UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

NOTE DE CURS

ETICĂ JURIDICĂ

LECT.UNIV.DR. DANIEL FODOREAN

2017
 STRUCTURA CURSULUI

Cursul de etică juridică este o disciplină de semestru şi este structurat în

două părţi:

- Prima parte - ETICĂ GENERALĂ

- A doua parte – ETICĂ APLICATĂ

OBIECTIVE GENERALE

a. Transmiterea de cunoştiinţe cu privire la sistemul de norme etice generale

şi etico-profesionale ce reglementează activitatea juriştilor;
b. Formarea deprinderilor de gîndire și comportament în spiritul
corectitudinii, responsabilităţii şi eficienţei;
c. Evaluarea etici personale şi profesionale în lumina normelor morale
generale, cât şi a celor profesionale.

EVALUAREA FINALĂ

Examen scris care va avea doua părți: o parte teoretică și un studiu de caz.
Partea teoretică constă din întrebări de tip grilă, iar partea a doua va fi de tip eseu.

2
 CUPRINS

Cursul 1: Noțiuni Introductive - p. 4

Cursul 2: Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii

juridice - p. 9
Cursul 3: Drept și Morală – p. 18

Cursul 4: Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică - p. 25

Cursul 5: Sisteme Etice. Analiză Comparativă p. 36

Cursul 6: Codul Deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană – p.45

Cursul 7: Codul Deontologic al Judecătorilor și Procurorilor – p. 59

Cursul 8: Codul Deontologic al Consilierului Juridic – p. 63

Cursul 9: Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie – p. 69

3
 Cursul de Etică este o necesitate contemporană ce rezultă atât din observarea
realităţilor sociale, cât şi din documentele oficiale emise de instituţii naţionale şi
internaţionale despre România. Rapoartele UE din ultimii ani asupra sistemului
juridic din Romania reliefează nu doar eronări sistemice, ci proiecţii ale unei etici
personale şi profesionale orientată (fundamanentată), în condiţiile economiei de
piaţă, mai mult pe valorile economice, decât pe valorile etico-morale. O diagnoză
mai profundă conduce la concluzia că acesta, sistemul juridic, este o proiecţie a
unei societăţii în mare nevoie de reformă morală. Cadrul cel mai propice pentru
cultivarea valorilor morale, pe lângă instituţiile tradiţionale existente, familia şi
Biserica, îl constituie sistemul de educaţie. Societatea pentru Justitie în urma
realizării proiectului intitulat Sistemul juridic din Romania - raport independent
constată următoarele:
Disciplinele predate şi materialele didactice folosite în majoritatea facultăţilor de drept nu au fost
adaptate noilor schimbări socio-economice şi politice prin care societatea românească a trecut în ultimul
deceniu şi nici cerinţelor impuse de acestea. Materii importante precum protecţia europeană a drepturilor
omului, drept comunitar material, logică şi psihologia juridică, etică juridică, informatica juridică şi
utilizarea internetului şi a bazelor de date în cercetare, etc. lipsesc din planul de învăţământ al majorităţii
1
facultăţilor de drept din România.

Cu toate că din momentul realizării acestui raport situaţia s-a schimbat în

multe instituţii universitare cu privire la multe din disciplinele amintite mai sus, în
ceea ce priveşte disciplina Etică, realitatea pare neschimbată. Se poate remarca un
regres în prezenţa acesteia în planurile de învăţământ.
Etica este o ştiinţă normativă, de o necesitate generală, dar mai ales având
un caracter obligatoriu în Facultăţile de Drept, fiind studiată nu numai pentru a afla
ce este virtutea, ci mai ales pentru a deveni virtuoşi. Astfel, cursul de Etică îşi
propune nu doar promovarea unei etici profesionale adecvate, etica specială, ci
modelarea unei etici personale sănătoase.

1
http://www.sojust.ro/publicatii/sistemul-juridic-din-romania-raport-independent-2006.html

4
 CURS 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Ι. Etimologie şi Definţii

• Etică şi Morală

Notiunea de etică provine de la cuvîntul grecesc ethos (obicei, morav,

caracter). Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel, marele
filozof al Greciei antice, a creat adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică de
calităţi umane, numite de el virtuţi etice. Aceste virtuţi reprezintă nişte facultăţi,
caracteristici ale caracterului şi temperamentului omului, care mai sunt numite şi
calităţi spirituale.

Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de etică din limba greacă în

limba latină, Cicero marele filozof al Romei antice, a creat noţiunea de moralis
(morav, obicei, caracter). Cicero scria despre filozofia morală înţelegînd prin ea
aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea etică.

Hegel este primul care face distincţie între aceşti termeni şi anume filozoful
tratează morala ca fiind felul în care sunt percepute acţiunile de către individ,
manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea felul în care se manifestă în
realitate faptele omului.

Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a

comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor care
guvernează problemele practice, iar morala este socotită: totalitatea
mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc;
ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau
colectivi.
Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor de
conduită împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt
fundamentate pe distincţia între bine şi rău. Morala este ansamblul
principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate
pe distincţia între bine şi rău.

Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor de

etică şi morală:

α) Teoria similarităţii – cei doi termini au înţeles similar

β) Teoria complementarităţii – cei doi termeni cu toate că se referă la acelaş
domeniu al vieţii sociale au semnificaţie diferită, dar completându-se
reciproc.

5
 Tendinţa actuală în politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie,
medicină ş.a evidenţiază că termenul preferat este cel de etică. S-a conturat
persectiva că termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în
viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).

Astfel etica şi morală, doi termeni diferiţi, se completează reciproc prin

semnificaţiile individuale care le au, nefiind izolaţi în domeniul lor de aplicare,
doar public sau doar privat, ci împreună contribuind la construirea, sub aspect
teorectic şi practic, a unei filozofii de viaţă ancorată în principii morale.

• Etic şi Juridic
La fel de important pentru studiul nostru sunt conceptele de justiţie, de just şi
de injust raportate la comportamentul oamenilor în serviciu, în societate sau în
propria familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la idea de justiţie şi nici la idea de
instituţie judiciară, ci mai mult la ceea ce este just, adică în conformitate cu
adevărul, cu realitatea socială la un moment dat. Opusul lui just ne conduce la
ideea de nedrept, incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral ş.a.
La fel, noi abordăm justiţia şi ca virtute morală. Denumirea de justiţie o
regăsim în latinescul Justiţia, care derivă din justus = conform dreptului, la rîndul
lui provenit din jus/juris=drept. Sensul originar al lui jus este religios, având
conotaţia de jurare, de angajare printr-o formulă sacră; drept consecinţă, în
antichitate jurământul era sacru, reprezentând angajamentul de a suporta o
pedeapsă în cazul încălcării sau a nerespectării acestuia. Justiţia latină a separat
chestiunea binelui de lumea religioasă, începând cu cele douăsprezece table,
afirmând că ea este construită pentru a face bine şi nu rău în societate.
Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se întemeiază
pe respectarea drepturilor altuia. Instituţiile judiciare fac dreptul şi impun
respectarea acestuia în numele legii şi al adevărului. Din punct de vedere moral şi
filozofic justiţia este, totuşi, un termen ambiguu, întrucât poate desemna justiţia
care există într-o societate (ca instituţie judiciară) sau justiţia ca trăsătură de
caracter a fiecărui individ, deci ca virtute moral-etică. Diferenţa dintre cele două
sensuri este evidentă.

• Datorie si Deontologie
„ Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi desemnează
conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce
porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de
a urma calea virtuţii, de a face bine altor oameni în dependenţă de posibilităţile
sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.
Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică
obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie ne
îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii,
adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor
noastre şi în proporţie cu dreptul.

6
 Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se
ghidează o organizaţie, instituţie,profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul
organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi
supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac, 1996).
Se consideră că etica studiază relaţia între mijloacele utilizate într-o instituţie
(organizaţie, asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune acea instituţie
(organizaţie, asociaţie).
Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.

Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice care studiază conduita

personală şi profesională a juristului pentru a-şi dobândi şi menţine respectul şi
încrederea societăţii, cât şi manifestă preopcupare pentru etica normelor
juridice.

ΙΙ. Obiectul Eticii Juridice

Obiectivul eticii juridice îl constituie studiul eticii personale, eticii
profesionale şi etica normelor juridice, cât şi raporturile dintre ele.
Menţinerea echilibrată a focalizării asupra acestor trei aspecte conferă
următoarele avantaje:
a) Asigurarea unei abordări holistice a eticii prin evitarea dihotomiei
comportamentale
b) Evitarea, creşterea gradului de coruptibilitate la diferite nivele ale societăţii
c) Conferirea autenticității personale şi profesionale
d) Elaborarea unor norme juridice bine fundamentate din punct de vedere
moral şi care contribuie la păstrarea şi promovarea eticii în societate
Cele trei domenii ale studiului eticii juridice se află, pe de-o parte atât într-un
raport de condiţionare reciprocă, fiecare dintre ele contribuind la existenţa
celeilalte, cât şi într-un raport de complementaritate prin aceea că fiecare în parte
adaugă dimensiuni şi sprijină dezvoltarea celeilalte.

CURS 2
Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii
juridice

I. Caracterul Eticii Juridice

Noţiunea de caracter reprezintă trăsătura distinctivă care constituie specificul

unui lucru, al unui fenomen sau a unui domeniu de cercetare.
a) Caracter ştiinţific

Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice, fiind tratată ca o ştiinţă

independentă; un sistem de norme morale aplicat la activitatea juridică . În special
se cercetează normele morale şi se propune codificarea lor în standarde de
conduită.
7
 Ştiinţa este un ansamblu de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire
obţinut prin metode adecvate şi exprimat în concepte, categorii, principii şi noţiuni.
Ştiinţele care studiază societatea au ca scop cunoaşterea legităţilor generale de
existenţă şi dezvoltare a societăţii, studierea formelor şi stărilor de organizare
socială şi a modalităţilor specifice de manifestare a diverselor componente ale
realităţii politice, sociale, juridice, etice, etc.
Ştiinţa dreptului face parte din sfera ştiinţelor sociale şi aceasta se reflectă
prin conţinut, obiect şi tradiţie. Ulpian, unul din marii jurişti romani, definea
dreptul ca fiind ˝CUNOAŞTEREA LUCRURILOR DIVINE ŞI UMANE,
ŞTIINŢA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE CEEA CE ESTE
NEDREPT˝.
Etica este o disciplină ştiinţifică deoarece în cadrul ei sunt elucidate două
categorii de probleme:
• Teoretice - natura şi esenţa morală
• Practice – principiile şi normele după care omul ar trebui să se conducă în
viaţă
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare
care să ducă la rezultatele adecvate pe care le cercetează.
Pe parcursul dezvoltării eticii un rol important l-a avut metoda speculativă –
legile morale sunt ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le origine
divină.

Metoda empirică – prin analizarea faptelor, din perspectivă morală, în baza

experiențelor avute te poţi ridica până la formularea unor legi cauzale ale
moralităţii. În etică trebuie plecat de la faptele morale deoarece acestea alcătuiesc
realitatea morală. Aplicând această metodă descoperim idealul moral.
Metoda prospectivă – elaborarea unor norme etico-deontologice în baza
vectorilor sau tendinţelor din societatea europeană.

b) Caracter interdisciplinar
Mai multe discipline cu care etica juridică se intersectează:

• Etica juridică nu este un curs de filozofie cu toate că filozofia este

preocupată cu aflarea adevărului, a binelui.

Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein şi sophia, dragoste de

înţelepciune) este disciplina autonomă a culturii având ca obiect cunoaşterea
formelor şi proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de gândire şi
investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei, care tinde să cunoască şi
să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai generale, o concepţie
generală despre lume şi viaţă.
Juriştii elaborează noţiuni generale ca izvor de drept, normă juridică, raport
juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, legalitate, iar filosofii elaborează

8
noţiuni de maximă generalitate ca normă, raport social, act, fapt, subiect, esenţă,
fenomen, sistem, structură, cauză, efect, principiu.

• Etica juridică nu este un curs de teologie, cu toate că se raportează la norma

morală şi virtuţile morale

Teologia este discursul raţional despre Dumnezeu. În sens literal, termenul

înseamnă ştiinţă sau cuvântul despre Dumnezeu (din greceşte θεος, theos,
"Dumnezeu" + λογος, logos, "cuvânt", "ştiinţă"). Prin extensie, se referă şi la
studiul altor subiecte religioase. Din acest punct de vedere este interesant faptul că
în teologie sunt cuprinse şi religii care, de fapt, nu vorbesc despre Dumnezeu (e.g.
budism).

Faţă de ştiintele comune, teologia se deosebeşte întrucât include în cercetarea

sa, pe lângă realitatea imediată - numită şi imanentă - ce se poate observa prin
simţuri, şi realitatea transcendentă.

• Etica juridică nu este un curs de sociologie

Analiza aspectelor morale ale colectivităților sau publice cad în sfera eticii
economice şi sociale .

Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care

leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi, dar şi ca membri ai asociaţiilor,
grupurilor şi instituţiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.

Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor.

Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru comportament ca fiinţe sociale. Sociologia poate fi
definită ca fiind studiul sistematic al societăţilor umane, punând accent în special
pe sistemele moderne industrializate.

Sociologia este o disciplină socială bazată pe metoda inductivă. Dreptul este o

disciplină normativă- metoda deductivă. Sociologia cercetează „dreptul viu”, adică
rolul faptelor şi stărilor juridice în viaţa socială. În timp ce dreptul este o ştiinţă
normativă, sociologia este o ştiinţă a realităţii sociale. Eugen Erlich consideră că
centrul de greutate al apariţiei şi funcţionării dreptului nu rezidă în legi, coduri,
jurisprudenţă, ci în însăşi societatea care, prin grupurile sociale, creează şi aplică
dreptul.

c) Caracter Holistic/ Integrator

- ţinteşte la o integrare a vieţii publice cu cea particulară; persoana juristului

cu profesia juristului
- ţinteşte la o integrare a aspectelor teoretice cu cele practice
9
 - ţineşte la o integrare a convingerilor cu conduita; aspectele interne cu cele
externe;
- ţinteşte la integrarea culturii juridice cu conştiinţa juridică

d) Caracter Particular / Specific (Disciplinar Specific)

Etica prin natura ei are un caracter omniprezent şi universal. Cu toate acestea

etica juridică ca ştiinţa are un domeniu propriu de cercetare ce presupune un sistem
conceptual specific : personalitatea juristului cu totalitatea calităţilor omeneşti şi
profesionale, conceptul datoriei în conduita juristului, categoriile generale ale
deontologiei ca bine şi rău, dreptate, adevăr, onoare, cinste, demnitate, libertate şi
responsabilitate.

e) Caracter normativ

Profesorului Mihai Bădescu analizează concepţia lui Mircea Djuvara cu

privire la raportul morală şi drept apreciind că:

Cea mai importantă trăsătură comună dreptului şi moralei, este cea care
determină specificitatea acestor două ştiinţe în raport cu celelalte ştiinţe sociale:
normativitatea etică şi juridică. Atât regulile morale cât şi cele juridice sunt
reguli normative, care se aplică în mod prescriptiv realităţii sociale. Aceste
reguli au un caracter necesar şi constrângător, care trebuie să fie conştientizat de
către orice fiinţă raţională. Normele morale şi cele juridice nu sunt rezultatul
unor simple constatări factual, ci fie sunt imperative categorice (pe care raţiunea
şi le prescrie singură), fie sunt deduse, în mod logic, din acestea.2

Astfel nu doar norma juridică are un caracter normativ, ci şi norma morală,

şi acest fapt nu este argumentat prin asocierea acestora, ci datorită aspectului de
fiinţă umană raţională. Posibil că o aprofundare şi extindere a argumentului
normativ al eticii ar fi necesar.

II. Locul şi funcţiile eticii juridice în sistemul ştiinţelor juridice

Subsistem al ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice pot fi considerate sistem în

raport cu componentele sale, respectiv:
• Ştiinţele juridice istorice
• Stiinţele juridice de ramură
• Ştiinţele ajutătoare

Ştiinţele ajutătoare, deşi nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor

dreptului, sunt indispensabile unor fenomene de drept şi pentru aplicarea în

2
file:///C:/Users/faith/Documents/Postliceala/Etica%20Juridic%C4%83/raportul-dintre-drept-si-etica-in-
conceptia-lui-mircea-djuvara.htm
10
practică a normelor juridice: criminalistica, criminologia, statistica judiciară, logica
şi retorica juridică, medicina legală, etica, etc.

III. Funcţiile eticii juridice

Funcţiile eticii juridice sunt aliniate funcţiilor dreptului care sunt acele
orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora
participă întregul sistem al dreptului – ramurile, instituţiile, normele dreptului –
precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării
dreptului, dar au anumit grad de indivitualitate şi specificitate, rezultat tocmai din
caracterul specific al disciplinei de studiu.
Aceste funcţii sunt:
1. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a prezenţei valorilor etice
fundamentale atât în conţinutul normelor juridice, cât şi la nivelul profesiilor
juridice. Acest fapt se realizează prin raportarea continuă a normelor juridice la
normele morale.
2. Funcţia cognitivă
Etica juridică contribuie la sistematizarea, analizarea şi explicarea
fenomenului moral în întreaga complexitate a lui prin studiul structurilor şi
dezvoltarea caracterelor, a conexiunilor interne şi externe ale diferitelor fenomene
morale, cât şi a factorilor cauzali şi ai progresului moral.
3. Funcţia normativă
Aceasta nu prespune crearea de norme, deoarece normele morale nu pot fi
decretate precum normele juridice de către legiuitor, ele sunt un ”dat” şi sunt
articulate în viaţa reală a colectivităţii. Dacă este vorba de elaborarea unor coduri
morale, acestă elaborare constă doar într-o explicare şi sistematizare a unor norme
elaborate deja în sfera vieţii şi experienţei morale.
4. Funcţia persuasivă exprimă rolul eticii juridice de a convige asupra
internalizării sau interiorizării valorilor morale fundamentale şi a perceptelor etice
profesionale. Persuasiunea se realizează în cadrul discursului etic prin îndeplinirea
funcţiei cognitive şi normative, altfel această poate decade în constrângere etică şi
manipulare.
5. Funcţia educativă constă în modelarea continuă a convingerilor şi
comportamentului personal şi profesional în vederea atingerii idealului moral.

IV. Principii Specifice

Sistemul de drept este format din principiile fundamentale ale dreptului şi din
principiile de ramură. Principiile de ramură au la bază principiile fundamentale,
continuându-le acţiunea, amplificând-o la nivelul fiecărei ramuri de drept, dar şi
asupra ştiinţelor ajutătoare.
Teoria generală a dreptului rezumă cele mai importante principii ale dreptului:
1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;

11
 2. Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor
3. Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor;
4. Principiul echităţii şi justiţiei.

Etica juridică marcată de propria individualitate este guvernată de principii

specifice. Aceste principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale
dreptului, dar nici cu principiile morale generale care reprezintă nişte forme de
exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale înţelegerea cu privire
la conţinutul moralităţii ce există la un anumit moment în societate. Principiile
etice conferă suportul pentru principiile generale ale dreptului, dar sunt şi o
reflectare a acestora în perimetrul specific al profesiilor juridice.

1. Principiul răspunderii şi responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a individului în

procesul interacţiunii sociale. Acţiunea socială este cadrul nemijlocit de
manifestare a responsabilităţii, şi totodată, libertatea este o condiţie fundamentală a
responsabilităţii.
În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de
îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”3. Răspunderea poate să fie de natură: politică,
morală, juridică, religioasă, şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral,
juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce
decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
În vederea îndeplinirii profesiilor juridice responsabilitatea şi răspunderea
etică şi juridică au un rol determinant.

2. Principiul ordinii morale şi sociale

Etimologic, noţiunea de ordine vine din limba latină, de la substanticul ordo,

inis. Tradus în limba română, el înseamnă: ordine, armonie, dar şi normă sau
măsură a lucrurilor4.
Într-o manieră generală şi destul de vagă, ordinea socială desemnează
ansamblul instituţiilor - şi al relaţiilor stabile dintre acestea - existent într-o
societate dată. În limbajul curent, ordinea social semnifică desfăşurarea normală a
vieţii sociale, cu alte cuvinte lipsa „dezordinii" (tulburări, manifestaţii, mişcări
sociale revendicative sau contestatate etc.).
Ordinea morală presupune un dat prealabil, ordinea şi armonia universului,
fără de care omul nu ar putea exista. Existenţa umană nu ar fi posibilă şi nici nu ar
putea fi gândită decât în relaţie cu întregul univers. „Universul nu conţine nimic

3
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998
4
Nouveau dictionnaire latin français, Paris 1912, p. 1031.
12
întâmplător, afirmă J. Guitton, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi
trebuie să le descifrăm ierarhia”5.

3. Principiul echităţii şi justiţiei

Cuvântul echitate provine din limba latină: ECVITAS – Nepărtinire,

Cumpătare, DREPTATE.
Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea legiuitorului
– în elaborarea actelor normative - cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a
dreptului de către organele care aplică legea.
Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii
drepturilor şi intereselor legitime.
În dreptul roman, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptăţii –
HONESTE VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt aşezate legile
divine, care dau conţinut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.

4. Principiul eticii integrate

Etica juridică este preocupată de integrarea eticii personale cu etica
profesională, evidenţiind faptul că abordarea dihotomică rigidă, adică lipsa unui
raport cel puţin mutual, între cele două poate duce la duplicitate şi lipsă de
integritate.
Totodată se are în vedere raportul de conţinut între norma juridică şi norma
morală. O examinare atentă a normei juridice în raport cu morala are ca scop
atenţia acordată exprimării normelor morale prin intermediul normelor juridice.

5
J. Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 53.
13
 CURS 3
DREPT ŞI MORALĂ
În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană,
aşa cum apreciază numeroşi autori6, a evoluat pe două mari direcţii: cea care a
conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea
corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de drept fără morală”).
În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi
morala sunt înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă,
iar dreptul apare ca etică obiectivă. Un reprezentant important al acestui curent de
gândire este neokantianul Giorgio Del Vecchio. Acesta susţine ideea că dreptul şi
morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un fundament comun
(principiul etic). Conduita umană fiind unică, rezultă că regulile care o determină
trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică. Dreptul determină o sferă, un
spaţiu al acţiunilor permise într-o societate, putând fi definit astfel: „Coordonarea
obiectivă a acţiunilor posibile între mai multe subiecte, conform unui principiu etic
care le determină, excluzând împiedicarea lor”.7 Trebuie să observăm că definiţia
lui Del Vecchio se aseamănă izbitor cu cea a lui Kant (prezentată anterior). Ceea ce
legea morală prescrie ca datorie este totdeauna permis de drept, adică licit din
punct de vedere juridic.
Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două
categorii. Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a
aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la
subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa
distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio, este că „dreptul
constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă”.
Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în
problema studiată, ce nu au putut fi contestate ulterior în doctrina juridică. Astfel,
se arată că dreptul este mai bine determinat decât morala, în el sunt inadmisibile
incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi au ca obiect de
reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în schimb, trăieşte
mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte într-o stare difuză
şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Mai trebuie să
menţionăm respingerea caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea
morală, caracterizată ca imperfectă, deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu
desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie morală n-ar fi îndeplinită de bună voie,
nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del Vecchio arată că ambele
norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între sancţiunile specifice normei
morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează
îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice (concretizată
6
Menţionăm doar pe Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p.
117 şi pe Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143.
7
Giorgio Del Vecchio, op. cit., p. 198.

14
prin ironie, batjocură, respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma
morală).
Mircea Djuvara susţinea şi el că „la baza dreptului şi a moralei stă acelaşi
fundament, ideea de obligaţie”8 şi că „morala are ca obiect reglementarea faptelor
interne”, iar „dreptul are drept obiect reglementarea faptelor materiale externe ale
noastre, la lumina intenţiilor”.9
În concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este punerea în acţiune a moralităţii
în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenit şi
în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi.
Se vehiculează, chiar, ideea conform căreia progresul în drept ar consta în
armonizarea acestuia cu morala.
În acest curent de gândire, se încadrează şi cunoscutul jurist francez Georges
Ripert, care susţine că nu există nici o diferenţă de domeniu, natură şi scop între
regula morală şi cea juridică. Regula morală ar pătrunde în drept în mod facil prin
intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sau ale judecătorului sau, în cel mai
bun caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru a pătrunde atunci când se iveşte
prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare sau când sunt contrare legii
morale). Culegând exemple din domeniul dreptului civil, autorul francez indică
între obligaţiile morale legiferate: responsabilitatea civilă, interzicerea îmbogăţirii
fără justă cauză, exercitarea cu bună credinţă şi neabuzivă a drepturilor conferite de
lege ş.a. Când legea nu mai este conformă cu principiile morale, ar cădea în
desuetudine, morala apărând ca un criteriu de verificare a corespondenţei dreptului
pozitiv cu dreptatea.
În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate, el
este o construcţie în sine, singura realitate cu care corelează este statul. Autori
binecunoscuţi (M. Waline, Carre de Malberg, Hans Kelsen), plecând de la teze
afirmate şi demonstrate în filosofie de către Hegel, ajung la concluzia că normele
de drept au o existenţă, o valabilitate în sine, dincolo de orice raport s-ar putea
stabili cu morala. Kelsen respinge explicit teoria conform căreia „dreptul ar
reprezenta prin natura sa un minim moral”, căci aceasta presupune existenţa moral
absolută sau cel puţin un conţinut comun tuturor sistemelor morale pozitive.
Valorile morale absolute nu pot fi concepute decât „pe baza unei credinţe
religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a unei existenţe divine”, însă „de
pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice”10 asemenea valori morale nu pot fi
acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună tuturor sistemelor morale, Kelsen
afirmă că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le este în mod necesar comun tuturor
sistemelor morale posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale, adică norme
care statuează un anumit comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl
consideră obligatoriu […] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde
normei”.11 Normele morale sunt, deci, doar norme sociale, cu nimic superioare
8
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 320.
9
Ibidem, p. 321
10
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88.
11
Ibidem, p. 89.
15
normelor juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte
morala şi să nu o contrazică în nici o parte a ei.
După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca minim de
morală” şi „ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la problema
raportului între drept şi morală apare ca imposibil. Aşa cum am arătat (vezi
subcapitolul anterior), relaţia între cele două sisteme normative este concepută în
funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei are două extreme: morala ca
principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi determinat (volitiv) de om, şi
morala ca normă empirică, supusă schimbărilor în funcţie de societate, timpul
istoric, clasa socială ş.a. avute în vedere. Între aceste extreme se situează multe
variante complicate şi subtile pe care filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida
natura moralei. Pretenţia ca dreptul să aibă un minim de conţinut moral, ca norma
juridică să poată fi judecată din perspectiva celei morale, presupune o morală
absolută şi unică. Dimpotrivă, dacă morala este concepută ca relativă, atunci norma
juridică nu va mai putea fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având
aceeaşi legitimitate, fără a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel
corespondenţa între concepţiile asupra moralei şi cele asupra raportului între
morală şi drept.
Un posibil răspuns se poate obţine prin analiza celor patru trăsături ale
normei morale stabilite de H. Hart: Importanţa, Imunitate la modificarea
deliberată, Caracterul intenţionat al infracţiunilor morale şi Formele presiunii
morale. Hart se rezumă doar la aceste patru trăsături deoarece ele sunt acceptate de
marea majoritate a sistemelor filosofice şi au în vedere mai mult interacţiunea între
etică şi societate decât un ideal abstract.12
α) Importanţa. Se manifestă multiplu: mai întâi, în simplul fapt că standardele
morale sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe care le limitează cu preţul
sacrificării unor interese personale considerabile; în al doilea rând, în formele
serioase de presiune socială, exercitată nu doar pentru a obţine conformare în
cazurile individuale, ci pentru a face totul ca standardele morale să fie în
continuare înţelese şi învăţate de societate în ansamblu ca fiind lucruri fireşti; în al
treilea rând, în recunoaşterea generală că dacă standardele morale nu ar mai fi
acceptate, în viaţa oamenilor ar avea loc schimbări neplăcute. Importanţa este
esenţială pentru norma morală, este raţiunea existenţei acesteia, norma juridică,
însă, se aplică până la abrogarea sau modificarea ei, indiferent de importanţa ce îi
este atribuită.
β) Imunitate la modificarea deliberată. Un sistem juridic se caracterizează
prin faptul că normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau
anulate doar printr-un act deliberat; dimpotrivă, normele morale nu au un
asemenea regim. Ar fi astfel absurd să se afirme, de exemplu: „De pe data de 1
ianuarie trecut, a devenit imoral să …”. Deşi normele morale nu pot fi anulate sau
modificate printr-o opţiune deliberată, anularea sau adoptarea unor anumite legi ar
putea deveni cauze ale modificării sau decăderii unor standarde morale. În felul
acesta, actele juridice pot stabili norme de onestitate sau omenie care, până la
12
H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 167
16
urmă, modifică şi înalţă morala curentă (morala unei societăţi) şi, viceversa,
reprimarea juridică a unor practici considerate obligatorii din punct de vedere
moral poate ştirbi senzaţia de importanţă a acestora şi, astfel, statutul lor de morală.
Totuşi, legile pierd adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe când o normă
morală continuă să fie în deplină vigoare alături de legile care interzic ceea ce ea
porunceşte.
χ) Caracterul intenţionat al infracţiunii morale. Blamul este exclus atunci
când cel care a încălcat norma morală dovedeşte că a făcut acest lucru
neintenţionat şi împotriva oricărei precauţii pe care a fost posibil să o ia. În orice
sistem juridic dezvoltat, până la un moment, este adevărat acelaşi lucru. Cu toate
acestea, dificultăţile de a dovedi faptele psihologice pot conduce un sistem juridic
la refuzul de a investiga stările sau capacităţile mentale reale ale indivizilor, în loc
de aceasta folosind „terţe obiective” prin intermediul cărora indivizii acuzaţi de o
infracţiune sunt consideraţi că au capacitatea de control şi abilitatea de a lua măsuri
de precauţie ale unui om normal şi rezonabil.13 Din punct de vedere moral, cel care
dovedeşte că nu a încălcat norma voit, neprevăzând pericolul în acel caz particular,
chiar dacă în mod abstract ar fi putut să o facă, nu este supus blamului (moral).
Dimpotrivă, din punct de vedere juridic, el va rămâne vinovat (chiar dacă se
vorbeşte de culpă), avându-se în vedere modelul abstract al omului normal care
putea şi trebuia să prevadă, în situaţia dată, pericolul acţiunii sale. Având în vedere
toate acestea, se poate susţine că infracţiunea morală este exclusiv intenţionată.
δ) Formele presiunii morale. O altă particularitate a moralei o constituie
forma caracteristică de presiune care se exercită în sprijinul ei. Această
particularitate este strâns legată de cea precedentă şi a contribuit substanţial la
senzaţia vagă că morala vizează ceea ce este „intern”. În cazul moralei, formele
tipice de presiune constau din apeluri la respectarea normelor ca lucrări importante
în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite de cei cărora li se adresează. În
felul acesta, presiunea morală este în mod caracteristic, deşi nu exclusiv, exercitată
nu prin ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin invocarea specificului
moral al acţiunii vizate şi ale cerinţelor morale. Aceasta nu înseamnă că norma
morală nu ar avea şi o sancţiune aplicată din exterior de comunitate. Dar invocarea
insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi căutarea de sprijin în sentimentul de
vină sunt formele cele mai pronunţate, cele mai caracteristice de presiune folosite
pentru a susţine norma morală. Faptul că ea trebuie sprijinită anume pe aceste căi
este o consecinţă simplă a acceptării normelor şi standardelor morale ca lucruri pe
care, în mod evident, este extrem de important să le menţinem. Cu alte cuvinte,
gradul de interiorizare al normei morale este mai mare decât cel al normei juridice.
Cele patru trăsături ale normelor morale, folosite anterior, sunt, într-un sens,
criterii formale. Ele nu se referă direct la conţinutul pe care trebuie să-l aibă
normele şi standardele pentru a fi morale şi nici nu răspund la întrebarea asupra
posibilităţii unei morale imuabile. Prin aceste trăsături, am situat demersul nostru
la nivelul unei morale comune, recunoscută în practica reală a grupurilor sociale,
am insistat mai mult asupra utilului decât asupra idealului. Este adevărat şi
13
H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 176
17
important că morala include mult mai mult decât obligaţii şi îndatoriri utile din
punct de vedere social, existând forme de morală care se extind dincolo de morala
acceptată şi împărtăşită de o societate anume.14 Aşa este, de exemplu, imperativul
categoric al lui Immanuel Kant: „Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să
poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale”.
Exigenţa moralei kantiene i-a determinat pe unii filosofi să afirme că aceasta ar fi
destinată mai degrabă îngerilor decât oamenilor.
Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca o
performanţă care merită elogii. Eroul şi sfântul sunt exemplele extreme ale celor ce
fac mai mult decât le cere morala comună. Ceea ce fac ei nu este o obligaţie, o
îndatorire socială, iar nereuşita lor nu este considerată un păcat sau ceva ce trebuie
cenzurat. Exclusivitatea idealelor morale i-a determinat pe unii filosofi să susţină
prioritatea moralei în faţa dreptului şi necesitatea unui minim conţinut moral în
sistemul normativ juridic.
Pe de altă parte, prin relativizarea valorilor şi normelor morale, alţi
teoreticieni au susţinut legitimitatea egală a celor două sisteme normative şi, de
aici, independenţa dreptului faţă de morală.
Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare univocitate,
oferind în final soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi. Considerăm că
nu putem aduce, însă, discuţiile legate de relaţia dintre drept şi morală într-un
punct terminus care să eludeze detaliile pentru a se instala într-o iluzorie şi comodă
victorie cognitivă. Dorim să menţinem pluriperspectiva ca răspuns dezamăgitor dar
ataşat naturii conceptelor diseminate.

14
H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 179
18
 CURS 4
Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică

A. Definiţii şi Distincţii
B. Răspunderea juridică
C. Răspunderea morală
D. Concluzii

Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea include

răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum şi diferite
alte modalităţi sub care, într-o formă sau alta, membrii societăţii sunt chemaţi să
dea socoteală pentru modul în care se comportă în viaţa socială.

A1- Definiţii
a) Răspundere
În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de
îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”15. Dicţionarul limbii române moderne şi
Dicţionarul explicativ al limbii româe, pun semnul egalităţ între "responsabilitate"
şi "răspundere", definind "responsabilitatea" ca o obligaţie de a efectua un lucru, de
a răspunde, de a da socoteală de ceva , definiţie destul de imprecisă .
Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care,
potrivit legii, se nasc ca urmare a savârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de
realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în
spiritul respectării ordinii de drept16.
Profesorul Gheorghe Bobos defineşte răspunderea juridică ca ”un raport
juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”17.

Răspunderea juridică este definită ca un instrument clasic de realizare a

prescripţiilor normelor juridice 18.
Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.;
şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin
declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce decurg din ea se restabileşte
ordinea de drept încălcată.

b) Responsabilitate
Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o
explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul

15
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998
16
M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 83
17
Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului,Edit. Argonaut, Cluj-Napoca,2005, p. 2
18
Duţu M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007. pp. 238-243.
19
cuprinde latinescul "spondeo", ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman
semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o
anumită obligaţie asumată prin contract19. În limba latină, spondeo, respondeo,
sponsum, sponsa, sponsio, înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei.
De fapt, termenul "responsabilitate" include două cuvinte latine: verbul
"spondeo", care înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi
substantivul "res", care înseamnă lucru motiv, cauza, realitate, afacere, chestiune,
interes,avantaj.
Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică
înseamnă legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege, să facă sau
să nu facă ceva, ori să suporte ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc.,
ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.
Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a
individului şi colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi
riscuri, acţionînd uneori dincolo de sistemul de norme care le generează drepturile
şi obligaţiile. Responsabilitatea se referă deci la autoangajarea liber consimţită,
obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o datorie pe care şi-o impune
individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere”20.

c) Responsabilitate morală
Comparativ cu instituţia răspunerii juridice, răspunderea morală nu a fost la
fel de mult studiată, fiind definită în principal în raport cu răspunderea socială, mai
precis prin sancţiunile de natură socială pentru un comportament antisocial, ilicit.
Constrângerea venită din partea societăţii, corespunzătoare normei morale, se
poate concretiza în oprobiul public, prin ironizare, marginalizare etc. Diminuarea
antrenării răspunderii morale s-a datorat lipsei identificării reale a instituţiei faţă de
care are loc răspunderea morală şi gradul scăzut al severităţii sancţiunilor impuse
de societate. Conştientizând nevoia creşterii responsabilităţii morale şi a
formalizării răspunderii morale au fost introduse în diferite sfere a societăţii
diferite structuri sociale (comitete, agenţii,etc.) în vederea creşterii responsabilităţii
şi răspunderii morale şi a conştientizării sancţiunilor. Prin aceste acţiuni s-a
încercat eliminarea aspectului aleatoriu care plana cu privire la răspunderea
morală.
Prin raportarea răspunderii morale la divintate aceasta dobândeşte noi
valenţe. Teologia morală fără a face o distincţie clară între răspundere şi
responsabilitate, defineşte responsabilitate ca ”obligaţia ce-i revine unei persoane
de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua asupra sa urmările
acestora”21. În strânsă legătură cu responsabilitatea stă imputaţia morală, care este
”judecata prin care o persoană este declarată drept autor liber al unei fapte,

19
http://www.preferatele.com/docs/drept/2/responsabilitatea-ju6.php
20
Dmitrii Baltaga, Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice,
referat teză de doctorat, 2008 p.16
21
E. Baudin, Cours de Philosophie, p. 187-189
20
dimpreună cu urmările ei”22. Cu toate că au existat şi există opinii care neagă
existenţa răspunderii morale, existenţa ei este ”strâns legată de conştiinţa noastră
morală şi înainte de a fi declaraţi responsabili din punct de vedere moral din partea
altor foruri, propria noastră conştiinţă este forul cel dintîi care ne declară
responsabili”23.
Cu referire la etica în afaceri profesorul Mureşan susţine că ”responsabilităţile
etice obligă societăţile comerciale de a întreprinde ceea ce este just, corect şi
echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de actele normative existente
la un moment dat24. Prin aceasta se sugerează indirect că răspunderea morală
preexistă răspunderii juridice şi este prezentă în societate chiar în absenţa unor
norme juridice.
A2 – Distincţii
În teoria dreptului, referitor la instituţia răspunderii juridice, s-au conturat două
curente: adepţii primului curent consideră că răspunderea este o sancţiune, o
constrîngere ce apare doar în urma încălcării normelor juridice, iar susţinătorii celui
de-al doilea curent prezintă răspunderea juridică sub două aspecte: pozitiv –
responsabilitatea juridică, şi retrospectiv, negativ – răspunderea juridică propriu-
zisă. Făcînd abstracţie de unele nuanţe, aceste curente acoperă, practic, întreg
conţinutul teoriei răspunderii juridice.
Astfel s-au conturat două categorii de relaţii conceptuale între răspundere şi
responsabilitate, un raport de independentă şi un raport de interdependenţă.

a) Răspundere şi responsabilitate – un raport de independenţă

Această perspectivă susţine că ”responsabilitatea nu îşi are fundamentul în
norma juridică şi nu presupune aplicarea constrângerilor statale”, pentru că
”responsabilitatea este una din coordonatele existenţei sociale a omului şi îşi are
fundamentul în liberul său arbitru”25. Astfel responsabilitatea este liberă de orice
condiţionare a normelor juridice fiind prezentă în orice tip de răspundere din
conglomeratul răspunderii sociale. Potrivit acestei viziunii responsabilitatea este
mult mai legată de natura umană decât de norma juridică. Cu toate acestea datorită
degradării naturii umane de-a lungul vremurilor afectându-i până şi libertatea se
ridică legitima întrebare în ce măsură se mai poate exercita un grad ridicat de
responsabilitate?

b) Răspundere şi responsabilitate – un raport de interdependenţă

Răspunderea reprezentă nu doar o consecinţă negativă a unui comportament
ilicit, ci şi o atitudine conştientă faţă de reglementările legale, o responsabilitate
sporită faţă de comportamentul propriu al individului, faţă de societate şi valorile
sale, atitudine care serveşte drept premisă pentru excluderea încălcării literei legii.
Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este consecinţa
22
Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 280
23
Idem, p. 281
24
Mureşan L., Poţincu C.: Etica în afaceri. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 36

25
Constantin Jurcă, Curs de Drept Civil, Editura Bren, București, 2007, p. 231
21
săvârşirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică este
urmarea săvârşirii cu răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei
dispoziţii legale actuale printr-un comportament acţional concret, în cunoştinţă de
cauză.26
Adepţii responsabilităţii juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul că
dreptul are rolul de stimulator al poziţiei active a subiectului de drept şi contribuie
la aceea ca statul, în cele din urmă, să fie transformat într-o societate cu autocontrol,
fundamentată pe reglementări de natură morală. Răspunderea reprezintă un
mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor juridice, dar şi unul de stimulare
a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de educare juridică ce ar
avea drept temelie reglementatori interni de natură morală în calitate de garanţi ai
unei societăţi exemplare.
Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie reglementată de
norma juridică, determinată de ea. Din acest motiv, nici răspunderea juridică nu
există fără o obligaţie prescrisă de lege. Existenţa obligaţiilor concrete stipulate de
norma juridică reprezintă statica responsabilităţii juridice, pe cînd realizarea
acestora reprezintă dinamica ei. Comportamentul legal şi raportul juridic nu se pot
ivi fără modelul de comportament prevăzut de lege. În evoluţia sa, responsabilitatea
parcurge cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa obligaţiilor
corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu
luarea unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului;
comportamentul legal.
Răspunderea şi responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar care
au multe trăsături comune, interacţionînd şi determinîndu-se reciproc, deoarece nu
poate să existe răspundere decît numai între persoane responsabile şi libere să-şi
aleagă un anumit tip de comportament conformat sau neconformat legii.
Răspunderea şi responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe factori
externi diferiţi, precum diverse sînt şi obiectivele la care se raportează. Noţiunile nu
coincid nici în ce priveşte natura lor: răspunderea este mai mult de ordin normativ,
în timp ce responsabilitatea, preponderent şi direct este mai mult de ordin valoric.

B. Răspunderea Juridică
Răspunderea juridică trebuie studiată în strînsă conexiune cu cea socială,
adăugând ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi, filozofi, sociologi,
definind răspunderea socială, dezvăluie doar caracterele specifice răspunderii
morale, politice şi altele, fără a evidenţia în special semnele răspunderii juridice.
Din perspectiva juriştilor răspunderea juridică este forma cea mai gravă a
răspunderii sociale şi are următoarele caracteristici:
a) Legalitatea
Răspunderea juridică ”are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea
unei norme de drept”27. În absenţa încălcării dovedite a unei norme juridice nu
26
Mihai C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 34.
27
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

22
poate fi vorba de o răspundere juridică.
b) Instituţionalitatea
În stabilirea răspunderii juridice este, întotdeauna, necesar existenţa unei
instituţii cu competenţă specifică în acest domeniu, răspunderea juridică fiind
”legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a
constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia
gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de norma
juridică”28.
c) Obligativitatea
Aceasta este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea
dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la
nevoie, constrângerea juridică;
d) Punitivă
Orice răspundere juridică aduce cu sine sancţiunea pentru faptele ilicite,
proporţional cu gravitatea acestora, ”putând antrena chiar sancţiuni privative de
libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală”29
e) Complexă
În procesul stabilirii concrete a răspunderii juridice acesta ” nu este un act sau
demers strict juridic, ci cu valoare multiplă...de ordin moral, social, economic,
etc.”30. Astfel răspunderea juridică antreneză şi celelalte forme de răspundere
existente în societate, şi chiar, în unele situaţii, dinamizează acţiunea lor.

Literatura de speciale consacrării principii generale ale răspunderii juridice:

a. Principiul răspunderii personale- răspunderea juridică acţionează în mod

direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar întinderea
răspunderii juridice este stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale
autorului faptei. În virtutea acestui principiu funcţionează regula conform căreia
numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, iar pentru o
singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă şi o singură dată
b. Principiul prezumtiei de nevinovaţie. Până la momentul rămânerii
definitive şi executori a unei hotărâri judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel în
cauză este considerat nevinovat.
c. Principiul justetei sancţiunii sau al răspunderii, proporţional cu fapta
săvârşită.

Răspunderea juridică presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu

sancţiunea aplicată, astfel încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta; de
aici necesitatea alegerii corecte a normei ce se aplică şi necesitatea individualizării
corecte a faptei şi sancţiunilor.

28
Idem
29
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
30
Idem
23
 d. Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere.

Celeritatea reprezintă rapiditate, repeziciune, viteză. Persoanelor ce se fac

vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai
rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul
urmărit, atât faţă de făptuitor, cât şi scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă
de societate).

e. Principiul răspunderii unice pentru o faptă

Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată. Dar, pot exista
şi situaţii când, prin aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme juridice, deci,
fapta ca atare constituie obiect de reglementare pentru mai multe ramuri de drept.

În doctrina juridică, sunt reţinute două categorii de condiţii, subiective şi

obicetive, fiind necesară, potrivit profesorului Adrian Gorun31, întrunirea
cumulativă a următoarelor elemente:

- existenţa subiectului răspunderii juridice;

- existenţa unei conduite ilicite a subiectului;
- existenţa vinovăţiei;
- existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul
dăunător.

Subiectul răspunderii juridice poate fi persoane fizice şi persoane juridice.

Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să
fie îndeplinite două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în
mod liber.
Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice,
fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza
unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot
răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele
fizice cuprinse în persoanele juridice.

31
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

24
 Conduita ilicită constituie cauza declanşării răspunderii juridice. Prin
conduita omului se înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub
controlul voinţei şi raţiunii sale. Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau
inacţiune contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparţin unei persoane
care are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Inacţiunea constă dintr-o
abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar fi fost
obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz,
un act conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea
cerinţelor stabilite în norma juridică.

Vinovăţia este o condiţie fundamentală a răspunderii juridice. Aceasta poate

fi definită ca ”starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în
momentul încălcării normelor de drept; ea constă în atitudinea psihică şi de
conştiinţă negative faţă de interesele şi valorile sociale protejate de normele de
drept”32.

Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (definite şi de art. 19 C.

pen.).

Intenţia- forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit,
deliberat, spre a produce efectul dorit.

Culpa -forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede

consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod
superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării
scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilităţii sau riscului producerii lui.
Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică este mai uşoară.

Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător. Apare ca

raport cauzal între cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce
efectul. Se distinge de condiţie - complex de împrejurări care favorizează sau
frânează evoluţia cauzei spre efect.

Răspunderea juridică poate fi penală, civilă, (delictuală, contractuală),

administrativă (contravenţională) şi disciplinară.

C. Răspunderea Morală

La fel ca și răspunderea juridică, răspunderea morală este guvernată de

principii generale și speciale, cele speciale fiind următoarele33:

1) Actele săvârșite de o persoană ca urmare a unei presiuni externe nu sunt

imputabile și, deci, nu atrag după sine răspunderea morală.
32
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
33
Nicolae Mladin, Orest Bucevschi,Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă,
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 284
25
 2) Actele săvârșite de o persoană fără nici o intenție sau deliberare și deci, fără
participarea voinței libere nu implică răspunderea morală.
3) Omiterile în general sunt imputabile și atrag răspunderea morală, dacă sunt
săvârșite în mod liber și conștient.
4) Urmările faptelor sunt imputabile și atrag după ele răspunderea, dacă au fost
intenționate și premeditate.
5) Cooperarea împreună cu alții la săvârșirea unor fapte ilicite atrage după sine
răspunderea în măsura în care s-a participat voluntar la aceste fapte. În această
situație culpabilitatea cea mai mare revine autorului principal, iar în caz de
vinovăție egală, răspunderea e solidară.
6) Răspunderea morală este spirituală și atemporală. Din perspectiva moralei
religioase instanța ultimă în fața căruia va răspunde fiecare om este Dumnezeu, iar
hotărârea este definitivă și veșnică. Prin căință fiecare om poate schimba cursul
viitorului mare proces și să primească iertarea lui Dumnezeu.
În multe privințe răspunderea morală și cea juridică sunt asemănătoare, dar
există și diferențe, în special în ceea ce privește instanțele față de care are loc
răspunderea morală, cât și caracterul atemporal al răspunderii morale.

26
 Curs 5
Sisteme Etice. Analiză Comparativă

Sistemele etice se diferențiază în funcție de răspunsul la doua categorii de

probleme:
• Legitimitatea normatorului/legiuitorului
Cine sunt eu să-I judec pe alții? Cine le dă dreptul oamenilor să îmi
impune propriile lor despre bine sau rău?
• Legitimitatea normei
Oamenii au fost făcuți pentru principii și reguli sau regulile pentru
oameni?
Din aceste probleme derivă relativismul și absolutismul, obiectivitatea și
subiectivismul rezultând două mari categorii de sisteme etice:
1) Sisteme relativiste numite și sisteme filozofice
2) Sisteme absolutiste sau sisteme religioase
Relativismul se referă la ceva ”care are o valoare dependentă de anumite
condiții, de un sistem de referință etc.”34. Relativiști susțin că nu există standarde
absolute, universale. Standardele etice, în opinia relativiștilor, diferă în funcție de
comunitate și istorie.
Absolutismul în contrast cu relativismul se referă la ceva ”care este
independent de orice condiții si relații, care nu este supus nici unei restricții, care
nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit”35. Absolutiștii susțin că
standardele etice vin din intuiția, conștiința și revelația divină și au un caracter
universal și obligatoriu.

I. Sisteme etice relativiste

Cele mai cunoscute și des utilizate sisteme etice, atât în etica personală, cât și în
etica aplicată:
1)Relativismul Cultural
2)Utilitarismul
3) Etica Situațională

1. Relativismul Cultural

Relativismul cultural susține că adevărul etic este condiționat de sistemul de

valori și obiceiuri morale determinate de o anumită cultură. Esența relativismului

34
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998
35
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998
27
cultural constă în faptul că binele și răul pot fi judecate în mod subiectiv sau relativ
numai prin raportarea la o anumită societate și fiecare societate își are propriul
sistem moral. Astfel, relativismul susține că nu exista standard ultim sau absolut de
bine sau rău prin care sa poată fii judecată o anumită cultura.
John Dewey, părintele educației Americane, un promoter important al acestei
teorii, afirmă că etica sau eticile, un plural intenționat care exprimă perfect tocmai
esența acestei teorii, au fost produsul unui proces evolutiv. Existența mai multor
etici este pur și simplu rezultatul particular al culturilor care le-au generat prin
organizarea valorilor și virtuților morale într-un set de principii morale, acesta fapt
fiind posibil datorită inexistenței unor norme etice fixe. Implicit Dewey suține că
nu există un standard ultim de bine sau rău.
O figură importantă care a extins ideile lui Dewey a fost William Graham
Sumner de la Universitatea Yale. El a argumentat faptul că ceea ce ne spune
conștiința noastra este în strânsă dependență de grupul social căruia îi aparținem,
valorile morale pe care le posedăm fiind parte a naturii noastre morale, chiar mai
mult un rezultat al creșterii și educației.
Lucrarea fundamentală a lui Sumner este Folkways în care susține că ”
filozofia lumii, stilurile de viață, binele, drepturile și moralitatea sunt produsul
tradițiilor (unui grup social)”36. În cercetarea efectuată Sumner a studiat diferite
tipuri de societăți , de la societăți primitive, la societăți moderne, fiind în măsură să
demonstreze relativismul cultural. Concluzia lui, la fel ca a lui Dewey , este că nu
exista principii etice universale, ci pur și simplu diferite condiționări culturale.
Sumner a fost convins că această diversitate a valorilor morale în mod clar
demonstrează că singură cultura determină standardele noastre etice. În esență
cultura determină ce este bine sau rău.
Un alt exponent al relativismului cultural a fost Melville J. Herskovits care în
cartea Cultural Relativism suține că ”judecățile sunt bazate pe experiență și
experiența este interpretatș de fiecare în mod individual în termenii propriei lui
culturi”37. Herskovits argumentează, chiar mai mult, că până și definiția a ceea ce
este normal și anormal este relativă cultural. Acceptarea sau respingerea de către o
anumită societate a unor prinicipii morale se datorează de fapt standardului moral
al indivizilor din acea societate .
Anthony Flew a scris cartea Evolutionary Ethics în care sugerează că într-un
fel ”toate ideile și idealurile morale își au originea în această lume … și evoluează
în mod continu”38. Acest aspect ridică întrebarea: Unde și când s-a născut prima
valoare morală? Răspunsul lui Few la acestă întrebare a fost tocmai argumentarea
faptului că o valoare vine dintr-o non-valuare.
Flew neagă existența lui Dumnezeu și implicit orice autoritate morală obiectivă
și absolută, dar în același timp el crede într-o autoritatea a unui sistem valoric.
Presupoziția lui este că valorile prin natura lor sunt în mod constant schimbabile
sau evolutive.

36
William Graham Sumner, Folkways, Ginn and Company, Boston, 1906, p.76
37
Melville J. Herskovits, Cultural Relativism, Random House, New York, 1973, p.15
38
Anthony Flew, Evolutionary Ethics, St. Martin’s Press, New York, 1973, p. 55
28
 O altă formă de etică evolutivă este socio-biologia care l-a avut ca și
susținător pe E.O. Wilson de la Harvard University. Un principiu fundamental al
soci-biologiei este imperativul reproducerii. În opinia socio-biologiei ultimul scop
al oricărui organism viu este să supraviețuiască și să se reproducă. Astfel sistemul
moral există pentru că în cele din urmă promovează supraviețuirea și reproducerea
umană.
Un alt principiu fundamental al socio-biologiei este că întreg
comportamentul omului este egoist la nivelul cel mai de bază și promovează o
perspectivă foarte cinică asupra naturii umane și societății.
Promotorii relativismului cultural susțin că ceea ce noi percepem ca și
convingeri sau conștiință morală sunt produse ale culturii, singură cultura este
responsabilă de moralitatea noastră.
Într-un anumit sens ideea de relativism cultural a încurajat
multiculturalismul si postmodernismul. Potrivit acestora dacă adevărul este creat și
nu descoperit, atunci toate adevărurile create de o anumită cultura sunt în mod egal
adevăruri, însemnând că normele și instituțiile trebuie să fie considerate în mod
egal valide dacă sunt folositoare unui anumit grup de oameni într-o anumită
cultură.
Avnatajele și dezavantajele relativismului cultural ar putea fi printre altele
următoarele:
α) Un punct tare al acestui sistem etic este că nici o cultură nu deține
monopolul asupra adevărului. Relativsimul cultural ne permite nouă să fim
reținuți în judecați morale cu privire la practicile sociale ale altei culturi.
β) Slabiciunea relativismul cultural constă în faptul că nu dorește să evalueze
valorile și practicile morale ale unei altei culturi, alunecând într-o toleranță
excesivă.
χ) Relativismul cultural nu a reușit să explice afirmația paradoxală că valoarea
și-ar găsi originea în non valoare deci, nu a reusit să explice care este prima
cauză care a generat sistemul valorilor morale.
δ) Relativismul cultural ridică următaorea întrebare: Dacă valorile absolute nu
există transcultural sau extern unui grup , cum poate o cultură diferită
formată din diferite grupuri sociale să-și păstreze unitatea fără a se
dezintegra?

2. Utilitarismul

Filozofii se referă la utilitarism ca la un sistem ”teleologic”. Conceptul provine

de la cuvântul grecesc telos care înseamnă ”sfârșit”, ”scop”. În esență acest sistem
etic determină moralitatea prin intermediul rezultatelor. Conceptul central este cel
al “utilităţii”, având la bază percepţia noastră cu privire la beneficiile nete
asociate unei acţiuni, cât și dezavantajele care pot fi predictibile. Întrebarea
29
fundamentală pe care o ridică o abordare utilitarită a morale este: Care este
beneficiul unei acțiuni?
Utilitarismul a fost fondat de filozoful Jeremy Bentham (1748-1832) și
dezvoltat de John Stuart Mill (1806-1873). Bentham a dezvoltat un sistem etic in
jurul ideii de placere, zidind acest sistem pe hedonismul antic, care căuta
împlinirea plăcerii și evitarea durerii fizice. Cele mai morale acțiuni sunt acelea
care maximizează plăcerea și minimalizează durerea, numit și ”calculus
utilitarian”.
În lucrarea sa Introduction to the Principles of Morals and Legislation (1781),
Bentham , argumentează ideea că natura a fost plasată sub guvernarea a doi stăpâni
suverani: durerea și plăcerea. Durerea și plăcerea nu numai că explică acțiunile
noastre, dar de asemenea ne ajută să definim ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Astfel etica așa cum a fost concepută de Bentham se fundamentează pe

faptul că valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai
prin consecinţele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile
sufleteşti pe care aceasta le poate procura.
Stuart Mill modifică utilitarismul lui Bentham, folosind același ”calculus
utilitarist”, fără a se focalize, în schimb, pe aspectul cantitativ (maximizarea
bucuriei), el are un utilitarism al regulii sau normei. Potrivit lui Mill noi putem
dezvolta norme care să determine ceea ce este bine bazat pe ceea ce a produs cele
mai bune consecințe pentru oameni în trecut. Cu alte cuvinte el face distincţia între
diferite tipuri de plăcere, considerând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în
considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile.
Cu toate că utilitarismul este un sistem etic atractiv pentru cei mai mulți
oameni acesta ridică următoare probleme:
a) Utilitarismul a condus la mentalitatea ”scopul scuză mijloacele”. Dacă
această abordare este adevărată atunci Holocaustul a fost un lucru bun pentru că
scop ultim a fost purificarea rasei umane.
b) Utilitarismul nu poate să faciliteze promovarea și protejarea dreptului
minorităților datorită orientării spre obținerea celui mai mare bine pentru cei mai
mulți, iar cei cei mai puțini nu mai contează.
c) Utilitarismul nu poate prevedea consecințele. Dacă moralitatea se bazează pe
rezultate atunci noi ar trebui să fim omniscienți pentru a putea cu acuratețe să
anticipăm rezultatele unei acțiuni.
d) Utilitarismul nu asigură o temelie obiectivă și consistentă pentru a judeca
rezultatele pentru că rezultatele sunt mecanismul folosit pentru a judeca acțiunea în
sine.

3. Etica situațională
Etica situațională este o formă destul de populară a utilitarismului avându-l
ca și promotor pe Joseph Fletcher (1905-1991) prin cartea sa Situation Ethics:

30
The New Morality. Cu toate că a stiut faptul că etica situațională este în esența ei o
etică utilitaristă el a înlocuit principiul plăcerii cu principiul dragostei.
Fletcher a dezvoltat acest sistem etic ca o alternativă la legalismul sau
antinomianismul39 vremurilor sale susținând că nici o lege nu poate fi mai
universală ca această lege a iubirii. Iubirea la care se referă el este acel agape al
grecilor prin care descrieau iubirea divină totalmente distinctă de iubirea umană.
Această iubire a devenit esențială în creștinism.
Pentru Fletcher această lege a iubirii se va aplica diferit in functie de
contextele diferite, iar semnificația iubirii este determinată de situație. Ceea ce într-
o anumită situație poate să constituie o expresie a iubirii, aceiași acțiune într-o altă
situație poate să fie percepută ca o lipsă a iubirii.
O analiză a acestui sistem etic a condus la următoarele concluzii:
a) La fel ca utilitarismul etica situațională tinde să definească moralitatea
după mentalitate ”scopul scuză mijloacele”.
b) Cea mai mare problemă a eticii situaționale este că legea iubirii este un
concept prea general, iubirea fiind definită diferit de fiecare persoană sau grup.
c) Etica situațională suferă de aceeași problemă a faptului că nu poate fii
predictibilă în mod absolut cu privire la consecințe sau rezultate. Chiar Fletcher a
recunoscut că ”noi nu putem întotdeauna să ghicim viitorul, dar chiar și așa noi
suntem forțați să încercăm”40.

II. Sisteme etice absolutiste

Absolutiștii, în contrast cu relativiști, susțin existența unui adevăr universal și

supranatural, moralitatea fiind în strânsă legătură cu religia. Întrebarea principal
ridicată de-a lungul secolelor a fost: Depinde moralitata de religie?
Una dintre opiniile conturate a fost că etica este idependentă de religie,
această teorie purtând numele de teza autonomiei 41, fiind fundamentată pe
următoarele afirmații:
a) Moralitatea nu își are originea în Dumezeu.
b) Dreptatea și nedreptatea nu sunt bazate doar pur și simplu pe voia lui
Dumnezeu .
c) În esență sunt argumente pentru a acționa fie într-un mod, fie în alt mod,
care ar putea fi percepute ca independent de voia lui Dumnezeu
O altă opinie conturată față de raportul moralitate – religie este teoria
Poruncii Divine42 (Divine Command Theory - DCT), principiile etice ne fiind
altceva decât poruncile lui Dumnezeu. Astfel moralitatea, în sens universal și
authentic,nu poate să existe fără Dumnezeu.
Tezele principale al teoriei Poruncii Divine sunt:

39
Respingerea toată a legilor
40
Joseph Fletcher, Situation Ethics: The New Morality, Westminster, Philadelphia, 1966,
p. 136
41
Louis P. Pojman, Ethics, Thomson Wadsworth, Belmont, CA, 2006, p. 194
42
Ibidem, p. 193
31
 α) Moralitatea își are originea în Dumnezeu
β) Dreptatea morală înseamnă în mod simplu ”voința lui Dumnezeu”, iar
nedreptatea morală înseamnă ”fiind împotriva voiei lui Dumnezeu”.
χ) În mod esențial moralitatea se bazează pe voința divină și nu pe argument
independente pentru acțiune.
Cele trei mari religii monoteiste (iudaism, creștinism și islamul) sunt
promotarele sistemului etic absolutist. Fundamental pentru religia iudaică sunt trei
convingeri43: a) Dumnezeu este unul singur, creator al cerurilor și pământului și
conduce lumea cu milă și dreptate; b) Torah este Cuvântului lui Dumnezeu către
omenire; c) Cuvântul lui Dumnezeu a venit mai întîi la poporul Israel.
În Isalam principiile morale se găsesc în Koran care, în opinia
musulmanilor, nu trebuie privit ca și o lucrarea a lui Mohamed, ci ca pe o revelație
de la Allah prin Mohamend. Fazlur Rahman oferă două argumente pentru urmarea
eticii din Koran: ”Mai întâi musulmanii cred faptul că Koranul este Cuvântul lui
Dumnezeu. În al doilea rând ei cred faptul că Koranul conține răspunsuri la toate
problemele actuale și potențiale”44 .
Înțelegerea cu privire la etică a creștinismului are ca punct de plecare
ipoteza că Dumnezeu există și s-a revelat (descoperit) pe sine umanității. El a ales
să se reveleze pe sine în natură, conștiința umană și în persoana Mântuitorului
Iisus. Caracterul lui Dumnezeu este standardul ultim de bine și rău, iar Biblia, cu
toate că a fost scrisă cu mult timp înainte, conține principii actuale și universale de
evaluare a moralității.

43
Roger H. Crook, An introducion to Christian ethics, Person Prentince Hall, New Jersey, 2007, p.13
44
Fazlur Rahman, Law and Ethics in Islam, in Hovannisian, Ethics in Islam,p. 14
32
 CURS 6

CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCAȚILOR

DIN UNIUNEA EUROPEANĂ45

1. PREAMBUL
1.1. Misiunea avocatului
Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un
rol eminent. Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în
cadrul legii. Într-un Stat de drept, avocatul este indispensabil justiţiei şi
justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi libertăţile acestora: el este
deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului său.
Misiunea lui îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple, uneori aparent
contradictorii, faţă de:
• Client,
• Tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul îşi asistă sau îşi
reprezintă clientul,
• Profesia sa în general şi fiecare confrate în particular,
Public, pentru care o profesie liberală şi independentă, supusă respectării
normelor pe care ea şi le-a impus, este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor
omului în faţa Statului şi a altor puteri.
1.2. Natura normelor deontologice
1.2.1. Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor
liber consimţită, buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale, recunoscută ca
fiind indispensabilă pentru buna funcţionare a oricărei societăţi omeneşti.
Nerespectarea acestor norme de către avocaţi va duce, în ultimă instanţă la o
sancţiune disciplinară.
1.2.2. Fiecare barou are normele sale specifice, care derivă din propriile sale
tradiţii. Ele sunt adaptate organizării şi domeniului de activitate al profesiei în
respectivul Stat-membru, precum şi procedurilor juridice, procedurilor
administrative şi legislaţiei naţionale. Nu este nici posibil şi nici nu este de dorit ca
acestea să fie dezrădăcinate sau să se încerce generalizarea unor norme care nu sunt
susceptibile de a fi generalizate.

45
Emitent: CCBE - Consiliul Barourilor Uniunii Europene; Comisia Permanentă a UNBR, prin Decizia
nr. 1486/2007 a decis că: „(…) Codul deontologic al avoca ilor din Uniunea Europeană, adoptat la data
de 28 octombrie 1998 şi ulterior modificat în Sesiunile plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii
Europene (CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006 (…) se aplică în România ca
fiind şi Codul deontologic al avocatului român, începând de la data de 1 ianuarie 2007”
33
 Normele specifice fiecărui barou se referă totuşi la aceleaşi valori şi relevă,
de cele mai multe ori, o bază comună.
3. Obiectivele Codului
1.3.1. Funcţionarea progresivă a Uniunii Europene şi a Spaţiului economic
european şi intensificarea activităţii avocatului dincolo de frontiere, în interiorul
Spaţiului economic european au făcut necesară, pentru binele public, definirea unor
norme uniforme, aplicabile oricărui avocat din Spaţiul economic european, pentru
activitatea desfăşurată dincolo de frontiere, indiferent care ar fi baroul din care face
parte respectivul avocat. Scopul definirii unor astfel de norme este îndeosebi acela
de a atenua dificultăţile care derivă din aplicarea unei duble deontologii, aşa cum se
prevede în art. 4 al Directivei 77/249, din 22 martie 1977.
1.3.2. Organizaţiile reprezentative ale profesiei de avocat reunite în cadrul
CCBE doresc ca normele Codului, enunţate mai jos să fie recunoscute, din acest
moment, ca fiind expresia convingerii împărtăşite de toate Barourile din Uniunea
Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie făcute aplicabile, în termenul
cel mai scurt, în funcţie de procedurile naţionale şi/sau ale Spaţiului economic
european cu privire la activitatea de dincolo de frontiere a avocatului din Uniunea
Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie luate în considerare la
efectuarea oricărei revizuiri a normelor deontologice interne, în vederea armonizării
progresive a acestora din urmă.
Ele doresc, printre altele, ca, în măsura posibilului, normele deontologice
interne să fie interpretate şi aplicate într-o manieră conformă acelora din prezentul
Cod.
Atunci când normele din prezentul Cod vor fi fost făcute aplicabile în
activitatea de dincolo de frontiere, avocatul va rămâne supus normelor baroului din
care face parte, în măsura în care acestea din urmă concordă cu cele ale prezentului
Cod.

1.4. Domeniul de aplicare "ratione personae"

Normele de mai jos vor fi aplicate avocaţilor din Uniunea Europeană şi din
Spaţiul economic european, aşa cum sunt ele definite în Directiva 77/249 din 22
martie 1977.

1.5. Domeniul de aplicare "ratione materiae"

Fără a contraveni încercării de a realiza o armonizare progresivă a normelor
1

deontologice aplicabile într-un cadru unic, naţional, normele expuse mai jos vor fi
aplicate activităţii desfăşurate de avocat dincolo de frontiere, în interiorul Uniunii
Europene şi în Spaţiul economic european. Prin activitatea de dincolo de frontiere
se înţelege:
(a) orice raport profesional cu un avocat dintr-un alt Stat-membru
(b) activităţile avocatului într-un alt Stat-membru, chiar dacă avocatul nu se
deplasează efectiv acolo.
1.6. Definţii
În normele prezentului Cod, expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
34
Prin "Stat-membru de provenienţă" se înţelege Statul-membru din care face parte
Baroul căruia îi aparţine avocatul.
Prin "Stat-membru gazdă" se înţelege oricare alt Stat-membru în care avocatul
desfăşoară o activitate dincolo de graniţele Statului său.
Prin "autoritate competentă" se înţelege organizaţia/organizaţiile
profesională/profesionale sau autorităţile respectivului Stat-membru care au
competenţa de a stabili normele profesionale şi/sau deontologice şi de a exercita
controlul disciplinar asupra avocaţilor.
2. PRINCIPII GENERALE
2.1. Independenţa
2.1.1. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune din partea
acestuia o independenţă absolută, liberă de orice presiune, îndeosebi de cea derivată
din propriile sale interese sau datorată influenţelor din afară. Această independenţă
este, de asemenea, necesară atât pentru încrederea în justiţie, cât şi pentru
încrederea în imparţialitatea judecătorului. Prin urmare, avocatul trebuie să evite
orice prejudiciere a independenţei sale şi să vegheze la a nu neglija etica sa
profesională din dorinţa de a fi pe plac clienţilor săi, judecătorului sau terţilor.

2.1.2. Această independenţă este necesară atât în activitatea juridică, cât şi în

alte probleme de natură juridică, iar consilierea acordată de avocat clientului său nu
are nici o valoare reală atunci când ea a fost făcută doar de complezenţă sau din
interes personal ori sub efectul unei presiuni din afară.

2.2. Încrederea şi integritatea morală

Nu pot exista relaţii bazate pe încredere, atunci când cinstea, probitatea,
spiritul de dreptate şi sinceritatea avocatului sunt puse sub semnul îndoielii. Pentru
avocat, aceste virtuţi tradiţionale sunt obligaţii profesionale.

2.3. Secretul profesional

2.3.1. Prin însăşi natura misiunii sale, avocatul este depozitarul secretelor
clientului său şi destinatarul comunicărilor de natură confidenţială. Fără o garanţie a
confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul profesional este
recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a
avocatului.
Obligaţia avocatului cu privire la secretul profesional serveşte atât intereselor
administraţiei judiciare, cât şi intereselor clientului. În consecinţă, ea trebuie să
beneficieze de o protecţie din partea Statului.
2.3.2. Avocatul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii confidenţiale de
care ia cunoştinţă în cadrul activităţii sale profesionale.
2.3.3. Această obligaţie nu este limitată în timp.
2.3.4. Avocatul impune angajaţilor săi şi oricărei persoane care colaborează cu
el în activitatea sa profesională să respecte secretul profesional.
2.4. Respectarea deontologiei altor barouri

35
 În aplicarea normelor de drept ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului economic
european, avocatul dintr-un Stat-membru poate fi obligat să respecte deontologia
unui barou dintr-un Stat-membru gazdă. Avocatul are datoria de a se informa asupra
normelor deontologice pe care trebuie să le respecte în exercitarea unei activităţi
specifice.
Organizaţiile membre ale CCBE sunt obligate să depună codurile lor
deontologice la Secretariatul CCBE, pentru ca orice avocat să-şi poată procura o
copie de la respectivul secretariat.
2.5. Incompatibilităţi
2.5.1. Pentru a-i permite avocatului să-şi exercite funcţiile cu independenţa
necesară şi de o manieră corespunzătoare îndatoririi sale de a participa la
administrarea justiţiei, exercitarea anumitor profesii sau a anumitor funcţii este
incompatibilă cu profesia de avocat.
2.5.2. Avocatul care asigură reprezentarea sau apărarea unui client în faţa
justiţiei sau în faţa autorităţilor publice ale unui Stat-membru gazdă va respecta
normele de incompatibilitate aplicabile avocaţilor din respectivul Stat-membru.
2.5.3. Avocatul stabilit într-un Stat-membru gazdă şi care doreşte să se
angajeze acolo în mod direct într-o activitate comercială sau într-o altă activitate
diferită de profesia sa de avocat, este obligat să respecte normele de
incompatibilitate, aşa cum sunt ele aplicate avocaţilor din respectivul Stat-membru.
2.6. Publicitatea personală
2.6.1. Avocatul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care
le oferă, cu condiţia ca informaţia să fie fidelă, veridică şi cu respectarea secretului
profesional şi a altor principii esenţiale ale profesiei.
2.6.2. Publicitatea personală făcută de un avocat, indiferent de mijlocul media
utilizat, de exemplu: presa, radioul,televiziunea, comunicarea comercială
electronică sau altele, este autorizată în măsura în care ea respectă condiţiile art.
2.6.1.
2.7. Interesul clientului
Sub rezerva normelor legale şi deontologice, avocatul are obligaţia de a apăra
întotdeauna cât mai bine interesele clientului său, chiar în raport de propriile sale
interese, interesele vreunui confrate sau cele ale profesiei în general.
2.8. Limitarea răspunderii avocatului faţă de client
În măsura în care legislaţia Statului-membru de provenienţă şi legislaţia
Statului-membru gazdă autorizează acest lucru, avocatul poate să limiteze
răspunderea sa faţă de client, în conformitate cu normele Codului deontologic pe
care s-a obligat să îl respecte.
3. RELAȚIILE CU CLIENŢII
3.1. Iniţierea şi încetarea relaţiilor cu clientul
3.1.1. Avocatul nu acţionează decât atunci când este împuternicit de clientul
său, exceptând cazul în care el a primit o însărcinare în acest sens din partea unui alt
avocat care îl reprezintă pe client sau din partea unei instan e competente.
Avocatul trebuie să se străduiască, în mod rezonabil, să cunoască identitatea,
competenţa şi posibilităţile persoanei sau ale autorităţii prin intermediul căreia a
36
fost împuternicit, atunci când circumstanţe specifice relevă că această identitate,
această competenţă sau aceste posibilităţi sunt îndoielnice.
3.1.2. Avocatul îşi sfătuieşte şi îşi apără clientul cu promptitudine, în mod
conştiincios şi cu diligenţă. El îşi asumă personal răspunderea pentru misiunea care
i-a fost încredinţată. Avocatul îşi informează clientul cu privire la evoluţia cauzei
care i-a fost încredinţată.
3.1.3. Avocatul nu acceptă să-i fie încredinţată o cauză atunci când ştie sau
când ar trebui să ştie că el nu are competenţa necesară pentru a se ocupa de această
cauză, exceptând cazul în care cooperează cu un avocat care are competenţa
necesară.
Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când, datorită altor obligaţii, se află
în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu promptitudine.
3.1.4. Avocatul care îşi exercită dreptul de a nu se mai ocupa de o cauză
trebuie să se asigure că respectivul client poate găsi, în timp util, un alt confrate care
să-i ofere asistenţă juridică, pentru a se evita prejudicierea clientului.

3.2. Conflictul de interese

3.2.1. Avocatul nu trebuie să fie sfătuitorul şi nici reprezentantul sau
apărătorul a mai mult de un client într-una şi aceeaşi cauză, atunci când există
conflict de interese între respectivii clien i sau când riscul unui astfel de conflict este
evident.
3.2.2. Avocatul trebuie să se abţină să se mai ocupe de cauzele tuturor
clienţilor implicaţi, atunci când se iveşte un conflict de interese, când secretul
profesional riscă să fie violat sau când independenţa să riscă să fie ştirbită.
3.2.3. Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client, dacă secretul
informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când
cunoaşterea de către avocat a cauzelor vechiului său client îl favorizează pe noul
client în mod nejustificat.
3.2.4. În cazul în care avocaţii exercită profesia în grup, paragrafele 3.2.1.,
3.2.2. şi 3.2.3. sunt aplicabile grupului în ansamblu şi tuturor membrilor săi.
3.3. Pactul „de quota litis”
3.3.1. Avocatul nu poate să-şi fixeze onorariile pe baza unui pact „de quota
litis”.
3.3.2. Pactul „de quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi clientul
său, înainte de încheierea definitivă a unei cauze care prezintă interes pentru acest
client, convenţie prin care clientul se angajează să îi plătească avocatului o parte
dinceea ce rezultă de pe urma cauzei, fie că plata constă într-o sumă de bani, fie în
orice alt bun sau valoare.
3.3.3. Nu constituie un astfel de pact convenţia care prevede stabilirea
onorariului în funcţie de valoarea litigiului de care se ocupă avocatul, atunci când
această valoare este corespunzătoare unui tarif oficial sau dacă ea este admisă de
autoritatea competentă de care depinde avocatul.
3.4. Stabilirea onorariilor

37
 3.4.1. Avocatul trebuie să-şi informeze clientul cu privire la tot ceea ce cere cu
titlu de onorarii, iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă şi
justificată.
3.4.2. Sub rezerva unei convenţii contrare, încheiată legal între avocat şi
clientul său, modalitatea de calculare a onorariilor trebuie să fie în conformitate cu
normele baroului din care face parte avocatul. Dacă avocatul este membru al mai
multor barouri, normele aplicabile vor fi cele ale baroului cu care avocatul şi
clientul său au cele mai strânse relaţii.
3.5. Aconturi asupra onorariilor şi cheltuielilor
Când avocatul solicită vărsarea unui acont cu titlu de avans asupra cheltuielilor
şi/sau a onorariilor, acesta nu trebuie să depăşească o estimare rezonabilă a
onorariilor şi a cheltuielilor probabile pe care cauza le implică.
În caz de neplată a avansului solicitat, avocatul poate să renunţe să se mai
ocupe de cauză sau se poate retrage, cu condiţia respectării dispoziţiilor art. 3.1.4.

3.6. Împărţirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat

3.6.1. Sub rezerva dispoziţiei de mai jos, avocatului îi este interzis să îşi
împartă onorariile cu o persoană care nu este avocat, exceptând cazul în care
asocierea dintre avocat şi o altă persoană este autorizată de legislaţia Statului-
membru din care face parte avocatul.
3.6.2. Norma din art. 3.6.1. nu se aplică sumelor sau compensaţiilor vărsate de
către avocat moştenitorilor unui confrate decedat sau unui confrate care şi-a dat
demisia pentru a se prezenta ca succesor al clientelei respectivului confrate.
3.7. Soluţionarea corespunzătoare costului şi beneficiului ajutorului legal
3.7.1. Avocatul trebuie să încerce, în orice moment, să găsească o soluţionare
a litigiului clientului său care să fie corespunzătoare costului cauzei, şi va trebui ca,
în momentele oportune, să îşi consilieze clientul cu privire la oportunitatea de a
căuta să ajungă la o înţelegere sau de a face apel la soluţii alternative pentru a
încheia litigiul.
3.7.2. În cazul în care clientul este susceptibil să beneficieze de apărare din
oficiu, avocatul are obligaţia să-l informeze despre aceasta.
3.8. Fondurile clienţilor
3.8.1. Dacă, la un moment dat, avocatul deţine fonduri în numele clienţilor
săi sau în numele unor terţi (denumite în continuare "Fonduri-Clien i"), el este
obligat să respecte următoarele norme:
3.8.1.1. Fondurile-Clienţi vor fi întotdeauna păstrate într-un cont deschis la o
bancă sau la o instituţie similară, agreată de autoritatea publică. Toate Fondurile-
Clienţi primite de un avocat trebuie să fie vărsate într-un astfel de cont, cu excepţia
cazului în care există o autorizare expresă sau implicită din partea clientului
specificând o altă destinaţie a acestora.
3.8.1.2. Orice cont deschis în numele avocatului şi în care sunt depuse
Fonduri- Clienţi este însoţit de specificaţia că fondurile depuse în acel cont sunt
deţinute în numele clientului (clienţilor) avocatului.

38
 3.8.1.3. Conturile avocaţilor în care sunt vărsate Fondurile-Clienţi trebuie să
fie acoperite, în mod constant, cel puţin la nivelul valorii totale a Fondurilor-Clienţi
deţinută de avocat.
3.8.1.4. Fondurile-Clienţi trebuie să fie imediat vărsate clienţilor sau în
condiţiile autorizate de către client.
3.8.1.5. Cu excepţia cazurilor în care există norme de drept contrare sau o hotărâre
judecătorească şi un acord expres şi implicit al clientului în numele căruia se face
plata, sunt interzise orice plăţi efectuate, prin intermediul Fondurilor-Clienţi, în
numele clientului pentru o terţă persoană, inclusiv:
(a) plăţile făcute unui client sau pentru un client din fondurile aparţinând unui
alt client;
(b) extragerea onorariilor avocatului.
3 efectuate cu Fondurile-Clienţi, diferenţiind Fondurile-Clienţi de celelalte
sume de ţinute de avocat, evidenţe pe care le remite clientului, la cerere.
3.8.1.7. Autorităţile competente ale Statelor-membre sunt autorizate să
verifice şi să examineze, păstrând secretul profesional, documentele legate de
Fondurile-Clienţi, pentru a se asigura că normele pe care le-au fixat sunt bine
respectate, precum şi pentru a sancţiona abaterile de la aceste norme.
3.8.2. Sub rezerva a ceea ce urmează şi fără a încălca normele prevăzute în
art. 3.8.1. de mai sus, avocatul care de ine Fonduri-Clien i în cadrul unei activită i
profesionale exercitată într-un alt Stat-membru trebuie să respecte normele cu
privire la depozitul şi contabilitatea Fondurilor-Clien i aplicate de baroul din care
face parte avocatul, în Statul-membru de provenienţă.
3.8.3. Avocatul care îşi exercită activitatea într-un Stat-membru gazdă poate,
cu acordul autorită ilor competente din Statul-membru din care provine şi al
autorităţilor competente din Statul-membru gazdă, să se conformeze exclusiv
normelor acestuia din urmă fără a fi obligat să respecte normele Statului-membru
din care provine. În acest caz, avocatul este obligat să ia măsurile necesare pentru a-
şi informa clienţii că el respectă normele aplicabile în Statul-membru gazdă.
3.9. Asigurarea pentru răspunderea profesională
3.9.1. Avocatul trebuie să aibă o asigurare permanentă pentru răspunderea sa
profesională, în limite rezonabile, ţinând cont de natura şi de amploarea riscurilor pe
care şi le asumă prin exercitarea activităţii sale.
3.9.2. Un avocat care prestează servicii într-un Stat-membru gazdă, în care îşi
exercită activitatea profesională, este supus următoarelor dispoziţii:
.8.1.6. Avocatul ţine evidenţe complete şi precise ale tuturor operaţiunilor
3.9.2.1. Avocatul trebuie să se conformeze dispozi iilor referitoare la obligaţia
de a se asigura pentru răspunderea profesională, aplicabile în Statul-membru din
care provine.
3.9.2.2. Când avocatul, care este obligat să subscrie o astfel de asigurare în
Statul- membru din care provine, exercită o activitate profesională într-un Stat-
membru gazdă, el trebuie să se străduiască să obţină o extindere a acestei asigurări
şi asupra activităţii profesionale pe care o exercită în Statul-membru gazdă.
3.9.2.3. Atunci când normele din Statul-membru din care provine avocatul nu-l
39
obligă pe avocat să subscrie o astfel de asigurare, sau când extinderea asigurării
vizate la art. 3.9.2.2. sus-menţionat se dovedeşte imposibilă, avocatul trebuie să
încheie totuşi o asigurare pentru activitatea profesională desfăşurată într-un Stat-
membru gazdă, respectiv pentru serviciile prestate clienţilor din acest Stat-membru,
asigurare care să fie cel puţin egală cu cea care se aplică avocaţilor din Statul-
membru gazdă, exceptând cazul în care îi este imposibil să obţină o astfel de
asigurare.
3.9.2.4. În cazul în care avocatul nu poate obţine o asigurare în conformitate
cu normele sus-menţionate, el trebuie să-i informeze pe aceia dintre clienţii săi care
riscă să fie prejudicia şi din această cauză.
3.9.2.5. Avocatul care îşi exercită activitatea într-un Stat-membru gazdă
poate, cu acordul autorităţilor competente din Statul-membru din care provine şi al
celor din Statul-membru gazdă, să se conformeze în exclusivitate normelor
aplicabile asigurării pentru răspunderea profesională în Statul-membru gazdă. În
acest caz, avocatul are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a-şi informa
clienţii că asigurarea sa este în conformitate cu normele aplicabile în Statul-membru
gazdă.

4. RELAŢIILE CU MAGISTRAŢII
4.1. Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară
Avocatul care se prezintă în faţa unei jurisdicţii dintr-un Stat-membru sau
participă la o procedură în faţa unei astfel de jurisdicţii trebuie să respecte normele
deontologice aplicabile în respectiva jurisdicţie.
4.2. Caracterul contradictoriu al dezbaterilor
Avocatul trebuie să respecte, în orice circumstanţă, caracterul contradictoriu
al dezbaterilor. El nu poate, de exemplu, să contacteze un judecător, cu privire la o
cauză, fără a-l informa în prealabil pe avocatul părţii adverse. El nu poate transmite
unui judecător acte, note sau alte documente, fără ca acestea să fi fost comunicate,
în timp util, avocatului părţii adverse, cu excepţia cazurilor în care respectivele
demersuri sunt autorizate prin normele de procedură aplicabile. În măsura în care
normele de drept nu interzic acest lucru, avocatul nu poate să divulge sau să supună
instanţelor o propunere de soluţionare a cauzei, făcută de partea adversă sau de către
avocatul acesteia, fără o autorizare expresă din partea avocatului părţii adverse.
4.3. Respectul faţă de judecător
Avocatul va da dovadă de respect şi de loialitate faţă de oficiile judecătorului,
dar, în acelaşi timp, îşi va apăra clientul în mod conştiincios şi fără teamă, fără a
ţine cont de propriile sale interese şi nici de vreo consecinţă de orice fel ce l-ar
putea privi pe el sau pe oricare altă persoană.
4.4. Informaţii false sau susceptibile de a induce în eroare
Avocatul nu trebuie, în nici un moment, să furnizeze judecătorului, cu bună
ştiinţă, o informaţie falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.
4.5. Aplicarea în cazul arbitrilor şi al persoanelor exercitând funcţii similare
Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre un avocat şi un judecător se
aplică, în egală măsură, şi în cazul relaţiilor avocatului cu un arbitru, cu un expert
40
sau cu orice altă persoană însărcinată, în mod ocazional, să îl asiste pe judecător sau
pe arbitru.
5. RELAŢIILE DINTRE AVOCAŢI
5.1. Confraternitatea
5.1.1. Confraternitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe
încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile cât şi orice
comportament susceptibil să impieteze reputaţia profesiei. Totuşi, ea nu trebuie să
pună niciodată în opoziţie interesele avocaţilor şi interesele clientului.
5.1.2. Avocatul recunoaşte drept confrate pe orice avocat dintr-un alt Stat-
membru; el manifestă faţă de acesta un comportament colegial şi loial.

5.2. Cooperarea dintre avocaţii din State-membre diferite

5.2.1. Este de datoria oricărui avocat căruia i se adresează unui confrate dintr-
un alt Stat-membru să se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa
necesară; într-o astfel de situaţie, el trebuie să îşi ajute confratele să intre în contact
cu un avocat care să fie în măsură să-i ofere serviciul cerut.
5.2.2. Atunci când avocaţii din două State-membre diferite lucrează
împreună, amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între
sistemele lor legislative, barourile lor, competenţele şi obligaţiile lor profesionale.
5.3. Corespondenţa transmisă între avocaţi
5.3.1. Avocatul, care adresează unui confrate dintr-un alt Stat-membru o
comunicare căreia doreşte să i se confere un caracter "confidenţial" sau "without
prejudice", va trebui să precizeze în clar acest lucru încă din momentul expedierii
respectivei comunicări.
5.3.2. În cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să îi confere
acesteia un caracter "confidenţial" sau "without prejudice", el va trebui să o
returneze expeditorului fără a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia.
5.4. Onorariile pentru recomandare
5.4.1. Avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea unui alt
avocat sau din partea vreunui terţ un onorariu, un comision sau vreo altă
compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a trimis un
client la un avocat.
5.4.2. Avocatul nu poate plăti nimănui un onorariu, un comision şi nici vreo
altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost prezentat un client.
5.5. Comunicarea cu partea adversă
Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire la o anume
cauză, atunci când ştie că respectiva persoană este reprezentată sau asistată de un alt
avocat, exceptând cazul în care el are acordul confratelui său şi cu obligaţia de a-l
ţine la curent pe acesta din urmă.
5.6. (Abrogat prin Hotărârea Sesiunii Plenare a CCBE, la Dublin, în 6
decembrie 2002.)
5.7. Răspunderea pecuniară
În relaţiile profesionale dintre avocaţii unor barouri din State-membre
diferite, avocatul care nu se limitează doar la a recomanda un confrate unui client
41
sau la a i-l prezenta ci încredinţează o cauză unui omolog al său ori îl consultă într-o
cauză, este personal obligat, chiar în caz de neprezentare a clientului, să-i achite
confratelui din străinătate, pentru consiliere, onorariile, cheltuielile şi sumele
avansate de către acesta din urmă din propriul buget. Totuşi, respectivii avocaţi pot
conveni, încă din momentul demarării acestor relaţii, stabilirea unor dispoziţii
speciale cu privire la acest subiect. În plus, avocatul poate, în orice moment, să
limiteze obligaţia sa personală la nivelul valorii totale a onorariilor, cheltuielilor şi
sumelor avansate de confratele străin până la data notificării transmise acestuia din
urmă cu privire la decizia sa de a-şi declina răspunderea pe viitor.
5.8. Pregătirea tinerilor avocaţi
Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţii din State-membre
diferite şi spre interesul bine înţeles al clienţilor, este necesar să fie încurajată
dobândirea unei mai bune cunoaşteri a legilor şi a normelor procedurale aplicabile
în diferitele State- membre. În acest scop, în cadrul obligaţiei sale profesionale de a
asigura pregătirea tinerilor, avocatul va lua în considerare necesitatea pregătirii unor
tineri confraţi din alte State-membre.
5.9. Litigiile dintre avocaţii din mai multe State-membre
5.9.1. Atunci când un avocat este de părere că un confrate dintr-un alt Stat-
membru a încălcat o normă deontologică, el trebuie să-şi atenţioneze confratele
asupra acestui lucru.
5.9.2. Atunci când între avocaţii din mai multe State-membre apare vreun
diferend personal, de natură profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l
soluţioneze pe cale amiabilă.
5.9.3. Înainte de a angaja o procedură împotriva unui coleg dintr-un alt Stat-
membru, pe tema unui diferend de tipul celui menţionat la paragrafele 5.9.1. şi
5.9.2., avocatul trebuie să informeze barourile din care fac parte cei doi avocaţi,
pentru a permite respectivelor barouri să-şi dea concursul în vederea soluţionării
diferendului pe cale amiabilă.

CURS 7

CODUL DEONTOLOGIC AL JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR46

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Art. 1. -Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabileşte standardele de
conduită a acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei.

46
Consiliului Superior al Magistraturii - HOTĂRÂRE Nr. 328 din 24 august 2005 pentru
aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Hotărâre nr. 144/2005 din
26/04/2005 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 06/05/2005 se abrogă.

42
Art. 2. -(1) Respectarea normelor cuprinse în prezentul cod deontologic constituie
un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor
şi procurorilor.
(2) Evaluarea se face de către organele competente, potrivit legii.

CAPITOLUL II Independenţa justiţiei

Art. 3. -(1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei.

(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi
imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor
de orice natură.
(3) Judecătorii şi procurorii se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii
pentru orice faptă de natură să le afecteze independenţa, imparţialitatea sau
reputaţia profesională.
Art. 4. -(1) în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii şi procurorii nu
trebuie să fie influenţaţi de doctrine politice.
(2) Judecătorii şi procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o
formaţiune politică, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formaţiunile
politice şi nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de
scopuri.
(3) Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la
o funcţie publică cu caracter politic.
Art. 5. -(1) Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc
în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta
convingerile politice.
(2) Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni publice cu caracter politic.
Art. 6. -(1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot
elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa
la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar
putea afecta imaginea justiţiei.
(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de
întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne ori
internaţionale.
(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor civile sau academice,
precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

CAPITOLUL III Promovarea supremaţiei legii

Art. 7. -Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii,
statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Art. 8. -Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte egalitatea cetăţenilor în
faţa legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte şi să
apere demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă,
în orice calitate, la procedurile judiciare.
43
CAPITOLUL IV Imparţialitatea judecătorilor şi procurorilor

Art. 9. -(1) Judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea

atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice
influenţe.
(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau
manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.
Art. 10. -în caz de incompatibilitate, judecătorii şi procurorii sunt datori să se
abţină, potrivit legii.
Art. 11. -(1) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să acorde asistenţă
juridică, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale
ascendenţilor, descendenţilor sau soţilor lor, precum şi ale persoanelor puse sub
tutela ori curatela acestora. în asemenea situaţii, nu le este îngăduit să se folosească
de calitatea de judecător sau procuror pentru a influenţa soluţia instanţei de
judecată sau a parchetului ori pentru a crea aparenţa unei astfel de influenţe.
(2) Relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi procurorilor nu trebuie să
influenţeze soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
(3) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis să intervină pentru soluţionarea
unor cereri, să pretindă ori să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale
membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal.
Imixtiunea în activitatea altor judecători şi procurori este interzisă.
V. Exercitarea îndatoririlor profesionale
Art. 12. -Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi
corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter
administrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu.
Art. 13. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să depună diligenta necesară în
vederea îndeplinirii lucrărilor repartizate, cu respectarea termenelor legale, iar în
cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile.
Art. 14. -Judecătorii şi procurorii trebuie să impună ordine şi solemnitate în timpul
soluţionării cauzelor şi să adopte o atitudine demnă şi civilizată faţă de părţi,
avocaţi, martori, experţi, interpreţi ori alte persoane şi să le solicite acestora un
comportament adecvat.
Art. 15. -(1) Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi
pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe
care le-au obţinut în această calitate.
(2) în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial, judecătorii şi
procurorii sunt obligaţi să păstreze materialele respective în incinta instanţei sau a
parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de
regulament.
Art. 16. -(1) în exercitarea funcţiilor lor de conducere judecătorii şi procurorii
trebuie să se preocupe de organizarea activităţii personalului, să manifeste
iniţiativă şi responsabilitate. în luarea deciziilor ei trebuie să acorde prioritate
intereselor instanţelor şi parchetelor, precum şi bunei administrări a justiţiei.
44
(2) Judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele pe
care le au pentru a influenţa desfăşurarea proceselor şi soluţionarea cauzelor.

CAPITOLUL VI Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror

Art. 17. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte
de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.
Art. 18. -(1) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care
fac parte trebuie să fie bazate pe respect şi bună-credinţă, indiferent de vechimea în
profesie şi de funcţia acestora.
(2) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea
profesională şi morală a colegilor lor.
Art. 19. -Judecătorii şi procurorii îşi pot exprima public opinia privind exercitarea
dreptului la replică în cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni
audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la adresa lor.
Art. 20. -Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni care, prin natura lor sau
modul de finanţare ori executare, ar putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea
cu imparţialitate, corectitudine şi în termenele legale a obligaţiilor profesionale.

CAPITOLUL VII Activităţi incompatibile calităţii de judecător sau procuror

Art. 21. -(1) Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această calitate cu nici o altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior.
(2) Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în cadrul Institutului
Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, potrivit programului
stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi
desfăşoară activitatea.
Art. 22. -Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin
persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de
investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii.
Art. 23. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii, de la orice
activitate legată de actul de justiţie în cazurile care presupun existenţa unui conflict
între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a
intereselor generale ale societăţii.

45
 CURS 8
CODUL DEONTOLOGIC AL CONSILIERULUI JURIDIC
TITLUL I DISPOZIŢ1I GENERALE
Art. 1 Consilierul juridic este persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege pentru exercitarea profesiei şi care asigură apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor
publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum
şi ale persoanelor juridice de drept privat, în favoarea cărora exercită profesia.
Art. 2 Consilierii juridici sunt obligaţi să respecte regulile de conduită morală şi
profesională cuprinse în prezentul cod.
Art. 3 Regulile profesionale reprezintă ansamblul normelor de ordin deontologic
care, prin aplicarea dispoziţiilor legale şi statutare în vigoare, se impun tuturor
consilierilor juridici în exercitarea activităţii lor. Aceste reguli sunt susceptibile de
a fi modificate în funcţie de evoluţia dispoziţiilor legale şi a celor statutare.
Art. 4 Consilierii juridici sunt înscrişi pe Tabloul Consilierilor Juridici definitivi
sau stagiari ţinut de către Colegiile Consilierilor Juridici membre ale U.C.C.J.R.
Art. 5 Toţi consilierii juridici înscrişi în Tabloul Consilierilor Juridici sunt obligaţi,
conform jurământului depus la primirea în corpul profesional, să respecte
deontologia profesiei.
TITLUL II PRINCIPII DEONTOLOGICE
Art. 6 Integritatea şi autonomia profesională, respectarea legilor, probitatea,
onoarea, vigilenţa, confidenţialitatea, organizarea, eficacitatea şi perseverenţa sunt
ideile diriguitoare care guvernează activitatea consilierului juridic.
Art. 7 Îndeplinirea corectă şi în timp util a atribuţiilor profesionale conferă
substanţă principiului integrităţii profesionale.
Art. 8 Autonomia şi independenţa profesională a consilierului juridic se manifestă
prin asumarea unor responsabilităţi şi acţionarea la moment oportun într-un
context determinat.
Art. 9 Consilierii juridici sunt independenţi din punct de vedere profesional şi se
supun numai Constituţiei României, legii, statutului profesiei şi prezentului cod de
deontologie profesională.
Prin independenţă profesională în sensul prezentului cod se înţelege libertatea de
actiune şi de opinie care este limitată doar prin dispoziţii legale sau regulamentare
aplicabile profesiei de consilier juridic.
Art. 10 Corectitudinea şi integritatea morală sunt valori fundamentale pe care
consilierul juridic este obligat să le respecte atât în timpul serviciului cât şi în afara
acestuia.
Art. 11 Rezultatul activităţii consilierului juridic este o consecinţă a urmăririi
atente şi continue a derulării sarcinilor încredinţate.
Art. 12 Datoria fiecărui consilier juridic este să păstreze secretul datelor şi
informaţiilor de care a luat la cunoştinţă în virtutea exercitării profesiei cu
excepţia unor dispoziţii legale sau statutare contrare.
Confidenţialitatea datelor şi informaţiilor deţinute contribuie la crearea unui climat
de siguranţă pentru entitatea beneficiară a serviciilor oferite.
46
Art. 13 Organizarea riguroasă a activitţii consilierului juridic se face în scopul
satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate şi eficacitate a muncii.
Art. 14 Prin discernerea între serviciul oferit şi aşteptările beneficiarului, între
aşteptările personale, profesionale şi consecinţele economice, în activitatea
consilierului juridic primează respectarea legii.
Art. 15 Consilierul juridic este obligat să depună efortul necesar pentru realizarea
şi reuşita sarcinilor ce îi revin în exercitarea profesiei.
Art. 16 Respectarea şi aplicarea principiilor enunţate constitute un deziderat şi un
scop al exercitării profesiei de consilier juridic. Respectarea lor se impune chiar şi
în afara exercitării activităţii profesionale, consilierul juridic fiind obligat să se
abţină de la săvârşirea de fapte ilegale sau contrarii dispoziţiilor statutare ale
asociaţiei profesionale din care face parte, de natură a aduce atingere principiilor
fundamentale, ordinii publice şi bunelor moravuri sau demnităţii profesiei de
consilier juridic.
TITLUL III CONDIŢII DE EXERCITARE A PROFESIEI
Art. 17 Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de
interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale
persoanelor juridice de drept privat şi ale celorlalte entităţi interesate în
conformitate cu Constituţia şi cu legile ţării.
Art. 18 În virtutea unei pregătiri profesionale deosebite şi a stăpânirii perfecte a
tehnicilor de asistenţă, consiliere şi reprezentare consilierul juridic trebuie să
dovedească o mănunţită cunoaştere a problematicii cauzelor supuse spre
rezolvare.
Art. 19 Apartenenţa consilierului juridic pe baza unui contract sau a unui act de
numire în funcţie la o entitate privată sau publică, nu aduce atingere îndatoririlor
sale profesionale, oportunitîţii de a alege metodele de lucru sau posibilităţii de
luare a unor decizii în plan profesional.
Art. 20 Consilierului juridic îi este interzis în exercitarea profesiei să tolereze acte
ilegale.
Consilierul juridic nu se poate prevala de poziţia sa pentru a satisface anumite
interese personale. El va refuza orice oferte sau promisiune de avantaje ilicite şi se
va abţine de la acte care contravin principiilor moralei şi celor de ordine publică.
Art. 21 Consilierul juridic este responsabil de concluziile şi acţiunile sale în
exercitarea profesiei.
Art. 22 Profesia de consilier juridic se exercită personal de către consilierul juridic
înscris pe Tabloul profesional al consilierilor juridici definitivi sau stagiari, ţinut de
către Colegiile Consilierilor Juridici din România.
Art. 23 Consilierul juridic va utiliza cu bună credinţă mijloacele tehnice şi baza
materială puse la dispoziţie de către beneficiarul serviciilor sale.

TITLUL IV ÎNDATORIRI PROFESIONALE ŞI RAPORTURILE DINTRE

CONSILIERII JURIDICI

47
Art. 24 Consilierul juridic trebuie să asigure transparenţa activităţii sale în relaţiile
cu entitatea la care este angajat sau numit precum şi cu terţele persoane sub
rezerva respectării obligaţiei de confidenţialitate. Lipsa de transparenţă poate
aduce prejudicii grave imaginii profesiei de consilier juridic şi este interzse cu
desăvârşire.
Art. 25 Consilierul juridic va evita desfăşurarea unor activităţi susceptibile de a
leza libertatea sa de apreciere a cauzelor incredinţate spre rezolvare sau să fie pus
într-o situaţie care poate fi percepută ca fiind de natură să lezeze demnitatea
profesiei.
Consilierul juridic va accepta sarcinile pe care le consideră compatibile cu
competenţaşi funcţia sa.
Consilierul juridic va refuza sarcinile care contravin dipoziţiilor legale sau
prezentului cod şi va lua măsurile de precauţie necesare pentru a evita situaţiile
similare.
Art. 26 Consilierul juridic va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere
imaginii profesiei de consilier sau a entităţii beneficiare a serviciilor juridice. Nu
poate fi considerată evitare de conflict situaţia în care consilierul era obligat să
intervină pentru restabilirea legalităţii şi nu a intervenit.
Art. 27 Consilierul juridic va respecta specificitatea exercitării profesiei sale şi va
susţine independenţa acesteia.
Art. 28 Consilierul juridic va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea şi
apărarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la cererea de consultanţă a
acestora şi îi va ajuta în situaţii dificile, în limita posibilităţilor sale, în special prin
rezolvarea unor problem de ordin deontologic.
Art. 29 Consilierul juridic va ţine cont de opiniile şi practicile colegilor în măsura
în care acestea nu contravin principiilor generate cuprinse în prezentul cod.
Art. 30 Se interzice consilierului juridic orice manifestare de concurenţă neloială
iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenţă profesională.
TITLUL V IMAGINEA PROFESIEI
Art. 31 Relaţiile între consilierii juridici se bazează pe respect reciproc şi
bunacredinţă pentru a constitui un exemplu de integritate a unui corp profesional
bine definit.
Art. 32 Consilierul juridic trebuie să promoveze prin comportamentul său în orice
circumstanţe o imagine favorabilă profesiei sale. În acest sens consilieriul juridic
va conştientiza consecinţele posibile ale comportamentului său profesional şi ale
actelor îndeplinite în exercitarea profesiei.
Art. 33 Promovarea unei imagini favorabile profesiei se realizează prin asigurarea
unei prestaţii de calitate.
Art. 34 Exercitarea profesiei de consilier impune obligaţia de lărgire a
orizonturilor
cunoaşterii profesionale.
Art. 35 Consilierul juridic este obligat să-şi desfăşoare cu maximă atenţie
activitatea profesională şi să dea dovadă de cinste şi corectitudine în orice
circumstanţe.
48
Art. 36 Formarea imaginii profesiei de consilier este rezultatul efortului comun al
tuturor reprezentanţilor profesiei de consilier juridic.
Art. 37 Perfecţionarea continuă a profesiei de consilier juridic va fi asigurată prin
fixarea şi respectarea unor obiective dare, în concordanţă cu tendinţele generale de
dezvoltare ale societăţii. Obiectivele generale ale profesiei sunt comune tuturor
consilierilor juridici şi se respectă ca atare.
Art. 38 Celeritatea acţiunilor consilierului juridic este esenţială pentru activitatea
acestuia, asigurând îndeplinirea în condţtii optime a sarcinilor încredinţate.
Art. 39 Consilierii juridici vor sprijini eforturile colegiilor pentru menţinerea unui
climat de legalitate şi profesionalism în domeniu.
TITLUL VI DISPOZITII FINALE
Art.40 Responsabilitatea profesională a consilierilor juridici este angajată pentru
nerespectarea normelor de exercitarea a profesiei stabilite prin lege, statutul
profesiei şi actele normative în vigoare.
Art. 41 Nerespectarea normelor deontologice atrage răspunderea consilierului
juridic.
Art. 42 Consilierul juridic sau societatea profesională pot încheia cu societăţile de
asigurări, polţta de asigurare pentru răspundere profesională.
Art. 43 Activitatea desfăşurată de consilierul juridic este o activitate de mijloace şi
nu de rezultat.
Art. 44 Prezentul Cod deontologic intră în vigoare astazi 24/07/2004, data
adoptării de către Congresul U.C.C.J.R.
Art. 45 Regulile de comportament profesional cuprinse în prezentul cod fost
adoptate de către Congresul U.C.C.J.R., în data de 24/07/2004, în aplicarea
dispoziţiilor Legii nr. 514/2003 şi a Statutului profesiei.

49
 CURS 9
Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie
Daca analizăm eforturile depuse de către diverse instituţii şi organizaţii pentru
definirea unei conduite dezirabile a practicienilor din sistemul de justiţie,
constatăm că standardele sunt cuprinse în următoarele instrumente:
a. Codul de conduită a oficialilor ce aplică legea (ONU, 1979)
Acest cod se aplică persoanelor cu atribuţii poliţieneşti, în special cea de
arestare şi deţinere; faţă de această definiţie, rezultă că el se aplică politiştilor,
procurorilor, judecătorilor, funcţionarilor din Administraţia Penitenciarelor din ţara
noastră. Cele opt articole prevăd că atribuţiile se exercită în serviciul comunităţii şi
pentru protejarea persoanelor împotriva actelor ilegale; agenţii trebuie să respecte
drepturile omului, să folosească forţa doar când este necesar, să păstreze
confidenţialitatea informaţiilor obţinute, să nu provoace sau să tolereze acte de
tortură sau cruzime, să asigure sănătatea persoanelor deţinute, să nu comită nici un
act de corupţie şi să se opună şi să combată asemenea acte, să respecte legea şi
prezentul cod, să prevină şi să combată încălcarea acestora.
Aplicarea codului este încurajată de “Ghidul pentru implementarea efectivă a
Codului de conduită a oficialilor ce aplică legea” (ECOSOC, 1989) . Se recomandă
acordarea unei maxime importante selectării, educării şi formării oficialilor;
remunerarea să fie adecvată, iar condiţiile de muncă potrivite; stabilirea unui
mecanism disciplinar intern şi a unei supervizări externe; aducerea la cunoştinţa
publicului a unui mecanism de reclamaţii contra oficialilor. Pentru implementare la
nivel naţional, se sugerează traducerea ghidului, preluarea lui în legislaţie,
aducerea la cunoştinţa funcţionarilor şi a publicului atât a acestui cod cât şi a
dispoziţiilor înrudite, organizarea de simpozioane asupra rolului şi atribuţiilor
oficialilor ce aplică legea cu privire la protecţia drepturilor omului şi prevenirea
comiterii de infracţiuni.
b. Codul internaţional de conduită a agenţilor publici (ONU, 1996)
Prin acest cod, ONU declară corupţia drept o problemă ce afectează
stabilitatea şi securitatea cetăţenilor, care dăunează democraţiei şi moralităţii şi
care impiedică dezvoltarea economica, socială şi politică. Fenomenul devine unul
cu implicaţii internaţionale şi are legatură cu infracţiunile de crimă organizată şi
cele economice. Se recomandă utilizarea codului ca un instrument în lupta statelor
contra corupţiei.
Codul include principiile generale pentru conduita agenţilor publici, ca şi
principiile de prevenire a conflictelor de interese, declaraţii de avere, acceptare de
cadouri, gestionarea informaţiilor confidenţiale şi implicarea în activităţi politice.
Ghidul stabileşte mai întâi principii generale: agenţii publici trebuie să acţioneze
doar în interes public; să îşi îndeplinească atribuţiile efectiv, eficient şi cu
integritate; să administreze eficient resursele publice; să fie atenţi, drepţi şi
imparţiali în lucrul cu publicul. Sunt reglementate conflictul de interese şi
incompatibilităţile: agentţii publici nu pot să se folosească de funcţia lor pentru a
obţine avantaje inadecvate în interesul personal sau financiar al lor sau al familiilor
lor, nici măcar după părăsirea funcţiei; nu se pot implica în relaţii comerciale,
50
financiare sau de altă natură incompatibile cu funcţia lor; ei trebuie să declare
astfel de interese sau relaţii şi să ia măsuri de eliminare sau reducere a unor
asemenea conflicte de interese; ei nu pot folosi banul public, bunuri publice sau
informaţii obţinute în exercitarea funcţiei, în activităţi care nu au legătură cu
aceasta. Apoi sunt reglementate obligaţiile şi interdicşiile pentru agenţii publici:
obligatţia de a-şi declara averea şi datoriile; interdicţia de a solicita sau primi,
direct sau indirect, dăruri sau alte foloase care le pot influenţa exercitarea funcţiei,
performanţa sau capacitatea de decizie; obligaţia de a păstra confidenţialitatea
informaţiilor, inclusiv după părăsirea funcţiei; atenţionarea ca exercitarea
activităţilor politice sau altor activităţi publice nu trebuie să slăbească încrederea
publicului în exercitarea imparţială a funcţiei.
c. Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (ONU, 2001)
ONU consideră că un impediment serios al oricărei strategii anticorupţie este
corupţia din justiţie şi, din nefericire, se înregistrează o extindere a acesteia în
instantele din multe părţi ale lumii. ONU a examinat în detaliu această problemă şi
a întocmit programul de întărire a integrităţii judiciare care are trei obiective: să
formuleze conceptul de integritate judiciară şi să conceapă metodologia de
introducere a sa fără a compromite principiul independenţei justitiei; să faciliteze
un mediu de învăţare sigur şi productiv pentru a reforma mentalităţile şefilor de
instanţe din lume; să crească sensibilizarea cu privire la integritatea judiciară şi să
dezvolte, să ghideze şi să monitorizeze proiecte de asistenţă tehnică cu privire la
întărirea integrităţii şi capacităţii judiciare.
În anul 2001, la invitaţia ONU şi a organizaţiei Transparency International, la
Bangalore (India) un grup de înalţi magistraţi, presedinţi de instanţă din sistemul
anglo-saxon (apoi fiind consultaţi şi magistraţi din sistemul continental de drept),
denumit Grupul judiciar de întărire a integrităţii judecătorilor, au alcătuit aceste
Principii . Practic, este vorba, despre un cod de conduită aplicabil judecătorului;
dar în România statutul procurorului, care este de magistrat, îl face aplicabil şi
pentru această categorie profesională.
La elaborarea codului s-au avut în vedere principalele documente
internaţionale în domeniu elaborate de instituţii sau organizaţii din diverse ţări.
Codul reglementează 6 valori: Independenţa, Imparţialitatea, Integritatea, Eticheta,
Egalitatea, Competenţa şi străduinţa (diligenţa). În ceea ce priveste Integritatea şi
Eticheta, ele sunt declarate ca fiind principii indispensabile exercitării funcţiei
judecătoreşti:
- este ridicată la rang de principiu şi aparenţă: judecătorul va face în aşa fel
încât conduita să apară în ochii unui observator neutru ca ireprosabilă; atitudinea şi
conduita unui judecător trebuie să menţină trează încrederea oamenilor în
corectitudinea puterii judecâtoreşti; în tot ceea ce face, inclusiv în viaţa
particularaă, judecătorul va evita orice atitudine necorespunzătoare sau impresia
unei atitudini necorespunzătoare;
- este reglementat conflictul de interese: judecătorul, în relaţiile sale personale
cu alţi jurişti care au o prezenţă constantă in instanţa în care el lucrează, va evita
situaţiile care ar putea favoriza părtinirea sau ar da naştere, pe bună dreptate,
51
suspiciunilor în acest sens; judecătorul se va abţine de la a participa la soluţionarea
unei cauze în care un membru al familiei sale este parte la proces sau are legătură
cu acesta; judecătorul nu va permite niciunui avocat sau jurist să îi utilizeze
locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei juridice respective;
judecătorul va trebui să se documenteze asupra intereselor personale şi financiare
ale sale şi va face eforturile corespunzătoare pentru a se informa cu privire la
interesele financiare ale membrilor familiei sale;
- sunt prevăzute libertăţile: judecătorul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la
libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma
grupuri, dar îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel încât să nu prejudicieze
demnitatea funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi independenţa puterii
judecătoreşti; judecătorul poate înfiinţa sau se poate afilia la asociaţii ale
judecătorilor sau alte organizaţii care reprezintă interesele judecătorilor;
- sunt prevăzute interdicţii: judecătorul nu va avea voie să uzeze de prestigiul
funcţiei judecătoresti pentru a rezolva interesele sale personale sau interesele
personale ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane şi nici nu va trebui să
lase impresia sau să dea voie altora să lase impresia că ar exista persoane într-o
poziţie privilegiată, capabile să îl influenţeze într-un mod necorespunzător în
îndeplinirea atribuţiilor sale judecătoreşti; judecătorul nu va avea voie să se
folosească sau să dezvăluie informaţiile confidenţiale obţinute de el în această
calitate în scopuri care nu au legătură cu obligaţiile sale profesionale;
- sunt prevăzute ca drepturi ale judecătorului: să scrie, să ţină conferinţe, să
predea şi să ia parte la activităţi legate de lege, organizarea sistemului juridic,
înfăptuirea actului de justiţie, sau altele conexe; să apară la o audiere publică în
faţa unei autorităţi care are competenţe în materia dreptului, a organizării
sistemului juridic, a înfăptuirii actului de justiţie, sau a altora conexe; să fie
membru al unui organ oficial sau al unei comisii de stat, al unui comitet sau organ
consultativ, cu condiţia ca, funcţionând în această calitate, aceasta să nu contravină
principiilor de imparţialitate şi neutralitate ale unui judecător; să desfăşoare orice
alte activităţi care nu împietează asupra demnităţii sale de organ judecătoresc şi
nici nu îl împiedică să îşi îndeplinească obligaţiile sale de magistrat;
- ca incompatibilitate se prevede că judecătorul nu va avea voie sa practice
dreptul ca avocat atâta timp cât deţine funcţia jurisdicţională;
- cu privire la corupţie se arată că judecătorul, ca şi membrii familiei sale, nu
vor avea voie să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri
în legătură cu acţiunile sau inacţiunile sale legate de activitatea sa judecătorească;
judecatorul nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei sale de judecată sau
altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa, să pretindă sau
să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acţiuni sau
inacţiuni legate de activitatea sau atribuţiile sale; în măsura permisă de lege şi de
reglementările privind transparenţa, judecătorul poate primi un dar simbolic, un
premiu sau o recunoaştere, în funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu
condiţia ca darul, premiul sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmând să îl
influenţeze pe judecător în desfăşurarea obligaţiilor sale judecătoreşti sau să dea
52
naştere unor suspiciuni de parţialitate; judecătorul nu va permite membrilor
familiei sale, persoanelor din anturajul său sau altor persoane să influenţeze
negativ conduita şi dreapta sa judecată.
Pentru că în 2007 ONU a realizat faptul că Principiile nu sunt suficient de
cunoscute, a adunat mai mulţi experţi din toate statele, la Viena, unde au fost
redactate Comentariile la Principiile de la Bangalore . Ele detaliază fiecare
principiu şi cuprind cazuri concrete ale conduitei ce trebuie adoptată de judecători
în diverse situaţii, cum ar fi discuţiile despre soluţii cu colegii, angajarea rudelor ca
şi grefieri, prieteniile cu politişti sau avocaţi, frecventarea cluburilor şi a
asociaţiilor secrete, relaţii sociale cu justiţiabili, relaţii extra-conjugale, legăturile
familiei judecătorului cu firme de avocatură sau cu guvernul, implicarea
judecătorului în viaţa publică sau politică, declaraţiile judecătorilor în privinţa
defecţiunilor sistemului, scrierea scrisorilor de recomandare, depunerea mărturiilor
cu privire la părţi, participarea la conferinţe şi interviuri publice, participarea la
activităţi guvernamentale, bunurile ce pot fi primite de judecător şi sub ce titlu.
d. Modelul de Cod de conduită a agenţilor publici (CoE, 2000)
Codul a fost adoptat prin Recomandarea (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor
al Consiliului Europei şi este însoţit de un memoriu explicativ . Statelor membre li
se recomandă să îl folosească ca model când concep codurile de conduită pentru
proprii agenţi publici, înţelegându-se prin aceasta persoanele angajate în cadrul
unei autorităţi publice, însă nu şi reprezentanţii publici aleşi, membrii guvernului şi
personalul care exercită funcţii judiciare. Prin urmare, acesta este aplicabil
magistraţilor când nu exercită funcţii judiciare în cadrul instanţei (de exemplu,
când sunt membri în comisii de licitaţie, comisii de concurs, comisii de evaluare),
precum şi personalului auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.
Acest instrument european recomandă ca prin codurile de conduită ale
agenţilor publici să se precizeze regulile în materie de integritate şi conduită a
agenţilor, să li se ofere ajutor în respectarea lor şi să se informeze publicul cu
privire la conduita pe care au dreptul să o pretindă de la agenţii publici.
Codul impune respectarea normelor, politeţe, loialitate, competenţă,
imparţialitate; solicită să se evite conflictele de interese reale, potenţiale sau
aparente; să se pastreze confidenţialitatea; să fie semnalate ordinele sau conduitele
ilegale, neetice sau penale; să se declare interesele, să nu se desfăşoare activităţi
incompatibile cu funcţia, iar activităţile publice sau politice să nu slăbească
încrederea în serviciul public; agentul public să nu accepte cadouri sau invitaţii
care âi pot afecta imparţialitatea, să refuze şi să semnaleze foloasele care nu i se
cuvin; să nu returneze favoruri; să nu abuzeze de poziţia sa pentru a obţine
avantaje; să se asigure că bunurile proprietate publică sunt folosite în mod util,
eficace şi economic; la recrutare, numire şi promovare să se verifice integritatea;
superiorii răspund pentru faptele angajaţilor dacă nu au luat măsurile necesare şi
trebuie să ia măsuri anticorupţie cum ar fi atragerea atenţiei asupra respectării
legilor şi regulamentelor, pregătire adecvată anticorupţie, să fie atenţi la
dificultăţile financiare sau de altă natură a personalului, să fie ei înşişi exemplu de
integritate; agentul public nu se poate angaja ulterior într-o funcţie unde poate
53
folosi informaţiile obţinute anterior sau dacă anterior a intervenit ca agent public
într-un caz şi acum i-ar procura un avantaj entităţii care l-a angajat; să nu acorde
tratament preferenţial sau privilegiat foştilor agenţi publici.
Codul defineşte conflictul de interese ca fiind situaţia în care agentul public
are un interes privat care ar influenţa sau ar părea ca influenţează exercitarea cu
imparţialitate şi obiectivitate a îndatoririle legale. Acest interes privat include orice
avantaj pentru agentul oficial sau pentru familie, al rudelor apropiate, prieteni sau
persoane ori organizaţii cu care are sau a avut relaţii de afaceri sau politice, fie că
este financiar sau vreo altă obligaţie civilă.
Codul dă sugestii despre gestionarea unor situaţii reale cu care se confruntă
oficialii publici, cum ar fi primirea de cadouri, folosirea de informaţii oficiale sau a
resurselor publice, relaţiile cu foştii angajaţi. Codul sublinează importanţa întăririi
şi integrităţii agenţilor publici şi răspunderea organelor superioare ierarhice prin
trei obiective: stabilirea standardelor de integritate şi de conduită ce se aşteaptă de
la agenţii publici; ajutarea lor în a înţelege şi adopta aceste standarde; informarea
publicului asupra conduitei pe care o pot pretinde de la oficiali.
e. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
CCJE este un organism consultativ din cadrul Consiliului Europei în materie
de independenţă, imparţialitate şi competenţă a judecătorilor. Este alcătuit din câte
un judecător din fiecare stat membru şi emite opinii (avize).
Opinia nr. 3 din 2002, intitulată Principiile şi regulile ce guvernează conduita
profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul neadecvat şi
imparţialitatea judecătorilor [8] răspunde la trei întrebări:
1. Ce standarde de conduită ar trebui să se aplice judecătorilor?;
2. Cum ar trebui formulate standardele de conduită?;
3. Ce se întâmplă dacă judecătorilor li se aplică răspunderea penală, civilă şi
disciplinară?
Potrivit acestei opinii, puterile încredinţate judecătorilor sunt strict legate de
valorile de justiţie, adevăr şi libertate; standardele de conduită care se aplică
judecătorilor sunt corolare acestor valori şi o condiţie a încrederii în administrarea
justiţiei. Opinia nr. 3 consideră că judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor
pe principii de conduită profesională, care să le ofere soluţii pentru a depăşi
dificultăţile pe care le înfruntă în acest domeniu; principiile trebuie să fie redactate
de înşişi judecători si să fie complet separate de sistemul disciplinar al
judecătorilor; este de dorit să se înfiinţeze în fiecare ţară unul sau mai multe
organisme sau persoane în cadrul sistemului juridic care să sfatuiască judecătorii ce
se confruntă cu probleme legate de etica profesională sau de compatibilitatea unor
activităţi non-juridice cu statutul lor.
În ceea ce priveşte regulile de conduită individuală ale judecătorilor, CCJE
este de părere că: fiecare judecător în parte trebuie să facă totul pentru a susţine
independenţa juridică, atât la nivel instituţional, cât şi individual; judecătorii
trebuie să se comporte cu integritate în exerciţiul funcţiei şi în viaţa particulară;
trebuie să adopte tot timpul o abordare care să fie şi să pară imparţială; trebuie să
îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără prejudecăţi sau idei
54
preconcepute existente sau aparente; trebuie să ia deciziile luând în considerare
toate lucrurile relevante pentru aplicarea prevederilor legale şi să le excludă pe cele
irelevante; trebuie să arate respectul cuvenit tuturor persoanelor care iau parte la
procedurile judiciare sau sunt afectate de aceste proceduri; trebuie să îşi
îndeplinească îndatoririle cu respectul cuvenit pentru tratamentul egal al părţilor,
evitând orice idee preconcepută şi discriminările, păstrând echilibrul între părţi şi
asigurând o audiere corectă pentru fiecare; trebuie să dea dovadă de circumspecţie
în relaţiile cu mass-media, să îşi păstreze independenţa şi imparţialitatea abţinându-
se de la folosirea în scop personal a relaţiilor cu mass-media şi de la comentarii
nejustificate privind cauzele de care se ocupă; trebuie să se asigure că păstrează un
grad înalt de competenţă profesională; trebuie să aibă un înalt grad de conştiinţă
profesională şi să muncească sârguincios pentru a respecta obligaţia de a emite
hotărârile într-o perioadă rezonabilă de timp; trebuie să dedice majoritatea timpului
de lucru funcţiilor lor juridice, inclusiv activiăţtilor conexe; trebuie să se abţină de
la desfăşurarea activităţilor politice care le-ar putea compromite independenţa şi le-
ar putea afecta imaginea de imparţialitate.
f. Standarde internaţionale pentru procurori
În materia instrumentelor internaţionale ce ghidează conduita procurorilor,
amintim ”Standardele de responsabilitate profesională şi declaraţia cu privire la
îndatoririle esenţiale şi drepturile procurorilor”, care este un cod adoptat în 1999 de
Asociaţia Internaţională a Procurorilor bazat pe Ghidul cu privire la Rolul
Procurorilor adoptat de Naţiunile Unite în 1990 . Standardele se referă la Conduita
profesională, Independenţa, Imparţialitatea, Rolul în procedurile penale,
Cooperarea şi protecţia. Cât priveşte Conduita, se prevede că procurorii trebuie să
îşi exercite profesia cu onoare şi demnitate, respectând legea şi etica, să acţioneze
şi să pară că acţionează consistent, independent şi imparţial, să îndeplinească tot
timpul cele mai înalte exigenţe de integritate, să se informeze cu privire la
evoluţiile legislative, să respecte dreptul acuzatului la un proces echitabil şi să
servească interesului public.
Amintim şi de Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni , un corp
consultativ al Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, înfiinţat în 2005
pentru a instituţionaliza adunările ce se desfăşurau până atunci drept Conferinţe ale
Procurorilor Generali din Europa. O astfel de conferinţă, care a avut loc la
Budapesta, a adoptat la 31 mai 2005 un Ghid European asupra eticii şi conduitei
procurorilor . Ghidul recomandă procurorilor să nu favorizeze părţile, să nu se lase
influenţaţi de interesele proprii, ale familiei sau ale altor persoane, să nu folosească
informaţiile astfel obţinute pentru a servi nejustificat în interesul lor sau al terţilor,
să nu accepte cadouri, avantaje sau ospitalitate din partea unor terţi care le-ar putea
compromite integritatea, echitatea şi imparţialitatea.
Recent, cele două consilii consultative, cel al judecătorilor şi cel al
procurorilor europeni, au adoptat Opinia cu privire la relaţiile dintre judecători şi
procurori . Este de subliniat că la pct. 10 se prevede: ”Pentru buna administrare a
justiţiei este necesară împărtăşirea principiilor juridice şi a valorilor etice comune
de către toţi profesioniştii implicaţi într-un proces judiciar.
55
 Bibliografie

Bauman, Z., Etica postmoderna, Timişoara, Editura Amarcord, 2000

Biblia sau Sfînta Scriptură. Bucureşti, Editura institutului biblic şi de misiune

al Bisericii Ortodoxe române, 1996.

Biblia, Noua Traducere în Limba Română (NTR), Editura International Bible

Society, 2007

Bihan Le Christine. Marile probleme ale eticii. Iaşi, Institutul european,1999.

Boari, V., Crestinismul şi noua paradigmă etico-politică, în vol. Studii
Politice, coordonator V. Boari, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitara
Clujeana, 2002

CARP Radu, GAL Dacian Graţian, MUREŞAN Sorin, PREDA Radu, În

căutarea binelui comun. Pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti,
Editura Eikon, colecţia „Universitas”, Teologia socialis 2, Cluj-Napoca,
2008.

COPOERU Ion, SZABO Nicoleta, Etică şi cultură profesională, Editura

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008.

Henry, Carl, Etica Creştină Personală, Editura Cartea Creştină, Oradea,

2004

Marga, A., Relativismul moral şi consecinţele sale, Cluj-Napoca, Editura

"EFES", 1998

Miroiu, Adrian (ed), Teorii ale dreptăţii, Alternative, Bucureşti, 1995

Miroiu, Adrian (ed.), Etică aplicată, Alternative, Bucureşti,1995

Mureşan, Valentin, Valorile şi adevărul moral, (ed), Alternative,

Bucureşti,1995

Nagel, Thomas, Veşnice întrebări (Mortal Questions în original, 1979), All,

Bucureşti, 1996

Pleşu, Andrei, Minima moralia, Cartea Românească, Bucureşti, 1988

Singer P., Practical Ethics, Cambridge, Cambridge University Press, 1979

56
VIDAM Teodor, Tematizări ale gândirii etice actuale, Editura Ardealul,
colecţia « Biblioteca de filosofie », Tg.-Mureş, 2001.

WILLIAMS Bernard, Moralitatea - o introducere în etică -, trad.rom.

Editura Punct, Bucureşti, 2002.

Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la Adunarea generală a

ONU la 10 decembrie 1948.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16

decembrie 1966 la New York.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Strasbourg, 13 septembrie, 1953.

Codul deontologic al Asociaţiei Internaţionale a avocaţilor. Codul internaţional

de deontologie, adoptat în anul 1956.

57
 Anexa 1

STUDII DE CAZ

STUDIU DE CAZ 1

În urma conducerii sub influența băuturilor alcoolice șoferul unei mașini, un tânăr de 21 de ani,
lovește un alt tânăr de 17 ani care circula regulamentar cu bicicleta. Șoferul mașinii pleacă de la
locul accidentului, revenind la locul accidentului după o anumită perioadă motivat de faptul că
și-a pierdut numărul de înmatriculare al mașinii. Nu doreștesă se sufle în fiolă pentru
determinarea alcolemiei, poliția luându-l cu forța la spital unde se recoltează probe de sânge
pentru determinarea acesteia. Se emite un mandat de arestare pentru 24 de ore după care este
eliberat. După o săptămână tânarul de 17 a decedat. Șoferul și familia lui nu exprimă deloc
regret faptei față de familia celui decedat, nu se implică în acoperirea cheltuielilor de spitalizare
și mormântare, ajung să afirme ”Ce mai vreți să facem înțelegeri pentru un mort?”. Soția
avocatul inculpatului ocupă funcția de președinte al Tribunalului. Familia victimei încearcă să
găsească un avocat pentru a-i reprezenta, dar se lovesc de refuzul avocaților după ce au aflat
numele colegului care asigură asistența și reprezentarea pentru șoferul vinovat. Într-un final
familia victimei au găsit un avocat căruia după ce au încheiat contractul de asistența juridică i s-a
promis 15 procente din suma obținută, acesta acceptând oferta cu bucurie. Toate deciziile
instanțelor sunt favorabile inculpatului acesta primind o condamare de 1,6 ani cu suspendare și
plata cheltuielilor de mormîntare. Confruntat cu această situație de către familia victimei
avocatul apărării răspunde: ”Eu am pledat cât am putut pentru cauza d-voastră, dar la noi știți
cum se rezolvă lucrurile. Toți trebuie să câștigăm într-un fel”. Bucuros pentru verdictul instanței
tânărul afirmă : ” Nu contează ce ai făcut, ci ceea ce contează este cum se rezolvă lucrurile în
final”.

STUDIU DE CAZ 2

La un cabinet medical s-a prezentat o tanara cu o stare fizica proasta. Dupa verificarea tensiunii
si temperaturii, cu rezultate relativ normale, asistenta medicala îi face un test de sarcina
descoperind că tânara este însarcinată. Tânăra a început să plângă, fără a oferi prea multe
explicații. La insistențele asistentei a recunoscut că avea o relație cu un bărbat căsătorit despre
care părinții ei nu știau. Asistenta nu s-a lăsat prea mult înduplecată și i-a oferit soluția:avortul.
Tânăra a ripostat:”Nu vreu la un păcat să mai adaug unul”, dar asistenta a continuat cu insistența
să spună : ”Nu fi proastă. Nu o să știe nimeni. Îmi dai și tu ceva acum și fac chiar eu avortul
pentru a nu implica și medicul. Am eu metodele mele”. Nedumerită tânăra întreabă: ”Dar e
corect?” ” E corect sau nu, nu mai contează. Tu trebuie să salvezi situația. Imi dai acum cât ai și
restul pănă la 200 euro mi aduci în zilele următoare” răspunde asistenta. După câteva clipe de
intensă tensiune lăuntrică tânăra și-a spus: ”La ce folosește să știe părinții mei. Ceea ce este cel
mai bine acum este să șterg urmele. Nu contează cu ce preț. Am să fac eu rost de bani.” În final
asistenta realizează avortul. Următoarea zi tânăra împrumută bani de la prieteni aduce suma
restantă asistentei. Datorită faptului că nu s-a simțit foarte bine tânăra a revenit la asistentă
pentru consult aceasta cerându-i alți bani. ”Dacă nu îmi mai dai bani am sa te spun la părinți”.
”Până când să îți tot dau bani?” întreabă tânăra. ”Până când consider eu că e suficient”, răspunde
asistenta.
Tânăra apelează la serviciile unui avocat acuzând-o pe asistenta medicală de șantaj și de
depășirea competențelor profesionale. Inclusiv acest demers la instanță nu a fost adus la
cunoștiința familiei tinerei. Instanța decide că asistenta medicală este vinovată și o obligă la plata
cheltuielilor de judecată și la plata unor daune morale de 20.000 euro. După pronunțarea

58
hotărârii definitive și irevocabile avocatul îi cere tinerei suma de 10.000 euro ca și recompensă
pentru rezolvarea pozitivă a acestei situații, pe lîngă onorariul stabilit inițial, în caz contrar va
spune părinților toată situația prin care a trecut. Sub presiunea și santajul avocatului tânara
cedează și îi oferă avocatului suma de 10.000 euro.

STUDIU DE CAZ 3

Fiul unui preşedinte de instanţă merge într-o ex„cursie cu clasa de la liceu sponsorizată de un om
de afaceri care are pe rolul acelei instanţe o cauză comercială intens mediatizată. În acea excursie
fiul președintelui de instanță se îndrăgostește de fiica omului de afaceri. Continuă să țină legătura
în secret, iar fiul președintelui își amăgește tatăl să-I mai spună elemente din dosarul omului de
afaceri. Argumentele fiului sunt că ”este un om bun care le-a oferit o vacanță pe cinte”, ”haide
tata, ca nu e chiar așa rău”. După furnizarea unor informații, care au ajuns la omul de afaceri,
tatăl nu mai răspunde insistenților băiatului de a discuta acest caz. ”Da, da vreau să mă fac și eu
judecător și vreau să mă pregătesc pe cazuri concrete”, repeta fiul. Între timp băiatul descoperă
că tatăl său are o relație extraconjugală cu o avocată membră a baroului local. Fiul folosește
aceast fapt ca un element de manipulare în scopul obținerii de informații din dosarul menționat
mai sus. ”Dacă nu îmi spui te spun la mama că ai altă femeie”, amenința fiul. Tatăl răspunde :
”Îți spun numai să nu-I spui la maicăta. Ce tu nu ai o femeie să te culci cu ea?” . ”Da, dar eu cred
că ar trebui să aștept până la căsătorie. Nu este moral să ai o viață libertină”.

Anexa 2
59
 Grile deontologie profesională

Alegeți răspunsul/răspunsurile corecte pentru următoarele afirmații:

1. Avocatul poata să-l contacteze pe un judecător cu privire la o cauză în următoarele condiții:

a) niciodată
b) doar în biroul acestuia și în prezența altor judecători
c) în incinta instituției și cu informarea avocatului părții adverse
d) cu informarea în prealabil a avocatului părții adverse

2. Activitatea judecătorilor și procurorilor este incompatibilă cu:

a) participarea la jocuri de noroc sau sisteme de investitii in care nu este asigurata transparenta
fondurilor
b) cazurile în care există conflict de interese
c) funcțiile didactice

3.Principalele responsabilități al consilierului juridic sunt:

a) să se subordoneze angajatorului și să caute să implinească dorințele acestuia în orice condiții
b) să respecte legea și să nu tolereze acte ilegale
c) să păstreze integritatea și autonomia profesională
să fie preocupat de realizarea profitului societăților comerciale în favoarea cărora își exercită
profesia

4. Obligația avocatului de a păstra secretul profesional încetează după:

a) renunțarea la o anumită cauză și încetarea raporturilor contractuale de asistență juridică
b) încheierea cauzei pentru care asigură asistența juridică (finalizarea procesului)
c) o perioada de 2 ani
d) nici una dintre cele de mai sus

5. Judecătorii, în vederea garantării independența justiției, nu trebuie:

a) să fie influențați de doctrine politice
b) să militeze pentru aderarea altor persoane la o formațiune politică
c) să voteze la alegerile parlamentare și prezidențiale
d) să participe la reuniuni publice cu caracter politic
e) toate cele de mai sus

6. Consilierul juridic este persoana care:

a) a fost numită de Baroul de care aparține să exercite această funcție
b) apără drepturile și interesele legitime ale instituțiilor publice, precum și ale persoanelor
juridice de drept privat, în favoarea cărora exercită profesia în baza unui contract de muncă
c) este înscrisă în Tabloul Consilierilor Juridici definitivi sau stagiari

7. În relație cu clienții avocatul poate să nu accepte să-i fie încredințată o cauză când:
a) nu dorește acest lucru
b) nu are competența
c) nu se poate ocupa cu promptitudine datorită altor obligații
d) nu satisface un anumit interes
e) secretul informațiilor încredințate de un vechi client riscă să fie violate

8. Judecătorii și procurorii acorda asistența juridică:

60
a) în nici o situație
b) în situații în care obține acordul Consiliului Superior al Magistraturii
c) în cauzele lor personale, dar nu și ale rudelor
d) în cauzele lor personale și ale ascendenților, descendenților, soților lor, a persoanelor puse sub
tutela sau curatelor lor
9. Consilierul juridic este persoana care:
a) acordă doar asistență juridică și consiliere
b) nu poate să reprezinte pe nimeni în niciun proces în instanță
c) apără în instanță drepturile și interesele legitime ale persoanei care i-a delegat acest lucru
d) apără în instanță drepturile și interesele legitime ale persoanei în favoarea cărora își exercită
profesia

10. Sfătuierea și apărarea exercitată de avocat față de clientul/clienții săi trebuie să fie:
a) cu diligență
b) diferențiată în funcție de beneficiul material obținut
c) cu promptitudine
d) în mod conștiincios

11. În situația în care avocatul decide de a nu se mai ocupa de o cauză trebuie:

a) să anunțe baroul de care aparține
b) să notifice în mod simplu clientul cu privire la această decizie
c) să nu facă nimic
d) să se asigure că clientul său benficiază,în timp util, de asistență juridică

12. Asigurarea pentru răspundere profesională are următoarele caracteristici:

a) opțională
b) temporară
c) stabilită de către baroul din care face parte avocatul
d) are în vedere natura şi amploarea riscurilor pe care şi le asumă avocatul în exercitarea
activităţii sale

13. Principalele cerințe privitoare la relația profesională dintre avocați și judecători sunt:
a) distantă
b) să arate respect față de judecător
c) să aibă dezbateri cu un caracter contradictoriu
d) să furnizeze informații adevărate pentru a nu induce în eroare pe judecător

14. Diligența este cerința deontologică pentru activitatea:

a) avocaților și magistraților
b) avocaților
c) avocaților, magistraților și consilierilor juridici

15. Judecătorul beneficiază de dreptul la replică în sensul că, în apărarea sa, poate:
a) face publice elemente din dosarele pe care le instrumnetează
b) face aprecieri cu privire la probitatea morală și profesională a colegilor săi
c) face referire la afirmațiile defăimătoare cu caracter personal
d) nici una

16. Obligația judecătorilor și procurorilor în cazul lucrărilor cu caracter confidențial este:

a) să nu permită consultarea lor în nici o situație
b) să permită consultarea lor doar sub supravegherea unui judecător
c) să permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și regulamente
61
d) să fie folosite doar de către judecătorii și procurorii cu funcții de conducere
e) să pastreze materialele în incinta instanțelor și parchetelor

17. Judecătorii și procurorii au obligația de a se abține într-o cauză repartizată atunci când:
a) lucrările repartizate nu constitutie un interes profesional
b) sunt incompatibili
c) implicarea în această cauză i-ar putea aduce un deficit de imagine în societate

18. Consilierul juridic este obligat să păstreze secretul datelor și informațiilor de care a luat
cunoștință în virtutea exercitării profesiei:
a) pentru toate documentele și informațiile indiferent de statutul lor
b) pentru documentele și informațiile despre care consideră că se încadrează în categoria
”confidențial”
c) cu excepția unor dispoziții legale sau statutare contrare

19. Consilierul juridic este preocupat în primul rând de:

a) îndeplinirea așteptările beneficiarului și a cerințelor profesionale
b) respectarea demnității profesionale și a prevederilor deontologice
c) dezvoltare profesională și satisfacerea interesului personal
d) respectarea cu strictețe a legii

20. Având în vedere statutul de angajat al persoanei în favoarea cărora își exercită profesia,
consilierul juridic:
a) nu are nici o răspundere în ceea ce privește concluziilor și acțiunilor sale în exercitarea
profesiei, ci persoana juridică care l-a angajat
b) nu are nici o răspundere atunci când nu a accepta sarcinile pe care le consideră compatibile cu
competenţa şi funcţia sa
c) răspundere în ceea ce privește concluziilor și acțiunilor sale în exercitarea profesiei

62
63