INDRUMAR de EFICIENTA ENERGETICA pentru

CLADIRI - I

CUM FUNCŢIONEAZĂ O
CLĂDIRE

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noul concept al dezvoltării durabile determină o

abordare diferită de cea clasică, cu care suntem obişnuiţi,
atunci când este vorba de o clădire. În prezent, clădirea este
considerată ca un organism într-o evoluţie continuă, care în
timp trebuie tratat, reabilitat şi modernizat pentru a
corespunde exigenţelor stabilite de utilizator într-o anumită
etapă. De mare actualitate sunt analizele şi intervenţiile
legate de economia de energie în condiţiile asigurării unor
condiţii de confort corespunzătoare. Acest aspect a fost
denumit eficientizarea energetică a clădirii. În paralel cu
reducerea necesarului de energie, se realizează două
obiective importante ale dezvoltării durabile, şi anume,
economia de resurse primare şi reducerea emisiilor
poluante în mediul înconjurător.
Sporirea eficienţei energetice se poate realiza pe mai
multe căi, de la educarea utilizatorilor clădirii în spiritul
economiei de energie, la intervenţii ce sunt la îndemâna
multora şi până la efectuarea unei expertize şi a unui audit
energetic în urma cărora experţii recomandă o serie de
soluţii tehnice de modernizare. Aceste soluţii depind de
tipul, vechimea şi destinaţia clădirilor şi se constituie în
ceea ce se numeşte reabilitarea sau modernizarea clădirii.
Reabilitarea/modernizarea termică a unei clădiri
reprezintă îmbunătăţirea ei în scopul menţinerii căldurii la
interior. Aceasta presupune adăugarea de izolaţie termică,
etanşarea, îmbunătăţirea sau chiar înlocuirea ferestrelor şi
a uşilor, precum şi îmbunătăţirea echipamentelor şi
instalaţiilor cu care este dotată clădirea. Reabilitarea
termică înseamnă şi implementarea de măsuri de eficienţă
energetică în toate activităţile de renovare şi reparaţii ale
clădirii.
Eficientizarea energetică a clădirilor reprezintă o
prioritate de prim rang, având în vedere slaba calitatea a
majorităţii construcţiilor existente, fie vechi, fie ieftine. Pe
de altă parte, costurile legate de reabilitarea termică a unei
clădiri sunt mai mici decât costurile legate de instalarea
unei capacităţi suplimentare de energie termică pentru
încălzire. În România, consumurile energetice pentru
sectorul populaţiei sunt la nivelul a 40% din consumul total
de energie al ţării, iar ponderea aceasta s-a constatat mai
mult sau mai puţin peste tot în lume.
Clădirile civile, în care utilizatorul principal este
omul, pot fi împărţite în două mari categorii:
clădiri de locuit, cămine, hoteluri
individuale – case unifamiliale, cuplate, înşiruite –
clădiri cu mai multe apartamente, multietajate de tip
bloc cu apartamente
clădiri publice sau terţiare (clădiri cu altă
destinaţie decât locuinţe)
spitale, creşe, policlinici
clădiri pentru învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, licee,
universităţi) şi sport
clădiri social-culturale (teatre, cinematografe, muzee)
instituţii publice (magazine, spaţii comerciale, sedii de
firme, birouri, bănci) şi alte clădiri industriale;
 Clădirile cu altă destinaţie decât cea de locuire se
împart după modul de ocupare în clădiri cu ocupare
continuă şi cu ocupare discontinuă, iar după clasa de inerţie
termică în clădiri de clasă de inerţie mare, medie sau mică.
Funcţiunea clădirilor civile este aceea de a crea în
interior un climat confortabil, indiferent de sezon. În acest
sens, elementele de construcţie care alcătuiesc anvelopa
unei astfel de clădiri trebuie astfel concepute încât să
asigure în interiorul încăperilor condiţii corespunzătoare de
confort higrotermic, acustic, vizual-luminos, olfactiv-
respirator. Noţiunea de confort trebuie să sugereze crearea
unui mediu corespunzător desfăşurării vieţii normale.
Confortul higrotermic se traduce în nivele de
temperatură şi umiditate uşor de suportat. El se realizează
cu consum de energie, fie pentru încălzirea spaţiului utilizat
(iarna), fie pentru răcirea lui (vara). Din acest motiv,
confortul higrotermic reprezintă componenta de confort
direct legată de noţiunea de eficienţă energetică a clădirii în
sensul că se urmăreşte atingerea lui cu consumuri
energetice minime.
Starea de confort termic dintr-o încăpere se realizează
în condiţiile în care cel puţin 90% din utilizatori nu pot
indica dacă ar prefera o ambianţă mai caldă sau mai rece.
Identificarea exigenţelor de performanţă asociate realizării
cerinţelor de confort termic ale utilizatorilor se face
analizând atât aspectul obiectiv legat de necesitatea
menţinerii temperaturii interne a corpului omenesc în jurul
valorii de 37oC, cât şi aspectul subiectiv care se referă la
metabolismul, sistemul termoregulator şi sensibilităţile
proprii fiecărui organism.
De la orice produs de tip “clădire” ceea ce se aşteaptă în
final este un răspuns corespunzător la toate
cerinţele/exigenţele utilizatorilor formulate de cei implicaţi
în utilizarea ei. Formularea cerinţelor utilizatorilor nu se
poate face decât în termeni calitativi cu referire la clădire în
ansamblul ei. În acest sens, se prezintă un mic dicţionar de
termeni consacraţi:
exigenţa utilizatorului = Enunţarea unei necesităţi faţă
de clădirea (construcţia) ce trebuie utilizată.
cerinţa de calitate = Exprimarea calitativă a
caracteristicilor clădirii (în ansamblu, sau a părţilor
componente) pe care aceasta trebuie să le îndeplinească
pentru a satisface exigenţele utilizatorilor, ţinând seama
de diverşii agenţi care acţionează asupra clădirii.
condiţie tehnică = Exprimarea şi detalierea în termeni
tehnici de performanţă a cerinţei de calitate.
criteriu de performanţă = Caracteristică ce trebuie luată
în considerare la detalierea şi cuantificarea condiţiilor
tehnice în cantităţi denumite “niveluri de performanţă”
nivel de performanţă = valoare impusă pentru un
anumit criteriu de performanţă în funcţie de condiţiile
tehnice, influenţa agenţilor care acţionează asupra
construcţiilor.
performanţă = comportarea unui produs în raport cu
utilizarea sa; Prin produs se poate întelege clădirea în
ansamblu sau orice parte a acesteia.
construcţie = lucrare legată de teren, executată cu
diverse materiale, pe bază unui proiect, având destinaţie
precizată (construcţii civile, industriale, inginereşti)
clădire = construcţtie având ca scop realizarea unor
spaţii închise ce adăpostesc activităţi umane şi/sau
procese tehnologice
element component = produs realizat ca unitate
distinctă, destinat a fi încorporat în clădire pentru a
îndeplini una sau mai multe funcţiuni specifice.
subsistem al clădirii = grupare de elemente componente
care îndeplinesc împreună una sau mai multe funcţii
necesare satisfacerii exigenţelor utilizatorului.
ansamblu = reunirea mai multor elemente componente
care asigură realizarea unei funcţiuni.
 Cerinţe de calitate ale unei clădiri sunt, în esenţă,
următoarele:
A. Rezistenţă şi stabilitate
B. Siguranţă în exploatare
C. Siguranţă la foc
D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi
protecţia mediului
E. Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de
energie
F. protecţia împotriva zgomotului
Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc
fondul existent de clădiri, corespunde, independent de sistemul
structural utilizat, specificaţiilor şi exigenţelor impuse de
standardele privind calculul higro- şi termo-tehnic. Deci,
corespunzător fiecărei generaţii de astfel de standarde, precum şi
nivelului tehnologic specific respectivei perioade, există grupe de
clădiri având acelaşi nivel de protecţie termică, indiferent de
materialele utilizate pentru alcătuirea anvelopei clădirilor. Nivelul
protecţiei termice a clădirilor a progresat pe măsură ce au evoluat
prescripţiile tehnice specifice. Nivelul de termoizolare asigurat pe
baza metodologiei standard este reflectat în valorile rezistenţelor
termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi exteriori,
terase, planşee peste subsol), în câmp curent, medii ponderate sau
corectate cu influenţa punţilor termice.
Principalele sisteme constructive practicate pentru
clădirile existente au fost următoarele:
Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime
preponderent de 5 niveluri, dar şi 9 niveluri, construite între
anii 1960-1990 într-un volum de 1,2 milioane apartamente
(cca 37% din total).
Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din
beton armat, având pereţii exteriori din zidărie de BCA sau cu
panouri prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5 şi 9
niveluri.
 Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea
cofrajelor glisante şi cu structura de rezistenţă din cadre de
beton armat monolit având magazine la parter - într-un număr
relativ mic.
Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de
înălţime de 2...4 niveluri.
Clădiri cu pere ţi din lemn, paiantă sau chirpici.
Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5
niveluri, iar un procent de 15-25 % de 9 niveluri, numărul
apartamentelor din clădiri cu regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri
fiind relativ redus.
O casă bine izolată este confortabilă, silenţioasă şi
acumulează mai puţin praf şi polen la interior. Orice
activitate de îmbunătăţire menţine clădirea într-o formă
mai bună, prelungindu-i durata de viaţă şi mărindu-i
valoarea. Investiţiile contribuie la scară mai mare şi la
economisirea resurselor primare de energie, precum şi la
diminuarea poluării mediului prin emisiile de gaze inerente
procesului de producere a energiei.
Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire,
atât din punctul de vedere al construcţiei cât şi din punctul
de vedere al echipamentelor şi instalaţiilor care o deservesc,
este esenţială pentru identificarea strategiilor ce trebuiesc
adoptate pentru reabilitarea sa energetică. Scopul acestui
capitol este acela de a prezenta sumar modul în care o
clădire funcţionează ca un sistem, cu multiple fluxuri şi
componenete interconectate. Fiecare parte a clădirii este
legată de toate celelalte părţi, iar orice schimbare produsă
într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de
reabilitare, forţele care se manifestă într-o clădire trebuiesc
menţinute în echilibru: sarcina structurală, efectele
vântului şi vremii, fluxurile de umiditate, căldură şi aer. De
exemplu, adăugarea de izolaţie termică sau bariere de
vapori şi aer afectează condiţiile de umiditate, ventilare şi
aerul necesar arderii în instalaţiile de încălzire.
 Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri
trebuie să ţină seama de asigurarea la interior a condiţiilor
de confort, sănătate şi siguranţă pentru toţi utilizatorii
clădirii. Caracteristicile materialelor de construcţie şi
reabilitare, procedurile de instalatare şi tehnicile de
construcţie sunt în mod normal specificate în coduri şi
standarde, cu accent pe problemele de sănătate şi siguranţă,
precum ventilaţia şi protecţia împotriva incendiilor. Din
acest motiv, dacă măsurile de reabilitare nu pot fi
implementate de către chiar utilizatorii sau proprietarii
clădirii, este recomandat să se apeleze la specialişti. În
continuare se prezintă câteva aspecte legate de modul în
care funcţionează o clădire, atât prin construcţia propriu-
zisă, cât şi prin echipamentele şi instalaţiile din dotare, cu
accent pe schimburile energetice şi pe posibilităţile de
economisire a energiei consumate.

1.2ANVELOPA CLĂDIRII

Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de

circulaţie şi alte spaţii comune, delimitat de o serie de
suprafeţe care alcătuiesc anvelopa clădirii şi prin care au loc
pierderile de căldură.
Anvelopa unei clădirii este alcătuită din totalitatea
suprafeţelor elementelor de construcţie perimetrale, care
delimiteză volumul interior (încălzit sau răcit), de mediul exterior
sau de spaţiile necondiţionate din exteriorul clădirii. Anvelopa
clădirii separă volumul interior al clădirii de :
- aerul exterior;
- sol (la plăci în contact direct cu solul, amplasate fie
peste cota terenului sistematizat, fie sub această cotă,
precum şi la pereţii în contact cu solul);
- încăperi anexă ale clădirii propriu-zise, neîncălzite sau
mult mai puţin încălzite, separate de volumul clădirii
prin pereţi sau/şi planşee, termoizolate în mod
corespunzător (exemplu: garaje, magazii, subsoluri
 tehnice sau cu boxe, pivniţe, poduri, camere de pubele,
verande, balcoane şi logii închise cu tâmplărie
exterioară, ş.a.);
- spaţii care fac parte din volumul constructiv al clădirii,
dar care au alte funcţiuni sau destinaţii (exemplu: spaţii
comerciale la parterul clădirilor de locuit, birouri, ş.a.);
- alte clădiri, având pereţii adiacenţi separaţi de clădirea
considerată, prin rosturi.
Anvelopa reprezintă învelişul care protejează
interiorul casei împotriva vântului, ploii şi ninsorii; în plus,
ea conferă suportul structural pentru pereţi şi acoperiş,
protejează structura împotriva deteriorării, permite
utilizarea luminii naturale, precum şi accesul în şi înafara
clădirii. O abordare globală a anvelopei reprezintă
cheia unei izolări termice peformante. Pentru o
izolare eficientă a anvelopei, trebuie luate în
consideraţie toate componentele sale. În practică,
însă, nu este atât de simplu, având în vedere că
aceste componente trebuie să satisfacă exigenţe
diverse şi variate (transparenţă, mobilitate,
caracteristici mecanice). O izolare echilibrată a
tuturor componentelor este de multe ori însă
imposibilă.

În cele din urmă, rolul anvelopei este acela de a

separa mediul controlat, confortabil de la interior de
vremea de afară. Menţinerea condiţiilor dorite la interior se
realizează prin controlul fluxurilor de căldură, aer şi
umiditate între interiorul şi exteriorul clădirii. Prezenţa
acestor fluxuri este ilustrată în Figura 1.1, unde se
deosebesc fluxurile de căldură, Qc , de fluxurile de aer şi
umiditate realizate prin ventilaţie, Qv .
Fig. 1.1 Fluxuri de căldură, aer şi umiditate prin anvelopa unei clădiri
1.2.1 Anvelopa şi fluxul de căldură
O condiţie importantă pentru realizarea confortului
interior o reprezintă dotarea clădirii cu un sistem de
încălzire care să furnizeze căldură pe perioada sezonului
rece. Căldura furnizată trebuie să fie menţinută la interiorul
clădirii, astfel încât consumul de energie al sistemului de
încălzire să fie minim necesar. Dar caracteristica
transferului de energie termică (sau căldurii, numită
popular „transfer de căldură”) este aceea că el este generat
de orice diferenţă de temperatură şi poate avea loc în orice
direcţie.
Multă lume crede poate că, datorită aerului cald care
se ridică, cea mai mare parte a căldurii se pierde prin
acoperiş. Aceasta nu este neapărat adevărat. Căldura
„curge” de la orice suprafaţă mai rece spre una mai caldă,
fie în sus, fie în jos, fie pe laterală. O cameră încălzită
plasată peste un garaj neâncălzit va pierde căldură prin
podea. În mod similar, pierderile de căldură pot apare prin
pereţi – în subsol sau deasupra solului. Este rolul anvelopei
clădirii de a controla fluxul de căldură între mediul său
interior şi cel exterior.
Mecanismele (sau modurile) de transfer al căldurii
sunt conducţia termică, convecţia termică şi radiaţia
termică. Fluxul de căldură prin anvelopă se poate realiza
prin unul, două sau toate cele trei moduri.
Conducţia termică apare într-un mediu staţionar (fie
el solid, lichid sau gazos) prin transferul de energie
microscopică de la particulele componente (molecule,
atomi) cu viteze mari spre cele cu viteze mici, ca urmare
a ciocnirilor inerente dintre particule. Ca urmare,
conducţia termică se realizează mai bine prin solide şi
lichide decît în gaze, unde densitatea de particule este
scăzută. Materialele izolatoare termic au adesea o
structură poroasă, cu spaţii umplute cu aer, reducând
astfel fluxul de căldură prin anvelopă. Proprietatea
materialelor de a transfera căldura prin conducţie se
numeşte conductivitate termică, iar valorile ei sunt
dependente de temperatură. În literatura de specialitate
sunt prezentate valori sau expresii de calcul pentru
conductivitatea termică a majorităţii materialelor
utilizate în inginerie.
Convecţia termică apare intre o suprafaţă şi un fluid
în mişcare, realizându-se prin acţiunea combinată a
conducţiei termice prin fluid şi a mişcării macroscopice
de ansamblu a fluidului. Aceasta din urmă este în mare
parte responsabilă de transportul de energie
microscopică între suprafaţă şi fluid. Într-o încăpere
neizolată, de exemplu, aerul „culege” căldura de la
peretele cald, apoi circulă, ajungând la peretele rece prin
care ea se pierde. O parte a căldurii se transferă şi prin
amestecarea aerului cald cu aer rece. Convecţia termică
este de două feluri: convecţie forţată, atunci când
 mişcarea fluidului este impusă cu mijloace mecanice (cu
pompe, ventialatoare etc.) sau naturale îndepărtate
(vânturile); şi convecţie naturală, atunci când mişcarea
fluidului se naşte natural din diferenţele de densitate
generate de diferenţele de temperatură locale (fluidul
mai cald urcă, iar cel rece coboară, formându-se aşa
numiţii curenţi convectivi).
Radiaţia termică reprezintă energia emisă sub forma
undelor electromagnetice, ca urmare a modificărilor
intervenite în configuraţia eelctronică a corpului emitor.
Radiaţia termică se manifestă la orice nivel de
temperatură şi, spre deosebire de conducţie şi convecţie,
nu necesită un mediu transportor. Sunt situaţii în care
radiaţia termică este mică, chiar neglijabilă, în
comparaţie cu celelalte moduri de transfer (la diferenţe
mici şi medii de temperatură), sau sunt situaţii în care
radiaţia termică este dominantă (la diferenţe mari de
temperatură, precum radiaţia incidentă de la soare, sau
pe timp de noapte spre spaţiul atmosferic îndepărtat).
Dacă o persoană stă în faţa unei ferestre reci, ea pierde
căldură şi simte frig, chiar dacă temperatura aerului la
interior este ridicată.
Controlul fluxului de căldură prin anvelopă se
realizează prin intermediul unui material izolator termic.
Acesta înveleşte anvelopa clădirii pentru a-i reduce
pierderile de căldură spre exterior. Aerul în repaus nu este
bun conductor termic, astfel că el reprezintă în principiu un
izolant relativ bun. Însă, în spaţii mai mari, precum
cavităţile din pereţi, căldura se poate pierde totuşi prin
convecţie şi radiaţie. Rolul izolaţiei este exact acela de a
diviza volumul de aer în compartimente suficient de mici
pentru a împiedica formarea curenţilor convectivi, aerul
rămânând în repaus. În acelaşi timp, materialul izolator
reduce radiaţia de la o suprafaţă la alta a compartimentului
cu aer.
 Cu ani în urmă, când tipurile de izolaţii erau extrem
de limitate, măsura eficienţei stratului izolator era grosimea
lui. Azi, izolaţiile se aleg funcţie de rezistenţa lor termică,
proprietate definită ca Rt  T / Q  K / W  , prin analogie cu
rezistenţa electrică a unui conductor Re  V / I V / A . Cu
cât rezistenţa termică este mai mare, cu atât fluxul de
căldură prin material este mai mic. O izolaţie sau alta poate
avea grosimi diferite, dar atâta timp cât rezistenţa lor
termică este aceeaşi, ele vor controla în mod egal pierderile
de căldură. În ghidurile de profil sunt listate toate
materialele de construcţie şi de izolaţie împreună cu
rezistenţa lor termică.
O izolaţie termică funcţionează bine, dacă este
montată corespunzător în pod, subsol şi pe pereţii exteriori.
Deşi tehnologia de montaj este relativ complexă şi specifică
locului şi nu face obiectul lucrării de faţă, se pot indica
următoarele recomandări generale:
Izolaţia trebuie să umple spaţiul complet şi uniform.
Orice porţiuni goale sau colţuri vor permite apariţia
convecţiei termice, capabile să by-paseze complet
izolaţia.
Punţile termice trebuiesc evitate oriunde este posibil.
După cum sugerează şi numele, puntea termică
reprezintă o porţiune de anvelopă cu rezistenţa termică
conductivă mai mică, permiţând astfel transferul
preferenţial al căldurii prin acea porţiune (de exemplu, o
grindă în perete). Atunci când izolaţia se aplică peste
una din feţele punţii termice, ea acţionează ca o barieră,
blocând fluxul de căldură.
Izolaţia trebuie să aibe grosimea permisă de mărimea
spaţiului şi, atunci când este formată din material moale
şi poros, ea trebuie să aibe densitatea corespunzătoare
pentru a forma rezistenţa termică necesară.
Mărimea izolaţiei termice se alege funcţie de mai mulţi
factori:
 Normativele în domeniul reabilitării termice a clădirilor
pot cuprinde specificaţii asupra grosimii izolaţiei care
trebuie adăugate.
Starea şi grosimea izolaţiei existente impun grosimea şi
felul izolaţiei care trebuie adăugate.
Modul în care este construită casa determină câtă
izolaţie poate fi practic adăugată.
Derularea altor lucrări de reabilitare poate permite re-
izolarea casei la un nivel superior.

1.2.2 Anvelopa şi fluxul de aer

Printre alte probleme, menţionate mai jos, schimbul

de aer prin anvelopă poate reprezenta o sursă importantă
de pierdere termică. Deoarece aerul cald poate conţine
cantităţi mari de vapori de apă, fluxul de aer este de
asemenea principalul mijloc prin care umiditatea străbate
anvelopa. În condiţii de iarnă, aerul este forţat să treacă
prin anvelopa clădirii. Aerul care iese transportă căldură şi
umiditate, iar aerul care intră este uscat şi creează curenţi
neconfortabili.
Pentru ca aerul să traverseze anvelopa clădirii,
trebuie să existe un spaţiu gol (o gaură – uşă, fereastră
deschise – un orificiu, o fantă) şi o diferenţă de presiune
între interiorul şi exteriorul anvelopei. Diferenţa de
presiune poate fi cauzată de orice combinaţie între:
vânt,
diferenţă de temperatură care conduce la fenomenul de
stratificare termică pe verticală, cunocut ca efect de coş,
echipamente dotate cu arzătoare sau ventilatoare de
aerisire.
Efectul de vânt apare atunci când vântul suflă spre
clădire, iar în punctul de impact cu peretele energia
cinetică se transformă în energie potenţială de presiune
(se aplică aici bine-cunoscuta lege a lui Bernoulli). În
modul acesta, presiunea aerului creşte pe partea dinspre
 care suflă vântul, iar aerul este forţat să pătrundă în
clădire. Pe de altă parte, presiunea aerului pe faţa opusă
a clădirii scade datorită antrenării de către vânt a
aerului lateral clădirii, iar aerul din clădire este forţat să
iasă afară.
Efectul de stratificare apare în casele încălzite, unde
aerul cald, de densitate mai mică, urcă şi se destinde,
creînd la partea de sus a clădirii o presiune mai mare.
Aerul scapă afară prin fisurile din plafon şi prin
crăpăturile din jurul ferestrelor de la etajele superioare.
O dată cu ridicarea aerului cald, în partea de jos a
clădirii se creează o uşoară depresiune care forţează
aerul exterior să pătrundă la interior prin orice
neetanşeitate sau deschidere din anvelopă.
Efectul de ardere şi ventilare se datorează
echipamentelor şi instalaţiilor cu procese de ardere a
unui combustibil, fie el lemn, petrol sau gaz natural.
Procesul de ardere necesită mai mult aer care să permită
oxidarea elementelor chimice combustibile, fapt pentru
care se prevăd modalităţi de asigurare a acestui aer în
exces (de exemplu, ventilatoare sau coşuri cu tiraj
corespunzător). Sobele deschise sau şemineele trebuie
să evacueze gazele de ardere, nocive pentru sănătate, iar
odată cu ele se evacuează şi mult aer. Aerul acesta
trebuie înlocuit pentru menţinerea presiunii din
interior, aşa că, prin anvelopă, pătrunde aer proaspăt
din exterior. Din acest motiv, încăperile dotate cu sobe
sau şeminee au curenţi de aer mai intenşi decât
celelalte.
La fluxul de aer prin anvelopa clădirii pot contribui
şi ventilatoare mici de bucătărie sau baie, ventilatoare mai
mari din sistemul central de aerisire, grătare amplasate pe
sobe, uscătoare de rufe
Efect de vânt sau alte
Stratificare ventilatoare
termică de aerisire
Efecte de ardere şi ventilare
existente în clădire.
 Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă

Controlul fluxului de aer între interior şi exterior

asigură multe avantaje, precum:
Economie de bani şi energie
Clădire mai confortabilă fără zone reci şi curenţi de aer.
Protecţia materialelor clădirii împotriva stricăciunilor
cauzate de umiditate
Un spor de confort, sănătate şi preotecţie, se elimină
aerul uzat şi îmbâcsit şi se asigură aerul în exces necesar
pentru realizarea în siguranţă a proceselor de ardere.
O clădire mai curată şi mai calmă.
Controlul fluxului de aer implică trei activităţi simple, care
trebuie realizate deodată:
Prevenirea scurgerilor necontrolabile de aer prin
anvelopă,
Asigurarea aerului proaspăt şi evacuarea aerului uzat,
Asigurarea tirajului şi aerului de ardere necesar
arzătoarelor din dotarea casei (şeminee, aragaz, cazan
de apă caldă).
Pentru a fi eficientă, izolaţia termică trebuie să includă
spaţii mici de aer nemişcat. De aceea, ea trebuie protejată
împotriva vântului ce suflă dinspre exterior, dar şi
împotriva scăpărilor de aer dinspre interior.
Bariera de vânt este amplasată pe partea din
exterior a anvelopei pentru a proteja izolaţia de aerul
atmosferic în mişcare. Uneori, anvelopa este îmbrăcată în
plăci de carton tratat sau alefină care, pe lângă rolul de
material de construcţie, acţionează şi ca bariere de vânt.
Bariera de aer blochează aerul din interior şi-l
împiedică să iasă în exterior. Prin aceasta, bariera de aer
îndeplineşte două funcţii importante:
reduce pierderile de căldură prin împiedicarea
circulaţiei de aer prin anvelopă (aerul cald care iese este
înlocuit de aer rece din exterior);
protejează izolaţia şi structura de rezistenţă împotriva
stricăciunilor cauzate de umezeală atunci când vaporii
de apă condensează în ansamblul anvelopei.
Bariera de aer poate fi instalată oriunde în anvelopă;
ea poate fi chiar combinată cu bariera de vânt, amplasată
deci la exteriorul anvelopei. De obicei, însă bariera de aer
este instalată pe partea din interior a anvelopei, acolo unde
poate fi menţinută caldă. Astfel, materialul din care este
confecţionată bariera poate fi ferit de temperaturile extreme
din timpul iernii sau verii, ceea ce îi sporeşte durabilitatea.
Pe de altă parte, este împiedicată circulaţia aerului prin
perete, iar pierderile de căldură prin convecţie sunt reduse
semnificativ. În varianta de amplasare la interior, bariera
de aer poate fi combinată cu bariera de vapori.
Pentru a fi eficientă, bariera de aer trebuie să fie:
rezistentă la mişcarea aerului,
suficient de rigidă şi rezistentă pentru diferenţele de
presiune,
continuă, prin etanşarea tuturor îmbinărilor, muchiilor,
golurilor sau fisurilor.
Datorită numeroaselor componente care alcătuiesc
anvelopa unei clădiri (precum: pereţi, fundaţii, uşi, ferestre,
acoperiş), este imposibil ca bariera de aer să fie alcătuită
dintr-un singur material care să învelească complet
clădirea. De fapt, bariera de aer reprezintă un sistem
alcătuit din multe componente care sunt legate unele de
altele. Mai jos, sunt descrise câteva componente tipice
pentru bariera de aer:
Foi de polietilenă sau tencuială – pentru suprafaţele
mari (pereţi, plafoane)
Ferestre, uşi, trape, aerisiri cu clapă – incluse în
construcţie din alte considerente specifice,
Praguri, profiluri metalice de rame la ferestre – în fapt,
elemente de construcţie,
Călăfătuială (etanşare cu ipsos), garnituri de tot felul,
benzi adezive – etanşează îmbinările componentelor
pentru a asigura continuitatea barierei de aer.
În cazul în care anvelopa este suficient de etanşă,
rezultatul unei renovări majore sau caracteristica unei
construcţii noi de calitate, controlul fluxului de aer trebuie
în mod obligatoriu completat cu sisteme de aerisire şi
ventilare.
A nu se uita că o clădire complet etanşă este
nesănătoasă, periculoasă chiar.

Ventilarea controlată. Clădirile mai vechi sunt

ventilate prin scurgerile necontrolate de aer ce au loc la
deschiderea ferestrelor şi uşilor, ceea ce nu este întotdeauna
confortabil şi eficient. Pe vreme rece şi vântoasă, poate intra
prea mult aer din exterior, cauzând curenţi neplăcuţi şi
scăderea temperaturii interioare (sau creşterea costurilor cu
căldura suplimentară necesară). Pe de altă parte, toamna
sau primăvara, nu se asigură uneori suficient aer proapăt.
În cazul în care bariera de aer există şi este continuă,
schimbul necesar de aer se poate realiza pe toată durata
anului printr-un sistem controlat de ventilare. Un sistem de
ventilare controlată are, în esenţă, patru componente:
un mijloc de evacuare a aerului uzat şi a vaporilor de apă
în exces,
 un mijloc de asigurare a aerului proaspăt
un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga
clădire,
elemente de control pentru sistemul de ventilare.
Multe dintre clădiri au deja componente ale
sistemului de ventilare, punându-se doar problema
completării lui cu elementele lipsă. Astfel, evacuarea
aerului uzat poate fi asigurată prin ventilatoare mici
amplasate în bucătării şi băi, acolo unde umiditatea este
mare. Uscătoarele de rufe au de cele mai multe ori conducte
de evacuare conectate la exterior. Asigurarea aerului
proaspăt poate fi realizată în clădirile dotate cu sisteme de
încălzire prevăzute cu circulaţie forţată de aer prin
instalarea unei tubulaturi conectate la exterior şi acţionarea
la turaţie redusă a ventilatorului sistemului de încălzire
chiar şi în absenţa încălzirii. În cazul în care clădirile au
radiatoare individuale în încăperi, se poate instala un
sistem central de alimentare cu aer, cu tuburi către fiecare
cameră şi un ventilator care să asigure circulaţia aerului.
Acest sistem se potriveşte cel mai bine caselor mici sau
cabanelor. În sezonul rece, însă, aerul rece din exterior
trebuie preâncălzit sau temperat prin amestecarea cu aer
cald de la interior. Elementele de control sunt de obicei
montate pe partea de evacuare a sistemului; partea de
alimentare răspunde pasiv prin simpla înlocuire a cantităţii
de aer evacuat. Una dintre metodele de control utilizează
umiditatea ca indicator al cantităţii de aer necesar a fi
evacuate. În mod uzual, se realizează o setare automatizată
a ventilatorului de evacuare, cu posibilitatea de intervenţie
manuală pentru cazuri deosebite precum gătit, duşuri sau
prezenţa mai multor persoane.
În cazul clădirilor noi, foarte etanşe, se recomandă o
capacitate de ventilare de ½ schimburi de aer pe oră.
Aceasta înseamnă că, numai prin ventilare mecanică,
jumătate din volumul de aer al clădirii este înlocuit cu aer
exterior în decurs de o oră. Volumul de aer schimbat este
însă şi mai mare, având în vedere ca scurgerile necotrolate
se aer prin anvelopă nu pot fi eliminate practic complet. În
cazul clădirilor mai vechi, scurgerile necontrolate de aer
rămân semnificative chiar şi după execuţia unor lucrări
majore de renovare şi reabilitare. Ca urmare, capacitatea de
ventilare controlată necesară este ceva mai mică. Un indiciu
clar de apreciere a necesarului de ventilare suplimentară îl
constituie nivelul de umiditate şi apariţia condensului. În
general, dacă pe ferestrele cu geam dublu apare condens
doar în cazul cîtorva zile foarte reci, atunci se poate aprecia
că nivelul de ventilare al clădirii este satisfăcător. O
ventilare mai intensă poate fi necesară chiar dacă
umiditatea nu este foarte ridicată, dar există alte surse de
poluare precum fumatul sau alte îndeletniciri (lucru la
traforaj, maşină casnică de ţesut, etc.) Permeabilitatea (sau
etanşarea) clădirii la aer se poate măsura cu ajutorul unor
teste speciale, precum cele cu gaz trasor sau uşă suflantă
(vezi §5.4).
Asigurarea aerului de ardere. O instalaţie de ardere
cuprinde un dispozitiv ce arde combustibil. Exemple de
instalaţii de ardere sunt: cuptoare, şeminee, sobe cu gaz,
sobe cu lemne, boilerele cu gaz pentru apă caldă, uscătoare
cu gaz, toate sunt instalaţii cu ardere ce pot intra în dotarea
unei clădiri. Aceste instalaţii necesită aer * pentru oxidarea
elementelor chimice combustibile (C, H 2, S) şi pentru
alimentarea tirajului la coşul care evacuează gazele
rezultate din ardere (CO2, CO, H2O, SO2, O2,exces , N2 ).
Clădirile mai vechi, neprevăzute cu o barieră de aer etanşă,
asigură în mod obişnuit suficient aer prin fisurile şi orificiile
existente în anvelopă. La clădirile mai etanşe sau acolo
unde există mai multe instalaţii ce necesită aer
(ventilatoare, sisteme de evacuare, şeminee), este posibil ca
circulaţia aerului dinspre exterior să fie insuficientă, sau
chiar inversată. Acest din urmă caz pune probleme serioase
de sănătate şi siguranţă, deoarece inversarea tirajului la coş
înseamnă evacuarea gazelor de ardere nocive la interiorul
*
aerul atmosferic este format din aer uscat (21%O2, 79%N2) şi umiditate
(cca. 10 g apă la 1 kg de aer uscat)
clădirii. Ca urmare, un bun control al fluxului de aer trebuie
să asigure cu precădere condiţii optime de funcţionare
pentru toate instalaţiile cu dispozitive de ardere.

1.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate

Umiditatea cauzează fărâmiţarea betonului,

putrezirea lemnului, cojirea vopselii, poate strica tencuiala
şi distruge covoarele. Sub toate formele sale, umiditatea
reprezintă o cauză majoră de distrugere a componentelor
unei clădiri.
Umiditatea poate apare sub formă de solid, lichid
sau vapori. Sursa de umiditate poate fi exterioară, sub
formă de apă în sol, gheaţă, zăpadă, ploaie, ceaţă şi scurgeri
pe suprafeţe; sau poate fi interioară, sub formă de vapori
produşi de către ocupanţii clădirii (prin respiraţie) şi
activităţile lor (spălat, curăţenie, gătit), sau prin utilizarea
de sisteme umidificatoare.
Sub diversele ei forme, umiditatea străbate anvelopa
clădirii în mai multe moduri:
Apa se scurge de pe acoperiş sau pe geamul ferestrelor
sub acţiunea gravitaţiei.
Capilaritatea permite circulaţia apei în toate direcţiile,
creând un efect de sugativă; acţiunea capilarităţii
depinde de prezenţa unor spaţii foarte înguste, întâlnite
la înfăşurările suprapuse sau la materialele poroase
(precum betonul şi solul).
Vaporii de apă pot străbate materialele şi prin difuzie.
Aceasta este generată de prezenţa unei diferenţe în
presiunea vaporilor de apă şi de rezistenţa materialului
traversat la această diferenţă.
Circulaţia aerului prin anvelopă realizează o circulaţie
simultană de umiditate. Aerul conţine întotdeauna o
anumită cantitate de vapori de apă, cu atât mai mare cu
cât temperatura aerului este mai mare.
 Prin comparaţie, fluxul de aer printr-o mică
crăpătură în anvelopă transportă de circa o sută de ori mai
multă umiditate decât difuzia prin materialele anvelopei
clădirii.

Vaporii de apă devin o problemă atunci când

condensează şi devin apă lichidă, adică condens. Acesta se
întâmplă la umiditatea relativă de 100%, când aerul nu mai
poate îngloba vapori de apă. Un exemplu tipic îl reprezintă
condensul format pe ferestre. Când aerul interior vine în
contact cu geamul rece, temperatura lui scade şi odată cu ea
şi capacitatea aerului de a îngloba umiditate; ca urmare, o
parte din vaporii de apă din aer se depun pe geam şi
condensează. Dacă geamul este sub zero grade, umiditatea
depusă se transformă în gheaţă. O fereastră cu un singur
geam este mai rece decât una cu două geamuri, astfel încât
condensul se poate forma chiar în condiţii de umiditate
interioară redusă. Condensul apare mai ales în încăperile
mai umede din clădire, precum bucătăriile şi băile.

condens la
suprafaţa
interioară

condens în
construcţie

va apare
condens
datorită p
presiunea de saturaţie, f (t)
presiunea reală, f (masa de vapori de apă)

Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei

 Pentru ca clădirile să fie durabile şi confortabile,
controlul fluxului de umiditate prin anvelopă este
foarte important. Elementele de construcţie precum
scurgerile, acoperişul, şi hidro-izolaţia din subsol protejează
clădirea împotriva apei lichide. Controlul fluxului de vapori
de apă protejează structura clădirii şi asigură nivelul
confortabil de umiditate la interior.
Controlul umidităţii se realizează pe trei căi, numite şi
strategii:
Tehnici de construcţie care menţin umiditatea departe
de structura clădirii;
Micşorarea producţiei de umiditate;
Evacuarea la exterior a umidităţii în exces.
Chiar şi casele în aparenţă uscate, fără scurgeri prin
acoperiş sau infiltraţii în subsol, pot avea probleme cu
umiditatea. Aceasta pentru că sursele de umiditate nu sunt
întotdeauna evidente:
Ocupanţii şi activităţile lor,
Ploaia bătută de vânt pe pereţi,
Subsolurile umede,
Umiditatea depozitată în materialele şi finisajele clădirii.
O familie de patru persoane poate produce circa 63 litri
de apă pe săptămână prin activităţile casnice curente.
Atunci când hidro-izolaţia din subsol nu există sau este
deteriorată, apa din sol se infiltrează prin fundaţie prin
efectul de capilaritate şi se evaporă pe suprafaţa pereţilor şi
a podelei. Şi nu în cele din urmă, în perioada sezonului
umed, ploios, materialele şi finisajele clădirii absorb
umiditate, pe care o eliberează apoi în perioada sezonului
rece.

Umezeala produsă prin activităţi casnice curente

[ litri/săpt.]
Activităţi pentru o familie de patru persoane:
Gătit (3 mese zilnic) 6,3
Spălatul vaselor (de 3 ori zilnic) 3,2
 Îmbăiat 2,4
Spălatul rufelor 1,8
Uscatul rufelor la interior 10,0
Spălatul unei podele de 30.5m2 1,3
Respiraţie normală şi evaporare la nivelul 38,0
pielii de la ocupanţi
Total 63,0

În ciuda umidităţii produse, majoritatea caselor

vechi au iarna aerul atât de „uscat”, încât au nevoie de
sisteme de umidificare a aerului. Aerul rece nu poate
îngloba o cantitate prea mare de vapori de apă. În casele cu
multe scurgeri necontrolabile de aer, aerul rece şi uscat din
exterior pătrunde la interior, forţând aerul cald şi umed din
interior să iasă afară prin partea superioară a clădirii. Aerul
cald trece rapid prin anvelopa neizolată, fără a se răci
suficient pentru a cauza condensarea vaporilor de apă
conţinuţi. Dacă se adaugă izolaţie termică la interior, partea
exterioară a peretelui devine mult mai rece; în lipsa unei
protecţii suplimentare împotriva condensării, aceasta se
poate produce chiar în structura anvelopei. Fenomenul
apare deoarece aerul umed şi cald se răceşte în straturile
mai reci ale structurii, eliberând umiditate sub formă de
lichid; dacă este foarte frig, apa poate chiar îngheţa. Se pot
manifesta atunci efectele negative sub forma deteriorării
izolaţiilor, putrezirii lemnului, cojirii vopselelor, fărâmiţării
materialelor, apariţiei mucegaiului şi altele.
O umiditate relativă de peste 20% previne senzaţia
de uscăciune din gât şi conferă aerului ambiant calitatea de
confortabil. În plus, aerul umed elimină electricitatea
statică din clădire, este favorabil plantelor şi ajută la
păstrarea mobilei în condiţii mai bune. Pe de altă parte, o
umiditate relativă de peste 40% poate cauza gheaţă şi ceaţă
pe geamuri, pătarea pereţilor şi plafoanelor, cojirea
vopselelor, formarea mucegaiului şi apariţia mirosurilor
neplăcute. Când umiditatea relativă depăşeşte 50%,
controlul microbilor aerobi devine dificil.
 Apariţia condensului pe geamuri reprezintă un
indicator al unei umidităţii ridicate. Un higrometru sau alt
senzor de umiditate poate însă indica cu mai multă
exactitate nivelul de umiditate.
Pentru a menţine structura clădirii uscată se apelează la
următoarele patru tipuri de acţiuni:
Protecţia împotriva vremii şi umezelii exterioare
presupune învelirea anvelopei într-un material
impermeabil (carton asfaltat, tablă de zinc), instalarea
de streşini şi alte tehnici de construcţie care să
îndepărteze apa sau să reziste apei. Sub niveleul solului
(cota „0”), trebuie asigurate scurgeri de mărimi şi pante
corespunzătoare, precum şi folii impermeabile care să
prevină infiltrarea apei subterane în fundaţie prin
efectul de capilaritate.
Reducerea umidităţii la surse implică în primul rând o
producţie redusă de vapori de apă, iar în al doilea rând,
evacuarea aerului umed şi înlocuirea lui cu aer proaspăt
uscat.
Împiedicarea aerului umed să pătrundă în anvelopă
presupune instalarea unei bariere de vapori care să
reducă transportul umidităţii prin difuzie şi instalarea
unei bariere de aer care să împiedice transportul
umidităţii o dată cu fluxul de aer.
O barieră de vapori eficientă trebuie să fie:
rezistentă la difuzia de vapori
durabilă,
instalată pe partea caldă a peretelui
nu neapărat continuă.
Materialele care pot fi folosite ca bariere de vapori
includ polietilena, vopselele pe bază de ulei şi vopselele
impermeabile speciale, unele materiale de izolare
termică şi placajul. Bariera de vapori poate fi alcătuită
din materiale diferite în diferite părţi ale clădirii. Un
acelaşi material poate reprezenta în acelaşi timp barieră
 de aer şi barieră de vapori, cu condiţia să îndeplinească
ambele tipuri de proprietăţi şi să fie instalat
corespunzător. De exemplu, foliile de polietilenă şi
plăcile de ghips cu foiţă metalică pe una din feţe pot
combina cele două roluri.
Ca regulă generală, bariera de vapori trebuie
montată pe partea caldă a izolaţiei. În unele cazuri,
însă, se preferă instalarea barierei în interiorul
peretelui sau plafonului, dar astfel încât circa 2/3 din
grosimea structurii să fie spre partea rece. Poziţionarea
barierei de vapori trebuie reglată la clădirile cu
umiditate interioară mare sau atunci când clima este
extrem de rece.
Asigurarea „respiraţiei” anvelopei spre exterior
permite clădirii să facă faţă fluctuaţiilor sezoniere în
umiditate şi să elimine orice umezeală care pătrunde în
anvelopă, fie dinspre exterior, fie dinspre interior.
Aceasta se realizează în două moduri. În primul,
anvelopa este alcătuită din straturi de materiale diferite,
cu cel mai rezistent la apă amplasat pe partea caldă, şi
cel mai permeabil amplasat pe partea rece (la exterior).
În felul acesta, vapori pătrunşi în structură pot migra
numai spre exterior. În cel de-al doilea caz, structura
anvelopei are un interspaţiu gol, imediat după stratul
exterior de faţadă şi înaintea următorului strat de
rezistenţă. Aerul din interspaţiu devine cărăuşul
umezelii care pătrunde fie dinspre exterior, fie dinspre
interior. Această formulă constructivă nu trebuie
combinată cu instalarea de straturi izolante termic
pentru că prezenţa curenţilor convectivi de aer
intensifică şi transferul de căldură, negând deci rolul
izolaţiei.

Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea

de a considera clădirea ca un sistem în ansamblu său, mai
ales atunci cînd se urmăreşte executarea unor lucrări de
renovare şi reabilitare. O atenţie specială trebuie acordată
echilibrului dintre fluxul de aer şi cel de umiditate, precum
şi efectelor pe care diversele intervenţii făcute le au asupra
sistemelor de încălzire şi ventilare.

1.3 INSTALAŢIILE CLĂDIRII

Utilizatorii unei clădiri au o serie de cerinţe faţă de

clădire, cerinţe care în principal se referă la confort termic, vizual
şi acustic, la igienă şi sănătate şi nu în cele din urmă la siguranţă
şi adaptabilitate. Instalaţiile clădirii au rolul de a satisface aceste
cerinţe, consumând în schimb o formă de energie. Raporul dintre
efectul util (sau performanţa) şi energia consumată defineşte
eficienţa unei instalaţii. În ziua de azi, instalaţiile moderne obţin
performanţe cu folosirea raţională a resurselor şi în special a
energiei şi combustibililor.

1.3.1 Instalaţii de încălzire

În sezonul rece trebuie asigurate anumite temperaturi

interioare în încăperile unei clădiri; în aceste condiţii clădirea are
o “piedere de căldură” către exterior. Rolul instalaţiei de încălzire
este acela de a furniza clădirii energia termică ce se pierde în
exterior, astfel încât să se păstreze în interior temperatura
prescrisă. De cele mai multe ori, instalaţia de încălzire asigură şi
apa caldă menajeră consumată în clădire.
Caracteristicile unei instalaţii de încălzire depind de tipul
energiei consumate, tipul şi orarul de ocupare a clădirii, utilizarea
radiaţiei solare, structura, mărimea şi funcţia clădirii, de
pierderile estimate de căldură, precum şi de capitalul disponibil.
O instalaţie de încălzire “clasică” cu corpuri de
încălzire se compune din sursa termică (cazanul de
încălzire), reţeaua conductelor de distribuţie şi corpurile de
încălzire din încăperi (radiatoare, convectoare, registre
etc.). Agentul termic, de regulă apa, se încălzeşte în cazan şi
se pompează la consumatori, unde cedează căldura în
corpurile de încălzire; apa, astfel răcită se întoarce la cazan,
se reîncălzeşte şi circuitul se reia. Temperatura apei se alege
în funcţie de destinaţia spaţiului încălzit şi de sistemul de
încălzire folosit. De regulă se foloseşte apa caldă cu
temperatura maximă de 95oC, în condiţii nominale de
temperatură exterioară. Trebuie avut în vedere că reducerea
valorii limită a temperaturii agentului termic conduce la
reducerea pierderilor de căldură din reţeaua de conducte şi
la îmbunătăţirea confortului, dar şi la creşterea costului
instalaţiei (sunt necesare suprafeţe de schimb de căldură
mari).
În funcţie de destinaţia construcţiei, pentru anumite
condiţii specifice se pot folosi şi alte sisteme şi soluţii de
încălzire, precum:
încălzirea cu aer cald (când se prevede şi ventilarea
spaţiilor);
încălzirea cu arderea unui combustibil direct în aparatul
de încălzire (radianţi cu gaze, generatoare de aer cald
etc.);
încălzirea electrică;
încălzirea solară (ca sursă alternativă, într-o clădire
având o arhitectură specifică).
Tipurile de cazane, cu arderea unui combustibil sau electrice pot
fi:
cu condensaţie (realizează condensarea vaporilor de apă din
gazele de ardere), conducând astfel la performanţe superioare
prin eliberarea căldurii latente de vaporizare
fără condensaţie.
Sistemele de încălzire pot fi:
Locale (sobe)
Centrale (centrale de apartament)
La distanţă (termoficare)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de încălzire se face
în conformitate cu prevederile Normativului I 13-02 “Normativ
pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de încălzire
centrală”.
Consumul de energie termică pentru încălzire, cu
referire la energia primară la nivelul sursei termice,
depinde, atât de sarcina termică a consumatorului, cât şi de
performanţele de ansamblu ale instalaţiei şi de
caracteristicile constructive şi funcţionale ale elementelor
componente. Elementele semnificative ale instalaţiei de
încălzire, care prezintă un interes major pentru reducerea
consumurilor energetice sunt:
cazanul (randament la condiţii nominale şi la sarcini
parţiale, nivelul de temperatură a agentului termic);
pompele de circulaţie (randament, parametrii punctului
de funcţionare pe curba caracteristică);
reţeaua de conducte (termoizolaţie, pierderi de sarcină,
debit vehiculat);
elemente de automatizare (reglarea furnizării căldurii în
funcţie de necesităţile consumatorului);
corpurile de încălzire (eficienţă termică, termostatare);
contoare de energie termică (contorizare până la nivelul
consumatorului individual);
sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei
(AMC, telegestiune);
staţia de tratare a apei de adaus (dedurizare, pentru
preîntâmpinarea depunerilor pe suprafeţele de schimb
de căldură).

condens evacuat

gaze de alim. cu
ardere Schimbător de comb.
Schimbător
căldură de căldură
recuperator

retur - apă tur - apa caldă

rece
Fig. 1.4 Schema de principiu a unei instalaţii de încălzire cu
condensaţie

1.3.2 Instalaţii de ventilare şi climatizare

În aerul unei încăperi pot apărea o serie de agenţi poluanţi

proveniţi de la ocupanţi (bioxidul de carbon rezultat din
respiraţie, fumul de ţigară etc.), de la materialele de construcţie
(gaze, vapori, mirosuri) sau de la procese de fabricaţie (solvenţi
etc.). Rolul instalaţiei de ventilare este acela de a elimina sau
dilua aceste nocivităţi sub limita de periculozitate pentru
organismul uman, prin introducerea de aer proaspăt şi evacuarea
aerului viciat. În cazul în care, pe lângă cerinţele privind puritatea
aerului, se impune şi asigurarea anumitor parametri de
temperatură şi umiditate pentru aerul încăperii, instalaţia de
ventilare se transformă în instalaţie de climatizare.
O instalaţie de ventilare obişnuită se compune din:
priza de aer proaspăt, filtru de praf, canalele de aer,
ventilatorul de introducere, gurile de refulare a aerului în
încăperi, gurile de aspiraţie a aerului din încăperi şi
ventilatorul de evacuare. Se poate renunţa, după caz, la
ventilatorul de evacuare sau la ventilatorul de introducere
în situaţii speciale în care se practică ventilarea mixtă, cu
introducere mecanică şi evacuare naturală în
suprapresiune, respectiv, cu evacuare mecanică şi
introducere naturală în depresiune. Instalaţiile de ventilare
se prevăd cu baterii de încălzire a aerului proaspăt, situaţie
în care ele realizează şi încălzirea (parţială sau totală) a
încăperilor.
Instalaţiile de climatizare au în componenţă, în plus
faţă de instalaţiile de ventilare, baterii de răcire şi sisteme
de umidificare / uscare a aerului; ele realizează răcirea
încăperilor în sezonul cald, precum şi încălzirea (parţială
sau totală) în sezonul rece.
Tipurile de sisteme de ventilare şi/sau climatizare
se aleg în funcţie de climă, nivelul de confort, utilizare şi
funcţia clădirii, precum şi de capitalul disponibil. Ele
includ:
Ventilarea naturală (datorată numai diferenţelor de
presiune dintre interiorul şi exteriorul clădirii)
Unităţi izolate (ventilatoare, unitaţi mici de aer
condiţionat)
Sisteme centrale (unităţi de ventilare şi condiţionare
mari, unice pe clădire şi prevăzute cu sistem de
distribuţie în încăperile clădirii)
Conceperea şi realizarea instalaţiilor de ventilare şi
climatizare se face în conformitate cu prevederile
Normativului I 5-98 “Normativ privind proiectarea şi
executarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare”.
Consumul de energie pentru vehicularea aerului
şi pentru încălzirea sau răcirea lui depinde, atât de sarcina
termică de răcire şi de încălzire a consumatorului cât şi de
performanţele elementelor componente ale instalaţiei.
Elementele semnificative ale instalaţiei de ventilare-
climatizare, care prezintă un interes major pentru
reducerea consumurilor energetice sunt:
ventilatoarele (randamentul, parametrii punctului de
funcţionare de pe curba caracteristică, piese speciale de
racordare a ventilatorului la tubulatură);
priza de aer proaspăt (rezistenţa aeraulică);
filtrul de praf (gradul de colmatare - rezistenţa
aeraulică);
reţeaua de canale de aer (rugozitate, pierderi de sarcină,
termoizolaţie, etanşeitate);
organele de reglaj-clapete, jaluzele (pierderi de sarcină
minime în poziţia de funcţionare normal-deschis);
gurile de refulare şi de aspiraţie a aerului (pierderi de
sarcină);
camera de amestec (raportul de amestec; folosirea
recirculării aerului în măsura maxim posibilă);
baterii de încălzire / răcire a aerului (pierderea de
sarcină pe partea de aer şi pe partea de apă; parametrii
agentului termic; eficienţă termică; piesele speciale de
racordare a bateriilor la canalele de ventilare);
agregatul pentru producerea apei răcite (randament);
recuperatorul de căldură / frig din aerul evacuat
(eficienţa termică);
pompele de circulaţie agenţi termici (randament,
parametrii punctului de funcţionare pe curba
caracteristică);
sistemul de monitorizare a parametrilor instalaţiei
(AMC, telegestiune);
elementele de automatizare (reglarea parametrilor
regimurilor de funcţionare);
surse neconvenţionale de energie şi pompe de căldură.

Element de Ventilator
încălzire de mentare

Aerul ca
sursă de Pompă de
căldură căldură
sau frig
Ventilator de evacuare
Filtru Aspiraţie
aer uzat
recirculat
aer aer uzat
proaspăt evacuat
 Fig. 1.5 Schema de principiu a unei instalaţii de climatizare

1.3.3 Instalaţii sanitare

Instalaţiile sanitare asigură furnizarea apei reci şi a apei

calde la punctele de consum ale obiectelor sanitare din clădire;
apele uzate rezultate după folosire sunt colectate şi evacuate la
exterior în sistemul de canalizare.
Instalaţiile sanitare interioare din clădiri se compun
din:
sursa de apă (reţeaua orăşenească, care trebuie să
asigure presiunea şi debitul necesare);
reţeaua conductelor de alimentare cu apă din clădire:
conducta de distribuţie, coloanele şi legăturile la
obiectele sanitare;
obiectele sanitare şi armăturile de utilizare a apei;
reţeaua conductelor de canalizare (cu funcţionare prin
gravitaţie).
În cazul în care reţeaua orăşenească nu poate asigura
presiunea apei, necesară unei bune utilizări la consumator,
se prevede la intrarea apei în clădire o staţie de pompare cu
recipient de hidrofor.
Apa caldă menajeră este furnizată, fie de la un punct
termic sau centrală termică, exterioare clădirii deservite, fie
de la surse locale amplasate în clădire (cazane cu gaze,
preparatoare electrice etc.).
 Conceperea şi realizarea instalaţiilor sanitare se face în
conformitate cu prevederile Normativului I 9-94 “Normativ
pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor sanitare”.
Consumul de energie al instalaţiilor sanitare se
datorează consumului de apă (energie electrică de
pompare) şi preparării apei calde menajere (energia
termică pentru încălzirea apei). Elementele semnificative
ale instalaţiei sanitare, care prezintă un interes major
pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
pompele şi sistemele de ridicare a presiunii apei /
hidroforul (randament, parametrii punctului de
funcţionare pe curba caracteristică, numărul de porniri -
opriri într-o oră etc.);
armăturile obiectelor sanitare (etanşeitatea, consumul
specific de apă, timpul de folosire la o utilizare);
încălzitoarele de apă caldă (randament);
reţeaua de distribuţie a apei (etanşeitate);
conductele de apă caldă menajeră (izolarea termică);
reţeaua de recirculare a apei calde menajere
(funcţionalitatea pompei de recirculare, izolarea termică
a conductelor, locul de la care se face recircularea apei
calde);
contoarele de apă rece şi de apă caldă (la nivel de imobil
şi la nivelul consumatorului);
elemente de automatizare (la pompe şi staţiile de
hidrofor; la instalaţia de preparare a apei calde
menajere);
sisteme solare de încălzire a apei (eficienţa termică;
conlucrarea cu sistemele “clasice” de preparare a apei
calde menajere).

1.3.1 Instalaţii electrice

Instalaţiile electrice obişnuite se împart în două mari

tipuri: instalaţii electrice de iluminat şi instalaţii electrice de forţă.
Instalaţiile electrice de iluminat asigură, într-o
încăpere sau zonă de lucru, vizibilitatea bună a sarcinilor
vizuale şi realizarea acesteia în condiţii de confort vizual,
atât în lipsa totală a iluminatului natural (diurn) cât şi în
situaţia în care acesta este insuficient. Iluminatul este
însoţit de degajări de căldură (sporuri), care pot fi
favorabile pe durata sezonului rece (micăşorează necesarul
de căldură), dar defavorabile pe durata sezonului cald
(măreşte sarcina termică ce trebuie evacuată).

lumină difuză,
aport mai mic

lumină
Lumină artificială,
solară,
aporturi
aport direct
incidentale

Fig. 1.6 Combinarea eficientă a luminii naturale cu cea artificială

Instalaţiile electrice de forţă asigură

alimentarea cu energie electrică a receptoarelor electrice.
Receptoarele electrice sunt aparate care transformă energia
electrică într-o altă formă de energie utilă omului cum ar fi:
motoarele (transformă energia electrică în energie
mecanică);
cuptoarele electrice (transformă energia electrică în
energie termică);
transformatorul electric (transformă energia electrică de
anumiţi parametrii în energie electrică de alţi
parametrii).
 Sursa de lumină artificială poate fi radiaţia termică a unei
flăcări (rezultată din arderea unui combustibil precum ceara,
gazul, lemnul) sau de natură electrică. O instalaţia electrică de
iluminat se compune din:
a) Surse de lumină (lămpile), care pot fi:
lămpi cu incandescenţă,
lămpi cu ciclu regenerator cu halogen,
lămpi fluorescente (tubulare sau compacte),
lămpi cu descărcare în vapori (de sodiu de joasă sau
înaltă presiune, de mercur de joasă sau înaltă presiune),
lămpi cu descărcare în gaze sau amestecuri de gaze şi
vapori metalici de joasă presiune,
lămpi cu inducţie.
b) Corpuri de iluminat (aparate electrice), având
următoarele roluri:
susţin mecanic sursa de lumină (lampa sau lămpile);
asigură alimentarea cu energie electrică a lămpii
(lămpilor);
distribuie fluxul luminos în mod convenabil (în funcţie
de activitatea care se desfăşoară în încăpere sau zonă).
Corpul de iluminat îndeplineşte şi o funcţie estetică.
c) Circuite electrice de iluminat ce se compun din
ansamblul de conductori şi tuburi de protecţie, cabluri
şi aparatele de mică comutaţie (întrerupătoare,
butoane, comutatoare) amplasate în încăperi.
d) Tablouri electrice de iluminat, reprezentând părţi ale
instalaţiei electrice de iluminat prin care se realizează
distribuţia energiei electrice. Tablourile electrice
constituie totodată şi locul unde se montează
echipamentele electrice pentru: acţionare, protecţie,
măsură, comandă, automatizare etc.
Nivelul de iluminare corespunzător stării de confort vizual
depinde de tipul de activitate desfăşurată în planul de lucru.
Valorile recomandate sunt prezentate în §3.2.
Instalaţia electrică de forţă se compune din:
a) Receptoare electrice (care pot fi monofazate sau
trifazate, fixe sau mobile).
b) Conductoare şi tuburi de protecţie, cabluri, împreună
cu aparate de acţionare, comandă sau protecţie
prevăzute în afara tablourilor electrice.
c) Tablouri electrice de forţă, prin care se realizează
distribuţia energiei electrice şi în care se montează
aparatele de protecţie, măsură, comandă, acţionare,
automatizare etc.
Conceperea şi realizarea instalaţiilor electrice se face în
conformitate cu prevederile normativului NP I 7-02 “Normativ
pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu tensiuni
până la 1000 Vc.a. şi 1500 Vc.c.”; normativului NP 061-02
“Normativ pentru proiectarea şi executarea sistemelor de iluminat
artificial din clădiri”.

Consumurile de energie electrică în clădirile de

locuit şi clădirile publice au o pondere însemnată în
consumul total de energie. Punctele semnificative ale
instalaţiilor electrice şi care prezintă un interes major
pentru reducerea consumurilor energetice sunt:
corpurile de iluminat (stabilirea corectă a numărului de
corpuri de iluminat şi implicit a numărului de surse de
lumină - lămpi - în funcţie de nivelul de iluminare
necesar într-o încăpere; prevederea unor corpuri de
iluminat care asigură compensarea energiei electrice
reactive prin condensatoare montate în corpurile de
iluminat dotate cu lămpi fluorescente; corpuri de
iluminat cu randament ridicat din punct de vedere al
fluxului luminos; corpuri de iluminat dotate cu lămpi cu
eficacitate luminoasă ridicată; starea de curăţenie a
corpurilor de iluminat şi a suprafeţelor reflectante);
receptoare electrice de forţă (prevederea de receptoare
electrice cu motoare cu randament înalt);
 ansamblul de conductoare sau cabluri şi elemente de
comutaţie locală (buna dimensionare a circuitelor
electrice în vederea reducerii pierderilor de tensiune,
aparate de mică comutaţie, comutatoare, care să asigure
sectorizarea iluminatului în încăperi sau variatoare care
permit reglarea fluxului luminos dintr-o încăpere în
funcţie de aportul de lumină naturală şi de tipul
activităţii desfăşurate în încăpere;
contoare (prevederea de contoare atât pentru
consumurile de energie activă cât şi pentru cele de
energie reactivă, prevederea de contoare cu tarife
diferenţiate noapte-zi);
baterii de condensatoare (instalarea de baterii de
condensatoare montate în paralel cu consumatorii
pentru îmbunătăţirea factorului de putere şi pentru
economie de energie).

ENERGETICA CLĂDIRII

2.1 PARAMETRII CLIMATICI

Consumul energetic al unei clădiri depinde de factori

externi şi de factori interni. Factorii externi sunt parametrii
climatici caracteristici ai amplasamentului: temperatura
aerului, viteza vântului, însorirea, umiditatea aerului.
Proiectarea construcţiilor şi a instalaţiilor aferente se
face pe baza unor valori medii statistice ale parametrilor
climatici, corespunzătoare unei anumite perioade a anului
(zi, lună, sezon de încălzire), valori obţinute în urma unor
durate de observare de zeci de ani. Aceste valori
convenţionale sunt standardizate în SR 4839 şi SR 1907-1,
pentru temperatura aerului şi viteza vântului, în STAS
6648/2, pentru însorire, umiditatea şi temperatura aerului
etc.
În auditarea energetică a clădirii, trebuie să se facă
o distincţie clară între aceste valori convenţionale
şi valorile efective ale parametrilor climatici
exteriori pe perioada în care se determină
consumurile energetice ale clădirii.
Temperatura aerului
Pentru calculul necesarului de căldură de calcul al
unei clădiri (necesarul de căldură orar care dimensionează
instalaţia de încălzire) se foloseşte temperatura exterioară
convenţională de calcul (te).
Conform SR 1907-1 România este împărţită în 4
zone climatice cărora le corespund următoarele
temperaturi exterioare convenţionale de calcul:
zona I: -12oC (oraşe caracteristice: Constanţa, Reşiţa,
Dobeta Turnu Severin);
zona II: -15oC (oraşe caracteristice: Bucureşti, Brăila,
Arad, Craiova, Piteşti, Oradea);
zona III: -18oC (oraşe caracteristice: Baia Mare, Bacău,
Iaşi, Sibiu, Cluj-Napoca, Galaţi);
o
zona IV: -21 C (oraşe caracteristice: Predeal, Braşov,
Făgăraş, Reghin, Gheorghieni,
Suceava).
Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară
convenţională de calcul este dată în Figura 2.1.
 Pentru calculul necesarului de căldură anual al unei
clădiri şi al necesarului de combustibil pentru încălzire se
folosesc temperaturile exterioare medii lunare. Cu ajutorul
lor se determină temperatura medie pe perioada de
încălzire (tem) şi numărul de grade-zile (N), în conformitate
cu standardul SR 4839.
În tabelul următor se dau, pentru unele oraşe din
România, datele climatice caracteristice care stau la baza
stabilirii necesarului de căldură de calcul şi a necesarului de
căldură anual pentru încălzire.

Oraşul Zona te tem N Durata

cliamtică [oC] [oC] [grade- perioadei de
zile] încălzire [zile]

Constanţa I -12 4,7 2840 185

Bucureşti II -15 3,4 3170 190

Iaşi III -18 2,9 3510 205

Braşov IV -21 2,4 4030 228

 Zona 4 (-21 o C )

Zona 2 (-15 o C )

4
Zona 3 (-18 o C )

4
4

Zona 1 (-12 o C )

Fig. 2.1 Zonarea teritoriului României după temperatura exterioară convenţională de calcul
 La dimensionarea instalaţiilor de ventilare-
climatizare pentru situaţia de vară şi stabilirea sarcinii
termice de răcire se foloseşte temperatura exterioară medie
zilnică aferentă lunii iulie, în conformitate cu standardul
STAS 6648/2. Pentru unele oraşe din ţară, valorile acestei
temperaturi sunt: Bucureşti 31oC, Călăraşi 30oC, Constanţa
29oC, Sibiu 28oC, Braşov 26oC.

Vântul
Pătrunderea aerului exterior în încăperi (aerul de
infiltraţie) are loc datorită acţiunii vântului. De regulă
temperaturile exterioare cele mai scăzute nu corespund cu
vitezele cele mai ridicate ale vântului. Pe baze statistice,
referitoare la concomitenţa vânt - temperatură, s-au
adoptat valori de calcul ale vitezei vântului, care determină
4 zone eoliene pe teritoriul ţării. Încadrarea localităţilor în
zonele eoliene este indicată în standardul SR 1907-1.
Atenţie, zonarea climatică făcută după
temperatura exterioară convenţională de calcul nu
este identică cu zonarea eoliană !
Vitezele convenţionale ale vântului de calcul sunt date în
tabelul următor:
Zona Viteza vântului [m/s]
eolian Localităţi caracteristice în localităţi în afara
ă localităţii
I Galaţi, Slobozia, Călăraşi 8 10
II Iaşi, Brăila, Bucureşti, 5 7
Constanţa
III Vaslui, Buzău, Craiova, Tulcea 4,5 6
IV Suceava, Braşov, Timişoara, 4 4
Cluj

Pentru nivelurile situate deasupra etajului 12 al

clădirilor înalte, din cuprinsul oraşelor, vitezele
convenţionale ale vântului de calcul sunt cele
corespunzătoare clădirilor amplasate în afara
localităţilor. Pentru clădiri amplasate la altitudini
mai mari de 1100 m vitezele vântului de calcul se
stabilesc pe baza datelor meteorologice.
Însorirea
Datele climatice privind însorirea (durata de
strălucire a soarelui şi intensitatea radiaţiei solare) prezintă
interes atât pentru perioada caldă a anului cât şi pentru cea
rece. Ele se folosesc pentru dimensionarea instalaţiilor de
climatizare în sezonul cald, stabilind aporturile solare care
trebuie preluate. De asemenea, datele climatice privind
însorirea se folosesc pentru corectarea necesarului de
căldură pentru încălzire, în măsura în care clădirea este
conformată corespunzător pentru captarea energiei solare
în sezonul rece.
Duratele medii de strălucire a soarelui, determinate prin
prelucrarea statistică a datelor meteorologice, diferă în funcţie de
localitate şi de luna anului. În tabelul următor se dau sumele
medii ale duratelor de strălucire a soarelui, în ore pe lună, pentru
unele localităţi din România.
Localitatea Ianuarie Mai Iulie Septembri
e

Bacău 67 213 262 195

Galaţi 76 250 307 230

Constanţa 78 254 330 243

Ploieşti 82 231 281 215

Craiova 64 252 310 208

Cluj 83 219 236 201

Radiaţia solară globală [W/m2] se compune din

radiaţie directă şi radiaţie difuză (datorată aerului
atmosferic şi norilor). Pe cer senin radiaţia directă este
maximă şi cea difuză minimă, iar pe cer înorat, invers.
Radiaţia solară globală este diferită în funcţie de ora zilei;
radiaţia solară directă este diferită după orientarea
suprafeţei receptoare.
 Valorile intensităţilor radiaţiei solare sunt date în
STAS 6648/2, pe luni ale anului şi pe ore ale zilei. La
calculul aporturilor solare ale unei clădiri trebuie avute în
vedere particularităţi ale amplasamentului referitoare la
vecinătăţi şi la efectele umbririi cauzate de vegetaţie şi alte
clădiri.
Umiditatea aerului
Umiditatea aerului exterior joacă un rol deosebit în
tehnica ventilării şi climatizării. Ea poate fi exprimată ca
umiditate relativă, în procente, sau ca umiditate absolută
(sau conţinut de umiditate), în grame de vapori la 1 kg de
aer uscat. Umiditatea relativă este definită ca raportul
dintre conţinutul masic real de umiditate şi conţinutul
masic maxim de umiditate (corespunzător stării de
saturaţie a aerului la temperatura reală). Cum capacitatea
aerului de a îngloba umiditate creşte cu temperatura,
rezultă că umiditatea relativă are o variaţie inversă
temperaturii aerului.
Valorile conţinutului de umiditate al aerului exterior
[g/kg], pentru principalele localităţi din România sunt date
în STAS 6648/2.

2.2 BILANŢUL ENERGETIC AL CLĂDIRII

Căldura care trebuie furnizată sau îndepărtată pentru a
menţine o incintă în condiţiile dorite, reprezintă sarcina termică a
unui echipament de încălzire sau climatizare. Calculele seamănă
cu cele din contabilitate. Se consideră toată căldura care este
produsă în incinta clădirii sau care se transferă prin anvelopă;
energia totală, inclusiv energia termică stocată la interior, se
conservă conform primului principiu al termodinamicii.
Principalii termeni sunt indicaţi în Figura 2.2. Aerul exterior,
ocupanţii şi anumite echipamente contribuie atât la termenul ce
reprezintă căldura sensibilă (dependentă de temperatură), cât şi la
cel care reprezintă căldura latentă (dependentă de starea de
agregare).
 Conducţie(prin acoperiş,
pereţi, geamuri)
Sarcină termică
(căldura Conducţie
furnizată sau să (pământ)
Schimb de aer (sens.+lat.)
din clădire)
Spaţiul în care Radiaţie
se asigură confortul solară
Echipamente (sens.
termic +lat.)
Ilumina
t
Ocupanţi (sens.
+lat.)
Capacitatea termică a clădirii
(sens.+lat.)

Fig. 2.2 Elementele bilanţului energetic al unei clădirii

Calculele de sarcină termică sunt simple atâta timp

cât regimul de funcţionare este de tip static (sau staţionar,
adică schimburile de energie sunt constante). După cum se
va prezenta în continuare, această aproximare este de obicei
acceptabilă pentru calculul sarcinii maxime de încălzire.
Dimpotrivă, pentru sarcina de răcire, efectele dinamice (de
exemplu înmagazinarea căldurii) trebuie luate în
considerare deoarece unele dintre aceste sporuri de căldură
sunt absorbite de masa clădirii şi nu contribuie la sarcină
decât câteva ore mai târziu (pe măsură ce energia termică
este transferată prin convecţie/radiaţie aerului interior).
Calculul termenilor din bilanţul de energie al clădirii este
prezentat succint în Anexa A, pentru condiţii staţionare.
Efectele dinamice sunt de asemenea importante ori de câte
ori temperatura interioară este variabilă.
Uneori este bine să distingem câteva aspecte ale
sarcinii. Dacă temperatura interioară nu este constantă,
sarcina instantanee
a încăperii poate fi diferită de ritmul la care echipamentul
furnizează sau extrage căldură. Sarcina pentru o centrală de
încălzire sau răcire este diferită de sarcina încăperii dacă
există pierderi importante în sistemul de distribuţie sau
dacă o parte din aerul interior este evacuat în exterior în loc
să fie returnat la serpentina de încălzire sau răcire.
Cu notaţiile din Anexa A, bilanţul energetic al clădirii
cuprinde următorii termeni de energie sensibilă şi latentă:
1. Conducţia prin anvelopa clădirii, alta decât prin sol,
Q cond  K cond  Ti  Te  [W] (2.1)
2. Conducţia prin pereţii şi podelele subsolului. În
construcţiile tradiţionale, transferul de căldură spre sol
este de obicei mic şi de aceea se neglijează. Dar în
clădiriile super-izolate, el poate fi relativ important.
Q sol  U sol  Asol T iTsol( e )  [W] (2.2)
perimetru
3. Căldura datorată schimbului de aer (infiltraţii, exfiltraţii
şi/sau ventilaţie)
Q aer ,sens  K inf  Ti  Te  [W] (2.3)
4. Sporurile de căldură datorate radiaţiei solare,
iluminatului, echipamentelor (aparate electrocasnice,
computere, ventilatoare etc.) şi ocupanţilor
Q spor ,sens  Q solar  Q ilum  Q echip ,sens  Q ocup ,sens [W]

(2.4)
5. Sporurile de căldură latentă sunt în principal datorate
schimbului de aer, echipamentelor (din bucătării, băi
etc.) şi ocupanţilor
Q spor ,lat  Q aer ,lat  Q echip ,lat  Q ocup ,lat [W] (2.5)
6. Căldura înmagazinată (stocată) în capacitatea termică a
clădirii. O analiză dinamică include acest termen, în
timp ce o analiză staţionară îl neglijează pentru că
temperatura clădirii nu variază în timp
 dT
Q stoc      V  c p   Cef  T [W]
  dt
 materiale 
(2.6)
unde Cef reprezintă capacitatea termică efectivă a
clădirii.
Se obişnuieşte ca pierderile de căldură sensibilă prin
conducţie şi schimbul de aer să se exprime sintetic printr-
un singur termen, deoarece ambii depind de diferenţa de
temperatură dintre interior şi exterior:
 
Q tr ,sens  K cond  Kinf  Ti  Te   Ktot  Ti  Te  [W] (2.7)
unde Ktot [W/K] reprezintă coeficientul total de pierderi
termice sau de izolare. Se mai obişnuieşte exprimarea
pierderilor pe unitate de volum, caz în care literatura
românească foloseşte notaţia
G  K tot  Vclad [W/m3K] (2.8)
unde volumul clădirii Vclad este volumul încălzit al clădirii,
delimitat de anvelopă.
Sarcina termică instantanee a clădirii este suma dintre
componentele sensibile şi latente la un moment dat:
Q  G  Vclad   Ti  Te   Q sol  Q spor  Q stoc [W]
(2.9)
Convenţia de semne este ca Q să fie pozitiv când există o
sarcină de încălzire şi negativ când există o sarcină de
răcire. Trebuie spus că, în timpul sezonului de încălzire,
sporul latent datorat schimbului de aer este de obicei
negativ pentru că aerul exterior este relativ uscat. O valoare
negativă pentru Q aer ,lat conduce la o sarcina totală de
încălzire mai mare decât sarcina de încălzire sensibilă – dar
acest lucru este relevant doar dacă la interior se realizează o
umidificare pentru a menţine umiditatea Wi constantă.
Pentru clădirile care nu au prevazut un sistem de
umidificare, nu există posibilitatea de control asupra valorii
Wi ; ca urmare, pentru o valoare fictivă a lui Wi, nu prea are
rost să se calculeze contribuţia latentă la sarcina de
încălzire.

2.3 SARCINA DE ÎNCĂLZIRE

Deoarece vremea cea mai rece poate apare în
perioadele fără radiaţie solară, este recomandabil să nu se
ţină seama de aportul solar atunci când se calculează
sarcina de încălzire de vârf (cu excepţia cazurilor în care
clădirea are o inerţie termică mare). Trebuie considerate
numai sporurile de căldură pe care se poate conta în timpul
celor mai reci zile. Dacă temperatura interioară este
constantă, este suficientă o analiză statică. Aceasta
înseamnă că sarcina de încălzire de vârf rezultă din relaţia:
Q inc ,max  G  Vclad  Ti  Te   Q spor [W] (2.10)
În cazurile în care termostatul sistemului de încălzire
este reglat la o temperatură inferioară pe timpul nopţii, se
poate dori o încălzire rapidă dimineaţa. Ca regulă generală
pentru clădirile de locuit, experienţa recomandă o
supradimensionare cu aprox. 40% a sistemului de încălzire
pentru o reducere cu 6ºC a temperaturii pe timpul nopţii.
La clădirile comerciale cu ventilaţie mecanică, necesarul de
supradimensionare în timpul recuperării reducerii de
temperatură pe timp de noapte este mai mic dacă
alimentarea cu aer proaspăt exterior este închisă pe
perioadele în care clădirea nu este utilizată.

2.4 CONSUMUL ANUAL DE ENERGIE PENTRU

ÎNCĂLZIRE
Proiectarea optimă a clădirii, în sensul minimizării
costurilor pe durata sa de viaţă, necesită o evaluare a
consumului anual de energie Qan, care reprezintă integrala
în timp a consumului instantaneu pe perioada de încălzire
sau răcire. Consumul instantaneu reprezintă sarcina
instantanee împărţită la randamentul echipamentului de
încălzire sau răcire.
Metodele de calcul sunt de două tipuri majore:
metode statice (bazate pe grade-zile sau pe intervale de
temperatură) şi metode dinamice (bazate pe funcţii de
transfer).
Metodele grade-zile sunt adecvate dacă utilizarea
clădirii şi randamentul echipamentului pot fi considerate
constante. Pentru situaţiile în care randamentul şi
condiţiile de utilizare variază semnificativ cu temperatura
exterioară, se poate calcula consumul pentru anumite valori
ale temperaturii exterioare şi acesta se înmulţeşte cu
numărul de ore din an corespunzător unor intervale
centrate în jurul acestor valori; consumul anual rezultă prin
însumarea consumurilor asociate fiecărui interval de
temperatură exterioară. Această abordare reprezintă
metoda cu intervale de temperatură. Pentru toate
metodele statice este necesară în primul rând determinarea
valorii temperaturii Te sub care încălzirea devine necesară
(temperatura de echilibru). Metodele dinamice trebuie
aplicate la calculul consumului anual de energie ori de câte
ori temperatura interioară se doreşte sau este variabilă.
Dată fiind simplitatea şi larga sa răspândire, se va prezenta
mai pe larg numai metoda grade-zile.
Temperatura de echilibru Tech a clădirii este definită
ca valoarea temperaturii exterioare Te pentru care, pentru o
valoare Ti dată, pierderea totală de căldură este egală cu
sporurile de căldură (de la soare, ocupanţi, iluminat etc.).
În cazul unei analize statice, efectele de înmagazinare
(stocaj) sunt zero şi dacă, în plus, se neglijează transferul de
căldură spre sol, atunci bilanţul de energie devine:
G  Vclad  Ti  Tech   Q spor [W] (2.11)
De aici, rezultă temperatura de echilibru:
 Q spor
Tech  Ti  [oC] (2.12)
G  Vclad
unde sporurile de căldură trebuie să fie valorile medii
pentru perioadele în cauză, nu cele de vârf. Încălzirea este
deci necesară numai dacă Te scade sub Tbal. Atunci,
consumul de energie al sistemului de încălzire este dat de
relaţia:
G  Vclad
Q inc  Tech  Te (t ) [W ], Te  Tech (2.13)
inc
unde ηinc este randamentul anual de utilizare a
combustibilului (sau a altei surse primare), valoarea sa
luând în considerare variaţia randamentului la sarcini
parţiale. Dacă ηinc, Tech şi Ktot sunt consideraţi constanţi şi se
utilizează valorile medii zilnice ale temperaturii exterioare
Te,med, consumul anual pentru încălzire poate fi calculat
astfel:
G  Vclad G  Vclad
Qinc 
inc  Tech  Te  t    dt  inc
 Tech  Te 
zile
[Wzi/an], (2.14)
unde numărul de grade-zile pentru încălzire bazat pe
temperatura de echilibru (denumită şi baza gradelor-zile)
este definit ca:

GZinc (Tech )  1 zi   Tech  Te   [Kzi] (2.15)
zile
Temperatura de echilibru este variabilă de la o clădire la alta şi de
multe ori este necunoscută. Din acest motiv, se mai utilizează şi
gradele zile bazate pe temperatura de referinţă constantă, şi
anume, temperatura interioară de calcul. Aceasta este în România
de 20oC. În acest caz, gradele-zile devin o funcţie numai de datele
climatice şi pot fi determinate independent de clădire. Ele se
calculează de regula pe bază de date climatice statistice multi-
anuale şi se pun la dispoziţia specialiştilor sub formă de STAS-
uri.
  
GZinc Tic  1 zi   Tic  Te  [Kzi] (2.16)
zile
Ecuaţia (2.15) se mai poate scrie folosind gradele zile cu referinţa
constantă, astfel:
  
GZ inc (Tech )  1 zi   Ti c  Te  Ti c  Tech  
zile

 
GZ inc(Ti c )  Ti c  Tech  N zile ,inc
(2.17)
Pentru o estimare mai puţin precisă, necesarul anual pentru
încălzire se poate calcula folosind în ec. (2.15) temperatura
interioară de calcul în locul temperaturii de echilibru (ceea ce
echivalează cu neglijarea tuturor sporurilor termice).
Dacă numărul de grade-zile este cunoscut din datele climatice şi
caracteristicile clădirii, consumul anual pentru încălzire poate fi
atunci determinat astfel:
K G  Vclad
Qinc  0 ,024 tot  GZinc (Tech )  0 ,024  GZinc (Tic )
inc inc
[kWh/an] (2.18)
Deşi ipoteza de bază a metodei grade-zile, constanţa
temperaturii Tech, nu este satisfăcută pe deplin în practică,
această metodă poate oferi rezultate remarcabil de precise
pentru consumul anual de energie pentru încălzire în cazul
clădirilor cu o singură zonă. O alternativă o reprezintă
utilizarea GZ pentru o Tech variabilă. Această ultimă variantă
este inclusă în normativele ASHRAE ale S.U.A.; ea este însă
mai puţin agreată în Europa, în principal din cauza lipsei
datelor de calcul necesare.

2.5 SARCINA TERMICĂ ŞI CONSUMUL ANUAL DE

CĂLDURĂ – CONFORM NORMATIVELOR
ROMÂNEŞTI

Rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul

clădirii, ale elementelor de construcţie (R' m) se determină
cu luarea în consideraţie a influenţei tuturor punţilor
termice (vezi anexa A, Fig. A.1) asupra rezistenţelor termice
unidirecţionale, în câmp curent [R, ec. (A-2)] .
Principalele punţi termice care trebuie să fie avute în vedere
la determinarea valorilor R'm sunt următoarele :
la pereţi: stâlpi, grinzi, centuri, plăci de balcoane, logii şi
bowindouri, buiandrugi, stâlpişori, colţuri şi conturul
tâmplăriei ;
la planşeele de la terase şi de la poduri: atice, cornişe,
streaşini, coşuri şi ventilaţii ;
la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea
superioară: pereţii structurali şi nestructurali de la
parter şi zona de racordare cu soclul ;
la planşeele de peste subsol, termoizolate la partea
inferioară: pereţii structurali şi nestructurali de la
subsol, grinzile (dacă nu sunt termoizolate) şi zona de
racordare cu soclul ;
la plăcile în contact cu solul: zona de racordare cu soclul,
precum şi toate suprafeţele cu termoizolaţia întreruptă ;
la planşeele care delimitează volumul clădirii la partea
inferioară, de aerul exterior: grinzi (dacă nu sunt
termoizolate), centuri, precum şi zona de racordare cu
pereţii adiacenţi.
Cuantificarea performanţei globale
termoenergetice a anvelopei unei clădiri, conform
reglementărilor tehnice româneşti în vigoare, se face prin
intermediul coeficientul global de izolare termica a cladirii
(G) care reprezintă suma pierderilor de căldură realizate
prin transmisie directă prin aria anvelopei clădirii, pentru o
diferenţă de temperatură între interior şi exterior de 1 K,
raportată la volumul clădirii, la care se adaugă pierderile de
căldură aferente reîmprospătării aerului interior, precum şi
cele datorate infiltraţiilor suplimentare de aer rece. Acest
coeficient se calculeaza cu relaţia:
A
G  0,34  n [W/(m3K)]
R'M Vclad
(2.19)
in care:
A -aria anvelopei clădirii [m2];
V -volumul interior, incălzit, al clădirii [m3];
R’M -rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei
clădirii [m2K/W];
n -viteza de ventilare naturala a clădirii, respectiv
numărul de schimburi de aer pe ora [h-1].

Rezistenţa termică corectată, medie, a anvelopei

clădirii se calculează cu relaţia:
A
R'M 
  2
 A j  τ j / R' j [m K/W] (2.20)

in care:
Aj ariile totale, pe clădire, ale elementelor de construcţie
[m2]
A aria anvelopei: A =  A j [m2]
tj factorii de corecţie pentru cazurile când suprafeţele j
nu vin în contact cu aerul exterior
R’j rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul
clădirii, ale elementelor de construcţie perimetrale

Sarcina termică pentru încălzire rezultă acum din

expresia

Q tot  Q c  Q v [W]
 U  A  ( Ti  Te )  n V  c p  ( Ti  Te ) [W] (2.21)
 G Vclad  ( Ticor  Tecor )

unde:
U – coeficientul global de transfer termic
U  R'm,i 1 [W/m2K]
G – coeficientul global de izolare / pierderi
G  Q tot / V [W/m3K]
Ticor - temperatura interioară corectată pentru aporturile
interne (echipamente, ocupanţi)
Tecor - temperatura exterioară corectată pentru aporturile
solare
Consumul anual de energie pentru încălzire devine :
1 G V G V
  ( Ticor  Tecor )  zi 
inc 
Qinc  Q tot dt   GZ [J/an]
inc inc
zile / an
(2.22)
Gradele-zile se calculează în acest caz după un procedeu
mai complicat, conform [NP-047] de vreme ce atât
temperatura interioară corectată cât şi temperatura
exterioară corectată au valori medii variabile de-a lungul
sezonului de încălzire
OBSERVAŢIE: Sarcina termică a unei clădiri scade cu
scăderea coeficientului global de pierderi termice G şi
creşterea randamentului instalaţiei de încălzire.

anual
 Q inc   G  U  Ri  
n
 GZ
 ηinc

Nivelul de izolare termică globală este

corespunzător, dacă se realizează condiţia :
G £ GN [W/m3K] (2.23)
unde GN este o valoare normată stabilită în mod
convenţional, într-o anumită etapă din
raţionamente de realizare a unor economii de
energie pentru încălzirea clădirilor în timpul
iernii. Valorile lui GN s-au stabilit în funcţie de
numărul de niveluri N şi raportul dintre aria
anvelopei si volumul clădirii A/V [Normativul
privind calculul coeficientilor globali de izolare
termica la clădirile de locuit C107/1 din 1997].
Tabelul 2.3 prezintă aceste valori.
Din diversele normative şi reglementări, s-au
preluat Tabelele 2.1 – 2.2, 2.4-2.5, considerate
valoroase ca puncte de reper în estimarea
diverselor elemente ale bilanţului energetic pentru
o clădire.

Tabelul 2.1
Rezistenţe termice minime Rmin (m2K/W) ale elementelor de
construcţie, pe ansamblul clădirii
Nr Rmin (m2K/W)
Elementul de construcţie
.
Cr Clădiri proiectate
t
Pâna la După
1.01.1998 1.01.1998
1 Pereti exteriori (exclusiv 1,2 1,4
suprafetele vitrate, inclusiv
peretii adiacenti rosturilor
deschise)

2 Tamplarie exterioara 0,4 0,5

3 Plansee peste ultimul nivel, 2 3

sub terase sau poduri

4 Plansee peste subsoluri 1,1 1,65

neincalzite si pivnite
 5 Pereti adiacenti rosturilor 0,9 1,1
inchise

6 Plansee care delimiteaza 3 4,5

cladirea la partea inferioara, de
exterior (la partea inferioara,
de exterior - la bowindouri,
ganguri de trecere,etc,)

7 Placi pe sol (peste CTS) 3 4,5

8 Placi la partea inferioara a 4,2 4,8

demisolurilor sau a
subsolurilor incalzite (sub
CTS)

9 Pereti exteriori, sub CTS, la 2 2,4

demisolurile sau la subsolurile
incalzite
Sursa: Normativ privind calculul coeficientilor globali
de izolare termica la cladirile de locuit – C 107/1 - 1997
 Tabelul 2.2
Numărul schimburilor de aer pe oră V  / V  n [1/h] la
clădirile de locuit (cf. INCERC)

CATEGORIA CLASA DE CLASA DE

CLĂDIRII ADĂPOSTIR PERMEABILITATE
E Ridicat Medi Scăzută
ă e
Neadăpostite 1,5 0,8 0,5
Clădiri individuale Moderat 1,1 0,6 0,5
(case uni-familiale, adăpostite
cuplate sau înşiruite,
ş.a.) Adăpostite 0,7 0,5 0,5
Neadăpostite 1,2 0,7 0,5
Dublă Moderat 0,9 0,6 0,5
Clădiri cu expuner adăpostite
mai multe e
Adăpostite 0,6 0,5 0,5
apartament
e, cămine, Neadăpostite 1,0 0,6 0,5
internate, Simplă Moderat 0,7 0,5 0,5
ş.a.) expuner adăpostite
e
Adăpostite 0,5 0,5 0,5

CLASA DE ADĂPOSTIRE
– neadăpostite: clădiri foarte înalte / la periferia oraşelor /
în pieţe
– moderat adăpostite: clădiri în interiorul oraşelor, cu
minim 3 clădiri în apropiere
– adăpostite: clădiri în centrul oraşelor / în păduri
CLASA DE PERMEABILITATE
– ridicată: clădiri cu tâmplărie exterioară fără măsuri de
etanşare
– medie: clădiri cu tâmplărie exterioară cu garnituri de
etanşare
– scăzută: clădiri cu ventilare controlată şi cu tâmplărie
exterioară prevăzută cu măsuri speciale de etanşare
 Tabelul 2.3
Coeficienţi globali normaţi de izolare termică,

GN [ W / m3K ] , la clădiri de locuit

Nr. A/V GN Nr. A/V GN
nivelu (m2/m3) (W/m3 niveluri (m2/m (W/m
ri K) 3
) 3
K)
0,8 0,77 0,25 0,46
0,85 0,81 0,3 0,5
0,9 0,85 0,35 0,54
1 4
0,95 0,88 0,4 0,58
1 0,91 0,45 0,61
1,05 0,93 0,5 0,64
>1,1 0,95 > 0,55 0,65
0,45 0,57 0,2 0,43
0,5 0,61 0,25 0,47
0,55 0,66 0,3 0,51
2 5
0,6 0,7 0,35 0,55
0,65 0,72 0,4 0,59
0,7 0,74 0,45 0,61
> 0,75 0,75 > 0,50 0,63
0,3 0,49 0,15 0,41
0,35 0,53 0,2 0,45
0,4 0,57 0,25 0,49
3 > 10
0,45 0,61 0,3 0,53
0,5 0,65 0,35 0,56
0,55 0,67 0,4 0,58
> 0,6 0,68 > 0,45 0,59

Observatii : A- aria anvelopei, V – volumul incazit.

La cladirile care se vor proiecta dupa 1.01.1998,
valorile GN se vor reduce cu 10%.
 Tabelul 2.4
Evoluţia consumurilor specifice de energie termică pentru
încălzirea clădirilor de locuit colective
Construcţii Constru
existente cţii noi
Perioada Perioada
construirii construirii
Înainte de 1985 - 1996 2000
1985 1996 - -
2000 2010
R termică medie 0,6 - 0,7 0,9 - 1,75 2
globala a clădirii 0,95
Rom  m2K/W 
Necesarul specific 1 0,8 0,5 0,4
de căldură pentru
încălzire
G W/m3K
Necesarul maxim
orar de căldură 7 5,6 3,5 2,8
pentru încălzire
Q max KW/apart
Necesarul anual
de energie 15 750 12 600 7 875 6 300
termica pentru
incalzire 56,70 45,36 28,35 22,68
inc . KWh/apart
Qan .
inc . GJ/apart
Qan .
 Tabelul 2.5
Consumuri specifice actuale
de energie pentru satisfacerea
utilităţilor de bază în
menajele populaţiei urbane
[kWh / m 2 an]
Iluminat
Tip locuinţă /
Încălzi Apă Prep. şi ap.
clădire / sistem Total
re caldă hranei electrocasni
de încălzire
ce

Apartament /
138 121 53 29 340
Bloc / Termoficare
Apartament /
138 57 53 29 277
Bloc / CT proprie
Locuinţe şir,
cuplate / Casă / 164 138 60 32 394
Termoficare
Locuinţe şir,
cuplate / Casă / CT 164 66 60 33 323
proprie
Locuinţe şir,
164 13 60 31 268
cuplate / Sobe
Locuinţe şir,
164 7 60 31 262
cuplate / Plite
Case individuale /
220 112 49 31 412
Termoficare
Case individuale /
220 53 49 31 353
CT proprie
 Case individuale /
220 11 49 21 301
Sobe
Case individuale /
220 5 49 21 296
Plite

CALITATEA MEDIULUI INTERIOR /

EXTERIOR

3.1 CONFORTUL TERMIC

Confortul termic este definit de totalitatea condiţiilor de

microclimă dintr-o încăpere care determină o ambianţă plăcută în
care omul să se simtă bine, nefiind necesară solicitarea sistemului
termoregulator al organismului.
Factorii principali ai confortului termic sunt:
temperatura aerului;
temperatura medie de radiaţie;
viteza aerului;
umiditatea aerului;
îmbrăcămintea;
intensitatea activităţii fizice.
Temperatura aerului
Temperatura aerului interior este cel mai important
parametru de confort termic. Totodată, temperatura aerului
interior are o importanţă deosebită în energetica întregii
clădiri pentru că ea determină consumurile energetice
pentru încălzirea, respectiv răcirea, clădirii. Din punct de
vedere fiziologic se consideră că temperatura
corespunzătoare a aerului interior pentru un individ normal
îmbrăcat şi fără activitate fizică este de
20 … 22oC, iarna şi 22 … 26oC, vara.
Temperaturile interioare convenţionale de calcul ale
încăperilor încălzite sunt stabilite de standardul SR 1907-2.
Valorile temperaturii interioare, precum şi valorile altor
parametri de confort, pentru diverse încăperi ale unei
clădiri civile sunt prezentate în Tabelul 3.1.

Tabelul 3.1
Parametri de confort pentru clădiri civile
Diferenţe Umiditate Viteza
Temp.
Camera de temperatură relativă aerului
 C
o
 oC % m/s
Camera de zi 20
Dormitor 20
Pentru pereţi
Baie 22  4,5
Bucătărie 18 0,15 –
Pentru terase, 35 – 70
Casa scărilor 18 0,25
planşee sub pod,
Birou 20 planşee pe pământ
 3,5
Săli de clasă 18
Magazine 18

Temperatura medie de radiaţie

Temperatura medie de radiaţie este media ponderată cu
suprafeţele respective a temperaturilor pereţilor, ferestrelor,
plafonului, pardoselii şi corpurilor de încălzire din încăpere.
Schimbul termic al organismului uman este în funcţie de aceste
temperaturi. Ideal este ca temperatura medie de radiaţie să fie cât
mai apropiată de temperatura aerului interior. Acest lucru se
obţine printr-o bună izolare termică a pereţilor exteriori şi
ferestrelor şi prin dimensionarea corespunzătoare a corpurilor de
încălzire (suprafaţă de radiaţie cât mai mare, temperatură
superficială ridicată).

Viteza aerului
Viteza de mişcare a aerului este un parametru important al
confortului termic în încăperile ventilate. Senzaţia de inconfort,
“de curent” este resimţită de ocupanţi cu atât mai mult cu cât
temperatura aerului în mişcare este mai mică decât temperatura
mediului ambiant. La temperaturi uzuale ale aerului interior de
20 … 22oC viteza aerului trebuie să se situeze între 0,15 şi 0,25
m/s. În cazul în care un individ desfăşoară o activitate susţinută şi
este bine îmbrăcat se pot admite şi viteze mai mari ale aerului.

Umiditatea aerului
Umiditatea aerului este un parametru important al
confortului termic în încăperile climatizate. O parte din pierderile
de căldură ale organismului uman este constituită de evaporarea
de la suprafaţa pielii; intensitatea acestui fenomen depinde de
diferenţa tensiunilor de vaporizare între apa de la nivelul pielii şi
vaporii de apă conţinuţi în aer. Limitele superioară şi inferioară
ale nivelului admisibil al umidităţii relative a aerului din încăperi
sunt 70%, respectiv, 35%. Umidităţi relative ale aerului interior
mai mari de 70%, în perioada rece a anului, favorizează formarea
condensatului pe suprafaţa interioară a pereţilor exteriori, mai
ales la izolări termice reduse, ducând la apariţia mucegaiului.

Îmbrăcămintea
Îmbrăcămintea are o influenţă deosebită asupra senzaţiei
de confort. Se poate resimţi senzaţia de bine, într-o încăpere mai
rece dar îmbrăcat mai gros, precum şi într-o încăpere mai caldă,
dar îmbrăcat mai lejer. Izolaţia termică dată de o ţinută
vestimentară este caracterizată de rezistenţele termice ale
elementelor îmbrăcăminţii.

Intensitatea activităţii fizice

Intensitatea activităţii fizice determină cantitatea de
căldură cedată de corpul uman în mediul ambiant. Cu cât
activitatea fizică este mai intensă, cu atât temperatura
aerului din încăpere trebuie să fie mai scăzută pentru a se
facilita transferul termic şi a se resimţi senzaţia de confort.
În Tabelul 3.2 se dau valorile căldurii cedate de organismul
uman, caracteristice diverselor tipuri de activitate.

Tabelul
3.2
Căldura degajată de corpul uman
funcţie de tipul de activitate

Căldura cedată
Activitatea
[W]
Somn 75
Aşezat pe scaun 105
În picioare, relaxat 125
Activitate de secretariat 130
Activitate de laborator 170
Muncă la maşini unelte 290

Indicatori globali de confort termic

Pentru a aprecia gradul de confort termic al unei ambianţe
se folosesc indicatori globali care însumează efectele
separate ale fiecărui factor: temperatură, umiditate, viteza
aerului, nivelul activităţii fizice, îmbrăcămintea etc. Dintre
aceşti indicatori globali se amintesc:
Indicele de confort termic B (Van Zuilen)
Indicele de ambianţă termică PMV (opţiunea medie
previzibilă)
Când aceşti indicatori au valoarea zero se apreciază că este
asgiurat confortul termic în încăperea respectivă. Practic, se
admite un domeniu de variaţie al acestor indicatori, -0,5 … +0,5,
pentru zona confortului termic. Determinarea indicelui B se face
conform GP 060/2000. Determinarea indicelui PMV se face
conform GT 039/2002 şi SR ISO 7730.

3.2 CONFORTUL VIZUAL ŞI FONIC

3.2.1 Confortul vizual
Iluminatul dintr-o încăpere trebuie să asigure
confortul vizual al persoanelor prin inducerea unor senzaţii
pozitive în timpul activităţii acestora. Pentru realizarea
unui sistem de iluminat care să ofere în încăpere un mediu
luminos confortabil este necesar să se acorde atenţie
următorilor factori:
nivelului de iluminare şi uniformităţii acestuia
culorii luminii şi redării culorilor
direcţionării fluxului luminos
distribuţiei luminanţelor
orbirii
fenomenului de pâlpâire
prezenţei luminii de zi
menţinerii sistemului de iluminat în timp
Pentru că se fac adesea confuzii legate de mărimile
utilizate în analiza luminotehnică, se prezintă pe
scurt definiţiile acestora.
Fluxul luminos  [lm] - fluxul radiant emis în spectrul
vizibil
Intensitatea luminoasă I   d / d [cd] - fluxul
luminos pe direcţia , unde d este unghiul solid
elementar
Iluminarea E  d / dA [lx ] - densitatea spaţială a
fluxului luminos pe supraf. A
Nivelul de iluminat trebuie să fie în concordanţă cu
specificul activităţii desfăşurate în încăpere; el trebuie să fie
asigurat pe suprafaţa de referinţă - planul util - care poate fi
orizontală (masă, birouri), verticală (raft, oglindă) sau înclinată
(pupitru, planşetă). In funcţie de specificul încăperilor, se
recomandă realizarea nivelurilor de iluminare prezentate în
Tabelul 3.3, unde, pentru comparaţie, sunt incluse şi nivelurile de
lumină realizate natural. Valorile corespund standardului DIN
5035.
 O importanţă deosebită în asigurarea confortului
vizual o are culoarea luminii. Culoarea luminii are
importanţă estetică, funcţională şi psihologică. Astfel se
recomandă lămpi de culoare:
caldă: pentru încăperi amplasate spre nord şi
puţin
vitrate
neutră: pentru încăperi de muncă intelectuală
neutră-rece: pentru încăperi de muncă fizică, cu
vitrare mare şi unde se lucrează numai în timpul zilei
rece: pentru încăperi plasate spre sud şi puternic
vitrate, precum şi pentru încăperile în care activitatea
cere atenţie şi concentrare mărite
Tabelul 3.3
Nivelul de iluminare funcţie de destinaţia încăperii, în comparaţie
cu lumina naturală
Nivelul de iluminare
Destinaţia încăperii
lx
Suprafaţă iluminată de soare puternic 10.000
Suprafaţă iluminată ziua (cer acoperit) 200 – 10.000
Suprafaţă iluminată de lună plină 0,25
Birouri* 300 – 500
Săli de conferinţe 300
Săli de calculatoare sau cu panouri de 500
comandă 750
Săli de desen
Hoteluri 200
Magazine: scări interioare 200
zone de prezentare 400
vitrine 15000 –
2500
Spitale: saloane 100 – 150
săli de prim intervenţie 500
Şcoli: săli de curs 300
săli de clasă 400 – 700
laboratoare, biblioteci 100 – 150
săli de desen 750 – 1400
Locuinţe : sufragerii 200
dormitoare 150
băi 200
bucătării 150
holuri 100
birouri 300
 Saloane de coafură 500
Muzee 300
Biserici, zona publicului 100
3.2.2 Confortul fonic
Zgomotul este o suprapunere de sunete, având frecvenţe şi
amplitudini variabile, producând o senzaţie auditivă considerată
jenantă sau dezagreabilă. Arunci când intensitatea sa este
importantă, zgomotul are efecte notabile asupra metabolismului şi
activităţii intelectuale. Nivelul intensităţii unui zgomot se
măsoară în decibeli, dB. O modificare a nivelului sonor cu 10 dB
corespunde aproximativ cu dublarea intensităţii sonore percepute.
Zgomotul resimţit într-o încăpere poate proveni din
exterior sau poate fi generat în interiorul încăperii. In Tabelul 3.4
sunt date valorile admisibile ale zgomotelor exterioare.

Tabelul 3.4
Nivelul de zgomot exterior admisibil
Intensitatea zgomotului
Locul, zona [dB]
ziua noaptea
In imediata apropiere a 55 40
locuinţelor
Staţiuni de odihnă şi 45 35
tratament
Zonă industrială 65 45

Pentru a avea o ambianţă interioară confortabilă din

punct de vedere fonic trebuie să nu se depăşească în
încăperi următoarele niveluri de zgomot:
camere de locuit 35 dB
bucătării 38 dB
săli de lectură 40 dB
birouri, săli de clasă 45 dB
muzică de ambianţă 60 dB
magazine 70 dB
spaţii tehnice (staţii de pompare, centrale termice etc.)
85 dB

3.3 CONSIDERAŢII DESPRE SĂNĂTATE ŞI SIGURANŢĂ

 Diverse studii au arătat că aerul din interiorul clădirilor
poate fi chiar mai poluat decât aerul exterior. Factorii care
determină în ce măsură poluanţii din mediul interior pot afecta
sănătatea sunt:
Prezenţa, modul de utilizare şi starea surselor de poluare
Nivelul poluării atât la interiorul cât şi la exteriorul clădirii
Gradul de ventilare din clădire
Nivelul general de sănătate al ocupanţilor clădirii.
Sursele de poluare ale aerului interior sunt :
Fum de ţigară
Materiale de construcţie (azbest, vată de sticlă etc.), finisaje
(lacuri, vopsele etc.)
Mobilier (ţesături, lacuri etc.)
Activităţi curente: gătit, curăţire, încălzire, refrigerare.
Aerul exterior; prin ventilare şi în absenţa filtrelor, poluanţii
trec în mare parte la interiorul clădirii.

3.3.1 Probleme cauzate de instalaţiile de ardere

Probleme de sănătate pot apare în legătură cu aproape
toate tipurile de instalaţii. Se vor considera cu precădere
problemele care apar ca urmare a deteriorării calităţii aerului
interior din cauza proceselor de ardere a unui combustibil în
instalaţii de încălzire, de preparare a hranei sau decorative.
Problemele care pot apare includ dureri de cap, ameţeală,
somnolenţă, ochi apoşi, respiraţie greoaie sau chiar moarte. Se
atrage atenţia că simptome similare pot avea cauze medicale sau
cauze legate de poluanţi având altă sursă decât arderea
combustibililor.
Substanţele poluante asociate cu procesele de ardere sunt
gaze şi particule de praf şi/sau funingine. Tipurile de poluanţi şi
cantitatea în care sunt produşi depind de tipul instalaţiei, cât de
bine este ea montată, operată şi întreţinută, de tipul
combustibilului ars, precum şi de gradul de ventilare a spaţiului
interior.
Poluanţii din produsele de ardere includ:
Aer exterior
Fum de ţigară
Gaze evacuate de la motoare cu ardere internă
(autoturisme, maşini de tuns iarba) din
apropiere
Activităţi incidentale (suduri, lipituri, arderea
lemnelor şi frunzelor)
Gaze de ardere evacuate din instalaţii de ardere
(sobe, şeminee, cazane de apă cu ardere de gaz
sau petrol, centrale termice).
Poluanţii cei mai comuni produşi în instalaţiile de
ardere din clădiri sunt:
Monoxidul de carbon
Dioxidul de azot
Dioxidul de sulf
Particule cu sau fără produşi chimici ataşaţi
Hidrocarburi nearse
Aldehide
Procesul de ardere este însoţit întotdeauna de producerea
de vapori de apă. Aceştia nu sunt consideraţi în general un
poluant dar pot acţiona ca unul prin efectele lor secundare; de
exemplu, umiditatea ridicată şi suprafeţele umede favorizează
apariţia unor bacterii şi a mucegaiului. Alte probleme legate de
unimitate sunt tratate în paragraful următor.
Instalaţiile cu evacuare sunt dotate cu un canal, coş sau
alt element care să conducă gazele de ardere afară din clădire. În
cazul în care elementul de evacuare este blocat sau prost instalat,
cantitatea de poluanţi care pătrund în aerul interior este mare.
Instalaţiile fără evacuare eliberează gazele de ardere direct în
clădire.
Tabelul 3.5 prezintă probleme legate de instalaţiile de
ardere care conduc la poluarea mediului interior. Aceste probleme
pot fi identificate de cele mai multe ori doar de către un
specialist.
 Tabelul 3.5
Instalaţii de ardere şi probleme ce pot apare
Instalaţia Combust Probleme tipice care pot
i- apare
bilul
Centrale Schimbător de căldură fisurat;
Gaz
termice Aer de ardere insuficient pentru
natural
Sobe de arderea completă a
sau gaz
cameră combustibilului; Canal de
lichefiat
Şeminee evacuare blocat; Arzător nereglat
Centrale Petrol Schimbător de căldură fisurat;
termice Aer de ardere insuficient pentru
arderea completă a
combustibilului; Canal de
evacuare blocat; Arzător nereglat
Lemn Schimbător de căldură fisurat;
Centrale Aer de ardere insuficient pentru
termice arderea completă a
Sobe de combustibilului; Canal de
cameră evacuare blocat; Lemn tratat sau
verde
Cărbune Schimbător de căldură fisurat;
Centrale
Aer de ardere insuficient pentru
termice
arderea completă a
Sobe
combustibilului; Grătar defect
Kerosen Reglare necorespunzătoare;
Sobe de
Combustibil nepotrivit (nu K-1);
cameră
Tiraj slab; Aer de ardere
Centrale
insuficient pentru arderea
termice
completă a combustibilului
Cazane Gas Aer de ardere insuficient pentru
de apă Natural arderea completă a
sau combustibilului; Canal de
lichefiat evacuare blocat; Arzător nereglat
Extensii; Aer de ardere insuficient pentru
Gaz
Cuptoare arderea completă a
natural
combustibilului; Folosire
sau
incorectă pentru încălzirea
lichefiat
spaţiului
 Sobe; Lemn Aer de ardere insuficient pentru
Şeminee Cărbune arderea completă a
combustibilului; Canal de
evacuare blocat; Lemn verde sau
tratat; Schimbător de căldură sau
focar fisurat.

Pentru reducerea expunerii la poluanţii din

produsele de ardere, este deosebit de important ca
instalaţiile de ardere să fie bine alese, instalate, utilizate,
inspectate şi întreţinute. O ventilare corespunzătoare a
clădirii micşorează deasemenea riscul de expunere la astfel
de poluanţi. În ultima vreme au apărut pe piaţă dispozitive
detectoare de monoxid de carbon; se recomandă utilizare
lor acolo unde gradul de ventilare este redus iar procesul de
ardere are loc în spaţiu deschis (de ex., în încăperile cu
şeminee).
Utilizarea combinata a filtrelor sac (traditionale) si a
filtrelor electrostatice conduce la eliminarea particulelor de
dimensiuni mari (praf, scame, etc), a unor contaminanţi de
dimensiuni mici, precum şi a bacteriilor şi unora dintre
noxele generate în interiorul clădirilor. Aceste filtre au un
consum electric mic în raport cu eficienţa lor, sunt uşor de
întreţinut şi curăţat. Pot fi folosite atât ca element de
conductă de ventilaţie cât şi ca element staţionar în clădirile
lipsite de unităţi de aer condiţionat.

3.3.2 Probleme cauzate de nivelul de umiditate

Prea multă umiditate în aerul interior clădirii poate
conduce la apariţia igrasiei, a mucegaiului sau a altor medii
bacteriologice. Acestea pot cauza la rândul lor o varietate de
probleme de sănătate, de la reacţii alergice până la atacuri
astmatice şi pneumonii.
Nivelul de umiditate se manifestă asupra organismelor vii
sub forma unei umidităţi relative, definită ca raportul dintre
conţinutul de apă din aer şi conţinutul maxim de apă pe care aerul
considerat îl poate îngloba la temperatura şi presiunea date. Cu
alte cuvinte, nu cantitatea propriu-zisă de apă din aer este cea
resimţită de organism, ci gradul de saturare al aerului în
umiditate, pentru că acesta determină schimbul de umiditate între
organism (prin suprafeţele sale umede) şi aerul înconjurător.

Excesul de umiditate poate fi cauzat de:

Duşuri, prepararea hranei, spălarea şi uscarea rufelor, spălatul
pe jos, etc.
Scurgeri de la ţevi, încălţăminte umedă, stropitul pe lângă
chivete.
Schimbul de umiditate cu aerul exterior: umiditatea circulă de
la interior la exterior sau invers prin anvelopa clădirii, fie prin
difuzie, fie prin schimbul de aer.
Subsoluri umede, pereţi umeziţi de ploaie, scurgeri prin
acoperiş

Pe lângă problemele de sănătate, umiditatea ridicată

cauzează clădirii prin apariţia ruginii, cojirea vopselelor şi
tencuielilor, dăunând în timp chiar şi structurii clădirii.
Dacă umiditatea ridicată creează probleme, trebuie
spus că şi umiditatea prea scăzută are efectele ei. Sub
30% umiditate relativă, persoanele simt un puternic
disconfort care se poate manifesta prin senzaţia de
uscăciune, iritarea mucoaselor nasului şi cavităţii bucale,
sângerări la nivelul nasului, infecţii. În general, umiditatea
este scăzută pe durata iernii. Pe de o pare, aerul rece
exterior este uscat şi pătrunde în cantităţi mai mari în
clădire datorită diferenţelor mai mari de temperatură
(curenţi convectivi intenşi, diferenţe mai mari de presiune
între interior şi exterior). Pe de altă parte, utilizarea unor
elemente de încălzire uscate (de tipul caloriferelor sau
radiatoarelor electrice) conduce la încălzirea uscată a
aerului, adică la scăderea umidităţii sale relative. Reglarea
nivelului de umiditate se poate realiza în acest caz prin
elemente umidificatoare, de la simpla farfurie cu apă care
se evaporă, până la dispozitive sofisticate care realizează şi
ionizarea aerului interior.
În Tabelul 3.6 se prezintă sintetic relaţia dintre nivelul de
umiditate în aerul interior şi problemele de sănătate asociate.

Metodele de control al nivelului de umiditate au fost

tratate în primul capitol, ele făcând parte din strategia de
proiectare şi utilizare eficientă a unei clădiri: bariere de aer,
hidroizolaţii, ventilare corespunzătoare, elemente de construcţie
care să ferească pereţii de ploaie.

Întreaga anvelopă a clădirii trebuie să prevină

pătrunderea umidităţii din exterior dar şi să permită evacuarea
excesului de umiditate produsă la interior. În acest sens, rolul
ventilării este hotărâtor.

Tabelul 3.6
Efectul schimbării umidităţii relative asupra unor contaminanţi
Zona
optimă

Bacterii
Viruşi
Mucegai
Insecte
Infecţii
respiratorii
Alergii, rinite
şi astm
Reacţii
chimice
Ozon
Umiditate 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
[%] 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

3.3.3 Probleme cauzate de materiale de construcţie

şi mobilier
 Aproape toate materialele de construcţie sunt
potenţial periculoase, dar dacă sunt mânuite şi instalate cu
grijă, munca poate fi realizată uşor şi sigur. In acest
paragraf se atrage atenţia asupra problemelor de sănătate şi
siguranţă care pot apare în legătură cu diversele materiale
ce se pot utiliza pentru renovarea/modernizarea unei
clădirii.
Casele mai vechi pot conţine izolaţii care sunt parţial
sau total realizate din asbest, de obicei de culoare alb sau
alb-gri, sub formă de pudră sau semi-poros. Inhalarea
asbestului este asociată cu o întregă varietate de cancere,
chiar şi de la o singură expunere mai mare. Înainte de a se
lucra cu un astfel de material, trebuie aplicată o mască
şi/sau asigura o ventilare locală corespunzătoare.
Multe dintre materialele de azi pun în libertate
particule, fibre sau vapori, care pot fi dăunătoare pentru cel
care le instalează şi pentru oricine se găseşte în vecinătate.
Chiar şi materialele naturale de tipul rumeguşului sau
prafului de tencuială pot fi dăunătoare. Deseori
pericolul nu provine din materialul primar ci din lianţi,
solvenţi, stabilizatori sau alţi aditivi al căror efect nu-l
cunoaşteţi.
Materialele de izolaţie fibroase de tipul fibrei de
sticlă şi lânii minerale pot irita foarte uşor pielea, ochii
şi sistemul respirator. În farmacii, sunt disponibile creme
speciale pentru protejarea pielii atunci când se lucrează cu
materiale fibroase.
Metoda preferată pentru îndepărtarea fibrelor sau
prafului este cea a aspirării acestora cu un aspirator. O idee
bună este cea a ataşării unei extensii de furtun la punctul de
evacuare a aspiratorului pentru a împiedica răspândirea în
casă a oricărei particule, care trece de filtru. Dacă aveţi la
îndemână doar o mătură pentru îndepărtarea materialului,
aceasta trebuie mai întâi udată astfel încât particulele de
praf să nu se ridice în aer.
Izolaţia din polistiren rigid este în general un
material inert, dar la tăiere poate produce particule.
Izolaţiile de poliuretan şi poli-izocianurat emană
vapori dăunători în momentul producerii de panouri rigide
şi atunci când materialul este pulverizat la locul de montaj.
Vaporii determină iritaţii ale ochilor şi pielii şi probleme
respiratorii, chiar şi la nivel de expunere minim. Mici
cantităţi de vapori pot însoţi panoul rigid.
Există o multitudine de materiale de chituit cu
compoziţii chimice foarte diferite. Totuşi, materialele de
chituit au câteva caracteristici comune :
toate utilizează solvenţi pentru menţinerea
materialului pliabil până la instalare.
odată aplicat, solvenţii se vor evapora producând
vapori până când materialul se aşează sau se usucă.
Vaporii de la chituire pot determina iritaţii
respiratorii sau alte reacţii alergice. Din acest motiv, zona
de lucru trebuie bine ventilată, chiar şi pe perioada uscării.
Renovarea ridică probleme speciale de sănătate
pentru cei cu alergii, astm sau sensibilitate la substanţe
chimice. Prin alegerea cu grijă a materialelor, expunerea la
substanţe iritante poate fi evitată sau redusă. De exemplu,
izolaţiile din panouri rigide nu produc praf sau particule
decât la tăiere, iar unele chituri au o perioadă mai scurtă de
uscare. Deasemenea, pentru cei cu sensibilitate la substanţe
chimice sunt diponibile materiale de finisare de tipul
vopselelor şi baiţurilor cu toxicitate redusă.
Consideraţiile legate de sănătate pot constitui un
factor important în luarea deciziei de a izola exteriorul
clădirii şi nu interiorul acesteia. Dacă operaţia are loc la
interior, lucrul trebuie planificat astfel încât intervenţia să
se termine cât mai repede posibil. Aceasta poate însemna
angajarea unui antreprenor care să realizeze întreaga
lucrare sau o parte din ea.
Mobilierul poate la răndul său reprezenta o sursă
de poluare prin substanţele volatile eliberate de lacuri şi
vopsele; tapiseria de orice fel, draperiile şi covoarele
eliberează scame de diferite dimensiuni care inhalate pot
cauza probleme respiratorii. Substanţele utilizate la
curăţenie sunt de cele mai multe ori dizolvanţi cu conţinut
ridicat de substanţe volatile (alcooli, esenţe parfumate etc.).
In tabelul 3.7 se prezintă raportul concentraţiilor
admise pentru aerul interior relativ la aerul exterior clădirii,
astfel încât sănătatea utilizatorilor clădirii să nu fie afectată.

3.4 IMPACTUL CLĂDIRILOR ASUPRA MEDIULUI

AMBIANT ŞI COLECTIVITĂŢILOR UMANE

Prezenţa clădirilor în peisajul natural determină un

impact asupra mediului înconjurător, care deseori nu este
perceput, sau este perceput în proporţii mai reduse. Încă
din etapa de început a construcţiei, peisajul natural suferă
alterări, prin tăierea de drumuri de acces, organizarea
şantierului, efectuarea racordurilor de energie electrică,
alimentare cu apă şi canalizare, alimentare cu energie
termică şi/sau combustibili.
Arhitecţi, ingineri constructori şi ecologişti din
lumea întreagă încearcă să determine efectele pe care
construcţiile şi alte habitaturi locuite le au asupra mediului
înconjurător şi asupra oamenilor. Cheia înţelegerii
complexităţii acestui fapt este recunoaşterea faptului că
activităţile constructive produc o transformare a mediului
natural într-unul artificial. Această transformare are trei
faze: construcţie, mentenanţă, recuperare. În prima fază,
clădirile sunt construite şi plasate în peisajul natural.
Activitatea de construcţie este un amestec de preferinţe
culturale (arhitectonice), materiale avute la dispoziţie şi
tehnologii de construcţie. În faza de mentenanţă, ocupanţii
trăiesc în clădiri şi le menţin în stare de funcţionare sau le
modernizează potrivit standardelor lor de viaţă. În fine,
clădirile îşi încheie durata de viaţă, iar materialele rezultate
se reciclează sau se depozitează, iar pe locul lor se ridică
alte clădiri (ciclul de viaţă se reia), sau se recreează peisajul
natural.
 Conceptul de dezvoltare durabilă presupune
minimizarea costurilor de mediu şi maximizarea profitului
economic, astfel încât să fie posibilă "satisfacerea nevoilor
prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.” Din acest concept
rezultă modul în care clădirile poluează mediul ambiant
intern şi extern lor. În funcţie de unde se creează sursa de
poluare, clădirile exercită o poluare directă şi una
indirectă.
 Tabelul 3.7

Surse, concentraţii admise şi raportul

“interior/exterior” pentru principalii
poluanţi interiori clădirilor

Raportul
concentr
Sursa de poluare Concentraţii a-
Poluant
interioară admise ţiilor
interior /
exterior
Asbest Izolatii de incendiu  106 fibre/ m3 1
Bioxid de Combustie, activitate
3000 ppm >> 1
carbon (CO2) umana, animale de casa
Echipament de combustie,
Monoxid de
motoare, sisteme de 100 ppm >> 1
carbon (CO)
incalzire defecte
Izolatii, lianti, placi
Formaldehida 0,05 la 1,0 ppm >1
conglomerate
Fibre minerale Produse, imbracaminte,
NA --
si sintetice tapiserii
Combustie, sobe cu gaz,
Bioxid de azot incălzitoare de apă
200 la 1000 µg/m3 >> 1
(NO2) instant, uscatoare, tigari,
motoare
Combustie, solventi,
Vapori organici
rasini, produse, pesticide, Nu este cazul >1
(VOCs)
spray-uri cu aerosoli
20 ppb 1
Ozon Arc electric, surse de UV
200 ppb >1
Materiale de constructie, 0,1 to 200
Radon >> 1
ape subterane, sol nCi/m3
Sobe, semineuri, tigari,
Particule substante volatile 100 to 500
>> 1
respirabile concentrate, spray-uri cu µg/m3
aerosoli, gatit
Sulfati Chibrituri, sobe cu gaz 5 µg/m3 1
Bioxid de sulf
Sisteme de incalzire 20 µg/m 3
1
(SO2)
Activitate umana, animale
de casa, ferigi, insecte,
Micro
plante, spori, Nu este cazul >1
organisme
umidificatoare, sisteme de
aer conditionat
@ IP CONSULT GRUP , Braila - 2003

http://www.ipconsult.ro/Indrumar%20de%20Eficienta%20Energetica%20pentru
%20Cladiri%20I.htm