Cap.5.

Magistrale

5.1 Noţiuni generale

Prin magistrală se înţelege un ansamblu de linii conductoare, grupate
funcţional, menite să conecteze două sau mai multe unităţi componente ale unui
sistem de calcul. Pe fiecare linie a unei magistrale se poate transfera, la un
moment dat, o singură valoare logică (asignată unui nivel de tensiune bine definit),
ce reprezintă o cantitate de informaţie de 1 bit. Dacă magistrala are n linii, atunci
pe magistrală se transferă n biţi de informaţie în paralel şi vom spune că
magistrala transferă cuvinte de informaţie de dimensiune n.
Anumite dispozitive conectate la magistrală sunt active şi pot iniţia un transfer, iar
altele sunt pasive şi aşteaptă cererile de transfer. Dispozitivele active se numesc
dispozitive master, iar cele pasive - dispozitive slave. Atunci când UCP solicită unui
controler de disc citirea sau scrierea unui bloc, UCP are rol de master, iar controlerul
are rol de slave. Controlerul de disc poate deveni master, de exemplu atunci când
solicită memoriei acceptarea cuvintelor citite de pe disc. Memoria nu poate deveni
master în nici o situaţie.
Pentru amplificarea semnalelor, dispozitivele master se conectează la magistrală
prin drivere de magistrală (bus driver). Similar, dispozitivele slave sunt conectate prin
receptoare de magistrală (bus receiver). Pentru dispozitivele care pot fi atât emiţătoare
cât şi receptoare, se utilizează circuite emiţătoare/receptoare de magistrală (bus
transceiver).

5.2. Clasificarea magistralelor

După modul de transfer al informaţiilor, magistralele pot fi:
- magistrale unidirecţionale, la care transferul de informaţii se efectuează pe
toate liniile într-un singur sens, de la o unitate emiţătoare către una sau mai multe
unităţi receptoare;
- magistrale bidirecţionale, la care transferul se poate efectua în ambele
sensuri, alternativ prin multiplexare în timp, la un moment dat transferându-se
informaţii într-un singur sens. Astfel, unităţile conectate la o magistrală
bidirecţională pot fi pe rând unităţi emiţătoare sau receptoare de semnale.
După tipul informaţiilor transferate, magistralele pot fi:
- magistrale primare, pe care au loc transferurile informaţiilor utile, ce se
doresc a fi transmise între subsistemele unui calculator. Acestea pot fi: magistrale
de instrucţiuni sau magistrale de date. Deoarece memoria sistemului este comună
pentru programe şi date, cele două tipuri de informaţii primare sunt transferate pe
o aceeaşi magistrală bidirecţională, numită generic magistrală de date.
- magistrale secundare, pe care au loc transferurile de informaţii
suplimentare, necesare obţinerii informaţiilor primare. Acestea pot fi: magistrale de
adrese, magistrale de comenzi sau magistrale de stări, considerate în general
unidirecţionale. Cele două magistrale, de comenzi şi de stări transferă informaţii în
sensuri opuse şi formează împreună o magistrală bidirecţională pe linii separate,
numită magistrală de control.
După rata de transfer şi implicit după numărul de unităţi conectate, putem
avea:
- magistrale locale, care sunt amplasate în apropierea unităţilor foarte rapide,
cum este, de exemplu, procesorul. Aceste magistrale sunt caracterizate de o rată
mare de transfer şi un număr mic de unităţi ce pot fi conectate la ele. Ca exemple,
pot fi date: magistrala locală a procesorului, magistrala locală a memoriei;
- magistrale de extensie (magistrale I/O), care sunt magistrale accesibile
utilizatorului, fiind terminate cu conectoare de extensie.
Magistralele de extensie sunt amplasate mai departe de procesor şi sunt
caracterizate de o rată mai mică de transfer şi un număr relativ mare de unităţi ce
pot fi conectate la ele. După modul de control al transferului de informaţii,
magistralele pot fi:
- Magistrale sincrone. Toate operaţiile magistralelor sincrone sunt sincronizate
de un semnal de ceas şi orice transfer durează un număr întreg de perioade de ceas,
numite cicluri de magistrala. In cazul acestor magistrale, dacă un transfer se termină
înaintea unui număr întreg de cicluri, următorul transfer poate începe numai după
sfârşitul ciclului în curs de desfăşurare. Această situaţie conduce la întârzieri inutile.
- Magistrale asincrone. O magistrală asincronă elimină dezavantajele
magistralelor sincrone. In locul semnalului de ceas se utilizează un protocol logic
între emiţător şi receptor (numit handshake). In cadrul acestui protocol are loc un
schimb de informaţii între unitatea master şi unitatea slave care permit corelarea şi
coordonarea transferului de date. Fiecare acţiune a celor doi participanţi la transfer
este condiţionată de o acţiune anterioară şi nu de un impuls de ceas.
Magistralele asincrone necesită mai multe linii de semnal şi o logică mai
complexă, fapt care ridică preţul acestora. Pentru acest motiv, în ciuda avantajelor
prezentate de magistralele asincrone, magistralele sincrone sunt mai des utilizate.
Dacă la o magistrală sunt conectate dispozitive cu viteze diferite (unele lente,
altele rapide), viteza de transfer trebuie aleasă după dispozitivul cel mai lent,
dispozitivele rapide fiind întârziate.

5.3. Arbitrajul de magistrală

La majoritatea sistemelor, există mai multe module care pot prelua controlul
asupra magistralei (care pot deveni module master). Pentru acest motiv, dacă apar
mai multe cereri simultane de magistrală, este necesar să existe un mecanism de
arbitrare prin care să se determine modulul care va deveni master. Modulul master
va putea apoi iniţia un transfer cu un alt modul care, pentru acest transfer, va avea
rolul de modul slave.
Metodele de arbitrare pot fi clasificate ca fiind centralizate sau descentralizate
(distribuite).

5.3.1. Arbitrarea centralizată

In cazul arbitrării centralizate, alocarea magistralei este realizată de un dispozitiv
hardware numit arbitru de magistrală. Acest dispozitiv poate fi un modul separat sau
poate face parte din UCP.
In figura 5.1 se prezintă un exemplu simplu de arbitrare centralizată. In cadrul
acestei soluţii există o singură linie de cerere a magistralei, care poate fi activată de
unul sau mai multe dispozitive în orice moment. Arbitrul nu poate distinge dacă există
mai multe cereri simultane sau o singură cerere, ci numai dacă există sau nu cereri la
un moment dat.
Cerere magistrala
Arbitru
Acordare
magistrala

D1 D2 D3 D4

Dispozitive de I/E
Fig. 5.1

Dacă linia de cerere este activată, arbitrul activează linia de acordare a

magistralei, la care sunt conectate în serie toate dispozitivele. Dispozitivul cel mai
apropiat fizic de arbitru detectează semnalul de pe această linie şi, în cazul în care a
efectuat o cerere, preia controlul asupra magistralei. Dacă nu a efectuat o cerere,
transmite semnalul următorului dispozitiv, care procedează la fel, până când un
dispozitiv preia controlul asupra magistralei.
In această schemă de tip daisy chain, prioritatea dispozitivelor este dată de
distanţa la care se află faţă de arbitru. Dispozitivul cel mai apropiat de arbitru are
prioritatea maximă. Pentru a modifica aceste priorităţi implicite, magistralele pot avea
mai multe nivele de prioritate. In acest caz pentru fiecare prioritate există o linie de
cerere şi una de acordare a magistralei.

5.3.2. Arbitrarea descentralizată

In cazul arbitrării descentralizate, nu există un arbitru de magistrală. Fiecare
modul are o prioritate unică şi conţine o logică pentru controlul accesului la
magistrală care ţine cont de priorităţile celorlalte module. Atunci când un anumit
modul solicită accesul la magistrală, acesta verifică mai întâi dacă există vreun modul
cu prioritate mai mare care, de asemenea, solicită magistrala. In cazul în care o
asemenea cerere nu există, iniţiază transferul. Dacă un modul cu prioritate mai mare
iniţiază o cerere în acelaşi ciclu de ceas, modulul iniţial menţine cererea până
magistrala este eliberată.

5.4. Parcarea magistralelor

Anumite dispozitive master ale unui sistem de calcul ca, de exemplu, unităţile
centrale, sunt active în marea majoritate a timpului, în timp ce altele sunt active în mod
sporadic. Un dispozitiv din prima categorie poate păstra controlul asupra magistralei
chiar şi după terminarea transferului curent, deoarece este foarte probabil că va
utiliza magistrala şi în continuare. Procedura prin care magistrala nu este eliberată
automat după terminarea transferului curent, ci numai în cazul în care există o cerere
de magistrală, se numeşte parcarea magistralei.
Prin utilizarea acestei metode, nu este necesară executarea operaţiilor de
eliberare a magistralei şi de arbitrare pentru fiecare transfer. Dacă se utilizează
parcarea magistralei orice alt modul care solicită accesul la magistrală începe cu o
cerere adresată dispozitivului master de a elibera magistrala.
5.5. Magistrale locale
Aceste magistrale deservesc unităţile foarte rapide cum sunt UCP şi
memoria principală.
Magistrala procesorului este calea de comunicaţie între UCP şi subsistemele
cu care acesta lucrează direct. Magistrala procesorului este utilizată, de exemplu,
pentru a transfera date între UCP şi magistrala principală a sistemului, sau între
UCP şi memoria externă rapidă (memoria cache). Deoarece de performanţele
acestei magistrale depind în mare măsură performanţele calculatorului, această
magistrală lucrează la o viteză mult mai mare decât orice altă magistrală din
sistem.
Magistrala procesorului are în componenţa magistrala de date, magistrala de
adrese şi pe cea de control. De exemplu, magistrala procesorului unui sistem
Pentium are 64 linii de date, 32 linii de adresă şi un număr de linii de control
asociate.
Magistrala memoriei este utilizată la transferul informaţiei între UCP şi
memoria principală - memoria RAM a sistemului. Această magistrală este
implementată printr-un set de circuite dedicate şi este responsabilă cu transferul
informaţiilor între magistrala procesorului şi memorie. In componenţa magistralei
memoriei intră şi o magistrala de adrese utilizată pentru selecţia locaţiei de
memorie în care urmează să se efectueze o operaţie de citire/scriere.
Memorie
CPU externă
rapidă

Magistrala procesorului

Magistrala principală Magistrala principală

Controlerul
a sistemului a sistemului
de
memorie

Magistrala memoriei

RAM

Fig. 5.2
Dimensiunea magistralei de memorie este strâns legată de mărimea
memoriei pe care unitatea centrală o poate adresa direct. In figura 5.2 sunt
prezentate magistralele locale ale unui sistem de calcul.

5.6. Magistrala de extensie

Magistrala de extensie, numită şi magistrală l/O, permite unităţii centrale, să
comunice cu dispozitivele periferice. Magistrala l/O face posibilă, de asemenea,
adăugarea de noi dispozitive pentru a extinde posibilităţile de prelucrare ale
calculatorului. In conectorii de extensie pot fi introduse componente de bază, cum
sunt controlerele de hard disc şi plăcile adaptoare video; de asemenea, se pot
introduce dispozitive mai specializate, cum ar fi plăci de sunet şi plăci de interfaţă
cu unităţi CD-ROM.
De-a lungul evoluţiei sistemelor de calcul s-au dezvoltat mai multe tipuri de
magistrale de I/O. Dintre acestea cele mai importante sunt:
- ISA;
- EISA;
- MCA;
- Magistrala locală;
- Magistrala VESA locală;
- Magistrala PCI;
- Magistrala PCMCIA.
Aceste magistrale se deosebesc în principal prin numărul de informaţii
transferate simultan şi prin viteza cu care se face acest transfer. Arhitectura
magistralei este realizată cu un set de circuite, care este conectat la magistrala
procesorului.

5.6.1 Magistrala ISA

Magistrala ISA (Industry Standard Architecture) este arhitectura de
magistrală introdusă odată cu primul IBM PC, în 1982 şi care a fost mai târziu
îmbunătăţită la modelul IBM PC/AT. Până nu de mult magistrala ISA stătea la
baza calculatorului personal modern şi era principala arhitectură folosită în marea
majoritate a sistemelor PC de pe piaţă. Longevitatea acestei magistrale se
datorează siguranţei, accesibilităţii şi compatibilităţii sale. Magistrala ISA a fost
concepută să lucreze cu arhitecturi pe 8 biţi şi mai târziu a fost extinsă pentru 16
biţi.

5.6.2 Magistrala EISA

EISA sunt iniţialele pentru Extended Industry Standard Architecture. Aşa cum
arată şi numele, magistrala EISA este o extindere a magistralei ISA, astfel încât să
permită arhitecturi de 32 de biţi şi viteze de transfer superioare, păstrând însă
compatibilitatea cu plăcile de extensie existente şi cu perifericele. In comparaţie cu
arhitectura de sistem ISA pe 16 biţi, EISA permite mai multe extensii cu mai puţine
conflicte intre plăcile adaptoare.
Pentru a mări viteza sistemului, EISA utilizează o tehnologie numită bus
mastering (controlul total al magistralei). In esenţă, un dispozitiv cu opţiunea de
control total al magistralei este un adaptor prevăzut cu un procesor, care poate
executa operaţii independent de UCP. Pentru a funcţiona corespunzător,
tehnologia bus-mastering se bazează pe un circuit de arbitrare EISA (EISA
arbitration unit), numit de obicei cip ISP (Integrated System Peripheral - sistem
periferic integrat). De exemplu, un controler de disc în tehnologia bus-mastering
schimbă un volum de date mult mai mare cu o unitate rapidă de hard disc, în
comparaţie cu un controler obişnuit.
Unitatea ISP decide care dispozitiv primeşte controlul, printr-un sistem de
patru niveluri de prioritate. Ordinea dată de nivelurile de prioritate este
următoarea:
- Reîmprospătarea memoriei
- Transferuri DMA (direct memory access)
- UCP
- Plăci bus-master
Dispozitivul adaptor cu bus-mastering semnalează unităţii ISP că doreşte să
preia controlul sistemului. In cel mai scurt timp posibil (după ce au fost satisfăcute
priorităţile mai mari), ISP predă controlul dispozitivului. Aceste dispozitive au
incluse la rândul lor circuite care le împiedică să păstreze controlul pe perioade de
timp mai mari decât cele necesare operaţiilor ciclice cum este, de exemplu,
împrospătarea memoriei.

5.6.3 Magistrala MCA

Apariţia procesoarelor pe 32 de biţi a făcut ca magistrala ISA să nu mai
corespundă noii generaţii de procesoare. Microprocesoarele 386 transferă 32 de
biţi de date simultan, iar magistrala ISA putea să transfere doar maxim 16 biţi. In
loc să extindă din nou magistrala ISA, IBM a decis să construiască o nouă
magistrală; aşa a apărut magistrala MCA (Micro Channel Architecture). MCA
admite controlul total al magistralei (bus-mastering). Prin implementarea
tehnologiei bus-mastering, descrisă în aliniatul anterior, s-au realizat îmbunătăţiri
semnificative ale performanţelor în comparaţie cu magistrala ISA. Dispozitivul de
arbitrare controlează competiţia pentru transferul pe magistrală, asigurând accesul
tuturor dispozitivelor la magistrală dar împiedicând, în acelaşi timp, monopolizarea
acesteia de singur dispozitiv.
Sistemul de arbitraj al magistralei are în structura sa 4 linii de prioritate, care
stabilesc 16 nivele de prioritate. Fiecărui dispozitiv master i se atribuie un nivel de
prioritate între 0 şi F, nivelul F fiind cel mai puţin prioritar. Dispozitivul cu nivelul de
prioritate F este numit master implicit. Atunci când nu există nici un alt master sau la
apariţia unei condiţii de excepţie, magistrala este acordată acestui dispozitiv.
Un dispozitiv conectat la magistrala Micro Channel, care doreşte să utilizeze
magistrala trimite numărul de prioritate care i-a fost acordat pe cele 4 linii de prioritate:
fiecare dispozitiv sau placă de extensie urmăreşte aceste semnale şi renunţă la
magistrală, dacă detectează existenţa unei cereri de prioritate mai mare. Procesorul
principal (UCP) are prioritatea cea mai mică (F) fiind master implicit.

5.6.4 Magistrala locală

Magistralele l/O prezentate până acum aveau o rată de transfer relativ
scăzută. In timp ce rata de transfer magistralei procesorului a crescut, magistrala
l/O a cunoscut doar ajustări neimportante ale acestui parametru, în principal prin
creşterea numărului de căi paralele. Magistrala l/O a trebuit să lucreze la o rată de
transfer scăzută deoarece majoritatea adaptoarelor instalate funcţionau doar la
viteze mai mici.
Figura 5.3 prezintă schema bloc de principiu a magistralelor unui sistem de
calcul.
CPU

Memoria
imediată
Magistrala procesorului
(cache)
(Viteză mare)

Magistrala Magistrala
Adaptoare I/O Controlerul I/O Plăci
I/O de adaptoare
incluse (Viteză mică) magistrală (Viteză mică) I/O

Magistrala
memoriei
(Viteză mare)

RAM

Fig. 5.3

Dacă pentru majoritatea dispozitivelor periferice cum sunt tastatura,

imprimantele, scannere, etc. această rată de transfer este suficientă, au apărut
dispozitive pentru care era necesar transferul rapid al unor blocuri mari de date.
Această necesitate apare mai ales la următoarele subsisteme:
- Adaptoare grafice. Interfeţele grafice ale sistemelor de operare Windows, OS/2
şi Unix X-Windows necesită actualizarea rapidă a imaginii grafice pentru deplasarea,
redimensionarea şi actualizarea ferestrelor multiple. Acelaşi lucru este valabil pentru
imaginile video în mişcare. Procesorul trebuie să actualizeze şi să transfere blocuri
mari de date în cadrul memoriei video.
- Adaptoare pentru interfaţa SCSI. Interfaţa SCSI este utilizată mai ales pentru
memorii de masă, ca unităţile de disc fix, unităţile CD-ROM şi unităţile de bandă
încasetată. Creşterea vitezei de transfer ale acestor dispozitive influenţează
semnificativ performanţele globale ale sistemului.
O soluţie evidentă a acestei probleme este mutarea unora dintre extensiile
l/O într-o zonă unde pot avea acces la vitezele sporite ale magistralei procesorului,
la fel ca şi cea de care beneficiază şi memoria imediată. Figura 5.4 descrie
această nouă dispunere.
Această dispunere a componentelor a devenit cunoscută sub denumirea de
magistrală locală (local bus), deoarece dispozitivele externe (plăci adaptoare) pot
accesa acea parte a magistralei care aparţinea până acum doar procesorului şi
anume, magistrala procesorului.
Soluţiile local-bus nu înlocuiesc standardele anterioare, cum ar fi ISA şi
EISA, ci sunt proiectate pentru a le îmbunătăţi. Pentru acest motiv, un sistem
uzual este bazat pe standardele ISA sau EISA fiind în acelaşi timp dotat şi cu unul
sau mai mulţi conectori local-bus. Astfel, plăcile mai vechi rămân compatibile cu
sistemul, iar plăcile adaptoare de mare viteză beneficiază acum de conectorii
local-bus.
CPU

Memoria
imediată
(cache)

Magistrala procesorului Plăci

(Viteză mare) Adaptoare
I/O

Magistrala Magistrala
Adaptoare I/O Controlerul I/O Plăci
I/O de adaptoare
incluse (Viteză mică) magistrală (Viteză mică) I/O

Magistrala
memoriei
(Viteză mare)

RAM

Fig. 5.4

5.6.5 Magistrala locală VESA

La început, magistrala locală era folosit în principal pentru adaptoarele
grafice. Această magistrală a apărut în sistemele de vârf în care strangulările erau
evidente. Din nefericire, spre sfârşitul anului 1992, erau în competiţie pe piaţă mai
multe sisteme local-bus şi fiecare dintre aceste sisteme erau brevetate. Această
lipsă a standardizării a stânjenit acceptarea largă a soluţiei local-bus.
Pentru a depăşi această problemă, Video Electronics Standard Association
(VESA) a dezvoltat un standard de magistrală local-bus cunoscut sub numele de
VESA Local-Bus sau, mai simplu, VL-Bus. La fel ca în implementările anterioare,
sistemele VL-Bus ofereau accesul direct la memoria sistemului, cu viteza
procesorului. Magistrala VL-Bus transfera 32 de biţi de date simultan şi deci
permitea ca transferul datelor între UCP şi un subsistem compatibil video sau un
hard disc, să se facă pe lungimea integrală de 32 de biţi a cuvântului prin care
comunica microprocesorul 486.
Magistrala locală VESA nu a mai fost dezvoltată pentru a fi adaptată la
procesoarele Pentium astfel încât a rămas inevitabil legată de procesorul 486.

5.6.6 Magistrala PCI

In paralel cu grupul care a dezvoltat magistrala VESA, Intel a dezvoltat
magistrala PCI (Peripheral Component Interconnect bus), care răspundea, de
asemenea, necesităţii de a se depăşi slăbiciunile magistralelor ISA şi EISA. In
acest scop, între CPU şi magistrala l/O existentă, a fost intercalată o nouă
magistrală denumită PCI.

Magistrala Punte Magistrala Memoria Memorie

UCP UCP/PCI video
locală a principală
memoriei
UCP

Periferic Periferic
audio video

Magistrala PCI

Adaptor Adaptor Punte Adaptor

SCSI LAN PCI / ISA grafic

LAN
Buffer de
Magistrala Disc cadre video
SCSI
Magistrala ISA
Bandă
Master Slave Slave
CD-ROM magistrală I/E memorie

Fig. 5.5

Pentru faptul că magistrala PCI lucrează în paralel cu magistrala

procesorului, rata de transfer a acesteia este considerabil crescută. Unul dintre
avantajele majore ale magistralei PCI constă în faptul că, în timp ce CPU transferă
sau primeşte date de la memoria imediată, PCI se poate ocupa cu transferarea
informaţiilor între alte elemente ale sistemului.
Un alt avantaj al magistralei PCI este faptul că aceasta admite transferuri în
mod exploziv (burst). Un asemenea transfer constă dintr-o singură fază de adrese
urmată de mai multe faze de date. In acest caz arbitrajul de magistrală trebuie
executat o singură dată la începerea fazei de adrese. In timpul fazei de adrese se
transmite adresa de început a blocului de date şi tipul tranzacţiei care urmează; citire
sau scriere. Dispozitivul slave memorează adresa de început într-un contor de adrese
şi va incrementa adresa în fiecare fază de date. La magistralele care nu permit
transferuri în mod exploziv, blocul de date se transmite utilizând o serie de tranzacţii
separate şi, în acest caz, este necesar arbitrajul de magistrală pentru fiecare dintre
aceste tranzacţii. In aceste condiţii, între două tranzacţii, un alt dispozitiv master poate
obţine magistrala fapt care limitează sever rata de transfer.
Dezvoltarea ulterioară a magistralei PCI a condus la apariţia magistralei PCI
X şi aceasta cu diverse variante.
 Din cauza tendinţei de dezvoltare a funcţiilor grafice posibilităţile magistralei
PCI au fost repede depăşite, în special pentru motivul că aceasta a fost concepută
pentru a deservi mai multe dispozitive. Această situaţie a condus la dezvoltarea
unei magistrale dedicate pentru adaptoarele grafice numită Accelerated Graphic
Port (AGP). Magistrala AGP a fost utilizată, în primul rând, pentru a accelera
grafica 3D. Magistrala AGP a fost înlocuită între anii 2004 – 2007 de magistrala
PCI Express, care avea performanţe îmbunătăţite.

CPU

Slot pentru Front side bus Sloturi pt.

placă grafică Chipset memorie
Magistrală RAM
AGP sau Magistrala
PCI Expres memoriei
Northbridge

Magistrala
Sloturi internă
PCI Controler
grafic on
Southbridge Magistrala board
Magistrala PCI b
PCI
Cabluri şi
IDE
porturi
SATA
off board
USB

Magistrala LPC

ROM Porturi seriale

(BIOS) Porturi paralele
Floppy disk
Tastatura
Mouse

Fig. 5.6

In figura 5.6 sunt prezentate toate magistralele care sunt implicate în

realizarea unui sistem de calcul actual.
Punţile care conectează diverse magistrale între ele au în acest caz denumiri
consacrate. Astfel puntea care conectează magistrala procesorului (FSB) cu
magistrala memoriei şi magistrala plăcii grafice se numeşte Northbridge. Placa
grafică şi magistrala corespunzătoare poate fi de tip AGP sau, mai nou, PCI
Expres. O a doua punte numită Southbridge, conectează magistrala de extensie
care acum este de tip PCI cu porturile rapide (IDE, SATA, USB) şi cu magistrala
perifericelor lente numită LPC.
Magistrala LPC (Low Pin Count) conectează unităţile periferice de viteză
redusă cum sunt tastatura mouse-ul, controlerul de floppy disk, porturile seriale şi
paralele (la care poate fi conectată, de exemplu, o imprimantă), la circuitul
Southbridge. La aceeaşi magistrală este conectată şi memoria ROM în care se
găseşte BIOS-ul (Basic Input/Output Sistem). Această magistrală a fost concepută
pentru a înlocui magistrala ISA şi are avantajul că necesită mai puţine căi pentru
comunicaţia cu perifericele, fapt important pentru plăcile de bază actuale care sunt
în general foarte aglomerate. Punţile Northbridge şi Southbridge sunt conectate
între ele prin magistrala internă şi împreună formează ceea ce se numeşte
chipset.

5.6.7 Magistrala PCMCIA

Din dorinţa de a oferi calculatoarelor laptop şi notebook aceeaşi calitate de a
fi extensibile pe care o au sistemele desktop, Personal Computer Memory Card
International Association (PCMCIA) a stabilit câteva standarde pentru plăcile de
extensie de dimensiuni reduse (credit-card-size) care se potrivesc in conectorii
mici ai calculatoarelor laptop şi notebook.
Standardele PCMCIA, care au fost elaborate de un consorţiu format din
peste 300 de producători (inclusiv IBM, Toshiba şi Apple), au fost considerate a fi
un progres major în domeniul calculatoarelor portabile, deoarece conectorii
PCMCIA pentru laptop şi notebook admit plăci de extensie de memorie, plăci
fax/modem, adaptoare SCSI, plăci de reţea locală (LAN) şi multe alte tipuri de
dispozitive. Ideea de bază a standardului PCMCIA a fost aceea de a da
posibilitatea ca toate dispozitivele periferice PCMCIA existente la producători să
poată fi utilizate de orice notebook.
Deşi implementarea standardului PCMCIA a fost un progres considerabil
pentru calculatoarele de tip laptop şi notebook totuşi acesta nu este întotdeauna
respectat de producători de calculatoare şi dispozitive periferice.
Dorind să rezolve aceste probleme de compatibilitate, PCMCIA a continuat
să stabilească noi standarde. In urma acestei activităţi au rezultat, de fapt, 4
standarde: PCMCIA tip I până la tip IV. Cu toate acestea, există încă probleme de
compatibilitate, mai ales datorită faptului că standardele PCMCIA sunt opţionale.