pentru că... fetele ştiu aproape întotdeauna care e obiectul "marii discreţii".

― Eu sînt sigur, de pildă, că nici nu poate să-ţi treacă prin cap despre ce e vorba!
― Vrei să încercăm? Eu îţi pun întrebări şi tu răspunzi prin da sau nu. Atît: da sau nu. Nimic altceva.
Dan se codi o clipă, apoi i se păru nostim jocul.
― Hai! M-ai făcut şi tu pe mine curios.
― Bine! 'ncep... E vorba de o fată...
― Asta-i culmea! De unde ştii? Aha! Cam înţeleg eu: ţi-a spus Tic?
Maria pusese întrebarea numai pentru încercare. Dacă i s-ar fi răspuns simplu, cum era jocul, prin da
sau nu, ar fi fost în mai mare încurcătură. Răspunsul întrebător al lui Dan îi dădu însă certitudinea. Şi
încercă să-l imite pe Victor: "E deci vorba de o altă fată decît Lucia. E deci vorba de o fată cu care nu pot veni
în contact. Altfel nu s-ar putea explica uimirea lui Dan. Şi nu pot veni în contact decît cu o fată pe care n-o
cunosc... Acesta trebuie să fie al doilea salt."
― Tic? nu mi-a spus nici un cuvînt. Dar să continuăm.
Şi Maria continuă cu un ton în care plutea oarecare siguranţă şi încredere, chiar puţină zeflemea:
― Nu-i aşa că n-o cunosc?
Dan o privi cu ochii mari:
― Să nu mă minţi! Ţi-a spus Tic. Fir-ar să fie de guraliv! Las-că-i arăt eu!
Maria, cu o mască zîmbitoare, îşi continuă raţionamentul: "Nu-i deci vorba de o prietenă, nu-i vorba de
o colegă, dar trebuie să fie o fată de vîrsta mea, altfel n-am discuta despre dînsa. Şi eu n-o cunosc!... Dar pe
care fată din oraş n-o cunosc eu? Deci nu e o fată din oraşul nostru! Sigur!"
― Ţi-am mai spus o dată că n-am aflat nimic de la Tic... Îi răspunse Maria cu un ton ciudat în voce,
pentru a-i strecura îndoiala că ar fi putut afla anumite amănunte de la altcineva: Nu-i aşa că nu-i din oraşul
nostru?
― Tu îţi baţi joc de mine, Maria. Cine ţi-a spus? Ea?
"Va să zică nu-i din oraşul nostru, gîndi Maria, fără să ia în seamă întrebarea lui Dan: Atunci cum de
n-am aflat despre dînsa? Înseamnă că e de puţin timp în oraş. Precis!
― Nu-i aşa că a sosit numai de cîteva zile în oraş?
Dan răspunse de astă dată sec:
― Da!
Maria îşi ascunse nemulţumirea faţă de răspunsul zgîrcit al lui Dan sub masca unui zîmbet atotştiutor.
"Dacă a sosit totuşi de cîteva zile şi eu n-am aflat de ea, înseamnă: a) că stă în altă parte a oraşului; b) că stă
toată ziua în casă; c) că nu are nici un prieten; d) că familia unde stă nu e numeroasă, dacă n-a putut
răzbate în rîndul fetelor din oraş vestea sosirii unei străine". Îl privi scrutător pe Dan şi spuse cu voce sigură:
― Să-mi răspunzi prin da sau nu cum ne-am înţeles: Dar repede, fără ezitări: Stă în cealaltă parte a
oraşului?
― Da!
― Stă toată ziua în casă?
― Da! răspunse Dan din ce în ce mai uluit.
― Nu-i aşa că n-are nici un prieten în oraş?
― N-are!
― Fiindcă o ţine de scurt, acasă, nu?
― Da.
Maria puse atunci întrebarea cea mai primejdioasă, întrebarea de care atîrna tot succesul "jocului" ei.
― Crezi că e cazul să mai continuăm întrebările? Şi după o pauză cu subînţeles: îmi închipui că te-ai
convins...
― Da de unde dracu' ştii? se prinse Dan. Cine a putut să-ţi vorbească despre fata în alb? Cine altul decît
Tic?
― Tu!
― Eu? Îţi baţi joc de mine? N-am obiceiul să vorbesc în vis şi chiar în cazul ăsta nu prea văd cum ai
putea tu să-mi supraveghezi visele.
― Tu mi-ai spus!
― Cînd?
― Acum!
― Ştii ceva, Maria... dar cuprins de o bănuială, nu-şi mai duse la capăt insinuarea. Zici că eu ţi-am
spus? Chiar acum? Adică...
― Da! Şi te-am avertizat că n-o să poţi ţine secretul. N-am procedat ca alte fete cu linguşiri, cu
promisiuni, cu dezmierdări sau cu ameninţări. Am jucat corect. Şi tu te-ai lăsat prins în joc. Tot nu înţelegi?
― Explică-mi mai clar. Ştii tu că m-am născut cu o anumită debilitate în chestia asta care-mi stă pe
umeri.
Maria îi explică lui Dan tot raţionamentul. Autoindiscretul se cam înfurie la început, apoi se lăsă prins
de frumuseţea jocului, deveni chiar cavaler şi o felicită pe Maria. Bineînţeles în felul lui: