ANA CUCU-POPESCU www.dramaturgiacotidianului.

ro LET`S PLAY

LET’S PLAY
de Ana Cucu-Popescu

SCENA 1
În scenă se află un scaun. Pe fundal se aud claxoane şi zgomote specifice unei zile cu
trafic agitat. Taximetristul intră în scenă ţinând în mână un pahar de cafea şi se aşază
pe scaun. În momentul în care se aude sunetul de portieră trântită fundalul zgomotos se
diminuează considerabil.

TAXIMETRISTUL: luând o gură de cafea. Arş, arş! Frige!

Se aude încă o dată sunetul de portieră trântită.

TAXIMETRISTUL: Bună ziua! Unde mergem? Aşaaaaaaaaaa, la gară. Pauză. Domnle’ e de

groază cu traficul la ora asta! N-ai loc să arunci un ac! Unde mai pui că-s atâţia dobitoci
care au carnet. Şi eu n-o să-nţeleg în veci cum să dai verde şi la pietoni şi la maşini în
acelaşi timp! Atunci la ce mama naibii să mai pui semafor?! (Pauză.) Iaaaaaaa uite, mă, şi
la ăsta! Băăăăă, dementule! Futu-ţi gura mă-tii ţie şi ăluia de te-a-nvăţat să conduci!
(Pauză.) Vă rog frumos să mă scuzaţi. Ştiu că e urât să vorbeşti aşa, dar când îi văd cât îs
de proşti, îmi vine să-mi smulg păru’ din cap. Pauză. Da’ nu prea aveţi bagaj. Şi sunteţi
aşa aranjat... ori aveţi vreo întâlnire de-aia de afaceri, ori vă duceţi să-i faceţi o surpriză
la iubită. Ehee, ce frumos e să iubeşti! Am şi eu o iubită. E cea mai frumoasă femeie care
a existat vreodată pe Pământu’ ăsta! Tot cu maşina am cunoscut-o şi pe ea. S-a întâmplat
să preiau comanda făcută tocmai de ea. Noaptea pe la 4 din faţa unui club. Era ea cam
beată când am dus-o acasă, da’ tot frumoasă era. Frumoasă ca o vedetă de cinema. Ştiţi
că îs unii care zic că o femeie, oricât ar fi ea de frumoasă tot n-arată bine când e ruptă.
Ei, odată cu ea m-am convins definitiv că ăia se înşală! (Pauză.) Îmi aduc aminte perfect
şi acum. Avea o fustă scurtuţă, dar nu de-aia de poartă cântăreţele pe la televizor, de li
se văd chiloţii, o fustă cu o palmă mai sus de genunchi. Mamă, mamă, ce picioare! Şi
avea nişte pantofi cu toc, dintr-aia, ultimul răcnet, roşii. Cum naiba să nu-ţi placă?! Nu
îmi puteam lua ochii de la ea în noaptea aia. Nici nu puteam să conduc bine. Aproape că
adormise acolo în dreapta mea. Când am ajuns în faţa blocului unde stătea i-am lăsat
cartea mea de vizită. Ştiţi, se mai practică. Laşi cartea de vizită cu numărul de telefon
personal, ca atunci când mai vrea omu’ să cheme taxi, să nu mai sune la firmă, să te
cheme direct pe tine. Şi cam aşa s-a întâmplat. A doua zi m-a sunat şi ne-am văzut iarăşi
şi tot aşa încă un timp. O vedeam, dacă nu zilnic, măcar o dată la două zile şi îmi devenea
din ce în ce mai dragă. La început mă mai temperam eu cât de cât, dar după aia chiar că
mi-am pierut capul. Nu mă mai interesa nimic altceva în afară de ea. Îmi făceam
programul zilnic în funcţie de programul ei. O aşteptam de la servici în fiecare zi, pentru
că îmi era frică să nu i se întâmple ceva în drumul spre casă. Nu era niciodată singură
atunci când ieşea. Avea mulţi prieteni. Mă rog... mai mult prietene. Tot cu ele ieşea şi în
oraş. Mie nu îmi prea plăcea asta. Tre’ să recunosc că dintotdeauna am fost un tip gelos.

1
ANA CUCU-POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro LET`S PLAY

Şi nu zic numai aşa că sunt gelos când am o iubită şi din ăstea, sunt gelos în general. De
exemplu, când eram mai mic eram gelos pe frate-miu mai mic pentru că mi se părea mie
că ai mei îl iubeau mai mult pe el decât pe mine. Eh, eram copil şi eu. Dar îmi amintesc
că, odată, aşa de tare m-am supărat că ai mei îi luaseră lui o maşinuţă mai mare decât
mie că l-am împins pe scările de la casă. N-a fost mare lucru. Nu erau decât vreo 5
trepte, deci nu prea avea ce să păţească, dar în momentul ăla eu chiar voiam să se
lovească. Îl uram aşa de tare... (Pauză.) Ce să-i faci? Eram şi eu copil, ce să ştiu eu? Ştiţi
dumneavoastră vorba aia, copil cuminte şi babă frumoasă n-ai să vezi. (Râde). După aia
m-am cuminţit eu. Când eram la liceu eram foarte cuminte. Stăteam acolo în banca mea.
Eram chiar prea retras uneori. Mai râdeau colegii din când în când de mine că sunt
tocilar sau că nu vorbesc, dar nu aveam probleme în general. O singură chestie mai
aiurea mi s-a întâmplat. Ştiţi, eu cum eram mai singuratic nu aveam tangenţe cu fetele
mai deloc. Îmi plăcea mie de o colegă de clasă, dar vedeam şi eu că nu e de nasul meu.
Adică eu eram cumva ciudatul clasei şi ea era cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă din
clasă. Umbla numai cu baieţi dintr-ăştia frumoşi şi populari. Eu nu eram nici una, nici
alta. (Râde din nou.) Vă daţi seama că un răpciugos ca mine nu ar fi avut niciodată şanse
la una ca ea. Eh, nu eram eu chiar urât, să zicem doar că nu ştiam să mă pun în valoare.
Cert e că fata aia nici nu mă vedea. Am iubit-o ani de zile, de vreo câteva ori am urmărit-
o până la ea acasă, numai ca s-o văd mai mult timp. Cât de mult îmi plăcea s-o privesc...
avea aşa un aer inocent, dar totuşi cred că ştiam cu toţii că numai inocentă nu era.
Fiecare mişcare a ei, fiecare vorbă pe care o scotea pe gură, fiecare privire...Ăstea erau
lucrurile care mă alimentau zi de zi şi fără de care nu puteam trăi. Până şi de învăţat
învăţam tot ca s-o impresionez pe ea. Mă gândeam că dacă iau note mari, o să-i atrag
atenţia, dar nu prea reuşeam eu... Pur şi simplu nu existam pentru ea. Şi să vedeţi ce mi
s-a întâmplat într-o zi! Cum stăteam eu ca în fiecare pauză, singur la mine în bancă, o văd
că tot şuşotea cu o prietenă de-a ei şi că se uitau amândouă la mine. Ţin minte că parcă
luasem foc. Îmi ardeau obrajii, îmi tremurau picioarele şi când am văzut-o că se şi
îndreaptă înspre mine, am muţit. Pe cuvântul meu că nu mai ştiam pe ce lume sunt.
(Pauză.) Da, mă, şi vine la mine şi mă întreabă dacă am planuri pentru sâmbăta asta!
Iniţial eu nici n-am înţeles ce mă întreabă. Apoi am luat în considerare şi varianta că
poate nu vorbeşte cu mine, ci cu altcineva care stă exact în spatele meu. M-am întors. M-
am uitat. Nimeni. După aia am bânguit o întrebare cretină gen "de ce?" Şi numai o aud
că îmi zice că voia să mă cheme la un suc în oraş. În momentul ăla am auzit îngerii
cântând "Aleluia!" şi după ce m-am mai fâstâcit eu o vreme, i-am spus că ar fi o
adevărată onoare pentru mine să merg la un suc cu ea. Şi atunci s-a intâmplat ceva care
chiar m-a marcat. A bufnit în râs. A bufnit în râs şi apoi s-a uitat la prietena aia a ei şi a
început şi aia să râdă. Rămăsesem consternat. Ea s-a întors cu spatele şi a dat să plece.
Atunci mie mi-au ieşit, nici eu nu ştiu cum, pe gură, cuvintele "nu înţeleg". Ea nici nu s-a
obosit să se oprească. Pur şi simplu s-a întors puţin înspre mine şi a urlat "E 1 aprilie,
bă!". (Pauză.) Cred că niciodată nu şi-a dat ea seama cât rău mi-a făcut mie farsa asta a
ei de 1 aprilie. Două săptămâni nu am mai călcat pe la şcoală. Nu numai că îmi era ruşine
de muream, dar mă şi rănise. Poate vă pare ciudat că vă vorbesc aşa, dar eu eram un tip
foarte sensibil pe vremea aia. De fapt, încă mai sunt. Chiar pun suflet în relaţii şi mă
dăruiesc 110%. Şi sufăăăăăr, Doamne cât mai sufăr! Măcar pot să zic cu mâna pe inimă

2
ANA CUCU-POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro LET`S PLAY

că aia a fost singura mea decepţie sentimentală din liceu. (Pauză.) Iertaţi-mă! Iar
vorbeşte gura fără mine. Îmi pare rău că vă plictisesc. Aşa sunt eu: când mă pornesc, uit
să mă mai opresc! Neam prost, ce să-i faci? (Râde.) Eh, m-am gândit şi eu că, dacă tot
stăm cu orele pe aici pe la semafoare, n-ar strica să facem şi conversaţie, că doar oameni
suntem! Chiar aşa! La cât aveţi tren? La şi jumate? Aaaaa, mai e până atunci! Mă
gândeam că poate pierdeţi naibii trenu’ din cauza traficului ăstuia, dar nu. Ajungem sigur
la timp! (Pauză.) Dumneata sigur ai făcut facultate. Automatizări! I-auzi! Felicitările
mele! Ştiu de la nişte foşti colegi de liceu că e o facultate foarte grea şi că nu-ţi ajunge
numai să fii deştept, tre’ să şi munceşti foarte mult. (Pauză.) Şi eu luasem la facultate. La
arhitectură. Dintotdeauna mi-a plăcut să desenez şi şi geometria mi-a plăcut. Aia în
spaţiu. Am rezistat doar un an jumate, că după aia m-au exmatriculat, că am bătut un
profesor. Mare idiot era ăla! Chit că din cauza asta mi-am ratat eu viitorul, nu-mi pare rău
nici acum c-am şters pe jos cu el. Un boşorog comunist cu beşini de mare artist în cap!
După ce am terminat eu cu el avea nişte metal prin cap. (Râde zgomotos.) Ştiţi...? Metal?
(Râde din nou.) Adică i-a trebuit plăcuţă din aia de metal. Ca să acopere gaura pe care i-
am făcut-o eu în craniu. (Râde, dar se opreşte jenat uitându-se in dreapta sa.) Mda... şi
aşa am ajuns eu să vă duc pe dumneavoastră la gară! Dar să ştiţi că nu-mi pare rău! Nici
măcar un pic! Dacă n-aş fi fost taximetrist, nu aş fi întâlnit-o niciodată pe iubita mea! Ea
e cel mai bun lucru din viaţa mea. Şi ei nu-i pasă că eu sunt doar un taximetrist. Nu e
genul ăla de femeie. Nu se uită ea după bani. E foarte greu să găseşti femeie ca ea în ziua
de azi.

Cade pe gânduri zâmbind.

TAXIMETRISTUL: Ehhh, gata, am ajuns! 17 lei vă rog. Vă mulţumesc foarte mult! Să aveţi
o călătorie plăcută şi numai bine! La revedere!

SCENA 2
În scenă se află o masă cu un scaun îndreptat înspre public, cu o lampă specifică
încăperilor pentru interogatoriu deasupra. La masă stă Taximetristul care pare tulburat.

TAXIMETRISTUL: Ionescu Vasile Andrei. Şofer de taxi la firma Lazăr Service. În seara de 17
aprilie mă îndreptam către strada Popa Şapcă numărul 59 pentru a prelua o comandă.
(Pauză.) Da, o cunoşteam. Era iubita mea. (Pare dezarmat după care iritat.) Aşa v-au zis
ele?! Care dintre ele? Nu-i adevărat. Nimic din ce v-au spus nu e adevărat! Noi ne
iubeam. Şi eram foarte fericiţi împreună. Nu ne-am certat o dată! Era relaţia perfectă!
(Pauză.) Păi ce să vă povestesc legat de seara aia? Eram la servici şi cum am spus mai
înainte, am preluat o comandă din faţă de la Revenge pe la 3 dimineaţa. Persoana care
comandase taxi nu mai apărea. Am stat în maşină şi am aşteptat vreo 5-10 minute
maxim, că mai mult nu e rentabil, după care am preluat o altă comandă şi am plecat.
(Pauză.) Nu, bineînţeles că nu ştiam că e acolo. Adică... în general îmi spunea când şi
unde iese, dar în seara aia probabil că s-a hotărât în ultimul moment şi nu i-a mai trecut
prin cap să-mi spună. Ni se mai întâmplă tuturor să mai uitam câte ceva. (Pauză. Pare
dezolat.) Cine m-a văzut? Nu e adevărat! Eu o iubeam! Nu aş fi făcut asta niciodată!

3
ANA CUCU-POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro LET`S PLAY

Dumnezeule! Era singurul lucru bun din viaţa mea! (Îşi lasă capul în mâini şi rămâne aşa
câteva clipe.) Am cunoscut-o în ianuarie. I-am lăsat cartea de vizită şi m-a chemat a doua
zi să o duc de acasă la servici. Mi-a lăsat de fiecare dată bacşiş. După asta, nu mă mai
puteam abţine să nu mă gândesc la ea. Îmi venea în minte tot timpul. Aşa că am sunat-o
într-o zi de pe număr privat. Îi memorasem numărul de telefon atunci când mă sunase.
Am sunat-o, dar când i-am auzit vocea, am simţit că îmi înghit limba. Nu am mai putut să
scot niciun cuvânt. Trebuia s-o revăd totuşi. Nu puteam să mi-o scot din cap. (Oftează.)
Aşa că am aşteptat-o când ieşea de la job. Cât am aşteptat - şi am aşteptat o vreme
pentru că nu ştiam exact la cât termină, venisem mai mult la nimereală - mi se făcuse
inima cât un purice. Cred că mi-am făcut o mie de scenarii cu ce urma să îi spun şi cu
toate variantele ei de răspuns. Eram ca un copil de generală care vrea să îi ceară
prietenia celei mai bune prietene a lui şi nu ştie cum să facă. Şi atunci am văzut-o. Era cu
două colege sau prietene. Am deschis portiera şi am scos un picior afară din maşină, dar
când trecea prin dreptul meu... nu ştiu ce s-a întâmplat. M-am blocat aşa, în poziţia în
care eram. Am avut impresia că m-a văzut şi că m-a recunoscut. Mi-a fost atât de ruşine
după aia.

Pauză

TAXIMETRISTUL: Mă rog. A doua zi după întâmplarea asta, am vrut s-o sun

din nou. Să îmi cer scuze sau ceva. Nici eu nu mai ştiam bine ce voiam să-i spun. Şi am
sunat-o, dar... s-a întâmplat la fel ca înainte. Nu am putut să scot un cuvânt. (Pauză.)
După ce mi s-a întâmplat de câteva ori aşa şi în plus, să o caut şi să nu am curajul să dau
ochii cu ea, mi-am propus să o las baltă. Şi vreo câteva zile m-am chinuit să nu mă mai
gândesc la ea. Evident că tot la ea îmi fugea mintea, dar măcar nu o mai căutam. La un
moment dat, am preluat o comandă de prin zona unde locuia ea. Şi atunci am revăzut-o.
Se pregătea să iasă în oraş, pentru că era foarte aranjată. Avea nişte pantaloni, negrii,
lucioşi, o cămaşă cu dungi verticale şi în picioare nişte botine dintr-alea de care se poartă
acum. Şi, ca niciodată, avea părul desprins. Am rămas aşa, ca prostul, uitându-mă la ea.
(Cade pe gânduri.) Şi atunci mi-a trecut prima dată prin gând: "Ce-ar fi s-o urmăresc?" Şi
am urmărit-o în seara aia. Nu am intrat în club. Am mai preluat vreo două comenzi între
timp şi apoi am aşteptat în faţa clubului să iasă. Niciodată nu stătea mai mult de două
ore. După asta am urmărit-o până acasă. Deja nu mai era doar că simţeam nevoia s-o
văd, mă şi preocupa ca nu cumva să i se întâmple ceva rău.

Pauză.

TAXIMETRISTUL: Aşa a ajuns să facă parte din viaţa mea. De fapt... aşa a ajuns să fie viaţa
mea. Programul meu a început să depindă în mod direct de al ei. Până în ora 4 îmi
vedeam de treabă, după care mergeam s-o văd pe ea când iese de la servici, apoi mai
făceam câteva curse şi după aceea, de pe la 9, stăteam în faţa blocului ei, în speranţa că
o să iasă. Ieşea în general joi, vineri şi sâmbătă, dar eu stăteam în fiecare zi, pentru că se
mai întâmpla câteodată să iasă marţi în loc de joi. Oricum, şi dacă nu ieşea, tot puteam
să mă uit la ea pe fereastră. Stătea la etajul 1 şi camera ei avea geam fix înspre parcare.

4
ANA CUCU-POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro LET`S PLAY

Pauză.

TAXIMETRISTUL: De la o vreme nu mai suportam să n-o văd sau să nu ştiu de ea înainte

de ora 4. Aşa că am început s-o sun numai ca să-i aud vocea. Cred că asta a speriat-o.
După un timp nu mi-a mai răspuns. Deşi eu tot timpul aveam grijă să stau cât mai
ascuns, camuflat, aveam senzaţia că ea ştie că sunt acolo şi că îi place să am grijă de ea.
Nu ştiu. Mi se părea că se uită exact înspre mine şi că ea vede toată chestia asta ca pe-un
joc. Eram ferm convins că ştie cine sunt, când şi unde sunt şi că a intrat şi ea în joc.

Pauză. Zâmbeşte.

TAXIMETRISTUL: Într-o noapte, când ieşea din club, s-a uitat fix înspre maşina mea şi mi-
a zâmbit. (Pare visător după care îşi revine imediat.) Şi după aia s-a urcat în taxiul parcat
în faţa mea. Normal că nu se putea urca într-al meu! Asta ne-ar fi stricat jocul.

Pauză. Pare să asculte o nouă întrebare.

TAXIMETRISTUL: Nu aş şti să vă spun exact. Cred că în jur de 2-3 luni... dar vă jur că ea
ştia şi că nu o deranja! De asta spun că era practic o relaţie! (Pauză. Pare şocat şi iritat
totodată.) Cum să le spună aşa ceva?! Nu e adevărat! Nu îi era frică de mine! De ce să-i
fie frică de mine?! Mint ele, sau ea... care v-au spus prostia asta! (Ascultă din nou o
întrebare. Devine serios din nou.) Pe data de 17 am făcut exact ce făceam în fiecare
seară. Era vineri, deci aşteptam în faţa blocului ei. S-a dus la club. În timpul ăsta, eu mi-
am văzut de treabă. Şi exact când aproape se făcuse timpul să merg să o aştept, m-am
gândit să mai iau o comandă, dar ce nu aveam eu de unde să ştiu era că ăsta voia să îl
duc în celălalt capăt al oraşului. Aşa că după ce l-am dus, m-am grăbit foarte tare să nu
cumva să ajung după ce ea plecase deja.

Pauză. Dintr-odată i se schimbă privirea. Nu mai vorbeşte cu intervievatorul, se uită într-

un punct fix.

TAXIMETRISTUL: Cum luam curba de dinainte de strada cu clubul, am văzut-o... era de

mână cu un bărbat. S-au şi sărutat. Treceau strada. Am frânat prea târziu. Nu mi-am dat
seama şi am frânat prea târziu.

Îşi revine.

TAXIMETRISTUL: Trebuie să mă credeţi! Am frânat prea târziu! Nu a fost intenţionat! N-

aş fi putut niciodată să o rănesc intenţionat, cu atât mai puţin să… (Începe să plângă)
Trebuie să mă credeţi! O iubeam! Era toată viaţa mea! Odată cu ea mi-am pierdut şi eu
raţiunea de-a trăi! (Pauză.) Ce să fac?! Să dau declaraţie scrisă că eu am omorât-o?! Dar
nu am omorât-o eu... adică... sunt aproape sigur că am încercat să opresc, dar aveam
viteză prea mare şi… Pare să-l asculte pe cel din faţa sa o clipă. Da, sunt aproape sigur...

5
ANA CUCU-POPESCU www.dramaturgiacotidianului.ro LET`S PLAY

era târziu, eram obosit. Nu pot fi sigur sigur! Chiar cred că am vrut să opresc. Cum să nu
vreau?! Ar trebui să fiu nebun să nu fi vrut! Trebuie să mă credeţi! Trebuie!

Pe ultimele sale propoziţii începe să se audă din ce în ce mai puternic pe fundal muzică,
astfel încât ultima propoziţie abia să se audă, chiar şi urlată.

Sfârşit