1.2.

Epidemiologie

Complicatele relaţii de interacţiune dintre diferiţii agenţi patogeni şi oamenii dintr-o anumită
biocenoză, care determină declanşarea şi evoluţia vreunui proces patologic constituie
obiectul de studiu al epidemiologiei care, spre deosebire de ecologia medicală, analizează
nu numai ”cauzele apariţiei, extinderii şi distribuţiei entităţilor morbide infecţioase şi
neinfecţioase în rândul populaţiei umane, ci şi metodele lor de prevenire şi combatere, în
vederea eradicării lor” (OMS, 1998). Dar asemenea tipare locale, regionale sau globale de
localizare şi repartiţie a agenţilor patogeni sau bolilor de orice fel nu pot fi pe deplin înţelese
decât prin explicarea posibilelor reacţii de interacţiune dintre organismul uman şi celelalte
microorganisme patogene din jurul său.

1.2.1. Relaţiile organismului uman cu microorganismele patogene

Încă de la începutul existenţei sale, organismul uman intră în contact cu variaţi factori de
mediu (fizici, chimici şi biologici) care acţionează asupra lui, în diferite moduri, de cele mai
multe ori însă acestea având doar efecte negative. Asemenea influenţe nocive se pot
exercita încă din timpul existenţei sale intrauterine, determinând ample tulburări de
organogeneză şi modificări evolutive (malformaţii congenitale) sau chiar moartea sa.

După naştere însă, între organismul uman şi microorganismele din jurul său se stabilesc
variate raporturi de interacţiune. Astfel, de cele mai multe ori, omul vine numai incidental în
contact cu cea mai mare parte a acestor microorganisme, dar, cu unele dintre ele poate
stabili chiar strânse relaţii de interacţiune şi, uneori, de convieţuire.

În mod normal, imediat după naştere, epiteliul cutanat şi mucoasele majorităţii organelor
interne ale omului sunt invadate treptat de o mulţime de microorganisme care
alcătuiesc microflora normală a organismului uman, a cărei conservare constantă în
limitele unui anumit mediu, asigură sănătatea acestuia. Asemenea relaţie de
simbioză poate, uneori, deveni folositoare pentru ambii parteneri (ca în cazul sintezei unor
vitamine esenţiale de către unii coli intestinali) dar, deseori, ea poate dobândi aspecte
de comensualism prin care microorganismele componente ale microflorei normale depind,
din punct de vedere nutriţional, de gazda care le adăposteşte, fără a-i aduce prejudicii.

Această convieţuire se bazează însă pe un echilibru destul de instabil de forţe astfel încât,
atât factori externi (environmentali), cât şi interni (ce ţin de organismul – gazdă) pot
modifica relaţiile de interdependenţă în sensul transformării acestora în microorganisme
condiţionat patogene care, profitând de orice ”locus minoris resistentiae”, pătrund spre
ţesuturile sensibile, provocând adevărate traume fiziologice. Dacă, însă, asemenea
microorganisme nu se pot dezvolta decât în organismul omului sau al unor animale,
afectându-le sănătatea, atunci între cei doi membri ai ecuaţiei se stabileşte o relaţie
de parazitism.

Microorganismele care pătrund şi invadează ţesuturile organismului - gazdă, unde se

multiplică şi determină tulburări morfologice sau / şi funcţionale, sunt
considerate microorganisme patogene, iar acţiunea lor patogenă depinde numai de
posibilitatea de a găsi cea mai convenabilă poartă de intrare spre structurile fragile ale
organismului uman. Dimpotrivă, simpla lor prezenţă pe suprafeţele epiteliale ale
organismului – gazdă, fără ca ele să se multiplice, caracterizează numai starea de
contaminare. Pentru realizarea stării de infecţie este necesară pătrunderea şi
multiplicarea microorganismelor patogene în ţesuturile organismului – gazdă, iar dacă
interacţiunea dintre microorganismul patogen şi gazda umană pe care acesta parazitează se
materializează prin leziuni manifeste şi contra-reacţii din partea gazdei, atunci
rezultă starea de boală (clinică sau subclinică).

1.2.2. Factorii de influenţă ai infecţiei

Infecţia nu este urmată, în mod obligatoriu, de starea de boală şi nici, dacă aceasta apare
totuşi, de acelaşi gen de boală la toate persoanele infectate cu acelaşi tip de agent
patogen. Formele de manifestare ale infecţiei depind de numeroşi factori determinanţi legaţi
de:

- agentul infecţios, care stimulează declanşarea infecţiei atât prin virulenţa, cât şi prin
inoculul (doza infectantă) de germeni pe care îi conţine ;

- organismul – gazdă, care dispune de diferite mijloace de rezistenţă şi reactivitate ;

- mediul extern, care cuprinde o multitudine de componente geografice, sociale, economice

şi culturale de interacţiune.

Complicatele relaţii de interdependenţă dintre organismul – gazdă, microorganismele

patogene şi factorii de mediu generează multiple forme de evoluţie infecţioasă, în funcţie de
rolul şi poziţia acestora în lanţul de transmitere a bolii. Astfel, se ştie că agentul patogen se
stabileşte numai pe acele ţesuturi şi organisme care pot să-i asigure supravieţuirea, dar
acestea pot fi atât gazde-rezervor, care contribuie la menţinerea microorganismelor în
mediul dat şi, deci, la întreţinerea focarului de infecţie, cât şi gazde-intermediare
(vectori), care asigură distribuţia agenţilor patogeni în natură. În cazul specific al acestor
tipuri de gazde, organismele patogene nu ajung decât rareori să-şi parcurgă întregul ciclu
biologic de evoluţie, astfel încât, dezvoltarea lor completă depinde de existenţa unei gazde-
finale care, de cele mai multe ori, este chiar omul însuşi.

Lumea animală, în general, constituie un uriaş rezervor de agenţi patogeni pentru om şi

animale astfel încât, în raport cu densitatea populaţiilor respective, numărul maxim de
gazde-rezervor se întâlneşte în rândul mamiferelor, al căror rol epidemiologic se limitează
însă, la numai câteva specii, urmate de păsări, importante pentru transportul la distanţă a
agenţilor patogeni şi, foarte rar, de reptile, peşti şi moluşte.

Dispunând de avantajele ”liberei-circulaţii” între focarele lor iniţiale şi diferitele tipuri de

gazde, agenţii patogeni suferă diferite fenomene de adaptare biologică, astfel încât infecţia
generată de aceştia poate îmbrăca variate forme de manifestare care vor fi cu atât mai
insidioase cu cât, în lanţul circuitelor biologice dintre organismele biocenozei, agenţii
patogeni prezintă mai multe predispoziţii biologice de răspândire la noi gazde, determinând
astfel cuprinderea unor verigi adiacente în lanţul de transmitere patologică.

Vectorii se intercalează în ciclul răspândirii infecţiei, asigurând ampla circulaţie a agenţilor

patogeni. Ei servesc fie ca gazde-incidentale (intermediare) sau purtători de paraziţi, fie ca
gazde-rezervor adiţionale, dacă agentul patogen întruneşte condiţiile dezvoltării şi
multiplicării sale complete, şi pot transmite agenţii patogeni pe cale mecanică sau biologică.
Cei mai eficienţi vectori sunt artropodele, care devin şi vectori obligatorii pentru anumite
tipuri de germeni patogeni, formând rezervoare permanente sau verigi indispensabile în
ciclul infecţios, urmaţi de mici mamifere rozătoare şi păsări, moluşte, peşti sau viermi.
Infecţia umană se produce numai prin contactul omului cu focarul de infecţie (care, în
condiţii ecologice speciale, se poate transforma într-un focar zoonotic), sau cu gazdele
incidentale (vector), deşi existenţa unor infecţii care astăzi apar proprii numai omului (ca
rujeola sau dizenteria) ar putea infirma aceste mecanisme de contaminare, dar se ştie că,
în aceste cazuri, infecţia a fost ”umanizată” ca urmare a unui lung proces de evoluţie
filogenetică.

1.2.3. Formele de manifestare ale infecţiei

Infecţia umană prezintă multiple forme de manifestare în funcţie de acţiunea specifică a

tuturor factorilor menţionaţi anterior. Deosebit de importante prin frecvenţa, diversitatea şi
urmările lor sunt manifestările subclinice (latente) ale infecţiei, reprezentate prin:
infecţia inaparentă, infecţia latentă, boala subclinică, boala virală cu evoluţie lentă şi starea
de purtător cronic de germeni ; în timp ce manifestările clinice se diferenţiază, după
amploarea procesului infecţios, în boală infecţioasă locală, boală infecţioasă regională şi
boală infecţioasă generală sau sistemică.

Infecţia inaparentă se desfăşoară asimptomatic, agentul patogen putând fi identificat

numai prin mijloace de laborator. Ea are o evoluţie acută şi ciclică, fiind urmată de imunitate
din cauza slabelor calităţi patogene ale agentului infecţios sau rezistenţei crescute din
partea organismului-gazdă (ex : difterie, rubeolă).

Boala subclinică evoluează tot fără nici o expresie clinică, dar se deosebeşte de infecţia
inaparentă prin faptul că ea expune anumite tulburări funcţionale sau leziuni organice care,
deşi sunt lipsite de aspecte clinice vizibile, pot determina cronicizarea infecţiei (ex : hepatita
virală).

Infecţia latentă constituie o altă formă de infecţie asimptomatică care însă, în timp, se
poate activa şi transforma într-o infecţie evident clinică deoarece agenţii patogeni care s-au
menţinut în stare vie în ţesuturile organismului-gazdă îşi pot intensifica activitatea patogenă
prin acţiunea unor factori favorizanţi (cum este cazul infecţiei herpetice latente care poate fi
activată prin stress, iritaţie mecanică, febră sau expunere la căldură).

Boala virală cu evoluţie lentă (infecţiile cu ”slow-virusuri”) se caracterizează prin

degenerarea lentă şi progresivă a sistemului nervos central, ca în cazul bolii Kuru care
afectează populaţiile de canibali din Noua Guinee, cu manifestări progresive de dereglare a
funcţiei motorii şi psihice, urmate de demenţă şi exitus (moarte).

Starea de purtător de germeni este, de fapt, definitorie pentru orice persoană care
adăposteşte germeni patogeni. Deşi multe dintre acestea par sănătoase, ele constituie,
totuşi, potenţiale focare adiţionale de contaminare, cu atât mai mult cu cât, în practică,
numărul lor este mult mai mare decât al celor clinic afectate. În cazul acestor purtători
”aparent sănătoşi”, infecţia se rezumă numai la procesul de multiplicare locală a germenilor,
deoarece gradul mai mare de rezistenţă sau imunitate al individului afectat împiedică
răspândirea şi multiplicarea agenţilor patogeni în întregul lor organism (această situaţie fiind
tipică pentru purtătorii virusului hepatitei B).

Infecţia locală se caracterizează prin faptul că agenţii patogeni se cantonează şi se

multiplică la poarta de intrare şi în vecinătatea acesteia (ca în cazul furunculului stafilococic
sau rinitei virale). În ciuda perioadei relativ scurte de incubaţie a agenţilor patogeni,
evoluţia infecţiei locale diferă totuşi de la o persoană la alta, în funcţie de numărul agenţilor
patogeni, de viteza lor de multiplicare şi de rezistenţa organismului contaminat.
Infecţia focală (de focar) este o formă particulară a infecţiei locale care evoluează în sens
cronic, caracterizându-se prin simptome locale minime sau total absente care, în evoluţie
latentă pe un teren anterior sensibilizat, pot genera efecte morbide la distanţă (cum este
otita, mastoidita, sinuzita, amigdalita, prostatita etc.)

Infecţia regională cuprinde un teritoriu mai extins, de preferinţă cel aferent porţii de
intrare a agentului infecţios, caracterizându-se prin infectarea vaselor şi ganglionilor limfatici
din zona sa de acţiune (de exemplu : tuberculoza, pesta bubonică, limfogranulomatoza).

Infecţia generală (boala sistemică) este o formă infecţioasă destul de gravă deoarece
germenii patogeni se diseminează, pe cale sanguină, în întregul organism, afectând variate
ţesuturi şi organe interne. Ea prezintă două forme: boala infecţioasă ciclică, caracterizată
printr-o evoluţie regulată, cu etape ce se succed în mod constant într-un timp, de regulă,
limitat (ca în cazul rujeolei sau tifosului exantematic care expun o perioadă de incubaţie, de
debut, de stare, de declin şi, în final, de convalescenţă) şi septicemia, caracterizată printr-
o evoluţie clinică neregulată, imprevizibilă şi, de obicei, foarte gravă, în care procesele de
rezistenţă imunitară sunt aproape total anihilate.

Infecţia cronică reprezintă o formă evolutivă a bolilor infecţioase în care agentul patogen
persistă şi acţionează vreme îndelungată în ţesuturile organismului-gazdă (cum ar fi, de
exemplu, dizenteria bacteriană cronică, hepatita virală cronică sau malaria). O formă
particulară a bolii infecţioase cronice este aceea cu multiple recrudescenţe, care oferă bolii
un caracter ondulatoriu, bazat pe un complex mecanism de influenţare reciprocă între
procesul infecţios şi cel de auto-imunizare.

1.2.4. Dinamica procesului infecţios

Pentru realizarea infecţiei sau a bolii în sine, fiecare microorganism patogen utilizează una
sau mai multe căi specifice de pătrundere în organismul uman, fie prin ţesuturile cutanate
sau diferite mucoase, fie prin inoculare directă în sânge, prin înţepătura agenţilor – vectori
hematofagi. De la poarta de intrare în organism, agentul patogen se răspândeşte apoi spre
toate ţesuturile prin:

- extindere locală, în suprafaţă (stomatita) sau în profunzime, cuprinzând mai multe

straturi tisulare (apendicita);

- extindere regională, bazată pe exploatarea căilor limfatice de transport celular (ca în

cazul majorităţii infecţiilor cu coci patogeni);

- diseminare sanguină, prin inocularea agentului infecţios direct în sânge (ca în cazul
malariei sau encefalitei);

- diseminare neuronală, caracteristică virusurilor neurotrope de genul rabiei sau

poliomielitei.

Din fericire însă, în asemenea situaţii de alertă, organismul uman adoptă variate şi eficiente
relaţii de rezistenţă, opunându-se procesului de diseminare a agenţilor patogeni. Astfel,
barierele specifice de apărare se ridică progresiv, în funcţie de natura, virulenţa şi doza
infectantă a agentului patogen. Procesul inflamator local are rolul de a localiza infecţia la
nivelul fluxului de sânge în reticulele limfatice ; sistemul sanguin se apară prin fagocitoză şi
mecanisme umorale, iar, în final, bariera hematoencefalică previne intrarea în creier a unor
substanţe patogene existente în sânge.

Intervalul de timp cuprins între momentul infectării şi cel al apariţiei primelor simptome şi
semne ale bolii (locale şi generale) reprezintă perioada de incubaţie a bolii şi ea depinde
nu numai de gradul de adaptare (multiplicare şi diseminare) a agenţilor patogeni în
organism sau de cantitatea de toxine şi timpul necesar acestora pentru a-şi exercita efectele
nocive, ci şi de gradul de rezistenţă şi reactivitate a organismului uman, precum şi de timpul
necesar formării leziunilor şi apariţiei tulburărilor care să dea expresie clinică bolii instalate.
În funcţie de durata medie a perioadei de incubaţie, bolile infecţioase se împart în:

- boli cu incubaţie scurtă (1-7 zile): guturai, gripă, difterie etc.

- boli cu incubaţie medie (8-21 zile): febra Q, febra tifoidă, oreion, malarie, rubeolă,
tetanos, tuse convulsivă, varicelă, variolă.

- boli cu incubaţie lungă sau foarte lungă : amibiaza (săptămâni-luni), hepatita virală B (60-
80 zile), leishmanioza (săptămâni-20 luni), lepra (luni-ani), rabia (30-90 zile-luni-ani ?).

După perioada de incubaţie, bolile infecţioase ciclice se desfăşoară în faze progresive care
cuprind :

- invazia care provoacă debutul brusc, gradat sau lent al bolii;

- perioada de stare ce se caracterizează prin manifestările esenţiale ale bolii;

- perioada de declin ce se manifestă prin descreşterea proceselor patologice;

- perioada de convalescenţă care asigură tranziţia spre normalitatea perfectă, permiţând

tuturor structurilor organice să se reintegreze în sistemul biologic anterior. De asemenea,
prin măsuri de protecţie şi control, ea poate preveni recurenţa, agravarea sau cronicizarea
bolii;

- anularea / terminarea bolii poate deschide trei perspective diferite, în funcţie de diverşi
factori obiectivi (condiţii environmentale externe sau interne agravante) sau subiectivi
(gradul de reactivitate psihică şi somatică a organismului –gazdă), reprezentate de
vindecarea completă (restitutio ad integrum sau starea de purtător de germeni) sau parţială
(sechele funcţionale sau organice care determină reducerea capacităţii funcţionale sau
invaliditate).

1.2.5. Rezistenţa faţă de infecţii şi boli

Organismul uman se apără împotriva agenţilor patogeni care-l înconjoară atât prin mijloace
specifice, cât şi nespecifice, cu diferite potenţiale de eficienţă. Activitatea lor sinergică
exprimă capacitatea normală de apărare a individului faţă de infecţie denumită rezistenţa
faţă de infecţii, care are o accepţiune mai largă decât cea de imunitate, ce cuprinde
numai mijloacele specifice de luptă împotriva factorilor infecţioşi selectivi.

Starea de rezistenţă la infecţii este expresia unui îndelungat proces de evoluţie şi adaptare
filogenetică, la care se adaugă rezistenţa dobândită în cursul vieţii, în mod variabil, de
fiecare organism în parte, ca urmare a contactelor sale cu diverşi agenţi infecţioşi din mediul
înconjurător. Acestor factori normali de rezistenţă împotriva infecţiilor li se adaugă
intervenţiile active de producere artificială a stărilor de imunitate specifică, prin
administrarea de seruri, vaccinuri şi anatoxine.

1.2.5.1. Mijloacele nespecifice de rezistenţă împotriva infecţiilor se dezvoltă succesiv, în

funcţie de agresivitatea, aria de extindere şi doza infectantă a agentului patogen:

- tegumentul şi mucoasele acţionează atât ca bariere anatomice, cât şi prin diverse

mecanisme fiziologice desfăşurate la nivelul microflorei lor normale;

- fagocitoza, care din punct de vedere evolutiv reprezintă cea mai veche reacţie de apărare
(ea întâlnindu-se şi la nevertebratele fără sistem nervos dezvoltat), este o modalitate de
apărare celulară a organismului prin care acesta reuşeşte ca, prin intermediul unor celule
diferenţiate microfage şi macrofage, să distrugă orice particulă străină sau microorganism
patogen care a reuşit să pătrundă în spaţiile tisulare, limfatice sau sangvine ;

- sistemul complement, alcătuit dintr-un ansamblu de 11 proteine plasmatice integrate într-

un complement cu 9 fracţiuni, numerotate (C 1 – C9) din care prima fracţiune C1 conţine un
complex de trei subunităţi C1q, C1r şi C1Ă, joacă un rol deosebit de important în apărarea
antiinfecţioasă nu numai prin distrugerea (liza) virusurilor şi a celulelor infectate cu viruşi
sau a micoplasmelor, protozoarelor etc., ci şi prin intensificarea producţiei de anticorpi care
conferă sângelui o anumită putere bactericidă;

- interferonul, care este o glicoproteină naturală sintetizată de celulele infectate cu viruşi

sau prin acţiunea endotoxinelor bacteriene, acţionează cu predilecţie în infecţiile virale nu în
sensul împiedicării pătrunderii acestora în celule, şi în cel al inhibării sintezei proteinelor şi
ARN-ului viral.;

- inflamaţia reprezintă o reacţie nespecifică de apărare locală împotriva invaziei unor corpuri
patogene străine şi se caracterizează prin dilatarea şi creşterea permeabilităţii vaselor
limfatice sau sangvine ;

- factorii nutriţionali conferă rezistenţei antiinfecţioase valenţe pozitive sau negative în

funcţie de aportul lor caloric, important nu numai pentru formarea anticorpilor, cât şi pentru
intensificarea fagocitozei. Un rol esenţial revine vitaminelor, în general, şi, mai ales
vitaminelor A şi C care desfăşoară o ridicată activitate antimicrobiană şi antifungică, precum
şi fierului;

- factorii endocrini pot modifica predispoziţiile la infecţii în funcţie de conţinutul de

corticosteroizi sintetizaţi în organism;

- sistemul nervos central influenţează mecanismele imunogene prin rolul unui centru nervos
situat în regiunea hipotalamică, ce controlează funcţia fagocitozei; ştiut fiind faptul că orice
stare neurodepresivă scade rezistenţa organismului faţă de infecţii;

- vârsta afectează procesele imunogene în sensul reducerii ritmului şi eficienţei acestora la

copii şi bătrâni;

- imunitatea de specie, caracteristică fiecărui tip de specie biotică în parte, este o imunitate
naturală datorată constituţiei genetice specifice. Cu toate acestea, membrii aceleiaşi specii
pot expune diferite grade de imunitate dacă, în decursul existenţei lor au dobândit stări de
imunodepresie prin iradieri prelungite, medicaţii imunosupresive sau boli debilitante (de tip
neoplasm, lepră, rujeolă etc.).

1.2.5.2. Mijloacele specifice de rezistenţă antiinfecţioasă, adică imunitatea propriu-zisă,

rezultă ca urmare a pătrunderii în organismul uman a microorganismelor sau produselor lor
patogene care, luând contact cu elementele sistemului celular imunocompetent, vor
determina următoarele tipuri de reacţii :

- imunitatea umorală, ce se exprimă prin producţia de anticorpi specifici (imunoglobuline Ig)

de către celulele imunologice active (limfocitele B), sintetizate în anumite celule ale măduvei
osoase, faţă de antigenii diferiţilor agenţi patogeni.

- imunitatea celulară, ce deţine un rol esenţial în rezistenţa antiinfecţioasă prin stimularea

producţiei de limfocite T şi K care sunt celule specializate în identificarea şi declanşarea
producţiei de anticorpi.

Cu toate acestea, cele două tipuri de imunitate, umorală şi celulară, deşi apar ca sisteme
imunitare separate, conlucrează permanent în apărarea antiinfecţioasă a organismului
uman.

După modul în care organismul uman şi-a dobândit imunitatea specifică antiinfecţioasă,
putem aprecia că aceasta este:

- imunitate naturală, definită ca acea stare de rezistenţă antiinfecţioasă ce a fost dobândită

prin naştere, şi este condiţionată genetic (imunitatea de specie);

- imunitatea dobândită în mod activ, după boli infecţioase sau infecţii inaparente, sau pasiv,
prin transfer transplacentar sau administrarea de seruri imune care au însă efect temporar.

1.2.6. Măsuri de prevenire şi combatere a infecţiilor şi bolilor

Profilaxia bolilor infecţioase, care reprezintă peste 65% din totalul bolilor ce afectează
comunităţile umane de pe Glob, cuprinde o serie de măsuri care pot fi grupate în patru
categorii : măsuri preventive permanente, măsuri la apariţia unui caz de boală, măsuri de
combatere a epidemiilor şi măsuri legislative internaţionale.

Măsurile preventive permanente au scopul de a identifica şi anihila sursele de infecţie,

de a supraveghea sau bloca căile lor de transmitere şi, în fine, de a proteja masa
receptoare.

În primul caz, un accent deosebit se pune nu numai pe depistarea şi înregistrarea tuturor

potenţialelor surse de infecţie, ci şi pe izolarea lor, atunci când este posibil, sau îndepărtarea
lor din anumite medii socio-profesionale.

În al doilea caz, măsurile menite să întrerupă căile de transmitere a bolilor se referă la

utilizarea oricăror mijloace mecanice (ultrasunete), fizice (încălzire, iradiere), chimice
(clorurare, iodurare etc.) sau biologice (terapia cu antibiotice) pentru dezinfectarea şi
aseptizarea mediilor contaminate.

Dacă aceste procedee sunt relativ operaţionale în cazul infecţiilor de contact, a celor
transmise pe cale vectorială sau a celor digestive, în care un rol esenţial îl au igiena
personală sau colectivă, igiena alimentară şi protecţia sau filtrarea apei, ele
prezintă mari deficienţe în infecţiile aerogene, în care se impun măsuri complexe de
antisepsie faringiană a receptorilor, pe lângă cele total ineficiente de dezinfecţie a aerului.

În fine, măsurile pentru protejarea masei receptoare sunt cele mai complexe, dar şi cele
mai eficiente deoarece, în practică, este imposibilă anihilarea tuturor surselor de infecţie şi
efectului lor asupra indivizilor comunităţilor umane. De aceea, se consideră că, din punct de
vedere economic şi social, aceste tipuri de măsuri sunt totodată, şi cele mai accesibile şi ele
se referă la profilaxia specifică, care se realizează prin imunizare activă (vaccinuri) sau
pasivă (seruri specifice) şi chimioprofilaxie, reprezentată de tratamentul cu antibiotice.

Măsurile care se iau la apariţia unui caz de boală privesc strict numai bolnavul în
cauză, motiv pentru care acestea au un spectru foarte restrâns de acţiune. Ele constau în
diagnosticarea şi declararea bolii, izolarea şi tratarea persoanei contaminate, dezinfectarea
mediului şi supravegherea contacţilor.

Măsurile antiepidemice cuprind o serie de indicaţii speciale urgente, care urmăresc

împiedicarea sau limitarea răspândirii unei epidemii în rândul populaţiei; efectul lor fiind
valabil până la lichidarea completă a infecţiei.

Măsurile legislative internaţionale presupun acceptul tuturor ţărilor de a adopta

normative menite să garanteze starea de sănătate a diverselor populaţii prin controlul
epidemiologic în cazul călătoriilor, migraţiilor, refugierilor etc. Succesul profilactic al acestor
tipuri de măsuri nu poate fi asigurat decât în condiţiile unei bune organizări a activităţii
sanitare şi medicale din întreaga lume sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care
elaborează programe obligatorii de conduită în vederea menţinerii sănătăţii şi siguranţei
omenirii.