Nevoi relaţionale

De asemenea, procesul de armonizare include răspunsul la nevoile relaționale ale clientului,

atunci când acestea apar în relația terapeutică. Nevoile relaționale sunt nevoile unice specifice
contactului interpersonal (Erskine, 1995). Acestea nu sunt nevoile fundamentale ale vieții –
cum ar fi hrana, aerul sau temperatura corespunzătoare – ci elemente esențiale pentru a
îmbunătăți calitatea vieții și sentimentul de sine-în-relație. Nevoile relaționale sunt
compozantele unei dorințe omenești universale de intimitate. Deși există un număr mare de
nevoi relaționale, cele opt nevoi relaționale pe care le descriem în acest articol reprezintă ceea
ce descriu clienții noștri în mod frecvent, atunci când vorbesc despre relațiile importante din
viața lor. Unele dintre acestea au fost descrise și în literatura psihoterapeutică drept nevoi
fixate care datează din copilăria mică, indicatori de psihopatologie sau transfer problematic
(Bach, 1985; Basch, 1988; Kohut, 1971, 1977; Wolf, 1988) în timp ce perspectiva integrativă
a lui Clark (1991) asupra tranzacțiilor empatice face o punte între conceptele de transfer și de
nevoi relaționale.

Nevoile relaționale nu sunt numai nevoi din copilărie sau nevoi care urmăresc o ierarhie de
dezvoltare; ele constituie compozantele relației și sunt prezente în fiecare zi a vieții noastre.
Fiecare dintre cele opt nevoi relaționale se formează sau devine conștientă ca aspirație și ca
dorință, în timp ce celelalte șapte rămân în afara conștiinței sau în planul secundar. Un
răspuns satisfăcător din partea altei persoane cu o nevoie relațională, îi va permite nevoii
presante să treacă în planul secund și să facă loc altei nevoie relaționale care va apărea în prim
plan, ca interes nou sau ca dorință nouă.

Deseori, în absența satisfacerii nevoii, individul devine mai conștient de prezența nevoilor
relaționale. Atunci când nu sunt satisfăcute, nevoile devine mai intense și sunt trăite
fenomenologic ca așteptare, ca vid, ca singurătate enervantă, sau ca impuls intens, stare
deseori însoțită de nervozitate. Neîmplinirea continuă a nevoilor relaționale se poate
manifesta sub forma frustrării, a agresivității și a furiei. Atunci când întreruperile în relație se
prelungesc, nevoia nesatisfăcută se manifestă printr-o pierdere de energie sau de speranță, și
apare în Credințele Scenariului sub forma „N-am sa-mi găsesc pe nimeni niciodată” sau „La
ce bun?”. Aceste Credințe din Scenariu reprezintă apărarea cognitivă împotriva conștientizării
nevoilor și sentimentelor care se produce atunci când nevoile nu au parte de un răspuns
satisfăcător din partea unei alte persoane (Erskine, 1980).

Satisfacerea nevoilor relaționale necesită prezența în contact a unei persoane sensibile și

armonizate, care să poată oferi un răspuns corespondent fiecărei nevoi. Cele opt nevoi
relaționale principale pe care le observăm sunt nevoile de:
Securitate:

adică experiența viscerală pe care o avem când vulnerabilitățile noastre fizice și emoționale
sunt protejate. Acest lucru aduce experiența că varietatea nevoilor și sentimentelor noastre
este firească. Securitatea înseamnă sentimentul de a fi în mod simultan vulnerabil și în
armonie cu o altă persoană. Acest lucru include absența oricărei agresiuni sau oricărui pericol
actual sau anticipat.

Armonizarea implică o conștiință empatică a nevoii de securitate existente în celălalt, în sânul

unei relații, dar și un răspuns corespondent acestei nevoi. Răspunsul optim presupune
procurarea unei securități fizice și afective în care vulnerabilitatea persoanei va fi respectată și
păstrată. Acest lucru este comunicat, adesea non verbal, astfel: „Nevoile și sentimentele tale
sunt normale și pot să le accept”. Armonizarea terapeutică la nevoia relațională de securitate
este descrisă de clienți drept „acceptare și protecție totală”, drept comunicarea unui „respect
pozitiv necondiționat” sau chiar „Pot să fiu așa cum sunt în această relație.” Armonizarea la
nevoia de securitate presupune ca terapeutul să fie sensibil la importanța acestei nevoi, și să se
comporte atât pe plan emoțional cât și pe plan comportamental, într-o manieră susceptibilă să
aducă securitate în relație.

Validare, afirmare și semnificație în sânul unei relații:

Este nevoia prin care cealaltă persoană validează semnificația și modul de funcționare a
proceselor noastre intrapsihice cu privire la afecte, fantasme, construcții de sens. Totodată
cealaltă persoană validează faptul că emoțiile noastre reprezintă o comunicare intrapsihică și
interpersonală importantă. Acest lucru include și nevoia ca toate nevoile noastre relaționale să
fie afirmate și acceptate ca fiind firești.

Reciprocitatea afectivă a terapeutului față de sentimentele clientului validează afectul acestuia

și oferă afirmarea și normalizarea nevoilor relaționale ale clientului.

Acceptarea de către o persoană stabilă, de încredere și protectoare:

Este nevoia de a respecta și de a te încrede în părinți, frați și surori mai în vârstă, profesori și
mentori. Nevoia relațională de a fi acceptat de o altă persoană coerentă, serioasă și demnă de
încredere reprezintă căutarea protecției și a ghidării, și se poate manifesta sub forma unei
idealizări a celuilalt. În psihoterapie, o asemenea idealizare reprezintă în egală măsură
căutarea protecției în fața efectului intrapsihic a Stării Eului Părinte umilitor, controlator, față
de vulnerabilitatea stărilor Eului Copil. Pentru client, poate fi vorba și de o căutare a protecției
față de propriile sentimente sau față de exagerarea fantasmelor.
Terapeutul protejează și facilitează integrarea afectului furnizând ocazia de a exprima, de a
conține, și/sau de a înțelege funcția acestor dinamici. Măsura în care un individ caută un alt
individ și speră că el/ea va fi de încredere, coerent și serios, este direct proporțională cu
nevoia de a fi protejat intrapsihic, de a se exprima în deplină siguranță, de a fi conținut sau de
a avea un insight salvator.

Idealizarea cuiva sau faptul de a depinde de cineva nu este în mod necesar ceva patologic așa
cum pare a fi subînțeles uneori în termenul psihologic, atât de răspândit, „co-dependent”, sau
după interpretarea eronată a „transferului idealizant” (Kohut, 1977), ori după jocul psihologic
descris de Berne „Sunteți minunat, Doctore!” (1964). Când ne referim la diferitele modalități
ale clienților de a exprima această nevoie, de a fi acceptați și protejați ca și cum ar fi vorba de
jocul „Victima în căutarea Salvatorului”, riscăm să minimalizăm sau chiar să patologizăm
nevoia umană esențială de relație, o relație care să ofere un sentiment de stabilitate, seriozitate
și încredere.

În psihoterapie, armonizarea implică recunoașterea, de către terapeut, cel mai adesea non-
verbal, a importanței și a nevoii de a idealiza, ca fiind o exigență inconștientă a protecției
intrapsihice. Pentru client, o asemenea implicare terapeutică include atât sentimentul că
psihoterapeutul se interesează de starea sa de bine cât și folosirea de către terapeut a
sentimentului integrat de sine, ca fiind cel mai eficient instrument terapeutic (Erskine, 1982a).

Această nevoie relațională de a fi acceptat de o altă persoană stabilă, de încredere și

protectoare este un motiv, centrat pe client, de a ne conduce viețile și practicile noastre de
psihoterapeuți, după un cod etic și moral.

Confirmarea experienței personale:

Este vorba despre nevoia de a primi confirmare și se manifestă prin dorința de a fi în prezența
unei persoane cu o experiență similară, care te va înțelege datorita faptului că a trăit ceva
asemănător și a cărei experiență, împărtășită, va avea valoarea unei confirmări. Armonizarea
se produce atunci când terapeutul pune în valoare nevoia de confirmare, revelând experiențele
personale alese în mod precaut – împărtășind într-un mod atent (adică centrat pe client) –
punctele sale vulnerabile sau sentimente și fantasme similare.

Afirmarea experienței clientului poate presupune, de exemplu, ca terapeutul să însoțească

clientul în fantasmele lui, să le recunoască valoarea. Dincolo de felul în care clientul își
definește propria istorie, spunându-și adesea „nu e decât o fantasmă!”, este indispensabilă
angajarea clientului în a-și exprima nevoile, speranțele, conflictele relaționale și strategiile de
protecție susceptibile de a constitui nucleul fantasmelor. Armonizarea la nevoia de confirmare
a experienței trăite de către client se poate realiza prin faptul că terapeutul acceptă tot ce
spune acesta. Acest lucru este valabil chiar și atunci când realul se amestecă cu fantezia,
pentru că așa cum povestirea unui vis urmărește un proces intrapsihic, în același mod
imaginile sau simbolurile fantasmelor au o importantă funcție intrapsihică și interpersonală.
Atunci când funcția fantasmei este recunoscută, apreciată și recunoscută în valoarea ei,
persoana se simte confirmată în experiența ei.

Clientul care are nevoie de o confirmare a experienței sale personale face apel la reciprocitate,
un răspuns specific, diferit de cel dat unui client care are nevoie de validare la nivel afectiv,
sau celui care are nevoie să fie acceptat de cineva de încredere și protector.

În niciuna dintre ultimele două nevoi relaționale amintite, împărtășirea experienței personale
sau crearea unei atmosfere de reciprocitate nu reprezintă un răspuns armonizat la nevoile
clientului.

Definirea de sine:

Este nevoia relațională care constă în cunoașterea și exprimarea faptului că suntem unici dar
și în primirea recunoașterii și acceptării acestui lucru de către celălalt. Definirea de sine
reprezintă comunicarea identității alese de noi înșine, prin exprimarea preferințelor, centrelor
de interes și ideilor, fără umilirea sau respingerea celuilalt.

În absența unei recunoașteri și acceptări satisfăcătoare, expresia definirii de sine poate

îmbrăca forme inconștiente de ostilitate, de exemplu ca atunci când persoana își începe frazele
prin „Nu…” chiar daca este de acord, sau când intră mereu în competiții sau dispute. Deseori,
oamenii intră în competiții pentru a-și menține sentimentul propriei lor integrități. Cu cât
oamenii se aseamănă mai mult, cu atât vor forța competiția pentru a se defini.

Armonizarea terapeutică se va produce prin sprijinul constant, din partea terapeutului, al

expresiei identității clientului, și prin faptul că terapeutul va normaliza nevoia de definire de
sine. Acest lucru îi cere terapeutului să fie prezent și în permanent contact și să fie respectuos
chiar dacă nu este de acord.

Nevoia de a avea impact asupra celuilalt:

Impactul fiind acesta: exersarea unei influențe care să-l afecteze pe celălalt în maniera dorită.
Un sentiment individual de competență în relație vine din acțiune și din eficiență – adică, să
susciți atenția și interesul celuilalt, să exerciți o influență asupra a ceea ce ar putea sa-l
intereseze pe celălalt și să-l aduci pe celălalt spre o schimbare și o schimbare de atitudine sau
de comportament.

Armonizarea cu nevoia clientului de a avea impact are loc atunci când terapeutul își permite el
însuși/ ea însăși „impactul” (3) emoționa din partea clientului, să răspundă cu compasiune
atunci când acesta este trist, să-i ofere un sentiment de siguranță când este speriat, să-l ia în
serios când este furios și să se bucure când este entuziasmat. Armonizarea poate presupune
solicitarea criticilor clientului la adresa comportamentului terapeutului și operarea
schimbărilor necesare în urma cărora clientul să aibă sentimentul că are impact în relația
terapeutică.

Nevoia ca celălalt să preia inițiativa:

Inițiativa se referă la impulsul de a iniția contactul interpersonal cu o altă persoană. Înseamnă

să avansezi spre celălalt în așa fel încât să recunoști și să validezi importanța lui în relație.

Se poate întâmpla ca psihoterapeutul să devină obiectul unui contra-transfer indus de teorie

dacă aplică în mod universal conceptele metodologice de non-gratificare, Salvare sau auto-
responsabilitate. Când așteaptă din partea clientului ca acesta să preia inițiativa, se întâmplă
uneori ca terapeutul să nu țină cont de faptul că un comportament care pare pasiv să fie, în
realitate, expresia nevoii relaționale ca celălalt să preia inițiativa.

Pentru a răspunde la nevoia clientului, este necesar uneori ca terapeutul să preia inițiativa
dialogului, să-și părăsească locul pentru a veni să se așeze lângă client sau să-i telefoneze
între ședințe. Deschiderea terapeutului de a iniția un contact interpersonal sau de a-și asuma
responsabilitatea celui mai mare aspect al terapiei normalizează nevoia clientului ca altcineva
să se îndrepte spre el.

Nevoia de a exprima iubire:

Iubirea este adesea exprimată printr-o stare de gratitudine liniștită, de recunoștință, prin
afecțiunea oferită sau prin ceea ce facem față de cealaltă persoană. Importanța nevoii
relaționale care constă în a oferi iubire – indiferent că e din partea copiilor față de părinții lor,
față de frați și surori, profesori, sau din partea clientului față de terapeut – este deseori
neglijată în practica psihoterapiei. Când exprimarea dragostei este în impas, expresia sinelui-
în-relație este zdruncinată. Se întâmplă mult prea des ca psihoterapeuții să trateze exprimarea
afecțiunii – din partea clientului – drept manipulare, transfer sau violarea unei granițe ale
neutralității terapeutice.

În ceea ce-i privește pe clienții pentru care absența de satisfacție a nevoilor relaționale este
cumulativă, ei necesită o armonizare coerentă, de încredere și o implicare a terapeutului care
echilibrează, validează și normalizează nevoile relaționale și sentimentul aferent.

Traumatismele cumulative (Khan, 1963) provenind din lipsa de satisfacere a nevoilor, pot fi
abordate prin prezența susținută și în contact a psihoterapeutului, și li se poate răspunde în
sânul relației terapeutice.

Cele 8 nevoi relationale sunt:

 nevoia de securitate reprezinta sentimentul care te face sa fii vulnerabil dar si
in armonie cu celalalt. Poate fi considerata un sentiment de acceptare totala si
protectie. Ex: situatiile cand parintii isi jignesc in mod constant copiii: esti un prost,
bleg, nu esti bun de nimic sau sefii sau profesorii spun: incompetentilor, idiotilor,
vitelor s.a. in aceste situatii nevoia de securitate nu este satisfacuta.
 nevoia de reciprocitate este nevoia de confirmare a unei experiente similare
traite:
am aceleasi gusturi si interese ca si tine, stiu cum e sa ingrijesti persoane
imobilizate la pat, inteleg prin ce treci tu acum. Specific acestei nevoi este
confirmarea si impartasirea.
 nevoia de acceptare, adica sa ai pe cine sa te bazezi: partener, parinti, frati,
bunici, mentori sau prieteni. Reprezinta necesitatea de a fi acceptat de o persoana
de incredere pe care te poti baza.
 nevoia de validare inseamna ca esti apreciat ca persoana, iti recunoscute
meritele, calitatile, curaj, indrazneala. De validare avem nevoie in orice imprejurare
si la orice varsta: acasa, la serviciu, intre colegi, in societate. Una din marile greseli
ale parintilor este ca nu-si valideaza suficient copiii: sa le aprecieze reusitele,
emotiile, trairile. La randul nostru e important sa-i validam pe cei din jurul nostru.
 nevoia de impact, adica sa poti spune clar ceea ce doresti iar celalalt sa
reactioneze intr-un mod dorit de tine. Ex: mami as vrea sa-mi citesti o poveste
inainte de culcare, as vrea sa-mi raspunzi la telefon atunci cand te caut etc.
 nevoia de initiativa a ta sau a celuilalt, apare atunci cand salutam, cand
asteptam sa fim alesi sau alegem. Este necesar ca persoana respectiva sa se simta
validata si importanta in cadrul relatiei interpersonale.
 nevoia de exprimare a iubirii, se manifesta prin recunostinta, liniste,
multumire sau facand ceva pentru celalalt prin gesturi sau verbal. Este o nevoie
primordiala care este satisfacuta inca din viata intrauterina prin cuvinte de alint si
mai tarziu prin imbratisari. In orice relatie interpersonala avem nevoie de ea: copii-
parinti, elevi-profesori, copii-bunici, intre frati, rude, colegi.
 nevoia de autodefinire este nevoia de a-ti cunoaste si exprima propria
unicitate celorlalti si de a primi recunoastere si apreciere pentru acest lucru. De
multe ori ii fortam pe cei din jurul nostru sa se poarte sau sa se imbrace intr-un
anumit fel fara sa tinem seama de preferintele lor crezand ca le facem un bine. Ex:
sa nu te mai vad imbracat asa, tunde-te ca toata lumea, te-ai machiat prea strident
etc. Insatisfactia continua a acestei nevoi duce mai tarziu la nesiguranta in luarea
deciziilor. Multi tineri termina o facultate si nu profeseaza pentru ca nu le place si
nu au nici o chemare. Ajung sa nu stie ce isi doresc, ce le place si cine sunt ei cu
adevarat.