Cei mai viteji dintre traci

„Poporul dac stă la temelia neamului nostru ca elementul etnic component cel mai însemnat”
(Constantin C. Giurescu)

Tracii și geto-dacii.

În urmă cu patru milenii, întreg spațiul carpato-danubiano-pontic (spațiul cuprins între

Carpați, Dunăre și Marea Neagră) era locuit de traci. Aceștia ocupau un teritoriu întins, din Munții
Slovaciei și de la Dunărea Mijlocie până la Munții Haemus (Balcani), iar înspre răsărit, până dincolo
de Nistru. Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer "Iliada" şi
"Odiseea". „Părintele istoriei”, Herodot (484-425 î.Chr.) afirma că "Neamul tracilor este cel mai
numeros din lume, după cel al inziloi". Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor
afirmă că "dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de
nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile". În schimb aceste neamuri de traci se
dușmăneau și chiar se luptau între ele. Din acest motiv ele au fost supuse în timp de către cotropitori.
Tribul era forma principală de conveţuire a tracilor. Fiecare trib avea un teritoriu propriu.
Conducătorii războinici şi slujitorii cultelor religioase (sacerdoţii) aveau un rol deosebit în
organizarea tribului. Posibil că pe lângă conducătorul tribului exista un sfat al bătrânilor,
reprezentanţi ai aristocraţiei tribale. Această parte activă a membrilor comunităţii capătă posibilitate
de a acumula bunuri materiale, ceea ce va duce la o stratificare socială.
Dintre neamurile tracilor, odrizii aveau o armată mai puternică; ei i-au ajutat în lupte pe
atenieni. Bessii locuiau între munții Balcani și Rhodope și aveau ca centru mai important Bessapara;
mai târziu, o parte din ei au locuit pe teritoriul actual al Dobrogei.
Ramura nordică a tracilor o constituiau geto-dacii, strămoșii neamului nostru. Dacii alcătuiau
un fel de elită a tracilor. Ei locuiau ținutul cuprins între Nistru (Tyras), Marea Neagră, Dunăre și Tisa,
trecând în unele părți și peste aceste hotare. Mărturie a acestui fapt este și prezența actuală a
românilor în afara granițelor statului. În veacul al XIII-lea, întâlneai plugari și păstori români din
Pind și până în Moravia și de pe țărmurile Adriaticei până în Podolia. Chiar și în zilele noastre, există
români care trăiesc și dincolo de hotarele statului, și anume pe țărmul drept al Dunării, în Valea
Timocului, în Macedonia, în câmpia Tisei și dincolo de Prut (între Prut și Nistru).
Pe bună dreptate scria marele Eminescu:
„De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate”1
Despre geto-daci, marele istoric al antichității, Herodot, scria în Istoriile sale că sunt „cei mai
viteji și cei mai drepți dintre traci”. Vitejia și dreptatea au rămas până în zilele noastre două
caracteristici ale neamului românesc. Aceste două virtuți alcătuiesc un ansamblu echilibrat; fără
dreptate, vitejia ar fi o mânie distrugătoare, iar fără vitejie, dreptatea nu s-ar putea aplica în practică.
Izvoarele istorice antice menționează faptul că geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau un
singur popor; scriitorii greci îi numeau geți, iar cei latini îi numeau daci. Aşadar, geți sau daci, dar si

1
Mihai Eminescu, Doina.
tyrageti, daci mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, buri, suci, biephi, etc. erau de fapt părți ale unuia si
aceluiaşi popor nord şi sud-dunărean trac - pentru că toţi vorbeau aceeaşi limbă - desemnate cu nume
regionale, aşa cum şi noi de azi ne desemnăm adesea pentru a ne preciza zona de obârşie drept
munteni, moldoveni, ardeleni, dobrogeni, olteni, etc. ! Toţi trăiau însă cu conştiinţa apartenenţei la
marea seminţie tracă.
Se presupune că denumirea "daci" provine de la daos-"lup" în limba înrudită a frigienilor. Şi nu
pare deplasat dacă ne gândim la înfiorătorul drapel dac, lupul, care scotea chiar sunete puternice ce
băga frica în dușmani. De asemenea, etimologic, cuvântul geți are chiar sensul de neam divin sau
scoborîtor din zei (ge: ales, civilizator, falnic, înțelept + ti: neam, clan, a viețui împreună).
Vitejia dacilor (și a urmașilor – români) este afirmată și de poetul nostru național Mihai
Eminescu în „Scrisoarea III”, prin cuvintele puse pe seama voevodului Mircea cel Bătrân:
„După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă -
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pământ.”.
Într-adevăr istoria consemnează faptul că vestitul rege Darius al perșilor în anul 514 î. Hr.
porni spre gurile Dunării – spre a-i pedepsi pe sciți – cu o armată fantastic de mare pentru acea
perioadă: 800.000 de ostași și 600 de corăbii. Toate neamurile trace sud-dunărene i s-au supus fără
luptă. Geții nu au vrut. Istoricul Herodot relatează: „Înainte de a sosi la Istru (Dunăre) primul popor
pe care l-a supus Darius au fost geții care se cred nemuritori [...] cu toate că sunt cei mai viteji şi mai
cinstiți dintre traci.”.2 Cu toate acestea expediția lui Darius eșuează și se întoarce rușinat în patria sa.

Societatea dacă.

Societatea dacă era împărţită în două clase sociale: nobilimea şi oamenii de rând. Nobilimea
(tarabostes), clasa care se afla la conducere este cunoscută şi sub denumirea de
pilleati (cei care purtau pilleum la autorii latini) şi
recunoscută după celebrul pilleum (o bonetă de lână sau
plasă). Ceilalţi, oamenii de rând, erau cunoscuţi sub
denumirea de comati (pletosi în latina) deoarece aceştia
umblau cu capul descoperit, cu părul mare. Societatea dacică
era organizată pe clanuri, familia având continuitate în cele
mai diverse domenii, inclusiv în succesiunea la conducere.
Această succesiune la daci era una de tip agnatic, adică
tatălui nu îi urma pe tron fiul ci fratele sau un nepot de unchi
(de exemplu la conducerea Daciei sau succedat comat
Scorilo, Duras (fratele lui Scorilo) si Decebal (fiul Tarabostes lui
Scorilo. Preoţii erau o clasă aparte. Şi din această clasă erau oameni înstăriţi care se aflau în
funcţii de conducere, unii ocupând chiar postul de vicerege (de exemplu Deceneu pe vremea lui
2
Constantin C. Giurescu, op.cit., p.53
Burebista şi Vezina pe vremea lui Decebal). Dar existau şi preoţi care nu aveau avere, în schimb erau
respectaţi de popor.
În fruntea statului era regele. El guverna ţara ajutat de un sfat de nobili. În împrejurări grele,
cerea şi povaţa marelui preot.

Îndeletnicirile geto-dacilor.

Geto-dacii se îndeletniceau cu agricultura și păstoritul. Erau mai mult un popor de săteni

decât de orășeni. Cultivau grâu, secară, orz, ovăz, mei, hrișcă, bob, mazăre, linte. Sătenii de la câmp
își făceau casele din nuiele lipite cu pământ. Deși astăzi poate fi de mirare, aceste case erau foarte
rezistente; mai găsim și în zilele noastre, în satele de câmpie, astfel de case construite în urmă cu un
secol. Iar sătenii de la munte își făceau case din bârne, lemnul aflându-se acolo din belșug. Aceste case
erau și mai rezistente; ele aveau de înfruntat zăpezile mari și vânturile puternice. Casele din lemn pe
care le vedem în prezent la munte, sunt asemănătoare celor dacice.
Fiindcă lemnul se afla din belșug atât în pădurile de la munte cât și în cele de la câmpie, dacii
își făureu din lemn foarte multe obiecte: mobilier, plug, vase, linguri. Din firele de cânepă, in și lână,
țesute cu iscusință, femeile lucrau îmbrăcămintea necesară pentru toți membrii familiei, precum și
cele necesare casei (așternuturi, pături etc). Dacii se îndeletniceau și cu olăritul. Ceramica de Cucuteni
(5000-1500 î.Hr.) este cunoscută și apreciată în întreaga lume pentru frumusețea ei deosebită.
Meșteșugurile acestea s-au păstrat în sate până aproape de zilele noastre. Modelele geometrice atât de
răspândite în arta tradițională românească sunt de origine dacică. Așa cum spunea marele Eminescu,
țărănimea este „clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri,
purtătoarea istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului”. Așa spunea și
Părintele Dumitru Stăniloae: „Eu cred că țăranul este cel mai nobil om din poporul nostru, țărănimea
este cea mai nobilă. Prea ne-am lăsat așa disprețuiți, socotind ca alte clase sunt superioare. Tărănimea
a desăvârsit arta noastră. A păstrat datinile noastre minunate, a păstrat unitatea noastră.”3
De la începutul secolului al XX-lea și până azi, săpăturile arheologice scot la iveală mărturii ale
viețuirii dacilor pe aceste meleaguri. După criterii științifice, obictele găsite au fost grupate în mai
multe culturi arheologice (Gumelnița, Boian, Cucuteni etc.), existând până acum 31 de culturi,
grupuri sau aspecte.
The New York Times, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat, la data de
30 noiembrie 2009 în secțiunea Science un articol despre expoziţia găzduită de Institutul pentru
Studiul Lumii Vechi (Institute for the Study of the Ancient World) de la Universitatea din New York.
Expozitia a cuprins exponate de o valoare inestimabilă aparținând culturii Cucuteni, care atestă
faptul că civilizația dacică este mult mai veche decât cea romană. Articolul arată că, locuitorii acestor
meleaguri, începând de la 5.000 î.Hr., au lucrat pământul şi au construit orașe, unele cu 2000 de
locuințe; ei au fost meșteri pricepuți în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp; în mormintele
lor s-a găsit o varietate impresionantă de ornamente de cap și bijuterii. 4

3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Neamul românesc – neam al comuniunii în credință.
4
http://www.napocanews.ro/2010/02/civilizatia-europeana-a-inceput-la-poalele-carpatilor-cultura-cucuteni-in-expozitie-
la-universitatea-din-new-york.html
Vas de ceramică aparținând culturii Cucuteni (aprox. 5000 î.Hr.)

Trei vase de ceramică aparținând culturii Cucuteni

Vas dublu aparținând culturii Cucuteni

Ornament în spirală pe un vas aparținând culturii Cucuteni. Acest ornament s-a păstrat în arta
tradițională până în zilele noastre.

Fragmente de ceramică pictată (aprox. 5000 î.Hr.)descoperite recent

la Pericei (județul Sălaj)

Două vase și un capac de lut ars (2500 î.Hr.), descoperite la Vidra.

Fragmente de ceramică (aprox. 1400 î.Hr) descoperite pe teritoriul actual al orașului București.
Modelele geometrice se păstrează până în zilele noastre în arta tradițională.

Vase de pământ (aprox. 1400 î.Hr.) găsite pe teritoriul actual al orașului București.
Vârfuri de lance, topoare și un fragment de sabie
(aprox. 1000 î.Hr.) descoperite la Drajna.

Scut dacic.
Locuințe dacice (cultura Gumelnița)

Reconstituirea unei locuințe dacice de la Târpești. Se constată asemănarea acesteia cu casele

noastre din lemn care încă se mai găsesc în anumite zone.

Arta dacică.
 Dacii au excelat în acest domeniu, așa cum ne dovedesc săpăturile arheologice. Podoabele lor
erau de o rară frumusețe, sculptura în lemn avea o veche tradiție transmisă până în timpurile noastre.
Războiul de cusut era cunoscut încă din perioada culturii Cucuteni (2700-2000 i.e.n.). Din eneolitic
(3000 i.e.n.) ne-au ramas opere precum "Gânditorul" și "soția" sa descoperite la Cernavoda. Din epoca
bronzului ne-au rămas cele 11 pumnale de aur de la Perșinari, tiparele pentru turnarea topoarelor de
la Sărata-Monteoru – jud. Buzău (1700-1300 i.e.n.). Tot aici s-au păstrat inele de buclă din aur,
echivalente cu cele de la Troia si mărgele de faiantă asemenea celor din Egipt. Depozitul de bronzuri
descoperit la Uioara de Sus este compus din 5800 obiecte în cantitate de 1100 kg (săbii, pumnale,
seceri, fibule, pandative, vase, zăbale).

Cetățile dacice.

Geto-dacii viețuiau în grupuri mari (seminții) care stăpâneau un anumit teritoriu, având în
centru o cetate întărită. Cele mai cunoscute cetăți dacice sunt: Sarmizegetusa (capitala Daciei, situată
în Munții Orăștiei), Argedava (pe Argeș, reședința regelui Burebista), Arcidava (în Banat), Buridava
(în Vâlcea), Capidava (între Hârșova și Cernavodă), Cumidava (Brașov), Drobeta (Turnu-Severin),
Napoca (Cluj), Piroboridava (pe Siret), Tamasidava (în județul Bacău), Petrodava (Piatra Neamț),
Ziridava (în județul Arad). În amintirea cetăților dacice, câteva străzi din București, aflate una lângă
alta, poartă numele: Argedava, Cumidava, Buridava, Capidava.
La Sarmizegetusa, apa de la trei izvoare era captată și transportată prin conducte de teracotă
înspre decantoare de mari dimensiuni de unde era distribuită mai departe, tot prin conducte, la
locuințe, ateliere și sanctuare.

Agricultura dacilor

Dacia a avut cea mai veche agricultură din Europa, fiind cotată printre cele mai vechi din
lume (neolitic). Dacii au folosit brăzdarul de fier înca din prima jumătate a secolului IV î.e.n. Uneltele
agricole folosite la acea dată erau: coase lungi (de tip celtic), seceri, sape, săpăligi, cosoare pentru
tăiatul viței de vie, târnăcoape, securi, greble cu șase colti, etc.
Geto-dacii cultivau intensiv și vița de vie. Câțiva termeni dacici legați de această ocupație au
rămas până azi în limba română (butuc, strugure, curpen). Practicau tot atât de intens albinăritul și,
bineînțeles, pescuitul. Creșteau vite cornute, mici și mari; iar rasa de cai foarte iuți ai geților era
renumită. Dacia era vestită si prin bogățiile ei naturale. Lemnul pădurilor transilvane era foarte căutat
de greci pentru construcția corăbiilor. Cu sarea gemă (mult folosită atât pentru conservarea pestelui si
a cărnii, cât si la argăsitul pieilor) geto-dacii făceau un comerț intens, mai ales cu grecii.

Medicina dacilor.

Medicina dacilor era remarcabil de dezvoltată. Nu s-a păstrat nici o plantă medicinală din
limba latină, dacii fiind cei mai mari specialisti ai antichității în cunoașterea, cultivarea și folosirea
plantelor medicinale și neavând ce împrumuta de la romani. Se foloseau foarte mult plantele
medicinale. Cercetările arheologice au dat la iveală atât vase (infuzoare, pâlnii de lut ars), cât și vechi
forme fitoterapeutice.
 Medicul grec Dioscoride semnalează în lucrarea sa De Materia medica faptul că dacii foloseau
pe scară largă plantele medicinale pentru tămăduirea diverselor boli. El a întocmit o listă cu 42 plante
medicinale. Se foloseau: cimbrișorul, țintaura, ghințura, menta, murul, mușețelul, podbalul, socul,
urzica, salvia și altele.
Înaintașii noștri au ales cu multă chibzuință formele de utilizare a plantelor medicinale.
Cercetările moderne au dovedit că ceaiul, maceratul de plante în vin, țuică, oțet sau ulei, precum și
alifiile din plante pe bază de unt sau untură, reușesc extragerea celor mai importante principii active.
Cercetările arheologice au scos la lumină o trusă medicală cuprinzând cinci vase de lut de mici
dimensiuni, probabil pentru unguente, un bisturiu și o piatră din cenușă vulcanică, al cărei praf are
calitați astringente, toate asezate într-o cutiuță de lemn cu mânere de fier.
Prin abordarea psiho-somatică, adică prin cunoașterea legăturii dintre suflet și trup, medicina
dacilor era mai înaltă decât cea a romanilor și chiar a grecilor. Dacii considerau că, asa cum nu se
cuvine sa încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ținem
seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim
sufletul; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Heladei (Greciei, n.n.)
este că ei nesocotesc întregul pe care s-ar cuveni să-l îngrijească, iar dacă acestui întreg nu-i merge
bine, nu poate să-i meargă bine nici părții. Așadar, de la suflet pornesc cele rele și cele bune pentru
trup.

Matematica și Astronomia dacilor.

Cunoștințele matematice și astronomice ale dacilor erau foarte exacte. Marele sanctuar
circular și micul sanctuar circular de la Sarmizegetusa constituiau de fapt un calendar alcătuit din
lespezi și stâlpi de piatră. Marele sanctuar circular avea următoarea alcătuire:
-A. cercul mare cuprindea 104 blocuri de piatră, lipite unul de altul;
-B. cercul următor, alăturat de primul, cuprindea 30 de lespezi care separau 30 de zone cu câte
6 stâlpi (în total 30+30∙6=210 elemente);
-C. cercul mic cuprindea patru grupări de lespezi care delimitau patru zone de stâlpi (în total
14 lespezi și 68 de stâlpi);
-D. structura centrală cuprindea două grupări a câte două lespezi care delimitau două zone de
stâlpi (în total 4 lespezi și 34 de stâlpi).
 Schema calendarului dacic. Marele sanctuar circular.
A, B, C – cercurile concentrice; D – structura centrală.

Din studiul structurii centrale s-a ajuns la concluzia că anul dacic era împărțit în trei trimestre
de 13, 21 și iar 13 săptămâni, în total 13+21+13=47 de săptămâni.
Săptămâna obișnuită avea 8 zile. Existau însă săptămâni cu 7 și cu 6 zile. Ordonarea
săptămânilor era dată de micul sanctuar circular. Acesta era alcătuit din 13 lespezi care separau 13
grupări de stâlpi cu următoarea configurație: 8 grupe de cate 8 stâlpi, 1 grupă de câte 7 stâlpi, 3 grupe
de câte 8 stâlpi și o gupă de 6 stâlpi. În total 101 stâlpi. Înțelesul acestei ordonări este următorul: un
stâlp însemna o zi; primele 8 săptămâni aveau 8 zile; urma o săptămână de 7 zile; apoi încă 3
săptămâni de 8 zile, iar la sfârșit o săptămână de 6 zile.
Câte zile avea un an dacic? Pentru a răspunde la această întrebare alcătuim un tabel. Prima
linie arată numărul de săptămâni; a doua linie arată câte zile avea o săptămână.

8 1 3 1 8 1 3 1 8 1 3 1 8
8 7 8 6 8 7 8 6 8 7 8 6 8

Primele patru coloane cuprind

8+1+3+1 = 13 săptămâni.
Următoarele 5 coloane cuprind
8+1+3+1+8 = 21 săptămâni
Ultimile 4 coloane cuprind
1+3+1+8 = 13 săptămâni.
Aceasta este împărțirea anului în trei trimestre de 13, 21 și 13 săptămâni, în conformitate cu
structura centrală a marelui sanctuar circular.
Iar acum, pentru a calcula numărul zilelor anului, înmulțim numerele din prima linie
(numărul săptămânilor) cu numerele din a doua linie (numărul zilelor) și adunăm rezultatele.
8∙8 + 1∙7 + 3∙8 + 1∙6 = 101
Urmează încă două zone identice de câte patru coloane (cu 101 zile fiecare). În total sunt 3
astfel de zone și mai rămâne o coloană cu 8∙8=64. În total:
3∙101+64 = 367 zile.
Prin urmare, anul dacic are cel mult 367 de zile. Următorul an începe de unde s-a terminat
acesta. Deci următorul tabel trebuie să înceapă de unde s-a terminat actualul tabel.

1 3 1 8 1 3 1 8 1 3 1 8 1 3 1 3 5
7 8 6 8 7 8 6 8 7 8 6 8 7 8 6 8 8

Există trei grupe cu alternanța 1-3-1-8, iar ultima grupă are alternanța 1-3-1-3, deoarece avem
deja 47 de săptămâni cît trebuie să aibă un an. Într-adevăr:
3(1+3+1+8) + 1+3+1+3 = 3∙13 + 8 = 39+8 = 47
Ultimele două coloane ale tabelului arată că din cele 8 săptămâni am luat doar 3, rămânând 5
pentru anul următor. Adică anul următor va începe cu 5 săptămâni de câte 8 zile.
 Prin urmare, acest an are
3(1∙7+3∙8+1∙6+8∙8) + 1∙7+3∙8+1∙6+3∙8 = 3∙101 + 7+24+6+24 =
= 303 + 61 = 364 zile.
Acesta este numărul minim de zile dintr-un an dacic.
Am văzut că următorul an dacic trebuie să înceapă cu 5 săptămâni a câte 8 zile (din cadrul
grupului de 8 săptămâni a câte 8 zile). Obținem următorul tabel:

5 1 3 1 8 1 3 1 8 1 3 1 8 1 2 1
8 7 8 6 8 7 8 6 8 7 8 6 8 7 8 8

Ultimele două coloane semnifică faptul că am luat doar 2 săptămâni din cele 3 care au 8 câte
zile. La fel ca mai înainte, motivul este că s-a împlinit numărul de 47 de săptămâni.
Într-adevăr,
5 + 3(1+3+1+8) + 1+2 = 47
Să vedem acum câte zile are acest an.
5∙8 + 3(1∙7+3∙8+1∙6+8∙8) + 1∙7+2∙8 = 40 + 3∙101 + 7+16 = 366 zile.

Următorul an începe cu o săptămână de 8 zile (din grupul celor 3 cu 8 zile).

1 1 8 1 3 1 8 1 3 1 8 1 3 1 6 2
8 6 8 7 8 6 8 7 8 6 8 7 8 6 8 8

Ultimele două coloane arată că am luat 6 săptămâni din grupul celor 8 săptămâni a câte 8 zile,
deoarece se împlinesc 47 de săptămâni.
Într-adevăr,
1 + 3(1+8+1+3) +1+6 = 1 + 3∙13 + 7 = 47
Acest an are
1∙8 + 3(1∙6+8∙8+1∙7+3∙8) + 1∙6+6∙8 = 8 + 3∙101 + 6+48 = 365 zile.

În concluzie, anul dacic avea un număr fix de săptămâni (47), însă nu avea un număr fix de
zile. Numărul de zile varia între 364 și 367.
Variația este următoarea:
364-366-365-366-365-364-366-365-364-367
Media aritmetică a acestor 10 valori este 365,2.
Remarcabil este faptul că fiecare an începe în prima zi a săptămânii și se termină în ultima zi a
săptămânii. Aceasta se poate vedea din modul cum am alcătuit tabelele pentru ani consecutivi.
Ce precizie avea acest calendar? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să comparăm
anul dacic mediu (365,2 zile) cu anul tropic (365,242). Aproximarea este foarte bună. Diferența este
doar de
365,242 – 365,2 = 0,042 zile
După 104 ani, această diferență ajunge la
104∙0,042 = 4,368 (adică 4 zile).
 Se pare că dacii corectau această eroare la fiecare 104 ani. Aceasta explică prezența celor 104
blocuri de piatră în cercul exterior (A) al marelui sanctuar circular. Parcurgerea unui cerc complet
(adică trecerea a 104 ani) indica momentul corectării.
Prezentarea de mai sus este realizată în linii mari. Calculul realizat de daci și semnificația
fiecărui element al sanctuarelor nu sunt cunoscute cu exactitate nici până azi.
În orice caz, calendarul dacic era mult mai precis decât cel roman din vremea sa. În calendarul
roman inițial (sec. VII î.Hr.) anul avea 355 zile, adică era cu 10 zile mai scurt decât anul tropic. Deci
calendarul roman rămânea în urmă cu 10 zile pe an, iar calendarul dacic rămânea în urmă doar cu 4
zile la 104 ani!

Armata dacă

Poporul dac era unul aşezat, iar nu nomad, dacii porneau la război numai cu
armata lor, nu cu întreg neamul femei, copii, bătrâni, aşa cum fac ceilalţi barbari.
Un fapt important este dispreţul faţă de moarte. Crezând, potrivit religiei lor, că sufletul este
nemuritor, considerând deci moartea nu ca un sfârşit, ci ca un început, alături de Zalmoxis, dacii
luptau cu un avânt şi un curaj extraordinar.
Dacii trăgeau bine cu arcul din fuga. Dacii sunt înfatişati pe columna lui Traian luptând de
obicei pe jos. Ei au o sabie încovoiata şi un scut rotund care-i apara de loviturile duşmanului. Unii
poartă Ina şi spada, lungă şi dreaptă, sau sabia scurtă, cu două tăişuri, asemenea celei romane. Alţii
au lănci şi suliţe, alţii prăştii pentru aruncat pietre sau plumb. În sfarşit, câţiva sunt reprezentaţi cu
topoare, cu măciuci, cu ciomege, într-un cuvânt cu arme ţărăneşti, aşa cum se constată mai tarziu şi în
armata noastra.5
Drapelul era în formă de balaur, având un cap de lup, cu gura deschisă, şi corpul de şarpe din
metal probabil aramă sau bronz. Se pare ca aerul, mai ales când era vânt, pătrunzând în gura capului
de lup, făcea să se audă un şuierat puternic. Romanii au împrumutat de la daci acest vestit stindard,
unic în lumea antică și care va fi țnsușit de toate legiunile romane. Însăși organizarea de lupta a fost la
început de origine traco-macedoneană sub forma bine cunoscutei falange.
Dacii cunoşteau de asemenea şi berbecele pentru dărămarea zidurilor duşmane precum şi un
fel de baliste, pentru asvârlirea la distanta a sulitelor sau a pietrelor mari.
Numărul armatei a variat, dupa cum varia şi întinderea. În timpul de înflorire al lui Buerebista,
Strabone spune că dacii puteau ridica o armata de 200.000 de oameni,ceea ce era ceva extraordinar
pentru vremurile acelea, când armatele obişnuite aveau între 20-30.000 de ostaşi. 6
Pe plan politico-militar, dacii erau văzuţi ca "cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci",
afirmându-se şi pe plan cultural potrivit opiniei lui Cassius Dio (citat de Iordanes) drept "superiori
aproape tuturor popoarelor şi aproape egali cu grecii".

Religia dacilor.

Dacii credeau într-un singur zeu, Zalmoxis. Ei gândeau că nu dispar după moarte, ci
işi continuă existenţa în cer alături de Zalmoxis. Dacii nu aveau idoli, fiindcă zeul nu poate
fi văzut de ochii muritorilor. Mai mult de atât, în concepția strămoșilor noștri nu mai existau alte
5
Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 103
6
Ibidem, p. 104
zeități în afară de a lor, adică zeii romanilor, grecilor, perșilor și ai celorlalte neamuri sunt minciuni.
Această concepție (monoteismul și lipsa reprezentărilor văzute) este în armonie cu învățătura
creștină. Creștinismul face cunoscut un singur Dumnezeu, așa cum mărturisim în Simbolul Credinței:
„Cred întru Unul Dumnezeu”. Iar înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, nimeni nu putea vedea
pe Dumnezeu. Abia după Întrupare se poate înfățișa în icoană chipul Domnului nostru Iisus Hristos.
Dacii credeau cu tărie în existența și nemurirea sufletului, fapt care le dădea un curaj deosebit
în luptele de apărare a neamului. În ceasuri de primejdie se ridicau năvalnic mulțimi de viteji,
înarmați uneori cu săbii, alteori cu unelte de plugărie, cu măciucă și buzdugan. Deși, mai târziu, am
fost nevoiți să ne organizăm o armată pentru a ne apăra de amenințarea permanentă a năvălitorilor,
noi, urmași ai dacilor, am rămas un popor doritor de pace; totdeauna, în războaiele de apărare, rolul
cel mai important îl avea „oastea cea mare a țării”, adică cetele de viteji – de la cei mai tineri până la
bătrânii care încă mai puteau ține arma în mâini – care își lăsau casele și veneau la luptă, înarmați cu
ce găseau la îndemână.
Grecii nu admiteau ca un alt popor să ajungă la o concepție religioasă superioară lor. De aceea
ei au creat tradiția (preluată de Herodot) că Zalmoxes ar fi fost un sclav dac al marelui Pitagora. S-ar
fi înțelepțit alături de stăpânul său. Eliberat de acesta, merge în Dacia și primește la el doar pe
conducătorii poporului, cărora le dă sfaturi înțelepte și îi învață că sunt nemuritori. Constuiește un
adăpost subteran unde stă trei ani. Dacii îi plângeau dispariția. Odată ieșit de acolo, poporul îl
aclamează ca un zeu înviat din morți cu propria lui putere. Herodot încheie cu următoarele
cuvinte semnificative: « Eu nu zic că a fost, nici că nu a fost. Cred însă că Zalmoxis a trăit cu mulţi ani
înainte de Pythagoras ». Deci, toată povestea adaogăm noi n-are nici o bază.7
Zalmoxis era numele cel mai răspândit pe care dacii îl dădeau zeului lor. Alte triburi îl
numeau Gebeleizis; Platon îi dă numele de “zeul rege”. Acest zeu era cerul senin, luminos. Tot ce-i
tulbură frumuseţea şi armonia, furtuna, norii, grindina, trebuie combătut. De aceea, dacii trageau cu
săgeţile în vazduh, spre nori ca să-i gonească. Altarele erau sus, pe munţi, cât mai aproape de cer. Iar
locuinţa marelui preot era tot sus, într-o peşteră de pe muntele Kogaion. 8
Cultul lui Zalmoxes consta din slujbe, ceremonii şi incantaţii făcute în special pe vârfurile
înalte ale Carpaţilor.Preoţii erau şi prezicători şi medici în acelaşi timp, având vaste cunoştiinţe din
diverse domenii. Prin felul lor de vieţuire se asemănau cu călugării de azi. Ei nu se căsătoreau, nu
mâncau carne, ci numai lapte, brânză şi miere.
In fruntea preotilor era marele preot. El cunoştea semnele cerului şi făcea preziceri. În
împrejurări grele, regele dac îi cerea sfatul. Pentru popor, marele preot era aproape un zeu ; de aceea
şi poruncile sale găseau intotdeauna ascultare. 9
Din cinci în cinci ani, dacii trimeteau lui Zalmoxis câte un sol ca să-i zică durerile şi nevoile
lor. Trimiterea se făcea astfel: se trăgea la sorţi unul dintre daci, i se inşirau toate câte are să-i
transmită zeului şi apoi era asvărlit în sus spre a cădea în trei lăncii cu vârful în sus. Dacă solul murea
era semn că zeul a primit cererile lor. Dacă nu murea se dădea vina pe el şi era ales altul.
Înainte de a pleca la război, dacii se împartăşeau cu apa din Dunăre, în chip de
vin sfant, şi jurau să nu se întoarcă în ţară până ce nu vor fi omorât pe duşmani. 10

7
Ibidem, p. 108
8
Ibidem, p. 108
9
Ibidem, p. 109
10
Ibidem, p. 110
 Străvechile ritualuri geto-dacice sunt încă practicate de către țăranii români : Alamori (rămășița
a cultului Soarelui la începutul primăverii), Armindeni (1 Mai), Caloianul și Paparudele (pentru
combaterea secetei are o vechime de mai bine de 5 milenii), Ciuleandra (semnifica trimiterea solului
la ceruri), jocul călușarilor (dans ritual făcut cu sulița - semnifica tot sacrificiile umane facute lui
Zamolxis), Dragobetele (ziua iubirii - simbolizează logodna animalelor, a fetelor și feciorilor),
Drăgaica (stravechi cult solar de Sânziene), Lazarul (se împarte pâine la săraci), Matcalaul (flăcăii se
prind frați de cruce iar fetele, surori), Văraticul (ceremonie păstoreasca) , etc.

Portul dacic.

Cea mai evidentă dovadă a continuității spiritului geto-dac peste milenii, o constituie portul,
costumele populare din diferite zone ale țării. Ţăranii de azi încă mai poartă aceeași îmbrăcăminte ca
dacii de pe Columna lui Traian sau de pe metopele monumentului de la Adamclisi (ițari, cămașă
lucrată cu flori pe poale și mâneci, cojocele lucrate cu flori, căciula - pe care romanii nu le aveau); iar
femeile dace erau net superioare celor romane ca stil și artă în toalete (cămașe cu decolteu, ie, fusta cu
clos, fote, bazma etc,). De asemenea, însuși cuvântul îmbrăcăminte este de origine dacică, fiind grefat
pe cuvântul dac braca - "pantaloni. Romanii ce au venit în Dacia au adoptat portul dac.