Sunteți pe pagina 1din 8

Histologie – Curs 1 – Tesutul epitelial

Pe semestru 1 → Histologie generala

Pe semestrul 2 → Histologie speciala

Organismul uman este format dintr-un numar imens de entitati distincte numite celule. Numarul de celule
dintr-un organism s-a estimat la peste 75 de trilioane de celule (sau mai bine cum stiam eu de 1014 celule la
organismul uman; probiomul era de 1015 celule). Dintre aceste celule, aproximativ 10% sunt numite ,,celule
nemuritoare” – celule stem. Celelalte celule au o durata de viata, se maturizeaza si in final mor, fiind inlocuite pe
seama celulelor stem. In ceea ce priveste celulele diferentiate, in organismul uman exista aproximativ 200 de tipuri
de celule mature, diferentiate. Prin celula diferentiata intelegem o celula care se specializeaza pentru o anumita
functie (ex. hematia care se specializeaza pentru transportul gazelor respiratorii). Aceste celule se asociaza pe baza
unor asemanari structurale si functionale si formeaza tesuturi. Sunt 4 tipuri de tesuturi fundamentale: epitelial,
conjunctiv, muscular si nervos. Astfel, histologia generala se refera la studiul tesuturilor fundamentale din
organimsul uman.

Indiferent de tesut, fie el epitelial, conjunctiv, muscular sau nervos, in alcatuirea tesutului, alaturi de
celulele componente exista si un material care contine structuri moleculare care sunt sintetizate si secretate de
celule in spatiul extracelular, ansamblul lor alcatuind matricea extracelulara. Asadar, orice tesut contine in
alcatuirea lui celule si matrice extracelulara.

Tesutul epitelial (“epi” = pe, deasupra; “thele” = ridicătură, mamelon) este tesutul care acopera intreaga
suprafata a corpului. Tesutul epitelial apare sub forma unor mase celulare compacte. Matricea extracelulara in
cazul tesutului epitelial este foarte redusa, astfel incat celulele sunt apropiate intre ele; mai mult, acestea sunt
unite prin intermediul jonctiunilor celulare. Este un tesut bogat celular cu foarte putina matrice extracelulara.
Indiferent de localizarea tesutului epitelial, epiteliile au in mod constant o suprafata libera (fiind orientata catre
mediul extern – epidermul, sau spre cavitatea/lumenul unui organ) si o suprafata care este orientata spre un tesut
conjunctiv, de care epiteliul se ataseaza printr-o structura acelulara, acidofila, bogata in proteine si GAG-uri
(glicozaminoglicani) numita membrana bazala. Exista anumite localizari unde celulele epiteliale au raporturi foarte
apropiate intre ele, vin in raport cu membrana bazala, dar nu au suprafata libera; acestor mase celulare li se
atribuie termenul de tesut epiteloid. Tesutul epiteloid este un mod caracteristic de organizare pentru epiteliile
glandulare de tip endocrin.

Comparativ cu alte tipuri celulare, datorita organizarii in straturi (sau mai bine-zis in aceste mase
compacte) celulele epiteliale au forma unor poliedre.

O prim caracter general al tesutului epitelial este marea diversitate de forma si functie. Aceste celule pot
adopta forma pavimentoasa/turtita/scuamoasa, cubica sau cilindrica/columnara/prismatica. Daca formele celulare
sunt diferite, si formele nucleare (forma nucleului) variaza, in celula epiteliala nucleul putand fi turtit (celule
pavimentoase), rotund (cubice) sau ovalar/ovoidal (cilindrice). Tesutul epitelual formeaza invelisul membranar:
formeaza epidermul (stratul superficial al pielii), care actioneaza ca o bariera impermeabila cu rol de protectie; de
asemenea, captuseste toate cavitatile inchise ale organismului (cavitatea pleurala, pericardica si peritoneala). Ca
exceptie, exista o cavitate care nu este captusita de tesut epitelial si anume cavitatea articulatiilor mobile
(artrodiilor), care este captusita de o membrana sinoviala care nu este de natura epiteliala, ci de natura
conjunctiva (deci contine si celule, nu este acelulara). Tesutul epitelial captuseste toate caile de comunicare cu
mediul extern: captuseste intreg tubul digestiv, captuseste caile urinare, caile genitale, caile respiratorii si,
mergand mai departe, va fi cel care va media transportul de substante dintre mediul extern si mediul intern. El
asigura asadar un transport selectiv de substante, inclusiv intre diferitele compartimente ale organismului. Tesutul
epitelial este si cel care formeaza ceea ce numim parenchimul (structura de baza a unor organe solide si
spongioase). El mai intra si in structura unor structuri receptoare din organele de simt, indeplinind astfel si un rol
senzorial (mugurele gustativ, organul receptor pentru auz-Corti, organul vestibular). Tesutului epitelial i se mai
atribuie si un rol in contractie, pe seama celulelor mioepiteliale (subpopulatie de celule epiteliale care au
proprietati contractile).

Tesutul epitelial este un tesut larg raspandit in organism (este un tesut ubicuitar). Astfel, tesutul epitelial
poate deriva din oricare dintre cele 3 foite embrionare.

Ectoderm
- epiderm şi derivatele sale (firul de par si unghiile)
- glandele tegumentare
- glande mamare
- epiteliul bucal, anal, nazal
- corneea
- adenohipofiza

Mezoderm
- endoteliu
- mezoteliu
- epiteliul tubilor uriniferi
- epiteliul căilor genitale
- CSR

Endoderm
- epiteliul tubului digestiv
- glandele digestive
- epiteliul aparatului respirator
- tiroida, paratiroidele, timusul

Tesutul epitelial este un tesut lipsit de vase de sange si limfatice, fiind avascular. De aceea tesutul epitelial
se asociaza cu un tesut conjunctiv, care are pentru epiteliu un rol hranitor, trofic. Vasele de sange din tesutul
conjunctiv subiacent nu pot invada membrana bazala sau spatiile intercelulare din epitelii, ceea ce inseamna ca
hranirea/troficitatea celulelor epiteliale se realizeaza prin proces de difuziune (substantele trofice difuzeaza in
spatiile intercelulare si membrana bazala). Exista insa si o singura exceptie, si anume un epiteliu localizat in
urechea interna, pe peretele lateral al canalului cohlear (melcului membranos) → stria vascularis. Prezenta
capilarelor sangvine asigura celulelor epiteliale posibilitatea de a prelua compusi plasmatici (transudat) pe care ii
descarca in lumenul canalului cohlear, participand la formarea endolimfei.

Desi nu este vascularizat, in schimb, tesutul epitelial este foarte bine invervat, atat senzitiv, cat si motor.
Inervatia senzitiva este formata din prelungirile dendritelor neuronilor senzitivi care pot fi terminatii nervoase
libere, in cosulet, corpusculi senzitivi, care deservesc sensibilitatea tactila, termica si dureroasa. Legat de acest
lucru, sunt unele epitelii la nivelul carora lipsesc terminatiile nervoase pentru durere (nu pentru tact). De multe ori,
pentru stabilirea unor diagnostice, este nevoie de efectuarea examenului bioptic (prelevarea unui fragment de
mucoasa si examinarea lui la microscop). In cazul acestor epitelii, raclarea mucoaselor sau cauterizarea nu necesita
anestezie si nu provoaca durere. Aceste epitelii sunt cele care captusesc cavitatea gastrica si intestinala precum si
epiteliul care captuseste colul uterin (partea inferioara a uterului). Inervatia motorie este o inervatie de tip
vegetativ si este destinata celulelor care desfasoara activitate secretorie (celulelor epiteliale glandulare).
O alta caracteristica a tesutului epitelial este marea sa capacitate de regenerare. Este tesutul supus, prin
raporturile cu mediul extern sau continutul cavitatilor organelor, unor tipuri de agresiuni, agresiuni care pot fi de
tipul microorganismelor, substantelor chimice, radiatiilor, variatiilor mari de temperatura, traumelor mecanice etc.
Asadar, acest tesut trebuie sa posede capacitatea de reparare si reinnoire. Regenerarea este definita ca un proces
fiziologic prin care sunt inlocuite celulele nefunctionale. La baza procesului sta activitatea mitotica neintrerupta
desfasurata de unele celule epiteliale nediferentiate numite celule stem adulte. Celulele stem adulte se numesc
asa pentru a fi deosebite de celulele stem embrionare. Celulele stem embrionare sunt intalnite doar in timpul vietii
intrauterine, iar cele adulte persista si dupa nastere, originea celulelor stem adulte fiind in celulele stem
embrionare totipotente (pot evolua spre orice tip celular). Spre deosebire de acest caracter al celulelor stem
embrionare, celulele stem adulte nu se pot diferentia decat in celulele componente ale tesutului epitelial in care se
afla. Ele au o serie de proprietati:

1. Capacitatea de autoreplicare: dintr-o celula stem adulta se formeaza alte celule stem adulte. In felul acesta se
creaza o populatie de celule stem adulte, iar din moment ce activitatea lor mitotica este neintrerupta, rezulta ca
populatia de celule stem adulte va persista atat timp cat individul creste. Prin diviziune, celula stem adulta nu da
nastere la doua celule stem adulte fiice. Astfel, spunem despre celula stem adulta ca sufera o diviziune asimetrica,
rezultatul acestei diviziuni fiind o celula stem adulta si o celula numita tranzitorie, celula care va urma calea de
diferentiere, deci se va transforma intr-un anumit tip celular. Diferentierea se poate face catre orice celula din
componenta respectivului tesut epitelial. Diviziunea asimetrica reprezinta si un mecanism de protectie al
materialului genetic pe care-l contine celula stem adulta, deoarece in timpul replicarii (copierea catenei de ADN), o
catena matrita va ramane intotdeauna intr-o celula stem fiica. In felul acesta, daca apare un defect de copiere,
acest defect nu va ajunge la celulele stem si se previne aparitia unor populatii clonale cu mutatii genetice.

2. Multipotenta (capacitatea de a forma diferite tipuri celulare). Rar se intampla ca un epiteliu sa fie format dintr-
un singur tip celular. Avem un exemplu, epidermul, care este alcatuit dintr-o populatie de celule asemanatoare
intre ele, care alcatuiesc populatia de keratinocite. Deci dintr-o celula stem adulta nu putem obtine, cand ia calea
celulei tranzitorii, decat keratinocite. In restul cazurilor, epiteliile sunt formate din doua sau mai multe tipuri
celulare, care toate vor avea originea in celula stem adulta. De exemplu, in epiteliul intestinal se gasesc celule cu
rol in absorbtie, secretie de mucus, secretie de hormoni, de lizozim etc. Toate aceste celule componente provin
dintr-o celula stem adulta. Ca o consecinta a multipotentei rezulta si capacitatea celulelor stem adulte de a
reconstrui un tesut. Din celula stem epiteliala adulta a fost obtinuta in laborator structura de epiderm, de folicul
pilos, de glanda sebacee etc.

Celula stem adulta este o celula nediferentiata, iar pentru a o deosebi de celelalte celule nu exista
caractere specifice de MO sau ME care sa dea siguranta ca ceea ce se examineaza este o celula stem. De aceea se
folosesc tehnici speciale, una dintre ele fiind marcarea materialului genetic cu precursori radioactivi (cel mai folosit
este pirimidina tritiata) sau se folosesc nucleozide sintetice bazandu-ne pe reactia de imunocitochimie (cel mai
folosit nucleozid sintetic, un analog al pirimidinei, este bromodeoxiuridina-BRD). Punerea in evidenta a BRD, din
moment ce este o metoda imunocitochimica, se face folosind anticorpi anti-BRD. Principiul acestor metode este
simplu: in mediul de hranire al celulelor se introduc acesti precursori. In timpul fazei S al ciclului celular, precursorii
vor fi incorporati in materialul genetic nou-format. Cum celulele stem au o durata de viata foarte mare, au o rata
de diviziune foarte redusa, se retrag in timpul fazei G0 al ciclului celular, inseamna ca ele retin acesti precursori
timp indelungat in citoplasma lor. In aceste conditii, identificarea marcajului dupa un anumit interval de timp (ex. 3
saptamani), si deci, prezenta acestui marcaj, indica ca acea celula este o celula stem adulta. O alta metoda este
identificarea unor receptori de suprafata specifici sau, mai simplu spus, markeri de suprafata. Ideea este
urmatoarea: gasirea unui marker care sa fie prezent la celula stem adulta si care sa dispara in momentul in care
celula incepe sa se diferentieze. Si ca fenotiparea sa fie completa, ar trebui sa mai adaugam un alt marker care sa
fie absent la celula stem adulta ca sa apara la celula pe cale de diferentiere. Din acest punct de vedere, pentru
markerii de celula stem, atentia a fost indreptata spre familia CD-urilor, celulele stem adulte fiind CD34+ (pozitive),
iar acel marker care lipseste la celula stem, dar este prezent la celula tranzitorie este, pentru tesutul epitelial,
integrina α6. Deci, o celula stem adulta epiteliala este CD34+, integrina α6-. Cu ajutorul acestor metode, s-a
constatat ca celulele stem adulte sunt localizate in tesutul epitelial, in vecinatatea membranei bazale. Nu numai
raportul de apropiere cu membrana bazala este vizibil, ci si interactiunea cu ea, celulele stem adulte fiind atasate
de membrana bazala. O celula epiteliala stem isi va mentine multipotentialitatea doar atat timp cat este atasata de
membrana bazala; cand s-a detasat de ea, inseamna ca a intrat in proces de diferentiere. Rata de inlocuire a unui
epiteliu variaza foarte mult (rata de inlocuire=intervalul de timp in care un intreg epiteliu este inlocuit pe baza
activitatii celulelor stem). Avem epitelii cu o rata de inlocuire rapida (3-4 zile) → epiteliul intestinului subtire, dar si
epitelii cu rata de inlocuire lenta → celulele din epiderm (ca o celula epiteliala – keratinocitul, sa ajunga din
vecinatatea membranei bazale, prin procesul de diferentiere, pana la suprafata epidermului, are nevoie de
aproximativ 3 luni. Surprinzator, exista si epitelii, pe care le intalnim in plamani sau in rinichi, unde rata de inlocuire
ajunge la ani de zile.

Repartitia celulelor stem adulte depinde de tipul de epiteliu. Intr-un fel vor aparea celulele stem adulte
intr-un epiteliu unistratificat si altfel daca este pluristratificat. In conditiile in care epiteliile sunt unistratificate,
celulele stem apar dispersate printre celulele componente ale acelui epiteliu (au aspectul unor celule stem izolate -
-> ex. epididim). Se poate intampla insa ca aceste celule stem adulte, cand epiteliul este unistratificat, sa fie
condensate intr-o anumita zona (o populatie de celule stem adulte), acea zona purtand numele de zona
germinativa (ex. in mucoasa gastrica, in partea profunda a criptelor gastrice, in mucoasa colonului, care are glande
Lieberkuhn ce in portiunea lor profunda se afla zona germinativa). Daca epiteliile sunt pluristratificate, lucrurile se
modifica, celulele stem intrand in alcatuirea unui strat aflat in imediata vecinatate a membranei bazale, numit de
aceea strat bazal sau strat germinativ.

O alta proprietate a tesutului epitelial este metaplazia (metaplasia – transformare). Metaplazia reprezinta
capacitatea unui epiteliu de a se transforma intr-un alt timp de epiteliu, in anumite conditii. Metaplazia se produce
in momentul in care asupra epiteliului actioneaza in mod neobisnuit, timp indelungat, factori nocivi din mediu.
Avantajul acestui proces este ca are un caracter reversibil – atunci cand factorii de mediu care au indus metaplazia,
dispar, epiteliul revine la aspectul normal. Cel mai frecvent metaplazia este de tip pavimentos (epiteliul se
transforma intr-un epiteliu in care celulele de suprafata sunt turtite). Este clar ca in momentul in care se produce
aceasta metaplazie, de exemplu daca inital era un epiteliu ciliat, functiile de baza ale tesutului de origine/epiteliului
de origine sufera. Acest proces poate fi intalnit in conditii patologice (ex. carenta de retinol si hipovitaminoza A
care afecteaza epiteliul cailor respiratorii si epiteliul cailor urinare (epiteliul acestor cai se va transforma in epiteliu
pavimentos cu pierderea functiilor --> epiteliul respirator isi pierde functia de incalzire si purificare a aerului si
epiteliul urinar isi pierde functia de bariera). Fumatul determina metaplazia reversibila in epiteliul bronsic.

Clasificarea epiteliilor:

1. Epitelii de acoperire

2. Epitelii glandulare

3. Epitelii senzoriale
Epiteliile de acoperire

Sunt acele epitelii care captusesc organe sau acopera suprafata corpului. Clasificarea epiteliilor de
acoperire este realizata pe baza unor criterii observabile la microscopul optic, deci nu este o clasificare care sa tina
cont de particularitatile de biologie celulara ale componentelor epiteliale, fiind doar o clasificare descriptiva,
vazand anumite lucruri la MO considerate drept clasificare traditionala. Ne referim la numarul de straturi celulare
si forma celulelor. Dupa numarul de straturi celulare, epiteliile de acoperire pot fi unistratificate si pluristratificate.
Epiteliile unistratificate sunt denumite si epitelii simple sau monostratificate, in timp ce epiteliile pluristratificate
pot fi denumite si simplu stratificate. In cazul epiteliului unistratificat, toate celulele componente sunt asezate pe
un singur rand si prin urmare, toate celulele componente vor avea raport cu direct cu matricea adiacenta (deci cu
membrana bazala). Daca epiteliul este pluristratificat (are doua sau mai multe straturi celulare) atunci numai o
parte din aceste celule vor avea raport direct cu matricea adiacenta. Dupa forma celulelor, atat cele unistratificate,
cat si cele pluristratificate pot fi de tip pavimentos, cubic sau cilindric. Daca un epiteliu este simplu pavimentos,
inseamna ca toate celulele epiteliului sunt de forma turtita. Atunci cand epiteliul este pluristratificat, forma
celulelor nu este identica (de regula in stratul bazal intalnim celule cubice sau cilindrice, apoi poliedrice, iar la
suprafata o anumita forma celulara). Denumirea epiteliului pluristratificat dupa forma celulelor se da in functie de
forma celulelor din stratul superficial. Daca in stratul superficial celulele sunt turtite, epiteliul este stratificat
pavimentos. Daca sunt cubice → epiteliu pluristratificat cubic. Din punct de vedere functional cele doua tipuri de
epitelii difera. Cele unistratificate intervin in mod obisnuit in procese de transport (in absorbtie si secretie). Rolul
protector al epiteliului unistratificat e insignifiant (nu asta e rolul lui). Epiteliile pluristratificate au rol predominant
protector. Cu toate acestea, unele dintre ele pot fi moderat permeabile la molecule de apa sau molecule mici, dar
rolul predominant este cel de protectie. Atunci cand vorbim de epiteliile simple pavimentoase, putem folosi
termeni specifici. Atunci cand epiteliul simplu pavimentos captuseste un vas (sangvin sau limfatic) el poate fi
denumit si simplu endoteliu. Epiteliul simplu pavimentos ce captuseste cavitatile inchise (intra in alcatuirea
seroaselor) → mezoteliu. In cadrul acestei clasificari al epiteliilor de acoperire, un loc aparte il ocupa doua epitelii:
epiteliul pseudostratificat si epiteliul de tranzitie.

Epiteliul pseudostratificat, numit si pseudostratificat cilindric (pentru ca are in alcatuire celule inalte) este
o forma speciala de epiteliu unistratificat. Nucleii sunt dispusi la inaltimi diferite, creand senzatia de stratificare. In
realitate, toate celulele componente au raport prin polul bazal cu membrana bazala → forma de epiteliu
unistratificat. Ceea ce difera este inaltimea celulelor (unele sunt mai mici, altele mai inalte), deci numai o parte din
celulele componente ajung cu polul apical la suprafata epiteliului. Prin urmare, in functie de dimensiuni si forma
celulara, nucleul va avea o anumita dimensiune si o anumita forma. Daca celulele sunt diferite intre ele, si nucleii
vor fi diferiti, creand impresia de stratificare. Unele dintre celulele care ating suprafata epiteliului pot prezenta
specializari membranare. Vorbim de cili si stereocili. Epiteliul pseudostratificat cilindric ciliat este intalnit in caile
respiratorii, incepand de la cavitatea nazala, mucoasa traheala si epiteliul bronhiilor. Este caracteristic cailor
respiratorii, motiv pentru care este denumit si epiteliu de tip respirator. Cel de-al doilea tip de epiteliu
pseudostratificat, cel cu stereocili, este intalnit in unele cai genitale masculine, mai precis in canalul epididimar si in
canalul deferent.

Epiteliul de tranzitie (=uroteliu, epiteliu polimorf) este o forma speciala de epiteliu pluristratificat. Se
numeste uroteliu pentru ca acest epiteliu este intalnit intr-un singur loc: la nivelul cailor urinare, de la prima cale
urinara (calicele mic) pana la segmentul proximal al uretrei. Se numeste polimorf pentru ca in alcatuirea lui sunt
celule cu forme diferite, celule care se organizeaza pe 3 straturi: strat bazal, intermediar si superficial. In stratul
bazal, celulele sunt cubice sau usor cilindrice (cubo-cilindrice). In stratul intermediar (mijlociu) sunt mai multe
randuri de celule care au o forma particulara: sunt celule alungite, partea apicala fiind latita, iar spre polul bazal se
ingusteaza/efileaza, aceasta portiune efilata orientandu-se spre membrana bazala. Seamana foarte bine aceasta
forma celulara cu o racheta de tenis, de aceea stratul se mai numeste si stratul celulelor in racheta. In stratul
superficial se remarca niste celule mari care se bombeaza inspre lumen, uninucleate sau binucleate, care dau
impresia ca fiecare protejeaza cate doua-trei celule din stratul subiacent. De aceea au fost denumite celule
umbreliforme (in forma de umbrela). Se numeste epiteliu de tranzitie deoarece are capacitatea de a-si modifica
gradul de stratificare si forma celulelor componente. Aceasta modificare a gradului de stratificare si a formei
celulare este legata de presiunea care este exercitata asupra epiteliului (de catre urina). Microscopia electronica a
aratat ca cel putin o parte dintre celulele componente ale uroteliului, inclusiv celulele in racheta si umbreliforme
au prelungiri fine care se ancoreaza la membrana bazala. Inseamna ca atunci cand se exercita presiune asupra
epiteliului, aceasta ancorare la membrana bazala permite celulelor sa alunece unele printre altele si asa se
modifica numarul de straturi celulare (de la 5-6 la 4-5). Ceva particular au celulele umbreliforme. Aceste celule
poseda la nivelul polului apical o anumita organizare a membranei celulare. Membrana celulara apicala nu are o
grosime uniforma, existand zone de membrana ingrosata care alterneaza cu zone de membrana mai subtire.
Zonele de membrana subtiri sunt zonele de membrana normala, ceea ce inseamna ca in zonele ingrosate apar
niste modificari cunoscute si sub denumirea de placi rigide (peste 70% din suprafata membranara). In zona placilor
rigide sunt prezente anumite proteine transmembranare multipas cunoscute sub denumirea de uroplakine. Aceste
proteine au un domeniu extracelular foarte bine reprezentat (mai bine reprezentat decat al proteinelor
transmembranare invecinate). In felul acesta membrana este mai groasa, din structura trilaminata, foita externa
fiind aproape dubla fata de foita interna, datorita domeniului extracelular al uroplakinelor. In cazul acestor
proteine din placile rigide, pe domeniul lor citoplasmatic se leaga componente ale citoscheletului. In momentul in
care aceste componente ale citoscheletului se contracta, tractioneaza proteinele, implicit, placa rigida, si atunci
apar invaginari ale membranei apicale, invaginari care sunt ajutate si de zonele membranare normale care
actioneaza ca niste arii de tip balama, permitand indoirea membranei (in zonele subtiri). Aceasta particularitate a
celulelor umbreliforme a fost observata de mult timp la MO, insa nu exista o explicatie pentru ea. Histologii clasici
remarcau la unele celule umbreliforme, o densificare a membranei (a citoplasmei mai corect) la polul apical. Deci
vedeau un marcaj al celulei la polul apical, denumind aceasta zona mai intens colorata, cu tinctorialitate mai
intensa, cuticula.

Epiteliile glandulare

Epiteliile glandulare sunt alcatuite din celule epiteliale care sunt specializate pentru functie de secretie,
functia de secretie fiind consecinta unei activitati de sinteza. Sunt cateva exemple in care procesul de secretie nu
se asociaza cu o activitate de sinteza crescuta: celula glandulara se afla in vecinatatea capilarelor sangvine, preiau
molecule din sange si le transfera in lumenul glandular, deci e mai mult un transudat ceea ce elimina, nu un produs
sintetizat. Un exemplu in acest sens este sudoarea: celulele epiteliale din glandele sudoripare desfasoara o
activitate de sinteza scazuta, sudoarea fiind de fapt un transudat.

Dupa locul unde se elimina produsul de secretie, celulele epiteliale glandulare sunt de doua categorii:
exocrine si endocrine (crinein – a secreta). Cum iau nastere aceste epitelii glandulare? In viata intrauterina, dintr-o
lama epiteliala, intr-o zona a acesteia, in urma proliferarii celulare se formeaza un mugure epitelial. Acest mugure
epitelial ce continua sa prolifereze si patrunde adanc spre tesutul conjunctiv embrionar numit tesut mezenchimal.
In functie de legatura dintre acest mugure si lama epiteliala de origine, evolutia se poate face spre un epiteliu de
tip exocrin sau endocrin. Daca legatura este pastrata, in cadrul acestui mugure se diferentiaza in partea profunda
adenomerul (partea secretorie, unde se gasesc celulele care sintetizeaza si secreta), iar in prelungirea
adenomerului, celulele vor forma canalul/ductul de excretie. Daca legatura dintre lama epiteliala si mugure se
pierde, atunci grupul de celule rezultate din mugure se organizeaza intr-un mod caracteristic (depinde de epiteliul
glandular), stabilind insa raporturi cu o bogata retea de capilare pentru eliminarea produsului sintetizat. Atentie,
aceste capilare nu patrund printre celulele epiteliale, acestea fiind separate de capilare de catre lama bazala.
Produsul sintetizat strabate lama bazala pentru a ajunge la capilar. In momentul in care un epiteliu glandular se
asociaza cu tesut conjunctiv, cu elemente vasculare si nervoase formeaza un organ, numit in cazul nostru glanda.
Glandele epiteliale sunt clasificate in glande endocrine, exocrine sau mixte/amficrine (celulele epiteliale glandulare
erau doar de doua categorii). Criterii de clasificare sunt pentru glandele exocrine. O prima posibilitate de a clasifica
glandele exocrine este din punct de vedere structural, luand in discutie numarul de celule care intra in alcatuirea
glandei.

1. Glanda unicelulara, reprezentata de celula caliciforma (forma de caliciu/cupa – este singurul exemplu
de glanda unicelulara). Celula caliciforma deriva din modificarea unei celule cilindrice si este larg raspandita in
epiteliul digestiv si respirator.

2. Glande pluricelulare. Ca o chestie particulara, sunt unele glande exocrine pluricelulare care fac parte
dintr-un epiteliu de invelis (glande intraepiteliale --> se pot gasi in cadrul epiteliului pseudostratificat ciliat din
mucoasa nazala). Este si posibilitatea ca toate celulele glandulare exocrine sa reprezinte in acelasi timp
componentele unui epiteliu de invelis (ex. epiteliul care captuseste mucoasa gastrica). In aceste doua situatii
lipsesc ductele excretorii, fiind in contact direct cu lumenul. Situatia cea mai intalnita este cea in care celulele
glandulare formeaza grupuri celulare ce se organizeaza sub forma de acini sau tubi.

Un alt criteriu structural este dupa aspectul sistemului canalicular. In acest sens deosebim doua categorii
de glande exocrine: simple si compuse. Simple, atunci cand ductul este unic (un singur canal) si compuse, cand
exista un canal ramificat. Canalul ramificat contribuie, alaturi de tesutul conjunctiv, la delimitarea unor
componente din parenchimul glandular, deci la structurarea sub forma de lobi sau lobuli.

Ultimul criteriu structural este dupa aspectul adenomerului. Ele pot fi glande tubulare, acinoase/alveolare
(unii autori fac deosebirea intre acinos si alveolar) si combinarea celor doua, adica tubulo-acinoase/tubulo-
alveolare. In aceasta ultima varianta nu este vorba despre un parenchim format din tubi si acini, ci adenomerul
(unitatea secretorie) incepe ca un tub si se termina ca un acin. Pornind de la cele doua caracteristici ale sistemului
canalicular si aspectul adenomerului, apare clasificarea morfologica a glandelor exocrine: simple ( tubulare, simple
acinoase, simpla acinoasa ramificata) si compuse (tubuloasa, compusa acinoasa, compusa tubuloacinoasa etc). In
cadrul glandelor simple este si glanda sudoripara, in care portiunea secretorie este sub forma de tub, insa el este
mai lung si se incolaceste in partea profunda, formand un ghem numit glomerul, glanda devenind simpla tubulo-
glomerulara.

Dupa natura produsului de secretie, glandele exocrine pot fi cu secretie mucoasa, seroasa, mixta sau
uleioasa. Secretia mucoasa este o secretie de tip vascos care are un continut mare in glicoproteine, principalele
glicoproteine fiind denumite mucine (grad mare de glicozilare). Daca este o glanda cu secretie seroasa, aspectul
secretiei se modifica, devenind seros (este apos, limpede, seamana cu apa), fiind o secretie apoasa, dar cu o
activitate enzimatica foarte bogata. Deci aceste secretii seroase contin multe enzime. Glandele mixte sunt cu
combinarea celor doua, mucoasa si seroasa. In functie de predominanta, glanda mixta poate fi predominant
mucoasa (numindu-se mucoseroasa) sau predominant seroasa (seromucoasa). Glandele cu secretie uleioasa sunt
cele care produc o mixtura de lipide → glanda sebacee.

Dupa mecanismul de excretie, glandele exocrine pot fi:

1. Glande merocrine/ecrine (meros-parte). In aceste celule, produsul de sinteza va fi ambalat sub forma
de vezicula de secretie care va migra spre polul apical al celulei, eliminarea continutului facandu-se prin exocitoza;
constituie tipul de excretie al majoritatii glandelor exocrine.
2. Glande apocrine (secretie din glanda) – produsul de secretie se acumuleaza tot la polul apical, dar
eliminarea din celula se face impreuna cu cantitati mici de citoplasma si membrane: glandele mamare, glandele din
conductul auditiv extern (glandele ceruminoase) si glandele de la nivelul ploapelor.

3. Glandele holocrine (holos-tot) – produsul de sinteza se acumuleaza treptat in celula, invadeaza celula,
incepe sa produca liza si apare si fragmentarea celulara. O data cu produsul sintetizat se elimina si celula, care
moarte. Acest tip de secretie se intalneste la glandele sebacee.