate. S-a înființat spre a servi în alte
interese naționale și religioase mai ales în comuna Aradul Nou, centru de
plasă, dar cu puternică populație minoritară bine organizată în toate
privințele. Parohia noastră, în scurtul timp de când ființează a devenit aici
cel mai puternic factor de afirmare și consolidare națională și religioasă”161.
La 7 martie 1937 biserica a fost sfințită de dr. Andrei Magieru,
episcopul Aradului162.
Ultima lucrare de care s-a ocupat preotul Nicolae Popovici a fost
cea din 1938 când a fost realizat iconostasul și icoanele aferente lui.
Pictorul Iulian Toader a realizat pictura iconostasului iar cea murală de
pictorul Ștefan Soos.
După realizarea și acestor lucrări, biserica cu hramul ,,Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe” a fost târnosită la 2 septembrie 1961 de dr.
Nicolae Corneanu, episcopul eparhiot.
Ultimele contribuții
Așa cum a fost consultat cu privire la reorganizarea învățământului

teologic și a Statutului de Organizare al Bisericii Ortodoxe Române
(1935), tot în felul acesta Pr. canonist Nicolae Popovici a fost consultat și
în 1948 chiar dacă era pensionar în ceea ce privește elaborarea unui nou
Statut de Organizare valabil pentru noile condiții politice.
În vederea realizării Statutului, dr. Nicolae Popovici realizează un
,,Anteproiect” reprezentând punctul de vedere al Eparhiei Aradului.
Acesta are ca puncte principale:
a. colaborarea între clerici și mireni în exercitarea puterii
bisericești. În concepția canonistului, principiul fundamental de conducere a
Bisericii rămâne cel ierarhic sinodal.
b. alegerea ierarhilor în eparhiile vacante să fie realizată doar
numai de clerul și poporul din respectiva eparhie;
161
Doru Sava, Aradul Nou – Mureșel…, p. 184-186.
162
http://www.episcopiaaradului.ro/organizare/protopopiate/protopopiatul-arad/parohia-
arad-aradul-nou/, accesat la 23. 01. 2019.
65
Valentin Bugariu
c. autonomia eparhiei în raport cu structurile ierarhice superioare

(Arhiepiscopia, Mitropolia și Patriarhia);
d. existența celor trei instanțe de judecată: protopopesc, eparhial
și mitropolitan. Autorul respinge cel de-al patrulea organism juridic:
Consistoriul Central.
e. Pentru pregătirea clerului, autorul propune câte un Institul
teologic de grad universitar pentru fiecare mitropolie, fiecare eparhie
putând întreține un Seminar teologic și o Școală de cântăreți.
,,Anteproiectul” realizat de Nicolae Popovici a fost înaintat
Episcopiei Aradului, iar episcopul dr. Andrei Magieru, Sfântului Sinod la
30 august 1948163.
Cea din urmă contribuție o reprezintă participarea în calitatea de
secretar de ședință a sesiunii extraordinare a Adunării Eparhiale a Aradului
din 26 iunie 1948 prin care Eparhia Aradului a aderat la Mitropolia
Banatului invocându-se ca motive: geografice, administrative, școlare, de
justiție, de comunicație, economice, industriale etc.
Având în vedere că în urma constatărilor de mai sus, interesele
bisericești ale instituțiilor Eparhiei Aradului… vor putea fi mai bine susținute
și apărate dacă Eparhia Aradului va face parte din aceeași provincie
mitropolitană cu eparhiile Banatului… decât dacă Eparhia noastră va rămâne
și pe mai departe în situația periferică de astăzi în cadrele Mitropoliei
Ardealului164.
Împlinindu-și misiunea națională, preoțească și didactică, Pr. Prof.
Nicolae Popovici a trecut la cele veșnice la 20 martie 1956 la 72 de ani de
viață din care 46 de preoție și 23 de activitate didactică. Părintele ic. stavr.
dr. Nicolae Popovici a fost îngropat în 22 martie în prezența episcopului
Andrei Magieru. Panegiricul a fost rostit de preotul prof. dr. Ilarion V.
Felea. Vorbitorul a scos în evidență personalitatea celui adormit: Cărturar
de mare valoare, traducător, ctitor al parohiei Aradul Nou, membru al
conducerii eparhiale și al corporațiilor bisericești, părintele Niki, cum îi
spuneau cunoscuții, a lăsat dâre adânci și amintiri plăcute pe oriunde a
trecut165.
Bănățean prin obârșie, Pr. Prof. Dr. Nicolae Popovici și-a adus
contribuția la făurirea Statului Național Unitar Român. A fost președintele
163
Mihai Săsăujan, ,,Teologii arădeni Dr. Gheorghe Ciuhandu și Dr. Nicolae Popovici.
Gândirea lor reformatoare și conturarea principiilor de organizare bisericească în
perioada interbelică”, în vol. Constantin C. Petolescu, Tudor Teoteoi, Adrian Gabor
(coord)., Omagiu Profesotului Emilian Popescu, Editura Trinitas, Iași, 2003, p. 751-755.
164
I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei
Banatului, vol. II, Editura Mitropoliei Banatului, 1980, p. 1034-1035.
165
***, ,,Moartea unui vrednic slujitor al Domnului”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6
/ 1956, p. 114.
66
Cercului Electoral Gătaia și a reprezentat localitatea la Marea Adunare

Națională de la Alba Iulia. Calitățile morale, intelectuale și organizatorice
l-au recomandat pentru diverse sulujiri în Biserică și societate: director în
Ministerul Cultelor, profesor de teologie, autor de scrieri teologice,
reprezentant al Eparhiei Aradului la diverse congrese pe teme didactice. A
contribuit activ și la redactarea Statutului de organizare și funcționare al
Bisericii Ortodoxe Române (1935, 1948). Prețuit și iubit de episcopul
eparhiot, colaboratori și studenți a rămas până la sfârșitul vieții slujitor al
altarului în parohii rurale și ctitor al celei din urmă: Bocșa Română,
Gătaia și Aradul Nou.
Prin scrierile sale, patriotismul și iubirea de țară răzbat în fiecare
dintre acestea. În predică afirma că ,,Biserica este scutul neamului românesc
împotriva înstrăinării”, iar în Memoriul pentru sprijinirea ridicării bisericii
spune: ,,parohia este cel mai puternic factor de afirmare și consolidare
națională și religioasă”.
67
Valentin Bugariu
Protopopul Dr. Ştefan Cioroianu (1886 – 1970)

-Evocare-
În încheierea unui medalion comemorativ închinat protopopului
comloşan, un teolog ortodox român aduce discuţia publicării operei
cărturăreşti spunând: ,,La 90 de ani de la naşterea sa admiratorii săi ar
face un bun serviciu publicând unele din predicile sale în volum”166.
Lucrul acesta a rămas însă fără nicio urmare. Puţini sunt astăzi care mai
ştiu câte ceva de Ştefan Cioroianu şi faptele sale din cultura bănăţeană.
Ştefan Cioroianu s-a născut la 6 octombrie 1886 la Comloşu Mare.
Tatăl său, Ioan, a fost ani de-a rândul preşedintele Comitetului parohial şi
cântăreţ bisericesc. Profesorul de muzică Atanasie Lipovan venea adesea
la Comloş pentru a auzi din gura acestuia irmoasele sărbătorilor şi Mărire
de la Sfinţirea apei la Botez167. Mama, Persida a fost o bună credincioasă.
Rămas însă orfan este crescut de bunica sa după tată, Maria.
Şcoala primară a urmat-o în satul natal, având ca învăţător pe Iuliu
Vuia. Liceul cl. I l-a urmat la Zenta168, iar celelalte şapte clase la Kikinda
Mare. Absolvind studiile liceale trece aici maturitatea cu foarte bine
(Jelesen erett). Cu o bursă a Fundaţiei Trandafir din Sibiu studiază Dreptul la
Budapesta, apoi Teologia la Cernăuţi încununată cu o teză de doctorat în
1911. La Cernăuţi a fost coleg de studii cu Ioan Broşu, Romul Cândea,
Silviu Dragomir şi Nicolae Cotos169.
Căsătorindu-se cu Elena Mezin din Nerău a ajuns în 1913 preot la
Comloşu Mare unde a slujit până în 1969, protopop al tractului Banat-
Comloş (1921-1940), după 1940 până în 1944170 consilier cultural al
Episcopiei Timişoarei171.

,,Altarul Banatului”, 2015, nr. 1-3, p. 141–145.
166
Nicolae Neaga, ,,Protopopul Ştefan Cioroianu”, în ,,Mitropolia Banatului”, 1976, nr.
9-12, p. 715. (Se va prescurta în continuare ,,Protopopul…”).
167
Nicolae Neaga, ,,Protopopul…”.
168
Informaţia potrivit căreia Ştefan Cioroianu şi-a început studiile liceale la Deta este
eronată. Acest lucru apare în vol. Banatul şi Marea Unire 1918, Ed. Mitropolia
Banatului, Timişoara, 1992, p. 186. (autor prof. Ioan Munteanu). Din ultima cercetare
monografică închinată oraşului, Deta. Album monografic, Editura Solness, Timişoara
2012. Autorul acesteia, prof. Ioan Traia aminteşte de existenţa Liceului Real în urbe
începând cu 1914. p. 119. Or în 1911 Cioroianu absolvă doctoratul în teologie.
169
Nicolae Neaga, Protopopul….
170
Florin Dobrei, Momente din trecutul parohiei Timişoara – Fabric şi din activitatea
editorială a slujitorilor ei reflectate în paginile revistei ,,Altarul (Mitropolia) Banatului”
în vol. Cosmin Panţuru (coord.), Tradiţie şi modernitate în mărturisirea credinţei. 100
68
Pe tărâm naţional a fost ales la întrunirea electorală din 7 noiembrie

1918 ca delegat al localităţii la Adunarea Naţională de la Alba – Iulia.
Ca slujitor al Bisericii a luptat pentru reactivarea Episcopiei la
Timişoara, lucrul acesta fiind necesar sub raport pastoral în primul rând.
Acesta reiese dintr-un Act de Aderenţă al preoţilor din Protopopiatul
Banat – Comloşului, primul între semnatari fiind Dr. Ştefan Cioroianu,
protopop: ,,Subsemnaţii preoţi din tractul protopopesc al Banat – Comloşului,
cerem înfiinţarea pe orice cale a Episcopiei ort. Române din Timişoara,
fiindcă de existenţa ei este strâns legată înflorirea ortodoxismului şi a
vieţii naţionale în aceste părţi, între neamurile şi confesiunile străine, cari
zilnic se organizează pe toate terenele, cel economic, religios şi cultural,
căutând tacite să ne ieie terenul de sub picioare…”172. Actul este semnat
de 24 de preoţi între care se rânduiesc şi Prof. Gh. Cotoşman de la
Jimbolia şi Dr. Petru Fleşeriu din Sânnicolaul Mare.
Ca slujitor al bisericii din Comloș este autor a numeroase predici
și meditații care au apărut în presa vremii: ,,Biserica și Școala”, ,,Foaia
Diecezană”, ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Telegraful român”, ,,Duh și
adevăr”. De asemenea a publicat mai multe broșuri în colecția ,,Biblioteca
bunului creștin”, editată de Episcopia Aradului, lucrări de omiletică
(predică tematică, predică ocazională (panegiric)) şi pastorală: Viaţa
creştinească, Arad, 1916, 70 p.; Merinde pentru sufletele credincioase.
Cuvântări ocazionale, Arad, 1917, 131 p.; Dor de lumină, Arad, 1917,
180 p.; Brazde în ogorul lui Hristos, Arad, 1918, 132 p.; Lauda crinilor.
Cuvântări la botez, Timişoara, 1924, 96 p.; Un trup şi un suflet.
Cuvântări la cununii, Arad, 1930, 90 p.; Nu plânge! Cuvântări funebre,
Arad, 1930, 222 p.; Cinstiţi şi ajutaţi Biserica, Preotul nostru, Despre
rugăciune, Despre jurământ, Să fim buni creştini şi români173.
Pentru aceste merite predicatoriale şi pastorale s-a vehiculat chiar
numirea protopopului Cioroianu ca profesor de Teologie Practică la
Academia Teologică din Caransebeş. Episcopia din Caransebeş încă prin
1937 a discutat aducerea unui profesor cu experienţă la catedra de
Teologie Pastorală, în şedinţa Consiliului Eparhial din 10 ianuarie 1938
s-a făcut însă propunerea să fie invitat pentru acest post, fără concurs,
de ani de la sfinţirea Bisericii ,,Sfântul Ilie” din Timişoara – Fabric, Editura Astra
Museum, Sibiu/ Editura Partoş, Timişoara, 2013, p. 45.
171
Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Ediţia a doua revăzută şi adăugită,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 102. (Se va prescurta în continuare Dicţionarul
teologilor…).
172
Gheorghe Cotoșman, Bănățenii și Episcopia Timișorii, Tiparul Tipografiei
Diecezane, Caransebeș, 1938, p. 375.
173
Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor…, p. 102.
69
Valentin Bugariu
protopopul dr. Ştefan Cioroianu. Desigur că a fost doar un plan, o discuţie

pe această temă, care nu s-a finalizat, întrucât cel în cauză avea 52 de ani,
era preot şi protopop în Comloşu Mare, deci cu o situaţie materială mult
mai bună decât îi putea oferi Caransebeşul174.
Apropierea sufletească de mitropolitul Lazarescu data iată din
vremea când acesta arhipăstorea la Caransebeş. Ajuns episcop la Timişoara,
protopopul a devenit consilier cultural editând din această postură revista
,,Duh şi adevăr” care a apărut neîntrerupt din 1941 până în 1948. Revista
purta precizarea ,,Organ omiletic al preoţimei din Eparhia Ortodoxă Română a
Timişorii”. Adresa redacţiei era: Timişoara II, Str. A. Şaguna, nr. 12.
Publicaţia a apărut lunar sub patronajul P. S. Episcop Vasile, comitetul de
redacţie fiind alcătuit din prot. dr. Ştefan Cioroianu (director), pr. Melentie
Şora şi pr. Victor Vlăduceanu.
Primul număr a apărut în luna iulie a anului 1941. Cuprinsul este
format din editorialul semnat de directorul revistei, predici, revista cărţilor
(prezentări bibliografice n. n.), sinaxar, ecouri (însemnări n. n.). Cuvântul
de început intitulat ,,Prima brazdă” poartă iscălitura prot. dr. Ştefan
Cioroianu care plasează apariţia revistei în încercarea de a contraataca
moravurile rele: ,,…Ce pacoste înseamnă aerul stricat pentru un om
singuratic, aceeaşi pacoste înseamnă moravurile rele la un popor, fiindcă
el singur îşi sapă mormântul. Societatea omenească, în care s-au cuibărit
ca nişte morburi lipicioase şi pustiitoare, minciuna, furtul, lenea, mândria,
calomnia, egoismul şi alte multe păcate urâte, nu poate exista multă
vreme, fiindcă ea după legea firii, trebuie să se prăbuşească ca un arbore
putred. […] Revista de faţă pe care o întemeiem cu ajutorul lui Dumnezeu
şi concursul oamenilor de bine îşi propune o singură ţintă: să examineze
cu frica de Dumnezeu şi cu iubire curată faţă de aproapele cât de departe
sau cât de aproape cad de adevăratul creştinism faptele fiilor Bisericei
noastre strămoşeşti. […] Pornim la muncă nu cu gândul de a se isprăvi
minuni cu răsunet mare şi de a ne ridica cu ştiinţa noastră omenească
asupra tuturor, ci cu o rugăciune fierbinte către Mântuitorul, care a murit
pe cruce pentru mântuirea oamenilor, să ne binecuvinteze străduinţele
noastre de bine şi să ne îngăduie şi nouă măcar un strop din lumina
cerească de a readuce în staulul sfânt al bisericei noastre strămoşeşti toate
oile rătăcite de la turma românească şi creştinească”175.
Şi tot o ,,rugăciune” este şi rugămintea din ultima pagină a revistei
din Apel: ,,Rugăm pe fraţii preoţi, ca după primirea revistei să binevoiască a
174
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie
istorică, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2011, p. 56.
175
Ştefan Cioroianu, ,,Prima brazdă”, în ,,Duh şi adevăr”, 1941, nr. 1, p. 2-3.
70
ne trimite abonamentul, deoarece nu dispunem de fonduri, revista susţinându-se

exclusiv din abonamente”176. Din foaia de gardă aflăm că abonamentul
anual s-a ridicat la 180 lei, iar un singur exemplar 15 lei.
Revista a publicat de-a lungul celor opt ani de apariţie şi predici
din volumele protopopului Cioroianu aşa cum ar fi: ,,Cuvântare la botezul
unei fete sectare” sau ,,Cuvântare la botezul unui predicator sectar” care
iniţial au apărut în volumul omiletic Lauda crinilor177. Meditaţiile
protopopului Ciorioanu au prins contur în forma unor îndemnuri pastorale,
pildă vie este articolul Spre sfintele mănăstiri178. În fiecare predică tipărită
acelaşi autor insistă în actualizarea cuvântului de învăţătură duminical,
fiecare din aceste lucrări se încheie cu un sfat practic, aşa cum ne arată
predica din lunea Rusaliilor (Sfintei Treimi n. n.): ,,…Iată cum trebuie să
se poarte oamenii într-o societate creştină. Să se iubească unii pe alţii, să
se lumineze unii pe alţii, să se ajute la rău unii pe alţii, să se caute deci
fieştecare creştin să uşureze greutăţile şi durerile fratelui său”179.
O caracteristică a scrisului conducătorului redacţiei a fost însuşirea
apologetică de apărare a credinţei ortodoxe împotriva sectelor dar şi a
celor care neagă existenţa şi purtarea de grijă (pronia) lui Dumnezeu
invocând dovezi ,,ştiinţifice”. Mărturia autorului îmbină latura practică cu
amintirea unor teologi apuseni care combat la rându-le dezvoltă apologetica
creştină: ,,Timpul modern cere imperios să răspundem la atacurile îndreptate
contra Bisericii şi contra credinţei creştine în formă de ştiinţă omenească.
Îmi amintesc cu drag figura memorabilă a profesorului de teologie
pastorală de la facultatea protestantă din Viena, dl. Zimmermann, care a
fost chemat la postul său de mare dascăl după treizeci de ani de preoţie…”180.
Revista ,,Duh şi adevăr” prin redactorii ei interni (cei din redacţie)
şi externi (colaboratori) între care îi amintim pe protopopul Ştefan
Cioroianu, protopopul Melentie Şora, preotul Victor Vlăduceanu, consilierul
Marcu Bănescu, preotul Traian Golumba, profesorul Dumitru Belu, vicarul
Gheorghe Cotoşman, preotul Corneliu Sârbu, protopopul Gheorghe Geţia,
alături de cea de-a doua publicaţie a Eparhiei ,,Biserica Bănăţeană” au
contribuit la zidirea sufletească a cititorilor lor181.
Odată cu numărul 4 – 6 din anul 1947 în rubrica ,,Ecouri, note şi
comentarii” avem însemnarea ,,Brazdă nouă” continuare a editorialului
176
Apel, p. 40.
177
Din ,,Duh şi adevăr”, 1942, nr. 5-6, p. 14-18.
178
în ,,Duh şi adevăr”, 1943, nr. 7 – 9, p. 7 – 9.
179
,,Duh şi adevăr”, 1945, nr. 4 – 6, p. 75.
180
Ştefan Cioroianu, ,,Cuvântările apologetice”, în ,,Duh şi adevăr”, 1947, nr. 4 – 6, p. 8.
181
Marius Florescu, ,,Presa religioasă bănăţeană”, în vol. Vatră nouă 2000-2010.
Interferenţe culturale, Editura David Press Print, Timişoara, 2010, p. 78-79.
71
Valentin Bugariu
program din primul număr al publicaţiei care precizează următoarele:

,,Având binevoitorul concurs al ilustrului scriitor bisericesc, Dr. Grigorie
Cristescu, titularul catedrei de Omiletică de la Facultatea de Teologie din
Bucureşti şi a altor buni profesori universitari, precum şi a preoţilor de
seamă, <<Duh şi adevăr>>, cu acest număr trag brazdă nouă, adâncă în
ogorul omileticii româneşti. Va căuta să popularizeze pe cei mai renumiţi
predicatori din întreaga ţară, cultivând predica, cel mai puternic mijloc de
evanghelizare”182. Pe copertă sunt menţionaţi aceşti colaboratori, unii au
publicat chiar înainte de acest an. De la Bucureşti: profesorul Iuliu Scriban,
patrologii Dumitru Fecioru şi Ioan G. Coman, Grigorie Cristescu, Gala
Galaction, Toma Chiricuţă şi Gheorghe Paschia; de la Sibiu, alături de
Corneliu Sârbu sunt consemnaţi: Dumitru Belu, Nicolae Mladin şi Simeon
Radu, din Timişoara: Iova Firca, Ioan Petreuţă şi Sofron Vlad. Caransebeşul
era reprezentat de Laurenţiu Busuioc şi Gheorghe Cotoşman. Braşovul,
Aradul, Clujul şi capitala Bucovinei, Cernăuţi au avut câte un colaborator:
Vasile Coman, Ilarion Felea, Florea Mureşan şi Ştefan Slevoacă.
Revista omiletică condusă de Dr. Ştefan Cioroianu a cunoscut şi
etape grele, lipsa banilor, scumpirea tiparului dar şi neplătirea la timp a
abonamentelor, toate ca urmări ale războiului dar şi a crizei politice
româneşti. Din rubrica ,,Administrative” aflăm: ,,Cu toate eforturile noastre,
o mulţime de abonaţi, nu şi-au satisfăcut încă obligaţiile lor, fiind în restanţă
cu abonamentul pe anii trecuţi. Rugăm pe toţi aceştia să binevoiască a
înţelege datoria lor ca şi greutăţile prin care trecem, achitând de urgenţă
abonamentele restante, căci în caz contrar suntem nevoiţi a le suspenda
trimiterea revistei”183.
O ultimă contribuţie a protopopului comloşan este cea din aria
culturii bănăţene. Prin contribuţia sa, în 1921 protopopul a fost mandat să
înfiinţeze un Despărţământ la Comloşu Mare în care intrau comunele:
Comloşu Mare, Constanţa, Grabaţi, Bobda, Bulgăruş, Cărpiniş, Cetad
(Lenauneim), Checea Română, Iecea Mare, Iecea Mică, Lovrin, Nămăt,
Şandra, Satu Nou (Uihei), Gottlob, Beba Veche, Jimbolia şi Pustiniş.
După Război, în 1946 tot protopopul este cel care reia activitatea
despărţământului care a funcţionat până în 1948184.
Prin cele relevate până aici nădăjduim să fi contribuit măcar în
parte la creionarea personalităţii protopopului Ştefan Cioroianu, ctitor de
presă bisericească bănăţeană.
182
,,Duh şi adevăr”, 1947, nr. 4 – 6, p. 31.
183
,,Duh şi adevăr”, 1945, nr. 7–9, p. 88.
184
Dumitru Tomoni, Societate, cultură şi politică ,,Astra” în Banat (1896-1948), Editura
Învierea, Timişoara, 2009, p. 253-254; 431.
72
Mircea Eliade –istoric al religiilor

Introducere
Figura enciclopedică a lui Mircea Eliade e deja impusă atât în

literatură, prin creațiile din acest domeniu fiind un deschizător de drumuri
al prozei fantastice, dar după opinia criticului G. Călinescu creator al
scrierilor exotite din literatura română, cât și prin opera științifică.
Ceea ce l-a consacrat definitiv în istoria culturii europene și de
peste Ocean a fost preocuparea predilectă pentru istoria religiilor lumii.
Ramură a Teologiei, studiul sistematic al istoriei și filosofiei religiilor s-a
impus la români prin activitatea erudiților teologi Emilian Vasilescu și
Remus Rus.
Coordonatele activității de istoric al religiilor sunt împărțite în
două direcții:
• didactică la Universitatea din București, Paris, Chicago,
conferințe ținute la București, Roma, Padova, Strasbourg, München,
Freiburg, Chicago185.
• științifică prin apariția în limba franceză a lucrărilor de
specialitate: Tehnica despre Yoga (1948), Tratatul de istorie a religiilor
(1949), Mitul eternei reîntoarceri (1949), Șamanismul și tehnicile de
extaz arhaice (1951), Yoga. Nemurire și libertate (1954), Nașterea mistică.
Eseu despre câteva tipuri de inițiere (1951), Aspecte ale mitului (1963),
Sacrul și profanul (1965), Nostalgia originii (1970), De la Zalmoxis la
Gengis-Han (1970), Religiile australiene (1972), Ocultism și mode culturale
(1978), Istoria Ideilor și Credințelor Religioase (1976, 1979, 1983). A
rămas în lucru al IV-lea volum De la decouverte du <<bon sauvage>>
aux theologie atheistes contemplaines.
Din enumerarea lucrărilor observăm lesne că Mircea Eliade s-a
ocupat de problema religioasă prin dublul aspect: sistematic și de istorie a
fenomenului religios.

,,Calendarul Arhiepiscopiei Timișoarei”, Timișoara, 2014, p. 176-183.
185
Ioan Octavian Rudeanu, ,,Mircea Eliade, istoric al religiilor” în ,,Studii Teologice”,
nr. 3-4 / 2003, p. 166. (Se va prescurta în continuare ,,Mircea Eliade, istoric….”).
73
Valentin Bugariu
Modul de lucru al savantului român
Din mărturiile autorului vedem truda acestuia de a impune studiul

religiilor ca materie în învățământul filosofic superior bucureștean prin
întocmirea primelor cursuri universitare în domeniu: Problema răului și a
mântuirii în istoria religiilor, seminar Disoluția conceptului de cauzalitate în
logica budististă medievală (1942), Upanișadele și Buddhismului (1935),
Istoria Buddhismului (1938)186.
În ceea ce privește modul de informare și stocare al informaților,
era în prima perioadă lectura deprinzând pentru acest lucru, limbiile:
franceză, engleză, italiană în care au apărut monografiile de specialitate,
apoi studii la Roma, Paris, Londra, Oxford și Berlin; călătoria din India
pentru a observa ,,la cald” manifestările religioase, dar și studiul limbilor
orientale: ebraica, tibetana, japoneza și sanscrita.
Avem o astfel de mărturie în ceea ce privește învățarea limbiilor
străine și rezultatul acestui efort: ,,Admirabilul meu student J. O. mă întreabă
astăzi cum se poate învăța repede limba sanscrită. Îi spun: așezându-te în
fiecare dimineață la birou și studiind, douăsprezece-șaisprezece ore pe zi,
numai sanscrita (Pentru igienă, lungi plimbări, diminețile și serile). După
patru-cinci luni, ai dreptul să citești și altceva; deși ar fi preferabil să
citești numai lucrări în legătură cu istoria și cultura indiană. Așa am făcut
și eu, în primul an, la Calcutta, adaug cu oarecare melancolie (căci, de
câtva timp, mă simt detașat de pasiunea tinereții mele)”187.
Eșecul neînvățării limbilor orientale l-a determinat pe Eliade să
rămână istoric general al religiilor, aplecându-se asupra etnologiei și
folclorului religiilor prezentate: ,,Mi-am dat seama că nu sunt înzestrat,
(…) cu o <<memorie fotografică>>; inutil să studiez tibetana, chineza,
japoneza, pentru că studiile acestea mi-ar fi luat zece-cincisprezece ani.
Am renunțat și m-am mulțumit cu istoria religiilor, etnologia și folclorul…”188.
Religiosul. Sacrul și Profanul
Cercetând lucrarea lui Rudolf Otto, Sacrul vedem că este o

categorie a priori compusă din elementele raționale și iraționale. Ideile
raționale sunt: absolutul, desăvârșirea, entitatea, valoarea obiectivă și
186
Mircea Eliade, Memorii 1907-1960, ediție îngrijită, revăzută și indice de Mircea
Handoca, Editura Humanitas, București, 2004, p. 273-274. (Se va prescurta în continuare
Memorii…); Ioan Octavian Rudeanu, Mircea Eliade, istoric…, p. 166.
187
Mircea Eliade, Jurnal (1970-1985), Editura Humanitas, București, 2004, p. 50. (Se va
prescurta în continuare Jurnal…).
188
Mircea Eliade, op. cit., p. 198-199.
74
obiectiv obligatorie a binelui. Idei iraționale: numinosul imanent (formele

arhaice ale credinței n. n.)189.
Comentând spusele lui Oto, eruditul etnolog, Ioan Viorel Boldureanu,
circumscrie religiosul, sacrului și apoi îl împarte în două unități: Magicul
cu acces la formele arhaice de credință și Misticul, cu aspirație la
Transcendență190.
Magia nu e folosită pentru scopuri practice cotidiene. Ea este
destinată unor înalte idealuri, pentru acțiuni temerare: ,,Să luăm unul din
exemplele cele mai obișnuite din conduita creștinului practicant al zilelor
noastre. Trecând prin fața bisericii, prin fața unei troițe, a unei cruci, el își
face semnul crucii; în momentul în care gândește ceva de felul <<Doamne
ajută-mi>>, dar mai ales dacă o reostește, dând glas gândului, el induce,
(respectiv exaltă) <<componenta>> magică într-un act cu cadru și motivație
inițial religioase”191.
Misticul din același gest presupune împărtășirea credinței prin
crucifix, apelând la esența divină, mântuitoare sălășluită în cruce.
Pentru Mircea Eliade, sacrul se opune profanului: ,,Toate definițiile,
date până în prezent fenomenului religios prezintă o trăsătură comună:
fiecare definiție opune, în felul său, sacrul și viața religioasă profanului și
vieții laice. Dar dificultățile apar când trebuie delimitată sfera noțiunii de
<<sacru>>. Dificultăți de ordin teoretic, însă și de ordin practic […]. Căci
e vorba de rituri, de forme divine, de obiecte sacre și venerate, de
simboluri, de cosmologii, de teleogumene, de oameni consacrați, de
animale, de plante, de locuri sacre etc. […]. Ne aflăm în prezența unui
material documentar imens și eterocolit…”192.
Citind opera lui Eliade, este lesne de observat atracția cercetătorului
pentru partea magică, pentru religiile din prima etapă de dezvoltare fie
orientale, fie australiene. Însuși mărturisește acest lucru: ,,Sunt mulți ani
de când mă pasionează (mă fascinează), problema studiului religiilor
preistorice. Evident, nu dispunem decât de câteva obiecte (oase, sepulturi,
arme etc.) și, destul de târziu, de câteva semne și desene. Cum îmi place
să le calific: <<documente>>, dar caracterizate de o <<opacitate semantică>>.
Și totuși, chiar cel mai neînsemnat obiect, cele mai banale semne (spirale,
linii, puncte) au o semnificație precisă, se integrează într-un limbaj. […].
Termin corecturile și indexul la Australian Religious. An Introduction
189
Rudolf Oto, Sacrul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 142-143.
190
Ioan Viorel Boldureanu, Antropologie culturală, Tipografia Universității de Vest,
191
Ioan Viorel Boldureanu, op. cit., p. 12-13.
192
Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, trad. Mariana Noica, Editura Humanitas,
București, 2005, p. 21-22.
75
Valentin Bugariu
[…]. Cărțulia aceasta e doar un fragment dintr-o istorie a religiilor

primitive, pe care am început-o acum vreo cincisprezece ani. Dar în afară
de Australia n-am apucat să redactez –decât câteva capitole despre
religiile triburilor sud-americane. Restul –materiale despre America de
Nord, Africa, Oceania, Asia Septentrionară– zace în dosare. Mă întreb
uneori de ce mai păstrez aceste sute de pagini și mii de fișe, care
îngălbenesc și se prăfuiesc în rafturile bibliotecii. Dar, de câte ori eram
gata să le incinerez, îmi spuneam că poate voi mai ține cursuri despre
religiile primitive - și atunci îmi vor fi de folos”193.
Tot din aceeași mărturie aflăm cât este de îndepărtat autorul de
latura mistică a religiozității: ,,Dacă aș fi avut vocație mistică probabil că
aș fi dorit –și aș fi încercat– să devin sfânt. Dar, în pofida afirmațiilor
atâtor prieteni și dușmani, nu aveam vocație mistică. (Și Cioran a înțeles
asta foarte bine când, prin 1935-1936, recenzând Huliganii, a spus că,
dacă ar di avut un dram de misticism, romanul pe care-l scrisesem ar fi
putut egala romanele lui Dostoievski). Într-un anumit sens, eram mai
apropiat de <<magie>> decât de mistică”194.
Homo religiosus
În centrul antropologiei creștine a lui Mircea Eliade stă conceptul

de homo religiosus. Un astfel de om trăiește din cele mai vechi studii de
cultură și până astăzi. Efortul uman de a afla de ce există ceva, și nu
nimicul a dus la constituirea a ceea ce Eliade numește ontologia arhaică și
pragmatică. Conform principiilor ontologiei arhaice, omul nu se face de
unul singur, dar este făcut195.
Mircea Eliade ne spune că sacrul nu este o etapă din istoria conștiinței
umane, dar un element constituitiv, originar al acestei conștiințe196.
Homo religiosus are o istorie lungă și veche, însă conceptul a făcut
carieră în epoca modernă. În Antichitatea păgână, la romani, la creștinii
antici și medievali, homo religiosus desemna persoanele care aveau o
responsabilitate religioasă sau trăiau o viață religioasă intensă. Conceptul
este la M. Scheler un tip special de personalitate umană, și anume omul
care participă în mod intim la viața și puterea lui Dumnezeu197.
193
Mircea Eliade, Jurnal…, p. 83-84.
194
Mircea Eliade, Memorii…, p. 258-259.
195
Wilhelm Dancă, ,,Homo religiosus și ontologia pragmatică în viziunea lui Mircea
Eliade”, în vol. Corneliu Mircea, Robert Lazu, Orizontul sacru, Editura Polirom, Iași,
1998, p. 81. (Se va prescurta în continuare ,,Homo religiosus…”).
196
Mircea Eliade, Întoarcerea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 131.
197
Wilhelm Dancă, ,,Homo religiosus…”, p. 82.
76
Concepția despre homo religiosus este deosebită la Mircea Eliade,

după care omul de sub imperiul religiosului are un comportament deosebit,
altul, nou. El este însetat de ființă, de adevăr, care i se prezintă sub haina
sacrului sau a valorilor existențiale fundamentale. După Eliade, homo
religiosus este omul care cunoaște tainele care a avut revelații, de ordin
metafizic198.
Istoria ideilor și credințelor religioase
Potrivit specialiștilor Istoria ideilor și credințelor religioase rămâne

cea mai reprezentativă operă de istoria religiilor, proiectată în patru
volume din care au apărut doar primele trei.
Primul volum cuprinde istoria credințelor și a ideilor religioase de
la primele manifestări arhaice și până la mitologia greacă. Autorul trece în
revistă religiilor pe zone geografice și în ordine cronologică, începând cu
Mesopotamia și Egiptul, ca apoi să cuprindă Orientul Apropiat și
Îndepărtat până la Indus și se încheie cu Grecia antică.
Volumul al doilea, cuprinde religiile fundamentale și încă de mare
actualitate: Brahmanismul, Buddismul, Hinduismul, Iudaismul și Creștinismul.
Al doilea, fiindcă, în modul de tratare s-a simțit o documentare sporită.
Ultimul volum tratează amănunte din istoria creștinismului cum ar
fi: Bisericile creștine înainte de criza iconoclastă (sec. VIII-IX), catolicismul
apusean de la Carol cel Mare, reforma în Biserica Apuseană, teologii și
mistici musulmane și religiile tibetane.
Referitor la această lucrare, autorul se întreabă retoric: ,,Mă întreb
dacă, așa cum redactez Histoire des idées religieuses va fi înțeleasă. Căci,
pe de o parte, vreau să fie, într-un anumit sens, un <<Manual>>, la îndemâna
oricărui cititor; pe de altă parte, selecția <<momentelor creatoare>> o
face un istoric al religiilor (un <<generalist>>), iar nu <<specialistul>>
religiei respective (care ar putea să-mi reproșeze că… etcetera, etcetera).
În sfârșit, interpretarea textelor capitale este, uneori, rezultatul cercetărilor
și meditației mele din ultimii douzeci-treizeci de ani; dar alteori utilizez
interpretarea specialiștilor (mai ales în cazul religiilor pe care le-am
studiat mai superficial, fie că nu mă prea atrăgeau, fie că o bună parte din
bibliografia critică îmi era inaccesibilă, bunăoară, religiile japoneze), dar
utilizez această interpretare a <<specialiștilor>> numai în măsura în care,
judecând din perspectiva mea, a <<generalistului>>, mi se părea valabilă.
În niciun caz nu pot accepta interpretarea și <<exiplicația>> unui orientalist –
filolog, arheolog, epigrafist – care, citind și traducând un text religios, îl
înțelege și îl valorizează prin clișeele la modă acum optzeci de ani: animism,
fetișism, mana, magie sau teoriile lui Frazer, Durkheim, Lèvi-Bruhl etc”199.
198
Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1994, p. 163.
199
77
Valentin Bugariu
Ortodoxia lui Mircea Eliade
În perioada bucureșteană a existenței sale s-a remarcat prin

articole la revistele cu conținut religios al capitalei: ,,Gândirea” condusă
de profesorul de teologie mistică Nichifor Crainic, ,,Cuvântul” redactat de
Nae Ionescu, ,,Credința” înființată de Sandu Tudor, viitorul monah Daniil
din mișcarea ,,Rugul Aprins” din Mănăstirea Antim.
Tot la București a pus bazele unei publicații religioase intitulată
,,Zalmoxis” la care a trudit Ioan G. Coman, viitorul patrolog și profesor
de teologie.
Asemenea elitei interbelice și Mircea Eliade a trecut prin închisorile
regimului carlist, loc propice vieții creștine: ,,Seara, rugăciunea colectivă
era încheiată printr-un cutremurător: <<Cu noi este Dumnezeu!...>>,
cântat de trei sute de voci. La ultimul etaj, se află o odaie rezervată
<<rugăciunii permanente>>. În continuu, zi și noapte, un deținut se ruga
sau citea Biblia timp de o oră și nu se întrerupea decât când cel care
trebuia să-l înlocuiască intra în odaie. Orele cele mai grele de veghe și
rugăciune erau, firește, între trei și cinci dimineața -și mulți cereau să fie
înscriși pe liste la acele ore. […]. Și mai târziu, când tragedia se
consumase, unul din lucrurile care mă fascinau mai mult era să descopăr
aceeași credință, neclintită, la puținii supraviețuitori ai măcelurilor”200.
Ajuns la Paris, l-a cunoscut în vremea ,,dezghețului” ideologic pe
cel mai mare teolog ortodox român Părintele Dumitru Stăniloae, iată nota
întâlnirii consemnată de Eliade: ,,1 iulie 1977. Prima zi de vară. Seara, la
Ierunca, întâlnesc pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Îl ascultăm
toți trei – Monica (Lovinescu n. n.), Virgil și cu mine – povestindu-ne
despre situația bisericii din România. Inutil să însum aici ce știe aproape
toată lumea”201.
În loc de concluzii
Rămâne loc deschis de concluzii, pe care fiecare le poate trage

singur –desigur aprofundând lectura operei– despre activitatea de istoric
al religiilor bazându-ne pe o mărturie ce numea timpurile tomnatice de
viață a lui Eiade în ,,Eliadeʼs era” (1977). Un participant la conferința
,,Self reflection on my work” ținută la San Francisco, Marija Gimbutas a
mărurisit că a învățat istoria religiilor numai prin cărțile mele –lucru
măgulitor– adăugăm noi pentru orice autor.
200
Mircea Eliade, Memorii…, p. 352.
201
78
100 de ani de la Unirea Bucovinei cu România

-Contribuția Bisericii-
Pe 28 noiembrie 2018 românii au aniversat 100 de ani de la Unirea
Bucovinei cu România. Provincia istorică a Bucovinei este situată în
nordul Moldovei. Încă din veacul al XIV-lea, Bucovina a făcut parte din
Principatul Moldovei fiind împărțită administrativ în Ținutul Cernăuților
și Ținutul Sucevei. Ca urmare a atitudinii pe care Imperiul Habsburgic a
avut-o în conflictul dintre Imperiul Otoman și cel Țarist (1668-1774) a
primit în 1775 Bucovina. Noii stăpâni s-au folosit de vechiul principiul
divide et impera prin care Curtea vieneză a stimulat animozitățile religioase
și naționale în afirmare, pentru a le arbitra în avantajul ei202.
Acest tip de politică a prins și în Bucovina unde rutenii (ucrainenii)
s-au așezat între Nistru și Prut tocmai în perioada când Bucovina a fost
administrată de austrieci. Această pătrundere masivă a modificat raportul
demografic între autohtonii români și nou-veniții slavi, în nordul provinciei în
defavoarea pământenilor203.
Imperiul Habsburgic a organizat Bucovina sub forma unui ducat.
În interior au existat presiuni ale ucrainenilor care s-au organizat în
formațiuni paramilitare, în rândul cărora au intrat și militari ucraineni
proveniți din armata austro-ungară204. Rutenii au militat pentru înființarea
unei episcopii proprii în nord apoi au revendicat Mitropolia Greco-
Ortodoxă de la Cernăuți păstorită de ierarhi români. Au existat lupte
pentru numirea de consilieri bisericești ruteni ajungându-se până la cerința
alegerii unui arhiereu slav.
Istoricul Ion Nistor atribuie vina, pentru înfrângerile de pe teren
bisericesc ale românilor, deputaților și politicienilor români – fără
deosebire de partid – care luptau între ei în loc să se grupeze în jurul
mitropolitului și să-și întoarcă arma contra năvălitorilor ruteni205.

,,Bocșa Culturală”, 2018, nr. 3 (103), p. 4-6.
202
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu
Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 291.
203
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Enciclopedic Gold,
București, 2011, p. 285. (Se va prescurta în continuare O istorie sinceră…).
204
Florin Constantiniu, O istorie sinceră…. p. 286.
205
Alexandrina Cuțui, Clerul ortodox bucovinean și Marea Unire din 1918, Editura
Militară, București, 2018, p. 217. (Se va prescurta în continare Clerul ortodox bucovinean…).
79
Valentin Bugariu
Curentul vienez l-a cuprins și pe Aurel Onciul, fiul profesorului

cernăuțean de teologie Isidor Onciul. După un doctorat în Drept și
Economie politică, Aurel Onciul a fost directorul unei bănci din Brno,
Cehia apoi a revenit în Bucovina. Deși tânăr și energic a fost ,,lipsit de
scrupule și străin de orișice sentiment național. El a fost partizanul
împărțirii Bucovinei între români și ucraineni206. Pentru a-și împlini
scopul politic a creat rând pe rând mai multe partide care nu au cunoscut
consacrarea, unele cu viață efemeră de câteva luni. Primul a fost Partidul
Țărănesc (1903), Partidul Național (1912), apoi Partidul Țărănesc Român
(1914). În viața politică au activat alte partide, unele care luptau pentru
drepturile românilor. Se cereau printre altele: dezvoltarea învățământului
național prin completarea claselor românești de la Gimnaziul Superior de
la Suceava, crearea unuia inferior la Câmpulung, înființarea unei bănci
ipotecare a Bucovinei, a Căilor Ferate din Bucovina, sprijinirea progresului
românilor bucovineni pe temeiul legii, limbii și obiceiurilor, sprijin pe
teren național și cultural.
Între partidele care susțineau obținerea de drepturi pentru români
se numărau Partidul Național Român care însă a pierdut alegereile pentru
Dieta Bucovinei în 1904. Între cei 3 vicepreșendinți era și preotul Vasile
Găină. Iancu Flondor a creat și condus Partidul Creștin Social Român, în
conducerea căruia s-a aflat și pr. prof. Teodor Tarnavschi de la Facultatea
de Teologie din Cernăuți. Tot Iancu Flondor a reactivat Partidul Național
Român în 1909.
Datorită patriotismului arătat, românii au fost socotiți iredentiști.
Cercurile imperiale au dezlănțuit noi persecuții și represalii asupra
românilor care au fost urmăriți pentru portul tricolorului207. Tot un
bucovinean (n. 14 oct. 1853 la Șipotele Sucevei) Ciprian Porumbescu este
autorul muzicii pentru cântecele: ,,Trei culori” și ,,Pe-al nostru steag e
scris unire”. Celebrul compozitor a urmat Facultatea de Teologie din
Cernăuți (1873-1877) dar a fost și președinte al Societății Culturale
,,Arboroasa” care a militat în rândurile studenților români de la Universitatea
din Cernăuți pentru păstrarea unității culturale cu confrații români din
Transilvania și Regat. Porumbescu a miltitat prin muzică pentru unitatea
românilor din toate provinciile românești. Profesor de muzică la Gimnaziul
românesc din Brașov (1881-1883) a întreprins în 1882 un turneu în Banat.
Ocazia venirii în Banat a celebrului compozitor bucovinean a reprezentat-o
jubileul de 25 de ani al Corului de la Chizătău, cea mai veche corală
206
Alexandrina Cuțui, Clerul ortodox bucovinean…, p. 218; Florin Constantiniu, O
istorie sinceră…, p. 287.
207
Alexandrina Cuțui, Clerul ortodox bucovinean…, p. 219.
80
românească din mediul rural. Cu acest prilej au fost realizate concerte la

Lugoj, Chizătău, Timișoara, Arad, Radna-Lipova și Caransebeș. Românii
bănățeni îl cunoșteau și îl iubeau: ,,Am observat că pe la Chizătău, adică
prin Lugoj, Timișoara, Caransebeș etc., oamenii mă cunosc mai bine decât la
noi în Bucovina. Și cu respect se purtau față de mine…”208. Tot în Banat,
de asta dată la Oravița a fost realizată o reprezentanție a operetei ,,Crai
nou” pe muzica lui Ciprian Porumbescu și versurile lui Vasile Alecsandri.
Această reprezentare a fost prima a operetei într-un teatru zidit (7 ianuarie
1889).
În alegerile din 1904 au fost aleși 29 de deputați cărora li s-au
adăugat 2 viriliști (membri de drept): Mitropolitul Vladimir Repta și
rectorul Teodor Tarnavschi. La alegerile din 1907 românii au obținut 5
mandate din cele 14 atribuite Bucovinei în Parlamentul de la Viena.
Biserica Greco-Orientală a fost lipsită de autonomie de care însă
se bucurau și Biserica Romano-Catolică și cea Evanghelică. În condiții
grele la cârma Mitropoliei s-a aflat Vladimir Repta (1841-1926) cunoscut
pentru manifestările românești încă din copilărie și tinerețe. În timpul
studiilor gimnaziale de la liceul din Cernăuți (1856-1864) ,,umbla îmbrăcat
în costum popular românesc, fiind mândru de obârșia sa”. Profesor de
Noul Testament la Teologia din Cernăuți și decan în 4 rânduri a promovat
literatura română. A făcut parte din comitetul de conducere al Societății
pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, fiind ales vicepreședinte al
acestei asociații209. În anul 1902 a fost ales mitropolit al Bucovinei și
Dalmației păstorind până în 1918, apoi recunoscut de Regele României
păstorind până în 1926 când a cerut retragerea de la conducerea Mitropoliei.
În timpul Războiului a fost deportat la Praga de unde a revenit la
Cernăuți în 25 noiembrie 1918. De acum a militat prin presă pentru
Unirea cu România: ,,Ca în ajunul praznicelor mântuitoare ale creștinătății să
ne înfrânăm patimile și ambițiunile deșarte, să punem interesul național
mai presus de interesele noastre personale, cu un cuvânt să ne primenim
sufletele după cuviință pentru a ne putea împărtăși și de măreția celei mai
fericite clipe din întreg trecutul nostru: Unirea Bucovinei cu România”210.
Între clericii care au luptat pentru Unire sunt amintiți: Iraclie
Porumbescu, Juvenal Ștefanelli, Simion Florea Marian, Dimitrie Dan,
Isidor Onciul, Eusebiu Popovici, Teodor Tarnavschi și mulți alții.
Tribunalele erau pline de preoți acuzați pentru militantism unionist.
Unul din aceste cazuri a fost cel al părintelui Brăileanu din Frumosu, care
208
Constantin-Tufan Stan, Ioan Vidu. Doinitorul Marii Uniri, Editura Eurostampa,
209
210
Alexandrina Cuțui, op. cit., p. 247.
81
Valentin Bugariu
a fost acuzat că ar fi spus parohienilor săi că austriecii nu au niciun drept

asupra Bucovinei pe care au răpit-o Moldovei. Românismul părintelui
Bărăileanu era cunoscut în Bucovina. Lui i se conferise decorația ,,Steaua
României”, ordinul fiindu-i înmânat chiar de regele Carol I211.
În Războiul din 1914-1918 au participat alături de trupe, preoții
militari Virgil Nistor, Ludu și Dionis Nistor în Bucovina, iar pe frontul de
vest de Gavril Boca și Bolohan.
Pe urmele ,,Arboroasei” conduse de Porumbescu au ființat și alte
societăți studențești care au desfășurat activități culturale și naționale. Ele
organizau conferințe, festivaluri, baluri și excursii. Societatea studențească
,,Junimea”, de pildă, organiza baluri la care se aducea muzică românească
militară și era locul în care se întâlnea toată elita românească. În 1903 a
luat naștere Societatea studențească ,,Bucovina” care a editat un ,,Almanah
literar”. Ion Nistor și Sextil Pușcariu au inițiat Societatea ,,Mazililor și
Răzeșilor bucovineni” care edita și un ziar212.
,,Gazeta Bocovinei” condusă de Sextil Pușcariu și-a început
activitatea publicistică pe 22 octombrie 1918 la Cernăuți. În primul număr
au fost fixate obiectivele mișcării naționale a românilor bucovineni:
,,Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne
ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești”213.
La 14/ 27 octombrie 1918 a avut loc la Cernăuți Adunarea
Constituantei din Bucovina compusă din reprezentanții tuturor partidelor
politice. Consiliul a fost condus de Iancu Flondor și preotul Dionisie
Bejan în calitate de secretar. Această Constituantă a hotărât ,,unirea
Bucovinei integrale cu celelalte Țări românești într-un stat național,
independent”, în care scop va acționa ,,în deplină solidaritate cu românii
din Transilvania și Ungaria”214.
Venirea armatei române a fost primită cu bucurie. Populația
românească aștepta entuziamată pe străzi și în piețele din Cernăuți, precum și
în celelalte orașe intrarea armatei române. Îi așteptau pe militarii români
cu tricolorul în mână215.
În ziua de 28 noiembrie 1918 în sala de marmură a Palatului
Mitropolitan din Cernăuți s-a întrunit Congresul reprezentanților populației din
Bucovina, la care au luat parte 74 de români, 7 germani, 6 polonezi și 13
ruteni. Președintele Consiliului Național a fost preotul Dimitrie Bejan care
211
Ibidem, p. 274.
212
Ibid., p. 251; 253.
213
Florin Constantiniu, O istorie sinceră…. p. 286.
214
Florin Constantiniu, op. cit., p. 286.
215
82
a deschis ședința folosind cuvintele ,,Dreptului Simeon” la Întâmpinarea

Domnului Iisus Hristos: ,,Acum slobozește pe robul Tău Stăpâne după
cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea neamului!”.
Iancu Flondor a dat citire moțiunii Congresului: Se declara că
,,Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne de-a
pururea unită cu Regatul României”216.
Societatea românească din Bucovina a păstrat cu sfințenie
sentimentul unității de neam și țară prin limbă, credință, obiceiuri și
tradiții. Biserica, societățile culturale și presa românească au fost tot
atâtea instituții care au promovat Unirea Bucovinei cu România.
Bucovina de Nord cu Ținutul Herța au fost anexate de Uniunea
Sovietică la 28 iunie 1940, iar din 2 august ele au fost integrate Ucrainei
situație în care se află și astăzi.
216
Alexandrina Cuțui, op. cit., p. 290-291.
83
Valentin Bugariu
Rolul Bisericii românești din zona Deta

la Marea Unire
Societatea bănățeană în veacul al XIX-lea și începutul celui următor a
trăit în aceeași tihnă patriarhală consemnată de un scriitor cleric: ,,După
ani de zile miʼau remas intacte primele impresii, câmpiile netede ale
frumosului colț de țară, a iubitului meu Banat, cu satul nașterii mele
ascuns în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele șiruite bine, cu
coperișele cu mușchiu verde, scăldate în năpraznica căldură a verii. Pe
undeva, pe de laturi, se scurg încet la vale valurile lenește, galbine ale
Bârzăvei, aducând nisipul galbin tocmai din <<codru>> de la Bocșa. Prin
urechi, pare că aud și acum sunând, accentul moale al graiului nostru
bănățenesc, din gura oamenilor pururi veseli, pururi dispuși la cântece și
veselii”217.
Comunitatea satului constituia în fapt, una cu comunitatea bisericii.
Tot satul era un sat de creștini, un sat structurat în jurul bisericii. Desigur
că gradul de înscriere reală în viața bisericii era mult diferit de la un individ la
altul, fără ca aceasta să afecteze însă condiția generală a comunității218.
Construcția satului în jurul bisericii a dat acestuia dincolo de o
trăire creștinească și instituția în care s-a vorbit și simțit românește. Un
participant la Marea Unire, profesor de teologie a arătat însemnătatea
Bisericii pentru românii din Ardeal și Banat: ,,Pentru noi românii însă
credința și Biserica ortodoxă a mai avut și o altă importanță. Biserica
noastră nu numai că a condus pe străbunii noștri la mântuirea sufletelor
făcându-i creștini buni, oameni evlavioși, morali și cu frica lui Dumnezeu,
dar fără credința și Biserica ort. nici nu se poate închipui ființa noastră
românească, nici nu s-ar fi putut forma individualitatea noastră națională
specifică, deosebită de cea a altor neamuri”219.
Cu un astfel de scut, societatea românească a arătat continuitate și
unitate de-a lungul veacurilor și în Transilvania și în Banat. Odată cu

,,Anghelos”, nr. 3 (63) / 2018, p. 8-9.
217
Mihail Gașpar, Dʼale vieții, vol. I, Ediție critică, studiu introductiv, tabel cronologic
și note de Valentin Bugariu, Editura Eubeea, Timișoara, 2008, p. 35.
218
Costion Nicolescu, Elemente de teologie țărănească, Editura Vremea XXI, București,
2005, p. 30.
219
Nicolae Popovici, ,,Îndemnuri din trecut pentru zilele de astăzi”, în ,,Biserica și
Școala”, nr. 20 / 1924. p. 3.
84
sfârșitul secolului al XIX-lea lupta națională a românilor din Imperiul

Austro-Ungar s-a intensificat atât în arena politică, cât și în cea culturală.
La 26 aprilie 1881 s-au întrunit la Timișoara alegătorii români din
comitatul Timiș. Cu acest prilej s-a întemeiat aici Partidul Național Român
condus de protopopul Meletie Drăghici. Avocatul Pavel Rotariu, ginerele
protopopului Drăghici, și redactorul ,,Luminătoriului” a fost desemnat la
20 iunie 1881 pentru un loc de deputat pentru cercul Rittberg (Tormac).
Pavel Rotariu a străbătut localitățile Sculea, Gătaia, Șoșdea etc., fiind bine
primit cu însuflețire de sătenii români care și-au exprimat ,,cu satisfacțiune
generală” adeziunea la programul Partidului Național Român. Cu această
ocazie Pavel Rotariu a elogiat purtarea exemplară a locuitorilor din Șipet,
Sculea etc., care au arătat ,,adevărată însuflețire pentru scopul național”.
Cronologia județului Timiș menționează faptul că în 17 mai 1903 Partidul
Social Democrat a organizat la Gătaia o mare întrunire populară220.
Social-democrații pe de altă parte au organizat mari întruniri
publice începând din 1902. La Banloc pe 12 octombrie 1902 au participat
peste 2.500 de țărani din localitățile Deta, Tolvădia, Toager, Birda, Ghilad,
Cebza etc. Pe 9 noiembrie 1902 peste 4.500 de săteni români, germani,
sârbi și de alte naționalități au fost prezenți la întrunirea politică din
comuna Toager cu revendicări sociale și naționale. Frământările erau atât
de mari încât în 1904 autoritatea austro-ungară a declarat stare de asediu
în comitatele bănățene221. Un lider al Partidului Social Democrat a fost
Iosif Jumanca. Născut la 23 decembrie 1893 la Folea a participat la Marea
Unire fiind membru în Consiliul Național Român Central (1918), în
Consiliul Dirigent din Sibiu (1918-1920) și deputat în Parlamentul
României222.
Românii au candidat și la alegerile din ianuarie 1905 când Ioan
Pepa și George Breban din cercurile Buziașului și Ciacovei au fost înviși.
La alegerile din 1906 Partidul Național Român a avut candidați în toate
cercurile electorale: Oravița, Bocșa, Lugoj, Sasca, Zorlențu Mare, Recaș,
Ciacova, Moravița, Becicherecul Mic, Sânnicolau Mare, Făget și Caransebeș.
Dr. George Breban și Vladimir Spătaru au fost candidații din cercurile
Ciacovei și Moraviței care au grupat satele din zona Detei. De astă dată
au fost aleși și românii Coriolan Brediceanu, Ștefan Petrovici, Aurel
Novac și George Popovici reprezentând cercurile Banatului de Sud (Oravița și
Bocșa, Zorlențu Mare, Sasca) și Lugoj. Candidații de la Ciacova și
220
221
Ioan Munteanu, Mișcarea națională din Banat (1881-1918), Editura Antib,
Timișoara, 1994, p. 170-171. (Se va prescurta în continuare Mișcarea națională…).
222
Ioan Sălvan, Parohia Folea. Istorie și artă bisericească (manuscris), 2018, p. 9.
85
Valentin Bugariu
Moravița au fost învinși chiar dacă în localitatea Moravița conferința

electorală a scos în evidență ,,însuflețirea poporului” și sprijinul deplin
arătat programului Partidului Național223. În alegerile din 1910 au
candidat la cercurile Moravița, Caius Brediceanu și Rittberg, Ioan Erdeli.
Presa a consemnat o adevărată sărbătoare: Convoie de căruțe
împodobite cu drapele tricolore și ramuri de stejar, grupuri formate din
zeci de sate de călăreți, însoțeau candidații români, străbăteau localitate
după localitate, și ele împodobite de sărbătoare, zădărniceau măsurile de
intimidare luate de autoritățile locale. Coriolan Brediceanu, însoțit din sat
în sat de călăreți în costume naționale ,,binecuvântat de preoți și învățători,
trece ca un rege din comună în comună, iar când vorbește poporului cum
numai dânsul știe a vorbi, dulce, la inimă și suflet, văile Carașului răsună
de ecoul miilor de strigăte” și de melodia imnului ,,Deșteaptă-te române”224.
În anul 1907 contele Albert Apponyi a elaborat un proiect de lege
prin care se urmărea șicanarea școlilor confesionale românești, germane,
slovace și sârbe având ca finalitate accelerarea procesului de maghiarizare. În
această luptă pentru limbă și școală românească a intrat și Mihail Gașpar.
Născut în 12 ianuarie 1881 la Gătaia a fost cu începere din 1903 diacon al
bisericii ortodoxe din Lugoj până în 1911 când a fost ales protopop la
Bocșa Montană.
La Lugoj, Mihail Gașpar s-a pus în apărarea cauzei naționale atât
ca redactor (colaborator intern) al ,,Drapelului”, cât și ca secretar al
Reuniunii de Cânt și fond teatral din localitate.
Diaconul Gașpar a fost condamnat la închisoare pentru publicarea
a două articole. Primul ,,Ne trebuiesc fapte” reprezintă o istorie critică a
poporului român, în comparație cu gloria de odinioară a înaintașilor:
,,Timpul în care trăim cere de la popor, care ține la viață – fapte! Să
dezbrăcăm rugina ce pare că ne-a amorțit membrele, atât de temute în
trecut. Să ne aducem aminte că fără jerfe nu se poate nimic, iar jerfele se
aduc numai prin fapte. [...] Fapte dar și nu vaete, și atunci [...] se va ști cu
cine stau de vorbă, ce va veni nu va afla gata, vor ști că Horia bea, Horia
plătește”. Al doilea articol, ,,Care-i ținta?” vizează procesul de maghiarizare
prin limbă și școală: ,,Scopul este: totul să fie maghiar, oameni, animale,
pământ, apă, aer, pâne, îmbrăcăminte, minte, suflet, - cu un cuvânt tot şi
toate. Dar deoarece păsărilor nu le poate porunci să cânte ,,Jaj de hunazut
a nemet”, nici animalelor să latre, să urle, să zbiere în limba maghiară, a
gândit una şi bună şi şi-a zis: Dacă nu pot să poruncească regnului animal,
este aici regnul omenesc foarte împestriţat, acestuia îi voi porunci şi-l voi
223
Ioan Munteanu, Mișcarea națională…, p. 178.
224
Ioan Munteanu, op. cit., p. 178.
86
sili să se supună. […] Nu, limba maghiară nu se poate impune în afară de

oficii, din simplul motiv, că nu se poate. Cine vrea, o învaţă şi de bună
voie, cine nu, n-o învaţă nici cu toate proiectele lui Berzeviczy. […]
Partea a doua din ţinta proiectului este impunerea culturii maghiare. […]
Noi aici în Ungaria trăim de un mileniu la un loc cu maghiarii şi în
răstimpul acesta uriaş, nicio fibră de cultură ,,echt” maghiară nu s-a lipit
de noi! Şi oare pentru ce? […] Pentru că noi românii am avut o cultură
naţională, românească în toate timpurile – bună, rea, slabă, mică, cum a
fost, dar a fost a noastră şi fiindcă alta mai bună în jurul nostru n-am aflat,
am ţinut la dânsa cu tărie. […] În cartea vieţii este scris că: românul va
trăi şi nicio putere în lume nu va putea înfăptui contrariul. Sus să avem
inimile!”225.
Pentru aceste articole a fost intentat un proces în urma căruia
împreună cu Mihail Gașpar condamnat la 10 luni de închisoare au mai
fost întemnițați alți doi redactori ai ,,Dreapelului”, Cornel Jurca și Ștefan
Petrovici. Detenția a fost executată la Seghedin: ,,Ajuns la Seghedin pe la
ora 8 dimineaţă mi-am asigurat o birjă şi coborîi bagajul, o coşară cât
minunea cu care pleacă lumea la băi vara. Luasem cu mine albiturile
trebuincioase şi o întreagă bibliotecă. Era doar vorba de 10 luni de zile.
Cum eram însă alterat sufleteşte am uitat să dau birjarului adresa.
Cam pe la mijlocul drumului îmi adusei aminte că birjarul a pornit-o cu
mine aşa în neştire. Dau să-l opresc să-i zic: Stai prietene, să-ţi spui unde
să mă duci. Ungurul mă priveşte cu coada ochiului şi făcând un gest larg
cu mâna în care ţinea biciul îmi răspunde: – Las’ părinte, când vine un
popă valah cu aşa un cufăr mare la Seghedin ăla numai la temniţă poate
să meargă!
O clipă rămăsei cu gura căscată în faţa acestei profunde înţelegeri
a chestiei naţionale. Pe urmă, confirmai lucrul iar ungurul încheie scurtul
dialog cu cuvintele: Apoi ce-ţi spuneam eu? Nu’s eu copil de ieri
alaltăieri, am dus eu şi pe ăi cu ,,memorandum”. Aşa zău! […].
Celula avea o lungime de 4 paşi şi lăţime de doi. Un pat, un scaun,
un cuier, un dulap, o scuipitoare şi o masă formau mobilierul. […] Aşa
mi-a fost intrarea în temniţa din Seghedin în anul mântuirii 1907 ziua
întâi din luna februarie”226.
La Budapesta a fost întemnițat un alt luptător național, pictorul
Filip Matei (1853-1940). Pictorul a urmat școala confesională românească
225
Valentin Bugariu, Protopopul Mihail Gașpar. Studiu monografic, Editura Eurostampa,
Timișoara, 2007, p. 83-84. (Se va prescurta în continuare Protopopul Mihail Gașpar…).
226
Mihail Gaşpar, ,,Cum am intrat în temniţă. Amintiri din viaţa de gazetar”, în ,,Răsunetul”,
nr. 5/1918, p. 3; Cf şi Vasile Râmneanţu, Lucian Ciucurel, Istoricul gazetei ,,Cuvântul
Satelor" (scris de Ion Ciucurel), Editura Mirton, Timişoara, 2005, p. 40.
87
Valentin Bugariu
la Șemlacu Mare începând cu 1866. A rămas atașat de această zonă a

Detei unde a pictat atât înainte de 1918 la bisericile ortodoxe din Banloc,
în două rânduri 1869 și 1877, Voiteg (1910), Percosova și capela unită
din Ghilad (1913), cât și după Unire la Birda (1925), Gătaia (1926) și Șemlacu
Mare (1936). La închisoare Filip Matei l-a învățat pe Aurel Novac un
cântec interpretat de acesta la București în 1906: ,,Până când frate
ardelene, ̸ Să te lupți tot cu nevoi – ̸ Până când o bănățene, ̸ Râde-or, râde-
or ungurii de noi? ̸ … ̸ Frați români scăpați moșia, ̸ Faceți toți piept
bărbătesc – ̸ Reîntocmiți iar România ̸ Măriți, măriți neamul românesc. ̸
… ̸ S-arătăm în lumea toată ̸ Că românul n-o pierit ̸ El în vorbă și în faptă ̸
Este, este vrednic de trăit. ̸ Că nici timpurile grele, ̸ Nici maghiarul cel
păgân – ̸ N-a curmat zilele mele, ̸ Căci am, căci am fost și sunt român!”227.
Filip Matei a reprezentat Astra din Bocșa la Marea Unire din Alba
Iulia. La reîntoarcere acasă a adus cu sine poezia 1 Decembrie 1918: ,,
,,…De la Tisa pân՚ la Nistru ̸ Una este glasul nostru ̸ O frenetică strigare ̸
Ura, România Mare! ̸ Mureș, Mureș apă lină ̸ Nu mai curgi tu՚n țară
străină ̸ Că izvorul tău răsare ̸ Azi în România Mare! ̸ Și te-ntorci la
Seghedin ̸ Loc de՚amar și de suspin ̸ Ș՚apoi pleci îngândurat ̸ Cu apa Tisei
amestecat ̸ Și cu Dunărea bătrână ̸ Vă luați cu toții de mână ̸ Pân՚la Marea
Neagră leagă ̸ Dorule, aleargă, aleargă! ̸ Și cu apa Nistrului ̸ Faceți semn
hotarului ̸ Unei țări mândre sub soare ̸ Ura, România Mare!”228.
Un mijloc de luptă pentru Unire l-a reprezentat cultura. Presa și
cântecul au însoțit și îmbărbătat pe români în cadrul mișcării naționale.
Reuniuni de Cântări și Citire au ființat în aproape toate satele bănățene.
Corurile de plugari din Cebza și Ciacova, în 1882-1885 au
organizat mai multe concerte apreciate în ,,Luminătoriul”. Corurile au
cântat ,,Steaua României” și ,,Cântecul gintei române”229.
În sprijinul românilor au activat periodicele ,,Luminăroriul” din
Timișoara (1880-1894) și ,,Drapelul” din Lugoj (1901-1920). Un rol deosebit
în lupta pentru Unire l-a reprezentat Asociațiunea transilvană pentru
literatura română și cultura poporului român (ASTRA). Despărțământul
Vârșeț (1900-1918) a cuprins și localitățile Deta, Berecuța, Birda, Gătaia,
Sîngeorge, Șemlacu Mre, Șemlacu Mic, Percosova, Butin, Sculea și
Banloc. În anii următori adunări generale au avut loc la Deta și Gătaia.
Adunarea generală de la Gătaia din 8 octombrie 1911 l-a ales pe
Traian Oprea în fruntea Despărțământului. Din comitetul cercual au făcut
227
Valentin Bugariu, Pictorul Filip Matei. Întregiri biografice și artistice, Editura
Tiparnița, Arad, 2017, p. 15-16. (Se va prescurta în continare Pictorul Filip Matei...).
228
Valentin Bugariu, Pictorul Filip Matei…, p. 17-18.
229
Ioan Mureșan, Istoriografia românească din Banat și realizarea unității politico-
statale (1790-1918), Editura Excelsior Art, Timișoara, 2007, p. 110.
88
parte preotul Gheorghe Suciu. Adunarea s-a bucurat de o participare

numeroasă, alături de localnici au venit să asculte mesajul Asociațiunii și
sătenii din localitățile învecinate: ,,Clopodia, Ferendia, Șemlacu Mare,
Percosova și Gherteniș. În 1913 Despărțământul a avut o bibliotecă
poporală în fiecare din cele 24 de agenturi: Gătaia cu 88 volume, Șemlacu
Mare cu 60 de volume, Percosova cu 60 de volume230.
În cadrul Astrei se țineau conferințe, unele cu teme practice cum
au fost cele ale lui Patrichie Rămneanțu, ,,Problemele Asociațiunii. Despre
asigurări” la Șemlacu Mare în fața a 60 de participanți și la Gătaia,
aceeași conferință la 120 de oameni. Popularizarea literaturii române a
fost realizată de Mihail Gașpar: ,, La Lugoj era adesea invitatul seratelor
literare ale tineretului, ţinute în unele luni ale anului, săptămânal sau din
două în două săptămâni, conferinţele sale alternînd cu cele ale lui Valeriu
Branişte. Într-o sâmbătă din luna decembrie a anului 1909, Gaşpar a
vorbit tineretului despre poetul Bucovinei, G. Rotică Rotariu. Conferenţiarul
a început cu o introducere consacrată curentului poporanist, pentru ca apoi să
zăbovească mai mult în literatura română din Bucovina, cu referire specială
la G. Rotică Rotariu. Citările din versurile autorului, ne informează o
cronică a timpului, au impresionat adânc publicul asistent, versurile fiind de
o duioşie ,,fascinătoare”. Următoarea serată literară, acelaşi conferenţiar a
dedicat-o piesei lui Delavrancea, Apus de Soare, care tocmai atunci se
juca cu mult succes pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Oratorul,
înzestrat cu deosebit dar al descrierii, a vorbit uşor, plăcut şi precis. Piesa
a fost analizată amănunţit, aproape scenă cu scenă, oferindu-i-se astfel
publicului prilejul să-şi formeze o imagine cuprinzătoare asupra ei”231.
Fie că au sprijinit în campanile electorale pe candidații români, fie
că au publicat, citit sau interpretat texte care amitesc de originea comună
a românilor sau uneori fără vreun motiv, clerici și credincioși, intelectuali
și țărani au fost întemnițați, unii chiar deportați de autoritățile austro-
unagare. În rândul celor întemnițați amintim câțiva:
1. Preotul Liviu Radu din Macedonia a fost denunțat de notarul
Müller, ca fiind un element indezirabil naționalist, a fost deferit instanței,
târât prin tribunal, maltratat cu cruzime încât moare înainte de pronunțarea
sentinței232.
230
Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică ,,Astra” în Banat (1896-1948), Editura
Învierea, Timișoara, 2009, p. 176; 179; 183. (Se va prescurta în continuare Societate,
cultură și politică ,,Astra”…).
231
Dumitru Tomoni, Societate, cultură și politică ,,Astra”…, p. 185-186; Valentin
Bugariu, Protopopul Mihail Gașpar…, p. 88-89.
232
Ioan Traia, Cornel Bercea, Viorel Jiva, Macedonia. Un sat cu nume și oameni de
renume, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2006, p. 60.
89
Valentin Bugariu
2. Țăranul Filip Șoșdean din Obad. A fost condamnat de tribunalul

militar din Timișoara la 6 luni de închisoare pentru că a pronunțat în
public că aici va fi ,,România”233.
3. Preotul Ioan Mitar din Opatița a fost arestat în 1914 după
izbucnirea războiului pentru ținuta sa românească, dar a fost eliberat
neputându-se dovedi nimic împotriva lui234.
4. Preotul Aurel Maghețiu din Toager a fost denunțat de notarul
Feszling pentru ,,intenționată trădare de patrie, în urma căreia, după
achitarea din partea Tribunalului, Curia regală l-a condamnat la 4 ani de
temniță; din această pedeapsă a făcut 2 ani și 2 luni în temnițele din
Seghedin și cea din Vaț235.
Au fost și români deportați de autoritățile austro-ungare în lagăre:
Țăranul Ioan Gădeanu din Cebza, Trifu Jivoin din Obad internat la
Șopron, acuzat de spionaj în favoarea României. Din Gătaia a suferit
învățătorul confesional Dumitru Bulgea iar din Jebel avocatul Vichentie
Pop și comercianții Iovan Șuboni și Nicolae Iacobescu. Învățătorul
Andrei Mureșan din Pădureni, preotul Iuliu Nedici, învățătorul Pavel
Maroeviciu, țăranii Nicolae Crai, Vasile Opriș, Iosif Mărgan, Trifu Jula
din Percosova, țăranul Patrichie Miloș din Șemlacu Mare și proprietarul
Gligor Chindea au avut aceeași soartă236.
În cadrul deportaților o figură distinctă a fost cea a învățătorului
martir Atanasie Conciatu ucis de armata austro-ungară în 4 noiembrie
1918. Dascălul Conciatu s-a născut la 27 ianuarie 1885 în Tolvădia (azi
Livezile). A urmat Preparandia la Arad și teologia la Caransebeș. A
funcționat ca învățător la Tolvădia și Percosova În anul 1916 a fost
condamnat și internat la Wiperd, comitatul Sopron. În toamna anului
1918 notarul din Denta, Ungér Pál, a adunat populația comunei spre a o
convinge să semneze o declarație prin care să ceară rămânerea sub
ocupație mghiară. Preotul Atanasie Conciatu, reîntors la Denta, a
determinat hotărârea unanimă a românilor, care au respins cu fermitate
alternativa propusă de notar. Din mijlocul mulțimii adunate în fața
primăriei s-a auzit glasul preotului ortodox român care scanda: ,,Trăiască
233
Ioan Traia, Ioan Doț, Teofil Gh. Subu, Contribuții la Monografia localității Obad.
Județul Timiș, Editura Eurostampa, Timișoara, 2012, p. 60.
234
Dan N. Buruleanu, Ioan Traia, Deta. Album monografic, Editura Solness, Timișoara,
2012, p. 61.
235
Victor Aga, Galeria de biografii ilustrate din Banat și Crișana, Tipografia
Mückstein, Sânnicolau Mare, 1934, p. 124.
236
Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul și Marea Unire
1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1992, p. 81-83. (Se va prescurta în
continuare Banatul și Marea Unire…).
90
România Mare”, pân-la Tisa-i România!”. A. Conciatu i-a organizat pe

români într-o formă primară de ,,gardă națională” care a preluat conducerea
comunei, înlăturând administrația maghiară locală. Masele răzvrătite au
pătruns în postul de jandarmi, au preluat puștile, au ocupat primăria, de
unde au scos registrele impozitelor și alte documente și le-au dat foc.
Seara țăranii au pătruns în moara din localitate, unde au împărțit făina și
grânele depozitate. Notarul maghiar a fugit din localitate. În ziua de 5
noiembrie s-a apropiat de Denta un tren cu două detașamente de soldați
unguri comandate de trei ofițeri237. Pe treptele Primăriei au fost uciși
noaptea învățătorul Conciaru și patru țărani: Ștefan Avram, Nicolae
Șoșdean, Simion Trifu și Antonie Jurca238. Acestora le-au urmat alți 7
răzvrătiți uciși în zilele ce au venit.
Unii luptători pentru cauza națională au fost puși sub pază politică
cu domiciliu forțat: țăranul Ioan Uzun din Ciacova, preoții Petru Olde și
Virgil Pop (Clopodia), Gheorghe Pascu (Gherman), Dimitrie Țieranu, dr.
Ioan Roșiu (Ghilad), Vasile Trebențiu (Petroman), avocatul dr. Ioan
Demian, funcționarul Mita Minda (Deta), învățătorul Petru Arnăutu,
țăranul Dănilă Creguț (Pădureni) și țăranii Petru Șuța și Constantin Ivașcu
din Percosova239.
La începutul lunii octombrie 1918, Comitetul executiv al Partidului
Național Român s-a reunit sub președenția lui Teodor Mihali la Oradea.
Din partea Banatului a fost prezent protopopul dr. George Popovici al
Lugojului. Acum s-a redactat și votat varianta finală a unei declarații prin
care românii transilvăneni și bănățeni au cerut dreptul de autodeterminare
negând reprezentarea de către Guvernul maghiar. Delclarația a fost citită
în parlamentul maghiar în ședința din 18 octombrie 1918 de către
Alexandru Vaida-Voievod240. Al doilea pas l-a făcut Consiliul Național
Central din Arad care a propus înființarea în orașe și sate a Consiliilor
Naționale și a Gărzilor Naționale pentru apărarea localităților.
În 31 octombrie 1918 a fost ucis contele István Tisza iar Ungaria
s-a declarat Republică. La Timișoara avocatul dr. Otto Roth a proclamat
Republica Bănățeană, care mai apoi să fie atașată Ungariei. Fruntașii
români conduși de Dr. Aurel Cosma au alcătuit Consiliul Militar Central
care s-a solidarizat cu Consiliul Național Român de la Arad.
237
Cornel Vițan, Monografia comunei Livezile, Editura Eurostampa, Timișoara, 2016, p. 189.
238
Vasile Tcaciuc, Voitegul pășind prin istorie, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 103
239
Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul și Marea Unire…, p.
84-85.
240
Daniel Alic, Biserica românească din Banat și Marea Unire, Editura Partoș, Timișoara,
2018, p. 5.
91
Valentin Bugariu
Urmând propunerii venite de la Arad și în localitățile din zona

Deta au luat naștere Consilii Naționale care au administrat comunele și
Gărzi Naționale cu specificul fiecărei localități.
Până la 7 noiembrie 1918, după aprecierea lui Valeriu Braniște au
fost instaurate Consilii Naționale românești în 40 de localități mai
însemnate241. Consiliul Național Român de la Banloc a luat naștere în
noiembrie 1918 cu vărsare de sânge. Mulțimea pașnică a fost atacată de
un grup de jandarmi maghiari care au ucis trei oameni și au rănit pe alții.
Între președinții acestor Consilii și comandanți ai Gărzilor sunt menționați
preotul Gheorghe Pascu din Gherman și învățătorul Alexandru Țieranu
din Voiteg. S-au format gărzi mixte româno-sârbă în Ciacova, româno-
germano-slovacă în Clopodia și româno-maghiară la Gătaia242.
Atmosfera a fost una de sărbătoare națională cu adunări populare,
în școli sau cel mai adesea sub cerul liber, cu participarea a sute și chiar
mii de oameni din multe localități. Drapelele tricolore românești arborate
pe clădirile publice sau purtate de mulțimile entuziaste pe străzile satelor,
înlăturarea emblemelor și inscripțiilor maghiare de la instituții, intonarea
imnului național, depunerea jurământului de credință față de Consiliul
Național Român Central, confereau solemnităților o semnificație aparte.
În ziua alegerilor deputaților pentru Alba Iulia prezența a fost nemaiîntâlnită.
Președintele adunării electorale din Gătaia sublinează faptul că ,,s-au
prezentat un număr însemnat de alegători și popor mult” din comunele
Sculea, Birda, Șoșdea, Berecuța, Cerna etc243.
Fiecare astfel de adunare electorală a eliberat un ,,Credențional”
care asigură deputatului ales posibilitatea de a participa la Alba Iulia. În
adunarea de la Gătaia s-a emis următorul act de confirmare:
,,Credențional
După ce Marele Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania a

convocat Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania
la Alba Iulia pe ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 și a ordonat, ca
la Adunarea Națională să ia parte câte 5 delegați ai cercurilor locuite de
români, poporul și alegătorii români ai cercului Rittberg – comitatul
Timiș - s-au adunat în comuna Gătaia în ziua de 15 ̸ 28 noiembrie 1918 și
au ales de reprezentanți (delegați) ai săi pe: Dr. Nicolae Popovici, paroh
în Gătaia, Damaschin Marian, profesor în Deta, Ioan Mițariu, paroh în
Opatița, Ioan Ciucurel, econom în Șoșdea și Pamfilie Jurcovici, econom
în Gherteniș.
241
Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul și Marea Unire…, p. 38
242
Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, op. cit, p. 47; 53-55.
243
Ibidem, p. 45; 63.
92
Deci numiții sunt poftiți și împuterniciți a reprezenta cercul acesta

la Adunarea Națională, ce se va ținea la Alba Iulia în 18 noiembrie
vechi, 1 decembrie nou a. c. pentru care scop acest credențional s-a
compus în cinci exemplare, dintre care cel prezent se predă dlui delegat
Damaschin Marian, profesor în Deta.
Gătaia, la 15 ̸ 28 noiembrie 1918
Dr. Nicolae Popovici,

președintele cercului electoral
Petru Bohariu, Petru Bohariu,

bărbat de încredere din Șoșdea notarul actului electoral
Zaharie George, Ioan Mărgineanțu,

Augustin Nedilțiu, Iosif Petruți,
bărbați de încredere din Berecuța bărbați de încredere din Birda
C. Baia,
bărbat de încredere din Șemlacu Mare244.
Din zona Deta au fost aleși deputați cu Credențional: Alexandru

Crâsta, Laurean Crâsta, Gheorghe Treta (Cebza), Augustin Ghilezan
(Ciacova), Damaschin Marian (Deta), George Nicolescu, Nicolae
Pescariu și Ioan Roșiu (Ghilad), Trifon Cocora (Partoș), Mihail Jivanca
(Petroman), Avram Ciocoiu (Vucova), Alexandru Țieran (Voiteg). Alături
de acești deputați au participat fără Credențional mai mulți români:
Zaharia Gheorghe și Augustin Nefițiu (Berecuța), Ioan Mărgineanțu și
George Ciorba din Birda. Părintele Mărgineanțu l-a avut pe fiul său,
preotul Tiberiu Mărgineanțu de la Cercul Timișoara III la Alba Iulia,
George Zaharie (Mănăstire), Iuliu Coste, Patrichie Crișciu, Constantin
Diminescu, Plotogel Enciulescu, Ion Gruiescu, Mihail Jivanca, Iuliu
Luchici, Virgil Lugojan, Nicolae Miclăescu (Ciacova), Vasile Stoica
(Denta), Pavel Rămneanțu (Ferendia), Nicolae Crăciunescu, Ion Mustețiu
(Folea), Nicolae Iacobescu (Jebel), Ioan Coșariu (Tolvădia), Aurel Miloș
(Macedonia), Cornel Popescu (Opatița), Petru Bojin (Pădureni), Iova
Drăgălina, Ștefan Popoviciu, Iosif Minda, Petru Blăglina (Petroman), Ilie
Broșteanu (Sculea), Simion Popovici (Șipet), Ioan Iacob, Dănilă Bosică
(Tolvădia), Alexandru Marta, Nicolae Popovici din Voiteg245.
244
Ibidem, p. 126.
245
Ibid., p. 144-145; 147-148; 150; 152; 154-155; 157; Bogdan Enășel, Monografia
comunei Birda, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2008, p. 26; Dan N. Buruleanu, Ioan
93
Valentin Bugariu
La Alba Iulia a fost prezent și fiul Gătăii, Mihail Gașpar, protopop

în Bocșa Montană.
Armata sârbă ocupă în 15 noiembrie Timișoara și până în 1919
Serbia administrează militar Banatul. Unele localități din zonă, spre
exemplu Gaiu Mic au fost pur și simplu blocate de trupe sârbești pentru a
zădărnici plecarea spre Alba Iulia. Au fost arestate diverse delegații: cea a
Ciacovei în Gara din Timișoara, cea a Tolvădiei și Petromanului nu au
mai ajuns la Alba Iulia246.
Suferințe au avut și unii dintre participanții de la Alba-Iulia. Presa
dezvăluie brutalizarea preotului Ioan Mărgineanțu din Birda care în
timpul ocupației sârbești a suferit 37 de zile de închisoare la Vârșeț, apoi
a trebuit să se refugieze cu întreaga familie compusă din soție și opt copii.
La reîntoarcere în Birda din porunca judelui Gherhard ,,a fost somat să nu
intre, ci să părăsească satul, căci <<aici nu e România Mare!>>” apoi
bătuți cu lovituri de ciomag247.
Între cei 212 de membrii ai Marelui Sfat Național Român a fost și
preotul dr. Ioan Roșiu din Ghilad.
La 3 august 1919 armata română a intrat în Timișoara și a pus
începutul administrației românești. Acum a luat naștere județul Timiș-
Torontal cu 11 plăși. Pentru zona Deta amintim: Buziaș, Ciacova, Deta și
Gătaia la care au fost arondate satele din zonă.
Comunitatea sătească din Banat așezată la strașina bisericii a găsit în
preot și învățător luptători pentru cauza națională. Au fost animați în lupta
politică și culturală tocmai de siguranța dată de așezarea lor din vremuri
bătrâne în acest ținut dintre Dunăre și Mureș. Chiar persecutați ei au mers
până la ultimul act al Unirii rămânând fideli Consiliului Național Român
Central. Zona cercetată a dat două personalități în lupta națională: protopopul
și scriitorul Mihail Gașpar și dascălul martir Atanasie Conciatu. Și cu
acest prilej bănățenii s-au dovedit dechizători de drum în lupta pentru
libertate și unitate națională. Începute în Banat, mișcările se răspândesc cu
repeziciune în toată Transilvania248.
Traia, Deta. Album monografic, Editura Solnees, Timișoara, 2012, p. 61; Cornel Vițan,
Monografia comunei Livezile, p. 80; Aurel Cosma, ,,Biserica Ortodoxă Română din
Banat și Unirea de la Alba Iulia”, în vol. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire,
vol. I, Editura Basilica, București, 2018, p. 68.
246
Ioan Munteanu, Mișcarea națională…, p. 254-255; Cornel Vițan, Monografia
comunei Livezile, p. 80; Ioan Traia, Viorel Jiva, Cornel Bercea, Petroman, adevărat sat
bănățean, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2008, p. 52.
247
***, ,,Un preot brutalizat”, în ,,Banatul”, 20 iulie 1919, p. 4.
248
Ștefan Pascu, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Intreptinderea Poligrafică
Cluj, Cluj-Napoca, 1968, p. 347.
94
Satul bănățean în perioada interbelică.

Studiu de caz: Zona Deta
Introducere
Vom încerca să prezentăm 10 sate bănățene la care se adaugă alte

10 aparținătoare acestora așa cum ele au fost ilustrate de cercetarea
monografică. Ne-am oprit la perioada interbelică, adică timpul dintre cele
Două Războaie Mondiale (1918-1944).
Am zăbovit în demersul nostru la 20 de localități din zona Deta:
Banloc; Birda (Berecuța, Mănăstire, Sîngeorge); Gătaia (Butin, Percosova,
Sculea, Șemlacu Mare, Șemlacu Mic); Deta (Opatița); Livezile; Macedonia;
Obad; Partoș; Petroman și Voiteg (Folea).
Situația internațională
Perioada interbelică debutează cu sfârșitul Primului Război

Mondial (11 noiembrie 1918). Înainte însă de încheierea războiului prin
Tratatul din 17 august 1916 Anglia și Franța s-au angajat în a sprijini
România în făurirea Statului Național Unitar și să o trateze ca pe un aliat
cu drepturi depline. Tratatul recunoștea dreptul României asupra Banatului în
întregime, a Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului249.
După încheierea războiului la Conferința de Pace de la Paris (1919)
aceleași puteri garante României în schimbul unor interese economice au
înclinat balanța în favoarea Serbiei. Aceasta a primit o parte din Banat,
provincia Voivodina cu 42 de localități în care trăiesc români. Totuși până
în 1924 atât românii din Regatul Sârbo-Croato-Sloven, cât și sârbii din
România, traversau cu ușurință granițele pentru a-și lucra pământul aflat,
conform hotărârilor Comisiei teritoriale, pe teritoriul altui stat250.
Prin Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920, delegația
Ungariei a recunoscut unirea Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului cu
România. Delegația română a semnat în 9 decembrie 1920 Tratatul de

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.com/2019/02/satul-banatean-in-perioada-
interbelica.html, accesat în 23. 05. 2019.
249
Vasile Tcaciuc, Voitegul pășind în istorie, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p.
109. (Se va prescurta în continuare Voitegul…).
250
Bogdan Enășel, Monografia Comunei Birda, Editura Exclesior Art, Timișoara, 2008,
p. 31. (Se va prescurta în continuare Monografia…).
95
Valentin Bugariu
Pace cu Austria, prin care este recunoscută unirea Bucovinei cu România.

Printr-un tratat special a fost recunoscută și unirea Basarabiei cu Regatul
României.
Situația internă
România la sfârșitul războiului nu a primit nicio despăgubire de

război. Cu toate acestea statul unitar român a reușit să funcționeze iar
după criza economică din anii ʼ30 să cunoască o dezvoltare fără precedent.
Pe plan politic principalele partide au cunoscut perioade de decădere (P.
N. L; P. N. R), altele au cunoscut o creștere rapidă: Liga Poporului a
generalului Averescu și Partidul Țărănesc care promiteau drepturi pentru
tinerii care au luptat pe front și urmașii acestora. Au fost promulgate mai
multe legi care asigurau dezvoltarea statului: Legea electorală din 1918 a
fost îmbunătățită în 1926 care prin legiferarea votului universal prin care
au primit dreptul la vot 3, 5 milioane de români, iar în 1937, a 4,5 milioane
de români, majoritatea din lumea satelor.
Parlamentul României a legiferat în anii 1919-1921 mai multe legi
fundamentale: Reforma agrară, Reforma financiară, Legea organizării
Ministerului Muncii și Ocrotirilor Sociale, legea pentru organizațiile
profesionale.
Prin Legea administrativă s-au înființat județele, plasele și comunele.
Cea mai importantă lege pentru țăranul român a fost Legea agrară
(1921). În județul Timiș-Torontal s-au expropriat 242.749 jugăre (1 jugăr
= 5.755 m. p.), adică 72% din suprafața arabilă deținută de marii proprietari.
Această suprafață s-a împărțit la 38.569 de locuitori până în anul 1925251.
Prin împroprietărire au apărut noi așezări, în nordul comunelor Gătaia și
Sîngeorge numite ,,Colonii”. Acestea au fost populate cu români veniți
din Ardeal și Banat (com. Igriș) care au primit loturi de pământ. Cu
prilejul împroprietăririi, Biserica a primit la rându-i teren agricol. La
Macedonia, baronul Ioan Nicolici de Rudna a deținut 2500 iugăre. Din
acestea 12 iugăre a primit biserica ortodoxă din Macedonia și 20 cea
greco-catolică din Petroman252.
A existat din partea Statului o grijă permanentă arătată țăranului.
În perioada crizei economice, între anii 1932-1934 s-au adoptat patru legi
de asanare a datoriilor agricole. În baza legii din 7 aprilie 1934 s-a acordat
tuturor debitorilor o reducere de 50% din totalul datoriilor, restul fiind
plătibil în 17 ani cu o dobândă de 3%253.
251
Vasile Tcaciuc, Voitegul…, p. 117.
252
Ioan Traia, Cornel Bercea, Viorel Jiva, Macedonia. Un sat cu nume și oameni de
renume, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2006, p. 69.
253
Ioan Traia, Viorel Jiva, Cornel Bercea, Petroman, un adevărat sat bănățean, Editura
Orizonturi Universitare, Timișoara, 2008, p. 54. (Se va prescurta în continuare Petroman…).
96
Viața satului
În ceea ce privește populația satelor avem de a face cu localități

românești dar și localități în care germanii (Birda și Voiteg) și maghiarii
(Gătaia) au fost majoritari. După 1924 ca urmare a Reformei agrare dar și
ca statornicire a granițelor dintre Serbia și România, la Birda s-au stabilit
familiile Argotescu care au cumpărat pământul etnicilor maghiari și germani
din localitate. Tot după Primul Război Mondial au revenit acasă cei
plecați în America: Ițu, Petcu, Stoianovici și Nedelcu254. Aceste fenomene
se adaugă celui de împroprietărire și colonizare. Toate acestea au arătat o
creștere numerică a populației românești din zonă.
Datorită dezvoltării economice au apărut noi edificii în satele
bănățene: Casă Națională (1920), Banca Populară și Școala de Agricultură
(1927) la Voiteg, Școală și casă parohială la Obad (1928); Școală la
Opatița (1927-1928)255, biserici noi, reparații capitale la cele vechi ș. a..
Centrul civic al satului era format din biserică (cea mai veche
instituție din localitate), școală, primărie, postul de jandarmi și birt ca loc
de socializare.
În perioada interbelică viața cotidiană presărată cu sărbători religiase
cu joc în fiecare duminică. Ruga ca zi de prăznuire a satului, ciclul vieții
(Naștere, Nuntă, Înmormântare), ciclul calendaristic presărat cu rituri erau
ținute cu sfințenie. Munca de zi cu zi, rugăciunea, tradițiile formau zestrea
spirituală a vremii.
În colectivitățile tradiționale, obiceiurile dau un ritm propriu vieții.
Respectarea și practicarea lor după rânduiala îndătinată imprima vieții
colective, familiei și, în general, vieții sociale a satului o anumită cadență.
în perioada muncilor agricole, ele stabileau un echilibru între muncă și
odihnă; care în timpul unei zile de lucru, la coasă și la seceră, se respectau
cu multă rigoare fruștucul și prânzul mare, odihna după prânzul mare, la
care se cânta și se spuneau povești și cina. Duminica era organizată după
o anumită rânduială; participarea la slujba religioasă, iar după-amiază
petrecerile, jocul, care începea devreme și se termina odată cu venirea
animalelor de la pășune, când se cânta, obligatoriu, marșul. Dincolo de
credințele pe care le-au oglindit cândva, obiceiurile au avut și un sens
social, al ajutorului reciproc, a asigurat o comunicare normală între
oameni, necesară echilibrului social256.
254
Bogdan Enășel, Monografia…, p. 31.
255
Vasile Tcaciuc, Voitegul…, p. 127, 130; Ioan Traia, Ioan Doț, Teofil Gh. Subu,
Contribuții la Monografia localității Obad, jud. Timiș, Editura Eurostampa, Timișoara,
2012, p. 69.; Dan N. Buruleanu, Ion Traia, Deta. Album monografic, Editura Solness,
Timișoara, 2012, p. 135. (Se va prescurta în continuare Deta…).
256
Mihai Coman, Obiceiuri tradiționale românești, Editura Științifică și Enciclopedică,
97
Valentin Bugariu
Alături de credințe și tradiții, perioada dintre cele două războaie

mondiale s-a caracterizat printr-o bogată viață culturală. La Gătaia a
activat Despărțământul Astrei care oferea sătenilor bibliotecă, conferințe
de popularizare și concerte muzicale.
Corala ,,Doina” (1923-1946) a valorificat tradițiile spirituale ale
locului. Corul a fost condus de învățătorul Dimitrie Superceanu (1919). În
anul 1936-1937 Corul a obținut Premiul I la reuniunea corală a județului
Timiș-Torontal.
Un alt cor a fost ,,Harmonia” (1928-1939). Alte coruri au funcționat
la Șemlacu Mare condus de înv. Constantin Baia și altul la Percosova.
Echipe de călușari au activat la Gătaia și Percosova și de dansuri la Gătaia
și Mănăstire. O fanfară era la Șemlacu Mare și o echipă de tamburași la
Sîngeorge257.
La inițiativa preotului Ioan Mărgineanțu, la biserica ortodoxă din
Birda a funcționat Corul ,,Doina” (1928-1939) format din 28 de coriști și
conduși de Guga Vidu din Mercina258. Același preot din Birda a fondat
Reuniunea de Cântări din Opatița în 1921. Aici a activat și fanfara (1926).
De remarcat rămâne Reuniunea Culturală ,,Sentinela” din Deta.
Înființată în 1922 la stăruința prim-pretorului Valeriu Boleanțu Reuniunea
a fost compusă din preoți, învățători, țărani din mai multe sate limitrofe:
Banloc, Birda, Butin, Denta, Deta, Gaiu Mic, Gătaia, Ferendia, Mănăstire,
Moravița, Sculea și Șemlacu Mare259.
Portul popular
Îmbrăcămintea a trecut în Banat de la necesitate în veacurile

trecute, la starea de podoabă sub presiunea diferitelor mode create în
timpurile moderne. Îmbrăcămintea astfel apărută pentru a proteja corpul
de schimbările bruște de temperatură, variațiile climaterice a pierdut astăzi
sensul originar. Costumul popular bănățean se concretizează printr-o mare
diversitate dobândită prin conviețuirea din români cu celelalte naționalități
conlocuitoare: germani, maghiari, slovaci ș. a. Din lâna prelucrată în casă
se realizau stofe și piese de îmbrăcăminte (cătrințe, oprege etc.). Din
pânza de cânepă se confecționau cămăși brodate cu tehnica broderiei pline
sau sparte, ornamente fixe: gulerul, pieptul cămășii, mâneca, manșeta, linia
inferioară a poalelor, unde se aplica fie broderie, fie dantelă.
257
Valentin Bugariu, Gătaia. Monografie, Editura Sitech, Craiova, 2018, p. 187; 189.
(Se va prescurta în continuare Gătaia…).
258
http://parohiaortodoxabirda.blogspot.com/2019/01/corul-bisericii-ortodoxe-din-birda-
1929.html, accesat în 18. 02. 2019.
259
Dan N. Buruleanu, Ion Traia, Deta..., p. 140-141; 150.
98
Portul popular românesc este împărțit în femeiesc și bărbătesc. Cel

femeiesc este alcătuit din cămașă cu poale, opreg, cătrință, pieptar și
încălțăminte, la care se adaugă cele de acoperire a capului și cele pentru
vremea friguroasă (cojoace și șube).
Găteala capului cuprinde pieptănătura și acoperământul capului.
După vârstă se poate observa că într-un fel este pieptănătura copilului,
alta a fetei și cu totul alta în cazul nevestei. Pieptănătura în cosițe și în
cozi pentru copii și fete și acoperirea capului cu cârpa (de lucru, sărbătoare și
ritual) în cazul nevestelor. Alături de cârpă a existat în trecut ceapsa.
Aceasta era de formă triunghiulară sau dreptunghiulară, și ornamentată
prin cusături geometrice.
Trupul era acoperit cu cămașă de pânză sau mătase. Poalele
continuă cămașa de la talie în jos. Cele două piese vestimentare erau
confecționate din pânză de cânepă, in sau bumbac, țesut în două ițe.
Cătrința, brâul și pieptarul completează în mod fericit costumația femeii.
Încălțămintea era formată din obiele și opinci, cizme mai târziu.
Podoabele erau acele, agrafele, monedele de aur, iar la gât mărgele de
sticlă colorată, în urechi cercei de aur, iar pe degete inele de aur și argint.
Portul popular bărbătesc era format din piesele care acopereau
capul: căciula, pălăria și șapca. Trupul era învelit în cămașă, izmene, pantaloni,
brăcinar, pieptar, laibăr sau chintuș. Cu caracter festiv este folosit duruțul,
o șubă pentru bărbați. Există și piese comune ambelor porturi: cele de
încălțăminte și cele pentru vremea rece: șuba, cojocul și traista260.
Portul copiilor
Copii de școală între 7 și 14 ani și până la 16 ani, iarna, băieții

purtau cămăși țesute din bumbac, cioareci de șubă, boc (cojocel din piele
de oaie tăbăcită, fără mâneci, rotund în jurul gâtului, lung până în talie, cu
nasturi și cheutori tot din piele, care se închid pe un număr și sub braț, cu
un buzunăraș aplicat), șpenț (veston) țesut de învăuegat de șubă iar în cap,
căciulă din piele de oaie sau miel; în picioare purtau opinci și obiele.
Vara, purtau cămăși lungi până la genunchi, din bumbac, încinși (legați de
brâu) cu brăciri țesute, izmene din bumbac iar în picioare ștrimfi (ciorapi)
de lână și șlaiche (încălțăminte cu talpa și fața din piele, cu o țesătură
laterală; modelul este sârbesc); pe cap purtau pălărie.
Fetele purtau tot timpul anului poale de bumbac, ciupagul (bluza)
tot de bumbac, cusut de mătase de diferite culori și cu diferite modele iar
pe cap purtau mărame (baticuri); iarna purtau și fetele boc și șpențe de
260
Valentin Bugariu, Gătaia..., p. 282-283.
99
Valentin Bugariu
pânză căptușite cu pămucă (vatelină); în picioare purtau șlaiche cu ciorapi

de lână sau șlapi (papuci) cusuți cu fie de aor (șnur bronzat). La sărbători,
cămeșile și izmenele băieților și poalele și ciupagele fetelor erau din cele
cusute frumos, cu motive lucrare cu diferite mătăsuri, în diferite culori;
fetele purtau pe cap cârpă că găitane (franjuri) iar băieții purtau, iarna,
cioareci împodobiți cu modele confecționate de șnururi împletite în
diferite culori. Atât băieții cât și fetele mergeau la școală cu traista, țesută
și cusută în casă, în care cărțile și rechizitele școlare. Traista o purtau
după cap (baierul traistei petrecut peste un umăr)261.
Casa tradițională
Căminul în gândirea tradițională este echivalent cu obârșia sau

vatra în care se plămădește omul.
Ridicarea unei case primea în gândirea tradițională românească
valențe cosmice. Când se ridică o casă, se caută întotdeauna locul cel bun,
care trebuie să fie uscat, însorit și înălțat spre deosebire de locul rău,
socotit a fi mlaștina.
Atât orașul Gătaia, cât și satele aparținătoare se încadrează tipului
de sat din zona Banatului de Câmpie în două tipuri: așezare de-a lungul
râului Bârzava în cazul localităților Gătaia și Sculea pe prima terasă de
deasupra luncii (110 m.) și satul așezat de-a lungul străzii principale în
ceea ce privește satele: Percosova, Butin, Șemlacu Mare și Șemlacu Mic.
Casele sunt aliniate aproape una lângă alta, cu o poziție perpendiculară pe
direcția străzilor. Ulițele, de obicei largi și drepte, încât adesea, cu o
singură privire poți pătrunde până la capătul celălalt al satului.
Casa cuprinde gospodăria. Prin gospodărie se înțelege familia care
muncește în curte, în grădină, dar și în afară la câmp, la țarină, la stână, la
pădure. Toți membrii unei familii sunt organizați într-un grup restrâns de
rude care exploatează o suprafață de pământ care se află în vatra satului,
alături de casă și o proprietate de hotar (odaia sau sălașul).
Alături de casă se regăsesc și celelalte construcții specifice: șopronul
pentru păstrarea fânului, grajdul pentru adăpostirea animalelor, șoprul în
care erau așezate carul, plugul, buțile, căzile sau chiar nutrețul. În
gospodăria țărănească și-au găsit locul alte trei construcții care păstrează
recolta și alimentele: cămara, cotarca și hambarul. Tot în curte se
regăsește cocina de vară și iarnă, ultima pentru îngrășatul porcilor. Există
în această așezare și două spații dilatate: podul și pivnița.
261
Ioan Traia, Viorel Jiva, Cornel Bercea, Petroman…, p. 238-239.
100
O anexă a casei în Banatul de Câmpie a fost odaia. Potrivit

etnologilor, membrii familiei erau repartizați astfel: în odaie stăteau
bătrânii, în casă generația medie care supraveghează buna desfășurare a
casei, iar copiii își alegeau locul în care stăteau fie alături de părinți, fie
alături de bunici.
Casă în Banat este sinonim cu cameră, deci locuință monocelulară.
În dialectul bănățean s-a folosit pentru cameră termenul de ,,sobă”, cea
mare, curată, a goștilor și mică sinonimă cu bucătăria sau ,,cuina”,
cămara, locul de depozitare al alimentelor era ,,șpaițul”, iar pivnița este
,,podrum”-ul. Casele din Gătaia au avut și coridor ,,târnaț” dar și tindă cu
vatră și coș deschis.
A existat nu doar o tehnică a ridicării caselor dar chiar și un tip
afectat acestor lucrări. Tehnica se numește a pământului bătut care s-a
răspândit în șesul bănățean, deci și la Gătaia. Echipa de bătători începea
lucrul pe la 25 martie (Buna Vestire) și îl încetau la sfârșitul lunii iunie
când munca câmpului reclama prezența tot mai multor brațe.
Materia primă pentru casele din pământ bătut era lutul – ,,pământul
galben”, cum îl mai numesc locuitorii din șesul Banatului – extras din
gropi special săpate la marginea satului. Săparea și transportul lutului cu
căruțele erau asigurate de către cel ce-și contruia casa, de obicei duminica,
prin clacă, la care participau rudele, vecinii și prietenii din sat. Perioada
prielnică pentru extragerea lutului era în martie-aprilie, când, după topirea
zăpezilor, acesta era afânat și ușor de săpat.
Fundația avea o adâncime de 50-60 cm, uneori până la 1 m și chiar
mai mult, până se dădea de ,,pământul zdravăn”, adică de solul viu, fiind
executată tot din pământul bătut. Zidul de fundație avea o grosime de
aproximativ 24 țoli (adică 60 cm.).
După ce fundația era gata, pe întreg perimetrul viitoarei clădiri se
fixau cofraje din scânduri de brad, cu ajutorul unor piloni de lemn lungi și
subțiri, ce erau îngropați doi câte doi. Perechea de piloni era legată la
partea superioară cu o frânghie groasă de sfoară, numită ,,pălămar”, iar
distanța dintre perechi era de 1,5 m..
Pereții caselor din pământ bătut ating înălțimi variabile, cuprinse
între 2,1 și 2,6 m, în funcție de lungimea și lățimea casei. De la o anumită
înălțime a zidurilor se confecționau schele. Acolo unde trebuiau trasate
ferestrele și ușile, se punea sus în zid scânduri de brad (,,palănci”) groase
de 2-5 țoli, iar sub acestea se lăsau găuri mici. După ce zidurile pe întreg
perimetrul clădirii era gata, se tăia cu toporul conturul exact al ferestrelor
și ușilor, în care se montau apoi tocurile.
În valea Bârzavei în imediata apropiere a râului au apărut așezări
din amonte în aval. Acestea respectau regula de bază și anume utilizarea
101
Valentin Bugariu
apei pentru dezvoltarea comunității umane. Satele au fost îndeobște

înconjurate de liziere de pomi fructiferi sau salcâmi și tei cu rol de apărare
a satelor262.
Casa de la Tovădia (azi Livezile)
Casele de pământ bătut erau realizate de meșteri constituiți în

echipe de bătători de câte 10-15 persoane conduse de un șef de echipă.
Materia primă era lutul (pământul galben). La marginea satului au rămas
până astăzi excavațiile de unde se scotea pământul pentru case (Gropile
Mari, Gropile Mici, Dudărie). Extragerea pământului și transportul acestuia
cu căruțele erau asigurate de cel care își construia casa, de obicei sâmbăta,
prin clacă, la care participau rude, vecini și prieteni din sat263.
Economia
Bunăstarea perioadei interbelice era dată de creșterea economică.

În afară de mica și marea exploatare agricolă existau micii meseriași:
bărbieri, cârciunari, cizmari, comercianți, croitori, morari, birtași, cărămidari,
lăcătuși, măcelari, pălărieri, tâmplari, vărari, opincari. Acestora li se adăugau
proprietarii și arendașii de pământ.
Industria era reprezentată de existența morilor pe apă, a micilor
ateliere dar și fabricilor mai mari. La Gătaia a activat ,,Gătăiana” (1909-
1949) care producea cărămidă, țiglă și olane. A avut o capacitate de
producție care a depășit un milion de bucăți pe zi.
Concluzii
În perioada interbelică țăranul a simțit din plin dezvoltarea economică

și ajutorul dat prin legile promulgate. Societatea sătească s-a dezvoltat
material și spiritual pe coordonatele vieții tradiționale. Cuvântul rostit și
scris (cu precădere de protopopul și scriitorul Mihail Gașpar), cântarea
vocală și instrumentală, portul și viața poporală a păzit colectivitatea
sătească de intruziunea urbană:
,,- Căci nu’i vorbă e bine la oraş şi e frumos a trăi acolo, dar peste
viaţa de la sat nu cred să fie alta.
Aerul sănătos, pacea aceea serbătorească, oamenii blânzi la fire şi
cinstiţi din cale afară – unde poţi găsi acestea la oraş?
262
Valentin Bugariu, Gătaia…, p. 278-280.
263
Cornel Vițan, Monografia comunei Livezile, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2016, p. 152.
102
În vecinicul fum de fabrici, care înnegreşte de la o vreme şi

sufletul omului, duhoarea grozavă a străzilor înguste, pe unde nici măcar
a rătăci nu poate aerul – te simţi ca un rob închis într’o temniţă grozavă.
Poate să aibă şi părţile ei bune viaţa de la oraş, dar eu nu le’am găsit.
Sufletul meu îl înveselià numai priveliştea satului meu şi de aceea
mă bucuram atât de mult de apropierea primăverii264.
După ani de zile mi’au remas intacte primele impresii, câmpiile
netede ale frumosului colţ de ţară, a iubitului meu Banat, cu satul naşterii
mele ascuns în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele şiruite bine, cu
coperişele cu muşchiu verde, scăldate în năpraznica căldură a verii. Pe
undeva, pe de laturi, se scurg încet la vale valurile leneşe, galbine ale
Bârzăvei, aducând nisipul galbin tocmai din ,,codru” de la Bocşa. Prin
urechi, pare că aud şi acum sunând, accentul moale al graiului nostru
bănăţenesc, din gura oamenilor pururea veseli, pururea dispuşi la cântece
şi veselii265.
264
Mihail Gașpar, Pe livezi, în vol. Mihail Gașpar, Dʼale vieții, Ediție critică, studiu
introductiv, note și tabel cronologic de Valentin Bugariu, Editura Eubeea, Timișoara,
2008, vol. I, p. 45.
265
Mihail Gașpar, În vraja trecutului, în vol. Mihail Gașpar, Dʼale vieții, p. 35.
103
Valentin Bugariu
Slujire și martiriu în epoca regimului comunist

(1948-1989). Biserică, învățământ teologic,
carte și presă bisericească. Clerici, monahi, teologi
în închisorile comuniste
Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
anul 2017 a fost declarat ca An comemorativ al Patriarhului Justinian și al
apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.
Pentru a împlini această hotărâre, am scotit de bine să ne aducem aminte
de martirajul Bisericii în timpul aniilor regimului comunist, cu aprofundare
asupra perioadei de instaurare a regimului politic ateu și a perioadei 1948-
1977, perioada de păstorire a patriarhului Justinian Marina.
Așa cum a fost definit martiriul pe baza Sfintei Scripturi și a
Sfintei Tradiții: moartea prin violență, ura față de credință manifestată de
prigonitori și acceptarea conștientă a voinței lui Dumnezeu266.
Instaurarea regimurilor comuniste în Europa de Est a fost posibilă
prin voia învingătorilor din cel de al doilea Război Mondial. Prin înțelegerea
de la Yalta (4–11 februarie 1945), Uniunea Sovietică a primit o zonă de
influență politică și economică formată din statele din Răsăritul Europei:
Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Albania, Iugoslavia,
Bulgaria și România. În aceste țări a fost schimbat regimul politic
democrat reprezentat prin Parlament ca legislativ, Guvern, executiv și
Rege, garant al vieții democratice. În locul acestui regim a fost impus un
regim totalitar patronat de un singur partid politic numit ,,al clasei
muncitoare” care a avut diferite denumiri: Muncitoresc sau Comunist, iar
statele au devenit: Democrate, Populare sau Socialiste, în realitate au fost
totalitare în care prin forță a fost schimbată întreaga viață a locuitorilor:
au dispărut partidele politice, deci dezbaterea, marile fabrici au fost
naționalizate, a dispărut deci și concurența, agricultura a fost la rându-i
naționalizată: a dispărut terenul agricol individual care s-a contopit în
asociații agricole de stat.

,,Morisena”, nr. 3 (7) / 2017, p. 7-12 și în ,,Almanahul Arhiepiscopiei Timișoarei”,
Timișoara, 2018, p. 271-287.
266
Adrian Nicolae Petcu, ,,Studiu introductiv” la vol. Martiri pentru Hristos, din
România în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 11.
104
Cultura și artele la rându-le au avut de suferit. A fost impus ca gen

de creație: ,,realismul social” care proslăvea ,,realizările” noului regim. A
apărut și s-a dezvoltat cultul personalității liderilor politici (în special
conducătorul Partidului). Chipul acestuia este prezent în toate instituțile
statului (Primărie, Școală, Miliție ș. a.), în manualele școlare. Literatura a
fost aservită Partidului. A apărut poezia proletcultistă, iar proza și dramaturgia
epocii aveau ca personaje principale: muncitorul, țăranul cooperatist care
vorbea adeseori de binefacerile muncii în fabrică, sau a întovărășirii din
viața satului românesc.
Biserica a avut de suferit ca și întreaga societate românească. În
primul rând a fost exclusă din viața publică. Au fost interzise manifestările
credinței cum au fost pelerinajele, prezența membrilor Bisericii la Ziua
Națională, la debutul lucrărilor Parlamentului devenit Marea Adunare
Națională, la începutul cursurilor școlare. Cu alte cuvinte activitatea
bisericească a fost restrânsă la cult, învățământ teologic pentru formarea
personalului bisericesc, carte bisericească. A fost scoasă din programa
școlară ora de religie, au fost închise mai multe mănăstiri și biserici, au
fost scoase în afara legii asociațiile creștine de tipul Oastei Domnului, a
Societății Femeilor Ortodoxe, a fost interzisă orice mișcare religioasă, așa
cum a fost ,,Rugul Aprins” de la București, membrii care au participat la
ședințele de aici, care presupunea: participarea la Sfânta Liturghie, la
cateheză dar și discutarea cărților religioase, au suferit ani grei de temniță,
unii chiar și moartea (cazul lui Daniil Sandu Tudor). Au fost naționalizate
bunurile bisericești. Alături de terenurile agricole au fost preluate și
construcțiile și cu întreg inventarul viu și mort aferent culturii pământului.
Or aceste contrucții și inventarul, spre deosebire de sesiile propriu-zise,
aparțineau comunităților religioase. Organele Ministerului Agriculturii au
trecut în patrimoniul statului și bunuri care aparțineau preoților267. Există
suficiente dovezi în acest sens. Doar în Episcopia Râmnicului și Argeșului au
fost confiscate 18 case parohiale care au devenit: dispensare, sedii ale
Miliției locale, magazii de lemne și cereale. În Eparhia Buzăului a fost
rechiziționat sediul Școlii de Cântăreți care a devenit adăpost pentru
Școala de Contabili. Au fost scoase icoanele din spațiile publice și au fost
înlocuite cu portretele demnitarilor comuniști, au fost dizolvate eparhii,
închise școli teologice și în toată perioada anilor 1948-1989, s-a exercitat
un control asupra tipăriturilor (volume și presă bisericească) care trebuiau
alături de pastoralele ierarhilor să primească de la puterea politică
cunoscutul ,,B. T”. (adică bun de tipar).
267
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura
Curtea Veche, București, 2005, p. 214. (Se pa prescurta în continuare Biserica Ortodoxă…).
105
Valentin Bugariu
Presiunea asupra Bisericii a fost mare aceasta forța o opțiune

tragică: ori deținut, ori colaborator sau informator. Iar istoria bisericească
cunoaște astfel de ipostaze din toate cele trei opțiuni impuse clerului,
profesorilor de teologie, monahilor și credincioșilor.
Lupta împotriva credinței a cunoscut apogeul în anii de început ai
comunismului românesc (1948-1965), când la cârma statului comunist s-a
aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acum a apărut Securitatea ca forță coercitivă
a Statului.
Avem o astfel de mărturie dintr-o țară comunistă de la Marea
Baltică: Lituania. Spre exemplificare aș dori să o relatez: ,,Cazul Stasei
Jansiunaite de la o școală medie dintr-un oraș din Lituania este concludent
pentru atitudinea antireligioasă a autorităților comuniste. În cursul verii
anului 1958, ea a fost convocată de Ministerul Instrucției Publice, unde
șeful serviciului personal i-a comunicat că este dată afară de la școala
medie din Kulautuva.
— Și de ce? a întrebat profesoara.
— Este adevărat că purtați la gât o cruciuliță?
— Este adevărat.
— O considerați o simplă podoabă sau o priviți ca pe un simbol
religios?
— Cruciulița nu-i pentru mine un joc. Țin foarte mult la ea, căci o
consider ca fiind un simbol al credinței.
— Sunteți credincioasă?
— Da, sunt!
După câteva zile, Stase Jansiunaite primi scrisoare de concediere
de ministerul Instrucției publice ale R S. S. Lituania: ‹‹Cu începere de la 1
septembrie 1958, Stase Jansiunaite din Vincas este eliberată din funcția de
profesor la școala medie din Kulautuva››. Rămasă fără slujbă, ea începu
să-și caute un loc de muncă. În noiembrie 1958, fu angajată ca femeie de
serviciu la bucătăria sanatoriului din Kulautuva, dar după puțin timp, fu
concediată din nou. Jnsiunaite se adresă administrației provinciei Kaunas
și Sovietului Suprem al Republicii, cerând să fie reprimită ca femeie de
serviciu la sanatoriu. De fiecare dată, Comitetul executiv i-a răspuns că el
nu era birou de plasare și că, prin urmare, nu era obligat să-i dea un
serviciu”268.
Lupta împotriva Bisericii cu toate îngrădirile publice, de organizare și
funcționare a avut ca obstacol în preoții și învățători, în credincioșii
practicanți din acele vremi. Chiar conducătorul Statului, Gh. Gheorghiu-
268
Sergiu Grossu, Biserica persecutată. Cronica a doi români în exil la Paris, trad.
Mioara Izverna, Editura Compania, București, 2004, p. 136.
106
Dej remarca că învățătorii și clerul sunt cu mici excepții, potrivnici regimului

de tip sovietic și cu unanimitatea țărănimii 76 % din populația țării, 12
milioane de oameni, sunt credincioși și nu-i putem face peste noapte
materialiști269.
Vom încerca să vedem care au fost mecanismele de control asupra
Bisericii: apropierea, epurarea, colaborarea. În perioada anilor 1948-1953
arhiereii și preoții care își începeau activitatea pastorală rebuiau să depună
un Jurământ de credință ,,de a apăra Republica Populară Română împotriva
dușmanilor din afară și dinăuntru”. Ministerul apoi Departamentul Cultelor a
devenit un for de supraveghere și control. Această măsură potrivit dispoziției
lui Gheorghiu-Dej s-a extins asupra tuturor organismelor teritorial-
administrative: ,,În fiecare raion (județ) să fie cineva care să știe ce se
îmtâmplă în biserici și să poată informa partidul270. Aceste persoane
participau la slujbele bisericii, la hramurile mănăstirilor, la conferințele
preoțești, interconfesionale ș. a..
În ascensiunea comuniștilor la putere, aceștia s-au folosit de clerul
ortodox. Sunt câteva astfel de cazuri semnalate: cel al preotului George
Mitrică din comuna Cetate, jud. Dolj care a binecuvântat alungarea
vechiului consiliu comunal. Un alt preot, Neculai Sârbu a fost investit din
partea Frontului Național Democrat, prefect al jud. Vaslui. Un alt preot,
Constantin Burducea a ajuns ministru al Cultelor în guvernarea Petru
Groza în perioada 6 martie 1945-9 martie 1946. Pe de altă parte, oficiali
comuniști între care Teohari Georgescu și Petre Constantinescu-Iași împreună
cu primul ministru Petru Groza, au fost prezenți în 1946 la solemnitățile
legate de sfințirea catedralei din Timișoara.
Au reușit să creeze o mișcare preoțească în Biserică, cea a preoților
democrați. Unul dintre aceștia a fost Gala Galaction, care a ajuns deputat
în Parlamentul controlat de comuniști.
Pentru a reuși eliminarea oamenilor care erau împotriva sovietizării
țării au modificat legislația bisericească în 1947. Pentru prima dată s-a
vorbit acum de pensionarea clericilor și chiar de retragerea arhiereilor
care nu răspundeau noii politici. Momentul a fost unul de conjunctură.
Radu Roșculeț succesorul lui C. Burducea i-a declarat patriarhului
Nicodim Munteanu că ,,în toate sectoarele facem reduceri bugetare.
Trebuie să le facă și Biserica”271.
În Adunările Eparhiale (forul legislativ al eparhiilor) a fost suprimat
votul universal în alegerea membrilor și s-a propus cooptarea celor mai
buni dintre fiii fruntași ai Eparhiei.
269
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă…, p. 219.
270
Cristian Vasile, op. cit., p. 211.
271
Ibidem, p. 129.
107
Valentin Bugariu
Al doilea pas al Partidului în aservirea Bisericii l-a constituit

epurarea. Unii ierarhi simțind această amenințare s-au retras. Așa sunt
cazurile mitropoliților Tit Simedrea al Bucovinei și Nifon Criveanu al
Olteniei. În lista ierarhilor care trebuiau înlocuiți se aflau și mitropolitul
Nicolae Bălan, care până la moartea survenită în 1955 a fost protejat de
Petru Groza, membru din 1911 al Corporaților bisericești din Transilvania.
Episcopul de la Arad, Andrei Magieru având un sfârșit tragic, otrăvit. De
același ,,tratament” s-a bucurat și Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei
și Grigore Leu, episcopul Hușilor.
Au fost înlăturați din scaunele arhierești: patriarhul Nicodim
Munteanu, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, amândoi decedând
în condiții neelucidate. Emilian Dumitru Antal trimis de la București la
Toplița unde a fost stareț până în 1971. Tot de la Patriarhie, vicarul
Athanasie Dincă a fost trimis la Căldărușani. Tot la mănăstire de astă dată
la Cernica a fost trimit mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăchescu. La
această mănăstire din apropierea Bucureștiului și-a sfârșit viața pământească
și mitropolitul Vasile Lazarescu al Banatului.
Avem din arhivele laice și bisericești câteva date despre martiriul
mitropolitului Vasile, care a fost controlat de consilierii săi, ajunși
colaboratori ai regimului. Mitropolitul și-a prevăzut tristul sfârșit încă
imediat ce se instaurase regimul totalitar, cu care intrase în conflict. Într-o
discuție cu un agent al Securității, mitropolitul a afirmat: ‹‹Să nu te miri
dacă auzi într-o bună zi, că pe vlădica l-au dat afară și l-au închis la
mănăstire. Nu este greu să-ți găsească o vină. Sunt mereu suspectat și mă
simt parcă supravegheat de personalul meu de la Mitropolie. Vezi mai toți
câți au fost în jurul meu au părăsit preoția și au luat posturi mirene, uite și
pe părintele Secoșan pe care-l țineam ca pe propriul meu copil, el m-a
denunțat pe nedrept, scornind minciuni pe seama mea. Apoi în cine să
mai ai încredere?››”272. În acțiunea de înlocuire a mitropolitului de la
Timișoara (creatorul Mitropoliei, ctitorul Catedralei și inițiatorul trecerii
în rândul sfinților a Sf. Iosif cel Nou de la Partoș) i s-au reproșat:
misiunea din Transnistria în timpul guvernării legionare (1942), angajarea
la Mitropolie a foști preoți uniți dar și a unora cu trecut legionar,
delapidări financiare.
Semnificativă rămâne profeția venerabilului mitropolit de la
Timișoara din 1961, făcută preotului Victor Vlăduceanu în legătură cu
prezentarea unui articol omagial închinat patriarhului Justinian cu prilejul
272
istorică, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011, p. 144. (Se va prescurta în
continuare Mitropolitul Vasile Lăzărescu…).
108
împlinirii a 60 de ani de viață: ,,putem noi zice început de veac nou

ortodoxiei românești. Suntem convinși că acest început durează un veac și
că patriarhul Justinian va sta un veac? Nu înțelegi că acest început nu va
ține un veac”273.
Foarte importantă rămâne afirmația acestui valoros studiu monografic
închinat Mitropolitului Vasile, în care argumentează faptul că pe perioada
vieții sale de după retragere (1961-1969), acesta a rămas mitropolit
deoarece nu a fost judecat, nici depus din treaptă sau caterisit274.
Alți arhierei au fost pensionți, alții destituiți, alții puși în retragerere,
decedând în scurt timp: episcopul Valeriu Moglan de la Iași, Cosma
Petrovici de la Galați, Eugen Laiu de la Cernăuți, Veniamin Pocitan de la
București, Lucian Triteanu de la Roman.
Trimiși la mănăstiri au fost: Pavel Șerpe la Curtea de Argeș,
Nicolae Popovici la Cheia, Policarp Morușca din America și Veniamin
Nistor de la Caransebeș la Alba Iulia.
Un caz special a fost Mitropolitul Visarion Puiu arhipăstorul
Transnistriei între 1942-1944. În 1946 a fost condamnat la moarte de
Tribunalul Poporului în contumacie (lipsă n. n.). Acesta a fost între 1949-
1958 episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Paris care ținea atunci
de Biserica Rusă din Exil275.
Din cele relatate până acum vedem că arhiereii considerați
,,necorespunzători” de puterea politică au fost fie îndepărtați din scaun:
pensionați, puși în retragere la mănăstiri, alții au fost scoși din scaune prin
dispariția eparhiei sau contopirea acesteia cu Arhiepiscopia din cadrul
Mitropoliei, unde funcționa cum a fost în cazul Arhiepiscopiei Timișoarei
și Caransebeșului.
În această situație deloc fastă a fost înscăunat ca arhiereu vicar la
Iași cu titlul de Vasluianul, apoi mitropolit la Iași și mai apoi patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române în perioada 24 mai1948- 26 martie1977,
Justinian Marina cel de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Fiecare dintre cei care participăm la Sfânta Liturghie îi cunoaștem
numele din pomenirea la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători: ,,Pe
adormiții întru fericire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron,
Nicodim și Justinian, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția
Sa”276. Tot din perioada păstoririi sale în inventarul de carte bisericească
273
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu…, p. 148.
274
Petrică Zamela, op. cit., p. 197.
275
Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ediția a II-a, revăzută și
adăugită, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 14-21. (Se va prescurta în continuare
Preoți ortodocși…).
276
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
109
Valentin Bugariu
al parohiei Birda277 avem: Evanghelie (1956), Aghiasmatar (1965), Catavasier

(1970), Triod (1970), Penticostar (1973), Octoih Mare (1975), Aghiasmatar și
Tipic bisericesc (1976) și Minei-ele pe Ianuarie (1975), Februarie (1976),
Martie (1977), Aprilie (1977) și Decembrie (1975), iar în biblioteca
parohială deținem 6 cărți iscălite de patriarhul Justinian. Amintim de
volumele IV, V, VI, VII, VIII din culegerea de cuvântări: Apostolat social
(1952-1966). Tot de numele patriarhului Justinian stă colecta pentru
Fondul Central Misionar așa cum am auzit cu toții din citirea Pastoralei
în Duminica Ortodoxiei278. Iată ceea ce știm despre patriarhul Justinian
Marina de la Biserica noastră.
Vom încerca să vedem care a fost rolul patriarhului Justinian în
anii de instaurare a regimului comunist în România. În creionarea chipului
său ne vom folosi de mărturia unui colaborator apropiat, Bartolomeu
Valeriu Anania: ,,Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi
încerca să vă stingheresc în credința voastră; voi credeți ce vreți. Politica
Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel
puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar
strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe
termen scurt presupune confruntarea cu un dușman inegal și, eventual,
martiri. E posibil acest lucru. Sunt câteva exemple în Bulgaria și alte
exemple în Rusia, dar eu vreau pe durata acestei stăpâniri preoții mei să
nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie pe cât este posibil”279.
Acest lucru a fost posibil datorită diplomației de care a dat dovadă.
A reușit și datorită creditului pe care l-a avut asupra lui Gheorghiu-Dej.
Liderul comunist aflat în închisoarea de la Târgu-Jiu trebuia să participe
la evenimentul de la 23 August 1944. Evadatul trebuia să ocolească
Râmnicu-Vâlcea, însă o pană de cauciuc l-a dus pe Dej în casa preotului
Ioan Marina.
Nu vom stărui cu amănunte biografice asupra Patriarhului280, ci ne
vom opri la realizările patriarhului aflat 29 de ani la conducerea Bisericii
Ortodoxe Române.
277
Inițial studiul a fost prezentat sub forma unei cateheze în biserica din Birda cu prilejul
Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, 9 martie 2017 n. n..
278
Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din
anul 2017, p. 5.
279
Bartolomeu Anania, ,,Amintiri despre Patriarhul Justinian”, în vol. Biserica în
misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Patriarhiei Române, București, 2005, p. 530. (Se va prescurta în continuare ,,Amintiri
despre patriarhul…”).
280
Expuse in extenso de Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina (1948-1977),
Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, 425 p..
110
Anul acesta s-au împlinit pe 22 februarie 116 ani de la naștere (n.

1901 în Suești, Vâlcea) și pe 26 martie, 40 de ani de la moarte a
patriarhului Justinian.
Prima sa grijă în calitatea de Întîistătător al Bisericii a reprezentat-o
ce pentru a crea baza materială a Bisericii. A reorganizat fabrica de
lumânări și i-a determinat pe preoți să achiziționeze lumânări și alte
consumabile produse de Biserică. De asemenea, a smuls o aprobare de la
stăpânire. Biserica să-și creeze ceea ce s-a numit ,,fonduri proprii”, anume
ca, pe lângă puținul pe care-l plătea Statul, Biserica să-și poată realiza
venituri prin mijloace proprii și să le administreze propriu. Aceste fonduri
proprii se păstrează până astăzi și sunt ctitoria patriarhul Justinian. A fost
o luptă, folosindu-și creditul politic de care am vorbit, pentru salarizarea
preoților. Ne spunea: ,,Nu banii mă interesează, pentru că aceștia vor fi
foarte puțini: 50 de lei, mă interesează statutul social al preotului și
siguranța lui în societate281.
Ca patriarh a realizat o nouă legislație bisericească care a fost
aprobată de Prezidiul Marii Adunări Naționale la 23 februarie 1949.
Punctul de plecare este Statutul șagunian care are la bază următoarele
principii: autonomie, subsidiaritate, constituționalism, spirit democratic,
participarea laicilor la viața Bisericii282. S-a urmărit prin noua elaborare
legiuitoare, ridicarea puterii episcopatului în defavoarea mirenilor.
Potrivit noului Statut au dispărut adunările protopopești, iar protopopul
este numit de ierarh din trei preoți recomandați de un colegiu constituit
din toți preoții și diaconii activi sau pensionați și din primul cântăreț al
fiecărei parohii a protopopiatului respectiv.
În anul 1948 a fost desființată Biserica Greco-Catolică, ierarhii au
fost întemnițați, și s-a făcut o trecere a unei părți din aceasta la Biserica
Ortodoxă Română, o parte din preoții uniți au ajuns în parohii ortodoxe,
alții vicari, protopopi, iar unii cum au fost arhiepiscopul Teofil Herineanu
și episcopul Visarion Aștileanu, ierarhi la Roman și Cluj, respectiv la
Arad. La Sibiu, Cluj și Oradea s-a numit câte un vicar și un consilier
dintre preoții reveniți, iar 50 % din membrii adunărilor eparhiale și din
deputații eparhiali din Adunarea Națională Bisericească sunt dintre preoții
și mirenii reveniți. Pentru ajutorarea bisericilor revenite s-a prevăzut
numai în bugetul Patriarhiei pe 1951 suma de 1.500.000 lei283.
281
Bartolomeu Anania, ,,Amintiri despre patriarhul…”, p. 533.
282
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă
Română în anii 1948-1964, Editura Partener, Galați, 2009, p. 71. (Se va prescurta în
continuare Patriarhul Justinian…).
283
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian…, p. 125.
111
Valentin Bugariu
Aceasta a fost o realizare a patriarhului Justinian. Și anume

păstrarea preoților reveniți la altar, supraviețuirea materială a lăcașelor de
cult și al caselor parohiale într-un regim comunist care nu permitea
funcționarea Bisericii Greco-Catolice rupându-se astfel orice fel de
legătură, chiar spirituală cu Vaticanul.
O altă realizare a fost reorganizarea învățământului teologic
superior și mediu. Odată cu instaurarea comunismului au fost suprimate
toate Academiile Teologice din Ardeal și Banat. În perioada de păstorire a
patriarhului Marina au funcționat trei Institute Teologice la București,
Sibiu, și Cluj, ultimul până în 1952 când s-a contopit cu cel de la Sibiu.
Au funcționat 6 Seminarii Teologice, câte unul pentru fiecare mitropolie:
București, Buzău (Muntenia), Mănăstirea Neamț (Moldova), Cluj-Napoca
(Ardeal), Craiova (Oltenia), Caransebeș (Banat). Tot la Seminarii funcționau
și Școlile de cântăreți bisericești.
O realizare a patriarhului Justinian a reprezentat-o înființarea
cursurilor de îndrumări misionare la București, Sibiu, Arad, Curtea de
Argeș. Durata acestor cursuri era de 45 de zile la București și 30 la Sibiu,
iar tematica prelegerilor a fost structurată pe trei categorii: social-politice,
cetățenești și religioase.
Cateheza scoasă din școli a continuat să fie susținută la biserica, în
școli de duminică. În Banat, mitropolitul Vasile Lazarescu printr-o
circulară din 1949 a cerut preoților: ,,să țină școli duminicale de cateheză,
după-amiaza, cu rugăciuni, cântări religioase, poezii și tălmăcirea Evangheliei
și Apostotului zilei”. Episcopul Andrei Magieru a întocmit chiar și o
programă a acestor ore: Viața Mântuitorului cu sărbătorile, Crezul, Tatăl
nostru – tâlcuite, Cele 10 Porunci, Păcatul, Cele 7 păcate capitale, Pocăința,
Cele 7 Taine. Restul se va completa după putință. E de dorit ca fiecare
copil să aibă o carte de rugăciune, cruciulițe și iconițe – chiar cumpărate
de parohie284.
O dovadă a acestor inițiative catehetice o reprezeintă prezența în
arhiva Bisericii din Birda a unui catalog cu copiii care au participat la
aceste ore în anii ʼ70.
Un rol deosebit al patriarhului a fost acela de a primi în Institutele
Teologice, profesori care au trecut prin infernul închisorilor comuniste:
cazurile Acad. Dumitru Stăniloae (lotul Rugul Aprins) la București, cel al
prof. Teodor Bodogae la Sibiu, laici cu posibilități intelectuale deosebite:
cazul Acad. Alexandru Elian.
Pentru nevoile elevilor și studenților teologi a finanțat tipărirea de
manuale la Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă. Tot aici s-au tipărit
284
Bogdan Georgescu, Biserica Ortodoxă Română și puterea comunistă (1945-1964),
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015, p. 111; 114. (Se va prescurta Biserica Ortodoxă Română…).
112
cărțile de slujbă necesare cultului creștin, cărți de rugăciuni, de cântare

bisericească, monografii istorice, albume de artă ș. a.
A reușit imprimarea Bibliei sau a Sfintei Scripturi în 200.000
exemplare (1968) și o nouă ediție în 1975. S-a tipărit de mai multe ori
Noul Testament cu Psalmi (1949-1951 și 1972), Mica Biblie (1972). A
inițiat apariția Catehismului (1952) și a diortosit Cazania care a apărut în
1960 și 1973.
Un dectractar285 al activității patriarhului sfârșește prin recunoașterea
faptului că în ansamblul Bisericilor Ortodoxe din Est, Biserica Ortodoxă
Română se distinge prin extraordinara ei producție de publicații, monografii
și periodice. Presa religioasă, publicațiile Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, publicațiile Patriarhiei și ale editurii
mitropoliilor formează un bogat corpus de surse286. (de documentare n.
n.). În această perioadă pe lângă buletinul oficial ,,Biserica Ortodoxă
Română”, la București au luat ființă alte două reviste: ,,Ortodoxia”,
revista Patriarhiei și ,,Studii Teologice”, revista Institutelor Teologice.
Fiecare Mitropolie deținea câte o publicație proprie: ,,Glasul Bisericii”
(Mitropolia Ungrovlahiei), ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei” (Iași),
,,Mitropolia Ardealului” (Sibiu), ,,Mitropolia Olteniei” (Craiova), ,,Mitropolia
Banatului” (Timișoara). La Sibiu a continuat să fie editată foaia șaguniană
,,Telegraful român”.
Monahismul a fost de la început o problemă a guvernării comuniste.
A apărut Decretul 410 ̸ 1959 care a limitat primirea tinerilor în mănăstiri.
Aici se putea ajunge doar după pensionare. O altă problemă a fost
educația personalului monahal. La institute și seminarii au fost primiți
numeroși monahi și monahii.
Potrivit lui Alexandru Drăghici, ministru de interne, călugării și
călugărițele vor fi primite la Institutele Teologice doar cu aprobare din
partea Statului, în timp ce seminariile monahale au fost desființate.
Mănăstirile înființate după 23 August 1944 potrivit aceluiași ministru vor
fi transformate în biserici parohiale iar clădirile acestora să fie destinate
pentru case de nașteri, spitale, cluburi, case de odihnă și școli. Terenurile,
inventarul agricol și utilajele acestora, să fie predate Gospodăriilor
Agricole Colective din jurul acestor mănăstiri287.
Patriarhul cu o solidă vechime în cooperație a reușit să păstreze în
mănăstiri adevărate centre meșteșugărești din care să poată supraviețui
285
Cf. D.E.X: A căuta să micșoreze pe nedrept meritele cuiva
286
Oliver Gillet, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub
regimul comunist, trad, Mariana Petrișor, Editura Compania, București, 2001, p. 27.
287
Bogdan Georgescu, Biserica Ortodoxă Română…, p. 136-137.
113
Valentin Bugariu
personalul monahal. Naționalizarea și cedarea unor terenuri ale mănăstirilor ar

fi trebuit să aibă ca urmare scăderea numărului călugărilor. Conducerea
Bisericii Ortodoxe însă a reușit să obțină o bază materială nouă (Cooperativele
meșteșugărești din mănăstiri, utilizarea călugărilor și călugărițelor la
atelierele bisericești etc.)288.
O grijă deosebită a fost arătată ridicării de noi biserici, de reparație
și întreținere a celor vechi. Ne vom folosi doar de datele existente la
Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului. Aici s-au ridicat biserici noi
în: Armadia, Breazova, Berini, Cărbunari, Dudeștii Noi, Gottlob, Luncani,
Orțișoara, Românești, Remetea Pogănici, Știpănari, Fratelia, Timișeni și
Plopi. Lucrări de conservare au fost efectuate la 32 de biserici: Belinț,
Caransebeș, Comloșu Mare, Crivina de Sus, Crușovăț, Dragomirești, Domașnea,
Hezeriș, Oloșag, Ohabița, Povergina, Românești, Fabric, Iosefin, iar bisericuța
de lemn din Hodoș a fost adusă în parcul Arhiepiscopiei289.
O astfel de realizare a fost cea din Colonia Gătăii, pe atunci filie a
Parohiei Sculea, păstorită de preotul Octavian Găvan. Inițial existase o
capelă, părintele obținuse avizul de reparație și pe acel loc a apărut o nouă
biserică: ,,În locul vechii capele, în luna aprilie 1975, am început zidirea
noii biserici, terminându-se de zidit în luna noiembrie 1975. În primăvara
anului 1976 s-a tencuit în interior și exterior. În septembrie 1976 s-a
acoperit turnul cu tablă, s-au montat crucea mare și burlanele. În luna
decembrie 1976 s-au făcut ușile interioare. […] azi, duminică 12 iunie
1977 s-a montat clopotul cel mare din cele două existente290.
Pentru preoți patriarhul a oferit cea mai înaltă distincție și anume
,,Crucea patriarhală” de recunoaștere a efortului depus.
Pentru diaspora ortodoxă (în fond exilul românesc) a purtat de
grijă trimițând: cărți de slujbă, teologice, veșminte liturgice, dar și preoți,
unii profesori de teologie: Gheorghe I. Moisescu (Viena), Alexandru I.
Ciurea (Stockholm), Dan Miron (Hamburg), Mircea Basarab (München),
Vintilă Popescu (Londra), Traian Valdman (Milano), Ion Bria, Emil Roman
(Geneva), Dumitru Găină (Melbourne), Gabriel Popescu (Sidney).
Tot în afara granițelor țării mai funcționau două Vicariate la
Vârșeț cu 39 de parohii arondate în 3 protopopiate: Panciova, Toracu Mic
și Vârșeț și Jula în Ungaria.
288
George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană. Studii și
eseuri, Editura Nemira, București, 2005, p. 101.
289
Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2016, p. 212.
290
Valentin Bugariu, Parohia Ortodoxă Colonia Gătaia. Istorie, misiune și viață
creștină, Editura Sitech, Craiova, 2011, p. 41.
114
A purtat de grijă bisericii românești de la Locurile Sfinte care a

fost înzestrată cu catapeteasmă și pictată pe cheltuială proprie. Aceeași
grijă a avut-o și față de călugării români de la Podromul (Muntele Athos).
O grijă permanentă a avut-o în legătură cu preoții, monahii,
profesorii de teologie, studenții și elevii teologi din închisorile comuniste.
Printr-un ordin telegrafic nr. 1361 din 12 decembrie 1948 a solicitat
tuturor eparhiilor situații detailate cu privire la preoții închiși în temnițele
comuniste. Și nu au fost puțini. O listă finală nu avem, Sergiu Grossu
amintește de 2000 de reprezentanți ai Bisericii întemnițați, iar dicționarul
Biserica întemnițată, 2.544 persoane. Datele sunt insufiente așa că nu se
poate în starea actuală a cercetărilor să fie înaintată o cifră definitivă.
Bartolomeu Anania își amintește de faptul că în închisoare a fost
,,cercetat” de Patriarh al cărui intendent fusese: ,,...În pachet am găsit o
cămașă, care nu era a mea; era mai bună, mai fină, și, la un moment dat,
la lumina unui bec, m-am uitat mai lung la ea și m-a trecut un fior de
emoție. Ca unul care fusesem intendentul palatului patriarhal, știam că
multe din cămășile Patriarhului aveau o monogramă scrisă cu mătase
albă, aici, pe piept: litera J, de la Justinian. Ei bine, cămașa pe care o
aveam în fața ochilor avea răritura literei J în țesătură, litera fusese tăiată
cu forfecuța sau cu lama, dar urma cusăturii rămăsese imprimată în pânză.
Și atunci am știut că este semnul său, că nu m-a uitat, că se află lângă
mine și că prin mine se află alături de preoții lui, în închisoare”291.
Acum câteva zile (4 Martie) s-au împlinit 40 de ani de la Cutremurul
de la București. Alături de personalități ale scenei și ecranului românesc,
interpreți de muzică ușoară, realizatori tv a pierit în acest cutremur și
Diac. Prof. Nicolae Nicolaescu, profesor de Noul Testament și rector al
Institutului Teologic din București. Acest cataclism a fost punctul de
început al activității de sistematizare a Bucureștiului. Au dispărut cartiere
întregi: Uranus, Cotroceni, Pantelimon. Au fost demolate biserici și unele
au fost translate prin grija specialiștilor români. Unele din păcate
monumente de artă medievală: biserica Enei, clădirile Schitului Maicilor,
Mănăstirea Văcărești, altele fără motivație și forme locale cum e cazul
bisericii Doamna Oltea292.
Chiar dacă patriarhul Justinian nu a văzut nicio biserică demolată,
el în ultimele zile de viață a văzut Bucureștiul în ruină, iar în drum spre
spital a văzut câteva biserici care suferiseră de pe urma Cutremurului.
291
Bartolomeu Anania, ,,Amintiri despre patriarhul....”, p. 542.
292
Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Maria Prosan, Lucia Stoica,
Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile osândite de Ceaușescu, 1977-1989, Editura Anastasia,
115
Valentin Bugariu
Dacă prin colaborare și epurare nu s-a găsit rezultatul scontat,

Biserica a trecut și prin martiriu. Au fost închiși profesorii de teologie
socotiți mistici, protopopii care în trecut făcuseră politică legionară, preoți
de parohie pentru că s-au opus colectivizării, sau transformării bisericii
unde slujeau în cinematografe etc, monahi care au militat pentru libertatea
catehizării tinerilor ș. a.. Mulți preoți au ajuns și chiar sfârșit în cononii de
muncă, închisori: Aiud, Gherla, Sighet, Jilava, Periprava, Pitești. Unul din
torționarii de la Periprava, Ion Ficior, candantul Coloniei de Muncă a
rămas vestit pentru metodele originale de anchetă, corecțiile fizice, cum
ar fi cele 15 lovituri la tălpile goale, și la ambele palme. Unele expresii au
rămas în memoria orală: ,,Voi numai în plic mergeți acasă!”293.
Vina preoților, studenților teologi s-a rezumat la ,,uneltire împotriva
ordinii sociale”, într-un cuvânt: uneltire împotriva Uniunii Sovietice,
condamnare pentru ridicarea bisericii, a opoziției transformării acesteia
într-un cinematograf dar și protest împotriva profanării lăcașului de cult.
Alți preoți au fost condamnați pentru deținere de publicații religioase
interzise, dar și de multiplicare a unor astfel de publicații. La acestea se
adaugă: favorizarea infractorului, neplătirea cotei de lapte dar și participarea
la organizație subversivă (în cazul Rugului Aprins).
Mijloacele coercitive aplicate pentru astfel de delicte au fost:
reținerea de Securitate, închisoarea (în multe cazuri fără forme legale),
condamnarea la moarte și executarea sentinței, împușcarea și abandonarea
cadavrului. Unii preoți și-au sfârșit viața în închisoare, alții după eliberare
din pricina unor traume pshihomotorii. După închisoare a urmat
degradarea socială, deportarea, domiciliul obligatoriu.
Între beneficiarii acestui tratament s-au numărat: profesori de teologie,
protopopi, monahi, preoți, studenți teologi precum și studenți ai altor
facultăți care au devenit preoți după eliberarea din detenție. Amintim doar
câțiva: Ierodiacon Bartolomeu Anania, Ilarion Argatu, Dumitru Bălașa,
istoric, Dimitrie Bejan, confesor militar, Nicolae G. Bordașiu, Ioan Beju,
protopop și profesor de religie la Sibiu, Ioan Bunea, lector universitar apoi
profesor de Seminar, Spiridon Cândea, profesor de Liturgică și Pastorală,
Sebastian Chilea, profesor la Seminariile din Craiova și București, Toma
Chiricuță, preot în București, Grigore Cristescu, profesor de Catehetică la
Sibiu și apoi București, Mina Dobzeu, Stud. teol. Gheorghe I. Drăgulin,
Ilarion Felea, profesor de teologie la Arad, Alexandru Filipașcu, Constantin
Galeriu, Benedict Ghiuș, Daniil Sandu Tudor, Valeriu Literat, Acad. Ioan
Lupaș, Galaction Liviu Munteanu, Florea Mureșan, Arsenie Papacioc,
Stud. teol. Leonida Plămădeală, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae.
293
Octavian Roske (coord.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist.
Represiunea, P-R, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2016, p. 180.
116
Au fost și mulți mărturisitori ai lui Hristos din Banat. Mulți din

Caraș-Severin, dar și din Timiș. Amintim acum doar pe câțiva: Preotul
Iosif Coriolan Buracu din Prigor, Traian Dobromirescu a slujit în parohia
Cornuțel, protopopiatul Caransebeș. Preotul din Curtea, Timiș, Petru Iana,
n. Var, Caransebeș a suferit detenție politică. La eliberare a slujit la
Sălbăgel și Găvojdia. Alți doi întemnițați au fost tot doi cărășeni: Alexandru
Gruia care a slujit la Sânandrei și Lazăr Magheți care a fost preot la
Dezești, Cuptoare-Secu, Zorlențu Mare și Iablanița. Horia Vișoiu de la
Giroc a suferit ani de temniță pentru misiunea din Transnistria.
Din cuprinsul Protopopiatului Deta avem preoți care au suferit în
temnițele comuniste: Preotul Petru Bulea din Ferendia. După eliberare a
slujit în parohiile Gad, Iam și Cernăteaz.
Ioan Craia, licențiat al Facultății de Teologie din Cernăuți a fost
preot la Jebel. După perioada de temniță a slujit în prohiile Liebling,
Lovrin și Bozovici.
Romulus Pop din Banloc a slujit la Foeni, apoi la Delinești,
Bogodinț și Buchin.
Născut la Șicula, Arad, Florian Rațiu a fost după eliberare între
1964-1974 preot la Clopodia.
Preotul Gheorghe Pleavă, n. la Lățunaș. A fost preot la Forotic și
Comorâște. Este înmormântat în cimitirul parohiei Gătaia.
Prin această mărturie a Bisericii putem lesne vedea că puterea
Bisericii izvorăște din puterea de jertfă a Mântuitorului și a sfinților săi,
care dă întotdeauna putere de a trece peste suferințele și nedreptățile de
tot felul a diferitelor epoci istorice.
117
Valentin Bugariu
Mitropolitul Dr. Vasile Lazarescu

-50 de ani de la trecerea la Domnul-
Pe 21 februarie 1969 în Mănăstirea Cernica de lângă București a
trecut la cele veșnice Mitropolitul Dr. Vasile Lăzărescu al Banatului în
vârstă de 75 de ani și o slujire a Bisericii de 49 de ani.
Prin hotărârea Mitropoliei Banatului, a Înaltpreasfințitului Mitropolit
Ioan, anul 2019 a fost declarat în Eparhia Timișoarei drept An Comemorativ
al Mitropolitului Vasile.
Înaltpreasfințitul Ioan a scos din uitare chipul spiritual al Mitropolitului
Vasile Lazarescu are. Astfel că anual au fost oficiate slujbe de pomenire
la mormântul ierarhului de la Catedrala Mitropolitană, au fost publicate
volume, fie de către Arhiepiscopia Timișoarei, Mitropolitul dr. Vasile
Lazarescu al Banatului (1947-1961). 70 de ani de la intronizare, Ed.
Partoș, Timișoara, 2017, 278 p., fie că au fost realizate ediții critice a operei,
Mitropolitul dr. Vasile Lăzărescu, Pastorale și predici, Ed. Partoș, Timișoara,
2018, 2002. Acestora li s-au adaugat articole în revista eparhială ,,Învierea”
și comunicări științifice în cadrul Simpozionelor Naționale inițiate și
organizate de Arhiepiscopia Timișoarei.
Într-unul din Cuvintele înainte la aceste volume, ,,Patruzeci plus
unu”, Înaltpreasfințitul Mitropolit Ioan spune: ,,…Astăzi, când intru în
Paraclisul din Reședința Mitropolitană, amenajat cu atâta dragoste și grijă
de Mitropolitul Vasile, parcă-l aud rugându-se, suspinând și lăcrimând. Pe
Altarul acestui Paraclis, Mitropolitul Vasile I-a adus lui Dumnezeu ultima
jertfă: lacrimile sale. L-a sărutat pentru ultima dată și apoi a început
drumul pribegiei”294.
Viața
Mitropolitul Vasile s-a născut în 1 ianuarie 1894 în familia țăranilor

Nicolae, cântăreț de strană și Ecaterina din Jadani (azi Cornești, jud.

Doru Sinaci, Emil Arbonie (coord.), Administrație românească arădeană. Studii și
comunicări din Banat-Crișana, vol. XIV. 100 de ani de administrație arădeană, Editura
Vasile Goldiș University Press, Arad, 2019, p. 186-199.
294
Mitropolit Vasile Lazarescu, Pastorale și predici, Ediție critică și Cuvânt Lămuritor:
Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu și Eugen Dorcescu, Editura Partoș, Timișoara, 2018, p. 6-7.
118
Timiș). Numele de familie al Mitropolitului provine de la un strămoș din

veacul al XVIII-lea Lazăr, după care familia a primit numele de Lazarescu295.
Copilul Vasile a urmat cinci clase la Școala confesională din sat
(1899-1903), clasa a V-a la Dumbrăvița (1903-1904). În perioada 1904-
1912 a fost elev la Liceul de Stat din Timișoara. După obținerea Diplomei
de Bacalaureat, tânărul Vasile s-a înscris la Facultatea de Teologie din
Cernăuți unde a urmat primii doi ani studii (1912-1914). Absolvent al
anului II a susținut examene de diferențe și a obținut în 1915 absolutoratul
teologic și capacitatea preoțească. Datorită calităților demonstrate a fost
numit cancelist al Consistoriului Eparhial din Arad.
Începând cu 1916 s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a
Universității din Budapesta unde a studiat Filosofia și Pedagogia, în 1917
a urmat aceleași specializări la Universitatea din Viena. După 1918 s-a
reîntors la Cernăuți și a continuat studiile întrerupte din pricina războiului
pe care le-a finalizat cu licența în filologie și doctoratul în teologie (1920)
la vârsta de 26 de ani.
Profesor de teologie
În 1920 a fost numit ,,profesor titular provizoriu” la catedra de

Dogmatică și Morală de la Academia Teologică Andreiană din Sibiu. Aici
a predat timp de 4 ani (1920-1924).
Lecțiile academice, ținuta ireproșabilă, ca și tactul prin care a știut
a cuceri inimile studenților și ale colegilor, l-au făcut iubit și respectat de
toți cei din Sibiu și Ardeal. Frecventarea regulată a bisericii și cântarea în
strana Catedralei, alături de studenți, a impresionat credincioșii. Fiind un
om conștiincios, nu improviza niciodată în timpul cursurilor, venind
totdeauna pregătit, cu notițe studiate, vorbind clar și documentat. […] La
examene era unul din cei mai exigenți profesori, notarea fiind una
obiectivă. Era singurul care își crease o metodă aparte de evaluare a
studenților, constatând din câte cinci testări într-un an școlar296. De la 1
noiembrie 1924 a devenit profesor la aceeași catedră la nou înființata
Academie Teologică de la Oradea. Aici a excelat atât ca profesor la
catedră, cât și ca prefect de studii, iar mai târziu spiritual al Academiei297.
În anii 1925-1932 a fost redactor șef al revistei eparhiale ,,Legea
Românească”.
295
istorică, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011, p. 21 (Se va prescurta în
continuare Mitropolitul Vasile Lăzărescu...).
296
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu…, p. 24-25.
297
119
Valentin Bugariu
Episcopul Roman Ciorogariu l-a hitotonit diacon în 7 noiembrie

1926, apoi preot necăsătorit pe 8 noiembrie același an. În 1926 același
ierarh l-a hirotesit protopop onorific. În 9 aprilie 1928 a fost tuns în
monahism la Mănăstirea Hodoș-Bodrog. După câteva luni este hirotesit
protosingel și arhimandrit (1929).
Episcop al Caransebeșului
În 1933 arhim. Vasile Lazarescu a candidat pentru scaunul vacant

de episcop al Caransebeșului. Au fost patru candidați: diaconul Avram
Imbroane, arhim. Filaret Scriban și arhiereul Tit Simedrea, Vasile
Lazarescu a obținut 121 de voturi fiind declarat ales298.
Vineri, 9 martie 1934 s-a făcut investitura Preasfințitului dr. Vasile
Lazarescu la Palatul Regal din București. Regele îi dăruiește ierarhului
cârja arhierească, semnul distinctiv al puterii ierarhice recunoscând astfel
în persoana alesului pe noul titular al Eparhiei Caransebeșului: ,,Preasfințite
Vasile, Episcop al Caransebeșului, devi astăzi Arhipăstorul Banatului,
ținut frumos de români, zdraveni, muncitori care râvnesc la o viață mai
bună. […] Biserica a fost centrul vieții românești și e bine ca ea să rămâie
tot astfel. […] Preasfinția Ta, prin studiile ce le-ai făcut la Timișoara și în
străinătate, prin timpul ce l-ai petrecut profesând la academiile de la Sibiu
și Oradea-Mare, prin publicațiile ce le-ai făcut, ești îndeosebi pregătit
pentru nobila misiune ce ți s-a încredințat. Cunoști viața noastră bisericească,
cunoști tineretul pe care ani de zile l-ai pregătit pentru chemarea bisericească.
Prin cultura ce ai dobândit, ești chemat să dezvolți puterea intelectuală a
românismului, operă la care biserica națională trebuie să-și dea cu
prisosință obolul său”299.
Noul ierarh s-a bucurat de o primire caldă la Caransebeș unde
Preasfințitul a fost întâmpinat de toate autoritățile în frunte cu Primarul
orașului care l-a bineventat pe noul, cel mai important cetățean al Orașului.
Din gara Caransebeș s-a format un conduct, gardat de două plutoane de
cavalerie, parcurgând drumul principal până la biserica catedrală300.
Ca ierarh s-a evidențiat prin hărnicie efectuând vizite pastorale în
parohii, sființind biserici și case parohiale, ocrotind pe românii din
Banatul iugoslav. A sprijinit Acadenia Teologică din Caransebeș și a
publicat două volume omiletice.
298
Ibidem, p. 36.
299
,,Investitura Preasfințitului Episcop Dr. Vasile Lăzărescu”, în ,,Foaia Diecezană”, nr.
10 / 1934, p. 9-10.
300
,,Intronizarea P. S. Episcop Dr. Vasile Lăzărescu al Caransebeșului”, în ,,Foaia
Diecezană”, nr. 14 / 1934, p. 14.
120
Grija față de biserici
A efectuat 200 de vizite la bisericile din eparhie. Vom menționa

doar lucrările efectuate la bisericile din zona Deta. Acestea au fost
primele cercetate de ierarhul bănățean.
1935 – S-au zidit noi biserici: Șipet și s-au efectuat lucrări capitale
la bisericile din Banloc, Berecuța, Cerna, Jebel, Sculea, Toager, Voiteg,
Cebza, Ciacova, Deta, Macedonia. S-au reparat casele parohiale din
Ciacova, Petroman și Voiteg. S-au reparat școlile din Denta, Ghilad și
Macedonia. S-au cumpărat câte două clopote pentru bisericile din Folea,
Omor (azi Rovinița Mare, jud. Timiș) și Voiteg.
1936 – s-a finalizat biserica din Șipet. Reparații la edificiile
bisericești: Banloc, Pădureni, Gaiu Mic, Obad. S-au reparat casele
parohiale din Tolvădia, Cebza, Ciacova, Denta, Partoș.
1937 – reparații la bisericile din Gaiu Mic, Banloc, Birda, Cerna,
Ciacova, Ghilad, Pădureni, Toager. S-au pictat bisericile din Pădureni și
Cerna. Au fost cumpărate clopote pentru bisericile din Folea și Opatița.
S-au reparat casele parohiale din Obad, Omor, Petroman și Tolvădia. La
Tolvădia a fost zidită o Casă Națională.
1938 – lucrări la biserica din Clopodia, reparații la cele din
Berecuța, Ciacova, Ghilad, capela din Mănăstire. S-au renovat casele
parohiale din Banloc, Ciacova, Denta, Gaiu Mic, Omor, Partoș, Toager,
Tolvădia. S-a zidit o casă parohială în Lățunaș, iar la Dolaț s-a ridicat o
clopotniță. A fost reparată școala din Birda iar la Gaiu Mic a fost ridicat
un monument al eroilor.
1939 – s-au renovat bisericile din Cebza, Denta, Gaiu Mic,
Macedonia, Omor, Pădureni, Partoș, Petroman. A fost finalizată casa
parohială din Lățunaș. S-au reparat casele parohiale din Denta, Macedonia
și Pădureni.
Monahismul bănățean
O realizare deosebită a episcopului Vasile a reprezentat-o strădania

de reînviere a monahismului. Mănăstirea Săracă, strălucită vatră de
spiritualitate și cultură creștină a fost răscumpărată de la urmașii familiei
nobiliare care au stăpânit domeniul de la Șemlacu Mare. Mănăstirea socotită
,,pepinieră de schismatici” a fost desființată de autoritățile imperiale în
anul 1788 ajungând mai apoi în proprietatea unui funcționar sârb din
Timișoara301.
301
121
Valentin Bugariu
Prin grija episcopului Lazarescu a fost trecută în patrimoniul

Eparhiei Caransebeșului (1934). A fost renovată biserica, refăcându-se
părțile care lipseau, apoi s-au construit chiliile și unele dependințe. Episcopul
Caransebeșului a contribuit personal la renovarea mănăstirii, pentru
început cu suma de 10.802 lei pe care a suplimentat-o de mai multe ori. În
1938 au fost instalate aici călugărițe aduse de la Sucevița și Agapia.
Dincolo de reparații edilitare și aducerea monahiilor, P. S. Vasile a
reușit să transforme mănăstirea într-un centru de sipritualitate ortodoxă.
Lăcașul monahal din Șemlacu Mic a fost un centru de unire a
tuturor credincioșilor. Se păstrează organizarea unui pelerinaj la hramul
mănăstirii: Vestea bună dată de la Sf. Altare a mers din gură în gură și
credincioșii s-au pregătit pentru calea pocăinței. Tânări și bătrâni, femei,
bărbați și foarte mulți copii au pornit la drum din depărtări considerabile.
Din protopopiatul Buziașului au venit: Berecuța în frunte cu preotul Ioan
Halas, […] Birda, […] Cerna cu preotul Siviu Mioc, […] Folea cu preotul
Simeon Țona, Opatița cu preotul Tiberiu Mărgineanțu, Sculea cu preotul
Ioan Ogârlaci, […] Șipet cu preoții Nicolae Stoia și Petru Turlici. […]
Din protopopiatul Vârșețului: Butin cu preotul Nicolae Câlniceanu,
Clopodia cu preotul Miron Bălean, Dejan, Ferendia cu preotul Traian
Olde, Gătaia cu preotul Petru Raica, Gherman cu preotul Gheorghe Pascu,
[…] Jamu Mare cu preotul Moise Mreja, Lățunaș cu preotul Simion
Stoica, Percosova cu preotul Nicolae Ivu, Șemlacu Mare cu preotul
Mircea Popovici. […].
Din Șemlacu Mare au fost școlarii formând un cor, iar din Gătaia a
fost corul plugarilor. Întinderea litiilor pe culmea colinelor cari înconjură
Sf. Loc, era neîntreruptă, iar coborârea lor în luncă a umplut de viață
liniștea ce stăpânește ținutul. Văzduhul s-a umplut de laude și preamărirea
lui Dumnezeu a fost unanimă, dorința inimilor ce s-au ostenit până aici.
Sf. Locaș e neîncăpător dar lumea e fericită că se știe la adăpstul zidurilor
cernite de veacuri. Vecernia s-a celebrat în Sf. Mănăstire. Binecuvântarea
Litiei însă s-a săvârșit în aer liber pontificând protopresb. Ioan Geția din
Buziaș, însărcinat cu conducerea acestui pelerinaj”302.
Vizite canonice
În 1934 episcopul Vasile a făcut mai multe vizite canonice în plasa

Ciacovei. La orele dimineții însoțit de colaboratori, P. S. Vasile a ajuns în
parohia Lighed (azi Pădureni, jud. Timiș). Aici au putut fi observate mai
302
Ioan Geția, ,,Pelerinajul la Sf. Mănăstire Săraca în 6 Aug. a. c. în ,,Foaia Diecezană”,
nr. 34 / 1938, p. 2.
122
multe realizări: Lighedenii, în ultimul deceniu, au zidit una din cele mai
frumoase Case Naționale, o școală primară de model, casă parohială, un
monument al eroilor comunei, au făcut mari îmbunătățiri bisericii și
înfrumusețări cimitirului. După citirea raportului de către preotul Constantin
Tismonariu, parohul locului, P. S. Vasile oficiază Sf. Liturghie împreună
cu un sobor format din prot. Augustin Ghilezan (Ciacova), preoții din
Jebel, Ghilad, Banloc, Voiteg, Cebza, Macedonia, Lighed, diac. Teodor
Roșea. La priceasnă, episcopul Vasile a predicat. În după-amiaza zilei a
slujit Vecernia în parohia Petroman. Răspunsurile au fost date de corul
bisericesc. La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, Preasfințitul Vasile
a săvârșit slujba de târnosire și Sf. Liturghie în biserica din Ghilad. La
priceasnă episcopul a vorbit celor prezenți despre însemnătatea praznicului.
În după-amiaza zilei a săvârșit Vecernia în biserica din Voiteg.
Răspunsurile au fost date de corul din localitate condus de înv. Ionel
Băcală. La sfârșitul Vecerniei P. S Sa. a ținut o predică despre ,,Slujba de
creștin a plugarului”. La plecarea din biserică a cântat corul din Folea
condus de I. Lina.
În Duminica după Praznicul Adormirii Maicii Domnului, P. S.
Vasile a sfințit biserica din Macedonia asistat de protopopul Ciacovei și
preoții din apropiere. La orele 16,00 a fost oficiată slujba Vecerniei în
biserica din Cebza, episcopul Vasile a predicat tâlcuind stihurile
troparului Sf. Treimi303.
Activitatea culturală
Imediat după instalarea ca episcop, vlădica Vasile a creat un fond

pentru zidirea unui nou sediu pentru Academia Teologică din Caransebeș
și a oferit 28 de apartamente cadrelor didactice și consilierilor eparhiali.
Pentru studenți a zidit un nou cămin și a reorganizat librăria și tipografia
diecezană304.
A primit profesori noi: dr. Laurențiu Busuioc, dr. Mircea Chialda,
dr. Petru Rezuș, dr. Gheorghe Cotoșman, dr. Marcu Bănescu, dr. Nicolae
Corneanu, dr. Dumitru Belu.
A acordat burse pentru studenții merituoși. Au beneficiat între alții
de astfel de ajutoare: Ieremia Ghita, Traian Dobromirescu, Cornel Olariu,
Gheorghe Geția. Doi teologi, Victor Vlăduceanu și Marcu Bănescu au
primit burse și pentru continuarea studiilor teologice la Cernăuți.
În calitate de conducător al eparhiei, Vasile Lazarescu a vizitat de
mai multe ori Academia Teologică, asistând la cursuri. A inspectat
303
,,Vizitații canonice”, în ,,Foaia Diecezană”, nr. 34 / 1934, p. 2-3.
304
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu..., p. 41.
123
Valentin Bugariu
internatul, interesându-se de viața pe care o duc studenții, dându-le sfaturi

folositoare. A luat parte la întâlnirile festive ale Academiei, precum și la
conferințele publice, șezătorile religioase, organizate în Postul Mare; a
prezidat examenele anuale și cele generale de la finea anului, într-un
cuvânt, s-a interesat îndeaproape de tot ce contribuia la bunul mers al
școlii305.
Episcop, Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului
În anul 1939 a fost înființată Episcopia Timișoarei ca sufragană a

Mitropoliei Ardealului. Episcopia cuprindea toate parohiile din județul
Timiș-Torontal, precum și parohiile din protopopiatele Belinț, Balinț și
Birchiș aflate în județul Severin. Atribuindu-i-se, spre folosință, o
suprafață de 300 de hectare de pădure și 100 ha. cultură. La 1 aprilie 1940
Eparhia Timișoarei a primit de la P. S. Vasile, episcopul Caransebeșului
două protopopiate întregi, al Buziașului și al Ciacovei și 11 sate din partea
protopopiatului Vârșețului cu un total de 73 de parohii și 74 preoți306.
Prin votul Colegiului electoral bisericesc de la București din 12
iunie 1940, dr. Vasile Lazarescu a fost ales episcop eparhiot. La 13 martie
1941 Regele Mihai I în sala Tronului din Palatul Regal i-a înmânat
arhiereului ales cârja arhierească. Întronizarea a avut loc la 25 martie
1941, zi în care a fost prăznuită Bunavestire307.
La 7 iunie 1947 Episcopia Timișoarei a fost ridicată la rangul de
arhiepiscopie, titularul fiind înălțat în demnitatea de arhiepiscop. Pe 2
iulie 1947 a fost reactivată Mitropolia Banatului cu două eparhii:
Arhiepiscopia Timișoarei și Episcopia Caransebeșului.
Mihai I
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României.
La toți cei de față și viitori sănătate
Lege,
Pentru înființarea Mitropoliei Ortodoxe a Banatului
Art. 1 Se înființează, pe data publicării prezentei legi,

Mitropolia Ortodoxă Română a Banatului.
305
306
,,Adunarea eparhială”, în ,,Foaia Diecezană”, nr. 13 / 1940, p. 1.
307
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu..., p. 68; 71.
124
Art. 2 Mitropolia Ortodoxă Română a Banatului cuprinde eparhiile:

Arhiepiscopia Timișoarei, Morisenei și Lipovei și Episcopiei
Caransebeșului. […].
Art. 3. Înaltpreasfințitul Arhiepiscop al Timișoarei
devine și Mitropolit al Banatului”308.
Catedrala mitropolitană
Pentru ridicarea catedralei mitropolitane a fost ales din cele 7

proiecte cel al arhitectului Ioan D. Traianescu, profesor la Academia de
Arhitectură din București. Zidirea catedralei a început la 16 martie 1936.
În 1943 Vasile Lazarescu a donat pentru terminarea lucrărilor de
la catedrală un milion de lei.
Sub directa supraveghere a episcopului Vasile s-au realizat
următoarele lucrări: de tâmplărie (uși, strane, dulaputi, cuiere etc.); de
sculptură și auritură (iconostasul, policandrele, tronul arhieresc și al
Maicii Domnului, amvonul); de pietrărie artificială (pardoseală internă și
mozaic); de pictură executată de pictorul Anastasie Demian; de pietrărie
naturală, zidărie și dulgherie; de marmură naturală și artificială și alte
lucrări mai mici309.
La 6 octombrie 1946 catedrala a fost sfințită de către patriarhul
Nicodim Munteanu și un sobor de 6 arhierei între care mitropolitul
Nicolae Bălan al Ardealului. Ai fost prezenți Regele Mihai I al României,
primul ministru, trei miniștri și doi generali.
Regele Mihai I îmbrăcat în veșmânt ritual, participă activ la
sfințire, ungând cu Mir zidurile catedralei, după care se retrage. La
Liturghie au participat toți ierarhii, mai puțin patriarhul care sa plecat
împreună cu Regele310.
Academia Teologică din Timișoara
În urma Dictatului de la Viena, Episcopia Oradiei s-a mutat la

Beiuș, iar Academia Teologică a fost divizată: patru profesori și studenții
la Arad, iar ceilalți patru profesori la Caransebeș. La inițiativa episcopului
Vasile Lazarescu, Academia Teologică de la Oradea a funcționat la
Timișoara. La 2 noiembrie 1941 în edificiul care a apaținut Camerei de
Comerț de pe Bulevardul C. D. Loga, nr. 3 donat Episcopiei a început un
nou an universitar cu 46 studenți.
308
,,Mitropolia Banatului”, în ,,Biserica Bănățeană”, nr. 40-43 / 1947, p. 1.
309
310
Ibidem., p. 79.
125
Valentin Bugariu
Cea mai de seamă activitate extrașcolară a profesorilor a constat în

organizarea, la îndemnul episcopului Vasile, de conferințe publice, ținute
în după-amiezele sâmbetelor din Postul Mare. Se dezbăteau teme teologice,
filosofice, istorice, social-culturale, în acordurile corului studenților, care
executa piese corale adecvate momentului311.
Canonizarea Sfântului Iosif cel Nou
La inițiativa Patriarhiei Române au fost canonizați, adică trecuți în

rândul sfinților o seamă de cuvioși români sau cu moaște păstrate în
România. Din Banat a fost canonizat în 1956, cu prilejul împlinirii a 360
de ani de la adormire, Cuviosul Mitropolit al Timișoarei, Sfântul Iosif cel
Nou de la Partoș. Mitropolitul Vasile Lazarescu a fost nu doar inițiatorul
acestul demers, ci cel care a vegheat la buna desfășurare a întregului proces
care a fost compus din acțiunea de deshumare a osemintelor, transportul
acestora la catedrala din Timișoara, îndeplinirea cerințrelor sanitare pentru
acest lucru. Ba, mai mult a organizat slujbele ceremoniale pentru proclamarea
Sfântului Iosif cel Nou cu zi de cinstire în 15 septembrie312.
Vizite canonice
Ca episcop apoi ca arhiepiscop și mitropolit al Banatului, Înaltpreasfințitul

Vasile a continuat șirul vizitelor canonice în Eparhia Timișoarei și Caransebeșului,
deoarece istorica Episcopie a Caransebeșului a fost contopită în 1949 cu
cea a Timișoarei.
În 20 iunie 1943 Preasfințitul Vasile a poposit în parohia Opatița
păstorită timp de 20 de ani de preotul Tiberiu Mărgineanțu. Parohul a fost
apreciat de ierarh datorită activității pastorale și științifice ca unul ce a
adus ,,un real serviciu bisericii noastre”. A devenit colaborator apropiat al
ierarhului în diferite slujiri: administratorul Catedralei, consilier eparhial
la Timișoara. După amiază Preasfinția Sa a vizitat parohia Berecuța unde
a asistat la serviciul Vecerniei. Aici a slujit alături de paroh, preotul Ioan
Mărgineanțu din Birda. La slujbă a participat și preotul Iuliu Crainic de la
parohia Sîngeorge313.
Episcopul Vasile a sfințit la 27 octombrie biserica din comuna Cebza.
Pictura murală a fost realizată în mai puțin de un an de pictorul bănățean
Simion Băcală314.
311
Ibid., p. 80-81.
312
Valentin Bugariu, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului, Editura
Tiparnița, Arad, 2016, p. 7-12.
313
Rap., ,,Sfințirea bisericii din Opatița”, în ,,Biserica Bănățeană” nr. 27 / 1943, p. 4.
314
I. Olariu, ,,Sfințirea bisericii din Cebza” în ,,Biserica Bănățeană”, nr. 45-46 / 1946. p. 5.
126
Duminică, 1 iunie 1952 Arhiepiscopul și Mitropolitul Vasile a fost

prezent în parohia Obad din raionul Deta. A fost întâmpinat de un sobor
format din protopopul raional, Gh. Milovan, parohul locului, 9 preoți între
care pr. George Florin de la Birda, diaconul ceremonial și un număr mare
de credincioși.
A fost sfințită biserica apoi a fost oficiată Sfânta Liturghie. Predica
a fost susținută de Chiriarh și a fost substanțială. A accentuat faptul că:
Biserica este aceea care, ca o mamă adevărată ne îndrumă pe calea propovăduirii
adevărului spre cunoașterea lui Dumnezeu și a vieții veșnice. Cei ce s-au
bucurat de nădejdea vieții veșnice au fost mucenicii, ale căror moaște au
fost așezate în Sfântul Altar.
Ierarhul timișorean a realizat și vizite inopinate. Astfel că în 6 mai
1955 a vizitat parohiile Jebel, Pădureni și Voiteg. În 19 septembrie 1955 a
vizitat parohia Ciacova.
Cu prilejul acestor vizite, Î. P. S. Sa, a inspectat oficiile parohiale
s-a întreținut cu preoții respectivi, interesându-se de activitatea lor pastorală315.
Misiunea în Basarabia și în Transnistria
În 15 august 1941 s-a înființat Misiunea Ortodoxă Română în

Transnistria cu binecuvântarea patriarhului Nicodim și sprijinul mareșalului
Ion Antonescu. În 31 august 1941 mitropolitul Ardealului printr-o circulară
își înștiința sufraganii de realizarea unei misiuni în Basarabia și Transnistria.
Din eparhia Timișoarei a participat episcopul Vasile însoțit de 11 clerici.
S-au oprit la catedrala din Chișinău distrusă de bolșevici apoi la Bălți
unde P. S. Vasile a oficiat Liturghia. Pe 8 septembrie a vizitat localitatea
Slobozia unde s-a sărbătorit hramul bisericii. Pe 9 septembrie au fost
vizitate localitățile Iablona și Glodeni, satul Hanciu și schitul Sturzești.
Pe 11 septembrie P. S. Sa a vizitat Spitalul Militar din Bălți unde a
oferit bolnavilor cărți și icoane. În Duminica din 14 septembrie a oficiat
Liturghia în catedrala din Bălți. Un popas a fost făcut la Mănăstirea
Căpriana unde a oficiat un parastas pentru mitropolitul Gavriil Bănulescu
(1746-1821).
De aici a fost trecut Nistrul ajungându-se în Transnistria vizitându-se
mai multe localități: Mălăești, Grigorianopol și Dubăsari unde s-au oficiat
slujbe religioase316.
315
Arhiepiscopia Timișoarei, Mitropolitul dr. Vasile Lazarescu al Banatului (1947-
1961) – 70 de ani de la întronizare, Editura Partoș, Timișoara, 2017, p. 78-79; 94; 99.
127
Valentin Bugariu
În drumul misiunii noastre, am cutreierat peste 85 de sate basarabene,

biruind orice neajuns, trecând peste piedici ținta noastră fiind, îndeplinirea
imperativelor naționale și creștine, pe care biserica și țara ni le-au
încredințat317.
Opera scrisă
Încă din perioada de activitate didactică Mitropolitul Vasile

Lăzărescu a conceput și apoi a tipărit mai multe studii: ,,Cultul inimii lui
Iisus la romano-catolici” în Anuarul IV al Seminarului Andreian”, Sibiu,
1923, p. 3-29 (și extras, 95 p.); ,,Creștinismul și cultele oculte” în ,,Anuarul
V al Seminarului Andreian”, Sibiu, 1924, p. 3-36.
Ca episcop al Caransebeșului a publicat Pârga darului. Cuvântări,
Caransebeș, 1938, 111 p. și Praznic luminat. Gânduri de sărbători, Caransebeș,
1940, 208 p.
Ajuns Mitropolit al Timișoarei a publicat volumul: În ce ne
deosebim…?, Timișoara, 1955 iscălit cu pseudonimul Bisericanul Ortodox.
A realizat mai multe traduceri care din păcate au rămas în
manuscris: Eternul din om, lucrare filosofică editată de Max Scheler la
Leipzig în 1921. Lucrarea a fost tradusă în 1955. Alte două traduceri din
filosofia germană: Fritz Heinemann, Drumuri noi în filosofie – spirit,
viață, existență. O introducere în filosofia contemorană (1929) și Hernrich
Straubinger, Introducere în filosofia Religiei, Freiburg, 1939318.
Dincolo de studii și volume, Ierarhul bănățean este autorul unor
pastorale, articole, recenzii, alte cuvântări în presa bisericească.
Destituirea Mitropolitului
Faptele Mitropolitului au fost ,,reevaluate” de noul regim politic.

Astfel a fost realizat de către Securitate un Dosar care cuprinde activitatea
ierarhului înainte și după 23 august 1944.
Înainte de venirea regimului comunist la putere, episcopul Vasile
Lazarescu al Caransebeșului l-a socotit în Pastorala de Crăciun a anului
1940 pe conducătorul statului ,,soldat și patriot încercat”, a sfințit o troiță
ridicată de legionari între Căpăt și Buziaș, a primit în gara din Caransebeș
delegația fascistă italiană oferindu-i o cruce. Tot în această perioadă l-a
poftit la masă la reședința eparhială pe Horia Sima.
316
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu..., p. 105-108.
317
Horia Vișoiu, ,,Misiune Sfântă în Basarabia desrobită (fragmente)”, în vol. Ion
Murariu (coord.), Condeierii noștri. Antologie a creatorilor din Giroc și Chișoda, Ediție
îngrijită, cuvânt înainte și glosar de…, Editura Mirton, Timișoara, 2007, p. 175.
318
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu..., p. 98-100.
128
După rebeliunea legionară (1941) a sprijinit refugierea a 150 de

legionari în Banatul iugoslav, adunându-se și fonduri aici pentru ,,ajutorul
legionar”. Înainte de 1944 episcopul a fost membru al P. N. Ț - Maniu
având legături strânse cu Sever Bocu.
După 1944 a sprijit persoane socotite a fi ostile regimului: oameni
politici, juriști, profesori, preoți. A acordat ajutoare în bani dar și a
angajat pe unii în serviciul Mitropoliei (șoferi, magazioneri, cântăreți de
strană ș. a.). În sarcina Mitropolitului au căzut și alte delicte: oferirea unor
mese și ascultarea unor posturi de Radio străine cu persoane socotite
vrăjmașe regimului.
A fost învinuit pentru predică. La Glodeni în Basarabia, episcopul
Vasile a afirmat: ,,…păstrând credința noastră ortodoxă; dragostea față de
Rege și supunerii Legii, vom păstra unitatea noastră națională și religioasă
în granițele de la Banat și până la Bug”319.
Mitropolitul s-a opus Securității în 1950, cea din urmă a interzis
procesiunea din Vinerea Mare și a ordonat ca totul să se desfășoare în
interiorul Catedralei. Ierarhul însă a săvârșit Prohodul Domnului după
tipicul ortodox.
Prin intermediul vizitelor pastorale a înconjurat poporul creștin la
rezistență împotriva ateismului propagat de regim. La Mănăstirea Partoș,
a spus ,,Legătura cu trecutul să ne fie un sprijin și pavază ocrotitoare în
lupta ce avem de dus”320.
Chiriarhul din Timișoara a avut legături cu Dumitru Steanță
fondator al organizației ,,Sumanele negre” din comuna Sărmășel, jud.
Cluj. L-a ajutat material și i l-a recomandat pe episcopul Andrei Magieru
ca om de încredere.
La agravarea situației mitropolitului a contribuit și răcirea
relațiilor cu Petru Groza, primul ministru și membru în Adunarea
Eparhială și Petre Constantinescu-Iași, ministru al Cultelor.
Au devenit surse de informare a Securității aproape toți colaboratorii
Mitropolitului Vasile, unii iscălind note informative cu privire la activitatea
ierarhului. Într-o discuție cu un astfel de agent Mitropolitul face următoarea
destăinuire: ,,Să nu te miri, dacă auzi într-o bună zi, că pe vlădica l-au dat
afară și l-au închis la mănăstire. Nu este greu să-ți găsească o vină. Sunt
mereu suspectat și mă simt parcă supravegheat de personalul meu de la
Mitropolie. Vezi mai toți câți au fost în jurul meu au părăsit preoția și au
luat posturi mirene, uite și pe părintele Secoșan pe care-l țineam ca pe
propriul meu copil, el m-a denunțat pe nedrept, scornind minciuni pe
seama mea. Apoi în cine să mai ai încredere?”321.
319
320
Ibidem, p. 122.
321
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu..., p. 144.
129
Valentin Bugariu
Cauza principală a destituirii a fost de natură economică. A fost

acuzat de sustragerea unor fonduri bănești și materiale de construcție. A
fost realizat chiar un control financiar la Mitropolie. În urma ,,neregulilor
găsite” însumând un prejudiciu de 3.668.607 lei a fost acționat în judecată
mitropolitul și unii dintre colaboratorii apropiați.
Din punct de vedere canonic, Sinodul Patriarhiei (9-10 noiembrie
1961) a comis o eroare. Îndepărtarea din scaun nu înseamnă vacantarea
postului și nici alegerea unui nou titular. Îndepărtarea temporară din
funcție pentru a-și ispăși o pedeapsă, ca apoi, după ispășirea ei, să se
poată întoarce în postul său cu toate drepturile legale. El nu a fost judecat,
nici depus din treaptă sau caterisit322.
A fost pedepsit cu domiliciul obligatoriu la Mănăstirea Brâncoveanu
apoi la Cernica în 1962. Aici s-a stins din viață Mitropolitul Vasile în 21
februarie 1969. A fost înhumat în cripta familiei din Jadani apoi a fost
reînhumat la Catedrala Mitropolitană în cavoul ierarhilor.
În istoria Eparhiei Timișoarei, chipul Mitropolitului Vasile este
pomenit prin câteva realizări notabile: finalizarea și construcția Catedralei
(1946); efectuarea a 261 de vizite canonice și sfințirea a 101 biserici;
reînființarea Protopopiatului Făget (1952); sprijinirea Seminarului Teologic
și Școlii de cântăreți din Caransebeș; canonizarea Sfântului Iosif cel Nou
de la Partoș, vizitarea unor biserici din fosta Iugoslavie și U. R. S. S323.
322
Petrică Zamela, op. cit., p. 197
323
Marius Florescu, ,,Mitropolitul Vasile Lazarescu (1947-1961)” în vol. Arhiepiscopia
Timișoarei, Mitropolitul Vasile Lazarescu al Banatului (1947-1961) – 70 de ani de la
întronizare, Editura Partoș, Timișoara, 2017, p. 13-14.
130
General de Corp de Armată Ion Șuța (1919-2007).

Biobliografie
,,Soldatul român avea un scop nobil care actiona si anume reîntregirea
teritoriului național în granițele lui firești și, de aceea, dincolo de orice
ideologie politică, lupta cu sinceritate și abnegație, respectând în același
timp toate legile războiului, toate convențiile militare”
Ion Șuța
Generalul si cercetătorul Ion Șuța și-a adus contribuția la dezvoltarea

științei militare și implicit a învațământului superior de specialitate. Om al
armei, profesor de tactică militară, conducător al diverselor subdiviziuni
ale armatei a ajuns în apogeul carieriei la gradul de general de corp al
Armatei și adjunct al Marelui Stat Major.
Fiu al Bârzavei, Ion Șuța s-a născut în satul Percosova din județul
Timiș, la 26 iulie 1919, ,,într-o casă de oameni săraci - cu lut pe jos, în
miros de smirnă și tămâie și cu credința în Dumnezeu. Am fost al șaselea
copil din familia lui Aurel și Elena Maria Șuța -cum mărturisește
generalul-, foști țărani iobagi pe moșia baronului Knelly Janos până în
decembrie 1918. Toți frații mei au fost și au rămas până la moarte țărani
demni, cinstiți și foarte harnici, respectați de toți cetățenii satelor în care
și-au întemeiat familiile, respectiv Mia (Solomia) și Iosif în satul natal
Percosova, Ida (Persida), în satul Gaiu Mic, iar sora mică, Mariam alintată
de mine <<Nana buna>> măritată în Gherman. Fratele Petru a decedat de
mic"324.
Aici, în sat a urmat cursurile Școlii Primare. Chipul luminos al
dascălului și al preotului rămânând întipărite în sufletul tânărului elev:
,,Cunoștințele de școală primară le-am primit de la învățători virtuoși care
s-au perindat la conducerea școlii, cărora le datorez recunoștința și
respect. Cu tactul și grija părintească, ei m-au călăuzit primii pași și nu
pot să nu-i amintesc ori de câte ori privesc spre trecut.
Dascăli pasionați ca: Obradovici Ion, Traian Iedu și periodic Spiner
Hans de la Școala germană, sunt oamenii de care mă leagă copilăria cu tot

,,Morisena. Revistă trimestrială de istorie”, anul I, nr. 1 ̸ 2016, p. 35–38.
324
Ion Șuța, Recurs la memorie. Pentru o dreaptă judecată, (manuscris), Bucuresti,
2005, p. 15. (Se va prescurta în continuare Recurs la…).
131
Valentin Bugariu
ceea ce a avut mai frumos [...] Cu mult respect și admirație îmi aduc
aminte de preotul satului părintele Ivu care tot timpul cât am urmat
cursurile școlii primare mi-a îndrumat pașii spre cariera de preot. Dintre
toți elevii de seama mea eram preferat ca duminica la sărbători la slujba
din biserică să citesc cântând <<Apostolul>>"325.
La 12 ani rămas orfan de tată, cu sprijinul nemărginit al mamei a
urmat clasele Liceului de Băieți ,,Constantin Diaconovici - Loga" din
Timișoara. Anii de liceu au fost îndrumați de o pleiadă de profesori de
elită: prof. Silviu Bejan, directorul instituției, dr. Ioan Roșiu, profesor de
limba română și diriginte al clasei timp de opt ani, dr. Nicolae Ilieșu la
istorie, Augustin Coman și Simion Mioc la matematici. Ultimul a ajuns
chiar rectorul Politehnicii timișorene, apoi preotul Ion Andreescu,
profesorul de religie. Din acest timp al căutărilor elevul Șuța înregistrează
în colțul de taină al sufletului mai multe activități realizate sub îndrumarea
dascălilor: Ion Roșiu, scriitor și membru al Uniunii Scriitorilor Bănățeni
l-a introdus in acțiunile Uniunii. O altă reușită a fost înregistrată în 1939
când a declamat poezia ,,Ardealul" de Mircea Rădulescu pe scena
Teatrului din Timișoara. La insistențele prof. Bejan din clasa a VIII-a a
fost elev-dirijor al Fanfarei Școlii în anii 1938-1940326.
Dorința mamei de a ajunge preot în satul natal, năzuința proprie de
a ajunge medic se năruie una după cealaltă. Facultatea de Medicină
funcționa în 1939 doar la Cluj și București, dar Academie Teologică
exista la Timișoara. Mai mult decât atât, mitropolitul Vasile al Timișoarei
oferea burse de studiu pentru elevii săraci dar cu rezultate bune la
învățătură. Toate au fost zădărnicite de o rudă a tatei, Bota, căpitan din
Regimentul 5 Vânători care l-a îndrumat pe absolventul de liceu spre
Școala de Ofițeri de infanterie de la Sibiu. După Dictatul de la Viena,
Școala s-a mutat la București. Aici a făcut parte din Compania a 2-a sub
comanda locotenentului Glavsce Sergiu, fiul adoptiv al generalului
Petrovicescu, fost ministru în guvernul legionar. Din anul al doilea, în
urma rezultatelor bune la învățătură a fost avansat la gradul de elev
plutonier și numit instructor la elevii din anul I. La 10 mai 1942 avansat la
gradul de sublocotenent și repartizat la cerere la Regimentul 5 Vânători
din Timișoara, partea sedentară, cea activă fiind pe front la Stalingrad.
Aici, a îndeplinit funcția de comandant de pluton.
325
Petre Tomescu – Mățău, Herbert Weissmann și colab., Monografia comunei Gătaia și
a satelor aparținătoare, Timiș, Intreprinderea Poligrafică ,,Banat'', Timișoara, 1972, p.
233, I. Suța, Recurs la..., p. 15.
326
Ion Șuța, Recurs la... p. 15.
132
Regimentul 5 Vânători din Divizia 1 infanterie a participat la

marile bătălii din 1941-1945 de la Odessa, Lazovajam Stepa Calmuca și
altele. În martie 1944 s-a mobilizat din nou la Timișoara și a fost
transportată cu trenul pe frontul din Moldova. Ajuns în Uniunea Sovietică
a căzut prizonier în 25 august 1944 împreună cu întregul pluton pe care îl
conducea. Prizonier la Podoleni (Moldova) apoi la Cosmești (Basarabia).
La ultima destinație a lucrat la reconstrucția căii ferate distruse de
bombardament. Împreună cu alți opt sublocotenenți evadează ajungînd la
Porcești. În aprilie 1945 Ion Șuța a fost eliberat din captivitate și a fost
repartizat la Regimentul 6 Infanterie al Diviziei 2 Voluntari ,,Horia,
Cloșca și Crișan" înființată la 12 aprilie 1945. La cârma corpului de
armată a fost numit generalul Mihail Lascăr, ilustru ofiter, decorat cu
ordinul Mihai Viteazu Cl. III, în 1941, și Cl. II în 1942 și cu Ordinul
Crucea de Fier cu frunze de stejar. În anii '50 în urma unui proces
generalul Lascăr a fost acuzat de faptul că s-a opus procesului de
democratizare a armatei. În memoriile sale, generalul Șuța argumentează
faptul că Divizia ,,Horia, Cloșca și Crișan" nu a participat alături de
Divizia ,,Tudor Vladimirescu" la procesul de sovietizare a armatei, prin
înlocuirea ostașilor bravi, cu activiști români aduși din Uniunea Sovietică.
În anul 1948, adică doar după trei ani de zile, Divizia a fost
desființată. La 1 aprilie 1945 prin Decretul Regal nr. 1536 a fost avansat
la gradul de locotenent, după un an, prin același decret din 1 octombrie
căpitan și comandant al Companiei 2 din Batalionul I.
La 31 iulie 1948 a fost declarat reușit la examenul de admitere în
Școala Superioară de Război din București. Din anul 1949 Școala s-a
transformat în Academie Militară organizată pe facultăți de arme, după
modelul sovietic.
După susținerea examenului de stat (licență) la Academie a fost
avansat la gradul de maior ,,la excepțional" și numit șef de secție operații
în Statul Major al Regiunii 3 Militare Cluj care a avut răspundere
operativă pe teritoriul Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului, iar din
septembrie 1948 și pe teritoriul Banatului până la Orșova și Dunăre.
În această calitate a contribuit decisiv la întocmirea primului ,,Plan
de apărare" al țării pe fâșia dintre Mureș, Orșova pe Dunăre. Acesta a fost
primul document de apărare al patriei după cel de al doilea război
mondial fiind parte al ,,Planului de operații al Marelui Stat Major" fiind la
rându-i o piesă importantă din ,,Planul de campanie" hotărât de Stalin
împotriva Iugoslaviei. Maiorul Șuța a primit însărcinarea redactării
planului de fortificații din ,,Raionul 24" care îngloba Dealul Șumig cota
109 situat între Gătaia si Butin.
Pentru achitarea de sarcinile primite pe 2 octombrie 1952 a fost
avansat la gradul de locotenent-colonel.
133
Valentin Bugariu
În 1 martie 1953 prin ordinul MC. 0441 al Ministerului Apărării

Naționale a fost transferat la Regiunea 2 Militară București. În notarea de
serviciu din toamna anului '53 generalul Vasiliu mi-a făcut propunerea de
avansare la ,,excepțional". Potrivit memoriilor generalului, situația sa se
schimbă. În anul 1955 în noaptea de 6 ̸ 7 septembrie, căpitanul Linde
Alexandru m-a informat că la Direcția Cadrelor Armatei se găsește un
tabel cu 28 de ofițeri, el fiind cap de listă, care sunt considerați dușmani ai
poporului, urmând să fie trecuți în rezervă și deferiți justiției militare327.
De la 5 iunie până la 1 octombrie 1957 a îndeplinit funcția de șef
al Facultății de Arme din Academia Militară ,,I. V. Stalin", iar până în
noiembrie 1958 șef al secției cercetări științifice din Academie. La 19
septembrie 1960 a fost numit șeful catedrei de tactică și artă operativă
anul II, iar din iunie 1964 șeful catedrei de tactică și artă operativă anul
III. În paralel a urmat cursurile Facutății de Drept a Universității din
București, cu licența în studii juridice în 1962.
Pentru rezultatele bune obținute în activitatea didactică și științifică la
18 februarie 1966 a fost numit locțiitorul comandantului Academiei
Militare pentru pregătirea tactică operativă.
În cadrul studiilor doctorale, generalul Ion Șuța a fost primul
președinte al comisiei de doctorat. A avut ca primi candidați la obținerea
titlului de doctor în științe militare pe col. Marinescu Paul și col. Groza
Traian.
Conform ordinului Ministrului Apărării Naționale nr. 00509 din
21 octombrie 1969 a fost numit șef de Stat Major al Comandamentului
Infanteriei și Tancurilor și de Război. Datorită rezultatelor bune obținute,
la 19 august 1974 a fost avansat la gradul de general-locotenent, iar din
octombrie 1975 promovat în funcția de prim-locțiitor al șefului Marelui
Stat Major și șef al Direcției Operații. În 3 ianuarie 1983 la cerere a fost
trecut în rezervă.
Activitatea științifică este una deosebit de bogată și variată. În
cadrul acesteia se regăsesc lucrări de istorie militară, volume cu conținut
didactic și de lămurire a unor probleme tehnico-tactice.
Între volumele istorice amintim cele legate de infanterie: Infanteria
română. Contribuții la istoricul armei, 2 vol., Editura Militară, București,
1977, 1982; Conducerea trupelor în războiul de apărare a patriei,
Editura Militară, București, 1978; Istoria Infanteriei române, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2003. La acestea se
adaugă cele care fac referire la conținutul armei: Elemente de tactică,
Editura Militară, București, 1971, ed. a II-a, 1972; Organizarea și executarea
327
Ion Șuța, op. cit., p. 43.
134
luptei ofensive a Diviziei mecanizate și de tancuri, a Regimentului

mecanizat și batalionului de infanterie, Editura Academiei Militare,
București, 1962; Conținutul și forma documentelor de luptă în scopul
exploatării lor operative în condițiile luptei moderne, Editura Academiei
Militare, București, 1963. O secțiune a scrisului o reprezintă nevoile
didactice ale Academiei. Pentru aceasta generalul Ion Șuța a elaborat
patru cursuri universitare: Manual de tactică generală, organizarea și
ducerea acțiunilor de luptă în munți a Diviziei mecanizate, 1963; Manual
de tactică generală. Lupta Diviziei mecanizate și de tancuri; Curs de Artă
operativă; Manual de Artă operativă; Operația ofensivă a frontului.
Ultima secțiune a cercetării științifice o reprezintă istoria națională:
Dimensiunea istorică a primei operații strategice a românilor în războiul
antihitlerist, Editura Facla, Timișoara, 1985; România la cumpăna istoriei
- August '44, Editura Științifică, București, 1991; Transilvania, himera
ungarismului iredentist, Editura de Înalte Studii Militare, București, 1995;
România și Pactul Ribentrop - Molotov, Editura de Înalte Studii Militare,
București, 1997. În colaborare a imprimat următoarele cărți: Revoluția
tehnico-științifică și implicațiile ei în domeniul militar, Editura Militară,
București, 1967; Revoluția științifică și revoluția în domeniul tehnicii
militare, în vol. Mutații contemporane în știința și tehnica și implicațiile
lor, Editura Politică, București, 1973; Operația de acoperire în România
în anii celui de al doilea război mondial, vol. II, Editura Militară,
București, 1980; Dreptate României - studiu istorico-juridic de Drept
Internațional, Editura Tempus, București, 2003, editia a II-a, Ed. Daco-
română, București, 2007.
Este autorul a 100 de studii și articole publicate în reviste de
specialitate: ,,Apărarea Patriei"; ,,Observatorul militar"; ,,Munca politică
în Armată"; ,,Probleme de artă militară"; ,,Buletinul Infanteriei";
,,Dosarele Istoriei"; ,,Națiunea"; ,,Țara noastră"; ,,Dacoromânia". Pentru
unele studii a obținut premii din partea Ministerului Apărării Naționale.
Infanteria ca armă terestră a fost obiectul cercetării predilecte a
generalului Ion Șuța. Acesta s-a aplecat asupra istoricului și dezvoltării
acestei subdiviziuni a armatei române. În apropierea Primului Război
Mondial potrivit ,,Monitorului Oficial", nr. 28 din 8 mai 1913 efectivul
armatei era compus din: armata activă, rezerva armatei și milițiile. Durata
serviciului militar era stabilită la 25 de ani (de la varsta de 21 la 46 ani),
respectiv 7 ani în activitate, 12 ani în rezervă și 6 în miliții. Trupele de
uscat erau organizate pe corpuri de armată, divizii de infanterie, brigăzi de
infanterie, de călărași, de artilerie. Unitatea de bază a infanteriei era
regimentul, organizat pe batalioane, iar acestea, pe companii; în plus, la
fiecare divizie era și câte un batalion de vânători. Brigăzile de cavalerie
135
Valentin Bugariu
erau organizate pe regimente, iar acestea pe escadroane. Regimentele de

artilerie erau organizate pe divizioane (divizioanele - pe baterii). În cadrul
trupelor de uscat mai erau atât comandamente, cât și unitați cu destinație
specială: Comandamentul Regiunii întărite Focșani - Nămoloasa – Galați,
batalioane de pionieri și de căi ferate"328.
Pregătirea cadrelor militare se efectua în instituții de învățământ
specializate: Gimnaziul Militar de la Craiova, Liceul Militar de la Iași,
Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, Școli de infanterie și administrație
la București, cavalerie la Târgoviște, de artilerie, geniu și marină la
București și școala maiștrilor de scrimă de la București. Pregătirea
superioară a ofițerilor s-a făcut la Școala Superioară de Război (înființată
în 1889). Durata studiilor era de 2 ani începînd cu luna noiembrie și până
la 1 iunie a anului următor.
În anul 1922 au funcționat și alte școli militare la Brașov,
Slobozia, Sibiu și Bacău.
Armata Română pe lângă cele zece divizii din fostul Regat au
primit după unire două noi corpuri de armată cu două comandamente
teritoriale și 6 divizii de infanterie: Corpul 6 armată dislocat la Cluj și
Corpul 7 armată la Sibiu.
În ce privește tactica prin Regulamentul provizoriu de manevră al
infanteriei (1923), rolul infanteriei în luptă era considerat ca foarte
important, ea fiind singura armă completă, capabilă de a lupta prin mișcare și
prin foc, singura aptă de a lupta pe orice teren și în orice timp, ziua și
noaptea; ea este arma principală în profitul căreia lucrează celelalte329.
O temă de cercetare în istoria infanteriei îl reprezintă rolul armatei
române în cel de al doilea război mondial. Cercetarea problemei în
discuție este dublată de statistică, cercetătorul angajat în studiu utilizează
toate științele adiacente ale istoriei, statistica fiind una dintre ele. Astfel
aflăm ca pe parcursul unui glorios itinerar de luptă, lung de aproape de
1800 km, armata română participase, de la 23 august 1944 până în mai
1945, cu un număr între 37 la 16 divizii și un efectiv de 538.536 militari
la patru mari operații strategice -Debretin, Budapesta, Viena și Dukla-
Praga- provocând inamicului pierderi, pe toată durata războiului, de
136.529 de militari, din care 177.798 prizonieri. Totalul acestor pierderi
echivalează, potrivit organizării la acea dată, cu valoarea a 14 divizii de
infanterie330.
328
Ion Șuța, Infanteria română. Contribuții la istoricul armei, vol. II, De la Primul
Razboi Mondial până în zilele noastre, Editura Militară, București, 1982, p. 11-12. (Se
va prescurta în continuare Infanteria română…).
329
Ion Șuța, Infanteria română..., p. 176.
330
Ion Șuța, Dimensiunea istorică a primei operații a românilor în războiul antihitlerist,
Editura Facla, Timișoara, 1985, p. 14. (Se va prescurta în continuare Dimensiunea istorică…).
136
La 23 August 1944 trupele din interiorul țării au avut un efectiv

total de 67.4471 de militari și erau constituite în 9 divizii operative, 21
divizii de instrucție, 3 detașamente, însumând 18 batalioane, 37 școli
militare și 5 centre de instrucție (valoarea a 37 batalioane), 4 brigăzi de
artilerie antiaeriană, alte elemente ale armatei de uscat, aeronauticii și
marinei. Cele 30 de mari unități erau în compunerea a 7 corpuri teritoriale,
Corpul de munte, Corpul de cavalerie, Corp de construcții, Comandamentul
militar al capitalei, Comandamentul trupelor de grăniceri și comandamentul
Armatei 1 căruia îi erau subordonate corpul de munte, corpurile 6 și 7
teritoriale, divizia 19 infanterie și toate școlile militare și centrele de
instrucție din Transilvania, Crișana și Banat, cu un efectiv total de
129.661 de militari331.
În cercetările mai târzii, Ion Șuța scoate în evidență rolul mareșalului
Ion Antonescu socotit de militarul bănățean a fi un mare patriot și un
talent militar de excepție332. Am putea spune un punct de vedere gratuit în
libertatea de exprimare de după Revoluția din '89. Însă lucrurile nu stau
așa, chiar în haina militară, în conducerea superioară a armatei comuniste,
cercetătorul Șuța a scos în priveliște rolul mareșalului dând dovada de
onestitate în demersul științific. Pentru exemplificare redăm întregul paragraf
închinat mareșalului înainte de 1989: ,,Într-o lucrare apărută în 1980 în
limba română se arată: <<Regele Mihai și cei de la curtea regală au
participat la răsturnarea guvernului Antonescu numai forțați de împrejurări.
Ei și-au dat acordul pentru arestarea dictatorului, când s-au convins că
trupele germano-române au fost înfrânte și ca în țară nu exista forțe reale
capabile să oprească ofensiva Armatei Sovietice>>. [cf. Alexei Antoseak,
Pe direcția Balcani 1944, Editura Agenției de Presă Novosti, Moscova,
1980, p.38-39]. Asemenea teze, lipsite de o bază reală, nu sunt de natură
să slujească istoriei ca știință și nici adevărului în sine"333.
În condițiile de libertate de opinie după epoca comunistă, în zorii
anului '90 generalul Șuța vorbește deschis despre efortul armatei române
de pe frontul de Est prin războiul sfânt de realipire la trupul patriei a
Basarabiei și Bucovinei de Nord. Până la 26 iulie 1941 trupele române și
germane din compunerea Frontului român au atins Nistrul, astfel că
obiectivul strategic stabilit de Ion Antonescu trupelor române a fost
realizat, având în vedere ca Armata 3 Română, după lupte aprige, mai ales
la Storojineț, la 5 iulie, a cucerit orașul Cernăuți.
331
Ion Șuța, Dimensiunea istorică..., p. 59.
332
Ion Șuța, România la cumpăna istoriei. August '44, Editura Științifică, București,
1991, p. 93. (Se va prescurta în continuare România la cumpăna…).
333
Ion Șuța, Dimensiunea istorică..., p. 16.
137
Valentin Bugariu
Până la 26 iulie 1941 trupele române și germane din compunerea

frontului român au atins Nistrul pe tot frontul de la Hotin până la Marea
Neagră. În luptele grele desfășurate în Bucovina și Basarabia, până la
Nistru, trupele române au pierdut 4.271 morți, 12.326 răniți și 6.168 dispăruți334.
Sfârșitul războiului este identificat cu momentul crucificării României.
Până la semnarea armistițiului, ocupația sovietică a avut un caracter drasnic
pentru că toate comandamentele de unități și mari unități, nu au luat în
considerare organele puterii și ale administrației românești, cu care au
refuzat orice contact și tratative, iar micii comandanți și militarii izolați,
au acționat după bunul plac, atât în raporturile cu autoritățile cât și cu
cetățenii. S-au făcut rechiziții de animale, mijloace de transport și bunuri
materiale, de la intreprinderi, instituții publice și persoane particulare, fără
forme legale, abuziv și sub amenințare. S-a folosit chiar arma și s-au
comis chiar crime și violuri. S-a creat astfel, o situație de panică și derută
în rândul populației335.
Chipul luminos al generalului Ion Șuța redat în câteva date
semnificative se dorește a fi un model de slujire a patriei. Născut într-un
sat tradițional bănățean, crescut în școala și biserica locului a urmat școli
prestigioase în Timișoara și București, bucurându-se de grija unor profesori
erudiți. Combatant în cel de al doilea război mondial a parcus toate etapele
vieții militare ajungând în funcția de prim locțiitor al Șefului Statului Major
al Armatei, locțiitor de comandant, profesor de tactică militară, coordonator
de doctorat la Academia Militară din București, cercetător al istoriei și
tacticii militare. Parcurgând opera științifică putem observa: onestitate,
corectitudine, claritate însușiri obligatorii oricărui demers științific.
334
Ion Șuța, România la cumpăna..., p. 126.
335
Ion Șuța, op.cit., p. 312.
138
Viața bisericească în Banat în timpul păstoririi

patriarhului Justinian Marina (1948-1977).
Studiu de caz
Biserica Ortodoxă Română din Banat și-a continuat activitatea și
după abolirea monarhiei și a încetării vieții democratice în Europa de Est.
Au apărut la sfârșitul războiului două blocuri politice care au împărțit
Europa în două, fiecare dintre aliați și-au creat o zonă economică, politică
și socială în care s-au manifestat până la căderea comunismului din
această zonă în 1989. În Vestul continentului s-a implementat Planul
Marschall în mai 1947, iar în Est, s-a constituit Cominformul (Biroul
Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești) în septembrie 1947,
cu scopul de a dirija partidele comuniste. Prin abolirea monarhiei
constituționale a fost dizolvat parlamentul și a fost proclamată Republica
Populară Română, devenită începând din 1965 Socialistă. În locul
parlamentului a apărut Marea Adunare Națională cu o singură cameră
legislativă, iar ca for executiv guvernul republicii.
Partidul a acționat cu rapiditate pentru a transforma România,
urmând modelul sovietic și folosind normele și practicile staliniste.
Naționalizarea intreprinderilor industriale, a băncilor și a societăților de
asigurări, a minelor și intreprinderilor de transport în iunie 1948, nu
numai că a permis introducerea planificării centralizate cantitative, ci și
distrugerea bazei economice a celor stigmatizați ca dușmani de clasă. S-au
confiscat totodată micile proprietăți agricole. Peste noapte Miliția a
acționat și a scos 17.000 de familii din casele lor și le-a mutat în zone de
reașezare. Pământurile confiscate, au totalizat aproape 1 milion de
hectare. Din biblioteci și librării au fost epurate titlurile incomode iar
activitățile ziariștilor, scriitorilor și muzicienilor au fost puse sub controlul
Secției de Agitație și Propagandă (Agitrop) a Comitetului Central de
Partid. Învățământul a avut aceeași soartă, au fost epurate manualele și
profesorii, iar istoria a fost rescrisă de Mihai Roller. Tot în învățământ au
fost introduse ca materii de studiu: Limba rusă, Istoria și Geografia U.R.S.S336.

Martiri și mărturisitori ai dreptei credințe în anii regimului comunist. 70 de ani de la
(re)înființarea Mitropoliei Banatului, Editura Partoș, Timișoara / Editura Universității de
Vest, Timișoara, 2018, p. 339-369.
336
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, trad. Delia Răzdolescu, Editura
Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 68-69.
139
Valentin Bugariu
Pentru a controla populația, în special pe cei care continuau să

încerce să-și salveze gospodăria și acareturile, care aveau în gândirea
tradițională românească de atunci scopul trudei zilnice, locuință care nu
era un simplu adăpost, ci spațiul plămădirii, constituirii și întreținerii
vetrei familiale. Primul atac s-a dat împotriva acestei valori perene, omul
trebuia dezrădăcinat, mutat uneori fizic pentru a putea mai apoi să fie
folosit în scopul creării unei societăți anonime condusă de un Partid care
era minoritar. Pentru a controla deci, a fost înființată Securitatea condusă
în prima fază de Pantiușa Bodnarenco, iar la Ministerul de Interne a
activat Alexandru Nikolski.
A existat o rezistență armată în Munți în perioada 1945-1962, până
când ultimul partizan a fost ucis în Munții Banatului. Pentru atingerea
obiectivelor propuse s-a introdus prin Codul Muncii din 30 mai 1950,
munca forțată devenită prin cosmetizare patriotică impusă elevilor,
studenților, soldaților. Au beneficiat de această ,,binefacere” și clericii și
elevii școlilor teologice până la prăbușirea comunismului: Mulți preoți au
participat la strângerea recoltei de porumb, sfeclă și cartofi prin muncă
personală, împreună cu familiile lor, între aceștia amintim: Augustin
Butaș - Bencec, Valeriu Corbuș - Hodoni, Ioan Cibian – Birda, Gheorghe
Simu – Gătaia, Octavian Găvan – Sculea, Ioan Sucineanțu - Șemlacu
Mare, Traian Rămneanțu – Macedonia, Petru Turlici - Șipet, Traian Iorghi
- Șuștra, Ioan Drăgan – Curtea în județul Timiș: Petru Șefănuț - Remetea
Pogănici, Ioan Ardelean – Duleu, Romulus Popovici – Brebu, Cornel
Mezinca – Zăgujeni, Ioța Berbentea – Moceriș, Pavel Coadă – Ciclova
Montană, Aurel Mihailovici – Sasca, Gheorghe Pleavă – Comorâște în
județul Caraș-Severin.
Elevii Seminarului Teologic din Caransebeș au efectuat un număr
de peste 20.000 ore de muncă în cadrul unităților agricole din Valea
Timișului și Caransebeș. Au sortat, încărcat și descărcat diferite produse
ale centrului de fructe Caransebeș și stațiunii pomicole Păltiniș337.
La începutul anilor 50 s-au format lagăre de muncă care au fost
răspândite în întreaga țară în care au fost cantonați 80.000 de persoane,
dintre care jumătate au fost la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Deportările
din Banat realizate în Noaptea de Rusalii a anului 1951 a avut ca titlu:
,,Planul de evacuare a zonei de frontieră cu Iugoslavia, pe o fâșie de 25 de
km, a elementelor care prezintă un pericol prin prezența lor în zonă”. Au
fost vizate nu mai puțin de 40.320 de persoane din zonă care au fondat
sate în Bărăgan cu școală, biserică și cimitir.
337
,,Contribuția preoților, credincioșilor și elevilor seminariști la lucrările agricole de
toamnă”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1977, p. 432.
140
După moartea lui Stalin, noul lider moscovit, Hrusciov a demascat

crimele antecesorului său. După doar 3 ani, în 1956 a avut loc revolta
maghiară cu demonstrații în principalele centre universitare din România:
București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara. Tot cu acest prilej al slăbirii
terorii s-a început a se propaga un comunism autohton printr-o separare
economică și nu ideologică de Uniunea Sovietică. Cu acest prilej au fost
retrase trupele sovietice din România (1958) și consilierii K. G. B. din
țară (1964), a fost scoasă obligativitatea studierii limbii ruse, a fost închis
Institutul Maxim Gorki din București și a fost încurajat consumul. Ultima
măsură a regimului dejist a reprezentat-o eliberarea deținuților politici din
România (1964). Între aceștia au fost: arhierei, preoți, diaconi, monahi,
profesori de teologie, consilieri eparhiali și protopopi, mireni angajați în
misiunea Bisericii precum și credincioși ortodocși.
După moartea lui Gheorghiu – Dej în martie 1965, noul șef de stat
Nicolae Ceaușescu a devenit primul președinte al Republicii (1974-1989)
a continuat liberalizarea începută de înaintașul său. S-a simțit o ridicare a
nivelului de trai prin ridicarea consumului, construirea de blocuri până în
1971, când prin mini-revoluția culturală se va ajunge an de an la situația
primilor ani ai comunismului românesc prin ideologie și control, nu însă
prin teroarea închisorilor și deportărilor care au avut acum doar un
caracter personal.
Această situație politică va influența activitatea cotidiană a
Bisericii. A fost scoasă din sfera vieții publice, Biserica s-a restrâns doar
în lăcașul de cult al fiecărei confesiuni, exceptând cultul greco-catolic
care a fost desființat și trecut în Biserica Ortodoxă cu protopopi și preoți,
unii fiind aleși arhierei (cazurile lui Teofil Herineanu de la Cluj și
Visarion Aștileanu de la Arad), alții au fost avansați în administrația
eparhială și învățământul teologic, iar cei mai mulți au rămas în vechile
parohii. Au fost interzise manifestările credinței cum sunt pelerinajele,
prezența membrilor Bisericii la Ziua Națională, la debutul lucrărilor
Parlamentului devenit ad-hoc Marea Adunare Națională, la începutul
cursurilor școlare. Cu alte cuvinte activitatea a fost restrânsă la cult,
învățământ teologic pentru formarea personalului bisericesc, carte
bisericească. Din învățământul public a fost scoasă din programa școlară
ora de religie, au fost închise mai multe mănăstiri și biserici, au fost
scoase în afara legii asociațiile creștine de tipul Oastei Domnului, a
Societății Femeilor Ortodoxe, a fost interzisă orice mișcare religioasă,
cum a fost ,,Rugul Aprins” de la București. Membrii acestei mișcări
participau la Sfânta Liturghie, la cateheză, și apoi se întruneau să discute
cărți religioase. Au fost naționalizate bunurile bisericești. Alături de
terenurile agricole au fost preluate și construcțiile și un întreg inventar viu
141
Valentin Bugariu
și mort aferent culturii pământului. Or, aceste construcții și inventarul,

spre deosebire de sesiile propriu-zise, aparțineau cultelor religioase.
Organele Ministerului Agriculturii au trecut în patrimoniul statului și
bunuri care aparțineau preoților338. Doar în Episcopia Râmnicului și
Argeșului au fost confiscate 18 case parohiale care au devenit: dispensare,
sedii ale Miliției, magazii de lemne și cereale. În Eparhia Buzăului a fost
rechiziționat sediul Școlii de Cântăreți care a devenit adăpost pentru
Școala de Contabili. Au fost scoase icoanele din sălile de clasă, locul
acestora a fost luat de portretele demnitarilor, au fost dizolvate eparhii,
închise facultăți de teologie, iar în toată această perioadă s-a exercitat un
control asupra tipăriturilor (cărți, reviste, pastorale) au trebuit să obțină
din partea puterii cunoscutul ,,B. (un) T. (de tipar)”.
În această situația Biserica reclama un întîistătător capabil de a
comunica cu puterea și a putea apăra instituția de dispariție fizică și
spirituală. Înscăunarea patriarhului Justinian Marina la 6 iunie 1948 a fost
văzut ca un act providențial339. Patriarhul Justinian a fost singurul om care
putea face față situației de la Patriarhie340.
A fost singurul ierarh al vremii care a fost încredințat de puterea
regimului comunist dar și durata viețuirii acestuia. În creionarea acestei
credințe ne vom folosi de mărturia patriarhului făcută unui colaborator
apropiat: ,,…Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi
încerca să vă stingheresc în credința voastră; voi credeți ce vreți. Politica
Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel
puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar
strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe
termen scurt presupune confruntarea cu un dușman inegal și, eventual,
martiri. E posibil și acest lucru. Sunt câteva exemple în Bulgaria și alte
exemple în Rusia, dar eu vreau pe durata acestei stăpâniri preoții mei să
nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie pe cât este
posibil”341.
Această credință a animat întreaga arhipăstorire a Patriarhului
Justinian vreme de 29 de ani (1948-1977). Selectiv vom puncta realizările
338
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura
Curtea Veche, București, 2005, p. 214.
339
† Teoctist, Mitropolitul Olteniei, ,,Pe treptele împlinirii”, în ,,Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 11-12 / 1975, p. 1329.
340
Redacția, ,,Sărbătorirea Preafericitului Patriarh Justinian cu prilejul a zece ani de
slujire arhierească”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8-9 / 1955, p. 714.
341
Bartolomeu Anania, ,,Amintiri despre Patriarhul Justinian”, în vol. Biserica în
misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 530. (Se va prescurta în continuare
,,Amintiri despre Patriarhul…”).
142
din perioada de patriarhat pentru ca mai apoi să le putem identifica în

viața Bisericii Ortodoxe Române din Banat. A dat Bisericii Ortodoxe un
Statut de organizare și funcționare însoțit de regulamente (1948). Prin
această veritabilă constituție ecleziastică se impuneau două principii de
bază: autocefalia față de celelalte Biserici Ortodoxe și autonomia față de Stat.
Prin ultimul principiu Biserica își reglementează, conduce și administrează
prin organe proprii – Adunarea Eparhială, Consiliul Eparhial, Adunarea
Parohială și Consiliul Parohial – afacerile religioase, culturale, fundaționale
și epitropești342.
A organizat învățământul teologic în 3 institute teologice de grad
superior la București, Sibiu și Cluj, până în 1952 când cel de la Cluj s-a
contopit cu cel de la Sibiu; 6 seminarii teologice și școli de cântăreți.
Pentru nevoile cultului, a activității didactice dar și pentru formarea
duhovnicească a reorganizat și utilat Tipografia Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă care a tipărit: Biblia sau Sfânta Scriptură, în două
ediții: 1968 și 1975; Noul Testament cu psalmii (1949; 1951 și 1972);
Mica Biblie (1972). În vederea tipăririi patriarhul a fost sprijinit de
profesorii de teologie de la București, împreună au diortosit și au
uniformizat slujbele bisericești. Au fost îmbogățite unele cărți de cult, au
apărut și în extras altele. În cazul Molitfelnicului care a apărut în 3 ediții:
1950, 1967 și 1971 a fost diortosit de patriarh, graiul rugăciunilor fiind
introduse Acatistului Domnului Iisus Hristos, al Bunei Vestiri, Paraclisele
Maicii Domnului, Rânduiala sfințirii crucii care se așează la mormânt și
Rânduiala înfierii de copii. Un extras din această carte o reprezintă
Rânduiala primirii la Ortodoxie a celor de alte credințe (1966). Tot un
extras din Molitfelnic este Aghiasmatarul, care a fost tipărit în trei
prilejuri: 1950, 1967 și 1971.
O carte de învățătură alcătuită de patriarh este Tâlcuirea Evanghelilor
și Cazaniilor duminicilor de peste an (1960, 655 p.). În 1971 a apărut
Acatistierul cu acatistele Sfinților Români canonizați în 1955-1956. Tot
ca urmare a dorinței de uniformizare a apărut manualul de Tipic
bisericesc (1976)343.
A purtat grijă față de bisericile din Patriarhie și diaspora, unele au
fost ridicate, altele reparate și consolidate cu bani din Fondul Central
Misionar. Pentru împodobirea cu pictură a lăcașelor de cult a fost înființată
Comisia de Pictură de la Patriarhia Română. A reorganizat Școala de
342
Iorgu I. Ivan, ,,Organizarea și administrarea Bisericii Ortodoxe Române în ultimii 50
de ani (1925-1975)”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12 / 1975, p. 1418.
343
Ene Braniște, ,,Tiparul și cartea bisericească în cei cincizeci de ani de Patriarhat
(1929-1975)”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12 / 1975, p. 1439; 1446.
143
Valentin Bugariu
Pictură bisericească, care a avut în această perioadă de patriarhat 200 de

pictori și restauratori și vreo 160 de zugravi, între care îi amintim pe Prof.
Gh. Popescu, N. Stoica, I. Keber, Gh. Vânătoru, Arhim. Sofian Boghiu, I.
Vass, iar între profesorii care au ținut prelegeri îi amintim pe I. D.
Ștefănescu și Gh. Popescu-Vâlcea. Tot în purtarea de grijă amintim:
îmbunătățirile tipografice, primele fabrici de lumânări, cămine pentru
oaspeți și magazine eparhiale pentru desfacerea obiectelor produse344.
Patriarhul Justinian a scăpat de la pieire trei biserici de lemn,
monumente istorice, pe care le-a mutat în trei locuri deosebite: biserica
din Cermegești, biserica Schitului Dragoslavele și biserica Schitului de la
Techirghiol. Tot acum s-a zidit de temelie paraclisul Mănăstirii Antim345.
O grijă specială a arătat-o Patriarhul Justinian diasporei românești
din Europa și America, Australia, Noua Zeelandă, parohiilor românești
din Iugoslavia și Ungaria, a celor din Bulgaria, a așezămintelor monahale
din Țara Sfântă și Muntele Athos. Acolo unde a fost necesar a trimis
preoți în marea majoritate profesori de teologie, doctori și doctoranzi în
teologie care au contribuit la dezvoltarea vieții bisericești ortodoxe
românești, unii cum e cazul pr. prof. Alexandru Ciurea întemeiind noi
parohii românești în Nordul Europei. A vizitat și slujit în unele biserici, a
trimis pictori, mobilier liturgic, a ridicat troițe, a donat cărți de cult și
rugăciuni, calendare bisericești, veșminte și obiecte de cult, materiale de
colportaj, abonamente la revistele centrale bisericești, eparhiale, exemplare
din Noul Testament și fonduri bănești346.
Pentru preoți au fost organizate cursuri de îndrumare pastorală și
misionară, examene de capacitate preoțească și definitivare precum și
conferințe preoțești administrative și de orientare. În parohii au apărut
bibliotecile parohiale, s-au organizat arhivele bisericești la nivel parohial.
În mănăstiri s-au organizat ateliere meșteșugărești care au suplinit lipsa
fondurilor proprii necesare funcționării acestora.
Atât clerilor de mir cât și cinului monahal, patriarhul Justinian
cerea firescul slujirii benevol asumate: ,,Preoțimea trebuie să înțeleagă
˂˂strigătul omenirii după samarineanul izbăvitor>>, care trebuie să fie
Biserica. În gândul Preafericitului Patriarh, aceasta nu este o figură (de
stil n. n.) sau o amintire evanghelică; este o stare de fapt, ce cheamă
344
Teodor Bodogae, ,,Grija Patriarhiei Române pentru lăcașurile sale de cult în ultimii
50 de ani”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12 / 1975, p. 1459.
345
Zaharia Bâlbâie, Olimp N. Căciulă, I. Gagiu, Victor Brătulescu, V. Câmpineanu, Al.
Cerna-Rădulescu, Iorgu Ivan, ,,Zece ani de slujire arhierească a Preafericitului Patriarh
Justinian”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8-9 / 1955, p. 767.
346
Dumitru Gh. Radu, ,,Grija Bisericii Ortodoxe Române față de comunitățile ortodoxe
române de peste hotare”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12 / 1975, p. 1464.
144
Biserica la o datorie socială care ține de misiunea ei între oameni. […] Îi

vrem să fie preoți adevărați; să predice Evanghelia Domnului Hristos și să
țină sus lumina evanghelică. Acolo vom căuta pe preoți și în jurul lor vom
găsi poporul. […] Preafericirea Sa dorește un monahism luminat și activ,
stăruitor în rugăciune și muncă, pilduitor prin evlavie și prin proprie
agonisire a celor de trebuință. ˂˂E nevoie să reînviați în mănăstiri atât
viața de rugăciune, cât și cea de muncă, și să le îmbinați pe amândouă
astfel ca, în obștile voastre să fie și partea Martei și a Mariei… Căutați să
deveniți duhovnici buni și oaze de mângâiere pentru credincioși. Veți
ajunge în situația de a vă căuta mulțime de credincioși, în momentul în
care veți fi călugări adevărați… Toate aceste daruri le veți dobândi, în
clipa în care veți convinge pe deplin de măreția chemării voastre>>”347.
Una din preocupările patriarhului Justinian a fost și aceea de a
asigura clerului o justificare profesională a slujirii liturgice. De asemenea,
a smuls o aprobare de la stăpânire. Biserica a putut să-și creeze ceea ce
s-a numit ,,fonduri proprii”, anume ca, pe lângă puținul pe care-l plătea
Statul, Biserica să-și poată realiza venituri prin mijloace proprii și să le
administreze propriu. Aceste fonduri proprii se păstrează până astăzi și
sunt ctitoria patriarhului Justinian. A fost o luptă, folosindu-și creditul
politic (pe lângă Gheorghiu-Dej n. n.) de care am vorbit, pentru salarizarea
preoților. Ne spunea: ,,Nu banii mă interesează, pentru că aceștia vor fi
foarte puțini: 50 de lei, mă interesează statutul social al preotului și
siguranța lui în societate”348.
În părțile Banatului este atestată din vremuri vechi Mitropolia
Timișoarei încă din veacul al XV-lea, între titularii acestui scaun
vlădicesc se numără și Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș. Din veacul al
XVIII-lea, aceasta a cazut sub influență sârbească. Revoluția din 1848
cere și despărțirea ierarhică de sârbi și alegerea unui ierarh român al
Timișoarei, până la realizarea acestui deziderat a fost ales un vicar
mitropolitan.
Înfrăntă revoluția, capii acesteia se refugiază iar situația ierarhică
rămâne pe mai departe așa. Odată cu reactivarea Mitropoliei Ardealului
de către Sfântul Ierarh Andrei Șaguna au fost reactivate și două eparhii
sufragane: a Caransebeșului (1865) și a Aradului. Parohiile românești din
județul Timiș au fost împărțite între cele două episcopii până în 1939,
când este înființată Episcopia Timișoarei, ca sufragană a Mitropoliei
347
Teodor M. Popescu, ,,Concepția ortodoxă despre slujirea arhierească în gândirea
Preafericitului Patriarh Justinian”, în ,, Biserica Ortodoxă Română”, nr. 8-9 / 1955, p.
678; 683; 694.
348
Bartolomeu Anania, ,,Amintiri despre Patriarhul…”, p. 533.
145
Valentin Bugariu
Ardealului. La 12 iunie 1940 (întronizat pe 25 martie 1941) a fost ales

noul episcop eparhiot în persoana dr. Vasile Lăzărescu, episcopul
Caransebeșului. De numele acestui ierarh se leagă trei evenimente majore
din viața eparhiei timișorene: terminarea apoi sfințirea Catedralei Mitropolitane
(1946), ridicarea Eparhiei la rangul de Arhiepiscopie (1947) și canonizarea
Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș. (1956).
Odată instaurat regimul comunist între eparhiile desființate a fost
și cea a Caransebeșului, titularul acesteia Veniamin Nistor a fost
pensionat în februarie 1949, iar eparhia s-a contopit cu cea a Timișoarei.
Din 1947 Mitropolia Banatului s-a format din Arhiepiscopia
Timișoarei și Episcopia Caransebeșului. La 14 iulie 1948 în cadrul
Mitropoliei este primită Episcopia Aradului. După desființarea Episcopiei
Caransebeșului s-a format Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului.
În perioada păstoririi Patriarhului Justinian (1948-1977), Arhiepiscop
al Timișoarei și Mitropolit al Banatului au fost dr. Vasile Lăzărescu
(1947-1961) și dr. Nicolae Corneanu (1962-1977).
Potrivit Statutului de Organizare, întreaga activitate a Bisericii se
realizează prin colaborare între clerici și mireni în Adunarea Eparhială,
forul legislativ al unei Eparhii.
Adunarea Eparhială a fost convocată în fiecare an, la finalul lunii
ianuarie. Se păstrează o astfel de mărturie din 25 ianuarie 1953. Adunarea
s-a desfășurat după oficierea Sfintei Liturghii și chemarea Sfântului Duh
la Catedrala Mitropolitană. Cu acest prilej a fost săvârșit și un parastas
pentru mecenații și binefăcătorii Mitropoliei.
După otpustul slujbei religioase, membrii Adunării Eparhiale s-au
întrunit în sala de primire de la reședința mitropolitană. A fost desemnat
ca secretar general al sesiunii prot dr. Marcu Bănescu, consilier administrativ,
iar ca secretari de ședință membrii dr. Nicolae Ursu și dr. Petre Fărcuțiu.
Raportorul comisiei bisericești prot ic. stavr. R. Ancușa a prezentat
proiectul de hotărâre cu privire la ,,Raportul general al secției administrativ –
bisericești pe anul 1952, iar Adunarea hotărăște: aprobă modificările
teritoriale ale protopopiatelor: Reșița, Oravița, Lugoj, Caransebeș, Deta și
Timișoara, ratifică înființarea protopopiatului Făget și a abrobat trecerea
protopopiatului Lipova la Arhiepiscopia Timișoarei.
Raportorul comisiei culturale prof. dr. Nicolae Ursu a prezentat
proiectul de hotărâre a secției. S-au evidențiat tipăriturile eparhiale:
revista ,,Mitropolia Banatului”, ,,Îndrumătorul tipiconal” și ,,Calendarul
de perete”349.
349
,,Adunarea Eparhială”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 / 1953, p. 93.
146
Tot în cadrul Adunării Eparhiale s-au analizat modul în care s-a

făcut catehizarea fiind unul ,,mulțumitor”, ia act cu bucurie de hotărârea
Sfântului Sinod din 28 februarie 1950 prin care în rândul sfinților români
a fost canonizat și Cuviosul Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul
Banatului. Adunarea invită cu acest prilej Consiliul Arhiepiscopesc să
intervină pentru evacuarea și reînapoierea caselor parohiale, de prezent
ocupate350.
În anul 1954 a fost organizată a doua astfel de Adunare, după noul
Statut. Au fost aleși:
Clerici: Ioan Crăciunel, paroh, Timișoara, Ioan Geția, pensionar,
Timișoara, dr. Iuliu Rațiu, consilier administrativ, Iacob Crețiu, consilier
administrativ, dr. Marcu Bănescu, consilier administrativ, prot. Ioan Nicola,
paroh Oravița, arhid. dr. Nicolae Corneanu, consilier administrativ, prot.
Gh. Bihoi, Oravița, Gh. Păleanu, paroh Câlnic, Remus Olariu, paroh
Prisaca.
Mireni: dr. Petru Groza, președintele Prezidiului Marii Adunări
Naționale, Ioan Moangă, președintele Comitetului Executiv al Sfatului
Popular Regional Timișoara, Grigore Achimescu, agricultor Mehadia,
Dimitrie Cuzma, profesor Făget, Vasile Roșu, Sfatul Popular Timișoara,
Simion Hanțilă, meseriaș Caransebeș, dr. Petru Fărcuțiu, funcționar Sfat
Popular Timișoara, Ilie Turmigan, agricultor Denta, dr. Iosif Petric,
avocat Timișoara, Ioan Drăgoescu, agricultor Chelmac, deputat în Marea
Adunare Națională, Gh. Ususan, agricultor Lipova, dr. Nicolae Ursu,
profesor Timișoara, Gh. Berariu, directorul Poștei, Lugoj, Ioan Sucigan,
agricultor Iam, Nicolae Izvenar, muncitor Anina, Constantin Cristoi,
muncitor Dognecea, Dimitri Tismănaru, muncitor Reșița, Pantea Păunescu,
agricultor Lenauheim, Valeriu Chita, agricultor Saravale.
Reprezentanți în Adunarea Națională Bisericească: prot. Ioan
Crăciunel, dr. Petru Groza, Ioan Moangă.
Membri în Consiliul Eparhial: prot. Ioan Crăciunel, prot. Iacob
Crețiu, pr. Ioan Teodorovici-Maidan, dr. Iosif Petric, dr. Petre Fărcățiu,
prof. dr. Nicolae Ursu, Vasile Roșu, Petre Drăgoescu, prof. Nicolae
Apostolescu.
Membri în Consistoriul Eparhial: prot. Isaia Suru, paroh Caransebeș,
pr. Ștefan Șora, paroh în Timișoara II, pr. Ilie Adamescu, paroh
Domașnea, pr. Adrian Groza, paroh Găvojdia, pr. Trifu Dan, paroh Ghilad351.
La doar un an de la constituire, Adunarea Eparhială face un bilanț
al primului an cu realizări frumoase. Amintim doar câteva: Școlii de
350
,,Adunarea Eparhială”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 3 / 1952, p. 5.
351
,,Alegerile de membri în Adunarea Eparhială”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 5-7 /
1954, p. 19-22.
147
Valentin Bugariu
cântăreți i s-a acordat o subvenție de 21.809,68 lei; la Institutele

Teologice din București și Sibiu, Eparhia a trimis 39 studenți, acordând
19 burse, 13 semiburse și 3 ajutoare speciale în valoare de 22.205 lei; s-au
distribuit gratuit peste 1000 cărți de rugăciuni, s-a editat și desfăcut în
parohii calendarele pe 1955 și s-au dat studenților în Teologie, ca premiu,
mai multe sute de cărți teologice; s-a editat buletinul oficial ,,Mitropolia
Banatului”; s-a început zidirea mai multor biserici (ex. Baloșești, Armădia
și s-a continuat edificarea altora (ex. Fratelia A); fondul de credit și ajutor
al clerului a acordat împrumuturi în valoare de 216.000,80 lei, ajutoare de
înmormântare pentru decedați în valoare de 10.250 lei; s-au acordat
ajutoare văduvelor de preoți și celor lipsiți în valoare de 25.630,84 lei352.
Raportorul comisiei de organizare a Adunării Eparhiale din 1959,
Dr. Iosif Petric prezintă ,,Raportul special privitor la înființarea parohiei
Uivar”353.
La ultima Adunare Eparhială prezidată de mitropolitul Lăzărescu,
s-au aprobat alte câteva hotărâri: desființarea protopopiatelor Ciacova și
Gătaia și comasarea acestora într-un singur oficiu protopopesc la Deta.
S-au acordat ajutoare studenților și elevilor teologi și a luat act de mersul
lucrărilor la căminul Seminarului Teologic354.
În 9 decembrie 1962 s-a întrunit și constituit prima Adunare
Eparhială sub președenția dr. Nicolae Corneanu, noul mitropolit, ales și
întronizat de Patriarhul Justinian la Timișoara. Adunarea a ales ca
reprezentanți în Adunarea Națională Bisericească pe preotul I. Goanță, dr.
Nicolae Apostolescu, dr. N. Bihoi, iar în Consiliul Eparhial au fost
desemnați protopopii Ioan Olariu și Gh. Bihoi, preotul N. Paștiu, dr. N.
Apostolescu, dr. N. Bihoi, dr. P. Fărcățiu, M. Popescu, dr. Al. Radivoevici și
dr. T. Dejeu355.
Sesiunea Adunării Eparhiale întrunită în 12 decembrie 1965 a
punctat primele realizări de după 1962: Realizările de la catedrală,
organizarea bibliotecii și a arhivei eparhiale, precum și îmbogățirea
Colecției de Artă Veche cu obiecte, cu piese de valoare artistică și
istorică, cu manuscrise și obiecte de artă. Secția Culturală amintește de
apariția Cărții de rugăciuni aflat sub tipar. Tipărirea acesteia este considerată
un eveniment cultural al Eparhiei356.
În 30 octombrie 1966, la sediile oficiilor protopopești au avut loc
alegeri pentru o nouă Adunare Eparhială pentru anii 1966-1970. Datele
352
,,Bilanțul unei activități rodnice”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1955, p. 34-35.
353
354
,,Sesiunea Adunării Eparhiale”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-4 / 1962, p. 135-137.
355
356
,,Sesiunea Adunării Eparhiale”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 / 1966, p. 140.
148
referitoare la următoarele Adunări ale reprezentanților Eparhiei sunt mai

puține. În 1971 prot. Ioan Olariu a fost însărcinat să dea citire raportului
general (practică păstrată până astăzi și împlinită de vicarul-administrativ).
Rapoartele au fost întocmite pe 3 secții: administrativ-bisericească, cultural-
socială și economic-gospodărească.
Lucrările Adunării Eparhiale din 3 decembrie 1973 au fost precedate
de slujba obișnuită a Doxologiei, oficiată în noua biserică din reședința
mitropolitană. În cadrul acesteia Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae a
hirotesit întru protopopi PP.CC. Părinți Cornel Pleșu și Florin George,
cărora în cursul anului 1972 li s-a încredințat conducerea oficiilor
protopopești din Timișoara și Deta357.
La Adunarea Eparhială din 1973 s-au prezentat realizările din anul
trecut. S-au terminat 3 biserici, iar în prezent se continuă lucrări la alte 6
lăcașuri de cult, s-au reparat 67, iar în 8 s-au executat lucrări de pictură.
Lucrări gospodărești s-au efectuat la 36 de case parohiale, unele dintre
acestea fiind noi. S-au finalizat lucrările de construcție a unei noi aripi a
Seminarului Teologic din Caransebeș, cuprinzând sală de festivități, sufragerie
cu toate anexele corespunzătoare, executarea altor noi lucrări de amenajare a
așezământului de la Timișeni, s-a amenajat un nou sediu protopopesc la
Caransebeș, reparații la Catedrala Mitropolitană și debutul unor lucrări de
extindere a birourilor de la Centrul Eparhial. Au fost înșiruite cu acest
prilej realizările intreprinderilor eparhiale, mai ales ale Tipografiei arhi-
diecezane și Atelierului de lumânări, precum și ale Fondului de într-ajutorare
eparhial care a luat ființă la începutul anului358.
Alegerile pentru Adunarea Eparhială din 1974 a propus membrii
grupați pe circumscripții electorale în număr de 9. (Practica aceasta a
alegerii pe circumscripții se păstrează și astăzi n. n.): I. Circumscripția
Timișoara – preot Dimitrie Băloni, dr. Gheorghe Oprea, prof. dr. Nicolae
Apostolescu; II. Circumscripția Sânnicolau Mare – preot Nicolae Paștiu,
dr. Alexandru Fodor, arhitect Sorin Moldovan, III. Circumscripția Deta –
preot Gheorghe Simu, dr. Petru Fărcuțiu, dl. Petru Săraru; IV. Circumscripția
Lugoj – preot Ioan Munteanu, dl. Filaret Barbu, dr. Iuliu Pora; V.
Circumscripția Făget – preot Iulian Lăzărescu, dr. Petru Rămneanțu, dl.
Aurel Țona; VI. Circumscripția Reșița – preot Victor Toldi, prof. Dimitrie
Cusma, dl. Ioan Martin; VII. Circumscripția Caransebeș - preot Simion
Stanca, dr. Teodor Dejeu, dl. Ioan Pascotă; VIII. Circumscripția Mehadia
– preot Ieremia Ghita, dr. Iancu Feneșan, dl. Zaharia Pervescu; IX.
Circumscripția Oravița – preot Iancu Tilcă, dr. Gheorghe Ciulei, dl. Eugen
357
,,Lucrările Adunării Eparhiale”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 / 1973, p. 156.
358
149
Valentin Bugariu
Cucu; X. Circumscripția Bozovici – preot Pavel Bogoevici, prof. Vasile

Vărădean, dl. Ilie Bihoi.
În Adunarea Națională Bisericească au fost aleși: Arhim. dr.
Timotei Seviciu, prof. dr. Nicolae Apostolescu, dr. Gheorghe Oprea.
Consiliul Eparhial a fost compus din preoții: Dimitrie Băloni,
Ieremia Ghita, Nicolae Paștiu, mireni: dr. Teodor Tejeu, dr. Petru Fărcuțiu,
arhitect Sorin Moldovan, dr. Gheorghe Oprea, prof. Vasile Vărădean.
Consistoriul Eparhial a fost compus din preot Gheorghe Geția
(președinte), preot dr. Traian Coșeriu și preot Ioan Drăgoi (membrii) și
preot Nicolae Bucur și preot Axente Moise (supleanți).
Raportul general al Eparhiei a fost citit de arhim. Timotei Seviciu.
Din acesta a reieșit că sunt în construcție sau finalizate 7 biserici, 5 în
lucrări de pictură, iar în 12 case parohiale s-au efectuat lucrări de întreținere.
S-a evidențiat totodată bilanțul intreprinderilor eparhiale, ca de exemplu
Atelierul de lumânări a realizat un câștig de 3.657,324 lei, apoi Depozitul
de obiecte bisericești cu un venit total de 1.528,462 lei. Bugetul Eparhiei
a fost de 15 milioane lei359.
Sesiunea Adunării Eparhiale din 1975 s-a desfășurat în noua sală
de festivități a Centrului Eparhial din Timișoara.
Ultima Adunare Eparhială din această perioadă a fost cea din 5
decembrie 1976. În cadrul acesteia părintele vicar-administrativ Ilie Maier
a amintit câteva din realizările anului: consolidarea picturii la catedrala
mitropolitană, construirea unui nou oficiu protopopesc la Timișoara,
renovarea clădirii istorice ,,Hanul Poștei” ce adăpostește Protopopiatul
Ortodox Lugoj. S-a înzestrat tipografia eparhială din Timișoara cu utilaj
tipografic. La Seminarul Teologic din Caransebeș s-a început ridicarea
unei biserici de incintă, a fost amenajată o sală de lectură și o bibliotecă și
s-a întocmit documentația pentru ridicarea unui nou corp de clădire care
va adăposti Școala de Cântăreți360.
Pentru problemele generale ale celor două eparhii ale Mitropoliei,
s-a întrunit Sinodul mitropolitan care a analizat și soluționat astfel de
nevoi ivite în viața bisericească. Sinodul mitropolitan din 13 februarie
1975, a luat în considerare activitatea Școlii de cântăreți bisericești și a
Seminarului teologic din Caransebeș, munca redacției și administrației
revistei ,,Mitropolia Banatului”, modul cum își îndeplinește sarcinile
tipografia mitropolitană și alte chestiuni curente. Cei doi ierarhi (Nicolae
și Visarion Aștileanu n. n.) au făcut propuneri de înălțare în grad a unor
preoți merituoși361. Buna colaborare între cei doi ierarhi s-a concretizat în
359
,,Alegerile pentru Adunarea Eparhială”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 10-12 / 1974, p. 741-742.
360
361
,,Ședință a Sinodului mitropolitan”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 / 1975, p. 102-103.
150
vizite frățești, slujiri liturgice și grijă față de nevoile Seminarului:

Preasfinția Sa Visarion a făcut o vizită frățească Înaltpreasfințitului Mitropolit
Nicolae la marele praznic al Catedralei Mitropolitane din Timișoara,
Sfinții Trei Ierarhi. La Sf. Liturghie au săvârșit o hirotonie de preot și o
hirotesie de iconom.
În după amiaza zilei, Înalții ierarhi au vizitat Seminarul Teologic
și au luat parte la sărbătoarea patronilor învățământului teologic. A
continuat cu o conferință a C. Părinte profesor Dorel Pogan, apoi cu
recitări din operele Sfinților Trei Ierarhi. În aceeași zi la rugăciunea serii,
Preasfințitul Episcop Visarion a vorbit elevilor despre Taina Preoției.
În următoarea zi, Înalții Ierarhi s-au ocupat îndeaproape de bunul
mers al școlii, vizitând clasele, căminul, asistând la orele de curs, luând
apoi masa împreună cu corpul didactic și elevii. În după amiaza zilei a
avut loc o ședință a consiliului profesoral, care a dezbătut amănunțit
probleme privind programul didactic și duhovnicesc-educativ al seminarului362.
Presa bisericească a timpului consemnează evenimentul canonizării
Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș cu prilejul împlinirii a 300 de
ani de la mutarea la cele veșnice, a Sfântului Cuvios al Banatului.
Pentru ducerea la împlinire a acestei hotărâri sinodale, Înaltpreasfințitul
Vasile Lăzărescu a făcut primele demersuri pentru aprobarea deshumării,
întocmirea Procesului Verbal și slujbele religioase săvârșite cu acest
prilej. A fost obținută aprobarea Centrului Antiepidemic Regional din
Timișoara (cu adresa nr. 3253 din 30 august 1956) a admis ,,exhumarea,
trasportarea și reînhumarea osemintelor Sfântului Iosif cel Nou din
mănăstirea Partoș în catedrala din Timișoara pe data de 8 septembrie
1956”. Înaltpreasfințitul Mitropolit Vasile a dat dispoziții pentru executarea
actului deshumării osemintelor Sf. Iosif, cu respectarea prescripțiilor
rituale, statornicite în proiectul de ceremonial, întocmit de Comisia
instituită de Sf. Sinod (compusă din P. S. Episcop Antim Târgovișteanul,
vicar patriarhal, președinte delegat, PP. CC. Pr. Prof. Liviu Stan și Pr.
Prof. Dr. Ene Braniște, membri și Pr. consilier Dr. Gheorghe Soare,
secretar, din care au făcut parte, ca delegați ai Sf. Arhiepiscopii a
Timișoarei, și PP. CC. Dr. Gheorghe Cotoșman, vicar arhiepiscopesc și
Dr. Marcu Bănescu, consilier administrativ)363.
362
,,Colaborarea ierarhilor Mitropoliei Banatului”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 /
1974, p. 366.
363
Gheorghe Cotoșman, ,,Canonizarea Mitropolitului Iosif II al Timișorii (1650-1656).
Proclamarea solemnă a canonizării. Marile festivități religioase de la Timișoara.
Aniversarea a 10 ani de la sfințirea Catedralei Mitropoliei Banatului”, în rev.
,,Mitropolia Banatului”, an VI, nr. 10-12, 1956, p. 29. (Se va prescurta în continuare
,,Canonizarea Mitropolitului Iosif…”.
151
Valentin Bugariu
Primele acțiuni de deshumare a Sfântului Iosif au fost realizate în

25 și 31 mai 1955 în prezența Înaltpreasfințitului Mitropolit Vasile a PP.
CC. Vicar Dr. Gheorghe Cotoșman, consilier Dr. Marcu Bănescu, protopop
Porfir Crisciu, preot Ioan B. Mureșianu, ieromonah Nectarie Pintilie,
monahia Fervonia Comănac și a mare mulțime de credincioși, constatându-se
,,existența moaștelor Sfântului Iosif, răspânditoare de bun și plăcut miros”364.
În 6 septembrie 1956 în prezența C. Prot. Marcu Bănescu, consilier
eparhial, a protosinghelului Ieronim Balintoni, exarh al mănăstirilor din
Banat, protopopului Porfir Crisciu al Ciacovei, preotului Tiberiu Mărgineanțu,
administratorul Catedaralei din Timișoara, a stareților de la Săraca și
Partoș și al preoților din Denta, Banloc, Obad, Petroman, diaconi și
epitropi catedrali, mulțime de credincioși a fost realizată deshumarea
Cuviosului Iosif. Din ,,Procesul-Verbal” întocmit cu acest prilej aflăm
următoarele: ,,La nivelul moaștelor s-au găsit rămășița unui piron de fier,
lung de 11 cm., măcinat de vreme, cu urme din lemnul sicriului, din care
nu s-a păstrat nimic, iar în regiunea pieptului, un rest de metal oxidat cu
urme de decor, lung de 3 cm. și lat de 5 mm. probabil brațul unei cruci.
Osemintele ce nu au fost clintite, pe deplin păstrate, până în cele
mai mici amănunțimi și arătând o ființă de statură potrivită, în lungime de
165 cm., au fost acoperite cu giulgi curat, - rămânând aici în rugăciune și
priveghere, cinstiții ieromonahi”365.
La 6, 7, 8 septembrie 1956 au fost oficiate slujbe religioase în
prezența Mitropolitului Vasile care ,,a vegheat toată noaptea, - cea din 6
sept. n. n. - alături de călugări, preoți și credincioși, preamărind în cântări
de laudă, în rugăciuni și în meditație adâncă. Pe marele și Sfântul său
înaintaș din măritul Scaun mitropolitan al Timișoarei, la care, după trei
secole, se pregătește a se reîntoarce”366. Pe 8 septembrie la orele 830 a fost
oficiată Sfânta Liturghie în fața mormântului proaspăt deschis, unde se
aflau moaștele Sfântului Iosif. După terminarea Sfintei Liturghii, Înaltpreasfințitul
Mitropolit Vasile, ajutat de Preacuviosul Protos. Ieronim Balintoni,
înveșmântați cu toate odăjdiile, au început să scoată, cu toată pietatea,
sfintele oseminte binemirositoare din mormânt și să le așeze, în aceeași
poziție, în racla provizorie, confecționată din lemn de brad la Timișoara367.
După rostirea rugăciunii de călătorie, camionul Mitropoliei în care
a fost așezat trupul Sf. Iosif a fost pus în mișcare la orele 1400. În
Timișoara moaștele, au fost așteptate de credincioși între care cronica
364
Gheorghe Cotoșman, ,,Canonizarea Mitropolitului Iosif…”, p. 27.
365
Gheorghe Cotoșman, ,,art. cit…”, p. 36.
366
Gheorghe Cotoșman, ,,art. cit”., p. 37.
367
,,Art. cit”., p. 37-38.
152
evenimentului i-a consemnat pe Preasfințitul Episcop pensionar Policarp

Morușca și P. C. Pr. dr. Ștefan Lupșa, profesor la Institutul de Grad
Universitar din Sibiu.
Solemnitățile de canonizare au fost organizate la Timișoara în 6, 7
și 8 octombrie 1956. La acestea au participat: Preafericitul Patriarh
Justinian, Înaltpreasfințitul Iustin Moisescu al Ardealului, Înaltpreasfințitul
Firmilian Marin al Olteniei, Înaltpreasfințitul Vasile, Preasfințiții Episcopi:
Nicolae Colan al Clujului, Iosif Gafton al Râmnicului și Argeșului,
Valerian Zaharia al Oradiei, Andrei Moldovan al Americii, Teofil
Herineanu al Romanului și Hușilor, Antim Târgovișteanul și Teoctist
Botoșăneanul, episcopi-vicari patriarhali. Au mai fost prezenți la acest
eveniment: PP. CC. Ioan Gagiu, directorul Administrației patriarhale, Pr.
Prof. Dr. Ioan Coman, rectorul Institutului Teologic de grad Universitar
din București, Traian Belașcu, vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, dr.
Gheorghe Lițiu, vicarul Episcopiei Aradului.
Cu acest prilej istoricul Gheorghe Cotoșman, în două rânduri în 6
și 8 octombrie, în cadrul Sfintei Liturghii la priceasnă a rostit cuvinte de
învățătură din viața Sfântului Iosif, așa cum a fost ea consemnată de
Damaschin Udra și egumenul Nichifor al Partoșului. Aceste mărturii deși
puse la îndoială de unii cercetători, constituie, până acum singurele
însemnări biografice despre viața Sfântului, pe baza cărora Biserica
Ortodoxă Română i-a întocmit slujba și l-a canonizat368.
Sâmbătă 6 octombrie s-a întrunit Sfântul Sinod la reședința
mitropolitană din Timișoara, pentru proclamarea canonizării. PP. CC.
Vicari Gheorghe Cotoșman și Gheorghe Lițiu au adus, icoana Sfântului
Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, executată în ulei pe placaj în mărime
naturală de prof. Anastase Demian, pictorul catedralei.
Înaltpreasfințitul Mitropolit Vasile a citit Tomosul de canonizare
care glăsuia: ,,Hotărâm împreună cu Duhul Sfânt, ca de acum înainte,
Părintele nostru Iosif, să se numere cu sfinții și să se cinstească cu toată
cuviința în rândul sfinților Ierarhi, în cuprinsul Mitropoliei Banatului, cu
numele de Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș.
Drept zi de prăznuire a Sfântului Ierarh Iosif cel Nou, așezăm ziua
de 15 septembrie și orânduim ca numele lui să fie trecut în Sinaxar și în
calendarul bisericesc, la ziua arătată”369.
368
Ștefan Toma, ,,Date noi referitoare la viața și cultul Sfântului Iosif cel Nou de la
Partoș”, în vol. Slujitor al Bisericii și al neamului Pr. Prof. Mircea Păcurariu la 70 de
ani, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 431. (Se va prescurta în continuare ,,Date
noi referitoare la viața și cultul Sfântului Iosif…).
369
Gheorghe Cotoșman, Canonizarea Mitropolitului Iosif…”, p. 76.
153
Valentin Bugariu
Tomosul canonizării a fost citit de Preafericitul Patriarh Justinian,

duminică 7 octombrie la Sfânta Liturghie. La priceasnă panegiricul a fost
rostit de Mitropolitul Vasile: ,,…Încercând să înșiruim pe Sfântul Iosif cel
Nou în ceata sfinților români, cu toată smerenia ni-am îngăduit să credem
că aducerea sfintelor sale oseminte în Catedrala noastră mitropolitană și
așezarea lor spre cinstire evlaviei sufletului bănățean creștin, tocmai la
împlinirea a zece ani de la târnosirea acestui sfânt locaș, nu este o
coincidență întâmplătoare. Bunul Dumnezeu, care a ajutat poporul nostru
dreptcredincios din Banat, să ridice, din dărnicia sa și cu ajutor acordat cu
multă solicitudine de Conducătorii Țării noastre, acest sfânt locaș,
învrednicindu-ne să adăugăm astăzi la podoaba materială a catedralei
noastre podoaba nevestejită a sfințeniei unui din întâistătătorii din trecut
ai Mitropoliei noastre, cu existență milenară, ne prilejuiește nouă tuturor,
slujitorilor și credincioșilor Bisericii bănățene, luarea de îndemnuri și
hotărâri pentru sporirea credinței și adâncirea vieții noastre creștinești,
după pilda Sfântului, mereu prezent între noi cu duhul, cu darul de
nestricăciune și făcător de minuni al cinstitelor sale moaște, ca și cu
frumusețea sfințeniei sale cerești. Această prezență sfântă, cu darul de a
spori credința și virtutea noastră va fi o mărturie a vechimei Mitropoliei
noastre, restaurată acum zece ani, o solire către ceruri, ocrotitoare a
permanenței ei pe aceste meleaguri pentru sfințirea și mântuirea celor ce,
cu credință și cu cucernicie, se adună între sfințitele ei ziduri și în preajma
raclei lui izvorâtoare de daruri…”370.
Trupul Sf. Iosif a fost spălat cu toată pietatea de Înaltpreasfințitul
Mitropolit Iustin. După aceasta, osemintele au fost așezate în racla
confecționată de sculptorul Grigore Dumitrescu din București din lemn de
palisandru, tisă și lămâi371. Pe capac este sculptat în lemn de lămăi, chipul
Sfântului Ierarh Iosif cel Nou mort, înveșmântat în toate odăjdiile
arhierești, purtând mitra pe cap, în mâna dreaptă având cârja, iar în stânga
metaniile. Fața capacului unde este chipul Sfântului, e acoperit cu cristal,
fixat cu o baghetă cu oțel argintat. Pe spațiul liber, în formă de sul
desfăcut, de sub picioarele Sfântului Iosif, este săpată în lemnul de lămâi,
următoarea inscripție: În anul 1956 cu binecuvântarea Preafericitului
Patriarh Justinian și din porunca Î. P. Sf. Mitropolit Vasile al Timișoarei…”372.
Racla din lemn de brad provizorie, și prosoapele care au șters osemintele
arse în prealabil, iar cenușa a fost depusă în mormântul de la Partoș.
370
Gheorghe Cotoșman, ,,art. cit”., p. . 93-94.
371
Racla are următoarele dimensiuni: Lungime 137 cm., Lungimea împreună cu capac
146 cm., lățimea raclei 37, 5 cm., cu capac 50 cm., înălțimea raclei 30 cm., cu capac și
soclu 45, 5 cm. după Gh. Cotoșman, ,,art. cit”., p. 55.
372
,,Art. cit”., p. 55-56.
154
Chiar cu realizări notabile în organizarea și consolidarea Eparhiei

Timișoarei apoi a Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului, Înaltpreasfințitul
Mitropolit Vasile Lăzărescu a fost o victimă a regimului comunist. Prin
intermediul unor informatori de la Centrul Eparhial, vlădica Vasile a fost
supus unor permanente presiuni care s-au încheiat cu o verificare contabilă și
apoi cu trimiterea acestuia la mănăstire întâi la Mănăstirea Sâmbăta de
Sus și apoi la Cernica unde trece la cele veșnice la 21 februarie 1969.
Sf. Sinod a decis în ceea ce-l privește pe mitropolitul bănățean,
,,îndepărtarea... din funcție. Pentru reculegere și căutarea sănătății sale se
trimite la mănăstirea ,,Sâmbăta de Sus” din Arhiepiscopia Sibiului, unde
se va muta până la 31 decembrie 1961...”.
Din punct de vede canonic, Sinodul a comis o gravă eroare cu
mitropolitul Lăzărescu. Îndepărtarea din scaun nu implică și vacantarea
postului și nici alegerea unui nou titular. Lăzărescu a fost îndepărtat
temporar din funcție, așa cum un preot este trimis la o mănăstire pentru a
ispăși o pedeapsă, ca apoi, după ispășirea ei, să se poată întoarce în
parohie cu toate drepturile legale. Din punct de vedere canonic,
mitropolitul Banatului rămânea în funcție, deoarece nu a fost judecat, nici
depus din treaptă sau caterisit.
Fără să fi fost vinovat de către o insistență ori să se emis o sentință
de condamnare pe numele său, a fost totuși pedepsit cu domiciliul
obligatoriu la Mănăstirea ,,Brâncoveanu” din județul Brașov. Apoi, cazul
nu a fost introdus în Consistoriu, așa cum se procedează de regulă în
cazul abaterilor, ci Sinodul a primit un dosar pregătit de către Securitate,
ca fundament al acuzării prin care trebuia scos vinovat. Conform spuselor
lui Lăzărescu, ,,Sinodul a făcut și el ce a putut. Mi s-a spus – mărturisea
Mitropolitul – că acuzatorul meu este Departamentul Cultelor, ori în clipa
în care Departamentul cere condamnarea mea, nu se mai putea face nimic”373.
În locul vacantat forțat de autoritatea politică a fost ales dr.
Nicolae Corneanu, episcopul eparhiot al Aradului (1960-1961), colaborator
al mitropolitului Vasile în demnitatea de consilier eparhial și profesor de
teologie la Caransebeș. Noul arhiepiscop și mitropolit a obținut 70 de
voturi din 72 ale Sf. Sinod. În urma acestui rezultat Preafericitul Patriarh
Justinian l-a proclamat ales pe Preasfințitul dr. Nicolae Corneanu. După
care a rostit următoarea cuvântare:
Preasfințite Părinte Episcop Nicolae,
Cu deosebită dragoste îți împărtășesc bucuria ca astăzi, Colegiul
Electoral Bisericesc – întrunit pentru completarea scaunului vacant de
373
istorică, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011, p. 197-198.
155
Valentin Bugariu
Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului – te-a ales pe

Preasfinția Ta ca întâi stătător al Mitropoliei de la granița de vest a țării.
Proclamând acest rezultat al votului Colegiului Electoral Bisericesc, prin
care noi vedem exprimându-se deopotrivă voia lui Dumnezeu cel
Atotputernic și vrerea clerului și credincioșilor Bisericii noastre, ne
exprimăm satisfacția că turma dreptcredincioasă din marea și frumoasa
Mireopolie a Banatului a fost încredințată spre păstorire unui păstor cu
adevărat vrednic de înalta chemare ce i s-a făcut, căci slujirea arhierească
este o chemare de la Dumnezeu, fiindcă alegătorii sunt organelor prin
care se manifestă Pronia divină, iar aleși sunt numai acei pe care
Dumnezeu îi socotește vrednici să-I slujească Lui și sfintei Sale Biserici,
în duh și în adevăr.
Știm și mărturisim că Preasfinția Ta nu ai dorit să iei pe umerii
tineri ai Preasfinției Tale povara cârmuirii unei mitropolii, în care sunt
atâtea răni de vindecat. Știm iarăși că chibzuința omenească poate socoti
că ar fi fost de folos ca Preasfinția Ta să fi rămas timp mai îndelungat în
fruntea Eparhiei Aradului, pentru a dobândi mai multă experiență în
conducerea treburilor bisericești”.
Duminică, 4 martie 1962, a avut loc la Timișoara, solemnitatea
investiturii și întronizării Înaltpreasfințitului Mitropolit Nicolae Corneanu
al Banatului. La orele 8 au sosit în gara Timișoara înalții oaspeți în frunte
cu Justinian, Patriarhul, Firmilian al Olteniei, Teoctist Botoșăneanul, mai
mulți consilieri patriarhali între care și preotul dr. Dumitru Fecioru. Între
profesori îl amintim pe Ioan G. Coman, reputatul patrolog român.
Sfânta Liturghie a fost oficiată de IPSS Mitropolit Firmilian al
Olteniei, P.S. Teofil al Clujului, Valerian al Oradiei. P. S. Episcop-vicar
Teoctist Botoșăneanul a citit de pe solee gramata patriarhală. Preafericitul
Patriarh Justinian i-a înmânat noului ales cârja mitropolitană374.
Noul mitropolit al Banatului a păstrat amintirea antecesorului său
la cârma Mitropoliei. Cu prilejul funeralilor vlădicii Vasile, mitropolitul
Nicolae a rostit necrologul. Evenimentul petrecerii din această viață a
mitropolitului Vasile Lazarescu a fost consemnată în presa eclesiastică
bănățeană: În seara zilei de vineri, 21 februarie 1969 s-a stins din viață la
vârsta de 75 de ani în mănăstirea Cernica Înaltpreasfințitul Vasile Lazarescu.
Mitropolitul adormit a fost așezat în biserica parohială din Cornești
(Jadani). În răstimp la catedrala mitropolitană s-a săvârșit duminică 23
februarie, după Sf. Liturghie slujba de pomenire în cadrul căreia a
cuvântat Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae.
374
Redacția, ,,Alegerea, înmânarea Decretului de Confirmare, investitură și înscăunarea
I.P.S.S. Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-
4 / 1962, p. 7; 17-20.
156
Funeraliile au avut loc în miercurea celei dintâi săptămâni a

Postului Mare, adică în 26 februarie în biserica din Cornești. Aici, la orele
11, un sobor alcătuit din 13 preoți și 2 diaconi au săvârșit Sf. Liturghie a
Darurilor mai înainte sfințite după care a început slujba prohodului. La
momentul potrivit ÎPSS Nicolae a rostit necrologul. Au mai vorbit P. C.
Părinte Gheorghe Clecan de la Stamora Română, județul Timiș, fost coleg
de școală al decedatului și un credincios. Apoi sicriul a fost depus în
cripta familiară alături de osemintele părinților săi375.
La soroacele îndătinate a fost pomenit cu prilejul împlinirii a 5 ani
de la moarte (1974). Numele mitropolitului Vasile a fost pomenit în
fiecare an la Duminica Tuturor Sfinților după otpustul Sf. Liturghii într-o
slujbă de pomenire pentru ctitorii și binefăcătorii Mitropoliei Banatului
trecuți la cele veșnice alături de clericii Dimitrie Țichindeal, Dimitrie
Stoichescu, Ignatie Vuia, Nicolae Tincu-Velia și binefăcătorii: Petru,
Andrei și Alexandru Mocioni, Emanuel Ungureanu376.
Din februarie 1976 la cererea Înaltpreasfințitului Nicolae a fost
instalat Preasfințitul Timotei primul episcop-vicar eparhial cu titlul
,,Lugojanul”. Acesta a activat în cadrul Arhiepiscopiei Timișoarei și
Caransebeșului până în 1984 când a fost numit episcop eparhiot la Arad,
ulterior arhiepiscop (2009). Cu delegație chiriarhală vizitează mănăstirile
și parohiile eparhiei, binecuvântând și târnosind bisericile după lucrări de
reparație.
S-au efectuat lucrări de întreținere și de extindere a clădirilor
Centrului Eparhial care sub păstorirea Înaltpreasfințitului Mitropolit
Nicolae a primit un nou corp de clădire care adăpstește sala de festivități,
arhiva, biblioteca, birouri administrative. Între primele măsuri amintim
mutarea depozitului de obiecte bisericești și a muzeului eparhial de la
Caransebeș la Timișoara. La Caransebeș a fost istalat în clădirea
diecezană atelierul de lumânări.
Noua clădire de la Timișoara a fost dată în folosință în 1976.
Spațiul suplimentar creat îl constituie o sală mare de ședințe ai cărei pereți
vor fi împodobiți cu scene pictate în frescă iar geamurile cu vitralii,
încăperi necesare arhivei și activităților legate de conservarea ei în
condiții optime, de cercetare a documentelor ce le deține, apoi două săli
nou amenajate pentru bibliotecă și consultarea fondului de carte,
publicații și manuscrise, șapte birouri afectate serviciului economic, mai
multe camere de oaspeți, magazii377.
375
,,Trecerea la cele veșnice a Înaltpreasfințitului Vasile Lăzărescu”, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 4-6 / 1969, p. 344.
376
,,Pomenirea ctitorilor Mitropoliei Banatului”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 9-12 /
1976, p. 756.
377
,,Extinderea imobilului Centrului Eparhial”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-4 / 1976, p. 284.
157
Valentin Bugariu
S-a introdus încălzirea centrală prin racordarea la sistemul de

termoficare a orașului. Au fost efectuate lucrări de zugrăveli în toate
încăperile. A fost achiziționat mobilier și covoare unde a fost cazul.
Curtea reședinței a fost pavată cu piatră, iar parcul a fost amenajat. La
Caransebeș s-au făcut lucrări de zugrăveli și vopsire, au fost cumpărate
covoare noi378.
După o funcționare doar de 5 ani la Caransebeș, atelierul de
lumânări a fost mutat la Timișoara într-o clădire terminată sub ,,patronajul” Î.
P. S. Nicolae. Din luna decembrie a fost numit aici responsabil P. C.
Părinte Ioan Popeți. În dorința de a salva un monument istoric de artă
bisericescă, Întâistătătorul Mitropoliei a mutat biserica de lemn a satului
Hodoș în incinta Centrului Eparhial. Biserica a fost înzestrată cu cele
necesare desfășurării cultului. Pe parcurs s-a confecționat un iconostas
nou executat de meșterul Filimon Moraru din Sânandrei – Simeria într-un
stil popular adecvat întregului ansamblu; același a sculptat în lemn de
stejar, un candelabru, câte două sfeșnice, strane, tetrapoade și aplice. La
locurile potrivite s-au așezat icoane aparținând unor zugravi autohtoni.
Obiecte de cult cu grijă alese, covoare și alt mobilier au completat
inventarul bisericii.
Altă realizare recentă o constituie amenajarea noului local pentru
tipografie în imobilul eparhial alături de care se află atelierul de lumânări.
Deodată cu aceasta s-a procurat utilaj nou și modern ca spre exemplu
linotyp cu variate matrițe, o mașină plană etc., au fost angajați lucrători cu
înaltă calificare379.
La subsolul catedralei mitropolitane a fost așezată Colecția
eparhială de artă bisericească care număra la această dată 870 piese. S-a
dorit popularizarea exponatelor, intrarea acestora în circuitul cultural, în
atenția cercetătorilor. Pentru a realiza acest lucru Colecția a fost deschisă
vizitării cu începere de la 1 iulie380.
Alături de lucrările de la Centrul Eparhial au fost finalizate lucrări
la sediile protopopiatelor. Pentru sediul protopopesc din Timișoara, la
stăruința Preonoratului Părinte Cornel Pleșu, cu contribuția parohiilor și a
Centrului Eparhial a fost dat în folosință un nou sediu.
Clădirea are trei nivele. Demisolul cuprinde arhiva, depozitul de
lumânări și garajul; parterul se compune din trei încăperi pentru birouri, o
sală de așteptare și trecere spre sala de ședințe; etajul în fine este rezervat
protopopului381.
378
,,Lucrări gospodărești la Centrul Eparhial”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1965, p. 449.
379
,,Lucrări gospodărești la Centrul Eparhial”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1972, p. 283.
380
,,Reorganizarea Colecției eparhiale de veche artă bisericească”, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 7-9 / 1971, p. 502.
381
,,Construirea unui nou sediu protopopesc la Timișoara”, în ,,Mitropolia Banatului”,
nr. 1-4 / 1976, p. 286.
158
În cazul Protopopiatului Lugoj găzduit de o clădire veche de trei

veacuri care a fost un han sau stație de poștalioane de unde a primit și
denumirea de ,,Hanul Poștei”. Tradiția locului amintește că aici ar fi
poposit Mihai Viteazul în drum spre Praga; sau Alexandru Ioan Cuza spre
exil în 1866.
S-au depus stăruințe pentru a reda construcției caracterul de epocă
asugurându-i în același timp viabilitatea. În acest scop s-au făcut consolidarea
temeliilor, zidurilor și planșeelor, refacerea întregului acoperiș, a tâmplăriei,
tencuielilor interioare și exterioare, pardoselilor, la care se adaugă
îmbunătățirile necesare în interior care să-i asigure o funcționalitate
corespunzătoare, instalație electrică, apă, canal și introducerea încălzirii
centrale.
Cheltuielile au fost integral suportate de Direcția Patrimoniului
Cultural – Național382.
În atenția Mitropoliei au stat: catedrala în care au fost efectuate
lucrări succesive de consolidare și înfrumusețare, monumentele istorice
(vechile mănăstiri și bisericile de lemn din zona Făgetului), bisericile de
parohie, casele parohiale, cimitirele confesionale. S-au ridicat noi biserici
și case prohiale cu sprijinul Patriarhului Justinian prin Fondul Central
Misionar, a Mitropoliei, al Statului și efortul comunităților parohiale. S-au
pictat numeroase lăcașuri de cult cu sprijinul pictorilor din Comisia de
Pictură a Patriarhiei Române. În toate acestea ierarhii însoțiți de consilierii
administrativi au binecuvântat aceste lucrări, preoții au primit în cele mai
multe cazuri distincții (protopresbiteri onorifici, iconomi stavrofori,
iconomi, sachelari), în unele cazuri Patriarhul Justinian le-a oferit crucea
patriarhală. În această situație de întreținere și împodobire continuă s-au
aflat și bisericile care au aparținut Bisericii Greco-Catolice și fără de care
nu ar fi rezistat eroziunii timpului.
Tot ierarhii au slujit în aceste biserici fie cu prilejul târnosirii, fie
cu alte prilejuri: a unor hirotonii sau hirotesii, a aniversării unor ani de la
ridicarea lăcașului de cult – 40, 50, 100, 200 de ani. Dacă într-o biserică
s-a săvârșit liturghia, în cea filială sau în cea din imediata vecinătate s-a
săvâșit Vecernia. Nu au fost puține cazurile când în drum spre destinația
de slujire, ierarhul a poposit în bisericile ivite în cale și a asistat la slujba
Utreniei. Cu toate aceste ocazii a ținut predici și cateheze, a oficiat acolo
unde a fost cazul slujbe de pomenire pentru ctitori și preoții trecuți la
Domnul. Pentru a dinamiza viața bisericească au fost cazuri în care a
asistat la lucrările Consiliului Parohial, iar cele ale Consiliului Eparhial au
382
,,Restaurarea unui vechi monument istoric”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 5-8 / 1976, p.
582.
159
Valentin Bugariu
fost ținute în alt oraș decât reședința mitropolitană. Două momente

deosebite de pastorație le-au reprezentat praznicele Crăciunului și Paștilor
când s-a slujit în cele 3 zile în 3 orașe: Timișoara, Caransebeș și Lugoj.
Vom încerca să punctăm câteva din aceste popasuri duhovnicești.
La catedrala mitropolitană s-au făcut lucrări de reparație a
acoperișului și introducere a sistemului de încălzire centrală în 1964.
Aceste prime măsuri de întreținere au fost urmate de curățirea și consolidarea
picturii executate de Anastase Demian. Aceste lucrări au fost realizate pe
2.220 mp. pictură frescă și 3.800 mp. pictură tempera ornamentală383.
Primele acțiuni de restaurare a monumentelor istorice datează din
vremea păstoririi Înaltpreasfințitului Vasile, când pentru început au fost
făcute lucrări prin Departamentul Cultelor la biserica din Lipova, turnul
Sf. Nicolae – Lugoj, biserica mănăstirească din Partoș și biserica parohială
din Comloșu Mare384.
În parohia Lipova s-au renovat exteriorul bisericii mănăstirești –
biserica monument istoric –, cele două case parohiale și s-a refăcut sala de
ședințe a Consiliului Parohial, care servește și ca local pentru întrunirea
celor două coruri bisericești. Lucrările de renovare menționate au costat
aproape 50.000 lei din care care 33.000 lei s-au primit din partea Comisiei
Monumentelor Istorice385.
Prima din bisericile de lemn din zona Făgetului supusă unor
lucrări de repații capitale este cea din Dubești. Acestea au fost posibile
prin jertfelnicia protosinghelului Grigoraș Cleopa și cu sprijinul
credincioșilor386.
Lucrări de consolidare au fost efectuate și la biserica din Cebza și
Hezeriș (1962) și biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeș. La
cea din urmă biserică s-a schimbat învelitoarea lemnoasă a bisericii și s-a
montat tablă zincată în valoare de 17.000 lei prin efortul enoriașilor387. În
anul 1964 Departamentul Cultelor a virat sume de bani pentru lucrări la
Mănăstirea Săraca, Lipova, Bătești, Margina și Șoimoș.
Cu aceste sume s-au terminat și finisat lucrări la bisericile de lemn
din Bătești, Curtea și Marginea, prot. Făget; Seliște, Troaș și Șoimoș și
Lipova (prot. Lipova). La Mănăstirea Săraca din Șemlacu Mic s-au
terminat reparații exterioare și a învelitorii, prin Direcția de Sistematizare,
383
,,Curățirea și consolidarea picturii de la catedrala mitropolitană”, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 5-8 / 1976, p. 581.
384
,,Monumente istorice bisericești restaurate”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 /
1958, p. 192.
385
,,Renovări”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 10-12 / 1957, p. 272.
386
,,Renovări”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-2 / 1960, p. 118.
387
,,Reparații la biserici și case parohiale”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 9-10 / 1962, p. 575.
160
Arhitectură și Proiectarea în Construcții a Regiunii Banat, s-au întreprins

studii geotehnice în vederea consolidării, fiind întreprinse lucrări pentru
construirea și consolidarea zidului împrejmuitor388. Din fonduri proprii
s-au făcut lucări la bisericile din Broșteni (1778), unde s-a făcut spălarea
picturii, Ticvaniu Mic (1747), Partoș (sec. XVIII), Marga (sec. XVIII) și
Teregova (1782).
Însemnate lucrări de restaurare prin refacerea fundaților cu subzidiri,
înlocuirea tălpilor, consolidarea pereților din bârne, apoi refacerea lemnăriei de
acoperiș și înlocuirea învelitorii din șindrilă la bisericile din Povegirna,
Crivina de Sus, Dragomirești, Românești, Zolt și Topla. S-au restaurat
toate clopotnițele, iar la Povegirna și Crivina de Sus s-au refăcut și
tencuielile interioare și exterioare, dușumelele, apoi s-au înlocuit ușile și
ferestrele. De asemenea peste tot s-au realizat trotuare și rigole pentru
scurgerea apelor. S-au mai întreprins lucrări de întreținere la biserica din
Oloșag389.
Acolo unde a slujit ierarhul a fost însoțit de un colaborator
apropiat, prot. Dr. Marcu Bănescu și prot. Dr. Gheorghe Cotoșman au fost
aleși de I. P. S. Vasile în majoritatea cazurilor, prot. Ion B. Mureșianu, pr.
ic. stavr. Ilie Maier sau protopopul locului pentru I. P. S. Nicolae. Cel
dintâi dintre însoțitorii menționați lasă memoriei hârtiei note de călătorie,
un fragment de veritabilă literatură bănățeană: ,,...Am trecut, cu mașina,
bariera orașului. Din purpura crepusculară țâșnește potopul de lumină
strălucitoare, inunând ˂˂pusta bănățeană>>. Privim, cu nesațiu, întinsul
ogoarelor proaspăt arate. Pusta bănățeană pare încremenită în imensitatea
și monotonia ei. Așa pare celor cae n-o cunosc. Cine-și adâncește ochiul
în imensitatea ei, cine încearcă să-i prindă șoaptele, cine izbutește să-i
înregistreze freamătul, o îndrăgește pentru totdeauna... Atâtea vietăți
mișună în ierburile ei grase. Atâte semințe germinează în pământul ei
fertil... Primăvara, vara sau toamna, pusta pare mereu aceeași. Și totuși...
este mereu alta... Mireasma brazdelor de primăvară... Bogăția de aur a
grânelor... Răsăritul și apusul soarelui... Nopțile cu lună... Toamnele cu
funigei...”390.
Târnosiri și binecuvântări de biserici:
1951: Petroșnița (prot. Caransebeș); Cuptoare-Secu (prot. Reșița);
Budinț (prot. Lugoj); Giroc (prot. Timișoara); Zăgujeni (Reg. Severin);
Dalboșeț (Raionul Almăj); Mănăștur (prot. Lugoj); Săceani (prot. Lugoj);
388
,,Restaurări de monumente istorice”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 10-12 / 1966, p. 739.
389
..Lucrări de conservare la Monumentele istorice”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 /
1970, p. 204-206.
390
Marcu Bănescu, ,,Itinerar pastoral… Note din carnetul unui însoțitor”, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 7-9 / 1958, p. 65-66.
161
Valentin Bugariu
Ianova (prot. Timișoara); Sf. Ilie de la Izvor (prot. Reșița); Ohaba Forgaci
(prot. Lipova);
1952: Răchita (prot. Lugoj); Plugova (Reg. Mehadia); Obad (prot.
Deta); Ohaba Mâtnic (prot. Caransebeș); Prilipeț (Almăj); Șopotu Vechi
(Almăj); Jupa (Caransebeș); Leucușești391; Bucoșnița (Caransebeș);
1953: Timișoara II; Tomești (prot. Făget); Stejar (raionul Lipova);
Tapia (Lugoj); Ciclova Română (Oravița); Chișoda (prot. Timișoara);
1954: Remetea Pogănici (casă parohială), Reșița; Sudriaș-Jupani
(Făget); Balinț (Lugoj); Remetea Luncă (Făget);
1955: Bolvașnița (Caransebeș); Gladna Română (Făget); Vârciorova
(Caransebeș); Saravale (prot. Sânnicolau Mare); Milova (Lipova); Ciacova
(Deta); Lunga (Sânnicolau Mare); Giulvăz (Timișoara); Bărăteaz (Sânnicolau
Mare); Toc (prot. Lipova); Secaș (Lipova); Rudăria (Caransebeș); Valea
Bistrei (Caransebeșului);
1956: Sălciua; Honorici; Sânandrei;
1957: Lipova; Murani; Borlovenii Vechi; Iam; Lalașinț (Lipova);
Fiscut (Lipova); Satu Mic (Lugoj);
1958: Maciova (Caransebeș); Tomești (Făget); Periam (Sânnicolau
Mare); Hăuzești (Făget); Dubova (prot. Orșova); Lăpușnicel (Bozovici);
Câmpuri-Surduc (prot. Deva);
1959: Pârova (Bozovici); Drăgoiești (Lugoj); Seceani (Lipova);
1960: Cladova (Făget).
În cadrul acestor slujbe solemne s-au binecuvântat lucrări de
consolidare, de pictură în unele cazuri (Hăuzești), s-au așezat Sfinte
Moaște acolo nu erau, au fost hirotoniți slujitori ai altarului. Spre exemplu
la Liturghia arhierească de la Sânandrei a fost hirotonit în treapta preoției,
diaconul Traian Mihailovici pentru parohia Petrila, cunoscut publicist și
membru al Academiei de Științe din Berlinul de Est (1963). De remarcat
că în 3 cazuri: Săceani, Sălciua și Tomești e vorba de biserici noi. Peste
tot Ierarhul Vasile însoțit de colaboratori a avut parte de o caldă primire,
iar răspunsurile liturgice au fost date de coruri sătești, la Lipova de cele
două coruri alternativ.
Nu au fost uitați nici preoții care au slujit ani îndelungați Biserica.
La sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, hramul bisericii din
Jebel a fost distins cu brâu roșu bătrânul preot Ioan Ionescu. Este răsplata
unei munci făcute în ogor duhovnicesc, a unuia care de 52 de ani a cinstit
și a servit preoția. Momentul a fost mișcător căci Arhipăstorul însuși a
ținut să încingă pe venerabilul preot cu semnul distincției392.
391
Arhiepiscopia Timișoarei, Mitropolitul dr. Vasile Lazarescu (1947-1961). 70 de ani
de la întronizare, Editura Partoș, Timișoara, 2017, p. 69-82.
392
Nicolae Corneanu, ,,Cu cârja apostoliei”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 7-9 / 1958, p.
99-100.
162
1962: Gladna Montană (Făget);

1964: Chișoda (casă parohială); Timișoara-Fratelia; Bobda (lucrări
de reparații și pictură); Nădrag (pictură nouă); Știpănari (Oravița); Cuvin
(Lipova); Utvin (Timișoara); Borlovenii Noi (Almăj);
1965: Cernăteaz; Grădinari; Ianova; Doclin; Uliuc; Giroc; Broșteni;
Jdioara;
1966: Chișoda; Buzad; Armădia (Lugoj);
1967: Reșița Română; Sălciua Nouă (Timișoara); capela cimitirului
din Lipova; Hisiaș;
1968: Petroman (pictură nouă, Deta); Racovița; Jena; Bucovăț
(Lugoj); Parța; Stamora Română; Timișoara II / 3 (Timișoara); Sârbova
(Lugoj);
1969: Putna (Almăj); Oravița; Sânnicolau Mare; Coșarii (azi
Chizdia); Valcani (pictoră nouă);
1970: Jimbolia; Ghilad (Deta); Săcălaz (Timișoara); Voiteg; Gaiu
Mic (Deta); Rădmănești (Lugoj); Balinț (Lugoj); Sinersig (Lugoj); Târnova
(Reșița); Deta; Susani (Făget); Goruia (Reșița); Alioș (Timișoara); Glimboca
(Reșița);
1971: Herendești (Lugoj); Becicherecul Mic (Timișoara);
1972: Reșița Română II; Dubești; Marga (Caransebeș); Târnova
(Reșița); Orțișoara (Timișoara);
1973: Lăpușnicul Mare (Băile Herculane); Crivina de Sus (Făget);
Bocșa Montană; Cănicea (Reșița); Prisaca (Caransebeș); Cebza (Deta);
Țerova; Ezeriș (Reșița);
1974: Ohaba Română (Făget); Ohaba Forgaci (Lugoj); Fibiș
(Timișoara); Ferendia; Gătaia (Deta); Breazova (Făget); Duleu (Reșița);
Cireșu (Lugoj); Grabați (Sânnicolau Mare);
1975: Checea Română (Timișoara); Bârna (Făget); Feneș (Caransebeș);
Coșteiu de Sus (Făget); Valedeni (Reșița); Vrani (Oravița); Var (Caransebeș);
Luncani (Făget);
1976: Berini (Lugoj); Colonia Gătaia; Clopodia (Deta); Moldovița
(Oravița); Orțișoara;
1977: Zăgujeni (Caransebeș); Balinț (Lugoj); Sacu (Caransebeș);
Valea Lungă (Lugoj).
În această perioadă s-au realizat reparații, unele capitale la unele
biserici, altele au fost pictate de pictori din Comisia de Pictură a
Patriarhiei: Gh. Vânătoru, Andrei și Elvira Dascălu la Reșița și Ieremia
Profeta la Vasiova. S-a încurajat și pictura locală. În acest timp au pictat
Victor Jurca din Lugoj secondat de Simion Băcală la Petroman și Doina
Duma la Valcani. Prin sprijinul Patriarhiei, Centrului Eparhial și efortul
credincioșilor s-au realizat lucrări de întreținere la biserici din filiile unor
163
Valentin Bugariu
parohii. Demn de reținut este biserica cu hramul ,,Sfântul Ierarh Nicolae”,

filia parohia Sculea. Pe Sfânta Evanghelie Întâistătătorul Banatului
consemnează actul târnosirii: ,,Astăzi, duminică 5 noiembrie 1976, am
târnosit biserica nou costruită din Parohia Sculea – Colonie. Edificarea
acestui sfânt lăcaș s-a făcut prin grija și jertfa vrednicului preot Octavian
Găvan, ajutat de consiliul și comitetul parohial, de toți credincioșii.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor, preot și parohieni, dăruindu-le, viață
îndelungată și bogat spor duhovnicesc. † Nicolae, Mitropolitul Banatului”393.
A fost redat în presa bisericească chiar tipicul slujbei: S-a început
slujba sfințirii bisericii după ritualul îndătinat cu înconjurare, citirea
sfintelor evanghelii și a rugăciunilor prescrise, stropirii cu aghiasmă și
ungerii cu sfântul mir în cele patru laturi ale sale. Înlăuntrul lăcașului de
închinare a urmat așezarea sfintelor moaște, îmbrăcarea prestolului și
sfințirea altarului, naosului și pronaosului”394 urmată de Sfânta Liturghie.
Slujba a fost oficiată de Î. P. S. Nicolae sau prin delegație de P. S.
Timotei Lugojanul asistat de protopopul zonei, parohul locului, preoți din
parohiile vecine. Cu această ocazie a binecuvântării unor lucrări, cea de
pictură de la Orțișoara au slujit P. S. Germain de Saint Dénis și alți
membri ai delegației Episcopiei Catolice Ortodoxe Franceze395. Cu
prilejul Liturghiei arhierești oficiată în parohia Cliciova a slujit împreună
cu ierarhul, părintele prof. Dr. I. G. Coman de la Institutul Teologic din
București.
În cadrul Sfintei Liturghii au fost hirotoniți noi slujitori ai
altarelor, iar alții pentru vrednicie au fost hirotesiți.
Au fost realizate prin achiziționare și construcție 4 case parohiale.
Cele de la Lugojel și Găvojdia au fost sfințite de I. P. S. Nicolae. La cea
din urmă a oferit distincție preotului Petru Iana cu prilejul acestei realizări
dar și a împlinirii a 70 de ani de viață. Părintele Iana a fost închis în
timpul regimului comunist pentru sprijinirea activității de rezistență din
Munții Banatului.
O notă nouă a descinderii chiriarhale în localitățile din Arhiepiscopie
este primirea ierarhului în bisericile surori, în cea sârbă la Becicherecul
Mic dar și în cele catolice din Voiteg și Jamu Mare reînodându-se astfel o
veche tradiție care dăinuia din perioada interbelică atunci când episcopul
Caransebșului s-a bucurat de o astfel de primire chiar și din partea
comunităților evanghelice din sate în care românii erau minoritari.
393
Valentin Bugariu, Parohia Ortodoxă Colonia Gătaia. Istorie, misiune și viață creștină,
Editura Sitech, Craiova, 2011, p. 41-42.
394
,,Itinerar pastoral”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 10-12 / 1970, p. 781.
395
,,Itinerar pastoral”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 7-9 / 1972, p. 655.
164
Ierarhul Mitropoliei Banatului a fost vizitat în această perioadă de

ierarhi din Sfântul Sinod din Ardeal dar și din diasporă, de ierarhi
ortodocși dar și catolici, reprezentați ai Mișcării Ecumenice, dar și
pelerini. Vom prezenta cronologic aceste delegații:
1956: Mitropolitul Iustin Moisescu, noul mitropolit al Ardealului
însoțit de Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, rectorul Institutului Teologic din
Sibiu au făcut o vizită la Timișoara. Ierarhul ardelean a participat la
Sfânta Liturghie, iar părintele Vlad a predicat la catedrala mitropolitană.
Cu ocazia Lunii Prieteniei Română-Sovietice o delegație rusă a
vizitat Catedrala mitropolitană. Din această delegație a făcut parte și A.
M. Lazarev, ministrul Culturii R. S. S. Moldovenești. Acesta s-a interesat
îndeaproape de arhitectura, pictura, sculptura și istoricul bisericii. Toate
lămuririle necesare au fost date de părintele Tiberiu Mărgineanțu,
administratorul catedralei.
1966: Un grup de studenți teologi din Anglia conduși de preotul
Eduard Scotter, secretarul Mișcării studenților creștini din Marea Britanie
au fost primiți la Centrul Eparhial de arhim. Timotei Seviciu. Aceștia au
participat la Sfânta Liturghie în 21 iulie la catedrala mitropolitană. Tot în
vizită la Centrul Eparhial a fost și Rev. Pastor J. N. Ondra, secretarul
general al Conferinței Creștine pentru Pace.
1967: Între 19 și 20 august reședința eparhială a fost vizitată de
către Preasfințitul Episcop Nicolae Macariopolski, rectorul Academiei
Duhovnicești ,,Sf. Climent”, P. Cuv. Arhim. Ilarion și P. C. Părinte
Nicolae Goranov, din partea Patriarhiei Bulgare și Eminența Sa dr.
Miroslav Novak, patriarhul Bisericii Husite Cehoslovace. Pe 20 august
oaspeții bulgari au slujit la catedrala mitropolitană, iar patriarhul husit a
asistat la slujba religioasă.
1968: În 8 iunie o delegație a Patriarhiei Moscolei compusă din I.
P. S. S. Filaret al Kievului și Galiției, exarh al Ucrainei, pe I. P. S. S.
Arhiepiscop Vladimir al Berlinului și Europei Centrale, exarh al
Patriarhiei Moscovei, pe P. On. Părinte Prot. Pavel Statov, al Episcopiei
Chișinăului și P. C. Protodiacon Nicolae Dimitriev de la Patriarhie a fost
primită de Î. P. S. Nicolae. Oaspeții au vizitat două parohii timișorene,
Muzeul Banatului, orașul. În după-amiaza zilei au participat la slujba
Vecerniei în parohia Fibiș.
În 2-3 septembrie Preasfințitul Episcop Jean de St. Denis, al
Eparhiei Catolice Ortodoxe din Paris. Oaspetele a vizitat așezăminte
bisericești din Timișoara și Caransebeș.
Sâmbătă, 5 noiembrie Arhiepiscopia a fost vizitată de Preasfințitul
Părinte Victorin Ursache, episcopul Episcopiei Române Misionare din
America. Oaspetele a slujit la catedrala mitropolitană hirotonind un
165
Valentin Bugariu
diacon în treapta preoției. A participat la slujba Vecerniei și a Acatistului

Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș la aceeași biserică. Însoțit de
chiriarh, Preasfințitul Victorin a vizitat Seminarul Teologic din Caransebeș.
Ca semn de prețuire Î. P. S Nicolae a dăruit oaspetelui său un engolpion și
o icoană cu chipul Sfântului Iosif.
1969: În cursul lunii februarie Centrul Eparhial a fost vizitat
preotul catolic dr. Ernest Cristoph Suttner, asistent la Facultatea de
Teologie din Würzburg (R. F. Germană). În 10-11 martie au poposit la
reședința mitropolitană pastorul dr. Gerhard Bassarak, profesor de teologie
evanghelică în Berlinul răsăritean însoțit de ziaristul catolic Daniel
Michel Madeen din Statele Unite.
1970: Î. P. S. Nicolae a fost vizitat în 5 decembrie de preotul
romano-catolic dr. Albert Rauch, secretar al Episcopiei din Regensburg
însoțit de studenți teologi. La Praznicul Crăciunului a poposit la Timișoara
profesorul Girom Lesli Newville din cadrul Episcopiei Misionare Române din
America, auditor al cursurilor Institutului Teologic din București.
1971: Pe 8 iunie au sosit la Timișoara un grup de șase persoane
aparținând ,,Societății Biblice” din Anglia (The British and Foreign Bible
Society) condus de Rev. Kenneth Gray. Grupul a vizitat catedrala și
Seminarul Teologic. Au participat la orele de curs la disciplinele biblice.
În zilele de 16-17 iunie a vizitat la Timișoara pastorul danez Alf
Johansen din Nimofte, care a învățat limba română și se afla la capătul
unei călătorii de studii. La dineul oficial a participat și P. C. Părinte Prof.
Dr. Ioan Zăgrean de la Institutul Teologic din Sibiu. Un alt oaspete a fost
Rev. H. Hill care a vizitat mai multe biserici participând la Liturghia
arhierească oficiată la Mehadica.
Între 8-14 august, Keith Hitchins de la Universitatea din Illionis a
consultat arhiva mitropolitană pentru elaborarea unor studii. Preasfințitul
Episcop Victorin a vizitat colecția muzeală, atelierul de lumânări, mănăstirea
Săraca, a slujit sf. Liturghie la Timișeni și Vecernia la Pădureni.
Igmar af Hällström din Turku (Finlanda), participant la Cursurile
de Vară de la Sinaia a vizitat Timișoara pe 31 august. În 20 septembrie un
grup de preoți ortodocși români din Iugoslavia conduși de P. Pn. Părinte
Prot. Aurel Uroș, iar în 23 septembrie dr. Ioan Cocioba, medic în New
Yorg au fost oaspeții Î. P. S. Nicolae.
1972: Între 17-19 iunie Dr. Gerhard Heintze, episcopul Bisericii
Luterane din Braunschweig, R. F. Germană urmat în 4-7 august de dl.
Ignace Pecksstadt, avocat de confesiune ortodoxă din Eeclo, Belgia; 10-
12 septembrie: Dr. Karl Foitzik de la Augustana Hochschule din
Neundettelsan, R. F. G însoțit de un grup de studenți teologi din
166
Heidelberg și Marburg; 23-25 septembrie: Preasfințitul Episcop Germain

Hardy de la Episcopia Catolică Ortodoxă din Franța.
1973: Eminența Sa dr. Kovaks Lajos, episcopul Bisericii
Unitariene din România însoțit de soție și 2 colaboratori au poposit la
reședința chiriarhală din Timișoara. Oaspeții au vizitat catedrala, Colecția
de Artă și alte câteva obiective din oraș.
1974: În zilele de 10 și 11 ianuarie, Arhiepiscopia Timișoarei și
Caransebeșului a găzduit pe Preasfințitul Justinian Maramureșeanul,
episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, însoțit de
P. C. Părinte Augustin Stanciu. Între obiectivele vizitate cu acest prilej se
numără Catedrala Mitropolitană din Timișoara, cu colecția muzeală ce o
adăpostește, apoi atelierul de lumânări, tipografia arhidiecezană, depozitul
de obiecte bisericești, birourile centrului eparhial, așezământul de la
Timișeni, iar mai la urmă bisericile parohiale din Lugoj, Catedrala din
Caransebeș și Seminarul Teologic din localitate, unde Preasfinția Sa a
ținut elevilor în cadrul rugăciunii de seară un cuvânt de de zidire sufletească396.
1975: Între 29 și 31 ianuarie Preasfințitul Vasile Coman, episcop
al Oradiei a vizitat Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului la invitația
Înaltpreasfințitului Nicolae, Mitropolitul Banatului. În 30 ianuarie ierarhii
au ajuns la Școala de cântăreți și Seminarul teologic unde școala și-a
sărbătorit hramul. Programul artistic a constat din coruri, lecturi și o
expunere prezentată de P. C. Părinte Eugen Iancu, duhovnicul școlii. În
31 ianuarie ierarhii au participat la cursuri. Ultima oră i-a întrunit pe toți
în sala festivă unde Preasfințitul Episcop Vasile a rostit o amplă expune
privind îndatoririle religioase și cetățenești ale preoților și credincioșilor
în lumina istoriei Bisericii Ortodoxe Române397.
În zilele de 15-17 noiembrie Î. P. S. Victorin a vizitat pe omologul
său bănățean. A participat în orașul de pe Bega la Sf. Liturghie, slujba
Vecerniei și Acatistul Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș.
În atenția conducerii eparhiale au stat mănăstirile. Chiar dacă
activitatea acestora nu a mai cunoscut strălucirea din trecut în vetrele
monalele s-au făcut lucrări de consolidare și au apărut construcții noi,
s-au organizat ateliere meșteșugărești, s-au prăznuit hramurile prin
Liturghii arhierești în cadrul cărora au fost hirotoniți și hirotesiți mai
mulți candidați. Mănăstirile au fost certetate de ierarhii eparhiei, oaspeți
din afara țării.
Cererea Înaltpreasfințitului Vasile înaintată Sfântului Sinod a fost
aprobată la 5 octombrie 1950 și astfel s-au pus bazele Schitului ,,Sfinții
396
,,Înaltă vizită la Timișoara”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 / 1974, p. 153.
397
,,Vizită frățească”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 / 1975, p. 102.
167
Valentin Bugariu
Apostoli Petru și Pavel” de lângă Bogâltin. În ziua de 8 iulie 1955 a fost

sfințită biserica schitului de Înaltpreasfințitul Vasile care a fost însoțit de
doi colaboratori de la Centrul Eparhial.
În 24 noiembrie 1957 prin delegație chiriarhală părintele dr.
Gheorghe Cotoșman, vicar eparhial a sfințit paraclisul nou zidit cu hramul
,,Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Cu acest prilej protosinghelul Ieronim
Balintoni, exarhul mănăstirilor a săvârșit actul tunderii în monahism a trei
surori din această mănăstire: Tecla Coban, Ileana Popescu și Paraschiva
Faur398.
După mutarea moaștelor Sfântului Iosif în Catedrala Mitropolitană
prin grija Înaltpreasfințitului Vasile a fost refăcut mormântul Sfântului din
mănăstirea Partoșului (1958). Lucrările de zidire au fost vegheate de
protopopul dr. Marcu Bănescu, consilier administrativ.
În anul 1954 s-a înființat un atelier de răsucit fire și bobinat la
Mănăstirea Timișeni-Șag.
Mănăstirile Izvorul Miron, Vasiova, Piatra Scrisă, Cebza și-au
serbat hramurile prin delegații ierarhului fie protopopul zonei, fie
profesori de teologie de la Seminarul Teologic. În anii 70 hramurile au
reînceput să ia o amploare vizibilă chiar dacă nu au mai atins bogăția
ceremonialului din perioada interbelică.
În ziua de 6 august 1976, a avut loc prăznuirea hramului la Sf.
Mănăstire ,,Săraca” - Șemlacu Mic, din protopopiatul Deta. În preziua
hramului s-a oficiat Vecernia, Utrenia cu Priveghere, Acatistul Maicii
Domnului, al Domnului nostru Iisus Hristos și al Sf. Iosif cel Nou de la
Partoș. Tot în această zi a fost sfințită apa, prinoasele și maslul de obște.
Sosirea Înaltpreasfințitului Mitropolit Nicolae a fost așteptată de
soborul preoților și de credincioși, după care a început a doua Sfânta
Liturghie în cadrul căreia au fost hirotesiți întru iconomi preoții Cornel
Lugojan de la parohia Jebel, Gheorghe Rămneanțu de la parohia Denta și
Silviu Mioc de la parohia Opatița, toate în protopopiatul Deta399.
Cultura bisericească a rămas în vremea păstoririi Patriarhului
Justinian singura formă de misiune practică. În cadrul Mitropoliei
Banatului și-a derulat activitatea Seminarul teologic, a apărut revista
eparhială ,,Mitropolia Banatului”, s-au desfășurat conferințe preoțești de
orientare și administrative, cursuri pentru obținerea gradelor preoțești
(promovare), cursuri de îndrumare misionară, examene de capacitate
398
,,Sfințirea paraclisului Sfintei Mănăstiri de maici Sfântul Ilie de la Izvor, Vasiova”, în
,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 / 1958, p. 201.
399
,,Prăznuirea hramului unor așezăminte mănăstirești”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 9-
12 / 1976, p. 754.
168
preoțească. Centrul Eparhial a luat hotărâri de păstrare a fondului arhivistic,

de înființarea bibliotecilor bisericești, grija față de pregătirea viitorilor
preoți în dobândirea cunoștiințelor pentru a le putea transmite prin predică
și cateheză și slujire, măsuri în ceea ce privește cântarea de obște.
S-au luat măsuri în direcția cântării în comun a credincioșilor, prin
convocarea cântăreților bisericești în întruniri pe protopopiate, stăruindu-se
la uniformizarea cântărilor liturgice prin efectuarea de exerciții sub
îndrumarea unor persoane competente. S-a dispus citirea Apostolului cu
fața spre credincioși. Apoi, s-a inițiat obiceiul ca acolo unde slujeau doi
preoți unul dintre ei să rostească de pe solee cu poporul Crezul, până la
generalizarea acestei practici. Rostirea sau cântarea în comun a rugăciunii
Tatăl nostru de către cei prezenți în sfântul locaș a devenit un fapt
frecvent. Oficierea Liturghiei cu ușile împărătești deschise a oferit o
imagine mai cuprinzătoare a misterului liturgic. Exista practica ca acolo
unde funcționau coruri anumite imne să fie cântate alternativ cor-popor.
La rostirea predicilor, avându-se în vedere trebuința de a nu discrimina
credincioasele, s-a recurs la formula: ,,Iubiți credincioși și credincioase”.
Tematica predicilor și catehezelor ce se rosteau obligatoriu se impunea a
fi afișată la intrarea în biserică400.
La Caransebeș, în locul Academiei Teologice funcționează după
1948 o Școală de cântăreți bisericești pentru pregătirea personalului
bisericesc, tinerii care doreau să studieze Teologia o puteau urma la
Institutele Teologice din Sibiu, București și Cluj, la ultimul până în 1952
când acesta s-a contopit cu cel sibian.
Școala de cântăreți din Caransebeș s-a aflat în permanența grijii
Mitropoliei Banatului. La Școala de cântăreți deschiderea anului școlar s-a
făcut într-un local frumos, curat, luminat, potrivit înzestrat cu mobilierul
necesar cancelariilor, claselor de curs și dormitoarelor. De asemenea și
capela școlii a fost înfrumusețată cu mai multe și frumoase icoane sfinte401.
Efortul despus de Centrul Eparhial a fost răsplătit prin rezultate
bune și foarte bune la învățătură, înființarea unui cerc literar cu eficiente
inițiative didactice. Toate acestea ne sunt mărturistite de o cronică
culturală: În anul 1953-1954 elevii înscriși au urmat cursurile școlii, în
mod regulat, toți fiind bursieri ai Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului,
ai Episcopiei Aradului, Arhiepiscopiei Craiovei, Arhiepiscopiei Sibiului
400
Vasile Petrica, ,,Înaltpreasfințitul Mitropolit Dr. Nicolae Corneanu și înnoirea
liturgică”, în Episcopia Caransebeșului, Mitropolitul Nicolae Corneanu (1923-2014).
Omagiul caransebeșenilor la un an de la trecerea în veșnicie, Editura Episcopiei
Caransebeșului, Caransebeș, 2005, p. 24.
401
,,De la Școala de Cântăreți”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-3 / 1956, p. 109.
169
Valentin Bugariu
și Episcopiei Oradiei. La examenele ce s-au dat în cursul lunii iunie s-au

prezentat toți elevii, reușind cu bine, în afară de 3 care au fost amânați pe
toamnă. Examenul de diplomă s-a ținut în zilele de 9 și 10 iulie sub
președenția P. On. Părinte dr. Sofron Vlad, rectorul Institutului Teologic
din Sibiu, ca delegat al Î. P. S. Mitropolit Vasile al Banatului.
Activitatea școlară a elevilor a fost bogată. Ea nu s-a redus doar la
orele de curs, meditație, servicii divine, ci a inclus și serbări (7 la număr),
ședințe în cadrul cercului literar, excursii (ca spre pildă la Sarmisegetuza),
ore de lectură la bibliotecă402.
Urmare a hotărârii Sfântului Sinod din 25. 09. 1955, școlile de
cântăreți au fost transformate în Seminarii teologice cu durata de școlarizare de
5 ani. Primele două clase au fost prevăzute să fie de cântăreți bisericești
(absolvenții lor putând fi numiți cântăreți de strană), iar ultimele trei
clase, de seminar teologic; absolvenții acestei școli primeau dreptul de a
puteau fi hirotoniți preoți pentru parohiile de categoria a III-a sau, în
cazuri deosebite, și la cele de categoria a II-a. Noua școală cuprindea un
număr de 7 catedre; de asemenea, numărul disciplinelor a sporit cu ore de
limbi clasice, moderne, Istoria Universală, Îndrumări misionare și Pastorală403.
Corpul didactic a fost format din foști profesori ai Academiei
Teologice din Caransebeș, doctori și doctoranzi în teologie, preoți cu o
bună pregătire teologică și pedagogică. Directorii acestei instituții de
învățământ teologic au fost: prot. Prof. Dr. Zeno Munteanu (1949-1962);
prot. Prof. Gheorghe Neda (1963-1966); Diac. Prof. Drd. Dumitru Abrudan
(1966-1971); prot. Prof. Ioan Teodorovici (1971-1974); Afinoghen Levițchi
(1974-1975) și Dorin Jacotă (1976-1978). Iar între profesori amintim pe:
prododiacon Cornel Olariu, preot Ilie Câmpeanu, Constantin Vladu, preot
Adrian Clievici, preot Cornel Mezinca, Siviu Anuichi, Diac. Sorin
Cosma, Preot Nicolae Belean, Preot Pavel Marcu și alții. Școala a avut
duhovnic, bibliotecar, pedagog și casier.
Situația elevilor înscriși și care au urmat cursurile au avut creșteri
și scăderi numerice până în vremea anilor 1970 când au fost scoase la
concurs locuri pentru fiecare eparhie: a Timișoarei și Caransebeșului,
Aradului și Oradiei la care s-au adăugat locuri pentru elevii veniți din
Vicariatul Ortodox Sârb din Timișoara și elevii din parohiile românești
din Banatul iugoslav: 1956-1957: 25 elevi admiși; 1958-1959: 126 elevi;
402
,,Pregătirea viitorilor cântăreți bisericești și preoți”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 10-
12 / 1954, p. 50.
403
Pavel Marcu, Istoricul Seminarului Teologic Liceal ,,Ioan Popasu” Caransebeș
(1955-2008), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2016, p. 73. (Se va
prescurta în continuare Istoricul Seminarului…).
170
1959-1960: 116 elevi; 1960-1961, o scădere de 48 elevi; 1963-1964: 77

elevi; 1964-1965: 80 elevi; 1965-1966: 69 elevi; 1967-1968: 122 elevi;
1968-1969: 153 elevi; 1969-1970: 195 elevi; 1970-1971: 265 elevi; 1971-
1972: 115 elevi; 1973-1974: admiși 28 elevi; 1974-1975: 54 de elevi
admiși și 293 în toate clasele; 1975-1976: 42 elevi admiși.
O atenție deosebită dincolo de sprijinul material oferit de eparhii,
un moment deosebit l-au reprezentat examenele de admitere și de
absolvire (diplomă) a elevilor. Acestea au fost conduse de Înaltpreasfințitul
Nicolae, ierarhii Aradului și Oradiei, profesori de teologie de la Institutul
Teologic din Sibiu: Nicolae Neaga, Iorgu Ivan, Grigore T. Marcu, Milan
Șesan, Ioan Zăgrean.
În cadrul școlii a activat Cercul de lectură, condus de Cornel
Olariu care a comemorat scriitorii români, a organizat conferințele și
serbările școlare. În prima perioada a seminarului a funcționat și Organizația
A. R. L. U. S. În ședințele Asociației Române pentru strângerea legăturilor cu
Uniunea Sovietică au fost tratate și teme științifice. În anul 1963 elevul
Aurel Jivi a prezentat referatul ,,Importanța zborurilor în Cosmos”404.
Un rol deosebit în dezvoltarea Seminarului l-a avut Mitropolitul
Nicolae Corneanu, fost profesor aici între 1956-1959. Aici prin grija sa
s-au ridicat două noi corpuri de clădire, o biserică pentru rugăciune și
practica liturgică. A fost dotată și mereu îmbunătățită biblioteca instituției
care de la 400 de volume în 1955 a ajuns 9.400 de volume și 1.200 de
periodice în 1967. S-a ocupat îndeaproape de personalul didactic și
duhovnicesc aducând aici absolvenți ai cursurilor de doctorat dar și
duhovnici apreciați așa cum a fost Paulin Lecca. Ierarhul bănățean a fost
prezent nu de puține ori la orele de curs, la cele de rugăciune și ședințele
consiliilor profesorale. A invitat aici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe,
reprezentanți ai altor Biserici, profesori de teologie care au propus
elevilor conferințe și meditații.
Rezultatele nu s-au lăsat așteptate. În această perioadă s-au pregătit
viitori ierarhi și preoți. În șirul absolvenților vom aminti pe clasicistul
Emil Dumitrescu, profesor universitar la Universitatea din Craiova;
Remus Rus și Aurel Jivi, profesori de teologie la București și Sibiu.
Tot prin burse și semiburse elevii își puteau continua pregătirea la
Institutul Teologic. Majoritatea absolvenților de Seminar Teologic de la
Caransebeș s-au îndreptat spre Institutul Teologic din Sibiu, puțini au
optat pentru cel din București și unii l-au absolvit pe cel din Cluj, așa cum
a fost cazul preotului Iulian Oprișoni de la parohia Temerești, protopopiatul
Lugoj, a obținut titlul de licențiat în teologie cu media ,,Foarte Bine”405.
404
Pavel Marcu, Istoricul Seminarului…, p. 112.
405
,,Licențiat în teologie”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4 / 1952, p. 9.
171
Valentin Bugariu
Potrivit prevederilor Regulamentului învățământului teologic,

Institutul sibian pregătea tineri din Mitropolia Ardealului și Banatului.
Viitorii studenți erau recrutați doar dintre absolvenții de seminar. Cu toate
acestea, neexistând o ,,tradiție” a seminarilor în Ardeal, Institutul sibian a
primit și absolvenți de liceu406. Între candidații admiși și apoi absolvenți
mai apoi s-a numărat și Dan Ilie Ciobotea, actualul patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, absolvent de liceu din Arhiepiscopia Timișoarei și
Caransebeșului, student teolog între 1970-1974.
De o grijă specială s-au bucurat studenții teologi bănățeni și elevii
care au urmat cursurile Seminarului Teologic Special de la Curtea de
Argeș, ierarhul Banatului a fost prezent la cursuri și examenele învățăceilor, s-a
întreținut cu tinerii teologi aflând de realizările acestora pe tărâm educațional.
După absolvire cei care aveau aplecare spre studiu urmau cursurile
de magisteriu (doctorat) organizate doar de Institutul Teologic din
București pe o perioadă de doi ani de cursuri la forma de zi cu susținerea
unor examene. În perioada patriarhului Justinian din Banat a obținut titlul
de doctor în teologie arhim. Timotei Seviciu cu tema: ,,Doctrina hristologică a
Sfântului Chiril al Alexandriei în lumina tendințelor actuale de apropiere
dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile vechi orientale” în 4 iunie 1972.
Potrivit rezoluției Preafericitului Părinte Patriarh Justinian comisia
examinatorie prezidată de Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae al Banatului a
fost formată din următorii profesori ai Institutelor Teologice din București
și Sibiu: Ioan G. Coman (referent principal), Isidor Todoran, Milan Șesan,
Ioan Rămureanu, Dumitru Fecioru. Alexandru Elian. În fața celor prezenți
Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae l-a proclamat pe P. Cuv. Arhimandrit
Timotei Seviciu, ,,doctor în teologie” cu calificativul ,,excepțional”407.
La absolvire studilor teologice majoritatea absolvenților au optat
pentru parohie, alții au fost reținuți în învățământul teologic, cum a fost
cazul lui Aurel Jivi, numiți profesori la seminariile teologice sau funcționari
la Centrele Eparhiale. Cei care optau pentru parohie, potrivit Statutului de
Organizare și funcționare a Bisericii mai se prezentau la un examen de
capacitate preoțească (echivalent examenului de titularizare pe post în
învățământ), iar dacă obțineau note de trecere erau numiți preoți la parohie.
Examenul s-a ținut în fața sinodului mitropolitan format din ierarhii
celor două eparhii, vicarul administrativ al eparhiei și profesori de teologie.
Între membrii Comisiei de examinare selectiv amintim: Înaltpreasfițitul
406
Mircea Păcurariu, 230 de ani de învățământ teologic la Sibiu (1786-2016), Editura
Andreiană, Sibiu, 2016, p. 191.
407
,,Proclamare de ˂˂Doctor în Teologie>>”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 7-9 / 1973,
p. 555.
172
Mitropolit Nicolae, arhim. Timotei Seviciu, prot. Gheorghe Cotoșman,

prot. Zeno Munteanu și Constantin Vladu.
Conferințele preoțești și administrative au fost pentru toți clericii
mijloace de îmbogățire a cunoștiințelor teologice, de formare continuă.
Acestea s-au desfășurat la sediile protopopești din Arhiepiscopie sau prin
comasare în 5 centre: Timișoara, Oravița, Lugoj, Caransebeș și Lipova
(1966). Ele au beneficiat de prezența Mitropolitului Nicolae, a episcopului-
vicar, a consilierilor Centrului Eparhial: Victor Vlăduceanu (1952); Nicolae
Corneanu; (1953); Gheorghe Coroșman (1963); Ion B. Mureșianu; Gruia
Ignea (1971); profesorilor de teologie: Ștefan Lupșa (1953); Dumitru
Călugăr; Nicolae Neaga; Milan Șesan; Ioan Zăgrean (1970); Ioan Ică
(1974) și Mircea Păcurariu (1977). La aceste conferințe au mai participat
deputații Adunării Eparhiale dar și elevi seminariști din anul al V-lea.
Tematica acestor conferințe dincolo de probleme impuse cum ar fi
lupta pentru pace, a tratat și chestiuni practice legate de viața parohiei:
,,Importanța monumentelor de artă bisericească și păstrarea lor. Îndatoririle
preotului” (1965); ,,Orientări noi în lucrarea pastorală a preotului” (1965);
,,Preotul îndrumător al vieții morale a credincioșilor” (1969); ,,Cultul
ortodox factor de sprijinire a bunelor relații dintre oameni” (1972);
,,Problema uniformizării cultului: cântarea comună în Biserică – contribuții
la unificarea spirituală a Bisericii Ortodoxe Române” (1973); ,,Predica în
zilele noastre” (1974); ,,Preotul, factor esențial în pastorație” (1975). Tot
cu același caracter au fost și unele conferințe administrative care au întărit
cunoștiințele primite în cadrul celor dintâi: ,,Modul corect de a se oficia
servicile religioase” (1970) și ,,Modalități practice de conlucrare a preotului cu
Adunarea, Consiliul și Comitetul parohial” (1973).
Prin cadrul conferințelor preoțești clericii au fost înștiințați de
rolul patriarhului Justinian în susținerea Bisericii: ,,Contribuția preoților
la îndrumarea cetățenească a credincioșilor în lumina apostolatului social”
(1966) și ,,Apostolatul social în Biserica Ortodoxă Română la împlinirea
a 75 de ani ai Preafericitului Justinian” (1976).
Blamat de unii și apreciat de alții, ,,Apostolatul social” al Patriarhului
Justinian s-a dorit de autor a fi un imbold dat preotului de a ieși din spațiul
liturgic, de a fi prezent în societate în tămăduirea suferințelor credincioșilor,
crearea unei legături speciale între preot și păstoriții săi, o sigură familie.
Apostolatul social al Preafericitului Părinte Patriarh Justinian
izvorăște direct din apostolatul său evanghelic. Dimensiunile și frumusețea
realizărilor Sale obștești-ortodoxe sunt opera unei credințe viguroase, a
revărsării continue a puterii Sfântului Duh și a unui impuls misionar fără
oprire, ca acela al Sfinților Apostoli după Cincizecime. Opera Preafericirii
Sale a înflorit și a rodit sub dogoarea și roua continuă a Rusaliilor. N-a
173
Valentin Bugariu
gândit, nu s-a rugat și n-a lucrat niciodată numai pentru Preafericirea Sa

singur, ci totdeauna pentru toți fii săi sufletești, pentru creștinii de
pretutindeni. Asemeni Sfântului Vasile cel Mare, Preafericitul Patriarh a
creat așezăminte bisericești, ca cele de la mănăstirile Dealu și Viforâta, a
organizat Casă de ajutor și Casă de pensii, Fondul Central Misionar,
ateliere de lucru în unele mănăstiri și burse pentru elevii seminariști și
studenții Institutelor Teologice. A dezvoltat o bogată cultură teologică,
prin repunerea în valoare a vechilor picturi bisericești de sute de ani,
unicate în arta mondială, apoi prin reîmprospătarea artei picturale și
arhitecturale cu prilejul zidirii de noi biserici și prin publicarea a mii de
pagini de cărți de cult, de știință și reflecție teologică pentru masele de
credincioși408.
În pregătirea continuă a preoților au stat cursurile și examenele
pentru definitivarea și promovarea pe post; cursuri de îndrumări misionare.
La inițiativa conducerii Eparhiei s-au ținut conferințe care au analizat predica
dar și cântarea bisericească prin participarea preoților și cântăreților bisericești.
La parohii și-au continuat activitate acolo unde au existat sau au
fost înființate noi coruri. La Timișoara a activat Corul Mitropoliei Banatului,
Corul Preoților, coruri parohiale: ,,Doina” (Iosefin), ,,Speranția” (Fabric),
,,Înălțarea” (Elisabetin), Timișoara II, Corul Ion Vidu din Lugoj. Aceste
coruri au dat răspunsurile la Sfânta Liturghie dar au oferit și concerte de
colinde și pricesne. Mai mult decât atât au existat colaborări cu Opera de
Stat din București, iar la catedrala mitropolitană au evoluat Petre Ștefănescu-
Goangă și Arta Florescu. La Seminarul teologic din Caransebeș a existat
Corul elevilor condus de prof. Constantin Vladu.
O realizare deosebită a reprezentat-o însă cântarea corală sătească.
Având modelul Corului Plugarilor din Chizătău, în perioada de după cel
De-al Doilea Război Mondial au apărut noi formații corale: Babșa (1952),
Petroman (1953), Toc (Lipova), Buziaș (1956), Borlova, Valea Boului,
Bouțarul Superior, Bouțarul Inferior, Zlagna, Sacul (Caransebeș, 1956) și
Mâtnicul Mare (1958).
Nu a fost abandonată prețuirea icoanelor, a cărții vechi bisericești
precum și a altor obiecte de cult din trecut. La subsolul catedralei prin
grija Î. P. S. Nicolae a fost organizată Colecția de Artă Veche Bisericească din
Timișoara. Aici au fost expuse icoane realizate de Nedelcu Popovici,
Gheorghe Diaconovici, Ioan Zaicu și Constantin Daniel precum și mai
multe tipărituri409.
408
Ioan G. Coman, ,,Apostolatul social în Biserica Ortodoxă Română la a 75-a aniversare a
Preafericitului Patriarh Justinian”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 5-8 / 1976, p. 327-328.
409
,,Muzee bisericești”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 9-10 / 1962, p. 577.
174
Icoanele au fost valorificate prin expoziții la Muzeul de Artă din

București, șase realizări din veacurile XVII-XVIII și două manuscrise din
veacul al XIV-lea dar și peste hotare la Novi-Sad unde au fost expuse 29
de piese executate de Grigore Zugravul (uși împărătești, 1745), Nedelcu
Popovici (Iisus binecuvântând și Fecioara cu Pruncul, 1769), Mihai
Popovici (Iisus binecuvântând, 1802), Gheorghe Diaconovici (crucifix,
1825) precum și alți meșteri identificați sau anonimi410.
Cenzura statului s-a aplicat la producțiile tiparului, cărți și reviste
bisericești. În locului revistelor și foilor eparhiilor au apărut revistele
mitropolitane cu un conținut diversificat: Editorial, studii de teologie
biblică, sistematică, istorică și practică, îndrumări omiletice, catehetice,
pastorale și misionare, cronica activităților eparhiale și prezentări bibliografice.
Din anul 1950 oficiosul Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și
Episcopiei Aradului și-a schimbat titulatura în ,,Mitropolia Banatului”. La
Caransebeș a continuat vechiul buletin eparhial cu o nouă titulatură ,,Foaia
Arhidiecezană” (iunie 1950 – mai 1951) redactată de Silviu Anuichi.
Revista mitropolitană a apărut inițiat în 6 numere pe an (1951),
pentru ca numărul acesteia să fluctueze permanent: 7 apariții anuale (1951-
1952); 4 (1953; 1955-1957; 1965-1975; 1977); 5 (1954; 1958; 1962-
1964); 6 (1959); 3 (1960-1961; 1976).
Sarcina supravegherii tiparului a revenit rând pe rând consilierilor
eparhiali și ierarhului Mitropoliei: Nicolae Corneanu (1951-1956), Gheorghe
Perva (1951-1960), Victor Vlăduceanu (1956-1962), Nicolae Vesa (1960-
1961), Petru Sălăgeanu (1961-1962), Ion B. Mureșianu (1962-1965),
Gheorghe Cotoșman (1965-1975), Traian Timotei Seviciu (1969-1975),
Petru Dorobanțu (1974-1978)411.
Publicația a reușit să suplinească lipsa cărților tipărite, cuprinsul
fiecărui număr conținând materiale necesare preoților în pregătirea
conferințelor preoțești, în cea a predicilor și catehezelor din duminici și
sărbători. Rubrica ,,Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșeșului” este o
cronică a activităților cotidiene a Bisericii Ortodoxe din Banat.
Între colaboratorii permanenți amintim: ierarhi, profesori de la
Institutele Teologice din București și Sibiu, profesori onorari de la vechile
facultăți de teologie din perioada interbelică, consilieri eparhiali, profesori
la Seminarul Teologic din Caransebeș, cercetători (istorici de artă,
doctoranzi) și preoți.
410
,,Icoane din Colecția eparhială la Muzeul de Artă de la București”, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 1-3 / 1966, p. 146; ,,Expoziție de icoane vechi la Novi-Sad”, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 10-12 / 1970, p. 194.
411
Florin Dobrei, Revista teologică ,,Altarul (Mitropolia) Banatului” (1944-1947; 1951-
2011). Repere monografice, Editura Academiei Române, Centrul de Studii transilvane /
Editura Învierea, Timișoara, 2013, p. 62.
175
Valentin Bugariu
Cuprinsul revistei este format din studii biblice (Arheologie,

istorie, exegeză); sistematice (Dogmatică, Morală, Istoria Religiilor,
Ecumenism); istorice (Istoria Bisericească Universală, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Patrologie, Istoria Bizanțului); practice (Liturgică,
Catehetică, Omiletică, Muzică bisericească). La cele 4 ramuri ale Teologiei
ortodoxe amintim contribuții semnificative de istorie și spiritualitate bănățeană.
În perioada anilor 1948-1977, în vremea când Biserica Ortodoxă
Română a fost condusă de Preafericitul Patriarh Justinian Marina,
Mitropolia Banatului s-a dezvoltat pe liniile statornicite de acesta. S-au
sfințit și binecuvântat biserici, a fost susținută ridicarea unor noi lăcașe
liturgice în comunități sărace prin Fondul Central Misionar, tinerii,
preoții, profesorii și publiciștii au fost motivați să contribuie la temeluirea
vieții bisericești. La aceasta putem adăuga prețuirea Patriarhului Justinian
dată Bisericii Bănățene prin trecerea în rândul sfinților a Sfântului Iosif
cel Nou de la Partoș și întronizarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Nicolae
(1962). Preoții care au suferit din pricina regimului comunist au fost
reprimiți în parohii și învățământul teologic, de același tratament s-au
bucurat și clericii greco-catolici și bisericile în care au slujit.
176
Patriarhul Iustin Moisescu,

apărătorul bisericilor bucureștene
Patriarhul Iustin Moisescu s-a născut în 5 martie 1910 în familia
învățătorului Ioan Gh. Moisescu din comuna Cândești, Câmpulung Muscel,
erou al Războiului cel Mare. Mama, Maria I. Moisescu a fost reazemul
familiei formată din doi băieți și două fete. După clasele primare absolvite
în localitatea natală și clasa întâi de liceu la Câmpulung, viitorul Patriarh
al României a urmat cursurile Seminarului ,,Miron Patriarhul” pe care
le-a terminat ca șef de promoție (1930). Cu sprijinul Patriarhului Miron
Cristea a frecventat cursurile Facultății de Teologie din Atena (1930-
1934) cu o specializare la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg
și un doctorat în teologie la Atena (1937).
La reîntoarcere în țară a fost numit profesor de limba latină la
Seminarul ,,Nifon Mitropolitul” (1937-1938), profesor de Noul Testament
la Facultatea de Teologie din Varșovia (1938-1939), Cernăuți-Suceava
(1940-1946) și București (1946-1956). La cea din urmă instituție de
învățământ a susținut în cadrul disciplinei biblice trei cursuri: ,,Evanghelia de
la Ioan”, ,,Epistolele pastorale” și ,,Apocalipsa”.
Înlăturat din învățământ de autoritățile comuniste412 profesorul de
teologie Iustin Moisescu a fost hirotonit diacon (23 februarie), preot (24
februarie) și arhiereu (15 martie).
Pe 18 martie 1956 a fost instalat ca arhiepiscop al Sibiului și
mitropolit al Ardealului care cuprindea 6 județe. Nu a acceptat niciun
compromis413 și s-a remarcat prin dârzenie, cinste și corectitudine. A
înființat revista eparhială ,,Mitropolia Ardealului” și a eliberat două vile
ocupate până acum de Centrul Militar și Miliția locală. Locuințele au fost
oferite angajaților de la Centrul Eparhial și Institutul Teologic.
Ca mitropolit al Ardealului a participat la solemnitățile de
canonizare ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș alături de alți

,,Sfeșnicul” (Mașloc), nr. 2 / 2018; nr. 1 / 2019, p. 42-44.
412
† Calinic, Episcop al Argeșului și Muscelului, ,,Să ne amintim de Patriathul Iustin”,
în vol. Un stâlp puternic în vremuri de furtună. Dr. Iustin Moisescu, Mitropolitul
Moldovei și Sucevei (1957-1977). In Memoriam, Editura Trinitas, Iași, 2006, p. 72. (Se
va prescurta în continuare Un stâlp puternic în vremuri de furtună…).
413 †
Visarion Rășinăreanul, ,,O duioasă evocare – Mitropolitul Iustin Moisescu al
Ardealului”, în vol. Un stâlp puternic în vremuri de furtună…, p. 81
177
Valentin Bugariu
ierarhi din Sfântul Sinod. Trupul Sfântului Iosif a fost spălat cu toată
pietatea de Mitropolitul Iustin414.
Ales și apoi investit în 13 ianuarie 1957 arhiepiscop al Iașilor și
mitropolit al Moldovei și Sucevei va păstori la Iași timp de douăzeci de
ani cu remarcabile contribuții gospodărești și culturale.
Ucenic al marelui ierarh, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române amintește de zestrea lăsată în anii păstoririi ca mitropolit al
Moldovei: Spiritul practic cu care a fost înzestrat Mitropolitul Iustin s-a
concretizat în cele trei clădiri de la Centrul eparhial, peste 70 de biserici și
capele noi, 52 de case parohiale, 5 noi sedii de protopopiate și alte 5
renovate și extinse, a restaurat integral sau parțial 20 de mănăstiri și
schituri și a înființat 10 muzee de artă bisericească415.
A sprijinit pe elevii seminariști, pe tinerii absolvenți ai cursurilor
de Magisteriu în Teologie (actualele studii doctorale). Astfel că la
Seminarul de la Neamț a primit pe tinerii de atunci: Ștefan Alexe, Ilie
Georgescu, Vasile Bria și Mircea Păcurariu.
În cadrul editurii Mitropoliei au fost tipărite alături de monografii
de biserici, albume de artă și Psaltirea lui Dosoftei (1974) în care
Mitropolitul Iustin dădea prima judecată de valoare în ceea ce privește
versificarea dosofteiană drept întâia realizare din literatură română
cultă416 îmbrățișată de critica literară românească.
După trecerea la cele veșnice a Patriarhului Justinian Marina,
Mitropolitul Iustin Moisescu a fost ales (12 iunie 1977) apoi înscăunat (19
iunie) ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române păstorind până la moarte (31 iulie 1986).
Ca Patriarh s-a remarcat prin câteva realizări notabile: inițierea și
tipărirea unei colecții patristice intitulată ,,Părinți și Scriitori bisericești
(PSB)” proiectată în 90 de volume, a inițiat volumele Arta creștină în
România în 5 volume, o ediție sinodală a Bibliei (1982), a Noului Testament
(1979), precum și manuale pentru învățământul teologic. O contribuție
aparte o reprezintă lupta pentru salvarea bisericilor bucureștene.
Regimul comunist a urmărit pas cu pas dezrădăcinarea populației
care trăia la sate și orașe urmând un mod de viețuire tradițional. Încetul cu
încetul lupta de clasă față de celălat a declanșat răzbiul fațpă de tradiție.
Primii care au căzut victime au fost marii proprietari funciari, de fabrici și
414
Valentin Bugariu, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului, Editura
Tiparnița, Arad, 2016, p. 9; 12.
415
Dumitru – Gică, Păduraru, ,,Simpozionul Dr. Iustin Moisescu – Mitropolitul Moldovei și
Sucevei (1957-1977)”, în vol. Un stâlp puternic în vremuri de furtună…, p. 15.
416
Patriarhul Iustin, Dosoftei Mitropolitul și alte scrieri, Editura Argeșului și Muscelului
/ Anastasia, București, 2003, p. 153.
178
uzine, a urmat dislocarea populației dintr-o regiune în alta (Deportarea în

Bărăgan – 1951), suprimarea profesiunilor liberale, modernizarea prin
distrugere a satului și transformarea populației în mucitori industriali sau
agricoli.
Asaltul final împotriva clădirilor orașului a fost dat de Curemurul
din 4 martie 1977. Conducerea de Stat a dorit realizarea unui Centru
politic-administrativ intitulat Casa Republicii care deschidea un nou
bulevard: Victoria Socialismului.
Pentru realizarea acestui lucru au dispărut trei cartiere ale orașului
București: Uranus, Antim și Rahova cu clădiri vechi, biserici și mănăstiri
cu o vechime de 200-300 de ani. Arhitectul Gheorghe Leahu, martor al
demolărilor din Capitală, afirmă că: ,,Între 1983-1987 au fost demolate
cartiere întregi. S-au dărâmat 450 ha. ale Bucureștiului tradițional, o
suprafață echivalentă cu cea a orașului italian Veneția sau a două-trei
arondismente ale Parisului”417.
Patriarhul Iustin a continuat să poarte de grijă Bisericii. La Iași ca
Mitropolit a încredințat restaurarea catedralei mitropolitane și a Centrului
eparhial arhitectului G. M. Cantacuzino și fost deținut la Canal. Ajuns
Patriarh a luptat împotriva demolării bisericilor și mănăstirilor prin:
proteste oficiale, audiențe la șeful Statului și a militat pentru salvarea
acestora chiar și parțial: a rămas în multe cazuri biserica care a fost
translată împreună cu clopotnița dar au dispărut celelalte dependințe: casa
parohială în cazul bisericilor de mir, chiliile, trapezele, în cazul mănăstirilor.
În calea buldozerelor au stat atât obiective de patrimoniu național
dar și biserici mai noi. În locul demolărilor au apărut berării, blocuri de
locuințe dar și spații verzi. În niciunul din aceste distrugeri nu a existat
niciun acord din partea Patriarhiei implicit al Patriarhului Iustin. În multe
din cazuri a existat doar ordin verbal de demolare, aceasta realizându-se
în câteva zile, uneori în zi de sărbătoare: Duminica, Sfinții Împărați
Constantin și Elena sau Schimbarea la Față a Domnului. Procedeul folosit
în distrugerea acestora a fost: dinamitarea lor dar și folosirea buldozerelor
pentru nivelarea terenului.
În multe din aceste cazuri Patriarhul Iustin a trimis studenții
teologi pentru a salva obiectele de cult: icoane, cărți de slujbă, veșmite,
policandre și strane ș. a..
Credincioșii pe de altă parte au inițiat proteste către autoritățiile
administrative punându-se în fața buldozerelor. De la demolarea bisericii
417
Nicoleta Ionescu-Gură, Dimensiunea represiunii în România în regimul comunist.
Dislocări de persoane și fixări de domiciliu obligatoriu, Editura Corint, București, 2010,
p. 329.
179
Valentin Bugariu
Spirea Veche avem o astfel de mărturie: Oamenii care cu disperare

înconjuraseră biserica spre a o apăra de amenințarea catastrofală au fost
goniți de milițieni, în urmă alegându-se praful și pulberea. În durerea lor
sfâșietoare, ei ridicau de jos câte o cărămidă, o sărutau, unii luându-o cu
ei pentru a le sfinți casa și ca pe o relicvă ce le amintea frânturi ale
proprilor trăiri, ale unor vremuri dispărute pentru totdeauna418.
În anul 1981 și 1984 au fost demolate 10 biserici și mănăstiri:
,,Buna Vestire-Rahova” (1981), ,,Sfântul Nicolae-Crângași I”, ,,Izvorul
Tămăduirii-Crângași II”, ,,Albă Postăvari”, ,,Izvorul Tămăduirii”, ,,Spirea
Veche”, ,,Ghergiceanu” (1984). Tot în 1984 a fost demolat și Ansamblul
Mănăstirii Cotroceni. În anii 1985-1986 au dispărut biserica Nicolae Sârbi
și mănăstirea Pantelimon.
Tot în această perioadă au fost salvate prin translare 8 biserici și
clopotnițe din București și 1 din țară: Schitul Maicilor (1982), Biserica
Olari (1983), Sf. Ilie-Rahova (1984), Biserica Mihai Vodă, Clopotnița
bisericii Mihai Vodă, Palatul Sinodal-Mănăstirea Antim (1985), Sf. Ioan-
Piață (1986), Sf. Gheorghe-Capra (1986). La Reșița a fost translată
biserica Pătru Iacob (1985).
Translarea bisericilor a vizat două etape: consolidarea bisericilor și
apoi strămutarea pe un nou amplasament. Cel care a realizat acest
procedeu a fost ing. dr. Eugen Iordăchescu.
Se păstrează mărturia unei audiențe a Patriarhului la Președenția
țării și argumentul împotriva dărâmării bisericii Sfântul Gheorghe Nou:
,,Mi-a relatat apoi, pe scurt, că pe la orele 13,00 l-a chemat Ceaușescu ca
să-i spună că îl critică în zadar pentru demolarea unor monumente
bisericești, de vreme ce cu un secol în urmă au mai fost dărâmate
asemenea clădiri în București. Atunci Patriarhul i-a răspuns: <<Da
domnule președinte, știu toate aceste lucruri, dar țineți seama că
monumentele amintite au fost distruse de regimul burghez și nu de
puterea populară!>>. La care Ceaușescu a rămas fără replică.
Este biserica –Sf. Gheorghe Nou– unde a fost înhumat voievodul-
martir Constantin Brâncoveanu și unde au fost prohodiți Eminescu și
Caragiale, domnule președinte…”. Și în acest fel lăcașul a fost salvat,
fiind apoi restaurat pe banii Bisericii, sub atenta îndrumare a Patriarhului
Iustin, în forma în care se vede astăzi419.
418
Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica,
Neculae Ionescu-Ghinea, Bisericile osândite de Ceaușescu, București 1977-1989,
Editura Anastasia, București, 1995, p. 50.
419
Cristian Moisescu, ,,Un gând de pioasă aducere aminte”, în vol. Un stâlp puternic în
vremuri de furtună…, p. 130-131.
180
În cadrul Frontului Democratic al Unității Socialiste, Patriarhul

Iustin l-a interpelat pe Nicolae Ceaușescu pentru refacerea Palatului de la
Ruginoasa: ,,-Domnule președinte, Palatul făuritorului României moderne
se află într-o stare jalnică, dacă statul nu are bani să-l restaureze va
încerca Biserica să spele această rușine națională”. De aici i s-a tras mai
multe necazuri, între care cea mai oribilă a fost otrăvirea de către
generalul de securitate Nicolae Pleșiță420.
Teolog, dascăl, slujitor al altarului, harnic și priceput administrator
Patriarhul Iustin Moisescu a reușit să îmbăgățească zestrea spirituală și
materială a Bisericii și deschiderea acesteia către nevoile credincioșilor.
Întreaga activitate s-a fundamentat pe prețuirea arătată preoțimii: Prețuia
preotul, îl aprecia la valoarea lui sacerdotală, supranumindu-l ,,sfântul
preot de la țară”, care ducea greul slujirii misionare, ziua și noaptea,
mergând la căpătâiul bolnavului spre a-i împărtăși cele necesare pentru
suflet și pentru trup421.
420
Ștefan Oprea, Slujirea preoțească și activitatea misionară în gândirea și scrisul
patriarhilor Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 105.
421
† Adrian, Arhiepiscop emerit, ,,Frânturi de inimă la Comemorarea a douăzeci de ani
de la trecerea la cele veșnice a Patriarhului Iustin Moisescu”, în vol. Un stâlp puternic în
vremuri de furtună…, p. 59.
181
Valentin Bugariu
Două reviste religioase rurale din Banatul timişean

Revista religioasă a cunoscut în istoria bisericească o dezvoltare
aparte, ea cunoscând un dublu rol: primul pastoral de îndrumare religioasă
a credincioşilor şi al doilea cultural anume acela de iniţiere a cititorilor în
valorile locului, ale provinciei dar şi a tradiţiilor, obiceiurilor care formează
zestrea românilor în opoziţie cu fenomenul globalizării, al urbanizării şi al
dezrădăcinării identitare.
Subiectul căruia i se adresează o astfel de publicaţie este supus
presiunii vieţii, cunoscând criza la nivel psihologic şi religios: De când
vine pe lume până închide ochii, omul este într-o perpetuă criză. Nu
există prag, o nouă intersecţie existenţială, o nouă etapă de viaţă, fără
criza specifică. Fiecare răscruce de viaţă declanşează sau e declanşată de
o nouă criză422. Postmodernitatea presează omul născut şi crescut în
tradiţia culturală şi religioasă românească. Întâi formele cunoscute ale
inculturaţiei: urbanizarea, industrializarea, emigrarea, apoi cultura averii,
a plăcerii şi a puterii, apoi secolul vitezei. La drept vorbind, suntem în
,,secolul agitaţiei”. Toată lumea se precipită. Toţi fug de acolo – acolo şi-şi
consumă timpul cu ,,sufletul la gură”. Agitaţia lumii, vrând – nevrând, te
scoate din ritmul tău personal de viaţă. Omul este din ce în ce mai stresat
şi mai ,,pre/ocupat”. Un om ocupat nu mai are loc liber în interior. Este
populat şi ,,posedat” de o ,,legiune” de activităţi şi situaţii, care-l copleşesc
şi-l anulează ca persoană. Îl înstrăinează de sine însuşi, de ceilalţi şi de
Dumnezeu423. Toate aceste fenomene cu consecinţele lor au dus la
vulgarizarea ontosului neamului şi o diluare a spiritualităţii. Se poate
observa o vulgarizare a limbajului, a chipului sufletesc al românului prin
mediatizarea ,,cărnii cosmetizate”, accentuarea sexualităţii, distrugerea
valorilor tradiţionale: familie, şcoală, biserică424.

,,Două reviste religioase rurale din Banatul timișan”, în vol. Administrația românească
arădeană. Studii și comunicări din Banat – Crișana, vol. IX, Editura Vasile Goldiș
,,University Press”, Arad, 2014, p. 416–421.
422
Eugen Jurca, Criza sacerdoţiului în ,,stihiile” lumii. Aspecte psihologice, re/orientări
vocaţionale şi pastorale, Editura Galaxia Gutemberg, Târgu – Lăpuş, 2010, p. 99. (Se
va prescurta în continuare Criza sacerdoţiului…).
423
Eugen Jurca, Criza sacerdoţiului…, p. 29.
424
Emil Jurcan, ,,Resacralizarea societăţii româneşti. Nevoia de eliminare a vulgarităţii
din ontosul neamului”, în vol. Biserica în era globalizării, Editura Reîntregirea, Alba –
Iulia, 2003, p. 489 şi urm.
182
Ca răspuns unor astfel de probleme, Biserica se foloseşte de toate

metodele pastorale şi misionare pentru a transmite fiilor ei duhovniceşti
Cuvântul de Bun plin de credinţă, nădejde şi dragoste adică un spaţiu al
încrederii şi al valorificării darurilor credinţei prin fapte bune la căldura
dragostei pentru Dumnezeu şi aproapele. Unui om preocupat de grija zilei
de mâine prins în agitaţia clipei se adresează şi un astfel de foaie religioasă şi
culturală. Acest mod de răspândire a Evangheliei este atestată şi de
pedagogia creştină, el fiind un mijloc de catehizare eficient în zilele noastre,
atât pentru creştinii participanţi la Sfintele Slujbe, care-şi pot îmbogăţi,
astfel, cunoştinţele în materie de religie, cât şi pentru cei care, din diferite
motive, nu pot veni la biserică, dar se pot bucura de citirea unui cuvânt
ziditor şi pot fi beneficiarii unor îndrumări liturgice425.
Ca exemplificare a celor afirmate până acum vom ilustra cu două
exemple de astfel de reviste religioase şi culturale deopotrivă: ,,Lumină
lină” şi ,,Arhanghelul” din judeţul Timiş.
Revista ,,Lumină lină” a apărut la început ca un buletin, apoi
revistă a comunităţii parohiale din Colonia Gătaia în anii 2005 – 2011. În
decursul a celor şapte ani de apariţie neîntreruptă publicaţia a trecut prin
mai multe transformări, atât la nivelul conţinutului din unul catehetic
într-unul religios cultural şi în ce priveşte grafica de la multiplicarea prin
fotocopiere la tiparul off-set. Apariţia acesteia a fost necesară din pricina
dispersării comunităţii parohiale nu atât sub raport geografic, cât mai ales
fizic426. Cititorii fideli sunt credincioşii parohiei, un număr mic din cele
100 ex. tipărite sunt donate bibliotecilor locale, judeţene, universitare ş.a.,
Muzeului Presei din Jimbolia dar şi ca schimb între membrii Asociaţiei
Publiciştilor din Presa Rurală din Banat.
Apariţia buletinului parohial a fost semnalată de presa eparhială:
,,Am primit la redacţie buletinul parohial ,,Lumină lină” (an. I, nr. 1-3/
2005) editat de parohia Colonia Gătaia, protopopiatul Deta, prin grija C.
Părinte Valentin Bugariu. Din cuprins spicuim: editorialul ,,La început de
drum”, tâlcuirea unor slujbe, articole de rememorare a unor vrednici
înaintaşi, dicţionar religios şi rubrica ,,Din viaţa parohiei”. Dorim publicaţiei
ani mulţi de apariţie, iar ostenitorilor putere de muncă neîmpuţinată427.
Sub formă de buletin parohial a apărut din 2005 până în 2007, în
anul 2008 a apărut sub formă de revistă parohială în patru pagini color, pe
hârtie dublu cretată în cadrul Trustului de Presă ,,Magazin”. Din zorii
425
Vasile Gordon, Introducere în catehetica ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2004,
p. 171 – 172.
426
Valentin Bugariu, ,,La început de drum”, în ,,Lumină lină”, 2005, nr. 1-3, p. 1.
427
,,Din viaţa Bisericii”, în ,,Învierea”, 2005, nr. 15, p. 2.
183
Valentin Bugariu
anului 2009 şi până în 2011 publicaţia a intrat în cea de a treia etapă a

devenirii sale: revistă parohială, în opt pagini cu rubrici permanente:
,,Editorial”, ,,Povestea Vorbei”, ,,Valori poetice”, ,,Restituiri”, ,,Urme din
Trecut”, ,,Documentar”, ,,Cateheză”, ,,Semne”, ,,Meditaţia zilei”, ,,Cronica
parohială” şi prezentări bibliografice. Revista şi-a obţinut şi recunoaşterea
Bibliotecii Naţionale a României: ISSN: 2066-7396.
Gândită ca publicaţie trimestrială prin articolele, meditaţiile şi poeziile
apărute a încercat să iniţieze cititorii în arta frumosului. Colaboratorii
(redactorii) provin din toate palierele culturii rurale şi nu numai: preoţi,
profesori, bibliotecari şi elevi. Între colaboratori amintim pe universitarii
timişoreni: regretatul magistru G. I. Tohăneanu, lingvistul Rodica Popescu,
etnologul Ioan Viorel Boldureanu, istoricul bisericesc Florin Dobrei,
poeţii Anghel Dumbrăveanu şi Dimitrie Acea, muzeograful Ioan Traia,
teologul Bogdan Tamaş, profesorii Ion Murariu (Giroc), Horia Musteţi,
Călin Frăsie (Timişoara), Ioan Albu (Berzovia), Marius Iosif Circa (Deta),
Maria Pavlovici Pătruţ (Maşloc), Bianca Orăşanu (Şoşdea), jurnalistul
Alin Dirina (Jebel), preotul Călin Negrea (Gherman). Redacţia a fost
formată din: prof. univ. dr. Rodica Popescu, prof. Ioan Traia, pr. dr. Iliia
Pavlovici Pătruţ, prof. Călin Frăsie şi pr. dr. Valentin Bugariu în calitate
de redactor responsabil.
Ca structură şi conţinut revista a avut în prima uneori şi în
următoarea pagină un editorial care a tratat probleme generale din viaţa
creştinului: ,,Sărbătoarea creştină astăzi”, 2005, nr. 2; ,,Buna comportare
în biserică”, 2005, nr. 3-4; ,,Alcoolul în viaţa noastră”, 2006, nr. 1;
,,Protopopul Melentie Şora – 50 de ani de la moarte”, 2006, nr. 4;
,,Educaţia religioasă astăzi”, 2007, nr. 1; ,,Istorisirea biblică a Naşterii
Domnului”, 2008, nr. 3; ,,Istorisirea biblică a Învierii Domnului”, 2008,
nr. 4; ,,Actualitatea Sfântului Vasile cel Mare”, 2009, nr. 1; ,,Chipul
Maicii Domnului în Sfânta Scriptură şi în literatura postapostolică”, 2009,
nr. 3; ,,Atocefalia Bisericii Bisericii Ortodoxe Române”, 2010, nr. 1;
,,Sacrificiul sângeros şi inspiraţia inumană a violenţei”, 2010, nr. 2;
,,Episcopia Ortodoxă a Timişoarei (1939-1947), 2010, nr. 4; ,,Vino
Duhule Sfinte!”, 2011, nr. 2.
O rubrică permanentă este cea catehetică în care au fost expuse
câteva probleme din ritualul bisericesc, teologia biblică şi patristica
ortodoxă. Cea de a treia rubrică ,,Povestea vorbei” a fost consacrată de
profesorul G. I. Tohăneanu cu restituiri lingvistice şi lămuri terminologice:
,,Biserică/Bazilică” (2006); Comânda/Comanda (2007); ,,Cununa/(În)
corona” (2008)428 şi studiul ,,Cum e corect? Dereglarea flexiunii verbale,
în etapa actuală a românei”, iscălit de prof. Rodica Popescu.
428
De remarcat faptul că aceste reflecţii ale învăţatului lingvist timişorean au fost
utilizate în realizarea unor studii, aşa cum e de pildă cel realizat de părintele lect. univ.
184
Nu a fost neglijată nici istoria locală, în revistă au apărut în cursul

timpului mai multe materiale care fac referire la slujitori ai altarului,
istoric al aşezării umane, de instituţii culturale din Banat. Aici menţionăm
reuşitele prof. Ioan Traia, muzeograf la Muzeul Satului Bănăţean care a
desluşit câteva din enigmele aşezării de pe Bârzava: ,,Biserici medievale
din microzona Gătaia I, II, III” (2008) şi ,,Investigaţii arheologice din
microzona Gătaia (2009).
Copiii au avut o pagină adresată lor intitulată ,,Hristos împărtăşit
copiilor” în care au fost aşezate o cateheză, un mic dicţionar religios. Trei
rubrici mai noi au fost: ,,Restituiri” în care a fost prezentată o tradiţie
folclorică din satul bănăţean; ,,Documentar”, o pagină de istorie orală a
locului; şi ,,Semne”, o descindere în istoriografia literară a provinciei.
Revista se încheie cu o ,,Cronică” bisericească şi ,,Meditaţia zilei”. Publicaţia
mai cuprinde cronica presei rurale, o recenzie, poezie şi fotografie în mare
parte originală.
Revista a reprezentat o pagină a activităţii cotidiene a bisericii
,,Sfântul Ierarh Nicolae” din Colonia Gătăii şi s-a înscris în activitatea
media a Bisericii429. Ea a fost un grănicer al sufletului românesc din
Colonie care s-a adresat tuturor credincioşilor ortodocşi şi nu numai.
Prin redactorul – responsabil, publicaţia parohială a participat în
data de 10 aprilie 2008 la constituirea ,,Asociaţiei Publiciştilor Presei
Rurale din Banat”430 la Timişoara precum şi la adunările generale,
simpozioane, mese rotunde la Vladimirovaţ, Jimbolia, Giarmata Vii431 şi
Urseni. În acest context s-au încheiat colaborări cu alte publicaţii din
spaţiul bănăţean: ,,Cenăzeanul”, ,,Suflet nou” (Comloşu Mare), ,,Vatră nouă”
(Giarmata Vii), ,,Vatra satului” (Ferendia), ,,Lumina satului”, ,,Lumina
Giroceană” (Giroc), ,,Medveşanul” (Urseni) şi ,,Familia” (Vladimirovaţ).
În cadrul concursului publicaţiilor parohiale iniţiat de Arhiepiscopia
Timişoarei pe anul 2011, revista ,,Lumină lină” a obţinut Menţiunea I,
faza eparhială.
Revista ,,Lumină lină” s-a bucurat de apreciere unanimă atât în
lumea credinţei cât şi în cadrul mai larg al spiritualităţii bănăţene. Astfel
dr. Alin Scridon, ,,Cununia – Dimensiune tainică în Biserica Bănăţeană (secolele XIX-
XX)” în vol. Taină şi mărturisire, Editura Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 2011,
p. 99- 107.
429
Până în 2011 a fost singura revistă parohială din Protopopiatul Deta (33 localităţi n.
n), una din puţinele reviste religioase rurale din Banat. (Cf. Marius Florescu, ,,Presa
religioasă bănăţeană” în vol. Vatră nouă 2000-2010. Interferenţe culturale, Editura
David Press Print, Timişoara, 2010, p. 80).
430
Iniţiat Asociaţia s-a numit ,,Asociaţia Presei Rurale din Banatul istoric” n. n.
431
Ioan Traia, ,,Context asociativ”, în vol. Vatră nouă 2000-2010. Interferenţe culturale,
Editura David Press Print, Timişoara, 2010, p. 149-150.
185
Valentin Bugariu
Preasfinţitul Părinte dr. Lucian Mic nota într-un ,,Cuvânt de felicitare”

următoarele: ,,…Prin râvna unor preoţi cu dragoste de Biserica lui Hristos,
unele parohii susţin şi ele o articulată activitate publicistică. Parohia
Colonia Gătaia, deşi este o parohie mică după numărul de credincioşi,
este mare după activitate pe care o desfăşoară. Meritul principal în are
Preacucernicul Părinte dr. Valentin Bugariu, profesor asociat la Secţia de
Teologie din Caransebeş, un neobosit căutător al valorilor creştine şi al
frumoaselor tradiţii româneşti. Din căutarea Preacurniciei Sale a apărut şi
revista ,,Lumină lină”, o scriere bisericească de mare valoare prin conţinut
şi perseverenţă. În paginile revistei sunt întâlnite articole cu conţinut
duhovnicesc, restituiri ale istoriei locale, aspecte din viaţa catehetică a
parohiei, intreprinderi culturale de mare valoare. Misiunea pe care o
împlineşte această revistă în rândul credincioşilor se înscrie pe linia de
promovare a valorilor creştine autentice şi, în tonul întregii prese
bisericeşti, luptă pentru înlăturarea ideilor ce duc la dezrădăcinare
identitară”432. Un truditor al presei rurale a fost fostul redactor – şef al
revistei ,,Cenăzeanul”, prof. Gheorghe Doran care aprecia: ,,…Publicaţia
din Gătaia editată sub patronajul parohiei Colonia Gătaia nu se limitează
numai la evenimente şi acţiuni de răspândire al cultului divin, ci în
paginile ei îşi găsesc locul şi articole cu conţinut cultural, aşa cum îi stă
bine unei publicaţii din mediul rural. Este bine ştiut că nu am găsit nici
măcar un rând cu caracter politic fapt care îi onorează pe editorii ei”433.
Revista ,,Lumină lină” şi-a sistat apariţia în iarna anului 2011 prin
plecarea din parohie a redactorului responsabil.
În iarna anului 2012 a apărut la parohia Birda o revistă trimestrială
în opt pagini, ISSN. 2284 – 7731. Publicaţia şi-a menţinut structura,
colaboratorii şi mesajul aşa cum s-a făcut începutul la cea din Gătaia. Din
editorialul celui dintâi număr aflăm: ,,…Revista noastră îşi va propune să
răspândească învăţătura Mântuitorului Hristos, precum şi alte informaţii
culturale. Crezul nostru este de a da cititorilor o revistă parohială434,
trimestrială de interes religios şi cultural, lipsită de orice caracter politic şi
de partid, ferindu-ne de orice certuri politice şi confesionale şi având în
vedere doar cultivarea şi formarea cercului de cititori”435.
Pe lângă colaboratorii amintiţi au apărut alţii noi: prof. dr. Virginia
Ardelean (Caransebeş), dr. Nina Ceranu (Timişoara), prof. dr. Bogdan
432
Valentin Bugariu, Parohia Ortodoxă Colonia Gătaia. Istorie, misiune şi viaţă
creştină, Editura Sitech, Craiova, 2011, p. 62-63.
433
,,Lumină lină”, în ,,Cenăzeanul, 2009, nr. 5-6, p. 15.
434
A apărut ca revistă a Parohiei în anul 2012, 4 numere; 2013, 1 număr. Începând cu
anul 2013, nr. 3-4, revista este editată de Asociaţia ,,Arhanghelul” din Birda.
435
Redacţia, ,,Glasul Arhanghelului”, 2012, an. I, nr. 1, p. 1
186
Enăşel (Birda), prof. Octavian Gruiţa (Giroc), prof. Lucian Pavel Măgărin
(Măureni), preotul Andrei Petrescu (Percosova), mai mulţi copii cu articole
şi poezii.
La nivel de conţinut revista a popularizat anii omagiali instituiţi de
Patriarhie: ,,Anul omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor”
(2012); ,,Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” (2013);
Anul omagial euharistic (I): Sfânta Taină a Spovedaniei”; ,,Anul omagial
euharistic (II): Sfânta Taină a Împărtăşaniei”; ,,Anul comemorativ al
Sfinţilor Martiri Brâncoveni” (2014). Tot prin intermediul acestei publicaţii au
fost consemnate acţiuni catehetice iniţiate de Parohie: concursuri religioase,
cateheze, vizonare de filme documentare, acţiuni omagiale şi comemorative de
genul: Ziua Bibliei sau Ziua Culturii Române. S-a urmărit în paginile
publicaţiei incursiuni în istoria locului, medalioane de personalităţi ş. a.
În 27 septembrie a. c. a fost organizat în parohie ,,Forumul
publiciştilor bănăţeni” care a debutat cu prezentare de carte, simpozion
internaţional şi schimburi editoriale (cărţi şi reviste) ş. a.
În cadrul Concursului de reviste parohiale organizat de Arhiepiscopia
Timişoarei, publicaţia de la Birda a obţinut consecutiv, în anii: 2013 şi
2014 Premiul I la secţiunea foi religioase.
Revista a cunoscut o apreciere în Biserica locală. Astfel Înaltpreasfinţitul
dr. Nicolae Corneanu aprecia: ,,Cinstite Părinte. Confirm primirea ultimului
număr al publicaţiei ,,Arhanghelul”. Apreciez strădania ce depuneţi pentru
apariţia grafică în condiţii excepţionale a acestei reviste şi totodată
mulţumesc pentru paginile pe care mi le-aţi dedicat. Atotputernicul
Dumnezeu să Vă binecuvinteze. † Mitropolit Nicolae”436.
Alături de această revistă tot în acest scop religios şi cultural de
susţinere a catehizării prin puterea exemplului în cazul înaintaşilor, prin
precizări şi limpeziri a unor teme de învăţătură ortodoxă, de promovare a
patrimoniului cultural local şi provincial au mai apărut: cărţi, calendare de
buzunar, pliante omagiale şi comemorative ş. a.
Cele două reviste şi-au propus să ofere cititorilor atât de dispersaţi
de problemele vieţii un ghid auxiliar poporal care să-i conştientizeze de
tezaurul spiritual ortodox şi tradiţional românesc.
436
,,Arhanghelul”, 2012, an. I, nr. 2, p. 8.
187
Valentin Bugariu
Fenomenul presei rurale la Gătaia

În peisajul cultural local, cuvântul scris alături de muzica bisericească,
artele plastice își are locul lui bine determinat. Precursorii publicațiilor
locale sunt prelații: Mihail Gașpar, Nicolae Popovici și Dimitrie Botău,
autori de cărți, studii și articole, unii chiar conducători de publicații.
Locul a atras pe mulți dintre cei s-au ostenit cu scrisul, cei care au
profesat în școală, cabinet medical și spital. S-a creat chiar și o credință a
așezării: ,,Se spune despre cel care e doar în trecere prin Gătaia și mai
mult, cel care a trăit implicat în acest loc și a băut apă de la ‹‹dudă››, este
condamnat să revină pe aceste meleaguri”437. Instituțiile localității
(Școală, Primărie, Biserică) au editat publicații în care au prezentat viața
cotidiană cu realizări culturale, economice, sociale ș.a. Am identificat
până acum nu mai puțin de 9 publicații scoase de școală: ,,Luminița”,
,,Caleidoscop școlar” (1968-1972), ,,D’ale noastre” (2003-2010) și
,,Explorăm vara” (din 2015); ,,L. T. G – pe hârtie” (din 2018); primărie:
,,Curierul de Gătaia” (1997), ,,Jurnal de Gătaia” (2007-2012) și
,,Monitorul de Gătaia” (din 2013) și ,,Lumină lină” (2005-2011), revistă a
Parohiei Ortodoxe Române Colonia Gătaia.
Publicațiile de la Gătaia se înscriu într-un gen jurnalistic și anume
acela de periodic local având un caracter personal. Din punctul de vedere
al unui ziarist american, fost redactor de ziare locale ,,o comunitate fără
un ziar este ca o biserică fără amvon sau fără altar. Îi lipsește ceva – o
voce familiară, un sentiment de a fi acasă, o continuitate”438. Ca structură
materialele tipărite se înscriu în genul jurnalismului cultural: text scurt cu
editorial, analiză a diverselor fapte și întâmplări, critică constructivă, notă
culturală, tabletă de autor, eseu, portret, interviu și reportaj439. Rolul
acestui tip de publicație își propune să informeze cititorii și desigur să
explice anumite lucruri, fiind totodată educativ-formativ și normativ în
același timp440.

,,Analele Aradului” (Arad), I, 2015, p. 553–571.
437
Herbert Weissmann, ,,Omul sfințește locul”, în ,,Jurnal de Gătaia”, an. III, nr. 2,
2010, p. 1.
438
Jock Lauterer, Ziarul local. Cum să scrii pentru publicația unei comunități, trad.
Alina Măriuț, Silvia Chirilă, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 16-17.
439
Cf. Sorin Preda, Jurnalismul cultural și de opinie, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 17-80.
440
Lucian – Vasile Szabo, Libertate și comunicare în lumea presei. Principii, norme,
reguli. Limbajul mass-media, Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p. 25.
188
Prima publicație la care ne-am oprit în demersul nostru este

,,Curierul de Gătaia”. Săptămânal de informații și divertisment pentru
comuna Gătaia și satele învecinate la care au trudit: prof. Coneru
Constantin, prof. Filimon Eftimie, prof. Ignea Dorel, Moșoarcă Petru,
Nițov Marius, pr. Adam Rugaci, dr. Ștefănescu Dana, prof. Weissmann
Herbert și tehnoredactor Benko Ildiko.
Din primul editorial aflăm despre titlul publicației și misiunea
acestuia pentru cetățeni: ,,Titlul acestui săptămânal obligă, deoarece ne
amintește de primul periodic din Țara Românească, apărut cu întrerupere
de la 8 aprilie 1829 până la 18 aprilie 1848 și de la 29 aprilie 1859 până la
13 decembrie același an, ‹‹Curierul românesc››. […]
Deci, la început de drum mult succes ‹‹Curierului de Gătaia›› care
își propune să instruiască, și să educe, să informeze cititorii, să-i ridice din
punct de vedere cultural pe locuitorii comunei, să le formeze deprinderi
de cultivare benefică a pământului și de creștere profitabilă a păsărilor și
animalelor pentru a deveni cu adevărat oameni de onoare și de omenie,
buni cetățeni și gospodari într-o localitate rurală prosperă cu perspective
de urbanizare”441.
Materiale tipărite au caracter de știre, lucru demonstrat și prin
rubricația publicației: ,,Curier național”, ,,județean”, ,,local”, ,,cultural”,
,,spiritual”, ,,Esculap”, info crurier. (In memoriam, prețuri în piața
agroalimentară, materiale pentru construcție, realizările gospodărești ale
Primăriei).
Primele articole la care ne-am oprit în demersul nostru fac referire
la școală, cultură și religie. Despre școala de la Gătaia, devenită între timp
liceu aflăm: ,,‹‹…200 de ani de lumină și limbă românească: 1776-1976››
este inscripția ce se poate citi la intrarea în liceu, e placa dezvelită în anul
1976 cu ocazia aniversărilor prilejuite de două secole de atestare
documentară a învățământului în Gătaia. Dar nu numai în Gătaia. […] În
lunga și zbuciumata existență a școlii, nu a fost întotdeauna ușor. Au
existat momente de cumpănă când, așa cum ar spune cronicarul, ‹‹asupra
noastră se abătură vremuri grele››. Dar necesitatea și setea de știință,
cultură și educație au fost mai presus de toate. Trecând prin mai multe
faze în existența sa, de la o școală primară la școală elementară de 7 ani,
școala generală de la 8 la 10 ani, apoi Școala Medie mixtă, Liceul de
Cultură generală și în prezent Liceul Teoretic, cu clasele I-XII,
învățământul a cuprins toate formele sale: zi, seral și fără frecvență. De-a
lungul anilor școala din Gătaia a dat zeci de promoții de absolvenți de
441
Herbert Wiessmann, ,,De ce ‹‹Curierul de Gătaia?››” în ,,Curierul de Gătaia”, an I, nr.
1, 1997, p. 1.
189
Valentin Bugariu
gimnaziu și liceu. Numai din anul 1962, odată cu prima promoție de

absolvenți de liceu (cu o scurtă întrerupere de 2 ani) au pășit pe porțile
liceului 35 de promoții de absolvenți zi și seral. […].
Raportându-se la realitățile actuale ale învățământului din comună,
rețeaua școlară a acestuia cuprinde un însemnat număr de unități
preșcolare și școlare: 9 grădinițe din care 2 cu program prelungit și 7 cu
program normal, funcționează în fiecare sat al comunei (excepțiile fiind
Șemlacu Mare, Șemlacu Mic, Percosova).
6 unități școlare cu clasele I-IV în satele: Berecuța, Butin, Sculea,
Șemlacu Mare, Șemlacu Mic, Sângeorge.
3 unități școlare cu clasele I-VIII în localitățile: Birda, Mănăstire,
Percosova.
1 liceu teoretic cu clasele I-VIII în centrul de comună.
Din datele statistice ale acestui început de an școlar, găsim un
număr de 321 copii înscriși la grădinițe, 147 de elevi înscriși la școlile cu
clasele I-IV, 262 de elevi la școlile cu clasele I-VIII și 727 de elevi la
Liceul din Gătaia, însumând un total de 1457 populație școlară și
preșcolară…”442.
Structura școlii stă pe baza ei materială: ,,…Baza materială a
unităților de învățământ din comună: localurile de școală și anexele
acestora, dotările cu materialul didactic și mijloacele de învățământ,
terenuri sportive etc., reprezintă elemente ce trebuie luate în seamă în
abordarea problemele învățământului. Constituită cu peste două decenii în
urmă, actuala clădire a Liceului a avut ca destinație inițială sediul
administrativ de raion. În urma unei situații de conjunctură (prin schimbarea
sediului raional în orașul Deta), clădirea a intrat în circuitul învățământului.
Transformată, extisă și modernizată de-a lungul anilor în mai multe etape,
prin alipirea a încă două corpuri actuala clădire a liceului, în care
funcționează 24 de săli de clasă, 7 cabinete și laboratoare, săli de material
didactic, biblioteca școlară cu aproximativ 20.000 de volume, birouri,
etc., a devenit neîncăpătoare prin creșterea efectivelor de elevi. […]
Alăturând localului liceului cele două internate, cantina și sala de mese,
sala de gimnastică, avem imaginea unui întreg ‹‹Complex de instrucție și
educație››. Din anul 1993 liceul dispune de centrală termică proprie care
funcționează cu combustibil solid și care reprezintă ultima lucrare
complexă realizată”443.
442
Dorel Ignea, ,,Liceul Gătaia”, în ,,Curierul de Gătaia”, an. I, nr. 1, 1997, p. 4.
443
Dorel Ignea, ,,Învățământul și resursele sale”, în ,,Curierul de Gătaia”, an I, nr. 2,
1997, p. 4.
190
Alte două realizări notabile ale Liceului au fost Cercul literar și

Asociația Sportivă ,,Școlarul” care au funcționat în cadrul acestuia.
Cercul literar a avut în 1997 o tradiție de 34 de ani de la realizarea primei
ședințe a Cercului ,,Mihai Eminescu”. ,,Din anul 1963, Cercul de
literatură ‹‹Mihai Eminescu›› a cunoscut o activitate fără întrerupere sub
bagheta aceluiași inegalabil profesor Herbert Weissmann, care, cu
neobișnuitul entuziasm și inepuizabila-i resursă a dragostei pentru
literatură a reușit să strângă, ani și ani, colaboratori din rândul elevilor.
[…] Activitățile de lucru propriu-zise s-au împletit cu ședințe festive
dedicate în totalitate fie lui Eminescu, fie lui Blaga, fie lui Caragiale. […]
Întrunirile membrilor cercului au loc în prima joi a fiecărei luni. În anul
școlar în curs prima întrunire de acest fel a avut loc în data de 2
octombrie. Anul 1997 ̸ 1998 ne va duce dincolo de necunoscut prin
intermediul lui Iosif Vulcan, începuturile scrierii (primul alfabet),
înnoirile liricii – Simbolismul în literatura universală și în literatura
română, relația cu folclorul și mitologia a lui Mihai Eminescu, Psalmii
arghezieni, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu”444.
În aceeași categorie școlară se înscriu și rezultatele elevilor la
admiterea în învățământul superior. Dintr-o statistică ad-hoc alcătuită
aflăm că absolvenți ai liceului au fost admiși în instituții de prestigiu:
Facultatea de Medicină, Chimie alimentară, Psihologie, Științe economice,
Jurnalism, Biologie, Politehnică. Concluzia autorului articolului este una
definitorie: ,,Deci, și la Gătaia, centru rural, se nasc Oameni!”445.
În cadrul culturii locale este amintită reactivarea Societății
,,Doina”. Înființată în 1910 ca subfilială a ,,Astrei”. Aceasta a dezvoltat
mișcarea corală locală care a contribuit la renașterea spirituală a așezării.
Din trecutul Corului ,,Doina” aflăm că în 1923 a fost înființat și că a
activat cu întreruperi peste 20 de ani între 1923 și 1946. În anii 1936,
1937 Corala a fost formată din peste 60 de coriști de toate vârstele
conduși de dirijorul Lina Iorgu. În această formație a fost obținut locul I
la o reuniune a corurilor din județul Timiș-Torontal. ,,Reluînd frumoasele
tradiții ale bunicilor și părinților noștri în 22 mai 1990, cu aprobarea
Judecătoriei Deta, s-a înființat ‹‹Societatea Culturală Doina – Gătaia››.
Trebuie să remarcăm, în acest sens, contribuția lui uica Pavel Olariu,
corist din 1923 și cântăreț bisericesc din 1936, […] a profesorilor Nicolae
444
Silvia Piscuc, ,,Cercul literar ‹‹Mihai Eminescu››”, în ,,Curierul de Gătaia”, an I, nr.
3, 1997, p. 13.
445
Herbert Weissmann, ,,Egalitatea șanselor la învățătură pentru elevii din mediul urban
și cei din mediul rural, doar un ideal la care aspirăm?”, în ,,Curierul de Gătaia”, an. I, nr.
1, 1997, p. 4.
191
Valentin Bugariu
Pușcașu și Păun Antalag, a celorlalți membrii ai corului, care, în 20 mai

1990, aducând steagul Coralei ‹‹Doina-1996›› de la Căminul Cultural la
biserica ortodoxă din Gătaia, au reînceput activitatea coralei Doina. În
perioada 1991-1997 […] membrii coralei Doina au repurtat succese
însemnate la Festivalul Corurilor Bărbătești de la Lugoj, Chizătău și
Sintești”446.
Un personaj aparte a fost rapsodul Pătru Gașpar. Originar din
Șoșdea, Caraș-Severin, și-a statornicit un rost la Gătaia unde a fost
maistru-asamblare mobilă apoi șef de unitate la I. R. I. L. ,,Banatul” din
Gătaia: ,,…Clipele cu adevărat frumoase sunt întotdeauna melancolice.
Știu, nea Gașpare, că nu ești doar un artist al lemnului, ci și un rapsod
popular. Soția meșterului și rapsodului mi-a oferit o scrisoare de la prof.
Papană Ovidiu de la catedra de muzică a Universității din Timișoara cu
referire la înregistrarea unor cântece interpretate la străvechiul instrument
- țitera. M-a învățat să cânt la țiteră, tatăl meu, care și el, la rândul lui, a
fost învățat de tatăl său. Eu aveam doar 8 anișori. Apoi a urmat ‹‹ieșirea
în public››. Am cântat în orchestra școlii, apoi în armată. Mai recent la
spectacolul oferit de ‹‹Moara cu noroc››, la Casa Națională și cu prilejul
sărbătoririi comunei Gătaia, la 635 de ani de la atestarea sa documentară
sau sărbătorirea Bisericii, cu același prilej”447.
În cadrul rubricii religioase am identificat mai multe articole cu
conținut educativ-catehetic care inițiază locuitorii în tainele credinței
iscălite de preotul paroh și alți preoți de la parohiile din împrejurimi:
,,Îngerii întunericului”, ,,Acum, la începutul Postului Nașterii Domnului.
Despre pocăință”. În aceași categorie sunt menționate și realizările
religioase locale. Prima ar fi participarea Corului bisericesc ,,Doina” la
Festivalul ,,Ion Vidu” organizat în parohia Sintești de către Inspectoratul
de Cultură al Județului Timiș și Mitropolia Banatului: ,,În ziua de
duminică, 26 octombrie, anul Domnului 1997 […] Corul din Gătaia a
participat la a III-a Ediție a Festivalului ,,Ion Vidu”, secția coruri sătești –
ediție ce s-a desfășurat în localitatea Sintești, județul Timiș. […] Alături
de încă 10 coruri din: Breazova, Banloc, Leucușești, Făget, Buziaș,
Anastasis, Timișeni, Jebel, Liga Ortodoxă Lugoj și Curtea, intră în
Căminul Cultural din Sintești și Corul din Gătaia. Se simt emoții. […]
Deschiderea festivalului o face corul din Sintești, Cor mixt, dirijat de
cântărețul de strană Ion Paia. Urmează apoi corul din Gătaia. Acesta […]
446
Păun Antalag, ,,Societatea culturală ‹‹Doina›› - o societate culturală cu tradiție…”, în
,,Curierul de Gătaia”, an I, nr. 4, 1997, p. 3.
447
Herbert Weissmann, ,,Un rapsod, Gașpar Pătru, cu un dar al muncii și cântecului”, în
192
interpretează piesele ‹‹Taina creștinătății›› de Ion Popescu Pasărea,

armonizare I. Lungu, ‹‹De-ar fi mândra-n deal la cruce›› - vechi cântec
popular lugojan de I. Vidu, și ‹‹Haideți feți cu arma-n mână››, vechi
cântec din 1916, armonizare, preot Adam Rugaci”448. În cadrul școlii la
inițiativa unor dascăli s-au desfășurat o seamă de seri de colinde sub
genericul: ,,E vremea colindelor”.
În paginile acestei publicații întâlnim știri din viața sportivă,
parcursul competițional al echipei de fotbal ,,Progresul”, deschiderea unui
post local de televiziune, a filialei Băncii Agricole, sfaturi medicale.
Două materiale ne-a atras atenția: calendarul lucrărilor agricole de
sezon și mărturia unui veteran de război. Ca publicație rurală calendarul
agricol este o rubrică esențială pentru cititori. Este de știut că în această
perioadă marea majoritate a gospodărilor au finalizat lucrările de recoltat
porumb, semănat grâu și orz și sunt conștienți că tot în această perioadă
trebuie urgentate lucrările de eliberare a terenului de cocenii de porumb,
împrăștierea îngrășămintelor naturale, gunoiul de grajd și trecut de
urgență la lucrările de executare arăturilor adânci de toamnă pentru ca
acestea să poată acumula apa din precipitații și zăpadă și pentru a
beneficia de înghețul de iarnă. […] De asemenea recomandăm că unde nu
s-au administrat îngrășamintele complexe odată cu pregătirea patului
germinativ la grâu și orz, să se urgenteze aplicarea acestora în doze de
250-350 kg ̸ ha. substanță brută449.
Pagina publicației a reținut mărturia veteranului Ioan Colța,
președintele Asociației Veteranilor de Război din comună în vârstă de 78
de ani, combatant la războiul de pe frontul de Est și Vest până în 1945
până pe data de 8 mai. ,,Îmi aduc aminte că în anul 1941, 10 ianuarie,
aveam 20 de ani și mă gândeam cum să fac să ajung la marina regală din
Constanța. Am făcut o cerere să mă primească voluntar și mi s-a aprobat.
Am primit ordin să mă prezint pe data de 10 februarie 1941 la baza
Constanța. M-am prezentat la domnul amiral Horia Măcelaru, care era
șeful baze navale, în felul următor: ‹‹Să trăiți domnule amiral! Mă
numesc Colța Ioan din comuna Bocșa Română, de profesie forjor, am
făcut cerere și doresc să fiu voluntar la Marina Regală››. Amiralul mi-a
răspuns: ‹‹bine băiatule, știi să înoți?››. Eu i-am răspuns: ‹‹Foarte bine”››.
El a continuat: ‹‹Și unde ai vrea să te dau?››. Eu i-am răspuns: ‹‹Domnule
448
Adam Rugaci, ,,Corul bisericesc din Gătaia la Sintești”, în ,,Curierul de Gătaia”, an I,
nr. 1, 1997, p. 13.
449
Iosif Pantea, ,,Calendarul lucrărilor de sezon în agricultura comunei Gătaia”, în
193
Valentin Bugariu
amiral, eu aș dori pe nava Regele Ferdinand››. Amiralul m-a întrebat

puțin uimit: ‹‹Cine te-a învățat? Bine băiatule, îți aprob doleanța››.
A chemat un locotenent și mi-a prezentat să mă duc la domnul
căpitan Tudor care era șeful distrugătorului Ferdinand. M-am prezentat la
domnul căpitan Tudor și m-a repartizat la compartimentul 3 căldări
(mașini). […] Îmi aduc aminte cum îi distram pe marinarii noștri cu
cântece bănățene. Din cele 12 cântece-doine pe care le aveam, le plăcea
cea mai frumoasă doină: ‹‹Tăicuțul meu iubit […] Din Odesa și din Bug ̸
mulți feciori au mai căzut ̸ îngropați pre câmpii rusești ̸ Unde nicio cruce
nu găsești, ̸ Iar din pielea lui Stalin ̸ facem cizme la Berlin, ̸ din pielea lui
Molotov ̸ facem cizme la Brașov››”450.
Chiar dacă au apărut doar câteva numere rolul ,,Curierului de
Gătaia” este unul important. Prin intermediul publicației primim știri din
trecutul și prezentul localității, date statistice, activități întreprise, toate
pot contribui la scrierea monografiei așezării. Din punct de vedere al
scriiturii ziaristice, redactorii și colaboratorii demonstrează cu prisosință
că stăpânesc normele jurnalismului primar caracterizat prin exactitate și
concizia textului.
Tot ca revistă a comunității amintim ,,Jurnal de Gătaia”, editat sub
motto-ul ,,Nihil sine Deo!” de Primăria orașului, edilul urbei fiind și
director onorific, iar colegiul de redacție a fost compus din: Marius Nițov
(redactor-șef), prof. Herbert Weissmann, ing. Viorel Lupu, bibliotecar
Veronica Bugariu, bibliotecar Ana Rugaci. În timp în redacție au mai
intrat: bibliotecar Lia Bontescu și Roxana Popeț. ,,Jurnalul” a fost tipărit
de către Trustul de Presă ,,Magazin” din Timișoara.
Despre apariția acestei publicații avem un cuvânt înainte care
explică semnificația titlului ales și altul care face referire la misiunea
acesteia: ,,A argumenta de ce ‹‹Jurnal de Gătaia?›› impune cu necesitate
definirea termenului de jurnal. Jurnalul este o publicație periodică; ziar,
gazetă, care marchează însemnări despre anumite evenimente, legate în
cazul nostru, de viața tânărului oraș Gătaia. ‹‹Jurnalul de Gătaia›› se
dorește o continuare firească a ‹‹Curierului de Gătaia››, ziar, care a avut o
viață pasageră în colectivitatea noastră și care ‹‹s-a stins›› repede căci,
așa cum ar spune cronicarii: ‹‹Se abătură asupra noastră cumplite
vremi…›› [...] O vrere a mea și a colegilor mei din cadrul Primăriei
orașului nostru, susținută de un inimos colectiv de redacție. Dar transparența și
deschiderea noastră către dumneavoastră ce ce ne-ați ales, nu poate fi mai
bine realizată decât prin intermediul unei gazete. Iată și motivul pentru
care, lunar, sub forma cuvântului scris, gândurile noastre de viitor, faptele
450
Ioan Colța, ,,Mărturisiri din memorie”, în ,,Curierul de Gătaia”, an I, nr. 5, 1997, p. 11.
194
noastre, deciziile luate, vor fi cunoscute clar și în timp optim de domniile

voastre…”451.
Cuprinsul este înțesat cu știri din viața culturală: școală, dascăli,
medici, artiști plastici, fotografi, Ruga orașului, Zilele localității etc.
Liceul a serbat la 1 septembrie 2008, cincizeci de ani de învățământ
liceal la Gătaia. Un fost manager al instituției reușește creionarea unui
portret al începuturilor: ,,1. 09. 1958 – începuturile liceului. […] Dascăl
cu vocație de apostol, constituiți în familii, în marea familie a Școlii mixte
Gătaia familia profesor Petru Ciurea și Georgina Ciurea (director), familia
Petre Tomescu și Ana, familia Stoianov Sima, familia profesori Ilin T și
M. Adevărați deschizători de drumuri. În anul de referință 1958, la
cursurile de zi au fost înscriși 40 de elevi, iar la cursul seral 42, șefă de
promoție curs de zi a fost Ileana Damian, viitor profesor la acest liceu
Coneru Ileana. […] Anii care au urmat au fost o continuă luptă pentru
supraviețuire […] cursurile liceele din mediul rural trebuiau desființate.
Am recurs după 1967, la diferite arificii ca să existăm: clase afiliate
Liceului Electrotimiș, ale liceelor de construcții nr. 7 și 8. […] Și roadele
au început să apară: Răcășan Rusnac Elvira 1960 și Petrescu Pătruța
Mioara 1962 au obținut primele reprezentări de succes în faza județeană
la limba română (prof. Iosana Pleavă). Apoi, elevi ca Leu Viorica și
Lungu Simona, câștigători ale fazelor județene, au participat la faza
națională la Limba română, iar Petruț Emilia la matematici. […]. Ar fi
nedrept să nu amintesc de cei care au condus destinul acestui liceu în cei
50 de ani de activitate: Popovici R., Mornăilă S., Unguraș T., Antalag P.,
Ignea D., Csizmaric T., și autorul acestor rânduri”452.
Au fost amintiți dascăli care au trecut prin acest liceul: primul este
Marcel Tolcea, astăzi profesor universitar la Catedra de Jurnalism a
Universității de Vest din Timișoara. ,,În urmă cu ani buni, putea fi zărit
prin Gătaia la braț cu prieteni cel puțin ciudați, văzuți așa prin ochelarii cu
ramă de oțel, la modă atunci, un tânăr subțire, stilat și mai ales tobă de
carte (Palici Ioan). Mi-a fost dat să-l cunosc și eu, în toamna anului 1979,
pe proaspătul absolvent al Facultății de Filologie, a Universității din
Timișoara, Marcel Tolcea, care mi-a prezentat repartiția sa, ca profesor de
limba română și limba franceză la două școli: Școala Generală din
Șemlacu Mare și Liceul din Gătaia, eu fiind atunci, director coordonator.
[…] ‹‹Timpul liber›› era dedicat cunoașterii a tot ce înseamnă Mănăstirea
451
Herbert Weissmann, ,,De ce ‹‹Jurnal de Gătaia?››; Jur. Ing. Iosif Șargan, ,,Stimați
prieteni”, în ,,Jurnal de Gătaia”, an I, nr. 1, 2007, p. 1; 5.
452
Herbert Weissmann, ,,Semicentenarul Liceului Gătaia între tradiție și continuitate”, în
,,Jurnal de Gătaia”, an. II, nr. 8, p. 1-2.
195
Valentin Bugariu
‹‹Săraca››, purtând discuții cu călugării referitoare la originea mănăstirii,

anul restaurării, despre pictura din pronaos, despre cărțile existente aici,
atrăgându-și admirația locuitorilor surprinși că un tânăr profesor ‹‹este
interesat de biserică››”453.
Al doilea profesor asupra căruia se oprește revista este Păun
Antalag, profesor de limba română, director de școală, metodist, inspector
de zonă. Acesta se destăinuie într-un interviu punctând peripețiile
devenirii: ,,Am mers multe familii din localitatea Gătaia într-un vagon de
marfă, era un fel de copiere a deportării făcute de naziști, au copiat și
comuniștii ce au putut. După un drum de coșmar, ne-am trezit în comuna
Bucu, după ce am trecut Ialomița, într-un lan de grâu, un peisaj hieratic.
Aveam impresia că îngerii din icoanele de acasă ne vizitau tot mai des
prin lanul de grâu ca să ne ajute la supraviețuire.
Casa noastră avea să fie o colibă încropită de părinții mei pe locul
unde a fost bătut un țăruș cu numele bunicului meu, Păun Antalag. Iarna
grea din primul an al deportării am stat în acel bordei. În anul următor cu
ajutorul consătenilor, s-au construit case din pământ bătut, o școală și un
dispensar. Era acolo o solidaritate, în toată suferința. […] Casa părintească a
fost atribuită C. A. P. –ului din localitate și noi am fost nevoiți să stăm în
două case în chirie la familia Ateșan și apoi familia Știopu, asta a durat
vreo patru ani. Abia în vara lui 1960 am primit o casă. […] Da, la Gătaia
am făcut liceul unde am avut dirigintă pe distinsa doamnă, adevărată
mamă spirituală, Iosana Pleavă. […] Am făcut filologia la Oradea și am
terminat la Timișoara la Universitate, Facultatea de româno-franceză. În
anul 1979 am terminat facultatea, completându-mi studiile universitare.
[…] De la 1 septembrie 1967 până la 1 septembrie 1975, am fost încadrat
la Școala Generală din Cizer, jud. Sălaj, ca profesor și apoi 7 ani ca
director coordonator. […] La 1 septembrie 1975 am revenit la Liceul
Teoretic din Gătaia, suplinitor. La 1 septembrie 1979 am reușit titularizarea la
Școala Generală Birda, unde am fost 8 ani director. Am urmat un parcurs
care a cuprins funcțiile de inspector școlar teritorial pe zona Deta și
profesor metodist la Casa Corpului Didactic, acesta până în 1998. De la 1
mai 1998 am fost numit prin concurs director adjunct la Liceul Teoretic
din Gătaia, după care, la 3 decembrie 1998 am fost numit prin concurs
director al Liceului Teoretic din Gătaia până în 2002. Ultima perioadă a
activității a fost cuprinsă între 2002-2005 în funcția de profesor de limba
română și diriginte la liceul menționat mai sus”454.
453
Herbert Weissmann, ,,Drumul spre desăvârșire trece prin Gătaia”, în ,,Jurnal de
Gătaia”, an III, nr. 6, 2009, p. 2.
454
Marius Nițov, ,,De la deportarea în Bărăgan la catedră” (interviu), în ,,Jurnal de
Gătaia”, an II, nr. 11, 2008, p. 1-2.
196
Tot în cadrul școlii este menționat realizarea Centrului de Documentare

și Informare (CDI) care funcționează în incinta bibliotecii liceului. ,,Mi-am
făcut timp să cunosc modulele CDI cu ajutorul informației primite, lămuririlor
necesare de la profesoara documentarist Lia Bontescu, executantul principal
al proiectului, care coorodonează și activitatea Bibliotecii Liceului
Teoretic, sursă de bază a CDI din zona Gătaia pentru cadrele didactice și
elevi. […] În ultimii trei ani, 2005-2008, biblioteca a primit în fondul de
carte 866 cărți noi în valoare de 210 milioane lei din fonduri de la
Guvern. CDI organizează acțiuni permanente locale: ‹‹Dor de Eminescu››
(ianuarie și iunie); în 10 octombrie ‹‹Ziua Holocaustului››; de Ziua
femeii; de marile sărbători creștine (Paști și Crăciun); aniversări de
scriitori clasici români și din literatura universală și de Ziua copilului –
expoziții cu desenele copiilor; comemorări cu caracter istoric, obiceiuri
populare455.
În cadrul artelor plastice și fotografiei sunt imortalizați trei creatori
din acest domeniu, fie locuitori ai urbei, fie colaboratori ai Căminului
Cultural din localitate. Primul în acest demers este Gheorghe Lohmüller.
Descoperirea tablourilor încărcate de simboluri, de fapt, o adevărată
hermeneutică însuflețită de culoare, m-a scos pentru un moment din
piesajul cotidian. Așa cum precizam la o prezentare făcută într-o pagină
culturală, Gyuri este cunoscut mai mult peste hotare. A avut expoziții în
Franța, Austria, Ungaria, pictând pentru mai mulți colecționari și oameni
iubitori de artă456.
Aurora Lunic absolventă a Școlii de Artă din Timișoara în
perioada 1995-1998. […] Pregătită de doamna Iulia Dinescu, maestru
ceramist-pictor, de renume eruropean, Aurora Lunic execută cu putere
expresivă deosebită și finețea combinațiilor coloristice mai multe teme
impresioniste, prin lucrarea ‹‹Lumina de la Polul Nord›› repertoriul
peisagistic, iconografie neobizantină și natură moartă. […] Lucrările pot
fi văzute și cumpărate de la Casa de Cultură457.
Fotograful și reporterul Emeric Robicsek a activat la ,,Renașterea
bănățeană”, iar înainte la ,,Drapelul roșu” și ,,Luptătorul bănțăran” timp
de 50 de ani. În anul 2002 la împlinirea vârstei de 80 de ani a organizat o
expoziție de fotografie la Căminul Cultural din Gătaia. Ca recunoaștere a
meritelor sale Asociația Presei timișorene a instituit în 1996 Premiul
,,Emeric Robicsek” pentru fotografia de presă”458.
455
Păun Antalag, ,,O rază în sufletele dascălilor și elevilor”, în ,,Jurnal de Gătaia”, an III,
nr. 3, 2009, p. 1; 5.
456
Marius Nițov, ,,Un pictor plin de har peste monotonia trecerii”, în ,,Jurnal de Gătaia”,
an I, nr. 6, 2007, p. 2.
457
Marius Nițov, ,,Sentimente în culori”, în ,,Jurnal de Gătaia”, an II, nr. 6, 2009, p. 3.
458
Marius Nițov, ,,Emeric Robicsek. O trecere prin suflete fotografiată”, în ,,Jurnal de
Gătaia”, an II, nr. 8, p. 4.
197
Valentin Bugariu
Un alt ,,produs” al spiritualității locale este actorul Cătălin Ursu de

la Teatrul Național din Timișoara. Afirmarea actorului Cătălin Ursu […]
este o împlinire personală deosebită, o reprezentare pe cinste a orașului
Gătaia. […] Povestea vieții de actor a început cu rolurile jucate în
,,Cerșetorul” de R. J. Sorge, regia Beatrice Bleonț (la Teatrul Național din
Timișoara), roluri de cititor, ascultător, aviator, amant. […] În anul 2000,
Cătălin Ursu a susținut examenul de licență cu rolul Băiatul în
,,Așteptându-l pe Godot” de S. Beckett, regia Emil Reus459.
În paginile revistei au fost portretizate evenimente organizate de
Primărie cum ar fi Zilele Orașului și Ruga bănățeană, participări ale
copiilor la concursuri județene cum ar fi ,,Lada cu zestre”, prezentări de
instituții și oameni: medicii orașului, poșta locală, ferma de porci dar și
afirmarea sportului local ș.a. Publicația mai conține articol religios în
manieră catehetică, medalione de sfinți dar și poezie în grai în mare parte
iscălită de înv. Virgil Stoiu.
Un ultim material la care ne-am oprit este rememorarea unui
episod din războiul rece la Gătaia. După Război, relațiile dintre Stalin și
Tito s-au deteriorat. Din această pricină pe aliniamentul Beba Veche –
Baziaș s-au construit fortificații. ,,În Gătaia exista o astfel de unitate cu
sediu în Sculea, cum se trece podul în prima clădire pe dreapta.
Subunităţile ei erau dispuse în cazemate la frontiere. Sub protecţia acestor
unităţi şi a grănicerilor în pădurea de salcâmi de la est de Gătaia un
detaşament de militar constructori, vreo 2000, din cei trimişi la muncă
forţată au construit cazarma pentru regimentul nostru de infanterie care se
afla provizoriu dislocat în garnizoana Buziaş. La începutul anului 1953,
cazarma a fost gata şi putea găzdui 3000 de militari. La ea au lucrat şi
cetăţenii din Gătaia, Sculea şi comunele învecinate. Constructorii militari
stăteau în barăci lângă calea ferată. Toate materialele regimentului au fost
transportate cu trenul. [...].
Misiunea unităţii noastre era să intervenim în caz de nevoie în
sprijinul unităţilor care se aflau în linia fortificată, suprapunându-ne peste
ele, dar în afara cazematelor. Sectorul aproximativ de acţiune era între
Şumig-Birda-Opatiţa- către Voiteni. [...]
Cazarma se compunea din:
-pavilioane pentru cazarea militarilor cu parte şi etaj. Fiecare avea
dormitor pentru 70-80 soldaţi, cancelarie, magazii, spălător şi W.C.
-comandament, pentru comandant, statul major, şefii de arme şi
servicii.
459
Marius Nițov, ,,Un actor pe scena Teatrului Național din Timișoara cu nostalgia
Gătăii”, în ,,Jurnal de Gătaia”, an II, nr. 2, 2008, p. 5.
198
-Popota cadrelor cu bucătărie şi sala de mese.

-Bloc alimentar pentru trupă şi săli de mese.
-Infirmerie umană şi veterinară.
-Grajduri pentru câteva sute de cai şi remize pentru căruţe.
-Magazii pentru ornament, muniţii şi diverse materiale, beciuri
pentru păstrarea alimentelor.
-Băi comune şi spălătorie.
-Grup elecrogen autonom şi bazin pentru apă.
-Corp de gardă şi punct de control la intrarea în unitate,
-Diferite ateliere de reparaţii, croitorie, cizmărie, curelărie, tâmplărie etc.
-Potcovărie şi alte acareturi.
-Platoul de adunare a regimentului. [...]
La una din alarme a venit ministrul Forţelor armate, Leontin
Sălăjan. [...]
Pentru nevoile armate au fost folosite şi casele cetăţenilor,
deportaţi în Bărăgan.[...] În 1955 ruşii ne-au dotat cu autocamioane. Toţi
caii şi căruţele au fost predate la civili. Grajdurile au fost transformate în
garaje pentru maşini. [...] Regimentul 293 infanterie din Gătaia aparţine
de Divizia 86 infanterie din Buziaş. Regimentul a fost desfiinţat în 1958
odată cu îmbunătăţirea relaţilor dintre ruşi şi iugoslavi”460.
Prin toate aceste contribuții s-a încercat și cred eu că s-a și reușit
să se facă o prezentare a locului cu tot ce a avut acesta mai frumos.
Lăudabilă a fost și inițiativa Primăriei și a Consiliului Local, dar și munca
redactorilor care au surprins în scris imagini mișcătoare din eternitatea
clipei.
Tot sub forma unui periodic local de informații apare din 2013 sub
egida Primăriei ,,Monitorul de Gătaia”. Apariție lunară conține cuvântul
primarului, realizări ale Primăriei pentru comunitate dar și știri culturale.
Aflăm spre exemplu despre sărbătoarea slovacilor din Butin: În data de 6
octombrie în satul Butin a avut loc a doua ediție a evenimentului cultural
,,Ziua slovacilor din Butin”. În cadrul programului festivității am dorit să
comemorăm aniversarea a 200 de ani de la venirea primilor slovaci la
Butin.
Slujba festivă a început de la ora 10,30, la Biserica Evanghelică
din localitate, a fost ținută de trei preoți: preotul evanghelic din C. A.
Glozan, Serbia, Jaroslav Kopcok din localitatea de unde au venit slovacii,
de preotul din Vocova, Mgr. Ludovit Andrei Bobcok și de preotul
evanghelic din Butin, Mgr. Gheorghe Dusan Vanko, PhD.
460
Păun Antalag, ,,Momente din ‹‹Războiul rece›› la Gătaia (de Col. Gheorghe
Ungureanu (R)”, material recuperat de…, în ,,Jurnal de Gătaia”, an II, nr. 1, 2008, p. 3.
199
Valentin Bugariu
În cursul după amiezii a avut loc un program cultural: ansambluri

de dansuri slovăcești ,,Fialocka” din Butin condus de d-na învățătoare
Baitar Iarka de la Liceul Teoretic Gătaia, ansamblul din Nădlac ,,Salsan”
condus de domnișoara Jucan Cristina și seara s-a terminat cu petrecere de
muzică slovăcească. […].
Însă majoritatea slovacilor din Butin provine dintr-o colonizare
secundară. În anul 1816 s-au mutat aici mai multe familii din Báčka
(Hlozany și Petrovec); un an mai târziu – din Kovačica și Padina,
Antalfalva, Lajosfalva, ș.a.m.d., în anul 1818 […] erau deja 450 de
slovaci. Numărul populației slovace a continuat să crească, astfel că, la
începutul secolului XX, slovacii reprezentau aproximativ jumătate din
populația totală a satului de o mie de locuitori.
De religie evanghelică, la scurt timp după venirea lor – în anul
1818 – slovacii din Butin și-au construit, din forțe proprii, o casă de
rugăciune. În anul 1920 au ridicat prima școală confesională (desființată
în 1886 și reînfințată ca școală slovacă în 1930. (Biserica actuală a fost
construită în a doua jumătate a secolului XIX-lea, fiind sființită la 11
noiembrie 1862; în amintirea acestei zile se sărbătorește Kirchweih-ul”461.
În cadrul Liceului Teoretic din localitate a apărut revista
tehnoredactată, scrisă de elevii școlii numită ,,D’ale noastre” în perioada
2003-2010. De coordonarea acesteia s-au ocupat profesorii instituției:
Monica Vlad la toate numerele, Lia Bontescu (2007-2010); Claudia
Zamfirescu (2003-2004); Silvia Piscuc (2004-2005); Dorel Ignea (2003);
Adrian Ignea (2005), Camelia Csizmaric și Alina Voicu (2006).
Articolul program ne înștiințează: ,,Apariția unei publicații școlare
înseamnă o deschidere din punct de vedere pedagogic, din perspectivă
personală. [...] Revista noastră vrea a fi o invitație către sufletul nostru, o
deschidere sinceră, lăuntrică, în care imaginea gândurilor, dorințelor și
sentimentelor noastre să fie transparentă. Sinceritatea în comunicare să fie
izvorul care ne apropie sufletește și ne face responsabili atât față de noi
înșine. Cât și față de problemele școlii. Bineînțeles că fiecare este binevenit
în cadrul revistei noastre, care se vrea o familie care dorește să se mărească,
să se îmbogățească cu noi membri, cu viitori scriitori, oameni ai cuvântului
care ne apropie; pentru că slujirea cuvântului nu poate decât să ne apropie
și să ne dea încredere în șansele și speranțele noastre în realizarea lor…”462.
Revista propune știri de interes școlar: noi profesori, succese școlare,
invitație la teatru, participări ale elevilor la simpozioane, mese rotunde,
reușite sportive, articole ale elevilor apărute în volume, aniversarea școlii,
461
Rujenca Bovdis, ,,200 de ani de la venirea slovacilor de la Butin”, în ,,Monitorul de
Gătaia”, an I, nr. 8, 2013, p. 1-2.
462
L, ,,Editorial”, în ,,D’ale noastre, revistă școlară editată de Liceul Teoretic din
Gătaia”, an I, nr. 1, 2003, p. 3.
200
participări muzicale, dar și organizarea balului bobocilor, al strugurilor,

prezentare de carte și articol religios. Pentru toate dar și obiectivitatea și
claritatea scriiturii revista a obținut Premiul II la Concursul județean de
reviste școlare în anul 2005.
Contribuția profesorilor nu a fost nicidecum neglijată, în revistă au
apărut interviuri cu dascăli, prezentări biografice, chiar mărturii ale
acestora. Am reținut: ,,Lecția albaneză”: ,, Când colega mea, Moni Vlad,
mi-a sugerat să vă povestesc celor curioşi despre experienţa din Albania
(aprilie 2010), am rămas destul de surprinsă şi m-am întrebat despre ce aş
putea scrie... cu ce aş putea începe…
Sincer, nici acum, când răsucesc în cercuri de desenator ratat pixul
cel roşu cu stema Albaniei (cumpărat cu 100 de leke dintr-un “butic“ plin
de kitsch-uri), nu am nici cea mai mică idee despre ce va conţine acest
surogat de fragment ‘memorialistic’.
Am să încep totuşi prin a vă mărturisi că, în ciuda unei mai vechi
şi nedeclarate pasiuni– geografia, singurele detalii pe care mi le aminteam
despre Albania erau că are capitala la Tirana, ieşire la Adriatica, iar
vecinii care-mi veneau în minte se limitau la Grecia şi Croaţia… De
Macedonia mi-am adus aminte abia după ce am ‘googălit’, aşa cum se
cuvine unui internaut care se respectă…
Şaptesprezece ore de mers cu autocarul ne-a luat drumul lung şi
istovitor, de tip balcanic, până la Korça, oraşul cu clădiri ce păstrează
urmele unui regim comunist, dar aşezat într-un pitoresc de Vatra Dornei…
Un autocar plin cu profesori şi elevi din şcoli timişene plecaţi să întoarcă
vizita partenerilor albanezi din cadrul parteneriatului şcolar ‚Plea for
Collaboration’.
N-am să umplu spaţiul afectat, descriind frumosul vest albanez.
Asta e treabă de profesionist şi nu ţin neapărat să trec drept diletant… Aş
vrea să vi-i descriu în câteva fraze simple şi exclamative pe albanezi…
Albanezii aceia de a căror existenţă am aflat demult, din vremea când
jucam … ‘Păcălici’! (vă mai amintiti, desigur, jocul cu perechile pe
naţionalităţi!).
Da, albanezii ştiu să surprindă! De la primirea pe care ne-au făcut-o
încă de la graniţă (băieţii clasei terminale împreună cu Madame Svetlana,
directoarea liceului ‚Raqi Qirinxhi’) până la ‘sârba’ pe care au jucat-o
exemplar, elevi şi profesori, de la aranjarea claselor până la seara de
karaoke organizată pentru elevii români, de la engleza sau franceza în
care te poţi înţelege cu majoritatea elevilor de liceu până la relaţia de
invidiat pe care aceştia o au cu dascălii lor (un respect reciproc de
neimaginat), totul a fost uimitor de natural şi de spontan! Românaşii
veniţi în Albania cu aere de Uniune Europeană au început să înţeleagă că
albanezii ne dau o lecţie…
201
Valentin Bugariu
Da, aceşti albanezi ştiu să fie atenţi la detalii! Tot ce a implicat un

asemenea parteneriat a fost exploatat cu o încăpăţanare de ilir! Contact
pedagogic, informaţii istorice şi religioase (albanezii sunt în proporţie de
80% musulmani), vizite turistice inedite, ‘experienţe gastronomice’ de
neuitat ( !)… Nimic nu a fost lăsat pe dinafară. Ba chiar ne-au ‘escortat’
până la Voskopojë, vechiul Moscopole, al doilea oraş dupa Constantinopol şi
cel mai important centru al aromânilor în vremea Imperiului Otoman.
Voskopojë este acum o localitate izolată între creste sălbatice, unde fraţii
aromâni, ce-şi spun ‘vlahi’, ne-au vorbit despre « Dumnadzălu mari »
(Dumnezeul cel mare) şi ne-au rugat să vă spunem ‘di sănatati’…
Şi da, albanezii, ca mulţi alţi ignoraţi de pe-ntinsul Pământului,
merită tot respectul! Ştiu să fie moderni, neuitând să fie şi decenţi în
acelaşi timp. Ştiu să-şi primească oaspeţii, neuitând să fie gazde la
îndemână în orice moment. Ştiu să dea lecţii, lăsându-ţi impresia că sunt
doar învăţăcei!
Shqiperia (sau Albania), care din 1945 până în 1990 a avut unul
din cele mai represive guverne comuniste din Europa, a reuşit în scurtul,
dar atât de concentratul nostru sejur, să-şi mascheze carenţele prin…
ATITUDINE!
Faleminderit pentru lecţia de omenie, onoraţi colegi albanezi!...
‘Faleminderit’ însemnând în limba lor – ‘Mulţumesc’…”463.
Tot în cadrul școlii a apărut revista dactilografiată ,,Caleidoscop
școlar”. Colectivul de redacție a fost compus din: Coman Mioara, prof.
Dudaș Gabriela, Barbu Otilia, Brizu Dana, Purice Dana, Weissmann
Iudith. Am reținut din cuprins: Concursul ,,Tinere condeie” în cadrul
căreia eleva Țeperdel Georgeta, clasa a VIII-a a realizat această creație
literară: ,,… Ţara mea, îţi cunosc lumina şi vraja de când tălpile mele au
atins pentru întâia oară ţărâna străbunilor, nisipul mării, iarba colinelor,
pajiştea muntelui. Aici simt un ritm al vieţii în toate şi respiraţia lui îmi
abureşte sufletul, ca o taină ce se cere descifrată. Cum ţi-aş putea rosti
numele, dacă pe buzele mele n-ar înflori dorul şi fiorul tău, ţară? [...].464”.
Revista destinată elevilor din clasele IX-XII a avut în colectivul din
primul număr pe profesorii: Herbert Weissmann, Angela Simu și Mioara
Coman. Publicația a avut șase rubrici: ,,Creații originale”; ,,Pagina fostului
elev și actualului student”; ,,Om al muncii”; ,,Folclor”; ,,Rebus” și ,,Probleme
propuse pentru rezolvare”465. Tot în cadrul școlii, pentru elevii claselor
I-VIII a apărut sub conducerea bibliotecarei Ileana Calotă, revista ,,Luminița”.
463
Silvia Piscuc, ,,Lecția albaneză”, în D’ale noastre”, an VII, nr. 16, 2010, p. 12-13.
464
Georgeta Țeperdel, ,,La trecutu-ți mare, mare viitor!” în ,,Caleidoscop școlar”, nr. 24,
1976-1977, f. p.
465
Petre Tomescu, Herbert Weissmann, Monografia Liceului Gătaia, Intreprinderea
Poligrafică ,,Banat”, Timișoara, 1971, p. 51.
202
Astăzi la Liceul din localitate apare publicația ,,Explorăm vara”,

editată de elevii clasei a III-a B, trimestrial. Cuprinsul este format din
curiozități ale vârstei în marea lor majoritate, prelucrări. Demn de reținut
este reportajul elevului Gheța Alexandru legat de o manifestare culturală
intitulată ,,Prima mea icoană” realizată de Parohia Colonia Gătaia și
Liceul Teoretic din Gătaia.
Începând cu anul 2019 apare la Liceul Teoretic din Gătaia revista
,,L. T. G. – povestea continuă” care continuă în mod fericit toate celelalte
reviste. Prin bogatul sumar, publicația oferă o paletă diversificată de
articole, știri, curiozități din universul școlar și nu numai. Al doilea număr
a fost închinat poetului Nichita Stănescu. Articolul de fond ,,Amintire
despre Nichita” este iscălit de eleva Patricia Bontescu care a realizat o
izbutită fișă biografică a Poetului Necuvintelor. Dincolo de date
biografice de dicționar, autoarea acestui medalion îl simte pe Nichita prin
propria sensibilitate poetică. Pentru frumusețea prezentării vom reda
câteva rânduri: ,,Ar fi bine să ne amintim mereu de Nichita Stănescu, așa
cum a gândit, așa și-a iubit cuvintele, și-a iubit oamenii, a iubit viața, a
iubit limba în care scria și pe care a slujit-o cu credință și devotament.
Nichita a fost iubire. Nichita este iubire… […].
În poezie, Nichita nu este doar un creator, ci un inventator… un
inventator pentru <<limba poezească>> și un inovator care răstoarnă tot
ceea ce știam despre poezie. Nichita nu seamănă cu nimeni…
Poezia lui Nichita este însăși existența sa, poezia existenței sale. O
poezie simplă-complicată și duioasă în care lucrurile banale care ne
înconjoară (sau care ne aparțin), firescul, cotidianul se transformă, prin
metaforă, în poezie. El dezbracă lumea de meschinărie, de urâciune, de
oroare, și, ca prin miracol, o transformă în vers. Poetul donează câte puțin
din frumusețea sufletului său lumii pentru a o înfățișa plină de măreție și
mister. Nichita vede frumosul în tot ceea ce îl înconjoară și își transpune
sufletul în poezie. Poate de aceea tema principală a operei sale este
iubirea” (p. 1).
În cuprinsul acestui număr aflăm câteva din reușitele elevilor:
,,Trupa de teatru”; ,,Cercul de dezbateri” care în 22 februarie a. c a tratat
prima temă: ,,Testarea medicamentelor pe animale”; ,,Clubul de lectură”.
Două rezultate foarte bune obținute la învățătură au fost consemnată în
cronica ,,Stăruință în succes” realizată de Weisz Markus. E vorba de două
eleve Robillard Nicole și Bontescu Patricia care au obținut locurile I și III
la Olimpiada de Limba Franceză, faza zonală.
Tot în revistă regăsim poezie semnată de Dănulețiu Pavel și
rubrica ,,Știați că?”466.
466
http://parohiaortodoxabirda.blogspot.com/2019/04/l-t-g-povestea-continua-numar-
aniversar.html, accesat în 23. 05. 2019.
203
Valentin Bugariu
Ultima publicație l-a care ne-am oprit în acest demers este revista
,,Lumină lină” care a apărut pe lângă Parohia Colonia Gătaia din 2005
până în anul 2011. Publicația a trecut în decursul timpului prin mai multe
transformări, atât la nivelul conținutului din unul exclusiv catehetic într-unul
religios-cultural, al numărului de pagini de la 4 pagini la opt și în ceea ce
privește grafica de la multiplicare la tipar off-set. Apariția acestei publicații
este necesară în zilele noastre când comunitățile parohiale sunt atât de
dispersate nu atât sub raport geografic, cât mai ales fizic467. Cititorii sunt
în primul rând credincioșii parohiei, un mic număr din cele 100 ex.
tipărite au fost distribuite bibliotecilor din Timișoara, Bocșa, Caransebeș
și Jimbolia. Apariția buletinului parohial a fost semnalată de presa
eparhială: ,,Am primit la redacție buletinul parohial ‹‹Lumină lină›› (an I,
nr. 1-3 ̸ 2005) editat de parohia Colonia Gătaia, protopopiatul Deta, prin
grija C. Părinte Valentin Bugariu. Din cuprins spicuim: editorialul ‹‹La
început de drum››, tâlcuirea unor slujbe, articole de rememorare a unor
vrednici înaintași, dicționar religios și rubrica ‹‹Din viața parohiei››.
Dorim publicației ani mulți de apariție, iar ostenitorilor putere de muncă
neîmpuținată”468.
Sub formă de buletin parohial a apărut de la începuturi până în
2007, în 2008 a apărut sub forma unei reviste parohiale în patru pagini
color, pe hârtie dublu cretată cu o grafică superioară. Sponsorul principal
a fost Trustul de Presă ,,Magazin” din Timișoara. Din zorii anului 2009 și
până la sistarea apariției în 2011 a avut formatul unei reviste în opt pagini
cu rubrici permanente: ,,Editorial”, ,,Povestea vorbei”, ,,Valori poetice”,
,,Restituiri”, ,,Urme din trecut”, ,,Documentar”, ,,Cateheză”, ,,Semne”,
,,Meditația zilei”, ,,Cronica parohială” și recenzii. Revista și-a obținut
recunoașterea Bibliotecii Naționale a României: ISSN: 2066-7396.
Gândită ca o publicație trimestială prin articole, meditațiile și poeziile
apărute a încercat să inițieze cititorii în arta frumosului. Colaboratorii
(redactorii) au provenit din toate palierele culturii rurale și nu numai:
preoți, profesori, bibliotecari și elevi. Între colaboratori amintim pe
universitarii timișoreni: G. I. Tohăneanu, Rodica Popescu, Ioan Viorel
Boldureanu, Florin Dobrei de la Caransebeș, poeții Anghel Dumbrăveanu
și Dimitrie Aceea, muzeograful Ioan Traia, teologul Bogdan Tamaș,
profesorii Ion Murariu, Horia Musteți, Călin Frăsie, Ioan Albu, Iosif
Marius Circa, Maria Pavlovici Pătruț, Bianca Orășanu, jurnalistul Alin
Dirina, preotul Călin Negrea. Redacția a fost formată din prof. univ. dr.
Rodica Popescu, prof. Ioan Traia, pr. ic. stavr. Iliia Pavlovici Pătruț, prof.
Călin Frăsie și pr. dr. Valentin Bugariu (redactor șef).
467
Valentin Bugariu, ,,La început de drum”, în ,,Lumină Lină”, an I, nr. 1-3, 2005, p. 1.
468
,,Din viața Bisericii”, în ,,Învierea”, nr. 15, 2005, p. 4.
204
Ca structură și conținut revista a avut în prima și uneori în

următoarea pagină un editorial care a tratat probleme din viața creștinului:
,,Sărbătoarea creștină astăzi”, 2005, nr. 2; ,,Buna comportare în biserică”,
2005, nr. 3-4; ,,Alcoolul în viața noastră”, 2006, nr. 1; ,,De la ‹‹poruncă››
la ‹‹rugă›› (autor G. I. Tohăneanu), 2006, nr. 2; ,,Protopopul Melentie
Șora – 50 de ani de la moarte”, 2006, nr. 4; ,,Educația religioasă astăzi”,
2007, nr. 1; ,,Istorisirea biblică a Nașterii Domnului”, 2008, nr. 3,
,,Actualitatea Sfântului Vasile cel Mare”, 2009, nr. 1, ,,Chipul Maicii
Domnului în Sfânta Scriptură și în literatura postapostolică, 2009, nr. 3;
,,Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române”, 2010, nr. 1; ,,Sacrificiul
sângeros și inspirația inumană a violenței” (autor Ioan Viorel Boldureanu),
2010, nr. 2; ,,Simbolul biblic în contextul comunicării interumane”, 2010,
nr. 3; ,,Episcopia Ortodoxă a Timișoarei (1939-1947)”, (autor Florin
Dobrei), 2010, nr. 4; ,,Vino Duhule Sfinte!”, 2011, nr. 2.
O rubrică permanentă a fost cea catehetică în care au fost lămurite
câteva probleme din ritualul bisericesc, teologia biblică și patristica
ortodoxă. Cea de-a treia rubrică consacrată de magistrul G. I. Tohăneanu,
,,Povestea Vorbei”, în cadrul căreia sunt cuprinse articole deosebit de
valoroase, dublete etimologice și restituiri lingvistice: ,,Biserica ̸ Bazilica”
(2006); ,,Comânda ̸ Comanda” (2007).
Nu a fost neglijată nici istoria locală, în revistă au apărit în cursul
timpului mai multe materiale care au făcut referire la slujitori ai altarului,
istoric de așezare umană, de instituții de învățământ din Banat. Aici
amintim reușitele prof. Ioan Traia care a deslușit câteva din enigmele
așezării de pe Bârzava: ,,Biserici medievale din microzona Gătaia I, II,
III” (2008) și ,,Investigații arheologice din microzona Gătaia” (2009).
Copiii au avut pagina destinată lor, ,,Hristos împărtășit copiilor” în
care au găsit o cateheză, un mic dicționar religios și informații cu privire
la cateheza duminicală. Alte trei rubrici au fost ,,Restituiri” în care a fost
prezentată o tradiție folclorică din satul bănățean, ,,Documentar”, o pagină de
istorie orală a Coloniei și ,,Semne”, o descindere în istoriografia literară
bănățeană. Revista s-a închis cu pagina a opta cu ,,Meditația zilei” iscălită
de pr. prof. dr. Alexandru Stănciulescu – Bârda și cronica parohiei,
eventual o recenzie.
Revista ,,Lumină lină” prin redactorul șef a luat parte la 10 aprilie
2008 la constituirea Asociației Publiciștilor din Presa Rurală în Banat. O
altă reușită a fost obținerea în 2011 în cadrul Concursului de reviste
școlare și parohiale organizat de I. S. J. Timiș și Arhiepiscopia Timișoarei
a Mențiunii I răsplătind astfel munca tuturor ostenitorilor. Revista a fost
menționată și în lucrări de specialitate, fiind citată în comunicări
științifice469.
469
Mariana Cernicova Bucă, ,,Lumină lină”, în Marian Petcu (colab.), Istoria
jurnalismului…, p. 1041; Alin Scridon, ,,Cununia – dimensiune tainică în Biserica și
205
Valentin Bugariu
La ceas aniversar s-au primit la adresa redacției cuvinte de

felicitare. Redăm în cele ce urmează un fragment semnificativ: ,,Prin
râvna unor preoți cu dragoste de Biserica lui Hristos, unele parohii susțin
și ele o articulată activitate publicistică. Parohia Colonia Gătaia, deși este
o parohie mică după numărul de credincioși, este mare după activitatea pe
care o desfășoară. Meritul principal îl are Preacucernicul Părinte dr.
Valentin Bugariu, profesor asociat la Secția de Teologie din Caransebeș,
un neobosit căutător al valorilor creștine și al frumoaselor tradiții
românești. Din căutarea Preacucerniciei Sale a apărut revista parohială
‹‹Lumină lină››, o scriere bisericească de mare valoare prin conținut și
perseverență. În paginile revistei sunt întâlnite articole cu conținut
duhovnicesc, restituiri ale istoriei locale, aspecte din viața catehetică a
parohiei, întreprinderi culturale de mare valoare. Misiunea pe care o
împlinește această revistă în rândul credincioșilor, se înscrie pe linia de
promovare a valorilor creștine autentice, și în tomnul întregii prese
bisericești, luptă pentru înlăturarea ideilor ce duc la dezrădăcinare
identitară și confesională”470.
Prin toate aceste publicații locale s-a încercat să fie respectat genul
jurnalistic, autorii materialelor folosind speciile scriiturii ziaristicii culturale:
editorial, eseu, portret, știre și notă culturală. Conținutul acestora aduce
informații cu privire la mișcarea culturală locală. Datele oferite pot fi cu
ușurință folosite în cazul unei descinderi monografice.
societatea bănățeană (secolele XIX-XX)”, în vol. Taină și mărturisire. Lucrările

Simpozionului Interanațional…, Editura Episcopiei Caransebeșului, 2011, p. 99.
470
† Lucian, Episcopul Caransebeșului, ,,Cuvânt de felicitare adresat revistei ‹‹Lumină
lină››, publicația Parohiei Colonia Gătaia”, în vol. Preot dr. Valentin Bugariu, Parohia
Ortodoxă Colonia Gătaia. Istorie, misiune și viață creștină, Editura Sitech, Craiova,
2011, p. 62-63.
206
II. NOTE
Anul omagial:
Taina Mărturisirii. Excurs catehetic
Introducere
Pocăinţa, Mărturisirea sau Spovedania este una din cele şapte Sfinte
Taine oficiate de Biserică în scopul desăvârşirii şi sfinţirii credincioşilor
prin împărtăşirea Duhului Sfânt, cel care pecetluieşte lucrarea creatoare a
Tatălui şi mântuitoare a Fiului.
Precizări etimologice:
În tradiţia răsăriteană, Taina Spovedaniei se mai numeşte şi Taina

Pocăinţei. În teologia occidentală, din ultimul timp, începe să câştige tot
mai mult teren denumirea de Sacramentul Reconcilierii (Taina Împăcării).
Pocăinţa – exprimată prin: căinţă, mărturisirea adevărului şi un
nou mod de viaţă (,,convertită”) – aduce împăcarea vine şi din şi deodată
cu pocăinţa adevărată. Unii traduc pocăinţa din grecescul metanoia –
echivalentul românesc al cuvântului – prin: schimbarea mentalităţii, a
intenţiilor, a atitudinilor471.
Păcatul
Vorbind catehetic putem afirma că ,,păcatul este călcarea legii

dumnezeieşti, adică neîmplinirea voii lui Dumnezeu cuprinsă în poruncile
sale” (I Ioan 3, 4). Dincolo de aceste norme religios-morale (ex. Cele zece
porunci), păcatul este ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu. Urmările
acestei alegeri libere au fost grele pentru om: s-au produs schimbări mari
atât în ce priveşte trupul şi sufletul. La nivelul trupului au apărut slăbiciunea

A apărut sub titlul ,,Taina Mărturisirii. Cateheză”, în rev. ,,Vatră nouă”, Giarmata Vii,
2014, nr. 167 – 168, p. 10-11.
471
Eugen Jurca, Spovedanie şi psihoterapie. Interferenţe şi diferenţe, ediţia a III-a, Ed.
Galaxia Gutemberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 234-235. (Se ca prescurta în continuare
Spovedanie și psihoterapie...).
207
Valentin Bugariu
trupească, boala, neputinţa şi moartea trupească. Iar la nivelul sufletului

s-a produs o pervertire a acestuia: a slăbit voinţa, s-a întunecat raţiunea
(mintea) şi s-a răcit simţirea (sentimentul).
Pentru a reface legătură pierdută a omului cu Dumnezeu Biserica
a păstrat Sfintele Taine ca mijloace vizibile a împărtăşirii harului divin
nevăzut, condiţie esenţială a mântuirii, alături de credinţă în Dumnezeu şi
fapte bune.
În veacul al IX-lea Teodor Studitul enumera şase Taine: Botezul,
Euharistia, Mirungerea, Hirotonia, Tunderea în monahism şi înmormântarea.
În veacul al XIII-lea monahul Iov aminteşte şi de o altă taină ce cuprindea
împreună Pocăinţa şi Maslul. Sfântul Grigorie Palama zăboveşte asupra
Botezului şi Euharistiei, iar Nicolae Cabasila în celebra sa carte Viaţa în
Hristos comentează Tainele de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Euharistia.
La alţi părinţi numărul Tainelor este mai mare de şapte. Învăţătura despre
cele Şapte Sfinte Taine apare în Răsărit pentru prima dată în Mărturisirea
de credinţă pe care papa Clement al IV-lea în anul 1267, i-o cere lui
Mihail Paleologul472.
Conştiinţa păcătoşeniei, a prezenţei rupturii între om şi Dumnezeu

i-a însoţit pe primii oameni pe tot parcursul Vechiului Testament începând cu
primul om, Adam şi terminând cu viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Botezătorul.
Cel mai bogat material legat de pocăinţă, de îndreptare a vieţii o
regăsim însă în Psaltirea Proorocului David în care regăsim nu mai puţini
de şapte psalmi numiţi ,,de pocăinţă”: 6, 31, 35, 50, 101, 129, 142.
Mesajul primar al Mântuitorului este asemenea Botezătorului Său,
Sfântului Prooroc Ioan, o reprezintă tema pocăinţei: ,,Pocăiţi-vă, căci s-a
apropiat Împărăţia cerurilor”. (Matei 5, 17). În intenţiile Sale Hristos
Domnul este explicit: ,,N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la
pocăinţă” (Luca 5, 32).
Spovedania sau Mărturisirea păcatelor a primit în tradiţia
apostolică valoare sacramentală. Iniţial actul public de mărturisire, apoi
confesiunea particulară era urmată de rugăciunea de iertare şi de dezlegare.
Cea mai veche mărturie o avem consemnată în Didahia sau Învăţătura
celor 12 Apostoli, scriere contemporană cu Evangheliile după Matei şi
Luca în care ni se spune: ,,Când vă adunaţi în Duminica Domnului,
frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele
voastre, ca jertfa voastră să fie curată”. (P. S. B., Ed. Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, cap. XIV, 1, p. 31).
472
†Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Ed. Episcopiei Ortodoxe
Române, Alba Iulia, 1998, p. 77 (Se va prescurta în continuare Spovedanie și...).
208
Fiinţa Tainei
Pocăinţa este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână

pentru a ne curăţa de întinăciunea păcatelor; ea este Taina în care
Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor, care se căiesc sincer
şi se mărturisesc în faţa preotului473.
În Duminica Învierii din morţi, Iisus a apărut în foişorul în care
ucenicii, chiar dacă uşile erau încuiate ,,a stat în mijloc şi le-a zis: Pace
vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat
ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a
suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele,
le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. (Ioan 20, 19-23).
Elementele Tainei
Elementele constitutive ale Tainei Spovedaniei sunt: căinţa sau

părerea de rău; hotărârea de a nu mai păcătui; mărturisirea propriu-zisă,
canonul şi dezlegarea.
Părerea de rău sau regretul pentru faptele făcute, căinţa este
durerea sufletului pentru pierderea prin aceste păcate a comuniunii cu
Dumnezeu, cu semenii şi cu Biserica. Cea de a doua etapă o reprezintă
hotărârea fermă de a nu mai păcătui. Omul modern se ruşinează astăzi
să-şi mărturisească păcatele ajungându-se la forme grave cum ar fi refuzul
Tainei, cu o astfel de justificare: ,,-La ce bun să mă spovedesc? N-am nici
un păcat. Ce, popa nu e tot om? De ce trebuie să mă spovedesc la el?
Asta-i treabă de muieri. Mai bine stau de vorbă eu singur cu Dumnezeu şi
am rezolvat problema!?”. Sigur că şi aceasta ar fi o posibilitate, dar
problema rămâne, adică a greutăţii, îngreunării sufletului. Canonul sau
epitimia, penultima etapă având caracter terapeutic, în sens de îndreptare:
lecturi biblice, duhovniceşti, pioase (moralizatoare) care au ca scop:
luminarea inteligenţei, dirijarea voinţei sau mişcarea inimii. Alături de
lectură pot fi considerate alte modele de îndreptare: rugăciunea, participarea la
rugăciunea publică (Sf. Liturghie) şi examenul de conştiinţă474.
Timpul, locul, termenul şi forma Spovedaniei
Potrivit învăţăturii părinţilor (Sf. Nicodim Aghioritul), timpul

prielnic este dimineaţa, alţi părinţi socotesc că timp pentru oficierea
Tainei ar fi seara după vremea Vecerniei (Petre Vintilescu) sau chiar la o
473
† Andrei…, op. cit., p. 91.
474
Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995, p. 162.
209
Valentin Bugariu
dată în timpul săptămânii (Eugen Jurca) care trebuie să evite astfel

,,aglomeraţia, tensiunile inutile, superficialitatea şi insuficienţa sfatului
duhovnicesc”475.
Locul săvârşirii Tainei Mărturisirii este desigur biserica, ,,casa lui
Dumnezeu”. Potrivit Sf. Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului ea trebuie
săvârşită în loc cinstit, sfânt şi fără zgomot, cu ,,tihna” necesară unui
astfel de act.
Termenul primirii Tainei ar fi un răs/timp anume, un timp
binecuvântat de ,,odihnă” cu răgazul necesar de a se destăinui pe-ndelete.
Nu doar lunar sau în cele patru posturi de peste an, ci de câte ori
credinciosul conştientizează greutatea păcatelor care înăbuşă sufletul.
Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că pocăinţa nu trebuie să înceteze în
cursul întregii vieţi. Căci cine e fără de păcat? În toată clipa păcătuim,
dacă nu cu fapta, apoi cu cuvântul; dacă nu cu cuvântul, atunci cu gândul.
Oricât de mici sunt păcatele, dar ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa
trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curăţenie dar,
totuşi, zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie să o şi curăţim”.
Forma Pocăinţei este mărturisirea sinceră şi fără sfială a păcatelor
în forma ,,expozitivă”, de întrebări şi răspunsuri. Sf. Nicodim lasă
recomandarea însemnării pe hârtie a păcatelor pentru ca nu cumva unele
sau altele să fie uitate, ştirbind astfel sinceritatea actului mărturisirii.
Duhovnicul, ascultarea şi infantilismul duhovnicesc
Duhovnicul deţine în oficierea Tainei un rol important. El trebuie

să fie părinte duhovnicesc nici rigorist dar nici permisiv, el trebuie să fie
partener credinciosului pe întregul parcurs al vieţii dozat cu însuşirile unui
părinte: faţă senină, deschidere, calm, pace interioară, viaţă spirituală,
aşezare, statornicie, răbdare, înţelegere, îngăduinţă, tact, înţelepciune, optimism,
umor, autonomie decizională, responsabilitate, curaj, maturitate ş.a.
Ascultarea sfatului duhovnicesc primit, fără acord personal această
însuşire devine sterilă şi oarbă. În mod voluntar credinciosul ascultă de
duhovnic nu mecanic şi de ,,silă”.
O altă problemă este cea a infantilismului duhovnicesc. Pe de o
parte bolnavi cu afecţiuni psihice sunt târâţi ca ,,ursul de lanţ” de
aparţinători sau pe la ,,popi cu leac” pentru ,,dezlegări de făcături” sau
exorcizări, în loc să fie trimişi la medic pentru tratament. Pe de altă parte
o seamă de tineri cer ,,punerea sub ascultare” cerând ,,binecuvântare” sau
,,sfat duhovnicesc” pentru orice fleac în loc să fie promovată autonomizarea şi
dezvoltarea liberă a persoanei.
475
Eugen Jurca, Spovedanie și psihoterapie..., p. 149.
210
Concluzii
Spovedania ca taină sacramentală aduce timp binecuvântat de

reflecţie asupra vieţii, asupra patimilor şi păcatelor. O încercare de
despătimire pentru unirea cu Hristos în Euharistie. Este totodată timp de
reflecţie asupra gândurilor, trăirilor şi nevoinţelor trupeşti bineînţeles
făcută cu sinceritate, de voie bună cu hotărârea de nestrămutat de a
încerca de la această mărturisire să schimbe viaţa în bine.
211
Valentin Bugariu
Anul omagial:
Taina Împărtăşaniei. Excurs catehetic
Introducere
Centrul cultului ortodox sau altfel spus al rugăciunii euharistice

comunitare îl reprezintă tocmai această Sfântă Taină a Euharistiei,
Împărtăşaniei sau Cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.
În această Taină ne întâlnim cu Trupul istoric al lui Iisus, aşa cum a trăit,
a murit şi a înviat, cum străluceşte preamărit la dreapta Tatălui, se găseşte
în mod real pe Sfânta Masă şi se oferă credincioşilor ca Cina cea de
Taină476.
În Noul Testament Taina Împărtăşaniei se numeşte simplu Cina,
masa Domnului, Cina nunţii Mirelui (Apocalipsa 19, 9), jertfă de laudă
(Evrei 13, 15), jertfă spirituală (I Petru 2, 5).
Acest act al primirii Trupului şi Sângelui Domnului ne încredinţează
de primirea harului lui Dumnezeu, mâna întinsă a Creatorului pentru
mântuirea omului. De creştini depinde dacă colaborează cu acest har,
adică aduc roade la timpul potrivit sau nu.
Tot în Testamentul cel Nou mai sunt folosiţi şi alţi termeni anologi
care desemnează această Taină: binecuvântare, paharul binecuvântării,
ofrandă, taină, lucrare sfântă, ceremonie, slujbă, hrana nemuririi, mâncarea
cea mântuitoare, ş. a477..
Materia
Materia Tainei o reprezintă pâinea şi vinul. Aluatul pâinii a fost şi

este şi în prezent motiv de dezbinare între Biserica Apusului şi cea a
Răsăritului. Biserica Catolică foloseşte în acest ritual euharistic pâine
nedospită pe când Ortodoxia Răsăriteană foloseşte pâinea dospită. Avem
pentru această şi o explicaţie simbolică: Pâinea adevărată, dospită cu

A apărut cu tilul ,,Taina Împărtășaniei. Cateheză”, în rev. ,,Vatră nouă”, Giarmata Vii,
2014, nr. 169, p. 10.
476
Gheorghe Ispas, Euharistia – Taina unităţii Bisericii. Aspecte teologice şi practice,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008, p.11. (Se va prescurta în
continuare Euharistia – Taina unității).
477
Gheorghe Ispas, Euharistia – Taina unității..., p. 18.
212
aluat, simbolizează mai bine sufletul desăvârşit şi întruparea desăvârşită a

Domnului, fiind făcută din trei elemente (în cinstea Treimii), adică făina
cu aluat, care înseamnă sufletul; apa care înseamnă botezul; sarea care
simbolizează ,,gândul şi învăţătura Cuvântului”478.
Istoricul Tainei
Cea mai veche mărturie despre practicarea Euharistiei de către

comunităţile creştine primare o aflăm în prima Epistolă către Corinteni a
Sfântului Apostol Pavel, scrisă conform celor mai mulţi exegeţi, după
anul 53. La câţiva ani după moartea şi Învierea lui Hristos, apostolul
neamurilor scria credincioşilor din Corint: ,,Căci eu de la Domnul am
primit ceea ce v-am dat şi vouă; că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost
vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta
este trupul Meu, care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi întru
pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este
Legea cea nouă întru Sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi
bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi
bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel,
oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului, cu
nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului”. (I Corinteni
11, 23-27).
Pe baza acestor pasaje scripturistice, un teolog ortodox nota
practica Cuminecării primilor creştini: În biserică se aduceau mai întâi
elementele materiale, pâinea şi vinul, se făceau rugăciuni de laudă şi de
mulţumire de către liturghisitor care, amintind de patimile şi moartea lui
Hristos, pronunţa cuvintele de instituire: binecuvânta apoi elementele şi
frângea pâinea, după care urma împărtăşirea479.
Locul şi timpul celebrării Tainei
Locul săvârşirii Tainei era în început casa Martei, mama Sfântului

Evanghelist Marcu, casa de sus, foişorul şi nu templul iudaic. Astăzi
Taina este administrată în biserică, în cazuri excepţionale (ex. bolnavi) în
case particulare, spitale, case de bătrâni ş. a..
Timpul ,,frângerii pâinii” era în prima zi a săptămânii, adică în
ziua Învierii. Momentul celebrării era sâmbătă noaptea spre duminică. În
478
Petre Vintilescu, Încercări de Istoria Liturghiei, în rev. ,,Studii Teologice”, I, 1929,
nr. 1-2, p. 135. (Se va prescurta în continuare Încercări de Istoria...).
479
Petre Vintilescu, Încercări de Istoria…., p. 200.
213
Valentin Bugariu
timp această Taină cuprinsă în Sfânta Liturghie este oficiată duminică

dimineaţa.
Euharistia în Tradiţia Bisericii
Prima menţiune despre Taina Euharistiei o avem în lucrarea

Învăţătura celor doisprezece Apostoli în capitolele IX-X şi XIV-XV: ,,Iar
în ce priveşte Euharistia mulţumiţi aşa: mai întâi cu privire la potir:
Mulţumim Ţie, Părintele nostru, pentru sfânta voie a lui David, fiul Tău,
pe care ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău, slavă, în veci! Iar
pentru pâinea frântă: Mulţumim Ţie, Părintele nostru, pentru viaţa şi
conştiinţa pe care ni le-ai făcut nouă cunoscute, prin Iisus, Fiul tău. Ţie
slavă, în veci! Precum pâinea aceasta frântă era deasupra munţilor şi
adunată laolaltă a devenit una singură, tot astfel să ţi se adune Ţie
Biserica de la marginile pământului, întru Împărăţia Ta… Nimeni să nu
mănânce şi nici să bea din Euharistia voastră, decât numai cei botezaţi în
numele Domnului”480.
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful numeşte Taina ,,o pâine şi un
pahar de vin amestecat cu apă […] care s-au transformat în Euharistie”.
Sensul Euharistiei în Ortodoxie
Iisus Hristos este pâinea cea vie, pusă în strânsă legătură cu

Trupul Său: ,,Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine
mănâncă pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da
pentru viaţa lumii este Trupul meu… Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci
Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură.
Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu
întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl,
şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine”. (Ioan 6, 51; 54-57).
Hristos este în cadrul Sfintei Liturghii atât jertfă, cât şi jertfitor. În
rugăciunea din timpul heruvicului, preotul rosteşte: ,,Că Tu eşti cel ce
aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase,
Dumnezeul nostru…”481.
480
Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. I, P. S. B., trad. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 29-30.
481
Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2000, p. 139.
214
Concluzii
Euharistia ca Taină a comunităţii este izvorul unităţii şi al adunării

creştinilor, iar personal Taină a sfinţirii şi desăvârşirii umane. Fără Trupul
şi Sângele Domnului nu există viaţă potrivit cuvintelor Evangheliei. De
aceea cei pregătiţi prin Taina Mărturisirii pot primi Împărtăşania ca mod
sacramental de vieţuire în comunitate împreună cu ceilalţi fraţi de
credinţă, cât şi ca mod de purificare şi iluminare personală.
215
Valentin Bugariu
,,Vatra satului” – 10 ani de apariție neîntreruptă

„Sâmbătă, 23 florar cu începere de la orele 1100 în biserica parohial
cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” din satul Ferendia, Timiș s-au
aniversat 10 ani de apariție neîntreruptă a periodicului local ,,Vatra
satului”. Evenimentul cultural a debutat cu slujba Te-Deumului oficiată
de către preoții: Ioan Marcu, fost slujitor al altarului bisericii din Ferendia,
actualmente paroh în Sculea; Dragan Giurgiev, parohul locului și
Valentin Bugariu de la parohia Birda. Cuvântul de învățătură a aparținut
preotului Marcu care a scos în relief faptul că ,,vorbele rămân neputincioase în
fața faptelor” indicând prin acesta apariția și dezvoltarea publicației locului.
În cuvântul de bun venit domnul prof. Ioan Traia, redactorul - șef
al revistei a spus printre altele: ,,Au trecut 10 ani de existență a periodicului
local ,,Vatra satului” din Ferendia, un eveniment cultural unic în viața
comunității și cu intense reverberații spirituale pentru fiii băștinași conștienți
de generoasa deschidere spre cultură a unui sat bătrân, marginalizat și
aproape scos din timpul istoriei”.
Al doilea vorbitor a fost domnul Valeriu Filipac, primarul comunei
Jamu Mare care a felicitat revista și colectivul de redacție pentru reușita
publicistică care contribuie la renașterea spirituală a satului Ferendia,
localitate aflată în componența comunei Jamu Mare.
Profesorul Iosif Marius Circa, redactor - șef adjunct al ,,Vetrei”
ferengiene consideră publicația a fi ,,o undă de lumină”. Din prezentare
am reținut un fragment semnificativ al genezei: ,,Nucleul generator al
acestor acte de cultură este format din intelectuali de marcă (profesori,
medici, ingineri, economiști, preoți etc.), oameni care îndrăgesc condeiul
reportericesc, adică toți aceia care au de spus ceva, care au încrustate în
cugetare misiunea de a rosti adevărul și dorința de a fixa pe hârtie timpul
pentru prezent și pentru eternitate”.
Au mai vorbit în partea introductivă: conf. univ. dr. Ioan David
care a oferit mai multe volume imprimate în cadrul Editurii David Press
Print, profesorului Ioan Traia în semn de apreciere și dr. Doru Sinaci care
a dezvăluit un fapt extraordinar: înființarea Astrei arădane unde printre
membrii fondatori îl regăsim pe neobostitul cercetător al trecutului bănățean,
prof. Ioan Traia.

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2015/05/vatra-satului-10-ani-de-aparitie.html,
accesat în 23. 05. 2019.
216
Partea întâia a lucrărilor a fost consacrată lansării unui prim

volum: Cugetări mai târzii, 220 p., iscălit de prof. Iosif Marius Circa.
Cartea a fost prezentată de prof. Ioan Țirca printr-o emoționantă mărturie
și preotul Valentin Bugariu. Cel din urmă vorbitor a accentuat următoarele:
,,Parcurgând în creionul în mână textul prezentului volum alcătuit de
venerabilul profesor Iosif Marius Circa am putut lesne observa contribuția
deosebită a autorului care consemnează fapte cotidiene înțesate însă de
maxime, sentințe de viață și mărturisiri făcute în chip realist de către un
iubitor de frumos care este nimeni altul decât autorul”. Ca supremă
răsplată a muncii scriitoricești am aflat de la domnul Petre Roman,
primarul Detei de decernarea anul acesta a titlului de CETĂȚEAN DE
ONOARE al orașului, venerabilului profesor.
În parte a doua a evenimentului a fost lansată o a doua carte
Cuibul cu șapte fețe al ziaristului Marcel Sămânță. Autorul, fiu strălucit al
satului, scriitor și jurnalist de referință dă luminii hârtiei acest volum de
poezie care a fost bine primit de cei doi recenzori: prof. univ. dr. Ioan
Viorel Boldureanu și conf. univ. dr. Ioan David.
La final profesorul și muzeograful Ioan Traia a mulțumit tuturor
celor prezenți, colectivului de redacție al revistei încheind cu credința
continuării misiunii periodicului ca mesager al satului către locuitori,
către cei plecați și către toți iubitorii de frumos.
În cadrul Căminului Cultural din localitate a avut loc o agapă
pregătită pentru goști de către membrii colectivului de redacție și familiile
lor.
217
Valentin Bugariu
Forumul publiciștilor bănățeni

Sâmbătă, 27 cireșar, cu începere de la orele 1100 a avut loc la
Muzeul Satului Bănățean a V-a ediție a Forumului publiciștilor bănățeni,
inițiat și organizat de Asociația Publiciștilor din Presa Rurală din Banat.
Au fost prezenți: profesori universitari, muzeografi, redactori de publicații
rurale, creatori de literatură dialectală, iubitori ai fenomenului presei
rurale.
Întâlnirea a debutat prin cuvântul de bun venit rostit de prof. Ioan
Traia, președintele Asociației și Dan Radosav, managerul Muzeului
Satului din Timișoara. În partea introductivă au fost dezbătute mai multe
probleme organizatorice: plătirea cotizației, primirea de noi membri.
Poetul Vasile Barbu a propus ca în anul 2016 lucrările Forumului să se
desfășoare la Uzdin dar și conferirea unui premiu pentru publiciștii rurali
care să poarte numele ,,Petre P. Filip”, creator a trei publicații pentru
românii din Banatul sârbesc.
În cadrul acestei secțiuni a luat cuvântul prof. univ. dr. Ioan Viorel
Boldureanu care a expus auditoriului câteva recomandări pentru publicațiile
rurale care au vizat sistemul de scriere, prezența unei pagini pentru
creatorii dialectali și câteva precizări de redare în scris.
Partea a doua a reprezentat-o sesiunea de comunicări propriu-zisă.
Șirul comunicărilor a fost deschis de prof. Ioan Traia, cu tema ,,Publicația
‹‹Bănățeanul›› din Făget”. Din expunere am aflat că învățătorul Traian
Unipan a editat această publicație fiind o ,,foaie socială, economică și
culturală” creată cu scop educativ: ,,să educăm poporul către altarul
culturii”. Ca subiecte tratate în revistă amintim: starea materială a
românilor, gazeta oferind sfaturi practice și de igienă.
Preotul Valentin Bugariu a prezentat comunicarea cu tema:
,,Fenomenul presei rurale la Gătaia”. În cadrul subiectului, vorbitorul a
expus motivul redactării temei, a importanței presei locale pentru comunitate
care se înscrie genul jurnalismului cultural. Au fost identificate în acest
demers nu mai puțin de 8 publicații locale editate de Primărie, Școală și
Biserică în localitate: ,,Curierul de Gătaia” (1997), ,,Jurnal de Gătaia”

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2015/06/forumul-publicistilor-banateni.html,
accesat în 23. 05. 2019.
218
(2007-2012), ,,Monitorul de Gătaia” (din 2013), ,,Luminița”, ,,Caleidoscop

școlar” (1968-1972), ,,D’ale noastre” (2003-2010), ,,Explorăm vara” (din
2015) și ,,Lumină Lină” (2005-2011).
Ca structură publicațile dau știri legate de istoria Liceului
Teoretic, a unor inițiative educative din cadrul acestuia: Cercul literar
,,Mihai Eminescu”, Asociația Sportivă ,,Școlarul”, Centrul de Documentare
și Informare dar și rezultate ale absolvenților la admiterea în învățământul
superior. Au fost expuse instituții și oameni care și-au lăsat amprenta
asupra vieții comunității, reușite ale Corului ,,Doina” al Parohiei Gătaia,
calendarul lucrărilor agricole dar și mărturii din război iscălite de veteranul de
război Ioan Colța și colonelul (R) Gheorghe Ungureanu.
Publicațiile școlare prezintă știri din viața școlii, iar cea religioasă
articole care fac referire la păstrarea valorilor creștine autentice.
Prof. Ion Murariu a expus tema: ,,Revista ‹‹Lumina satului››.
Câteva aspecte” în care a adus în fața publicului auditor informația
potrivit căreia revista giroceană înființată în 1993 a fost ,,a doua publicație
rurală din România postbelică”. La revistă au colaborat personalități ale
vieții culturale bănățene: mitropolitul Nicolae Corneanu, G. I. Tohăneanu,
Florin Medeleț, Damian Ureche, Marius Munteanu și alții. Tot din
expunere am aflat că editorul acestei reviste a fost la început Primăria, iar
din 1996 și până în 2010 Școlala cu clasele I-VIII din Giroc.
Între rubrici sunt amintite: ,,Viața spirituală”, ,,Pagina elevului”,
,,Pagini pentru minte inimă și literatură” (,,Mult e dulce și frumoasă”,
,,Literatura”, ,,Șodzănii”, ,,De la lume adunate”), ,,Sport” ș.a. O reușită a
colaborării la această revistă este cea a redactorului șef Ion Murariu care a
imprimat glosarul Vorbe d’ale noastre, aceasta având până în prezent 4
ediții.
Prof. Gheorghe Lungu a făcut un ,,Istoric al ,,Foii Săcoșene” pe
care o conduce de la apariție, din 2010 până astăzi. Foaia propune cititorilor:
informații din viața Sacoșului Mare. Profesorul Lungu amintește de faptul că
a tipărit un glosar al locului.
Toma Sfetcu a portretizat chipul unui coleg de școală: ,,Inginerul
Trandafir Leu”. Ferengian prin obârșie, ajuns la Botoșani, tehnolog,
director de Gostat iar apoi epitrop la biserica din sat. Toată această
prezentare bucurându-se de măiestria conferențiarului de a puncta în grai
etapele devenirii umane ale colegului de liceu.
În încheierea întâlnirii au fost expuse două intervenții, cea a prof.
Iosif Marius Circa legată de sărbătorirea revistei ,,Vatra satului” la
împlinirea de zece ani de apariție neîntreruptă. Cel din urmă vorbitor a
fost conf. univ. dr. Ioan David care a propus câteva lucruri concrete care
vizează pe lucrătorul în presa rurală: pentru Asociație, tipărirea unor
219
Valentin Bugariu
volume care să conțină comunicările expuse de-a lungul timpului, iar

pentru ziaristul amator câteva întruniri viitoare pentru eficientizarea
muncii jurnalistice în cadrul căreia textul să nu exprime o simplă știre, ci
un comentariu pertinent pe marginea acesteia.
La final s-au făcut schimburi de publicații, de volume între cei
prezenți, din partea organizatorilor au fost decernate diplome de participare.
Încheierea întâlnirii a fost făcută pe acordurile muzicii populare și
a agapei frățești.
220
Împreună cu Hristos
în Spitalul de Psihiatrie din Gătaia
În dimineața zilei de 22 august 2015 s-a desfășurat în organizarea
Spitalului de Psihiatrie din Gătaia în coordonarea dr. Dana Muțiu, Ziua
Porților Deschise ale instituției medicale de pe Bârzavă Au fost prezenți:
ec. Cornelia Șargan, managerul instituției, dr. Dana Ștefănescu, medic în
cadrul Cabinetului ,,Pro Sano” din Gătaia, Lăcrimioara Vâșcu de la
Departamentul de Asistență Socială al Primăriei Birda și pr. Valentin
Bugariu de la Parohia Birda, slujitor al capelei Spitalului între 2001-2007.
În cadrul mesei rotunde s-au discutat probleme ce privesc relația
pacient – asistență socială – spital. Exemple ale unor cazuri sociale rezolvate
de Spital, precum și importanța acestui așezământ spitalicesc în viața
cotidiană locală.
Spitalul de Psihiatrie din Gătaia reprezintă un loc deosebit în

istoria spiritualității locale și nu numai. Dincolo de misiunea de bază, de
tratament, Spitalul a devenit loc prin excelență cultural, în interior
desfășurându-se o susținută activitate spiritual - științifică: simpozioane
internaționale, lansări de carte, temeluiri de Asociații și Societăți, precum
și documentarea în vederea suținerii doctoratului ș. a.. Amintim aici fie și
în treacăt pe Biju (I. T. Morar), universitarul Ovidiu Pecican, eseist și
romancier de farmec căruia îi datorăm Eu și maimuța mea, o metaforă a
acestor locuri. Tot prin spital au mai trecut Anamaria Beligan și Valeriu
Câmpan, studenți la Cinematografie, autori al unui film ce avea să le
orienteze destinul482. În 1974 a staționat aici și trupa ,,Phoenix”, leaderul
trupei Nicolae Covaci a lăsat și o însemnare: ,,Acolo am avut parte de seri
foarte interesante, împreună cu cei mai mulți dintre medicii spitalului,
întâlnirile transformându-se adesea în cenacluri și seminarii culturale”483.

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2015/08/impreuna-cu-hristos-in-spitalul-
de.html, accesat în 23. 05. 2019.
482
Radu Ricman, Un loc fără nume o monografie a Spitalului de Psihiatrie din Gătaia,
Editura Mirton, Timișoara, 1997, p. 43. (Se va prescurta în continuare Un loc fără nume…).
483
Nicolae Covaci, Phoenix însă eu…, Editura Minerva, București, 1994, după Radu
Ricman, Un loc fără nume…, p. 38).
221
Valentin Bugariu
Geneza acestui spital stă în hotărârea de militarizare a zonei care

și-a avut noima ei, în anii 1951-1952 prin construirea unei cazărmi cu
rolul de a adăposti un corp de armată ce ar fi răspuns unui fantomatic atac
iugoslav, în vremea răcirii prieteniei dintre Stalin și Tito. În Gătaia exista
o astfel de unitate cu sediul în Sculea, cum se trece podul în prima clădire
pe dreapta. Subunitățile ei erau dispuse în cazemate la frontiere. Sub
protecția acestor unități și a grănicerilor în pădurea de salcâmi de la est de
Gătaia un detașament de militari constructori, vreo 2000, din cei trimiși la
muncă forțată au construit cazarma pentru regimentul nostru de infanterie
care se afla provizoriu dislocat în garnizoana Buziaș. La începutul anului
1953, cazarma a fost gata și putea găzdui 3000 de militari. La ea au lucrat
și cetățenii din Gătaia, Sculea și comunele învecinate. Constructorii
militari stăteau în barăci lângă calea ferată. Toate materialele regimentului
au fost transportate cu trenul. Misiunea unității era să intervenim în caz de
nevoie în sprijinul unităților care se aflau în linia fortificată, suprapunându-se
peste ele, dar în afara cazematelor. Sectorul aproximativ de acțiune era
între Șumig – Birda – Opatița – către Voieni. Cazarma se compunea din:
pavilioane pentru cazarea militarilor cu parter și etaj. Fiecare avea dormitor
pentru 70-80 soldați, cancelarie, magazii, spălător și W. C., comandament.
Popota, bloc alimentar, infirmerie, grajduri, magazii, băi comune, spălătorie,
grup electrogen autonom, ateliere, potcovărie, platou de adunare a regimentului.
La una din alarme a fost prezent și generalul Leontin Sălăjan, ministrul
Forțelor Armate. În 1955 rușii ne-au dotat cu autocamioane, grajdurile au
fost transformate în garaje. Regimentul 293 a fost desființat în 1958484.
După dislocarea corpului de armată într-o primă etapă s-a pus
problema amenajării în 1960-1961 a unui spital de ftizologie. Din pricina
climatului umed decizia s-a comutat spre psihiatrie. În baza deciziei 1327 ̸
25. 10. 1966 a Consiliului Popular Regional, cu avizul ministerului
Sănătății și Prevederilor Sociale din 28. 05. 1966 a luat ființă Spitalul de
Psihiatrie cu 69 de angajați și 100 de bolnavi transferați de la Spitalul din
Jebel485. În organizarea administrativă au apărut personalități de referință:
Dr. Dan Arthur, medic primar, Dr. Ilie Florea fost șef de lucrări la catedra
de Fiziologie ,,Prof. Dr. Marin Popescu” a Institutului de Medicină din
Timișoara, Dr. Traian Lohan, cercetător științific la Institutul de Neurologie
și Psihiatrie din București și în 1982 șef de lucrări la Catedra de Psihiatrie
din București, unde a predat cursul de Psihologie medicală și Dr. Radu
Ricman președinte o vreme a Asociației Române de Psihoterapie din România.
484
Col. Gheorghe Ungureanu (R), ,,Momente din Războiul Rece la Gătaia”, material
recuperat de prof. Păun Antalag, în ,,Jurnal de Gătaia”, 2008, nr. 1, p. 1; 3.
485
Radu Ricman, Un loc fără nume…, p. 16.
222
Ca instituție de sine stătătoare a fost realizată și un semn heraldic

al instituției ,,pe fondul acelui cuplu de principii opuse și complementare
Yang și Yin, încadrat de un G (Gătaia), o frunză de salcâm sau trei flăcări
îngemănate caligrafiază litera Psi (psiché) gândul la Trinitate și anticipând
trionticitatea pamfiliană486.
Trăiri ale acestui spațiu au fost însemnate într-un volum, autorul,
Dr. Radu Ricman în cuprinsul unor ,,Gânduri risipite” unde fac casă bună
cunoștiințele medicale (anxietatea), destinul omului (vârstele omului, moartea),
lecturi esențiale (Brâncuși, Liiceanu), artă locală ,,Abisul păsărilor”487) ș.
a. De reținut pentru evocarea aceasta este concepția despre suferință și
moarte a autorului acestor ,,biete cuvinte”: ,,Și suferința. Suferința omenească
ale cărei culmi numai boala le poate atinge pentru că numai boala îl poate
înfrânge pe om. Suferința în sine, ideea de suferință, teama de suferință.
suferința – de la durerea fizică până la anxietate, până la depresia vitală –
ne cere cea mai mare participare, ne angajează cel mai mult. Dar tot
suferința determină și acea aderare interioară, o ardere purificatoare, ce
participă la nucleul ființei umane. […] Nu propria mea moarte mă
înspăimântă, ci lipsa a ceea ce m-a înconjurat și am îndrăgit și care cumva
a făcut din această viață un rost pentru mine. Nu dispariția mea o plâng,
că într-un fel dispariția lumii mele”488.
Experiența vieții religioase și-a găsit locul și în Spitalul de aici,
astfel că în cadrul celui de-al VIII Seminar de Psihoterapie, preotul Eugen
Jurca489, pe atunci consilier cultural al Eparhiei Timișoarei a pregătit și a
susținut comunicarea cu tema: ,,Taina mărturisirii – sacrament al des-
tăinuirii și arvuna comuniunii”490 s-a bucurat de o rezonanță deosebită.
486
487
Mă întrebi de ,,Abisul păsărilor”. E lucrarea mea, pe care am numit-o așa, din ciclul
,,Caligrafii spațiale” – numele acesta, de asemenea, îmi aparține - și care decorează
incinta spitalului. E, de fapt, un joc de linii ce vrea să redea o mișcare reversibilă – o
dublă denumire, descendență (cădere) și în același timp ascendență (înălțare). E și ideea
ce mă preocupă de atâta timp și pe care o vreau realizată în scultură, în piatră,
monumentală, zguduind pământul prin căderea ei, dar și smulgându-l spre o altă lume.
Lucrarea în miniatură poate deveni o ,,lacrimă” cu aceleași virtuți: suferință = creație.
(Radu Ricman, Fata morgana, Editura Sedona, Timișoara, 1999, p. 89-90. Se va
prescurta în continuare Fata…).
488
Radu Ricman, Fata…, p. 28; 81.
489
Astăzi Conf. univ. dr., la catedra de Asistență Socială din cadrul Universității de Vest
din Timișoara, cadru didactic asociat la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din
Oradea. Licențiat în teologie și psihologie, psihoterapeut (cu formare integrală în Analiza
Existențială și Logoterapie), doctor în teologie (specialitatea Omiletică – Catehetică).
490
Pornind de la această temă s-a născut un volum: Spovedanie și Psihoterapie.
Interferențe și diferențe, ediția a III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu – Lăpuș, 2009,
256 p. Din ,,Argument”-ul cărți aflăm: ,,Această lucrare constituie rodul unei îndelungate
223
Valentin Bugariu
Prin această expunere s-a contribuit la reușita Seminarului cu tema

,,Experiența personală în psihoterapie”491.
Cu prilejul aniversării a 25 de ani de existență a spitalului s-a
oficiat un Tedeum de către Înaltpreasfințul Nicolae, mitropolitul Banatului.
Cu acest prilej a fost amenajată o capelă în care să se oficieze serviciile
religioase. Capela a fost împodobită cu icoane dăruite de Înaltpreasfințitul
Părinte pentru ruga și ocrotirea bolnavilor492. În ziua de 30 decembrie
1991 preoții Ioan Prisăcean, protopopul Detei, Gheorghe Simu și Adam
Rugaci de la parohia Gătaia, precum și ieromonahul Zosima Vlase de la
mănăstirea Săraca au oficiat serviciul religios de binecuvântare a capelei
respective la solicitarea conducerii spitalului493. În 2000 P. S. Lucian
Lugojanu, episcop – vicar a binecuvântat lucrările în noul local destinat
capelei. Hramul primei capele a fost ,,Sfinții Doctori fără de arginți
Cosma și Damian”, cel din urmă protector al actualului așezământ este
,,Sfântul Arhidiacon Ștefan”.
În viziunea direcțiunii s-a luat în discuție și angrenarea bolnavilor
în viața religioasă. (Radu Ricman). De la începuturi au slujit benevol
preoții: Adam Rugaci (1991-2000), Dacian David (2000-2001), Valentin
Bugariu (2001-2007), Iulian Popa494 (2007-2011) și Matei Codruț (din
2011). Începând cu anul 2000 grija față de nevoile religioase a fost
îndeplinită de preoții Parohiei Ortodoxe Colonia Gătaia care au înzestrat
capela cu cele necesare slujirii liturgice (veșminte preoțești, vase, cărți de
slujbă, lumânări, clopot ș. a.).
Pentru bolnavi se oficiază regulat: Vecernia, Acatist, Sfânta
Liturghie ori Taina Sfântului Maslu. Greutatea misiunii preoțești este
deosebită în cadrul Spitalul de Psihiatrie: ,,Mă gândesc cât de diferită
trebuie să fie viața de preot care slujește nu doar într-un spital, deci
printre suferinzi, ci mai mult într-un spital de psihiatrie… Cât de dificil să
fie să poți întinde o mână, dinspre credință, pentru a putea lumina și
conforta pe cineva care, uneori, nu reușește să înțeleagă mai nimic din
pasiuni, dospiri și documentări, de peste 20 de ani. Inițial am dorit a fi subiectul tezei

mele de doctorat în teologie, dar la vremea de atunci (prin anii ’86 ̸ 87), mi-a fost refuzat
din ambele direcții: teologic, pe motiv c-ar interfera cu mistica și formarea spirituală,
psihologic, pentru că psihologia era deja interzisă de prin anii ’70, ca un pericol potențial
pentru sistemul comunist. (p. 9).
491
,,Învierea”, an IV, nr. 11 (77), 1993, p. 4.
492
493
,,Sfințire de capelă”, în ,,Altarul Banatului”, nr. 1 -3 , 1992, p. 120.
494
Primul preot încadrat pentru nevoile religioase ale Spitalului, preot II la Parohia
Ortodoxă din Gătaia. În timpul slujirii aici s-a ocupat de înfrumusețarea capelei,
înzestrându-o cu cele necesare funcționării religioase.
224
propria existență, trăind într-o lume în care singurele repere sunt ora de
administrare a medicamentelor și, poate, chipurile celor deștepți și puternici
din jurul său, al hainelor albe de care, instinctiv, simte că se poate agăța.
[…]. Probabil aici, creștinismul, ortodoxia, ritul se amestecă într-un
amalgam din care lucrul care rămâne este faptul că, dincolo de cuvinte,
pacienții simt că ceva greu de culcat în vorbe îi leagă de preotul lor, care
îi face părtași la o felie de ‹‹mai bine››”495.
Prin stăruința Bisericii din Spital s-a încercat și în bună măsură
cred că s-a reușit apropierea bolnavilor prin rugăciune de Dumnezeu și a
bolnavilor unul de altul. Prin gija preoților Dumnezeu este prezent în
viața cotidiană a celor ce trudesc și își caută alinarea în acest spital din
pusta Banatului.
La mulți ani!
495
Ramona Băluțescu, ,,Cazul Corneanu”. Banatul lui. Ecumenism ratat?, Editura Emma,
Orăștie, 2014, p. 16.
225
Valentin Bugariu
Minima pastoralia.
Mesaj de felicitare adresat revistei ,,Învierea”
Revista ,,Învierea” a Arhiepiscopiei Timișoarei a împlinit anul
acesta 25 de ani de apariție neîntreruptă. Acest prilej de aniversare este
totodată unul de binecuvântare și bucurie pentru faptul că prin această
publicație bisericească ni se împărtășesc noi cunoștințe pentru a forma noi
deprinderi pentru slujirea Bisericii bănățene. Ca orice publicație și cea
eparhială are un rol de informare și formare continuă. Funcția informativă
a acesteia este dublată de alte trei funcții derivate: explicativă, educativ-
formativă și normativă, libertatea scriiturii este urmată de responsabilitatea
mesajului emis.
Foaia ,,Învierea” a apărut la 15 aprilie 1990 cu prilejul prăznuirii
Paștilor ca buletin eparhial pentru Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului,
iar după reactivarea Episcopiei Caransebeșului a rămas publicație eparhială
doar pentru Timișoara. De la început foaia s-a identificat cu persoana
mitropolitului Nicolae așa cum însuși mărturisește: ,,Până înainte cu
câteva luni, m-am interesat de fiecare număr al ‹‹Învierii›› unde am
asigurat articolul de fond până într-atâta încât un publicist vorbea de
‹‹Învierea mitropolitului Nicolae›› (‹‹Alfa și Omega››, supliment al
ziarului ‹‹Cotidianul››, an VI, nr. 6, 1997, p. 7). […] Limitându-mă la
foaia ‹‹Învierea››, în articolele de fond apărute am încercat să iau atitudine
față de problemele care privesc Biserica și credincioșii săi. În tot ce am
publicat aici, m-am străduit să depășesc steriotipia, exprimând idei și
opinii dictate nu de pozițiile așa-zis oficiale, ci ascultând mai ales de
glasul conștiinței. Din acest punct de vedere autorul articolului din ‹‹Alfa
și Omega›› la care m-am referit puțin mai înainte, vizându-mă că ‹‹mă
situez la extrema cea mai îngăduitoare a Ortodoxiei››”496.
Ca editor și cititori revista se mărginește la caracterul unei
publicații locale, cel mult regionale, o publicație scrisă de comunitate
pentru comunitate în ea oglindindu-se viața bisericească a Eparhiei,
cateheza, îndrumările liturgice, chipuri de înaintași, literatură (poezie și
proză) religioasă, prezentări bibliografice. Are deci, acest caracter personal.

Ionel Popescu, Pr. Zaharia Pereș, Marius Florescu (coord.), Din lumina ,,Învierii”,
Editura Partoș, Timișoara ̸ Asta Museum, Sibiu, 2015, p. 18–21.
496
Mitropolit Nicolae Corneanu, Pe baricadele presei bisericești, vol. I, Editura
Învierea, Timișoara, 2000, p. 5-6.
226
Un editor american întărea această convingere spunând: ,,Din punctul

meu de vedere, o comunitate fără un ziar este ca o biserică fără amvon sau
fără altar. Îi lipsește ceva – o voce familiară, un sentiment de a fi acasă, o
continuitate. Caracterul unui loc este definit și confirmat de ziarul său”497.
Totuși, prin autoritatea scrisului ea devine un instrument eficient de
propovăduire, pastorație și misiune creștină fiind producătoare de sens și
semnificații498.
De-a lungul timpului revista eparhială a dezvoltat cinci suplimente
destinate instituților bisericești (misionare, învățământ, asociație de femei,
cateheză parohială), iar Colegiul de redacție a fost condus de ierarhii
eparhiei, redactor coordonator fiind părinții: dr. Adrian Carabia și astăzi
dr. Marius Florescu. Membrii acestui colegiu sunt: vicarul administrativ,
consilierul cultural, protopopul Timișoarei ș. a.
M-am oprit pentru acest cuvânt de felicitare la contribuțiile
pastorale aduse comunității bisericești în climatul de libertate religioasă
de după 1989. Însuși titlul este unul profetic care amintește cititorilor de
învierea, redeșteptarea la viață, la normalitate. Colaboratorii fiecărui
număr au fost: arhiereii, consilierii eparhiali, profesorii de teologie,
protopopii, dar și mirenii, între aceștia am reținut fie și în treacăt numele
unor profesori, scriitori, publiciști, ziariști și muzicologi: Mircea
Șerbănescu, Alexandru Belu, Sergiu Grossu, Simion Dănilă, Alexandru
Nemoianu, Eugen Dorcescu, Costion Nicolescu, Marcel Sămânță, Victor
Jurca, Doru Popovici și Simona Goicu.
Am grupat aceste contribuții în trei teme majore: ,,Biserica-maica
noastră”; ,,Noi cerințe pastorale” și ,,Biserica și mass-media”.
Libertatea religioasă a dat Bisericii putința de a se organiza în
afara slujirii liturgice dezvoltând în afara spațiului sacramental activități
educative, misionare și filantropice. ,,În fine, ca să dăinuiască, un neam
are trebuință de o conducere și anumite instituții capabile să asigure traiul
în comun, să sprijine, când e cazul, pe cei aflați în nevoi (justiție, spitale,
școli etc). Așadar, Biserica are conducerea ei și anumite orânduiri,
așezămintele ei, Sfintele Taine, care fac posibilă transmiterea harului de
sus tuturor celor care au nevoie de el. Așadar, întocmai neamului,
Biserica este o realitate vie. Vitalitatea Bisericii este tot atât de evidentă
ca și vitalitatea națiunii, de aceea nu poate și nu trebuie să fie nesocotită.
Biserica este maica noastră…”499.
497
Jock Lautrer, Ziarul local. Cum să scrii pentru publicația unei comunități, trad. Alina
Măriuț, Silvia Chirilă, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 16-17.
498
Sorin Preda, Jurnalismul cultural și de opinie, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 11.
499 †Nicolae, Mitropolitul Banatului, ,,Biserica, maica noastră”, în ,,Învierea”, an I, nr.
5, 1990, p. 1-2).
227
Valentin Bugariu
A fost îndelung dezbătut raportul dintre Biserică și Stat de la

autonomie la simfonia bizantină: ,,…Se invocă astfel ‹‹bunele›› legături
ale Bisericii cu Statul, nu mai puțin concesiile ierarhiei bisericești în
raport cu puterea politică. […] Ortodoxia menține relații armonioase cu
statul în anumite condiții permite dregătorilor civili să legifereze și în
chestiunile bisericești de natură administrativă. […] În ce ne privește pe
noi, ortodocșii români, am oscilat între sistemul autonomiei și cel al
simfoniei, tinzând în mod evident, spre cel de-al doilea”500.
Participarea mirenilor la viața Bisericii este un deziderat fundamental
al normalității, fără credincioși nu se poate propovădui, catehiza ori de a
dezvolta activități misionare și filantropice. Poporul lui Dumnezeu
participă activ la viața liturgică și catehetică, socială. Pentru a argumenta
acest lucru, autorul articolului pornește de la învățătura Sfinților Părinți:
,,Căci în Biserica trebuie să trăim ca într-o casă, adică trebuie să ne găsim
cu toții ca și cum ar fi un singur trup, după cum și Botezul este unul, și
masa este una, și izvorul este unul, și zidirea este una și Tatăl este unul”.
(Omilia XVIII la II Corinteni, trad. Teodosie A Ploeșteanu, București,
1910, p. 227-138). Rolul credincioșilor nu este străin de propovăduirea,
păstrarea și apărarea dreptei credințe, el este strâns legat de îndeplinirea
actelor de cult la care mirenii au fost mereu chemați să participe și, în
fine, el este organic împreunat în conducerea Bisericii501. Participarea
acestora în cadrul parohiei este una fundamentală, pe jertfelnicia lor stă
organismul bisericii locului: ,,Sunt nenumărate acțiunile prin care laicii
pot întări viața religioasă ortodoxă. Participarea regulată la serviciile
divine în duminici și sărbători, aducerea darurilor pentru pregătirea
Sfintei Euharistii, donațiile materiale pentru construirea și conservarea
locașurilor de cult, sprijinirea acțiunilor de ajutorare în duhul dragostei
față de semenii în necazuri, iată tot atâtea mijloace de slujire, prin care se
întărește și se zidește marele trup al lui Hristos”502.
O formă de misionarism ortodox este Asociația ,,Oastea Domnului”,
constituită și în Eparhia Timișoarei cu largul sprijin al vlădicii Nicolae:
,,…Alături de alte forme de ‹‹apostolat›› mirean precum Frăția Ortodoxă
Română, Liga Tineretului Ortodox Român, Asociația Studenților Ortodocși
Români, Societatea Femeilor Ortodoxe Române etc. Oastea Domnului
oferă mirenilor posibilitatea de a se pune în slujba Bisericii și a idealurilor
ei veșnice. Astfel ea ‹‹și-a creat forme proprii de trăire și manifestare
500
† Nicolae, Mitropolitul Banatului, ,,Biserica și statul”, în ,,Învierea”, an I, nr. 9, 1990, p. 1).
501
†Nicolae, Mitropolitul Banatului, ,, ,,Rolul mirenilor în Biserică”, în ,,Învierea”, an I,
nr. 2, 1990, p. 1
502
Redacția, ,,Mirenii în Biserică”, în ,,Învierea”, an XIII, nr. 13 (295), 2002, p. 1
228
sufletească și religioasă, și-a creat predicatori, scriitori, compozitori,

cântăreți, misionari, colportori, etc››. […] Din păcate trebuie să recunoaștem
cinstit că nu toți ierarhii, preoții, teologii și credincioșii Bisericii au
apreciat pozitiv aportul pe care îl pot aduce ostașii la practicarea apostolatului
laic de care aminteam puțin mai înainte…”503.
O altă provocare adresată Bisericii a fost predarea religiei în
școală. Lipsită de aportul profesorului de religie care stăpânește normele
pedagogice și metodologice pentru implementarea lor în cadrul cunoștințelor
religioase, a unor manuale, Biserica a găsit resursele de a-L face cunoscut
pe Hristos în școală: prezența icoanei lui Iisus Hristos, cu copiii în brațe
în toate școlile504; slujirea Te-Deum-ului la început de an școlar, icoane,
cărți religioase pentru bibliotecile școlare (Sfânta Scriptură, catehisme),
organizarea unor activități în afara școlii (festivități la diferite ocazii),
construirea de ansambluri corale, aranjarea de excursii505.
În fața libertății, Biserica a oferit responsabilitate concretizată în
noile preocupări pastorale.
Activitatea socială a Bisericii a început să se dezvolte, chiar dacă
aceasta se bucura în timpuri bătrâne de o oarecare tradiție: bolnițe, spitale,
școli. În eparhie este binecunoscut rolul femeilor ortodoxe care se implică
în activitățile sociale, apoi inițiative eparhiale și parohiale. Activitatea
filantropică a început cu slujirea liturgică de care de fapt este legată
organic: ,,Astăzi, din fericire, situația este alta. Biserica se îngrijește să
asigure preoți pe lângă fiecare spital care nu numai că oficiază, însoțiți de
grupe de mireni, bărbați și femei, tineri și mai puțin tineri, sfintele slujbe
publice, mai ales Sfânta Liturghie, dar asistă individual pe toți bolnavii
care simt nevoia unei asistențe religioase (rugăciuni, împărtășanie, maslu
etc.)…”506.
Au fost menționate mai multe articole care pot fi așezate într-o
rubrică de sine stătătoare: ,,Rânduiala în Biserică”. Aici au fost grupate
mai multe contribuții care vizează: timpul liturgic, participarea la sfintele
slujbe, citirile Sfintei Liturghii, interpretarea Bibliei, cateheza, vizitele
pastorale, ținuta preoțească, devieri liturgice ș.a. Ca modele speciale de
pastorație sunt amintite: pastorația rromilor, a deținuților și a celor aflați
503
† Nicolae, Mitropolitul Banatului, ,,Oastea Domnului”, în ,,Învierea”, an IV, nr. 16
(82), 1993, p. 1.
504
Ieremia B. Ghita, ,,Icoana lui Hristos în școală”, în ,,Învierea”, an II, nr. 13 (31),
1991, p. 2.
505
† Nicolae, Mitropolitul Banatului, ,,Din nou la școală”, în ,,Învierea”, an III, nr. 18
(60), 1992, p. 1-2.
506
† Nicolae, Mitropolitul Banatului, Biserica și bolnavii”, în ,,Învierea”, an III, nr. 16
(58), 1992, p. 1-2.
229
Valentin Bugariu
în fața trecerii din această viață. Un moment benefic îl reprezintă ,,Ziua

Eroilor” sărbătorită în ziua Înălțării Domnului, acum când rugăciunea se
întâlnește cu pomenirea și cântecul patriotic: ,,Potrivit credinței noastre,
cultul eroilor și martirilor neamului se întemeiază pe ideea de nemurire.
Așa cum a înviat și s-a înălțat la cer Mântuitorul Hristos, tot astfel eroii nu
mor, ci sunt sortiți în veci în preajma Tatălui ceresc care i-a chemat la
Sine. […] Oasele eroilor și martirilor sunt pietrele de temelie ale țării.
Mormintele lor sunt tot atâtea altare în fața cărora mergem să le ascultăm
șoaptele, să ne mărturisim păcatele și să înnoim jurămintele și credința în
idealul pentru care ei s-au jertfit. […] Eroii și martirii neamului au murit
singuri cu cine lupta pentru dreptate și libertate, luptă pentru Dumnezeu,
luptă și apără cultura, limba, legea, neamul și patria”507.
Relația Biserică și Presă este astăzi una deficitară, când oriunde
aruncăm ochii găsim atacuri la adresa Bisericii. În paginile ,,Învierii” s-a
scris despre: nevoia de radio ortodox dar și de o metodă revendicativă și
anume, aceea a ieșirii în stradă. Am selectat un răspuns pertinent care se
poate da tuturor celor care vorbesc despre o prosperitate materială a
Bisericii într-un popor sărac: ,,În realitate, criza financiară prin care
trecem a adus Biserica și multiplele ei anexe în pragul falimentului.
Încasările constând din daniile și contribuțiile benevole ale credincioșilor,
din vânzarea unora din produsele proprii (lumânări, cărți și publicații, alte
obiecte bisericești), pe de-o parte – cu mici excepții – au rămas la aceleași
valori ori, dacă s-au mărit, creșterea n-a atins proporția liberalizării
prețurilor; pe de o parte, s-au înjumătățit ori chiar mai mult, proporțional
cu diminuarea veniturilor populației. Această criză financiară a creat
instituțiilor bisericești (eparhii, protopopiate, parohii, așezăminte mănăstirești,
școli teologice, etc.) imposibilitatea de a mai avea de unde plăti salariile,
cheltuielile gospodărești, impozitele… În ce-i privește pe preoți, mulți
i-au învinuit sau îi mai învinuiesc încă pe motiv că ar beneficia de salarii
exagerate, dar majoritatea nu-și realizează aceste salarii și aproape că e
greu să-ți imaginezi cum se descurcă, mai ales că cei mai mulți – cum e
cazul în eparhia noastră – sunt relativi tineri și au familie cu tot ce
comportă întreținerea ei. […] În plus, orice parohie nu poate funcționa
normal fără alți salariați, în mod special cântăreți și crâsnici. Mulți
împlinesc aceste servicii benevol, dar sunt mulți care au nevoie sau chiar
pretind salariu și nu pot fi refuzați. Se adaugă apoi întreținerea bisericii
ori capelei, casei parohiale și cimitirului. Cu ce mijloace, din ce resurse?
Dacă parohia trebuie acum să-și construiască, repare sau picteze biserica,
507
† Nicolae, Mitropolitul Banatului, ,,Ziua eroilor”, an I, nr. 4, 1990, p. 1.
230
dacă n-are casă parohială și încearcă să edifice ori să cumpere una, te

întrebi din nou cum și cu ce?”508.
Am scos în priveliște câteva articole care fac referire la viața
cotidiană a clericului și mireanului în viața Bisericii. Publicația a fost
pentru noi, studenții deveniți între timp profesori de Religie sau preoți la
parohie un canal de a transmite mesaje ale credinței adăugând faptul că
scrierea unor materiale, ca de altfel meseria de dascăl, întreține în noi și
iluzia că încă suntem tineri și utili.
Doresc membrilor Colegiului de Redacție, în special P. On. Părinte
dr. Marius Florescu, redactorul coordonator al revistei noi și noi numere
care să reliefeze năzuințele și împlinirile Bisericii bănățene.
508
† Nicolae, Mitropolitul Banatului, ,,La cer ridic, Doamne, ochii mei”, în ,,Învierea”,
an II, nr. 24 (41), 1991, p. 1.
231
Valentin Bugariu
Convergențe aniversare. 15 ani de presă comunitară

la Giarmata Vii
Cinstim în mod festiv așa cum se cuvine unei reviste din mediul
rural împlinirea a cincisprezece ani de apariție neîntreruptă a valoroasei
reviste lunare scrise de comunitate și pentru aceasta. În acest an în care
Patriarhia Română cinstește în mod deosebit misiunea creștină, Parohia
Ortodoxă Română Giarmata Vii din Protopopiatul Timișoara II răspunde
cu un mănunchi de manifestări religioase și culturale deosebită, manifestări
care dăinuie an de an prin grija și osteneala Preaonoratului Părinte
Iconom Stavrofor Vasile D. Suciu.
Prilejul intervenției mele cu acest prilej de binecuvântată întâlnire
îl consituie Simpozionul dedicat revistei comunității rurale de aici, din
Giarmata Vii. Momentul deosebit pentru mine este să vorbesc despre o
broșură monografică închinată Parohiei. Desigur cuvintele mele se
rostuiesc pe o prietenie de ani buni cu părintele Vasile, parohul comunității
ortodoxe de aici. Amândoi păstorim aceleași comunități de tip mozaic cu
români adunați în ,,vatra satului” din întreaga țară, cu tradiții și obiceiuri
păstrate în timp, atât la Giarmata Vii, cât și la Colonia Gătaia și acum la
Birda.
Broșura monografică a aniversat în 2014, 75 de ani de la zidirea
bisericii (1939). În 2011 la biserica din Colonia Gătaia, am marcat 70 de
ani de la venirea coloniștilor ardeleni și bănățeni în actualul cartier al
tânărului oraș Gătaia de pe malurile Bârzavei. Cu acest prilej a fost
lansată o monografie a vieții parohiale, carți poștale care au vizat acest
moment. Cu acest prilej bunul preot Vasile Suciu a fost prezent, slujind și
salutând aceste realizări. La rându-mi am fost de mai multe ori în biserica
,,Nașterea Domnului” din Giarmata fie cu prilejul constituirii Asociației
Publiciștilor din Presa Rurală din Banat, for de asociere a condeierilor
rurali din Banatul istoric. O vreme chiar părintele Suciu a fost președintele
Asociației noastre, fie cu prilejul altă întâlniri culturale.
Revenind la broșura la care facem astăzi vorbire, trilingv, în română,
engleză și germană reprezintă o izbândă tipografică prin conținutul bogat
și bine organizat, dar și prin condițiile grafice de excepție. Din această

Vasile D. Suciu (coordonator), Vatră nouă 2000-2015. Factor de cultură și
spiritualitate în cadrul comunității din Giarmata Vii, Editura Partoș, 2015, p. 18–21.
232
lucrare monografică aflăm despre istoricul comunității parohiale care se

conturează în activitatea pastorală a doi preoți: Filip Doboș - Apostolul
începuturilor și Vasile D. Suciu – Apostolul desăvârșirii bunei chivernisiri
a bisericii, precum și derulării feluritelor acțiuni religioase, culturale și
misionare ale Bisericii în comunitate, îndrăznesc să afirm în întreg
Banatul nostru drag.
Am intitulat cuvântul ,,Convergențe”, pentru că ne unesc mai multe
lucruri, avem același hram al Bisericii ,,Nașterea Maicii Domnului”,
aceeași arhitectură eclezială, o statornică colaborare publicistică, participarea
împreună la concursuri de publicații religioase și concursuri catehetice,
activitate culturală desfășurată de Parohie, dar și origini asemănătoare ale
satelor în care ne ducem existența cotidiană. Sate care la obârșie au fost
românești, colonizate de germani, iar mai apoi odată cu migrarea etnicilor
germani în țara de baștină s-au transformat iarăși în localități în care
ponderea românilor este covârșitoare.
Din acest motiv se explică –poate- faptul că satul Giarmata Vii are
o atestare documentară din 1806, pe când doar din 1925 românii ai avut o
capelă cu hramul ,,Botezul Domnului” în școala confesională din localitate.
Acest paraclis a funcționat până în 1948 în instituția școlară mai apoi în
case particulare. De numele vrednicului preot Filip Doboș care a păstorit
19 ani comunitatea ortodocșilor din sat stă și evenimentul ridicării
actualei biserici parohiale la început cu hramul ,,Sfântul Mare Mucenic
Dimitrie”, iar apoi ,,Nașterea Maicii Domnului” la inițiativa vrednicului
de pomenire Mitropolit Nicolae (8 octombrie 1964). Pentru această
biserică a fost donat iconostasul (catapeteasma) de la Liceul de Fete
,,Carmen Sylva”. (1951).
Ceea ce totuși ne desparte sunt lucrările permanete de înfrumusețare a
acestui sfânt lăcaș de la Giarmata Vii: pictarea bisericii (1979), pardoseaua
cu mamoră de Rușchița (1980). Părintele Vasile Suciu, sprijinit de credincioși
și de alți binevoitori a desăvârșit aceste lucrări prin: introducerea unui
sistem de încălzire centralizat (1993), ridicarea casei parohiale (1996-
2001), realizarea gardului împrejmuitor al edificilor bisericești (2004),
refacerea turnului clopotniță, reparații capitale la acoperișul bisericii
(2006-2007), un nou iconostas (2007), realizarea unui sistem de iluminare
monumental (2008). În derulare este un proiect grandios închinat preotului
Filip Doboș, un Așezământ comunitar (bisericesc, social, cultural –
sportiv) constituit din capelă mortuară sfințită în 4 octombrie 2015, săli
multifuncționale, bucătărie, spații tehnice și grupuri sanitare.
Activitatea misionară este una exemplară. Având conștiința că și
prin carte se poate realiza propovăduirea lui Hristos în ,,vatra” părintelui
paroh s-au ivit un buchet consistent de publicații: Cărți de rugăciuni,
233
Valentin Bugariu
Acatiste, colinde, revista ,,Vatră nouă”, broșuri monografice (Giarmata

Vii, Nadăș), cărți poștale, calendare ș. a. m. d. În aceeași latură a împărtășirii
credinței se înscriu parteneriatele dintre Școală și Biserică, sprijinirea
Clubului de Șah, Cercului de Pictură, Corului ,,Sfânta Maria”. (2004).
La final dorim părintelui Vasile Suciu, colaboratorilor și tuturor
celor care sprijină această activitate deosebită sănătate, spor duhovnicesc
spre propovăduirea Mântuitorului și a statornicirii culturale și religioase a
locuitorilor. Prin prezența unor astfel de tipărituri la Giarmata Vii se
crează sentimentul de casă, de căldura și tihna locului obârșiei: Târdzâu.
,,Abea prân străini m-am pomenit

C-am apucat pră altă cale,
Acu-i târdzâu, dar tăt mi-i jale
Că ş-aşa-i dor neînplinit
Să port clăbăţu pră urieche,

Doream să fiu paore-n sat,
Să cânt irmosu-n strana vieche…
Păcat că voi nu m-aţ lăsat!
…………………………………
Aşe-aş trăi baş ca un sfânt
S-ajung chinez şî om dă frunşie,
Când mor tăt natu să arunşie
În groapă-o mână dă pământ.
……………………………….”509
La mulți ani!
509
Cassian R. Munteanu, Bătălia de la Mărăşeşti (proză, versuri şi articole), Ediţie
îngrijită de Nicolae A. Roşu şi Nicolae Ţirioi, Editura Facla, Timişoara, 1977, p. 122–
123.
234
O provocare a Bisericii.
5 ani de activitate misionară on-line
(23 noiembrie 2010 – 23 noiembrie 2015)
Propovăduirea Evangheliei a îmbrăcat de-a lungul timpului diverse
forme de comunicare și totodată cuminecare a adevărului revelat. Teologia
cere redescoperirea urgentă a Internetului ca ,,mediu de comunicare
instantanee”510. Site-ul sau blogg-ul fiind un amvon, poate cel mai eficace
în rândul tinerilor. Pe un astfel de spațiu pot fi ,,inventariate”: istoricul
bisericii ̸ comunității; slujitorii Bisericii, hramul, programul liturgic ca
date generale și activitatea cotidiană a Bisericii ca informații specializate
(bisericești, culturale, sociale ori misionare) desfășurată de biserica parohială.
În acest sens se poate vorbi despre crearea unui Ceaslov on-line făurit
după cel tradițional din date generale (menționate mai sus) comparate cu
sinaxarul (calendarul) ortodox și rugăciunile urmat de cele speciale
(slujba propriu-zisă) îmbrăcată în haina misiunii zilnice a Bisericii511.
Un astfel de spațiu virtual ortodox este și cel creat la 23 noiembrie
2010 ca pagină de internet a Parohiei Ortodoxe Colonia Gătaia. Această
inițiativă iată împlinește astăzi, 23 noiembrie 2015, 5 ani de activitate
neîntreruptă în slujirea lui Dumnezeu și spre folosul oamenilor. Din 1
noiembrie 2011 pagina ilustrează activitățile desfășurate de Parohia Ortodoxă
Birda.
Sumarul blogg-ului este constituit din activități bisericești
(organizatorice, liturgice, stare civilă), culturale (educative, publicistice ș. a.),
misionare, filantropice și gospodărești.
Principalele știri bisericești sunt compuse din menționarea constituirii
forurilor executive de conducere bisericească (Consiliul Parohial), a
convocării forului deliberativ (Adunarea Parohială) pentru soluționarea
unor probleme ivite.
Slujirea liturgică a Sfintei Liturghii, a Laudelor, Sfintelor Taine și
ierurgii reprezintă rostul principal al existenței Bisericii în lume: au fost

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2015/11/o-provocare-bisericii-23-noiembrie-
2010.html, accesat în 23. 05. 2019.
510
Radu Preda, ,,Antena Bisericii. Presa bisericească între propovăduire și imagine”, în
vol. Pentru o democrație a valorilor: strategii de comunicare religioasă într-o societate
pluralistă, f. ed., București, 2002, p. 100.
511
Valentin Bugariu, ,,Actualitatea învățământului catehetic parohial”, în ,,Calendarul
Arhiepiscopiei Timișoarei”, Timișoara, 2011, p. 138.
235
Valentin Bugariu
menționate în acest sens: slujirea Sf. Liturghii în scopul: împărtășirii

copiilor, a unor participări în scop catehetic ș.a., slujirea Tedeumului la
începutul anului școlar, oficierea Tedeumului de mulțumire cu prilejul
unor comemorări sau aniversări, a sfințirii caselor și slujba parastasului
ș.a. Au fost menționate: Botezuri, Cununii și înmormânări de pe raza
parohiei.
Informațiile culturale sunt compuse din activitățile catehetice
derulate în proiectul ,,Hristos împărtășit copiilor” și ,,Alege școala”. Prin
aceste două proiecte inițiate de Partriarhie și implementate de Parohie s-a
urmărit: catehizarea copiilor, dezvoltarea unor atitudini filantropice,
cristalizarea și consolidarea cunoștiințelor religioase. Copiii au participat
la taberele de creație de la Tismana și Caraiman.
În cadrul acestui proiect s-au urmărit organizarea unei ore de
cateheză săptămânală, oră de desen tematic, vizualizarea de filme
documentare, antrenarea copiilor în realizarea unor materiale misionare:
pliante, materiale power – point și articole pentru revista parohială. Elevii
au fost stimulați prin organizarea unor pelerinaje la mănăstiri ortodoxe
din Banat, Arad și Mehedinți, premii constând în cărți, icoane și dulciuri.
Parte din copiii prezenți la ora de cateheză au participat la
concursurile inițiate de Patriarhie: ,,Copilul în familie” (2011); ,,Proiectul
‹‹Sfânta Euharistie – lumina vieții creștine››. Concurs național de proiecte
duhovnicești” (2014); ,,Concurs filantropic ‹‹Mâini întinse spre lucrarea
poruncilor lui Dumnezeu››” (2015) dar și la cele organizate de Eparhia
Timișoarei: Concursul Județean de Religie ,,Sfântul Iosif cel Nou de la
Partoș”, ,,Bucuria Nașterii în suflet de copil”, ,,Bucuria Învierii în suflet
de copil”. Participanții au obținut rezultate bune la cele trei etape de
desfășurare ale acestora: locală (Școală ̸ Parohie), zonală (Protopopiat) și
județeană (Eparhială). A fost organizată la nivel local, în 2015, Olimpiada
de Religie. La această întrecere au participat 5 elevi.
Parohia editează trimestrial o revistă de cultură și religie rurală,
calendar ortodox de buzunar, pliante, icoane, cărți ș. a. Revista a obținut
doi ani consecutiv – 2013 și 2014 – Premiul I la secțiunea de foi
religioase la Concursul de publicații școlare și religioase inițiat de
Arhiepiscopia Timișoarei și I. S. J. Timiș. Prin apariția și distribuirea
publicației s-au creat legături de prietenie cu mai multe reviste din
Banatul Sârbesc, Caraș-Severin și Timiș.
Biserica ,,Nașterea Maicii Domnului” din parohia Birda a fost
gazda unor lansări de carte, simpozioane științifice, evocări, aniversări și
comemorări. Cu acest prilej au fost invitați: profesori universitari, muzeografi,
cercetători științifici, scriitori, redactori de publicații rurale, profesori,
economiști, ingineri, protopopi și preoți. Din cadrul acestor momente de
236
credință și cultură amintim: oraganizarea Forumului publiciștilor bănățeni

(27. 09. 2014), ,,Tohăneanu – 90. Medalion comemorativ” (7. 05. 2015) și
Pomenirea Arhiepiscopului și Mitropolitului Nicolae (1. 10. 2015). La
toate aceste momente s-a organizat expoziție de carte sau revistă, oficierea
unui Tedeum sau slujba Parastasului, proiecția unui material power –
point sau a unui film documentar, (re)citiri din opera celor comemorați
realizate de copiii din grupa de cateheză.
În sprijinirea activității culturale au fost încheiate Acorduri de
Parteneriat cu Școala Gimnazială și Biblioteca Comunală. Aceste documente
prevăd o colaborare în derularea anuală a unor zile de rugăciune (Săptămâna
duhovnicească), participarea și implicarea în desfășurarea slujbelor
bisericești (prezență duminicală, împărtășire cu Sfintele Taine în cele
patru posturi din timpul anului bisericesc, prezență la Taina Sfântului
Maslu, citirea Crezului, Apostolului, inițiere în cântarea bisericească), ore
de cateheză (Prăznuirea Sfinților Trei Ierarhi, Duminica Ortodoxiei, Ziua
Bibliei, Hramul Bisericii). Parohia a donat până în prezent Bibliotecii 79
volume și 222 de reviste.
Sub aspect misionar pot fi amintite slujbe oficiate cu prilejul
Înălțării Domnului, a Zilei Naționale a României, slujirea Ceremonialului
de Rugă, participarea la diverse momente bisericești în afara parohiei:
Sfântul Maslu, împărtășirea copiilor, hramuri bisericești, târnosiri și
binecuvântări de biserici ș. a.
Prin preotul paroh, Parohia a fost prezentă la lucrările unor
Simpozioane Internaționale de Teologie, Istorie, Literatură și Presă în țară
și străinătate, a unor evenimente științifice locale: Ziua Bibliotecarului,
Întâlnirea monografiștilor, Forumul Asociației Publiciștilor din Presa
Rurală din Banat, Ziua Porților Deschise. Cu acest prilej, preotul Valentin
Bugariu a prezentat mai multe comunicări care au vizat: literatura
creștină, istoria ecleziastică a Banatului și misiunea Bisericii, cateheze și
cuvinte ocazionale.
Filantropia adică iubirea față de semenul tău a fost punctată prin
oferirea de pachete cu daruri la Praznicul Crăciunului, derularea de
proiecte sociale, beneficiarii acestora primind alimente de bază și dulciuri
cu prilejul Sfintelor Paști.
Tot pe blogg au fost inserate lucrările gospodărești derulate de
parohie care au vizat: biserica, capela și casa parohială.
Multe din aceste știri au fost preluate de site-ul Mitropoliei și de
,,Ziarul Lumina. Ediția de Banat”.
Aceste date îmbogățesc cronica on-line a parohiei existentă la
adresa parohiaortodoxabirda.blospot. ro și încearcă să ofere o imagine a
vieții bisericești a unei comunități ortodoxe din Banatul de Câmpie.
237
Valentin Bugariu
Pomenirea protopopului și scriitorului

Mihail Gașpar la Birda
Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui
Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.
(Evr. 13, 7)
Pe 12 ̸ 24 ianuarie 1881 s-a născut în imediata noastră apropiere, la

Gătaia, protopopul și scriitorul Mihail Gașpar cel mai prolific scriitor din
istoria literară a provinciei dintre Mureș și Dunăre. Anul acesta se
împlinesc 135 de ani de la acest eveniment.
Chipul său luminos de cleric, scriitor și luptător național a inspirat
pe mulți dintre cei care s-au aplecat asupra istoriei bisericești și culturale
a Banatului. Astfel că în urmă cu 10 ani, în iarna lui 2006 a fost susținută
o teza de doctorat sub îndrumarea unei alte personalități din viața
academică timișoreană: Magistrul G. I. Tohăneanu în lucrarea cu tema:
Contribuții la studiul operei protopopului Mihail Gașpar, 292 p. care
apoi a apărut sub forma unui volum512, până astăzi singura monografie a
vieții și operei celui comemorat astăzi.
Dintr-o succintă fișă bio-bibliografică aflăm că Mihail Gașpar s-a
născut în familia preotului Gheorghe și al presbiterei Elena, la rându-i
fiică de preot, în 1881. Aici, la Gătaia și-a petrecut copilăria, primii ani de
școală la școala confesională de aici, peste vremi într-o schiță și-a
portretizat primul dascăl, Moșu Dascălu, exemplu viu de știință pedagogică
și iubire de neam. Rând pe rând a urmat cursuri gimnaziale la Becicherecul

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2016/01/pomenirea-protopopului-si-
scriitorului.html., accesat în 23. 05. 2019. Cuvânt la pomenirea a 135 de ani de la
nașterea prototopopului și scriitorului Mihail Gașpar rostit în biserica din Birda în 24
ianuarie 2016.
512
Protopopul Mihail Gașpar. Studiu monografic, Editura Eurostampa, Timișoara, 2007,
438 p. Cu acest prilej prof. univ. dr. G. I. Tohăneanu afirma: ,,…Credem că lucrarea are
toate șansele să devină un studiu monografic important. O dovedește viziunea și
modalitatea în care Valentin Bugariu a ales să unească aspectele atât de diferite ale unei
personalități bănățene enciclopedice. Cum afirmă însuși autorul, în Concluzii, lucrarea
face lumină asupra unei valoroase opere literare, mai puțin apreciată în istoria literaturii
române și insuficient cunoscută de public. Autorul pledează, pe bună dreptate, pentru
realizarea unei ediții critice a operei literare a lui Mihail Gașpar, în care textul editat să
beneficieze de comentarii și observații pertinente. p. 9.
238
Mare și Beiuș. Acești ani de ucenicie în știința cărților au fost răsplătiți cu

numeroase premii. Istoria literară l-a consemnat pe cel din 1896 ̸ 1897,
Premiul I la un concurs literar organizat de Ministerul Instrucțiunii. În
perioada anilor 1900–1903 a urmat cursurile Institutului Teologic din
Caransebeș. În timpul anilor petrecuți la Caransebeș a fost un membru
activ al Societății de lectură ,,Ioan Popasu” al studenților teologi.
După absolvire a fost numit diacon al bisericii ,,Adormirea Maicii
Domnului” din Lugoj. Aici a devenit colaborator al ziarului ,,Drapelul”,
apoi redactor și în final director al prestigioasei publicații românești din
capitala județului Severin. Pentru articolele politice îndreptate împotriva
acțiunii concertate de maghiarizare a vieții românilor inițiate de guvernul
de la Budapesta a suferit chiar temniță la Seghedin: ,,Nu limba maghiară
nu se poate impune în afară de oficii, din simplul motiv, că nu se poate.
Cine vrea, o învață și de bună voie, cine nu, n-o învață nici cu toate
proiectele lui Berezeviczy. […] Partea a doua din ținta proiectului este
impunerea culturii maghiare. […]. Noi aici în Ungaria trăim de un
mileniu la un loc cu maghiarii și în răstimpul acesta uriaș, nicio fibră de
cultură ,,echt” maghiară nu s-a lipit de noi! Și oare pentru ce? […] Pentru
că noi românii am avut o cultură națională, românească în toate timpurile
– bună, rea, slabă, mică, cum a fost, dar a fost a noastră și fiindcă alta mai
bună în jurul nostru n-am aflat, am ținut la dânsa cu tărie…”513.
La Lugoj a fost secretarul Reuniunii de cânt și fond teatral de aici.
A inițiat aducerea unor echipe de teatru din Transilvania și România.
Pentru aceste activități a fost ales protopop al Bocșei Montane la
19 aprilie 1911 în Sâmbăta lui Lazăr cu toate cele 81 de voturi. La Bocșa
a pus bazele unei gazete locale numită ,,Drum Nou” care a apărut sub
direcția sa între anii 1923 și 1929. Și aici a fost ales președintele
Reuniunii de Cântări din localitate. A fost ales deputat sinodal,
participând între anii 1912-1920 la conducerea Eparhiei Caransebeșului.
Pe plan politic a militat pentru unirea Banatului cu România, fapt
pentru care îl regăsim prezent la actul unirii de la 1 Decembrie 1918 ca
delegat și corespondent al ziarului ,,Drapelul”. Începând cu 1926 și până
în 1929 a fost președintele Partidului Național Țărănesc pe județul Caraș-
Severin fiind și deputat în Parlamentul României reîntregite. Pentru
meritele culturale, bisericești și naționale a fost investit comandor al
ordinului Steaua României și deținător al Coroanei Românie.
La doar 48 de ani în 1929, Mihail Gașpar s-a stins din viață din
pricina unui diabet zaharat. Testamentul său rămâne edificator pentru
513
Mihail Gașpar, ,,Care-i ținta?...” în ,,Drapelul”, 1904, nr. 99, p. 1-2, după Valentin
Bugariu, Protopopul Mihail Gașpar. Studiu monografic, Editura Eurostampa, Timișoara,
2007, p. 85. (Se va prescurta în continuare Protopopul…).
239
Valentin Bugariu
urmași, în el se concentrează întreaga sa trudă bisericească, culturală și

patriotică: ,,Aveți grijă de țară” sunt cuvintele care constituie moștenirea
sa spirituală. ,,Deodată de pe cerul ce boltește înălțimile Bocșei lui dragi,
căzu o stea… Era steaua bunului, devotatului și neuitatului nostru prieten
Mita Gașpar. și… curând s-a sfârșit. […] Mihail Gașpar a căzut, ca
neamul său să se ridice. Și se va ridica!...”514.
Opera este una complexă, literară și științifică abordează mai
multe specii literare: proza, dramaturgia, poezia, traducerea, folclorul dar
și studiul monografic. Între lucrări amintim romanele: Fata lui Oană
Pântece, Din vremuri de mărire și Altare dărâmate, volume de schițe,
povestiri și numele: În vraja trecutului, D’ale vieții, Casa cu obloane
verzi, Blăstăm de mamă, Domnișoara Marta, Unde ești copilărie (Povești
și chipuri din satul meu), Legenda Șumigului, Gaiul Borosoanei, Golgotha
lui Hasan Cânele și altele risipite prin presa vremii: ,,Drapelul”, ,,Cosânzeana”
de Orăștie și apoi de Cluj.
A urmărit în lucrările sale: viața satului bănățean de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, epoca lui Ștefan cel Mare dar și amintiri personale.
Povestirea sa evocă copilăria, părinții, dascălii, întâmplări frumoase
din trecut. Iată un scurt fragment: ,,După ani de zile mi-au rămas intacte
primele impresii, câmpiile netede ale frumosului colț de țară, a iubitului
meu Banat, cu satul nașterii mele ascuns în dosul unei pădurice de
băgrini, cu casele șiruite bine, cu coperișele cu mușchiu verde, scăldate în
năpraznica căldură a verii. Pe undeva pe de laturi se scurg încet la vale
valurile leneșe, galbine ale Bârzavei, aducând nisipul galbin tocmai din
codru de la Bocșa. Prin urechi, pare că aud și acum sunând accentul
moale al graiului nostru bănățenesc, din gura oamenilor pururi veseli,
pururi dispuși la cântece și veselii”515.
Aidoma lui Sadoveanu, povestirea este spusă la căldura focului
din cămin în serile lungi de toamnă târzie sau iarnă nu la han, ci la birtul
bănățean: La birtul Săndulesii. În cuprinsul povestirii, autorul reușește să
portretizeze casa parohială, personalități din viața satului de odinioară:
preotul, dascălul, birtașul, iar în proza istorică: boieri, curtea domnească,
mănăstirea, domnitorul ș. a. m. d..
Pentru toate acestea dar și pentru multe altele care nu au fost
dezvelite aici din pricina timpului îl comemorăm astăzi, un om și o
mărturie a unei vieți creștine din Banatul de odinioară.
514
Minerva Blajovan, ,,Zece ani de la moartea lui Mihail Gașpar”, în ,,Reșița”, 1939, nr.
47, p. 1, după Valentin Bugariu, Protopopul…, p. 96.
515
Mihail Gașpar, În vraja trecutului, p. 7, după Valentin Bugariu, op. cit., p. 103.
240
Comemorarea Profesorului Ion Murariu la Giroc

Sâmbătă, 21 Brumărel la împlinirea a șase luni de la petrecerea în
veșnicie a Profesorului și scriitorului Ion Murariu (1937-2017) la
inițiativa familiei a fost oficiată slujba parastasului de către P. C. Părinte
Marius Șonea în biserica cu hramul ,,Sf. Mare Mucenic Dimitrie din
parohia Giroc.
După otpustul slujbei a fost dezvelită o placă comemorativă pe
casa Prof. Murariu de pe str. Bega, nr. 54. Placa amintește de Profesorul,
publicistul, scriitorul, omul de cultură Ion Murariu și a fost statornicită
aici de Asociația Publiciștilor Presei Rurale din Banat la inițiativa și
osteneala prof. Ion Traia, președintele Asociației.
Cu acest prilej a fost sfințită această placă comemorativă și au fost
rostuite mai multe cuvinte de dulce evocare a Seniorului Presei Rurale din
Banat. P. C. Părinte Valentin Bugariu a îndemnat la punerea în valoare a
operei scriitoricești complete care cuprinde studii lingvistice, istorie și
critică literară, publicistică, jurnal și monografie la care se adaugă proză
scurtă și poezie.
Ivit în glia Girocului acum 80 de ani, a ajuns învățător apoi
profesor, bucurându-se datorită calităților fundamentale avute între care la
loc de cinste au stat loialitatea și prietenia de apropierea unor dascăli și
elevi, G. I. Tohăneanu și Prof. Octavian Gruița care i-au devenit prieteni
și colaboratori în proiectele culturale și cărturărești.
A fost unul din cei mai buni ambasadori ai Girocului în cultura
bănățeană de astăzi. Publicistica atât în volum, cât și în coloanele
publicației ,,Lumina satului” pe care a condus-o cu pricepere timp de 17
ani ne dezvăluie pagini din spiritualitatea locului (vol. Drumul cu
amintiri, 2005; ,,Când amintirile…”, 2013). Punctez cu acest prilej două
studii inedite ce pot fi folosite în orice cercetare monografică: ,,Date și
obiceiuri din Giroc la naștere” și ,,Datini și obiceiuri la Giroc: Moartea și
înmormântarea”.
Șirul volumelor este deschis cu volumul Obârșii (1996), o carte de
proze, poezii și note de jurnal și este urmat de o lucrare de căpătâi pentru
limba Girocului, un glosar de Vorbe d-ale noastre, mereu ,,revăzută și
adăugită” în 4 ediții (2002; 2006; 2012 și 2014); Revista Lumina Satului

https://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2017/10/comemorarea-profesorului-ion-
murariu-la.html, accesat în 23. 05. 2019.
241
Valentin Bugariu
(Giroc. Timiș). Repere monografice (2010), prima monografie a unei

publicații din Banatul de Câmpie, Drumul cu amintiri (2005) și ,,Când
amintirile…”. Publicistică (2013), două volume de publicistică în care
apar: întâmplări, oameni, tradiții; momente culturale, literare, artistice;
schițe de portrete; istorie orală (,,Din vorbă în vorbă”); cărți și autori;
realizări administrativ-sociale din viața urbei; Martor în Revoluție (2014),
jurnal al zilelor Revoluției din 1989 de la Timișoara; Consemnări critice
(2015), critică literară.
În colaborare a tipărit: Florile prieteniei (2012), un jurnal al unei
colaborări între Școala din Giroc și o școală elvețiană și Giroc – arc peste
timp. Monografie (2010).
A fost editor a două volume importante pentru cultura Girocului și
a satului Chișoda: Condeierii noștri. Antologie a creatorilor din Giroc și
Chișoda (2007) și Album Ioan Aga (2008), ultimul un album de artă.
De la înființarea Asociației Publiciștilor din Presa Rurală din
Banat a fost membru fondator și totodată activ în toate activitățiile
derulate (simpozioane științifice în țară și străinătate, mese rotunde,
lansări de carte ș. a. m. d). Pentru cei mai mulți dintre noi a fost un
PRIETEN, un reper de știință și moralitate, adevărat Senior al presei
rurale din Banat care de astă dată se adaugă unui alt condeier de reverință
de astă dată din vatra Cenadului, Prof. Gheorghe Doran, doi profesori,
scriitori care lasă în urmă o operă pe care avem datoria să nu o lăsăm să
piară.
În încheiere vorbitorul a îndemnat la neuitare:
-Veșnică să-i fie pomenirea. Tânără să-i rămână amintirea –
242
Întâlnirea monografiștilor bănățeni la Partoș

Joi, 2 august de la orele 11,00 a avut loc la Mănăstirea ,,Înălțarea
Sfintei Cruci” și ,,Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș” din localitatea
Partoș cea de-a X-a ediție a întâlnirii monografiștilor bănățeni.
Au fost prezenți la această activitate: profesori universitari, cercetători
științifici, muzeografi, profesori, preoți, reprezentanți ai Primăriei Comunei
Banloc mai mulți săteni dar și monografiști din județele Caraș-Severin și
Timiș.
Întâlnirea a debutat cu o slujbă de mulțumire oficiată de P. Cuv.
Arhim. Simeon Stana, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Timișoarei
și P. On. Părinte Ioan Prisăcean, protopopul Detei. La finalul slujbei, P.
Cuv. Păr. Simeon Stana a transmis celor prezenți cuvântul de binecuvântare
al Înaltpreasfințitului Mitropolit Ioan precum și îndemnul de a cultiva
cultul divin, rădăcină a culturii.
Adunarea monografiștilor s-a desfășurat în Centrul Cultural al
mănăstirii fiind moderată de muzeograful Ioan Traia de la Muzeul Satului
Bănățean. Prezidiul întâlnirii a fost compus din: prof. univ. dr. Ioan Viorel
Boldureanu de la Universitatea de Vest din Timișoara, cercet. șt. I dr.
Ioan Hațegan de la Institutul de Cercetări Socio-Umane ,,Titu Maiorescu”
al Academiei Române, filiala Timișoara, Dan Radosav, managerul Muzeului
Satului Bănățean, Lucian Trifonescu, primarul Comunei Banloc, P. Cuv.
Arhim. Simeon Stana și P. Cuv. Ieromonah Varlaam Almăjanu, starețul
Mănăstirii Partoș.
Cuvântul de bun venit a fost rostit de moderatorul întâlnirii, iar cel
de binecuvântare a fost transmis de P. Cuv. Părinți Simeon Stana care
pornind de la Evanghelia citită la slujba de Tedeum (Ioan 15, 4-7) a
accentuat faptul că oamenii sunt mlădițele care au viața numai în relație
cu Hristos. Cultura a dat cea mai frumoasă expresie, cea a Filocaliei,
adică iubirea de frumos materializată în bine; P. Cuv. Păr. Varlaam,
starețul mănăstirii a afirmat că Mănăstirea Partoș reprezintă altarul
satului, iar mormântul Sfântului Iosif, chivotul lui, Dr. Cornel Toța, fost
edil al Banlocului a vorbit celor prezenți despre școala mănăstirească de
la Partoș atestată din veacul al XII-lea dar și de valorificarea mănăstirii
printr-un turism ecumenic.

,,Ziarul Lumina. Ediția de Banat”, nr. 175 (2323) / 2018, p. 8.
243
Valentin Bugariu
Au urmat cele 4 prezentări a volumelor monografice. Profesorul

Ioan Traia a vorbit de misiunea monografiștilor bănățeni și anume:
propășirea culturii tradiționale ca scut identitar în fața mișcării globaliste.
Pornind de la o cugetare a lui Nicolae Iorga care afirma într-un prilej că
fără steag de cultură un popor devine o gloată, vorbitorul a afirmat
răspicat credința potrivit căreia cultura organizează, structuează și
disciplinează un popor.
Prima carte prezentată a fost Gătaia. Monografie, Editura Sitech,
Craiova, 2018, 438 p.. Despre acest volum a vorbit prof. Iosif Marius
Circa și prof. univ. Ioan Viorel Boldureanu. Primul vorbitor a recenzat în
amănunt fiecare capitol și subcapitol al cărții, concluzionând:
,,Monografia aceasta, o adevărată carte de vizită pentru localitatea
mea natală, este rezultatul unui efort mare de muncă. Truditorul este exigent
cu structura, cu informația, cu fomulările de conținut, cu exprimarea clară
și coerentă, cu relația dintre scris și imagine.
Împărțită în șapte capitole, care, la rându-le, au mai multe subcapitole
cu titluri de mare forță sugestivă, unitatea volumului este dată și de
argumentul prin care pr. dr. Valentin Bugariu își motivează demersul
cultural, dar și de concluziile din final ca o sinteză privind lucrarea ce
oferă „o priveliște asupra dezvoltării localității în diferite epoci istorice”.
Al doilea volum, Cugetări mai târzii, Editura Hoffman, 2018, 201
p. iscălit de prof. Iosif Marius Circa a fost prezentat de prof. Ioan Traia și
preotul Valentin Bugariu. Cel de-al doilea vorbitor a accentuat importanța
scrierii: ,, Toate materialele cuprinse în această carte și doar ele prin
realizarea textului, puterea argumentelor, solida documentare, frumusețea
exprimării și eleganța stilului dau trăinicie scrisului. Bucăți din această
carte precum și din celelate două au fost folosite la întocmirea
monografiilor: Colonia Gătaia (2011), Gătaia și Ferendia (2018). Dincolo
de a aparține Detei, profesorul Iosif Marius Circa este condeierul care
asemenea cronicarilor din vechime reușește să pună în valoare ceea ce ne
individualizează ca neam: limba, credința ortodoxă, tradițiile fiind în linia
descentenței costiniene: ,, Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă,
să scoț lumii la védére felul neamului...”. La final, prof. Circa a expus
celor prezenți o mărturisire intitulată: ,,Drumul cărții”, faptul că unele din
materialele acestui volum sunt însemnări mai vechi din ,,Jurnalul intim”
al autorului ajuns la 17 volume însumând 5.500 pagini.
Prof. Pavel Panduru a prezentat cartea prof. Gheorghe Rancu-
Bodrog, Din panteonul Banatului istoric, Editura Hoffmann, 2018. Vorbind
despre carte prof. Panduru a accentuat mărturia lui Vasile Pârvan potrivit
căreia: Monografia trebuie să cuprindă jumătate din sufletul autorului și
jumătate din cel al comunității, iar monografistul – în cazul nostru – Gh.
244
Rancu are datoria asumată de a păstra România ,,în cuprinsul rotund de

pâine”.
Cea din urmă carte a fost Partoș. Contribuții monografice, Editura
Eurostampa, Timișoara, 2018, 241 p.. Această carte a fost prezentată de 4
vorbitori. Istoricul Ioan Hațegan a prezentat cartea în devenirea ei: o
realizare remarcabilă în 6 capitole distincte: Cadru natural; Istoricul
microzonei; Biserica; Școala și activitatea culturală; Administrația,
demografia și toponimia și Orezăria din Topolea.
Preotul lect. univ. dr. Alin Scridon a introdus publicul prezent în
istoria universală și cea bisericească concluzionând faptul că monahismul
ortodox s-a dezvoltat în Răsărit ca reacție împotriva măsurilor catolicismului.
Bibliologul dr. Florin Popovici de la Biblioteca Eparhială din
Timișoara a făcut câteva precizări de ordin etimologic și explicativ
referitoare la înțelesul termenului de monografie.
Despre autorii cărții – Ioan Traia și Dan Radosav - a afirmat că au
reușit prin această lucrare să salveze de la uitare satul, cu vocație
integratoare au dăruit iubitorilor de cultură locală o carte de folos și
învățătură. Prof. Iosif Marius Circa în încheiere a subliniat puterea de
documentare a autorilor fapt care reiese din text, anexe, fotografie, hartă
din diferite epoci, tabele ș.a.
Întâlnirea s-a încheiat cu tradiționala agapă.
245
Valentin Bugariu
,,Trecut-au anii...”
Am ales o frântură dintr-un vers eminescian care – cred eu – arată
cel mai bine nostalgia după anii petrecuți la Facultatea de Teologie din
Timișoara, care anul acesta aniversează 25 de ani de viață. Aceștia
dincolo de orele de curs, seminar ori prezență la biserică au fost și anii
tinereții în care am visat împreună, am sperat și am biruit cu puterea
specifică vârstei toate obstacolele ivite în drumul nostru.
Voi încerca în ceea ce urmează să aștern pe hârtie, prietenul cel
mai fidel al omului, câteva gânduri din ceea ce a însemnat perioada
studiilor teologice. Sfârșitul adolescenței a coincis cu prezentarea la
examenul de maturitate cum a fost denumit Bacalaureatul. Înainte însă a
existat o tradiție frumoasă în care împreună cu colegii de liceu lăsam în
albume, care de care mai frumos ferchezuite amintiri ale noastre, urări de
drum spornic. Una dintre colege și-a început gândurile cu un aforism:
,,Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi”.
Nu voi intra în amănunte însă zicerea mi se potrivește ca o mănușă.
În toamna anului 1997 petrecută atunci într-o vară târzie m-am
prezentat la examenul de admitere la Teologie. Un examen dificil pentru
mine, deoarece învățasem într-un liceu timișorean unde nu m-am întâlnit
cu Religia nici ca materie de învățământ. Legătura cu cele Sfinte s-a făcut
prin prezența la biserică, orele de Religie din Gimnaziu, într-o vreme când
disciplina era facultativă și diverse lecturi. Dorința însă de a urma
Teologia s-a datorat unei promisiuni mai vechi făcute lui Dumnezeu care
m-a ajutat în vreme de grea suferință.
Examenul consta atunci din două probe: una orală unde au fost
verificate aptitudinile muzicale, Liturgica teoretică și Studiul biblic și a
doua scrisă care viza: Limba română, Dogmatica, Istoria Bisericească
Universală și Istoria Bisericii Ortodoxe Române. De la început a trebuit
un efort susținut. Nu eram familiarizat cu disciplinele teologice predate la
Seminarul teologic, atât de bine stăpânite de colegii care au urmat aceste
cursuri, nici nu aveam capacitatea de sinteză a colegilor care au urmat
cursurile de teologie după ce absolviseră o altă facultate.

Adrian Covan, Marius Florescu (coord.), 1993-2018 Un sfert de veac de învățământ
teologic ortodox superior la Timișoara. Părintele conf. dr. Nicolae Morar-patru decenii
de activitate și 65 de ani de viață, Editura Astra Museum / Editura Partoș, Timișoara,
2018, p. 330-333.
246
Reazemul meu în reușita acestui examen stătea în ajutorul dat de

doi părinți, unul plecat în veșnicie, Gheorghe Jurj care mi-a dăruit
manualul de Dogmatică (ediția 1990), într-o vreme când posibilitățile de
fotocopiere erau aproape inexistente. Mai mult decât atât mi-a subliniat
ceea ce trebuia să rețin, celălalt, a fost profesorul de mai târziu, părintele
Eugen Jurca care mi-a testat cunoștiințele dobândite. M-am simțit în casa
Cucerniciei Sale ca într-o sală de clasă. Fiecare întâlnire după un dialog
mai lung sau mai scurt se încheia cu text de verificare încheiat nu de
puține ori cu note descurajatoare de a mai spera. Însă cine nu speră,
disperă e învățătura unui alt aforism de astă dată al Antichității.
După un astfel de efort am fost declarat admis și a început o altă
perioadă din viață, asemenea de frumoasă și de rodnică ca și precedenta.
Au fost anii romantici ai statornicirii Facultății de Teologie, cursurile și
seminariile erau ținute acolo unde existau spații: într-o clădire a
Politehnicii aproape de Gară, la Catedrală, în sala festivă a Mitropoliei, în
amfiteatrul mic (azi G. I. Tohăneanu) de la Universitate și în sfârșit în
spațiul destinat Facultății, lângă Liceul Electrotimiș din Timișoara.
Era un timp al statornicirilor și în ceea ce privește cristalizarea
unui corp profesoral. Îmi aduc aminte că Studiul biblic al Vechiului
Testament a fost susținut de trei profesori aparținând unor perioade de
timp diferite: Nicolae Neaga, Dumitru Abrudan și Constantin Jinga. Din
primii doi ani de studii în care se punea accentul pe Teologia Biblică și
cea istorică am păstrat amintiri deosebite: cursurile ținute pe părintele
Abrudan se încadrau în caracteristica de curs ,,fluviu” desfășurat pe
parcursul unei întregi zile. Profesorul era dublat în permanență de
calitatea de povestitor, așa că nu de puține ori orele de Arheologie biblică
se transformau în rubrici ale Teleenciclopediei. Tot din această perioadă a
primilor ani am reținut persoana unui alt profesor: Alexandru Belu,
specialist în limbi clasice. Cu Domnia Sa am deprins tainele limbii latine.
Metoda de predare m-a făcut întotdeauna să cred că încă sunt în liceu.
Cunoștințele erau predate, exercițiile erau rezolvate la tablă de fiecare
dintre noi pentru a nu exista vreo supărare.
Ceea ce însă am asimilat cu plăcere au fost cunoștiințele
disciplinelor istorice: Istoria Bisericească Universală, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Istoria și spiritualitatea Bizanțului și Patrologia și
literatura postpatristică. Am avut parte de mari dascăli: regretatul pr. prof.
Aurel Jivi, prof. Petru Bona, o vreme șef al Catedrei de Teologie și apoi
prodecan al Facultății de Litere, Istorie și Teologie și pr. prof. Vasile V.
Muntean de la Lugoj. Sub îndrumarea prof. Bona mi-am și susținut teza
de licență cu titlul: ,,Romanitate și Creștinism în spațiul protoromânesc
(sec. I-VI)”.
247
Valentin Bugariu
În anii III-IV ne-am apropiat de disciplinele Teologiei Sistematice

și Practice. Aici am avut noi dascăli: Sorin Cosma la Morală și
Spiritualitate, Nicolae Morar (Dogmatică și Istoria Religiilor), Eugen
Jurca (Catehetică și Omiletică), autorul unui curs opțional de Psihologie
pastorală, regretatul părinte lect. Vasile Itineanț (Liturgică și Pastorală),
Viorel Dorel Cherciu (Misiologie, Ecumenism și Drept bisericesc).
Profesorul care a unit cei patru ani printr-o singură disciplină a
fost pr. dr. Nicolae Belean, astăzi conferențiar care ne-a inițiat în tainele
Muzicii bisericești cu cele două variante ale ei: ,,psaltică” și ,,bănățeană”.
Cu cei mai buni dintre noi a reușit să pună bazele unui Cor al Facultății cu
rezultate meritorii atât în țară cât și în străinătate. În același timp,
părintele Belean a fost și inspector pentru disciplina Religie. Din această
postură i-a sprijinit pe mulți studenți care au predat în școlile timișorene,
în rândul acestora m-am numărat și eu.
Ca facultate integrată Universității de Vest, secția de Teologie a
beneficiat de cursurilor profesorilor universitari fie de la Filologie, fie de
la Istorie. Îmi aduc aminte de Cursul de Antropologie culturală propus la
studenții de la Pastorală, de Prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu.
Fiind o facultate vocațională prezența la Sfânta Liturghie,
Duminica și în sărbători, la slujba Vecerniei, sâmbăta și Duminica ne
reunea pe toți studenții. Părintele Aurel Jivi ne-a însoțit la o astfel de
participare. Cu acel prilej bănățeanul nedezrădăcinat de locul de baștină a
rostit Crezul, cu alte prilejuri alți dascăli au slujit și au predicat. Îmi
amintesc de părintele Cherciu care a vorbit despre pictura Voronețului,
alți părinți profesori au slujit în cadrul Liturghiilor arhierești pontificate
de Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae. Studenții eram rânduiți să rostim
fie ,,Apostolul”, fie ,,Crezul”. La rândul său, Mitropolitul Nicolae a
participat la ore de curs, la examene, în special la Patrologie și Morală.
Tot în cadrul anilor petrecuți la facultate mai amintesc conferințele
prepascale și cele susținute de ASCOR-ul local. Acum am audiat
conferințele susținute de regretații: Arhim. Teofil de la Sâmbăta de Sus,
Pr. Prof. Dumitru Popescu și Pr. Prof. Constantin Galeriu de la Facultatea
de Teologie din București.
O activitate în care s-au implicat mulți dintre studenți printre care
mă număr și eu a fost apariția trimestrială a publicației ,,Logos”,
supliment al foii eparhiale ,,Învierea”.
După absolvire am rămas sufletește alături de profesorii de la
Teologie care au publicat cursurile ținute studenților: Vasile V. Muntean,
Sorin Cosma, Nicolae Morar, Vasile Itineanț, Eugen Jurca, pentru că în
timpul cât am fost student doar Prof. Bona și Părintele Belean au avut
cursuri tipărite. Personal m-am îngrijit să dau tiparului cursurile Părintelui
248
Prof. Dr. Aurel Jivi în 2015, când l-am și comemorat printr-o slujbă de
pomenire alături de foști studenți. A fost prezent cu acest prilej și Viorel
Cherciu, coleg în corpul profesoral de la Timișoara.
Cu prilejul admiterii la Ciclul de Studii Aprofundate la Sibiu l-am
avut la supravegherea examenului scris pe Părintele Jivi, iar în 2006 la
susținerea tezei de doctorat în filologie la Universitatea timișoreană l-am
avut în comisia examinatorie pe pr. conf. dr. Eugen Jurca.
În anul universitar 2007-2008 m-am ocupat de seminarul de Istoria
Religiilor la Facultatea de Teologie din Timișoara. Cum titularul cursului
era Pr. Conf. Nicolae Morar, sărbătoritul de astăzi, am prezentat cele trei
documente elaborate cu acest prilej: ,,Temele de studiu”; ,,Ghid
bibliografic” și ,,Fișa de evaluare a activității de seminar” titularului de
curs.
Profesorii mi-au stat aproape cu prilejul gradelor profesionale:
capacitate preoțească (2001), definitivare, gradul al II-lea și gradul I. La
cel din urmă sub coordonarea părintelui lect. dr. Vasile Itineanț am
elaborat lucrarea: ,,Pastorația bănățeană reflectată în presa bisericească”
care a fost prezentată ca lucrare științifică.
Cu unii dintre profesori (Petru Bona, Viorel Cherciu, Nicolae
Morar) am participat la simpozioane științifice, mese rotunde la
Caransebeș și Timișoara.
Sunt doar câteva ,,gânduri și rânduri” cum glăsuiește o frumoasă
publicație parohială de la granița orașului de pe Bega care mi-au marcat
existența. Am găsit în multe discipline informații pe care le-am putut
folosi. Tuturor dascălilor plecăciune, celor trecuți în ,,lumea fără dor”
pioasă amintire, colegilor vie prețuire și mulțumire că am împărțit în cei
patru ani viața de zi cu zi.
Preacucernicului Părinte Conf. Dr. Nicolae Morar, diriguitorul
Catedrei de astăzi sănătate cu acest prilej al dublei aniversări, iar
Facultății, profesorilor și studenților de astăzi: LA MULȚI ANI!
249
Valentin Bugariu
Satul românesc din vremea lui Cuza Vodă

Sărbătorim anul acesta cu bucurie împlinirea a 160 de ani de la
unirea Principatelor Române. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza în Moldova 4 ianuarie și Țara Românească în 24 ianuarie 1859 a
apărut un nou stat pe harta Europei, Principatele Române.
Realizarea unirii celor două țări românești a depins de situația
politică europeană. În zona Europei de Est, trei imperii avea interese
economice și politice: Imperiul Otoman sub a cărui suzeranitate se aflau
cele două țări românești: Valahia din 1460 și Moldova din 1513, Imperiul
Austriac care după războiul dintre turci și austrieci încheiat cu victoria
celor din urmă și pacea realizată prin Tratatul de la Passarowitz ( 21 iulie
1718), Oltenia a fost ocupată de austrieci (1718-1739). Imperiul Țarist a
obținut de la turci Basarabia care a trecut în administrația imperială timp
de o sută șase ani (1812-1918).
A existat însă și o înțelegere a situației românilor, diplomați
europeni au văzut în actul unirii, un act firesc politic care să pecetluiască
unitatea de neam, limbă și credință a Românilor de dincolo și dincoace de
Milcov și chiar de peste Carpați: ,,Unirea într-un singur imperiu a tuturor
românilor cuprinzând în consecință Basarabia, Bucovina, Moldova,
Valahia, Transilvania și Banatul Timișoarei. În pofida sfâșierilor seculare,
toate aceste țări au păstrat unitatea de neam, unitatea de limbă, unitatea de
moravuri și sentimente: toate aspiră la unitate politică. Există acolo zece
milioane de latini răspândiți pe un pământ bogat și fertil care ar oferi
resurse unei populații de patruzeci de milioane. Ei își cunosc și își laudă
afinitățile de origine cu popoarele Occidentului”516.
Cum anul 2019 a fost declarat An Omagial al Satului românesc în
Patriarhia Română ne vom opri acum la contribuția domnitorului Cuza la
dezvoltarea satului românesc din Moldova, Oltenia și Muntenia. Un
impuls în realizarea reformei agrare a lui Cuza (1864) l-a făcut tot
Europa: ,,Lipsa de capital înăbușă dezvoltarea agricolă și atrofiază
investițiile utile. [...] În Principate trebuia, de asemenea, să se pună ordine

,,Morisena”, nr. 2 / 2019, p. 69-71.
516
Elias Regnault, ,,Istoria politică și socială a Principatelor dunărene”, în vol. Românii
la 1859 Unirea Principatelor Române în conștiința europeană. Texte străine, vol. II,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 18. (Se va prescurta în
continuare Românii la 1959…).
250
în încâlcitele lor relații agrare, aducând astfel un mare serviciu populației

rurale. Rusia, asemenea unui străjer vigilent, le-a ferit de intervenția
odioasă și periculoasă a turcilor; Austria trebuia să preia acest rol”517.
O imagine a satului ne e dată de Ignațiu Ștefan Raicevich,
educator al copiilor domnitorului Ipsilanti, apoi consul austriac în
Principate (1782-1787). Acesta a realizat și o carte despre realitățile
românești intitulată Observațiuni istorice, naturale și politice din
Muntenia și Moldova (1788) în care regăsim o portretizare a satului:
,,Satele din șes sunt mai toate meschine, oferind aspectul dezolațiunii și al
mizeriei. Casele, sau mai bine zis vizuinele, sunt construite sub pământ și
se cheamă bordeie. De departe nu zărești decât fumul care iese de prin
coșuri, iar de aproape vezi numai streșinele, puțin ridicate deasupra
solului și formate din nește bârne acoperite de țărână, peste care crește
iarnă. Locuitorii se feresc totdeauna de drumurile cele mari și-și caută
câte o râpă, câte o văgăună, unde să nu fie în calea trecătorilor și să se
ascunză astfeli de jaf și de năpaste”518.
Sociologia a lămurit însă pe deplin locuirea în mediul rural a
românilor încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi cu perioade de
înflorire și de decădere datorate intervenției politice dar și a organizării
economice moderne. Satul cel vechi este un fenomen social complex,
cuprinzând laolaltă o ,,populație”, o ,,vatră de sat”, adică locul de așezare
a gospodăriilor, și un ,,trup de moșie”, adică locurile de muncă ale acestor
oameni. Termenul de ,,hotar” are și el un înțeles anume în limba noastră
veche, ,,hotar” fiind desigur granița care desparte un sat de altul, dar și
toată suprafața cuprinsă între aceste hotare.
Un întreg, de ,,trup” de moșie, iar nu un lot oarecare de pământ, ți
se înșiră din ce e alcătuit hotarul, spunând: ,,din pădure, din câmp, din
izlaz, din apă, din vatră”.
Pământul satului era socotit ,,devălmaș”, adică bun al întregii obști
a sătenilor, de la fiecare obștean trăgra foloase, prin muncile pe care le
putea face, el și cu familia lui, desțelenind și lăzuind519.
Familia tradițională era încadrată în tipul ,,familie-lăstar”
caracterizată astfel: pe măsură ce feciorii cresc și le vine vremea
căsătoriei, ei pleacă din casa părintească. Tatăl lor îi înzestrează cu o parte
din loturile de pământ lăzuite de întreg grupul familial, care îi ajută să-și
517
Louis de Nalèche, ,,Moldo-Vlahia”; IA. N. Butkovski, ,,O sută de ani de politică
austriacă în problema orientală”, în vol. Românii la 1959…, p. 65; 229.
518
B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ediție îngrijită de Grigore Brâncuș, Editura
519
Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, Editura Științifică,
București, 1968, p. 11; 14; 27. (Se va prescurta în continuare Civilizația vechilor sate…).
251
Valentin Bugariu
construiască o casă nouă. Tatăl nu ține pe lângă el decât pe cel mai mic
dintre feciori, care singur va moșteni casa bătrânească; cu obligația însă
de a întreține pe bătrâni până la moarte și a face apoi slujbele bisericești și
pomenile. Fetele nu primeau însă pământ, ci doar lucruri mobile putând fi
duse în ,,lada de zestre”. Se spune în zicală că ,,fetele își iau zestrea cu
carul”520.
Cu timpul satul s-a restrâns în ceea ce avem astăzi satul adunat,
casele au fost ridicate în spații mai mici. Gospodăria era alcătuită dintr-o
serie de clădiri, casă și acareturi. Casa așezată pe marginea drumului avea
o orientare precisă cu fața spre miazăzi, aici era și odaia de locuit
Acareturile erau în jurul casei: bucătăria de vară, grajdul, hambarul.
Curtea era împărțită în două: animalele și păsările viețuiau în curtea de
dinapoi și nu aveau acces în curtea din față.
Locuința construită pe sol poartă numele de casă. Ea cuprindea
odaia de locuit în care era vatra sau cuptorul și cămara. În veacul al
XVIII-lea a apărut locuința cu două caturi: la parter pivnițe, cămări,
bucătării de vară, odăi de locuit. La etaj odăile de locuit, iar mai apoi
odăile cu caracter sărbătoresc.
Mobilierul era realizat din lemn sau în lipsa acestuia din lut.
Piesele obișnuite erau: patul, masa joasă cu scăunele, lavițele, blidarul
(dulăpuior deschis cu rafturi), colțarul, alt dulăpior, polița (cuierul),
culmea (prăjină suspendată în tavan) și lada. Decorația era realizată din
vase de lut și țesături.
Pentru a moderniza țara, Cuza a dat câteva legi care au înscris
pentru totdeauna țara în Europa. Una din aceste legi este cea rurală.
Cerută de diplomația europeană, Legea rurală sancționată și promulgată
de domnitor în 14 / 26 august 1864 a dat pământ țăranilor clăcași
desfințând o serie de dări către curtea boierească făcându-se astfel
trecerea de la epoca medievală la cea modernă. Legea a fost însoțită de o
proclamație prin care săteanul a fost responsabilizat cu noua lui situație
economică și socială: ,,Claca (boierescul) este desființată pentru de-a
pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse
stăpânirii voastre prin legile în ființă... De astăzi, voi sunteți stăpâni pe
brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a
voastră; de astăzi, voi aveți o patrie de iubit și de apărat”. Îi îndeamnă
apoi să-și lucreze ogoarele cu hărnicie sporită ,,căci de acum aceste
ogoare sunt averea voastră și moșia copiilor voștri”. Să-și îngrijească
,,vetrele satelor, care de astăzi devin comune neatârnate și locașuri
statornicite ale voastre, din care nimeni nu că mai poate izgoni. Siliți-vă
520
Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate…, p. 41.
252
dar, continuă Cuza – a le îmbunătăți și a le înfumuseța; faceți-vă case

bune și îndestulătoare; înconjurați-le cu grădini și cu pomi roditori.
Înzestrați-vă satele cu așezăminte folositoare vouă și urmașilor voștri.
Statorniciți mai ales și pretutindenea școale, unde copiii voștri să
dobândească cunoștințele trebuitoare, pentru a fi buni plugari și buni
cetățeni”521.
Legea rurală a ajutat cea mai numeroasă clasă socială și anume
țărănimea. Clăcașii alcătuiau, în 1857, cea mai mare parte a țărănimii, ei
însumând potrivit lui Vasile Boerescu – 520.000 de familii (330.000 în
Țara Românească și 190.000 în Moldova), deși în preajma reformei din
1864 n-au fost înregistrate decât 445.019 familii clăcășești. Lor li se
adăuga țărănimea liberă – răzeșii și moșnenii – care dețineau încă din
1864 circa 800.000 ha. teren arabil, cam o zecime din suprafața
particulară, restul fiind atunci stăpânit de circa 4.500 de proprietari. În
1860 existau în Țara Românească 66.035 de țărani devălmași și 107.682
de mici proprietari cu un venit inferior sumei de 10 galbeni. Prin legea
rurală peste 400.000 familii de țărani au fost împroprietărite cu locuri de
muncă, iar aproape alți 60.000 săteni au primit locuri de casă și de
grădină522.
Un episod deosebit din viața satului din vremea lui Cuza Vodă ne
este ilustrat de Creangă. Dacă Eminescu a dat strălucire domnitorului
Mircea cel Bătrân, prietenul său humuleștean a scos din uitare figura lui
Ion Roată (1806-1882), țăran român și deputat în Divanul Ad-hoc și
luptător înflăcărat pentru realizarea Unirii și a reformei agrare. În 23
septembrie 1857, Ion Roată a fost ales în comisia de verficare a
mandatelor membrilor Adunării – comisia de validare. În cadrul aplicării
legii rurale din 1864, Ion Roată a făcut parte din comisia constatatoare a
plasei Zabranți, Putna pentru stabilirea suprafețelor și numărului de
clăcași de pe moșiile boierești, ce urmau a fi împroprietăriți523.
Chiar dacă legea rurală nu s-a putut aplica din primul an din
pricini organizatorice, neexitând personal calificat (ingineri, topografi ș.
a.) sau legate de reaua voință a prefecților și primarilor în marea lor
majoritate proveniți din sânul clasei boierești totuși aceasta a avut urmări
ireversibile în dezvoltarea satului românesc după Cuza.
521
Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București,
1966, p. 272.
522
Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Corint, București, 2000, p. 127; 170.
523
Vasile T. Iorga, ,,Să ne amintim de… de Moș Ion Roată”, în
https://jurnalspiritual.eu/sa-ne-amintim-de-mos-ion-roata/, accesat 19. 01. 2019.
253
Valentin Bugariu
Marele istoric român Nicolae Iorga a realizat jurnal de călătorie

prin satele din Moldova și Muntenia. În descrierea plastică a locurilor,
istoricul amintește că alături de tradiționala așezare au apărut rând pe rând
și nouătăți în ceea ce privește arhitectura rurală. Casa (locuința) a primit o
nouă încăpere sărbătorească frumos împodobită dar fără sistem propriu de
încălzire ce demonstrează caracterul temporar de locuire. În sat au apărut
rând pe rând noi clădiri: Primărie, Școală, Bancă ș. a. care alături de
Biserică formează centrul civic al comunității. O constantă a românilor o
reprezintă hărnicia, priceperea dar și existența unui fond bănesc
îndestulător de a purta de grijă edificiilor familiale. Spre Hârlău mai
precis la Flămânzi s-au putut observa următoarele: ,,Sunt case nouă -și se
tot clădesc- care prezintă un coperiș bine pieptănat, ochi de ferești bine
deschiși și o față curată, pe care o împodobesc brâiele albastre. Din cele
vechi chiar, niciuna nu tânjește într-o rână și nu dovedește neîngrijirea
unui gospodar prea lăsător în voie. Toate curțile sunt împrejmuite cu bune
garduri de nuiele sau de cetini înflorite. În cuprinsul lor se văd coșere
strâns împletite, pomi roditori sădiți des și păduri de păpușoaie înspicate.
Câte o gospodină se ivește, foarte în treabă cu ale casei, pe când omul ei
lucrează la câmp”524.
La Comănești, vizitatorul a ajuns Duminica și a participat la
Sfânta Liturghie, cu acest prilej portretizează lăcașul de cult și pe
credincioșii de aici: ,,Satul are o școală frumoasă. Biserica, ce răsare din
ierburi înflorite, răsună de cântările slujbei de Duminecă. E plină de o
asistență foarte credincioasă. Femeile stau lângă ușă: poartă conciuri, cele
măritate; îmbrăcămintea lor se deosebește mult de la una la alta: sunt fote
și fuste groase de postav bătător la ochi, cămăși cu arnici și cămăși bătute
cu fluturi. Bărbații, care ocupă mijlocul naosului, poartă sumane cafenii
sau podoaba grea și scumpă a cojocului525.
Vorbind despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, Ion
Heliade Rădulescu spune că Unirea este ,,acoperișul care trebuie să
adăpostească și să protejeze două locuințe alăturate”526. Legea rurală a lui
Cuza a reușit acest lucru de a întări pătura cea mai mare a populației
românești până la următoarea Reformă agrară din 1921. Satul românesc a
cunoscut o dezvoltare atât în ceea ce privește arhitectura casei tradiționale
dar și a modernizării și rentabilizării agriculturii. S-a făcut o trecere de la
524
Nicolae Iorga, Sate și mănăstiri din România, Ediția a II-a, Editura Librăriei Pavel
Suru, București, 1916, p. 22-23. (Se va prescurta în continuare Sate și mănăstiri…).
525
Nicolae Iorga, Sate și mănăstiri…, p. 64.
526
,,Conservatorul”, nr. 2 / 1859, p. 30 după Elias Regnault, ,,Mistere diplomatice pe
malurile Dunării”, în vol. Românii la 1959…, p. 127.
254
agricultura de subzistență la cea de masă. În acest sens au fost

achiziționate mașini agricole și au apărut chiar muncitorii în agricultură.
Prin reforma agrară, Cuza a pus bazele dezvoltării durabile a satului
românesc de dincolo de Carpați.
255
Valentin Bugariu
Satul lui Eminescu

În 15 Gerar ne aducem aminte mai abitir decât în orice altă zi de
Mihai Eminescu. Această zi este chiar Ziua nașterii Poetului, totodată și
Ziua Culturii Române. Cum anul 2019 a fost proclamat în Patriarhia
Română drept An Omagial al Satului românesc vom încerca să schițăm
prezența acestuia în viața și opera Poetului nepereche.
Satul ca realitate materială și spirituală a reprezentat forma de
viețuire socială până în zorii secolului al XX-lea, când puterea politică a
intervenit dezvoltând industria orașelor și implicit mutarea sau navetarea
țăranilor care cu acest prilej au primit un nou statut și anume acela de
muncitori. Satul însă a păstrat pe mai departe în parte dacă nu în
integritatea lui forma spiritualizată de locuire. Aici locuința era socotită
obârșia și nu doar dormitorul, munca avea valențe metafizice, viața în
general se bucura de tihna patriarhală. Calendarul țăranului român era
busola întregii sale activități.
În general, toată viața satului, cu toate formele lui și datinile
acestei vieți, se resimte de transparența unui plan superior: cântecul, jocul,
portul, responsabilitatea unora pentru alții vădesc strânsa lor comuniune.
În viața satului nu se manifestă nici tendințele de dominare, nici cele
individualiste ale lumii orășenești527.
Lucian Blaga în ,,Discursul de recepție” la primirea în Academia
Română în 1937 reușește să sintetizeze valoarea formatoare a satului.
Satul – mărturisea filosoful – trăiește în mine într-un fel mai palpitant ca
experiență vie. […] Mi-aduc aminte: vedeam satul așezat înadins în jurul
bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților. […]
Fiecare sat se simte, în conștiința colectivă a fiilor săi, un fel de centru al
lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemenea în centrul
lumii. Numai așa se explică orizonturile vaste ale creației populare în
poezie, în artă, în credință, acea trăire care participă la totul, siguranța fără

,,Ziarul Lumina. Ediția de Banat”, nr. 13 (2454) / 2019, p. 8; și în ,,Arhanghelul”, nr. 2
(30) / 2019, p. 1; 6-7.
527
Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura Basilica
a Patriarhiei Române, București, 2018, p. 166.
256
greș a creației, belșugul de subînțelesuri și de nuanțe, implicațiile de

infinită rezonanță și însăși spontaneitatea neistovită528.
Eminescu prin copilăria din Ipotești se înscrie în credința
mărturisită a Celui din Lăncrăm potrivit căreia satul poate fi descoperit
prin ochii copilului care a trăit în el. Cele mai frumoase definiții date
Poetului național ne sunt furnizate de Nicolae Iorga (1929) și Constantin
Noica (1975). Primul vede în Poet ,,expresia integrală a sufletului
românesc”, iar cel din urmă pe ,,omul deplin al culturii românești”529 .
Prin moșii și părinții, Eminescu aparține satului moldovenesc din
veacul al XIX-lea. Tatăl, Gheorghe și mama, Raluca și-au avut obârșia în
sat. Datorită calităților intelectuale, Gheorghe Eminovici a fost rând pe
rând: funcționar de cancelarie, administrator de moșie, apoi căminar,
vechil adică boier însărcinat cu strângerea dijmei. La moșia din
Dumbrăveni a locuit în prima parte a vieții împreună cu soția Raluca și
frații mai mari ai lui Eminescu. Casa rectificată are profilul neoclasic
rusesc al începutului veacului al XIX-lea, cu restaurări recente. Satul
însuși, în mijlocul unei vegetații în care abundă sălciile și salcâmii, era
sărăcăcios, casele acoperite cu draniță și cu paie530.
Prin anii 1849-1950 căminarul Gheorghe Eminovici a cumpărat
jumătate din moșia răzeșească de la Ipotești. Satul era așezat între dealuri,
odată împădurite, pe după care stau ascunse sate mai mari, ca
Dumbrăveni, Cocoreni, Călinești, risipite într-o priveliște dezolantă de
clisă și cocioabe. Aici, la conacul ridicat de Gh. Eminovici, și-a petrecut
Eminescu copilăria, până a nu fi trimis la școală la Cernăuți, și de atunci
încolo pe vremea vacanțelor. Locuința părintească nu era palat boieresc,
ci o casă modestă de țară, dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de o
anumită eleganță rustică. Era o construcție geometrică, puțin ridicată
deasupra solului, cu câte două ferestre mari în laturi. Un pridvor înalt în
față, la care suiai pe vreo șapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei,
în chip de fronton grec sprijinit pe două coloane zvelte, dădeau albei
clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic. De o parte și de alta a
largului pridvor, doi tei străjuiau rămuroși. Ca la orice gospodărie de țară,
se vedeau în apropiere odăi pentru argați și slugi, șopruri și hambare, iar
în fund o livadă cu pomi fructiferi și câțiva butuci de vie. Dindărătul unor
528
Lucian Blaga, Elogiu satului românesc în Constanța Bărboi, Silvestru Boatcă,
Marieta Popescu, Literatura română clasa a XI-a. Antologie de texte comentate, Editura
Recif, București, 1995, p. 251-253.
529
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura
Paralela 45, Pitești, 2008, p. 377.
530
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Saeculum I. O., București, 1995, p.
11. (Se va prescurta în continuare Viața lui Mihai...).
257
Valentin Bugariu
uluci din scânduri bătute în lungime una peste alta în niște pari de lemn,
pe sub umbra a doi tei imenși, se înălța o clopotniță paralepipedică, de
asemenea din scânduri, așezate vertical, cu înfățișare de coteț de
porumbei531.
Aici, Eminescu după mărturia lui G. Călinescu, a locuit și în
timpul vacanțelor, uneori evitând casa părintească și locuind într-o casă
de țăran sau petrecându-și toată vara cu ciobanii la stână eludând astfel
pedagogia autoritară a tatălui care era nu de puține ori l-a zeflemisit cu
vorba ,,poetul” datorită obiceiului de a recita versuri. Un mare
eminescolog atrage atenția asupra oierilor și a contribuției acestora la
statornicirea limbii române: Cum de la văraticul din goliştea Carpaţilor
până la iernaticul de la şesuri e drum, nu glumă, care trebuia bătut
periodic se poate afirma răspicat că acest neîntrerupt cutreier dinspre
munte către câmpie şi invers, ritmat nu numai de zvonul tilincilor, ci şi de
perindarea anotimpurilor, a contribuit în mare măsură la statornicirea
graiului mioritic unitar, condiţie de chezăşie a conştiinţei unităţii
naţionale532.
Un rol determinant l-au avut primele impresii ale copilăriei la satul
potopit de verdeață cu sălcii și salcâmi, teii din Ipotești, codrul din
imediata lui apropiere, șederea lângă oierii transhumanți și experiența
traiului în diverse case țărănești au lăsat urme adânci în opera poetică.
Cunoașterea folclorului, a tradițiilor, obiceiurilor dau trăinicie întregii
opere. În poezia iubirii și naturii și în cea folclorică găsim exprimat clar
dorul față de copilăria din Ipotești, de codru, izvoare, teii și viața de aici.
Înstrăinat prin trimiterea la Cernăuți sau în altă parte, Poetul se
simte legat de codru, izvoarele și satul din vale:
,,Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale,

Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.
Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
531
G. Călinescu, Viața lui Mihai..., p. 32.
532
G. I. Tohăneanu, Ciudata viață a cuvintelor, Ediție îngrijită și selecție de Valentin
Bugariu, Editura Tiparnița, Arad, 2018, p. 18.
258
În valea mea natală, ce undula în flori,

Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut”. (Din străinătate).
O altă poezie din această tematică a naturii este Fiind băiet păduri
cutreieram care reptezintă o variație pe tema întoarcerii la vârsta (,,de
aur”) a copilăriei:
,,Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas”.
Psihanaliza ar decoda cu fervoare, numaidecât, într-un astfel de

text următoarele caractere: faptul că eul, aflat în tensiunea căutării, se
culcă pe marginea apei, că această apă nu este un râu, un lac sau țărmul
mării, ci un izvor, deci punctul de obârșie, matricea acvatică: la această
culcare lângă apă, este sinonimă unei culcări pe ape, adică echivalentul
re-venirii în spațiul prenatal și că ,,lângă ape” poate semnifica în registrul
subconștientului lângă sân533.
Tocmai prezența elementelor naturii: oameni cu coasa în spinare,
luna, stelele, deal și vale dau poemului Sara pe deal aspectul de pastel:
,,Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorînd în fântâne;
Sub un salcâm dragă, m-aștepți tu pe mine.
Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
533
Florea Firan, Constantin M. Popa, Eminescu. Antologie comentată, Editura ,,Poesis”,
Craiova, 1994, p. 83.
259
Valentin Bugariu
Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.
Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,

Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Și osteniți oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curînd satul în vale-amuțește;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.
Ne-om răzima capetele-unul de altul

Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
În Opera lui Mihai Eminescu, Editura Hyperion, Chișinău, 1993,

vol. II, p. 223, G. Călinescu întregește portretul Poetului național cu o
nouă însușire, aceea de etnograf înfățișând ,,sub orice haină suflete de
țărani, însă de țărani milenari”. Lor li se adaugă dorul după copilărie, de
sat cu țăranul știutor al tainelor originii sale, natura îmbelșugată încălzită
și luminată de astrele Cerului, o lume trăită firesc în înțelepciunea
folclorică: Călin (file din poveste)
,,VIII
De treci codri de aramă, de departe vezi albind
S-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic,
260
Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic,

Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare
A popoarelor de muște sărbători murmuitoare”.
261
Valentin Bugariu
Parohia Ortodoxă Română Birda.

Istorie și viață bisericească
Una din parohiile Arhiepiscopiei Timişoarei cu o bogată activitate
pastoral- misionară este Birda, o localitate mică, dar cu oameni iubitori de
Hristos şi Biserica Sa. Aici sunt desfăşurate numeroase activităţi cu
tinerii, dar şi evenimente culturale, precum lansări de carte, simpozioane
științifice locale, concerte de colinde şi alte activități religios-culturale.
Parohia Ortodoxă Română Birda face parte din Protopopiatul
Ortodox Român Deta. Este o parohie rurală compusă din 271 familii și
751 de credincioși, biserică parohială cu hramul ,,Nașterea Maicii
Domnului” în comuna Birda și filială, capela ,,Sfinții Arhangheli Mihail
și Gavriil” din satul Sîngeorge534.
Comuna Birda este așezată în apropierea valului roman,
revelându-se foarte clar o continuitate a populației românești, în
documentele istorice medievale este menționat abia la finele epocii
turcești (1690), când este consemnat de Marsigli sub denumirea de Birda
(în districtul Bocșa). În Conscripția din anul 1717 este reluat oiconimul
Birda, precizându-se că satul a fost format din 80 de locuințe și arondat
districtului Ciacova. Harta lui Griselini relevă numele Birde.
Etimologia: top. sl. Brado (< brŭdŭ ,,înălțime de pământ, movilă”).
Forma oficială Birda cu ,,i” în loc de ,,î” se datorește grafiei germane,
limbă care nu are sunetul respectiv535.
Prima atestare documentară a localității Sîngeorge o avem din
1319 când este pomenită villa Sancti Georgy, într-o diplomă în care
magisterul Gallus se plânge că ,,…Gregorius i-a luat 16 căpițe de fân și
le-a dus în satul viila Sancti Georgy”. În conscripția din anul 1717
localitatea poartă numele de Sankt Georg și era arondată districtului
Ciacova. Satul a avut atunci 30 de case. Etimologie: Sânt George, este
varianta catolică a lui Sf. Gheorghe536.

,,Ziarul Lumina. Ediția de Banat”, nr. 14 (2455) / 2019, p. 8; Parohia Birda, Colecția
Micromonografii parohiale, Editura Învierea, Timișoara, 2019, 8 p..
534
Cf. ,,Calendarul Arhieiscopiei Timișoarei”, Timișoara, 2015, p. 142.
535
Remus Crețan, Vasile Frățilă, Dicționar geografico – istoric și toponimic al județului
Timiș, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2007, p. 112-113. (Se va prescurta în
continuare Dicționar…).
536
Remus Crețan, Vasile Frățilă, Dicționar…, p. 116.
262
Comuna Birda este situată în partea de sud-est a județului Timiș și

se învecinează cu orașul Gătaia și comunele: Tormac, Voiteg, Opatița și
Denta. Comuna este situată pe DN59 la 48 km. distanță de Timișoara și
56 de Reșița, 20 km. distanță de Deta și 9 km. de Gătaia. Celelelate sate
aparținătorare (Sîngeorge, Berecuța și Mănăstire) sunt situate la sud de
centrul de comună fiind înșiruite de-a lungul râului Bârzava537.
Istoric, localitatea Birda după 1779, a aparținut comitatului Timiș,
plasa Deta, având poștă și ulterior gară. Satul s-a aflat în posesia erariului
până în 1828, când a fost cumpărată de familia Termacici, aceasta a
ridicat în anul 1830 un conac. Localitatea a trecut în posesia a mai multori
baroni, dar în stăpânirea familiei Baroty este ridicat în centrul de comună
un conac care a devenit școală iar în prezent aici funcționează Primăria
Comunei.
În Birda au sosit coloniști germani din Liebling și Șemlacu Mic.
Motivul plecării acestora din satele de baștină l-a reprezentat se pare
suprapopularea și lipsa terenului agricol. Prima familie de șvabi a ajuns la
Birda în anul 1839538.
Administrativ, Birda împreună cu celelalte așezări componente au
fost ani buni sate aparținând când de Voiteg, când de Gătaia. În anul 2004
Birda a devenit comună de sine stătătoare.
Structura economică a acestor localități se aseamănă cu celelalte
așezări din zona de câmpie. Principala ramură a economiei o reprezintă
agricultura și creșterea animalelor. În perioada comunistă s-au dezvoltat
întovărășirile sub forma G. A. C. și apoi C. A. P. În ultimii ani ai acestei
perioade pe raza comunei s-a ridicat un Complex de îngrășare a porcilor
devenit ulterior Comtim. Aceste avantaje ale locului au dus la colonizarea
satului. Au apărut cu acest prilej: ardeleni (bihoreni, clujeni, brașoveni,
sălăjeni, maramureșeni, bistrițeni), moldoveni, olteni care alături de
puținii băștinași reprezintă astăzi populația comunei.
Viața bisericească a românilor ortodocși este atestată din cele mai
vechi timpuri. Un rol deosebit l-a avut în această privință Mănăstirea
Săraca de la Șemlacu Mic l-a rându-i rod al ostenelilor românilor din
satele învecinate ei539. De altfel cele mai vechi acte bisericești le avem în
arhiva parohială încă din 1851540.
537
Bogdan Enășel, Monografia comunei Birda, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2008,
p. 10. (Se va prescurta în continuare Monografia comunei…).
538
Bogdan Enășel, Monografia comunei…, p. 29.
539
Valentin Bugariu, Parohia Ortodoxă Colonia Gătaia. Istorie, misiune și viață
creștină, Editura Sitech, Craiova, 2011, p. 18-19.
540
Arhiva Parohiei Ortodoxe Birda, Catalog inventar, 2014, p. 1. (Se va prescurta în
continuare Catalog…).
263
Valentin Bugariu
Birda avea la jumătatea secolului al XVIII –lea o biserică de lemn,

căreia mitropolitul Gheorghe Popovici i-a dat în 1748 un antimis, fiind
sființită la 13 august 1779 de episcopul Moise Putnic. De la acea biserică,
demolată în 1881 s-a ridicat cea de zid și lemn. Această biserică a fost
demolată și cea actuală a fost ridicată în 1911 de Matei și Petru Wolf din
Timișoara541. De la vechiul lăcaș de închinare s-au păstrat ușile
împărătești și diaconești, un chivot de lemn, lucrat în 1810, precum și mai
multe cărți vechi de cult542. Noua biserică cu hramul ,,Nașterea Maicii
Domnului” a fost terminată la 20 mai 1912. Biserica a fost construită din
cărămidă arsă legată cu mortar din nisip și var, a fost acoperită cu tablă
galvanizată și pardosită cu piatră. Planul clădirii este în formă de navă,
altarul este situat la răsărit, bolta semirotundă cu iconostas zidit.
Mobilierul a fost lucrat de tâmplarul Ioan Schütz din localitate543.
Biserica a fost cercetată de episcopul Iosif Traian Badescu al
Caransebeșului în 1923, de Înaltpreasfințitul Nicolae al Banatului: ,,Dând
curs invitației preotului și credincioșilor din parohia Birda cu filiala
Sîngeorge, protopopiatul Deta, Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Nicolae
însoțit de P. C. Diacon Gruia Ignea, secretar eparhial și P. On. Părinte
Ioan Botău, diacon catedral s-au deplasat aici, duminică 23 mai săvârșind
obișnuita vizitație canonică. Cu acest prilej a târnosit biserica parohiei
care, deși zidită în 1912, nu a fost sființită de arhiereu. […]. A urmat
slujba târnosirii după care cei prezenți s-au perindat prin fața sf. altar
sărutând cu pietate prestolul în care s-au așezat, după datină, sfinte
moaște”544. Parohia a mai fost vizitată și de către episcopii vicari ai
Eparhiei: Preasfințitul Lucian (2005) și Preasfințitul Paisie (2011)545.
Pictura bisericii a fost realizată în 1925 de către pictorul Filip
Matei: ,,Contract […] Întreprinzătorul D-l Filip Matei are a începe
pictarea biserici de la 21 Iulie 1925, și a termina toate lucrările de pictură
până la 26 Octombrie 1925”546. Inițial acesta a pictat mai multe scene și
portrete. Până astăzi însă se mai păstrează pictura pe botă: două
medalione înfățișând ,,Sfânta Treime” (altar), ,,Dumnezeu Tatăl” (în
541
A. E. C., Fond Bisericesc (III), Dosar 290-III-1911, nenumerotat.
542
Nicolae Săcară, Bisericile de lemn dispărute, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2002,
p. 23.
543
544
***, ,,Vizitație canonică în Parohia Birda”, în rev. ,,Mitropolia Banatului, 1971, nr. 7-
9, p. 496.
545
Cu acest prilej a fost hirotonit diaconul Ioan Last în treapta preoției pentru parohia
Cireșu. (Cf. George Giurgiu, ,,Vizită arhierească în parohia Birda, protopopiatul Deta”,
în ,,Ziarul Lumina. Ediția de Banat”, 2011, marți, 2 august, p. 8.
546
A. E. C., Fond Bisericesc, (III), Dosar 298-III-1925, nenumerotat.
264
centrul naosului) și cinci scene: ,,Cei patru evangheliști”; ,,Pescuirea

bogată”, ,,Învierea lui Lazăr”: ,,Vindecarea orbului din naștere” și
,,Trimiterea la propovăduire”. Arta de a picta a lui Filip Matei era de
manieră tradiţională, aşa cum se zugrăveau bisericile în trecut, respectând
regulele iconografiei ortodoxe şi acordând o importanţă mare coloritului
de imagini, ca să placă oamenilor de la ţară şi să le inspire un sentiment
religios. Totuşi, sfinţii pictaţi de el trăiau în viziunea ce şi-o făureau
credincioşii în orele de slujbe religioase şi de rugăciuni pioase547. Icoanele
iconostasului precum și alte picturi exterioare au fost realizate în 2012-
2013 în stil neobizantin de pictorul Dorin Grumeza.
Arhiva și biblioteca parohială dețin câteva exemplare mai vechi.
În primul rând arhiva istorică (1851-1925) compusă din: protocoale,
procese-verbale, listele membrilor, gestiunea parohiei (registru venituri,
protocol de zi, protocol tasuri, registrul clopotelor și ripidelor)548.
Astăzi, se găsesc în bibliotecă două volume din Octoihul imprimat
la Buda în 1826 (fragmentar), tot în aceeași situație se găsesc un Minei
(sec XIX) și un Triod, Pesta, 1826549.
De-a lungul timpului au slujit: Ioachim Luchici (†1870);
Alexandru Stoianovici (1871-1880); Gheorghe Lupșa (1880-1883); Ioan
Ionescu (1883-1897); Ioan Mărgineanțu (1897-1943), Valeriu
Mărgineanțu (administrator 1944); Iacob Arvinte (1944-1950); Ioan Halas
(administrator 1950-1951); Florin George550 (1951-1972); Ioan Cibian
(1972-1979); Mihai Stoichescu (1979-1984); Ioan Sucineanțu (1984-
1990); Marian Petrescu (1990-1999); Ionel Maftei (1999-2011) și
Valentin Bugariu (2011-prezent).
În Birda nu a existat școală de stat, ci doar confesională. Pentru
cea română avem date din 1776 în locuința învățătorului Lazăr Chiu. Abia
în 1862 exista și locuință pentru învățător. Preoții Alexandru Stoianovici
și Ioan Mărgineanțu susțin material școala.
Biserica avea din 1898 cor care a desfășurat o intensă activitate nu
doar pe plan local, ci și în satele învecinate. În perioada interbelică este
amintită aici, Societatea Culturală Națională ca filială a Astei sub
președenția lui Grigore Bendea. În aceeași perioadă continuă să
547
Aurel Cosma, ,,Pictorul de biserici Filip Matei (1853-1940)”, în ,,Mitropolia
Banatului”, 1978, nr. 4-6, p. 259.
548
Arhiva Parohiei Ortodoxe Birda, Catalog…, p. 3-6.
549
Valentin Bugariu, ,,Reorganizarea bibliotecii din parohia Birda, protopopiatul Deta”,
în ,,Ziarul Lumina. Ediția de Banat”, nr. 176, anul V, 2013, p. 8
550
Între 1972 – 1990 protopop al Detei.
265
Valentin Bugariu
funcționeze Corul ,,Doina” condus de preotul Ioan Mărgineanțu, având în

componență 21 de membrii551.
Astăzi Parohia pe lângă slujirea liturgică și pastorală se implică în
educația religioasă prin programul catehetic ,,Hristos împărtășit copiilor”
care se derulează în prezent. În cadrul acestuia au fost organizate:
medalioane omagiale și comemorative, lansări de carte, simpozioane
științifice locale, concerte de colinde, alte activități religios-culturale:
Ziua Femeii, Ziua Bibliei ș. a.
Parohia editează o revistă parohială trimestrială intitulată
,,Arhanghelul”. Din ,,Editorial” aflăm: ,,…Revista noastră își va propune
să răspândească învățătura Mântuitorului Hristos, precum și alte
informații culturale. Crezul nostru este de a da cititorilor o revistă
parohială, trimestrială de interes religios și cultural…”552.
Revista a cunoscut o apreciere o apreciere în Biserica locală.
Astfel Înaltpreasfințitul dr. Nicolae Corneanu scria: ,,Cinstite Părinte.
Confirm primirea ultimului număr al publicației ‹‹Arhanghelul››.
Apreciez strădania ce o depuneți pentru apariția grafică în condiții
excepționale a acestei reviste și totodată mulțumesc pentru paginile pe
care mi le-ați dedicat. Atotputernicul Dumnezeu să vă binecuvinteze.
†Mitropolit Nicolae”553.
Publicația în opt pagini propune câteva rubrici permanente:
,,Editorial”, ,,Valori poetice”, ,,Restituiri”, ,,Documentar”, ,,Cateheză”,
,,Semne”, ,,Cronica parohială” și prezentări bibliografice.
Parohia mai editează: cărți, pliante, icoane, calendare ortodoxe de
buzunar care sunt distribuite credincioșilor în scop catehetic – misionar.
Sub aspect filantropic se organizează câteva manifestări cu scop
comercial: expoziție de icoane pe sticlă cu vânzare și alte obiecte
(mărțișoare, felicitări de ziua mamei, coșuri de nuiele, prăjituri de post) cu
vânzare, pachete de Crăciun care sunt dăruite copiilor și persoanelor
defavorizate.
551
552
Redacția, ,,Glasul Arhanghelului”, an. I, 2012, nr. 1, p. 1.
553
Valentin Bugariu, ,,Două reviste religioase rurale din Banatul timișan”, în vol.
,,Administrație românească arădeană. Studii și comunicări din Banat – Crișana, vol. IX,
Editura Vasile Goldiș ,,Univeristy Press”, Arad, 2014, p. 421.
266
III. ÎNSEMNĂRI
O carte ,,deschisă”: Cugetări mai târzii (întâlniri de

suflet, nunți de vis și reportaje), Editura Sitech, Craiova,
2015.
de prof. Iosif Marius Circa
Parcurgând cu creionul în mână textul prezentului volum alcătuit

de venerabilul profesor Iosif Marius Circa am putut lesne observa
contribuția deosebită a autorului care consemnează fapte cotidiene
înțesate însă de maxime, sentințe de viață și mărturisiri făcute în chip
realist de către un iubitor de frumos care este nimeni altul decât autorul.
Despre dascălul Circa știu puține, în parte din primul volum
Cugetări târzii imprimat în 2013 din care am aflat că a fost profesor și
apoi director al Școlii din Ferendia (1965 -1973) apoi profesor de limba și
literatura română la Liceul din Deta până la pensionarea survenită în
2004. Personal am avut bucuria de a-l cunoaște în biserica din Colonia
Gătăii, locul de baștină al autorului. Am aflat de faptul că este un om
atașat valorilor religioase, membru în mai multe legislaturi a Adunării
Eparhiale a Arhiepiscopiei Timișoarei, forul legislativ al acestei instituții
bisericești. Prin preocupările scriitoricești a contribuit în mod esențial la
creșterea valorică a două publicații parohiale din această zonă: ,,Lumină
lină” de la Gătaia și ,,Arhanghelul” din Birda. De la înființare este
membru activ al Asociației Publiciștilor din Presa Rurală din Banat
condusă cu atâta pricepere de prof. Ioan Traia.
Prezentul volum imprimat la prestigioasa editură Sitech din
Craiova este structurat în patru capitole: 1. ,,Niciodată toamna n-a fost
mai frumoasă”; 2. Întâlniri cu școlari de suflet; 3. Iubirea (într-o căsătorie)
nu se garantează, se întreține, se păstrează; 4. Cu condeiul prin locurile
dragi, la rându-le împărțite în mai multe subcapitole. La acest conținut
bogat se adaugă o ,,Prefață” iscălită de muzeograful Ioan Traia, un

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2015/05/o-carte-deschisa-cugetari-mai-
tarzii.html, accesat în 23. 05. 2019.
267
Valentin Bugariu
,,Argument” al autorului și la final câteva imagini care ajută mai bine la

înțelegerea textului, toate însumând 220 de pagini.
Aceste contribuții înșiruite în volum sunt în fapt articole,
comunicări științifice și reportaje care au apărut în revista ,,Vatra satului”
dar și în alte publicații și volume. Ele sunt rodul trudei profesorului Circa
prin care dă mărturie asupra trecerii timpului. Dădea cineva o definiție
meseriei de dascăl care se potrivesc ca o mănușă autorului acestei cărți:
,,ea presupune o veșnică ‹‹ucenicie››, care, pe lângă alte mai prețioase
însușiri, o are și pe aceea că-ți întreține o dublă iluzie: aceea că ești încă
util și încă… tânăr”554.
Argumentul și definția cărții sunt cheia de înțelegere a întregului
volum: ,,Consecvent principilor mele, mă raportez mereu trecutului și
deschid ușa viitorului și, astfel trăiesc profund prezentul, pe care zilnic îl
înfrumusețez cu parfumul de demult, pregătind un mâine mai prosper.
[…] Cartea, în drumul sinos al vieții, este ca un anotimp. Este ca
dogoarea plăcută a soarelui văratic și ca natura însuflețită a primăverii cu
verdele ei tămăduitor și liniștitor sau ca blana cojocului de iarnă care-ți
încălzește sufletul plin de promoroacă, dar, mai ales, ea poate fi asemuită
cu o toamnă înmiresmată și roditoare, de pe fruntea căreia înlăturăm vălul
galben și mohorât al frunzelor obosite”555.
Catedra, școala și elevii sunt valorile profesorului Circa. Acest
lucru decurge din nostalgia amintirilor ,,filoane trainice în cristalizarea
personalității” (p. 33). Un solid capitol din volum este închinat elevilor
din Deta la absolvire apoi la reîntâlnirile de zece, douăzeci, treizeci în
final la treizeci și cinci ani. Aceste momente sunt presărate cu maxime
cum ar fi cea a filosofului Seneca dă o sentință valabilă și astăzi: ,,Nu
pentru școală, ci pentru viață învățăm”. (p. 52), dar și cu mărturii ale
deascălului mulțumit de ,,misia” sa: ,,Câteodată, meditând la soarta
omului de la catedră, de azi, mă simt satisfăcut că am putut, în vremea
noastră, să modelăm caractere și suflete și să ne împlinim nobila misiune
de dascăli. Azi, chiar dacă aș mai fi provocat, n-aș putea să fac educație
umană, ci doar una ‹‹mecanică›› și nu am nici crezul, și nici pregătirea
pentru asta. Viața și timpul vor discerne…” (p. 70).
Iubirea umple cu unde de lumină și speranță al treilea capitol.
Acest fragment este dedicat cununiilor la care autorul a luat parte, la cald
după o expresie jurnalistică. Sunt descrise aceste momente ,,de vis” în
cele mai mici detalii, până chiar la reținerea unei invitații în care ni se
554
G. I. Tohăneanu, Lampa de lângă tâmplă, Editura Amphora, Timișoara, 2005, p. 5.
555
Iosif Marius Circa, Cugetări mai târzii (întâlniri de suflet, nunți de vis și reportaje),
Editura Sitech, Craiova, 2015, p. 11; 17.
268
spune: ,,Unde vei merge tu, ̸ Acolo voi merge și eu. ̸ Unde vei locui tu, ̸
Acolo voi locui și eu ̸ Și nimeni nu mă va despărți de tine ̸ Decât moartea”
(p. 91). Autorul întărește aceste mărturisiri cu o credință personală:
,,Argumentul principal și credibil este acela că omul nu este numai trup,
ci trup și suflet, și, când doi oameni se unesc, ei se unesc și sufletește” (p.
86). O mărturie solidă în motivarea Tainei Cununiei astăzi când tot mai
mulți tineri aleg libertinajul și nu rânduiala familială.
Ultimul capitol este dedicat reportajului. Din aceste însemnări ne-
am oprit la două pe care le-am considerat definitorii pentru toate celelalte.
Primul îl reprezintă ,,Aspecte de factură culturală oglindite în revista
‹‹Vatra satului›› din Ferendia”. Aflăm din conținutul acestei însemnări un
fapt important: ,,Colectivul de redacție al periodicului ‹‹Vatra satului›› și-
a orientat tematica spre domenii de mare interes pentru săteanul acestui
început de mileniu. Sunt predominante cele de factură culturală care, nu
informează, ci sensibilizează cititorul, îl marchează sentimental
dezvoltând sau consolidând în sufletul acestuia patriotismul și starea de
românitate într-un context, atât de controversat, al globalizării”. (p. 154-
155). Sunt înșiruite apoi contribuțiile istorice ce fac referire la vatra
Ferendiei iscălite de istoricul Ioan Traia, apoi cea a dlui ing. Mircea
Miloia care a publicat Monografia satului alcătuită de învățătorul
confesional Achim Miloia care a fost dascăl în sat timp de peste 23 de ani.
Din această lucrare aflăm spre exemplu de evenimentul trecerii prin
Ferendia a împăratului Iosif al II-lea în 13 aprilie 1773.
Ferendia este locul de naștere al dr. Ioachim Miloia, ,,fruntaș al
culturii bănățene” (N. Iorga), ,,glas din Banat” (G. Călinescu) în fond un
erudit cărturar care după studii la București și Roma a ajuns director al
Muzeului Bănățean, prim-director al Direcției Arhivelor Regionale Banat
și șeful Comisiei Regionale a Monumentelor Istorice din Banat. Satul îi
cinstește astăzi memoria, Școala Primară având numele ,,Dr. Ioachim
Miloia” (p. 157-158).
O altă personalitate reprezentativă este Vasile Marcu, ,,Gazda
Vesa” cum a rămas în amintirea ferengienilor. Acesta a contribuit la
ridicarea școlii, a ctitorit o capelă în cimitir, a înființat o fundație care
avea menirea de a ajuta copiii nevoiași să-și continue studiile, lăsându-și
întreaga avere consătenilor lui (p. 158).
Prin condeiul iscusit al prof. Circa avem materiale grupate sub
titlul ,,Ferendia-evocări”. Din cadrul acestora aflăm de participarea
tinerilor din localitate în doi ani, 1973 și 1976 în cadrul fanfarei unite
Ferendia – Lățunaș, ,,singura formație țărănească din județ” (p. 161) la
Festivalul portului, cântecului și dansului timișean la Valea lui Liman.
269
Valentin Bugariu
Al doilea reportaj, în fapt un medalion biografic este închinat unei

personalități eclesiastice locale, preotul Traian Olde, ,,model de bunătate
și generozitate pentru enoriași” (p. 168). Din cronologie aflăm că și tatăl,
George Olde a slujit în comună din 1907 până în 1945 când a trecut în
veșnicie. Fiul Traian a funcționat între 1933–1945 capelan, deci asistent,
iar apoi titular până la pensionare (p. 169).
Toate acestea și desigur multe altele le găsim în carte. Felicităm
călduros pe autor pentru osteneală depusă și îl rugăm totodată să dea
luminii tiparului alte ,,bucăți de suflet” din ,,Jurnalul intim” pe care îl
deține de peste 50 de ani. Un ultim argument pentru lectura cărții ni-l
oferă autorul prin gura unui prezentator T.V.: ,,Am ajuns să trăim
vremurile când știm să zburăm ca păsările, să înotăm ca peștii, dar am
uitat să trăim ca oamenii”. (p. 71). Rândurile acestei cărți ne reînvață să
trăim frumos, să ne bucurăm de eternitatea clipei.
În încheiere accentuăm cuvintele lui Arghezi care ,,plinesc”
emoția amintirilor profesorului Iosif Marius Circa:
,, Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis”556.
556
Tudor Arghezi, ,,Ex libris” din vol. Cuvinte potrivite (1927).
270
,,Învierea” – 25 de ani de misiune prin presa scrisă

Revista eparhială ,,Învierea” a împlinit 25 de ani de apariție
neîntreruptă în peisajul presei scrise timișorene. Pentru a marca acest
eveniment aniversar Colegiul de Redacție a pregătit un număr special în
96 de pagini.
Sumarul revistei este cuprins din cuvinte de felicitare scrise de
Preafericitul Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Înaltpreasfințitul Ioan, mitropolitul Banatului, Preasfințitul Lucian,
episcopul Caransebeșului, Preasfințitul Paisie Lugojanul, episcop–vicar al
Arhiepiscopiei Timișoarei. Tot în aceeași tematică se înscriu contribuțiile:
redactorului – coordonator, Preot dr. Marius Florescu, a vicarului
eparhiei, a unor profesori de teologie, protopopi, preoți, mireni ș. a. m. d..
Pe coperta revistei se găsește precizarea: ,,… Închinăm acest
număr, ca un pios omagiu, Părintelui nostru Mitropolit Nicolae,
fondatorul foi eparhiale ‹‹Învierea››”. (Din partea Redacției).
Întâiul cuvânt de felicitare aparține Preafericitului Daniel,
episcop-vicar la Timișoara în vremea plămădirii primului număr al
publicației bisericești din Banatul de Câmpie: ,,[…] Într-o vreme în care
există multe lipsuri privind cunoașterea valorilor credinței creștine
ortodoxe, revista ‹‹Învierea›› lucrează pentru a transmite către societatea
românească de astăzi lumina credinței și vieții spirituale creștine ca factor
de speranță și de comuniune în societate” (p. 1).
Părintele dr. Ionel Popescu, vicarul eparhiei Timișoarei este
autorul unui articol intitulat: ,,Redactorii foii bisericești ‹‹Învierea››”. (p.
11-12). Din cuprinsul materialului aflăm că primul Colegiu de Redacție a
fost compus din: Arhiepiscopul și Mitropolitul Nicolae (președinte),
Preasfințitul Daniel Lugojanul (vicepreședinte), preot Ioan Olariu
(redactor), preot Ilie Maier, protopop Vasile Petrica, preot prof. Nicolae
Achimescu (membrii).
Primul redactor a fost preotul Ioan Olariu (1923-2005) de la
parohia Iosefin. Absolvent al Școlii Normale și al Academiei Teologice
din Timișoara, autor al unor articole publicate în revista teologică
,,Mitropolia Banatului” din Timișoara.

Arhiepiscopia Timișoarei, Din lumina ,,Învierii”, Editura Partoș, Timișoara / Editura
Asta Museum, Sibiu, 2015, p. 52-57.
271
Valentin Bugariu
În răstimpul iulie – octombrie 1998 a condus destinele publicației,

Mircea Szilagyi, profesor de Religie la Colegiul Bănățean din Timișoara.
Absolvent al Facultății de Teologie din Timișoara, și al ciclului de studii
aprofundate ,,Pastorație și viață liturgică” din cadrul Facultății de
Teologie din București. A fost hirotonit preot pentru parohia Românești,
apoi consilier bisericesc în Eparhia Caransebeșului. Din 2008 preot paroh
la parohia Ghiroda Nouă, iar din 2010 protopop la Protopopiatul
Timișoara II. În această perioadă în Colegiul de Redacție au fost cooptați
preotul lector Eugen Jurca și preotul Mihai Petrovici.
În perioada 1999-2001 și 2004-2005 redactor coordonator a fost a
fost părintele dr. Adrian Carebia, absolvent al Facultății de Teologie
,,Andrei Șaguna” din Sibiu și al cursurilor de doctorat în teologie ale
Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, doctor în teologie
(2006). Din 2001 redactor al revistei ,,Altarul Banatului”, preot paroh al
parohiei Ciarda Roșie și cadru didactic asociat al Facultății de Teologie
din Timișoara.
Redactorul actual este Părintele dr. Marius Florescu din 2001 cu o
întrerupere pentru studii (2004-2005). Absolvent al Facultății de Teologie
din Timișoara, cursuri doctorale în teologie la Cluj-Napoca finalizate cu
obținerea titlului de doctor (2013). În prezent lector universitar la
Facultatea de Teologie din Timișoara și preot slujitor la Mănăstirea
Timișeni-Șag.
În cadrul Redacției din 2000-2007 au intrat Preasfințitul Lucian
Lugojanul (președinte), urmat de Preasfințitul Paisie Lugojanul din 2007-
2013 în aceeași demnitate, apoi vicepreședinte, iar ca membrii: preoții
Aurel Miculescu, Zaharia Pereș, Ioan Bude și Ștefan Marcu.
Un interesant material ,,Viața Protopopiatului Deta oglindintă în
revista ‹‹Învierea››” este iscălit de P, On. Părinte Ioan Prisăcean. În cadrul
activității bisericești se înscriu cele liturgice, misionare și culturale: slujbe
de binecuvântare și sfințire săvârșită de ierarhii eparhiei, serbarea
hramurilor mănăstirilor, înfrățiri între parohii din eparhie, programe
educative: ,,Hristos împărtășit copiilor”, participarea unor clerici la
Simpozioane Internaționale, activitatea unor coruri bisericești precum și
tipărirea și difuzarea unor reviste parohiale.
Alte articole din acest număr sunt închinate vieții și activității
întemeietorul revistei: Înaltpreafințitul Ioan, Mitropolitul Banatului,
,,Mitropolitul Dr. Nicolae Corneanu, cărturarul umanist, membru de
onoare al Academiei Române” (p. 3-5), Pr. Conf. univ. dr. Nicolae Morar,
,,Mitropolitul Nicolae Corneanu și editorialul revistei ‹‹Învierea››” (p. 14-
17) și preot dr. Marius Florescu, ,,Mitropolitul Nicolae Corneanu și grija
pentru ‹‹Învierea››” (p. 25-27).
272
Din partea parohiei Birda, P. C. Părinte Valentin Bugariu a

publicat articolul intitulat ,,Minima pastoralia. Mesaj de felicitare adresat
revistei ‹‹Învierea››”, în care au fost consemnate contribuțiile
mitropolitului Nicolae la dezvoltarea vieții bisericești locale.
273
Valentin Bugariu
,,Omul lui Dumnezeu”

La inițiativa și binecuvântarea Înaltpresfințitului Ioan, Mitropolitul
Banatului a apărut o carte In Memoriam… ierarhului cărturar Nicolae
Corneanu (1921-2014). Volumul în 219 de pagini ilustrează viața și
activitatea ierahului bănățean văzută prin ochii unor ierarhi, consilieri
eparhiali, profesori de teologie, profesori universitari, soliști lirici, medici,
filosofi, misionari creștini. Această omagiere la trecerea unui an de la
trecerea în eternitate reprezintă ,,un eveniment de prețuire […] și în
același timp este un act de cultivare a demnității noastre…”557.
Cartea înfățișează diferite ipostaze ale omului și ierarhului de la
Timișoara cum ar fi: sprijinirea elevilor și studenților teologi, a
Seminarului Teologic, toate contribuțiile fiind încadrate vârstelor vieții:
acea de profesor de teologie, episcop, arhiepiscop și mitropolit,
responsabil al relațiilor bisericești externe. Omul Nicolae este creionat în
timpul suferinței și neputințelor din iarna vieții.
Un elev din acele vremuri rememorează la adăpostul memoriei
hârtiei întâlnirea cu diaconul dr. Nicolae Corneanu în sala de clasă:
,,Eram în 1956, elev în anul al II-lea la Seminarul teologic din Caransebeș
și într-una din zile, directorul școlii, preotul dr. Zeno Munteanu, a intrat în
clasă însoțit de diaconul dr. Nicolae Corneanu, prezentându-l drept
viitorul nostru profesor și diriginte, dându-ne câteva sfaturi și în încheiere
a rostit: ‹‹Copii, să-l ascultați pe Părintele Corneanu și să învățați de la el
pentru că-i tobă de carte››. […] Toți îl admiram pentru ținuta sa
exemplară: limbajul intelectualizat, vocea cuceritoare, ținuta vestimentară
impecabilă, permanent în reverendă și cu brâu negru. Discret în gesturi,
calculat în vorbiri și amabil în orice împrejurare. Foarte des îl vedeam în
librărie și acolo într-un colț, în picioare, citea dintr-o carte, dar niciodată
mai puțin de jumătate de oră”558.

,,Anghelos” (Sânmihaiu Român), an IV, nr. 52, 2015, p. 3-4.
557
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,,Un ierarh ierudit și om al
dialogului”, în vol. In memoriam Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului (1923 –
2014), volum apărut la inițiativa și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Ioan
al Banatului, Editura Învierea, Timișoara, 2015, p. 9. (Se va prescurta în continuare In
memoriam…).
558
Vasile Petrica, ,,Mitropolitul Dr. Nicolae Corneanu. Admirabil consens între Teologie
și administrația bisericească”, în vol. In memoriam…, p. 102.
274
Pentru o scurtă perioadă de timp, adică primăvara anului 1959 și

iarna anului 1960 a fost numit conferențiar la Institutul Teologic de Grad
Universitar din Sibiu pentru disciplinele: Misiologie, Limba greacă și
Limba franceză. ,,Personal am făcut și eu parte din generația de studenți
care, în scurtul interval dintre 1 martie 1959 și 15 decembrie 1960 au
audiat cursurile proaspătului conferențiar numit în funcție. Ne-a
impresionat pe toți cu înalta sa ținută academică, reflectată în
rigurozitatea expunerilor de la catedră, dar și prin atitudinea de
creștinească iubire cu care se raporta la cei care îi avea zilnic aliniați, în
băncile din sălile de curs”559.
O caracteristică a întregii vieții a ierahului Nicolae a fost
generozitatea față de semenul aflat în situație limită. Cunoscutul dascăl de
Teologie, Dumitru Abrudan dă o astfel de mărturie în ceea ce privește
devenirea sa: ,,Aparținând și eu unei familii de agricultori, dintr-o
localitate bihoreană, m-am trezit, în anul IV de studii, în situația de a nu-
mi putea plăti taxele de cazare și internat și servire a mesei la cantină.
Într-o ședință a consiliului profesoral s-a decis amânarea pentru sesiunea
de toamnă, a tuturor studenților restanțieri la plata taxelor. […].
Străbătând, într-una din zile curtea Institutului și având chipul întunecat
de durere, m-a observat, din biroul său, contabilul care deschizând geamul
mi-a dat o veste neașteptată și anume că părintele profesor dr. Nicolae
Corneanu mi-a plătit restanța și ca atare mă pot prezenta la examene”560.
Această generozitate era întotdeauna alăturată de modestie atât de propria
persoană, cât și de apariția sa în lume: ,,Modestia […] a fost notorie, nu a
dorit nimic anume pentru sine. Îmi aduc aminte că, așezat pe marginea
canapelei de consultații și având picioarele atârnate, am vrut să-i
controlez pulsul de la membrele inferioare. Dorind să-i dau ghetele jos, a
schițat o mișcare de a se opune, dar am insistat! Când să-i ridic tălpile ce
să vezi? Uluitor! Talpa pantofului din dreapta era găurită de o jumătate de
palmă și acoperirea sa era făcută de ciorap. A zâmbit ca un puștan prins
cu o șotie, iar Maica Mihaela, care îl însoțea întotdeauna, s-a
dezvinovățit: ‹‹Știți, domnule doctor, nu mă lasă să-i cumpăr pantofi
noi››”561.
În activitatea pastorală pofesa aceeași modestie: ,,… avea cea mai
modestă mașină din Sf. Sinod (la întrecere aproape cu episcopul, acum
559
Dumitru Abrudan, ,,Dascăl de vocație. Ierarh cu o pilduitoare activitate pastoral-
misionară”, în vol. In memoriam…, p. 68.
560
Dumitru Abrudan, art. cit., p. 69.
561
Constantin O. Luca, ,,Mirificele intersecții pe dificilele căi ale vieții”, în vol. In
memoriam…, p. 87.
275
Valentin Bugariu
arhiepiscopul Aradului). […] răspundea la scrisori cu o punctualitate

nemaiîntâlnită. Nu treceau două-trei zile până când nu răspundea la orice
scrisoare, scriind el însuși chiar și adresa de pe plic a destinatarului. […]
avea un engolpion, maxim două. […] era de o punctualitate
‹‹nemțească››. […] legat de participarea la Sfânta Liturghie, dumnealui nu
slujea foarte des. […] Nu slujea pompos sau cu un anumit fast, ci simplu
și liniștit. Din acest motiv nici nu îi plăceau clopoțeii de la cădelniță și de
la sacos. Avea un singur rând de veșminte și două mitre. Anafura o
împărțea dumnealui însuși, dorind să fie în legătură cât mai apropiată cu
fiecare credincios. […] felul în care primea pe oameni. Îi considera pe toți
oamenii frați și surori în Domnul și îi asculta cu multă răbdare, căutând
totdeauna să ajute sau cel puțin să rostească un cuvânt de mângâiere
pentru toți…”562.
Din perioada sibiană de profesorat avem încă o dovadă a viețuirii
aici consemnată de un prieten: ,,Ca să-l mai apropiem de Sibiu, l-am luat
în familia noastră. Tot mereu l-am adus în casa noastră, împreună cu
Părintele Profesor Isidor Todoran și cu Părintele Protopop Ioan
Munteanu, fost secretar al Mitropolitului Nicolae Bălan, unde făceam un
cerc, să-i zicem cultural, în care se reciteau poezii, se asculta muzică
simfonică, se comentau anumite romane. Și așa l-am apropiat. După aceea
i-am făcut abonament, pentru că noi aveam. Și mergeam frecvent,
împreună cu el, la teatru și la filarmonică”563.
La 15 decembrie tânărul profesor bănățean de teologie a fost ales
episcop eparhiot la Arad, iar mai apoi la 17 februarie 1962 la Timișoara.
Această alegere s-a făcut pe baza unor calități dobândite în timp: ,,La acea
dată, numele Mitropolitului Nicolae era deja recunoscut atât în țară, cât și
peste hotare, datorită unor calități unice, fără precedent și fără echivalent,
daruri cu care l-a împodobit Dumnezeu: o erudiție fără cusur, un
irezistibil farmec personal, o firească și nobilă delicatețe, o excepțională
generozitate față de toată lumea (iar față de sine o riguroasă exigență), o
credință fermă, răbdare, smerenie, eleganță, distincție, largi orizonturi de
gândire, capacitate decizională, prezență de spirit, sinceritate, consecvență
cu sine însuși, deschidere permanentă spre dialoguri de orice fel,
punctualitate dusă până la extrem, într-un cuvânt, un desăvârșit
562
Marius Florescu, ,,Nădejde în Raiul desfătărilor duhovnicești”, în vol. In
memoriam…, p. 152-154.
563
Constantin Voicu, ,,Amintiri de suflet despre Mitropolitul Nicolae Corneanu”, în vol.
In memoriam…, p. 60-61.
276
aristrocrat, care a înțeles să-și suporte cu distincție și infinită răbdare chiar

și propria-i suferință și moarte”564.
Pe lângă activitatea cărturărească unanim recunoscută565
mitropolitul Nicolae a purtat de grijă eparhiei: prima grijă a fost
îndreptată spre școala de teologie de la Caransebeș, elevilor și studenților
bănățeni de la Teologia sibiană: La Seminar s-a ocupat de ridicarea unei
biserici în incinta școlii pentru rugăciune și practica liturgică a viitorilor
slujitori ai altarelor, a efectuat vizite periodice concretizate în participarea
la orele de curs, ședințe cu profesorii, s-a îngrijit de înzestrarea bibliotecii
cu volume și reviste de specialitate, susținând conferințe pe teme practice
în fața elevilor, a insistat pentru menținerea în programa de învățământ a
muzicii bisericești bănățene566. O grijă deosebită a avut-o în formarea
dascălilor, profesorii universitari de astăzi și-au făcut ucenicia aici:
Dumitru Abrudan, Sorin Cosma, Valer Bel, Nicolae Achimescu,
Constantin Rus și alții. Numirea a fost simplă: ,,În 1963, când am absolvit
și cursurile de doctorat (numite pe atunci, de magisteriu) și când din nou
mă aflam într-o situație de incertitudine, mi-a venit o chemare, dinspre
centrul mitropolitan de la Timișoara, unde se afla ca arhipăstor fostul meu
dascăl de la Sibiu, chemare care era, de fapt, o neașteptată ofertă de a
candida pentru ocuparea unui post didactic la Seminarul Teologic din
Caransebeș, post care tocmai se vacantase și care includea disciplinele din
specialitatea în care mă pregătisem”567. Grija față de instituție a fost
arătată și elevilor ajunși studenți la Teologie. Mitropolia asigura burse și
chiar deconta biletele de tren, Mitropolitul se întâlnea cu studenții
bănățeni le oferea povețe dar și manuale universitare568.
Ipostaze ale întâlnirii cu mitropolitul Nicolae sunt și prezența peste
hotare la diverse simpozioane științifice, instalări de clerici în diaspora
românească din America și Ungaria, conferințele preoțești dar și ședințele
Sfântului Sinod. Spre exemplificare ilustrăm doar mărturia unui confrate
din Sf. Sinod: ,,Avea un stil de a analiza un lucru, o situație sau de a
dezbate vreo problemă cu atâta inteligență și promtitudine încât
564
Ioan Bude, ,,Dr. Nicolae Corneanu. Vrednic mitropolit al Banatului”, în vol. In
memoriam…, p. 98.
565
A se vedea spre edificare Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, ,,Corneanu Nicolae”,
în vol. Alexandru Ruja (coord.), Dicționar al Scriitorilor din Banat, Editura Universității
de Vest, Timișoara, 2005, p. 190 – 196.
566
Ionel Popescu, ,,Mitropolitul Nicolae Corneanu, oblăduitor al Școlii de Teologie din
Caransebeș”, în vol. In memoriam…, p. 48-51.
567
Dumitru Abrudan, art. cit., p. 70.
568
Vasile Muntean, ,,Câteva amintiri despre Ierarhul – Cărturar”, în vol. In memoriam…,
p. 96.
277
Valentin Bugariu
rămâneam de-a dreptul încântați. Cu foarte mulți ani în urmă, discutând

cu vrednicul de pomenire arhiepiscopul Epifanie Norocel de la Buzău, a
rostit: ‹‹Părinte, când mitropolitul vostru de la Banat vorbește în sinod, eu
stau cu gura deschisă››”569.
O latură a slujirii a reprezentat-o întotdeauna cea liturgică și
predicatorială: ,,Numai cine a participat la o Sfântă Liturghie săvârșită de
ierarhul venerabil al Banatului îl putea cunoaște și sub acest aspect de
săvârșitor al sfintelor slujbe. […] avea darul de a sluji cu mult simț
liturgic și frumusețe duhovnicească, antrenând soborul cu care slujea pe
aceleași coordonate, precum și comunitatea credincioșilor prezentă la
slujbă, integrând-o în aceeași situație și concentrare la cele sfinte. Nu
agrea mișcările colaterale în timpul Sfintei Liturghii, sancționându-le
prompt, ci purta de grijă pentru buna rânduială a Casei Domnului. Slujirea
liturgică a Mitropolitului Nicolae era întotdeauna solemnă, distinsă,
demnă și luminoasă care te cucerea. Dar, te cucerea nu prin artificii sau
exagerări, ci prin simplitate și bunăcuviință, prin eleganță și noblețe,
luminate de puterea harică a Sfintei Liturghii.
Întotdeauna vorbea pregătit, argumentându-și temeinic învățăturile
pe care le propovăduia. Ne atrăgea atenția, în repetate rânduri, că se
cuvine să fim întotdeauna pregătiți, când urcăm pe amvon, ironizând lipsa
de pregătire a unor slujitori, care nu-și pregătesc predicile, astfel, că
indiferent despre ce vorbesc, ei relatează despre Adam și Eva, pentru a
ieși din încurcătură”570.
Volumul se încheie cu un bogat material ilustrativ grupat în titlul:
,,O viață în imagini”, ,,Volume publicate de Mitropolitul Nicolae” și
,,Biserici sfințite de Mitropolitul Nicolae” care întregesc în mod fericit
textul cărții.
Ținta acestei comemorări – cred eu – a fost atinsă, fiecare din
autorii medalioanelor au scos în relief personalitatea Mitropolitului în
activitatea acestuia de zi cu zi. Dincolo de acestea, Ierarhul timișorean a
știut să rămână în generozitatea și modestia proverbială un adevărat
Părinte, exigent și îngăduitor în același timp, în activitatea misionară de
propovăduire a lui Hristos.
569
Vasile Petrica, art. cit, p. 104.
570
Ioan Tulcan, ,,Întru amintirea Mitropolitului Dr. Nicolae Corneanu (1923-2014)”, în
vol. In memoriam…, p. 80-81.
278
Tiparul în Biserica Ortodoxă Română,

Editura Andreiana, Sibiu, 2016,
336 p. + XXXIX planșe
În Anul comemorativ al Sfântului Antim Ivireanul și al
tipografilor bisericești, Părintele Profesor Doctor Mircea Păcurariu,
membru titular al Academiei Române a reușit să publice în condiții
excepționale ,,de lux” volumul Tiparul în Biserica Ortodoxă Română,
prin conținut și proporții o lucrare de căpătâi în cercetarea tiparului
bisericesc.
Într-o cercetare cronologică Părintele istoriei Bisericii Ortodoxe
românești abordează dezvoltarea meșteșugului tiparului pe parcursul a
patru secole (XVI-XX-lea) scoțând în priveliște: cărți imprimate, chipuri
de meșteri dar și școli create în jurul unor tipografi renumiți așa cum au
fost: logofătul Liubavici, diaconul Coresi și Sfântul Martir Antim
Ivireanul de la a cărui martiriu se împlinesc anul acesta 300 de ani. O
contribuție deosebită a cărții bisericești – în viziunea Părintelui autor –
este aceea de utilizare a acesteia în scop liturgic, pastoral și didactic, dar
și de susținere a unității de credință, limbă și neam a românilor din cele
trei țări românești.
Tiparul bisericesc (de fapt singurul la noi) a apărut prin
ieromonahul Macarie care în decurs de patru ani a tipărit în 1508, 1510 și
1512 un Liturghier urmat de un Octoih și un Tetraevanghel.
,,Importanța Liturghierului lui Macarie rezidă nu numai în faptul
că reprezintă prima carte tipărită în țările românești, ci în acela că este
prima ediție a acestei cărți de cult. Prima ediție a Liturghierului în limba
greacă a apărut abia în anul 1526 la Veneția și, concomitent, la Roma” (p.
16).
În acest secol au activat și Dimitrie Liubavici și diaconul Coresi
legați de meșteșugul tiparului. Primul a format mai mulți ucenici între
care se numără Oprea, Petru și Coresi. Oprea ajuns conducătorul
atelierului tipografic –Macarie și Liubavici au venit în Țara Românească
– l-a ajutat pe Coresi să-și înjghebeze propria tipografie la Brașov. Acești

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.ro/2016/10/pr-acad-mircea-pacurariu-tiparul-
in.html, accesat în 23. 05. 2019.
279
Valentin Bugariu
trei ucenici ai lui Liubavici sunt primii tipografi români formați în Țara
Romînească care vor fi precursorii introducerii limbii române în Biserică.
Din cele 25 de cărți imprimate de Coresi la Brașov, 10 sunt în
limba română. ,,Cercetări mai recente au dovedit că diaconul Coresi își
avea propriul atelier tipografic, undeva în jurul Bisericii <<Sfântul
Nicolae >> din cartierul Șchei, deci <<extra muros>>. Cu toate acestea,
Coresi a beneficiat de sprijinul autorităților săsești (judele Hans Benkner,
mai târziu Lukas Hirscher), care considerau tipărirea de cărți în limba
română și slavonă ca o afacere pur comercială, menită să asigure
funcționarea fabricii săsești de hârtie din Brașov” (p. 32).
Tot în acest secol au mai activat ieromonahul Lavrentie lângă
București și Filip Moldoveanul la Sibiu. În aceste condiții de dezvoltare a
tiparului a apărut Palia de la Orăștie, prima imprimare a celor dintâi două
cărți ale Pentateuhului mozaic în limba română. La această tălmăcire au
contribuit și trei români din părțile Caransebeșului și Lugojului.
Secolul al XVII-lea reprezintă apogeul tipăriturilor bisericești sub
Matei Basarab dar mai ales sub Sf. Constantin Brâncoveanul (1688-
1714). Acum au fucționat succesiv mai multe ateliere: Câmpulung,
Govora, Dealu, Târgoviște, București, Buzău, Snagov, Râmnic, Iași (2
tipografii) și Bălgrad.
,,Cărțile tipărite în acest secol erau de o mare diversitate: cărți de
slujbă (în slavonă, română, bilingve), cărți biblice (între care și o ediție
integrală a Noului Testament și o ediție integrală a Bibliei), cărți cu profil
omiletic (Cazanii), cărți de apărare a Ortodoxiei în fața prozelitismului
altor culte, cărți pentru credincioșii greci sau pentru cei vorbitori de limbă
arabă” (p. 44).
Dacă pentru veacul anterior matrițele și literele au fost aduse de
Macarie, sau create pe teritoriul Țării Românești, în acest veac ele sunt
aduse de la Moscova, Liov ori Kiev pentru cele care au funcționat la
Câmpulung, București și Iași sau pur și simplu ,,rodul muncii mele” în
cazul Sfântului Antim.
Acum au apărut trei lucrări fundamentale pentru vechea literatură
română: Cazania (1643) lui Varlaam, Dumnezăiasca Liturghie (1679)
iscălită de Dosoftei și Biblia de la București (1688).
În ceea ce-l privește pe Sfântul Antim, Părintele Acad. Mircea Păcurariu
folosindu-se de o scrisoare din 1709 a lui Hrisant Notara către Ianache
Văcărescu dă pentru prima dată locul nașterii dar și petrecerea acestuia
după robia turcească: ,,Născut în satul Ude din Georgia, a fost luat de
tânăr rob de turci, dar a fost răscumpărat de patriarhul Dositei al
Ierusalimului (1668-1707). A intrat în obștea monahală a Sfântului
Mormânt din Ierusalim, fiind călugărit cu numele Antim. Acolo a învățat
280
limbile greacă, arabă și turcă. Prin anii 1680-1682 patriarhul Dositei l-a
adus la Mănăstirea Cetățuia unde a învățat limbile română și slavonă.
Aici a învățat de la Mitrofan meșteșugul tiparului devenind
egumen al mănăstirii. Prin 1690-1691 Antim a plecat la București
probabil chemat de Mitrofan. Prin 1691 acesta a fost ales episcop de
Buzău și în această situație ieromonahului Antim i s-a încredințat
conducerea tipografiei domnești din București...” (p. 92).
A creat o școală tipografică, a avut ucenici pe Mihail Iștvanovici și
Gheorghe Radovici care au dus mai departe meșteșugul magistrului lor. În
tipografiile de la București, Snagov, Râmnic și Târgoviște a imprimat
carte de cult în limbile: română, greacă, arabă, bilingve, carte apologetică,
didactică dar și două lucrări personale de îndrumare a clerului și
credincioșilor.
Veacul al XVIII-lea a stat sub puterea fanarioților în Moldova și
Transilvania, iar în Ardeal sub autoritarea Imperiului. Cu toate acestea
tiparul a cunoscut și alte forme de organizare, apar tipografiile particulare
la Viena, Buda ori Sibiu care însă vor imprima și carte bisericească. La
București funcționează și acum tipografia lui Antim de la Mănăstirea
,,Tuturor Sfinților” din localitate.
Pentru românii transilvăneni și bănățeni vor fi tipărite cărți la
Viena și Buda. Între reușite amintim Mineele de la Râmnic (1776-1780)
și lucrarea protopopului Constantin Șuboni al Timișoarei, Învățătură
creștinească foarte de folos scoasă de pe limba greească pe cea
rumânească, cu osârdia și cheluiala..., Viena, 1770.
În secolul al XIX-lea au apărut noi tipografii, unele funcționează și
astăzi, așa este Tipografia Cărților Bisericești (1880), tipografia
Mitropoliei apoi a Patriarhiei Române. În debutul Primului Război
Mondial a apărut aici o lucrare remarcabilă Biblia sinodală (1914).
În tiparnița buzoiană pe cheluiala episcopului Filotei a apărut Biblia de la
Buzău (1854-1856).
Au mai existat tipografii la Iași, Neamț, Chișinău și Cernăuți.
Pentru Ardeal a fost înființată tipografia șaguniană în 1850 la
Sibiu de Sfântul Andrei Șaguna. Aici a apărut carte de cult, un ziar
bisericesc (,,Telegraful român”, 1853), lucrări omiletice, manuale
teologice și pedagogice, manuale pentru școlile confesionale ș. a.. Sf.
Andrei a editat Biblia de la Sibiu (1856-1858). Pentru eparhiile Aradului
și Caransebeșului au apărut tipografii distincte care au imprimat carte
necesară eparhiei și câte o foaie bisericească.
În secolul trecut au funcționat mai multe tipografii și edituri. Cea
de la București a imprimat: ediții ale Sfintei Scripturi (1936, 1944, 1968,
281
Valentin Bugariu
2002), ale Noului Testament, traduceri din Sfinții Părinți, carte de cult,
manuale de teologie, studii independente.
Cele de la Iași și Sibiu carte teologică și de istorie bisericească,
diverse monografii.
Au apărut noi tipografii la Cluj-Napoca, Oradea, Craiova și
Timișoara. După 1990 funcționează toate tipografiile Bisericii
modernizate și retehnologizate: Basilica (București), Doxologia (Iași),
Andreiana (Iași), Renașterea (Cluj-Napoca), Mitropolia Olteniei
(Craiova), Învierea (Timișoara), Reîntrgirea (Alba Iulia) etc.
Prin acest volum Părintele acad. Mircea Păcurariu reușește să
contureze un fenomen deosebit și anume, acela al tiparului ca misiune a
Bisericii. Dincolo de dezvoltarea în timp, cartea bisericească reprezintă un
document fundamental al propovăduirii Evangheliei în spațiul Carpato-
Danubiano-Pontic.
Felicitări venerabilului Părinte Profesor de la Sibiu, formatorul
atâtor și atâtor generații de studenți teologi din Patriarhia Română!
282
Subvertirea religiozității în Banat, Editura Eubeea,

Timișoara, 2016, 597 p.
Cercetătorul Dr. Viorel Dorel Cherciu propune cititorilor spre
reflecție un nou volum care s-ar putea ușor considera un manual al Istoriei
bisericești din Banat văzută din documente de arhivă, deci fără vreo
cosmetizare ulterioară. Acest demers inedit este completat cu informații
din 383 volume consultate, toate demonstrând temeinicia studiului la care
s-a înhămat pentru dezvelirea religiozității ortodocșilor din Banat.
Dacă celelalte demersuri de istorie bisericească pornesc de la
instituție sau persoană (eparhie, învățământ teologic, medalioane de
ierarhi etc.) de astă dată studiul începe din avlia Bisericii punându-se în
discuție cum este reflectată primirea Creștinătății prin intermediul a 16
teme: Botez, Cult, Cruce, Sărbătoare, Boală, Disciplină, Cununie,
Epitropie, Filantropie, Alcoolism, Post, Cantorat, Pelerinaj, Magie și
Moarte.
În legătură cu Taina Sfântului Botez, autorul vorbește de
importanța molitvei care ,,îmbisericește” până la Botez. ,,Nou-Venitul în
Lume - ‹‹homo animalis›› - ca să se preschimbe în ‹‹homo spiritualis››,
trebuie să treacă Proba de Apă - ‹‹Potopul›› salvaționist în numele Sfintei
Treimi, care în fapt, este o consacrare a Nașterii cu Temei” (p. 15).
El era săvârșit prin ,,tornare” (vara) și prin ,,stropire” (iarna).
Iarăși sub influență catolică nou botezatului nu i se administra Taina
Împărtășaniei. Pentru coloniștii veniți în Banat din părțile Sibiului și
așezați la Bazoș acest lucru a fost obiect de corespondență cu forurile
bisericești în cursul anului 1931. Un caz îl reprezintă locul oficierii Sf.
Tainei, pentru biserica din Șuștra ,,sub treptele corului”, care din nou
trădează aceeași influență manifestată de astă dată în arhitectura
bisericească: baptisteriul era așezat sub turnul clopotniță în dreapta (vezi
și bisericile din Birda și Butin spre exemplificare).
Cultul public (Doxologia) este concretizat în: rugăciuni sub formă
de molitfe, ectenii și diferite formule sacramentale; cântări și imne
liturgice: tropare, condace, stihuri, canoane, irmoase ș. a.; lecturi biblice:
paremi, psalmi, catisme, sinaxare, Apostol, Evanghelie; acte liturgice,
adică mișcări rituale, gesturi, procesiuni, vohoade. (p. 24). Toate acestea

,,Bocșa Culturală”, nr. 4 (95) / 2016, p. 22-24.
283
Valentin Bugariu
formează Cultul divin public exprimat prin: Laude, Sfinte Taine și ierurgii
și Sfânta Liturghie. Cu toate acestea în ceea ce privesc slujba de seară
(Vecernia) și cea de dimineață (Utrenia) acestea nu se săvârșesc regulat
din diferite pricini: La Hisiaș, Vecernia se săvârșește doar iarna, pentru că
vara ,,cantorii sunt la lucrul câmpului” mărturisea preotul George Găescu
în 1925.
Un alt slujitor al altarului de astă dată din Ohaba Lungă, Pavel
Văcărescu începe: ,,la 6 1̸2 oare dimineața și încopciază Utrenia cu Sfânta
Liturghie, însă cu durere că nu prea cercetează credincioși[i] sfânta
biserică, afară când nu am cantor căci cantorul nostru e din Rădmănești”
(p. 25).
Pământul reprezenta binecuvântarea belșugului dar și cazna
sudorii de fiecare zi a omului, fie credincios ori preot: ,,Lucrătorul
Pământului era bineînțeles, stăpânit de ‹‹Pofta Privirii››, însă ‹‹Crucea
vizibilului›› îl ‹‹focusa›› în Ochi, Ogorul (nu întotdeauna ‹‹al
Ortodoxiei››), Livada de Fân, Pădurea, Stâna de Oi, Pășunea, Grădina ș.
a. m. d., nefiind deloc un ‹‹Discipol al Văzului›› în sensul lui Ioan
Evanghelistul, încât să ‹‹Vadă›› Supraspiritualul Iconic. Dacă e s-o
spunem ‹‹pe-a dreaptă››, nici preoții nu aveau ‹‹sub braț›› Gramatica
Formelor Vizuale, căci cu mâinile ‹‹țineau hățurile›› ca ‹‹animalele de
tracțiune›› să are Holda: cei doi popi de la Dubos, Matei și Alexa, aveau
vite de înjugat și ‹‹când cineva avea nevoie de vreo slujbă, mergea la
câmp la dânșii, căci aveau în traistă cartea de rugăciune și, pe loc, le citea
cele de folos, iar boii rumegau pe brazdă››” (p. 73).
O realitate de netăgăduit în lume atât în trecut, cât și astăzi o
reprezintă boala fizică și cea spirituală. O frumoasă definiție dă dr. Viorel
Dorel Cherciu acesteia, dar și a grijii doar față de trup: ,,Istoria Universală
a Umanității ne relevă faptul că nu a văzut decât puține perioade
‹‹sănătoase››, fiind ‹‹cangrenată›› de Boli. Taina Suferinței nu o poate
dezlega decât Hristos, însă Omul Modern a uitat aproape cu desăvârșire
cine este adevăratul ‹‹Doctor al Lumii››. Fiecare epocă istorică a fost
amprentată de o Boală: Antichitatea – Lepră; Evul Mediu – Ciumă;
Renașterea – Sifilis; Romantismul – Tuberculoza; Modernitatea –
Cancerul. Îngrijorarea și Spaima de Boală își are originea în ‹‹Crezul
inversat›› că ‹‹Trupul este Chipul Sănătății nu Sufletul››” (p. 74).
Pentru o exemplificare ni se dau fel de fel de bolnavi. Un exemplu
concludent este cel al preotului Vasile Ilie din Ficătari care a suferit de
,,reumă în picioare și junghiuri”.
În lumina dreptului bisericesc stă și disciplina. Ne sunt înfățișate
mai multe abateri și delicte de la norma canonică. Un caz deosebit a fost
cel al preotului Adam din Coștei, tatăl omului politic Petru Groza.
284
,,Preotul acuzat a fost citat la sediul Protopopiatului Belinț, în 22

octombrie 1912 să fie ‹‹ascultat la protocol››, însă nu s-a prezentat fiind
bolnav. El a fost audiat în 7 noiembrie a. a. Venit în această parte a
Banatului, la îndemnul lui Ioan Mețianu, Consitoriul Diecezan din Arad l-
a îndemnat să facă ‹‹toate slujbele după obiceiul locului››. Aici a trebuit
să țină slujbele – chiar și Liturghia – ‹‹pe mic››, adică, să rostească
ecteniile ‹‹pe sărite…›› ca să se scurteze serviciile religioase, iar
credincioșii să fie la ‹‹amiază›› acasă. Se întâmpla câteodată să nu
pomenească la ‹‹vohod›› pe episcop sau pe rege, deoarece suferea de
‹‹morb de inimă››, care-i provocau accese de sufocare. În anul 1891,
această comună bisericească a fost instalat preotul Groza, avea cu toate
‹‹numele urmele simțului creștinesc și ale culturei nu››-1912” (p. 113-
114).
Căsătoria reprezenta și încă reprezintă primirea binecuvântării lui
Dumnezeu în Sfânta Taină prin care un bărbat și o femeie pot conviețui
împreună. În studiul închinat acestei realități eclesiastice, autorul
pomenește de apariția în veacul al XIX-lea a instituților de stare civilă
care au erodat autoritatea Bisericii. Sub această presiune apar în
administrația parohială, matricolele care consemnau Cununiile religioase.
Practic se arată faptul că Logodna și Cununia se săvârșeau separat
în unele parohii, prima la casa parohială, cealaltă la biserică, primitorii
acestei Taine ,,fugeau” de contribuția bisericească a plății unei taxe în
multe cazuri simbolice: 1 coroană. La acestea toate se mai adăuga și
sărăcia accentuată dar și mentalitatea unor credincioși: ,,În Percosova
există mai multe opreliști: traiul rău cu soacra, rudenie, nu voiește fără
ospăț, dar din cauza sărăciei nu-l poate face, conviețuirea rea, nu are
divorțul bisericesc. […] La Gherman, nu se cunună religios nici gratis
pentru că ‹‹îi batjocoresc›› sătenii -1910” (p. 147).
Epitropul era considerat tutorele afacerilor bisericești, el
administra bunurile fixe și mobile ale Parohiei. Cu toate acestea arhiva
menționează cazuri de epitropi aleși care erau în procese cu bisericile care
trebuia să le administreze, ori nereguli în administrarea corectă a banilor
Bisericii. Nostim este cazul epitropului al doilea de la Parohia Chizătău
care ,,‹‹a fost prins cu straița la mărul lui Nicolae Ciolac noaptea furând››
de către paza satului Traian Sulă și Ioan Pistrui, care mai apoi l-a
‹‹închis›› la comună. – 1914” (p. 160).
Filantropia veacurilor trecute a fost ilustrată de ridicarea de
biserici și școli confesionale, dar și ajutor dat de Eparhia Caransebeșului
unor sate cu prilejul inundațiilor din 1887. Cronica anilor a reținut mai
mulți astfel de binefăcători, noi am consemnat gestul a doi oameni:
,,Zelosul preot Adam Treica din Susani – Protopopiatul Făgetului a dăruit
285
Valentin Bugariu
birul său preoțesc pe șapte ani, în valoare de 600 fl. edificării bisericii din
Tapia – Protopopiatul Lugojului. – 1890. […] Preoteasa Ecaterina Iancu,
venerabilă matroană lasă […] o parte din averea sa, școlii confesionale
din Ghilad” (p. 183).
Odată cu sistematizarea satelor în vremea administrării imperiale,
centrul civic al fiecărei localități era populat de Primărie, Biserică, Școală
și Birt. Cum drumul către cel din urmă era întotdeauna mai ademenitor
decât cel către Biserică s-au întâmplat și excese de la morala creștină.
,,Existau Parohii unde mulți ‹‹ortodocși›› stăteau ‹‹călare pe butoi›› și
‹‹trăgeau la măsea›› așa încât într-un an, consumul de alcool, aduce
profituri ‹‹astronomice›› Comerciantului (învățătorul George Popovici de
la Nadăș se adresează Consitoriului Diecezan din Arad pentru neplata
salariului pe 3 luni, în anul 1913, în timp ce credincioșii ‹‹varsă›› anual la
birturi 10.000-15.000 coroane; repararea bisericii și a casei parohiale de la
Coșteiul Mare din anul 1909 a costat 3.283 cor. 43 fileri)” (p. 198).
Cantorele, cântărețul are o importanță deosebită. Dacă în trecut el
era considerat ‹‹șăgârt de popă››, adică Învățăcel în cele sfinte, treptat
acesta s-a ,,sindicalizat” cerând, uneori impunând plată pentru slujba
Bisericii. Ba, alții nu au primit nimic din partea Ministerului Cultelor,
,,Diploma” fiind ,,Daficea”. Așa au fost cântăreții din: Berecuța, Șemlacu
Mare, Gătaia, Șipet, Voiteg, Opatița, Sîngeorge, Ciacova, ,,Săraca” și
Cebza. Cu toate acestea existau în această zonă coruri bisericești: Banloc,
Cebza, Ciacova, Ghilad, Macedonia, Omor, Partoș, Petroman, Stamora
Germană, Toager, Tolvădia și Voiteg (p. 267).
Prin fiecare din temele cercetate, autorul, Dr. Viorel Cherciu,
președintele Asociației Culturale ,,David Voniga” din Giroc își propune și
reușește să sondeze viața religioasă așa cum a fost ea în Banat. Cartea a
apărut în condiții grafice excepționale la prestigioasa editură timișoreană
Eubeea condusă de doamna dr. Nina Ceranu.
286
Ioan Vidu Doinitorul Marii Uniri

Profesorul dr. Constantin-Tufan Stan oferă cititorilor un nou
volum care dezvăluie personalitatea unui compozitor în volumul: Ioan
Vidu Doinitorul Marii Uniri, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017, 469
p..
Prefața este iscălită de prof. univ. Elena Chircev de la Academia
de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Din acest Cuvânt înainte
aflăm date despre volum, documentare și informația oferită dar și despre
contribuția autorului la realizarea unui studiu monografic complet și
complex al lui Ioan Vidu: ,,Ingenios strucrurată, cartea depășește așadar
cadrul obișnuit al unor lucrări care reconstituie cronologic biografia,
oferind prin cele șase secțiuni ale sale o perspectivă amplă asupra
activității lui Ioan Vidu, integrată vieții muzicale a Lugojului, și zăbovind
la momentele însemnate din viața acestei remarcabile personalități
bănățene.
Numeroasele pagini cu informații inedite (inclusiv cu arborele
genealogic al familiei Vidu), iconografia bogată, evocările și
consemnările contemporanilor adunate în această carte, scrisă cu talent și
pricepere, îmbogățesc istoriografia muzicală românească și ajută la o mai
bună cunoaștere a personalității lui Ioan Vidu și a activității sale.
Muzicologul Constantin Tufan Stan se prezintă și de această dată
ca un cercetător care stăpânește deplin domeniul de investigare și reușește
astfel să îl conducă pe cititor în atmosfera culturală de acum un secol,
încărcată de patriotismul bănățenilor iubitori ai muzelor” (p. 10-11).
Ioan Vidu s-a născut în 17 decembrie 1863 în casa învățătorului
Petru Vidu la Mânerău unde a și urmat cursurile școlii primare. Rămas
orfan de tată, copilul Ioan a fost sprijinit de protopopul Constantin
Gurban care în 1874 l-a și adoptat. A urmat Școala Confesională din
Buteni, Preparandia din Arad între 1878-1881 și Conservatorul din
localitate. Din acest timp al studiilor, Ioan Vidu a fost redactor
responsabil al revistelor: ,,Găunele” și ,,Amicul tinerimii”.
La absolvirea Institutului Pedagogic a fost numit învățător la
Seleuș-Cighirel. Aici, tânărul dascăl a cules folclor și a desfășurat o

http://parohiaortodoxabirda.blogspot.com/2018/10/ioan-vidu-doinitorul-marii-
uniri.html, accesat în 16. 12. 2018.
287
Valentin Bugariu
intensă activitate culturală. În anul 1884 la propunerea episcopului Ioan

Mețianu al Aradului, Vidu a fost numit profesor de muzică vocală la
Institutul Pedagogic arădean. Aici a realizat o prodigioasă activitate
concertistică, de acum datează: Hora Butenilor, Marșul lui Doja și Moțul
la drum. A întreținut timp de un an 1884-85 o bogată corespondență cu
Gavriil Musicescu (p. 19).
În 1888 Ioan Vidu a demisionat de la Preparadia arădeană și a
candidat pentru un post vacant la Școala Confesională din Lugoj. După
doar un an a preluat și conducerea muzicală a Reuniunii Române de
Cântări din localitate. La Lugoj a primit Corul Mitropolitan de la Iași
condus de Musicescu (1890), Corul ,,Doina” din Turnu Severin (1902),
Societatea Corală ,,Carmen” din București (1904), dar a și concertat cu
diferite prilejuri: serbările Astrei (1896), Jubileul de 50 de ani al
Reuniunii Maghiare de Cânt și Muzică (1904), Expoziția Generală
Jubiliară de la București (1906) și Jubileul Reuniunii Meseriașilor
Germani (1909).
Sprijinit de protopopul Lugojului George Popovici, Ioan Vidu a
inițiat cursuri de muzică vocală, cunoscute în epocă sub denumirea de
,,curs de muzică pe note, adresat dirijorilor de cor din mediul rural (țărani
și învățători), dar și tinerilor școlari cu domiciliul în satele bănățene și
ardelene” (p. 24). La Lugoj a predat muzica în învățământul confesional,
a dirijat cele două coruri ale bisericii ortodoxe dar a realizat și câteva
articole de popularizare a muzicii în presa vremii.
Profesorul Tufan Stan ilustrează lupta națională a compozitorului
Ioan Vidu realizată prin compunerea dar mai ales interpretarea unor piese
patriotice. S-a ajuns până la deschiderea unui proces împotriva lui Vidu
pentru tipărirea a două armonizări corale ale cântecelor: Marșul lui Iancu
și Haideți frați! Acuzele au continuat pentru o altă piesă: Dorul
înstrăinatului.
O altă prietenie a existat cu diaconul Mihail Gașpar, secretarul
Reuniunii. Ioan Vidu l-a însoțit la Bocșa Montană cu plilejul instalării lui
Mihail Gașpar ca protopop tractual. Aici, Reuniunea lugojeană a dat
răspunsurile la Sfânta Liturghie dar a participat cu un recital la banchetul
festiv.
Ca încununare a contribuției la Mișcarea Națională din Banat,
Ioan Vidu a participat alături de alți lugojeni la Adunarea de la Alba Iulia
de la 1 Decembrie.
În concluzie, prof. dr. Constantin-Tufan Stan afirmă: ,,Ioan Vidu a
fost un învingător. A dovedit un caracter intransigent, refuzând orice fel
de compromis. A evitat ambiguitățile generate de efemerele conjuncturi
politice, manifestând un surprinzător spirit modern european” (p. 92).
288
Dicționar al sufletului satului românesc

dintre Mureș și Dunăre
La debutul studiilor universitare am făcut cunoștință cu un volum
intitulat Dicționarul teologilor români care îl are ca autor pe părintele
profesor Mircea Păcurariu. La prima lectură am fost curios de a cunoaște
biografia celor cuprinși în acestă alcătuire (ierarhi, profesori de teologie,
monahi, preoți și laici) scriitori fiecare în felul lui. Mai târziu am înțeles
utilitatea acestei cărți pentru documentarea unor predici sau cateheze, a
unor conferințe preoțești, a unor ore de religie sau istorie. Același lucru îl
realizează ,,cu asupra de măsură”, profesorul și muzeograful Ioan Traia,
președintele Asociației Publiciștilor din Presa Rurală din Banat. Un istoric
al publiciștilor, revistelor, activităților derulate de Asociația noastră. Așa
cum odinioară am găsit reazem în scriitura părintelui Mircea Păcurariu,
tot așa putem găsi în acest volum intitulat Asociația publiciștilor presei
rurale din Banat, suport biobibliografic pentru alcătuirea de noi și noi
lucrări care să evidențieze scoaterea dintr-o nedreaptă uitare a culturii și
civilizației sătești bănățene.
Volumul (281 p.) acum tipărit reușește să prezinte viața Asociației
publiciștilor bănățeni, de la înființarea ei 10 aprilie 2008 și până în
prezent. Anul acesta Asociația a împlinit 10 ani de activitate neîntreruptă
în folosul comunității sătești.
Primul capitol intitulat ,,Istoricul Asociației Publiciștilor Presei
Rurale din Banat” dezvăluie cititorilor activitatea cotidiană a acestei
societăți culturale care îngemănează întreg Banatul: Voivodina, județele
Caraș-Severin și Timiș. De altfel, de la înființare Asociația a avut în
titulatură precizarea ,,din Banatul istoric” mai pe urmă la cererea motivată
a confraților din Banatul sârbesc a fost scoasă această precizare.
Întâia întâlnire a fost realizată la inițiativa muzeografului Ioan
Traia la Muzeul Satului Bănățean în 2008, atunci când a fost cuprinsă în
agenda culturală o sesiune de comunicări cu tema: ,,Aspecte culturale din
viața satelor bănățene”. Cu acest prilej, dl. Ioan Traia a propus înființarea
Asociației pentru care a fost constituit și un comitet de inițiativă din care
au făcut parte: Aurel Turcuș, scriitor, Vasile Todi, publicist, Ioan Traia,

,,Învierea”, nr 77 / 2018, p. 19-20 și în ,,Ziarul Lumina. Ediția de Banat”, nr. 9 (2450) /
2019, p. 8.
289
Valentin Bugariu
muzeograf, Vasile Suciu, preot, Ștefan Tomoioagă și Victor Enache,

publiciști.
La prima întâlnire au fost prezenți 17 redactori de reviste din
Banatul timișan. Pentru a consolida acest nucleu al proiectatei asociații s-
au desfășurat alte întâlniri la Jimbolia în 19 iunie 2009 la Muzeul Presei
,,Sever Bocu” și la parohia din Giarmata Vii în 2 octombrie 2010, unde au
fost înfățișate publicațiile prin realizarea unei expoziții, s-a prezentat un
proiect de statut și s-au primit noi membrii. Datorită acestor eforturi
susținute în 2010 Asociația a dobândit personalitate juridică și a fost ales
primul Consiliu de Conducere: Vasile Todi (președinte), Vasile Suciu
(vicepreședinte), Ioan Traia (secretar general), Marinel Bârsan (trezorier),
Bogdan Tămaș, Traian Trifu Căta (membrii).
Întâlnirea de la Urseni din 20 noiembrie 2010 a însemnat
întocmirea planului de activitate pe anul 2011, s-a propus cu acest prilej
realizarea unui anuar. Președintele Vasile Todi și-a prezentat demisia care
a fost acceptată de membrii prezenți și a fost ales președinte interimar
preotul Vasile Suciu care apoi a fost ales președinte titular conducând
destinele Asociației până în 2013. La această întâlnire profesorul Ion
Murariu și-a prezentat cartea: Revista ,,Lumina satului” – repere
monografice.
În vatra primitoare a părintelui Vasile Suciu s-a desfășurat și
întâlnirea din 12 februarie 2011. Cu acest prilej a fost prezentat primul
bilanț al Asociației, a fost ales noul președinte și lansate mai multe cărți.
În planul de activitate au fost trecute următoarele proiecte: editarea unui
anuar, crearea unui blog (care a și fost realizat) și înființarea unei
sucursale a Asociației în Banatul sârbesc.
Primul Forum al publiciștilor din Asociație a fost organizat la
Șopotu Vechi (24 sept. 2011), a urmat Săcălaz (6 oct. 2012), Torac (30
aug. 2013), Birda (27 sept. 2014) și Timișoara (Muzeul Satului, 27 iunie
2015; 28 mai 2016; 29 aprilie 2017).
Fiecare din aceste întruniri a vizat trei secțiuni distincte:
organizatorică, comunicări științifice, prezentare de carte.
Între cele organizatorice amintim alegerile pentru conducerea
Asociației în 2014 și 2017 când a fost ales și confirmat în funcția de
președinte prof. Ioan Traia care și ales colaboratorii: Gheorghe Blejușcă
(secretar), Petru Opruț (trezorier) precum și vicepreședinții și membrii
Comitetului de Conducere, au fost primiți noi membrii, unii onorifici, a
fost introdus un premiu anual ,,Pavel Filip și Aurel Turcuș” care
recompensează pe cei mai vrednici publiciști.
În partea științifică au fost realizate comunicări științifice susținute
cu prilejul întâlnirilor membrilor Asociației dar și în cadrul unor
290
simpozione științifice naționale și internaționale unde au participat unii

membri care au reprezentat Asociația: Vladimirovaț (20-21 aug. 2008,
Simpozionul Internațional ,,Vatră petroviceană și spiritualitate
românească în spațiul Banatului”); Giroc (22 feb. 2014, Simpozionul
Internațional ,,Ecouri ale Primului Război Mondial, reflectate în presa
scrisă și memoriile combatanților”); Zrenianin (16-17 oct. 2014,
Simpozionul Internațional ,,Literatură și Presă în Banat”); Giarmata Vii (7
nov. 2015, Simpozionul Internațional ,,Vatră nouă 2000-2015. Factor de
cultură și spiritualitate în cadrul comunității din Giarmata Vii”);
Timișoara (14-16 apr. 2016, Academia Română, Congresul de istorie a
Presei ,,Tradiții ale presei științifice”); Arad (3 nov. 2016, Sesiunea
Națională de comunicări ,,Aradul-capitală politică a românilor
transilvăneni”; 14 mai 2018, Sesiunea Internațională de comunicări).
Asociația a participat prin membrii ei la aniversarea revistelor
sătești: Ferendia (2015 – 10 ani ,,Vatra satului”; Săcălaz (4 oct. 2015, - 20
ani ,,Foaia Săcălazului”); Giarmata Vii (7 nov.2015, - 15 ani, ,,Vatră
nouă); Șopotu Vechi (12 dec. 2015 – 20 de ani ,,Almăjul”).
În cadrul întâlnirilor jurnaliștilor sătești au fost lansate monografii
a unor localități sau parohii: Petrovasâla (Vladimirovaț, 2008, 200 de
ani); Colonia Gătaia (2011, 80 de ani de la întemeierea comunității);
Săcălaz (2012).
Capitolul al II-lea al cărții este închinat membrilor fondatori și de
onoare. Membrii fondatori: Vasile Todi, publicist; Vasile Suciu, preot;
Ioan Traia, muzeograf; Bogdan Tamaș, politolog și Marinel Bârsan.
Membrii de onoare: Dinu Barbu, publicist; Ioan Viorel
Boldureanu, etnolog; Vasile Bogdan, redactor Radio-Tv.; Ioan David,
publicist; Mircea Miloia, inginer; Dan Radosav, jurnalist; Marcel
Sămânță, jurnalist; Ioan Dorel Sinaci, profesor; Pavel P. Filip, condeier;
Aurel Turcuș, publicist.
Capitolul al III-lea este destinat de autor publicațiilor și
redactorilor care fac parte din Asociație. Sunt cuprinse 33 de publicații
sătești, școlare, parohiale: 21 din Timiș, 8 din Banatul sârbesc și 4 din
Caraș-Severin. Nu voi înșira toate aceste reviste, ci voi aminti doar câteva
dintre acestea –datorită timpului și nu din alte considerente-: ,,Almăjul”,
revistă de cultură, redactor-șef: Gh. Rancu-Bodrog; ,,Anghelos”, revistă
de spiritualitate, redactor-șef: Dan D. Gîrjoabă; ,,Arhanghelul”, revistă de
cultură și religie rurală, redactori Valentin Bugariu și Florin Popovici;
,,Cenăzeanul”, periodic de opinie și informare, redactor Dușan Baiski;
,,Foaia Codrenilor”, revistă de cultură, tradiție și și spiritualitate, redactor
Cornel Juica; ,,Foaia Săcălazului”, foaie independentă de interes local,
redactori Șt. Tomioagă și Ghiță Blejușcă; ,,Foaia Săcoșană”, periodic al
291
Valentin Bugariu
comunității, redactor Gh. Lungu; ,,Foaia Șanovițeană”, periodic al

comunității locale, redactor Nelu Ioan Roșca; ,,Glasul Voislovei”, revistă
a comunității, redactor Petru Opruț; ,,Lumina satului”, redactori Ion
Murariu și Octavian Gruița; ,,Morisena”, revistă trimestrială de istorie,
redactor Dușan Baiski; ,,Sărcia”, publicația românilor sărcinenți, redactor
Iancu Murărescu; ,,Suflet nou”, revista satului bănățean, redactori Ioan
Olărescu și Traian Galetaru; ,,Sfeșnicul”, revista parohiei și a școlii
Mașloc, redactor Iliia Pavlovici Pătruț; ,,Tibiscus”, revista Societății
Literar-Artistice”, redactor Vasile Barbu; ,,Vatră nouă”, revista
comunității, redactor Vasile Suciu și ,,Vatra satului”, revista satului,
redactor Ioan Traia și Iosif Marius Circa.
Prin realizarea acestei cărți, mult așteptată, autorul, Ioan Traia,
muzeograf, profesor dar și iscusit și generos cercetător al trecutului
bănățean oferă publiciștilor bănățeni și totodată iubitorilor culturii
bănățene un veritabil Dicționar al sufletului satului românesc dintre
Mureș și Dunăre. Volumul va fi –cred eu- folosindu-mă de doi
colaboratori ai autorului o dovadă a trecerii locului și oamenilor prin
timp, o sursă valoroasă de cunoaștere pentru ,,viitorime” (prof. Iosif
Marius Circa) dar și o dovadă palpabilă care întărește o credință care ne
spune că ,,vorbele rămân neputincioase în fața faptelor” (pr. Ioan Marcu).
292
Cuprins
Precuvântare ............................................................................................... 5
Tiparul şi cartea bisericească în vremea lui Constantin Vodă
Brâncoveanu ............................................................................................... 7
Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al
tipografilor bisericești .............................................................................. 16
Elemente de educație religioasă în predica Sfântului Antim Ivireanul ... 33
Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni .................................. 48
Un participant la Marea Unire: Preotul dr. Nicolae Popovici (1883-1956)
.................................................................................................................. 54
Protopopul Dr. Ştefan Cioroianu (1886 – 1970)
-Evocare- .................................................................................................. 68
Mircea Eliade –istoric al religiilor ........................................................... 73
100 de ani de la Unirea Bucovinei cu România
-Contribuția Bisericii- .............................................................................. 79
Rolul Bisericii românești din zona Deta la Marea Unire ........................ 84
Satul bănățean în perioada interbelică. Studiu de caz: Zona Deta .......... 95
Slujire și martiriu în epoca regimului comunist (1948-1989). Biserică,
învățământ teologic, carte și presă bisericească. Clerici, monahi, teologi
în închisorile comuniste ......................................................................... 104
Mitropolitul Dr. Vasile Lazarescu
-50 de ani de la trecerea la Domnul- ...................................................... 118
General de Corp de Armată Ion Șuța (1919-2007). Biobliografie ......... 131
Viața bisericească în Banat în timpul păstoririi patriarhului Justinian
Marina (1948-1977). Studiu de caz ....................................................... 139
Patriarhul Iustin Moisescu, apărătorul bisericilor bucureștene ............. 177
Două reviste religioase rurale din Banatul timişean............................... 182
Fenomenul presei rurale la Gătaia .......................................................... 188
II. NOTE................................................................................................. 207
Taina Împărtăşaniei. Excurs catehetic .................................................... 212
,,Vatra satului” – 10 ani de apariție neîntreruptă.................................... 216
Forumul publiciștilor bănățeni ............................................................... 218
Împreună cu Hristos în Spitalul de Psihiatrie din Gătaia ...................... 221
Minima pastoralia. Mesaj de felicitare adresat revistei ,,Învierea” ....... 226
Convergențe aniversare. 15 ani de presă comunitară la Giarmata Vii ... 232
O provocare a Bisericii. 5 ani de activitate misionară on-line
(23 noiembrie 2010 – 23 noiembrie 2015) ............................................ 235
293
Valentin Bugariu
Pomenirea protopopului și scriitorului Mihail Gașpar la Birda ............ 238

Comemorarea Profesorului Ion Murariu la Giroc .................................. 241
Întâlnirea monografiștilor bănățeni la Partoș ......................................... 243
,,Trecut-au anii...”................................................................................... 246
Satul românesc din vremea lui Cuza Vodă ............................................ 250
Satul lui Eminescu .................................................................................. 256
Parohia Ortodoxă Română Birda. Istorie și viață bisericească ............. 262
III. ÎNSEMNĂRI .................................................................................... 267
,,Învierea” – 25 de ani de misiune prin presa scrisă ............................... 271
,,Omul lui Dumnezeu” ........................................................................... 274
Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Editura Andreiana, Sibiu, 2016,
336 p. + XXXIX planșe.......................................................................... 279
Subvertirea religiozității în Banat, Editura Eubeea, Timișoara, 2016, 597
p. ............................................................................................................. 283
Ioan Vidu Doinitorul Marii Uniri .......................................................... 287
Dicționar al sufletului satului românesc dintre Mureș și Dunăre ........ 289
294

VALENTIN BUGARIU, ,,din Pridvorul Credinței. Stude, Note Și Însemnări Parohiale", Ed. Hoffman, Caracal, 2019

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VALENTIN BUGARIU, ,,din Pridvorul Credinței. Stude, Note Și Însemnări Parohiale", Ed. Hoffman, Caracal, 2019

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Din pridvorul credinței

DIN PRIDVORUL CREDINȚEI

©2019, Valentin Bugariu

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Coperta 1: detaliu Biserica ortodoxă din Birda, județul Timiș

DIN PRIDVORUL CREDINȚEI

S-au scurs cinci ani de când am încredințat memoriei tiparului,

amintim câteva: ,,O apariție remarcabilă a Mitropolitului Nicolae <<Calendarul

Tiparul şi cartea bisericească

Domnia lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească (1680-

matematica1. Era deja creat un mediu cultural al curţii, între reprezentanţi

Tipografii au funcţionat la Bucureşti, Snagov, Râmnic, Buzău şi

regulamentul pentru Aşezământul mănăstirii Antim”, frumoasa lui ctitorie

Biblia de la Bucureşti (1688)

Biblia este o operă colectivă a muncii de traducere. Cartea

La această traducere alături de Septuaginta de la Frankfurt, Palia

Prin imprimarea cărţii de cult s-a urmărit realizarea educaţiei

Ajuns episcop al Râmnicului, Antim mută tipografia de la Snagov

Noul Testament din 1703 a apărut iarăşi cu porunca şi cheltuiala

Parte a moştenirii culturale brâncoveneşti, cartea bisericească a

Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir

Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

După opinia unui istoric cartea bisericească se înscrie în literatura

cărți au fost copiate în satele bănățene: Liturghier, 1699, 127 file și un

Tipografia și cartea bisericească

Prima tipografie din țara noastră a lucrat la Mănăstirea Dealu din

În veacul al XVI-lea au mai tipărit cărți Dimitrie Liubavici,

ucenicia lui Oprea, cu sprijinul material al judelui orașului Hanăș Begner.

munteni și moldoveni, de activitatea unor iscusiți tipografi, dar și de

mitropolitului Varlaam (1943). Profesorul Pandele Olteanu (1970) a

a fost realizată de stolnicul Constantin Cantacuzino, Șerban și Radu

Unul din argumentele folosirii traducerii lui Milescu rezidă în

Tipografiile din timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-

Domnia lui Constantin Brâncoveanu în Țara Românească (1680-

În tipografia de la București a tipărit primele patru cărți: Învățăturile

imprimat numeroase cărți liturgice și teologice până în 1724 când a fost

pentru Așezământul Mănăstirii Antim poruncea: ,,Las cu blestem și

Tiparul din veacul al XVIII-lea până astăzi

Dacă veacul al XVI a reprezentat apariția tiparului bisericesc în

lucrat 33 de cărți, dintre care 10 pe cheltuiala sa, Barbu Bucureșteanul și

La tiparnița bucureșteană au lucrat Dimitrie Petrovici Bucureșteanul,

La eparhiile din Arad și Caransebeș au luat ființă tipografii (1879,

Editura Diecezană din Timișoara a luat ființă în 1939 la stăruința

Tiparul, cartea bisericească este o realitate a vieții bisericești. Prin

- Folea, Antologhion, Râmnic (1705) și Octoih, Râmnic (1706)

Elemente de educație religioasă

catehetică vorbește despre educația sacramentală realizată în lăcașul

Destinul acestor predici poate fi comparat cu cel al autorului

În cele rostite la Schimbarea la Față a Domnului vorbește de

(sinceritatea actului pocăinței), înfrânarea (pâra), milostenia, smerenia,

învățătura despre Taina Spovedaniei: ,,Și când mergem să ne ispoveduim

confruntări pastorale cu enoriașii apar, de obicei, la început de post la

dreapta credință care o păziț curată și nespurcată, fiind încungiurați și

asculta pururea Dumnezeu, când toți cu inimă curată îl vom ruga și ne

iaste sfârșitul cel bun al păstoriei sale, că ție oile și să le păzească cu

În textul predicii la înmormântare asociază moartea unui somn:

Opera omiletică a mitropolitului muntean este una capitală pentru

Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni