CONSILIEREA PARENTALĂ –

Copăceanu Camelia-Gabriela

Flueraș Bianca-Maria,

Drept, anul III.

1
 CUPRINS
1. INTRODUCERE
2. ROLUL, CARACTERISTICILE SI OBIECTIVELE CONSILIERII PARENTALE
3. CÂND PUTEM APELA LA CONSILIEREA PARENTALĂ?
3.1. DIVORTUL
3.2. PIERDEREA UNUI MEMBRU DE FAMILIE
3.3. APARIȚIA UNUI FRĂȚIOR SAU SURIOARE
3.4. SENTIMENTELE DE IZOLARE ȘI SINGURĂTATE ALE COPILULUI
3.5. FRICA DE EȘEC ȘI ANXIETATEA
3.6. STIL PARENTAL HIERPROTECTIV ȘI DIFICULTATEA COPILULUI ÎN A SE
DESPRINDE DE PARINȚI
3.7. AGRESIVITATE ȘI VIOLENȚĂ
4. ADOPTAREA UNUI STIL PARENTAL CORESPUNZATOR
5. INCHEIERE

2
 1. INTRODUCERE
Nimic nu te poate pregăti pentru a fi părinte. Când devii părinte îți sunt testate rezistența, nervii,
emoțiile și uneori chiar sănătatea mintală. Începi să te frămânți în legătură cu schimbarea
scutecului sau cu modul în care sa îi faci baie bebelușului fără a-l îneca și, nu după mult timp,
descoperi că acestea sunt cele mai mici provocări cărora trebuie să le faci față. Și când tocmai te
gândești că ai reușit să treci cu bine peste perioada copilăriei, copiii cred puțin și scenariul e cu
totul altul. Primii pași, școala, prietenul sau prietena, școala de șoferi-nu se termină niciodată.
Din fericire recompenseze sunt uriașe -distracția, îmbrățișările și iubirea. Chiar mulțumirile, dacă
ești norocos. Și bineînțeles, plăcerea de a-i vedea devenind genul de persoană de care poți fi
mândru.

De-a lungul drumului, cu siguranță vor fi din belșug frustrări, angoasă, confuzie și introspecție
pentru a găsi lucrurile potrivite pe care să le spui sau să le faci și care să îl conducă pe copilul tău
pe calea devenirii unui adult fericit și echilibrat. Unii părinți par să știe instinctiv cum să
abordeze orice situație, alții dau greș uneori.

Poteca pe care pășești tu acum este bine bătătorită – milioane de oameni au fost părinți înaintea
ta și, prin încercări si greșeli, unii dintre ei au realizat lucruri care ar putea sa îți fie de folos ție
acum.

Numai gândul la uriașa responsabilitate pe care o ai ca părinte te poate face sa îngheți și să ți se

taie respirația. Da, de aceea ce spui și faci de-a lungul anilor va avea o influență asupra
procesului prin care copilul tău devine un adult ratat sau unul perfect echilibrat . Atunci când
simți că se întâmplă ceva, te depășește situația consilierea parentală te poate aduce pe drumul cel
bun în dezvoltarea armonioasă si echilibrată a copilului tău. Nimeni nu se naște învățat și nu
toată lumea știe cum să gestioneze o anumită situație sau eveniment în viața copilului său astfel
încât acesta să nu îl afecteze sau chiar mai rau, să îi lase anumite traume.

3
 2. ROLUL, CARACTERISTICILE ȘI OBIECTIVELE CONSILIERII
PARENTALE
Consilierea parentală este procesul promovării și suportului dezvoltării fizice, emoționale,
sociale și intelectuale a copilului din copilărie până la vârsta adultă. Aceasta se referă la aspectele
creșterii unui copil, făcând abstracție de relația biologică.

Consilierea parentală este un demers educaţional-formativ specific: sarcina esenţială a

psihologului nu constă în faptul de a instrui, ci, mai degrabă, de a sprijini părinţii pentru ca ei să
se ajute pe sine, independent, în rezolvarea problemelor apărute.

În majoritatea cazurilor, cei care iau parte la consiliere parentală sunt părinții biologici ai
copilului respectiv, deși poate fi vorba și de alte persoane: o soră/un frate mai mare, un bunic/o
bunică, o mătușă, un unchi, un tutore legal ori un alt membru al familiei sau prieten de familie.
Noțiunea de ,,părinte bun” prezintă valențe diferite de la o cultură la alta.

Clasa socială, prosperitatea, cultura și venitul influențează modul în care părinții își cresc
copilul; valorile culturale joacă, de asemenea, un rol foarte important. În orice caz, odată cu
trecerea timpului, practicile culturale, normele sociale și tradițiile evoluează, consilierea
parentală fiind într-o continuă schimbare.

Modul în care se dezvolta copiii este influențat de o serie de factori precum cultura,
prosperitatea, clasa sociala din care fac parte, dar și venitul financiar deținut de părinți. Înainte de
toate, valorile culturale împărtășite pot influenta într-o foarte mare măsură viitorul copiilor. Atât
normele, cât și practicile culturale evoluează, ceea ce înseamnă ca și părinții trebuie să știe cum
să se adapteze acestora astfel încât să își înțeleagă copiii sau să îi țină sub control fără a părea
complet impunători.

Rolul consilierii parentale

Rolul acestor ședințe este de a ajuta la soluționarea acestora, prin identificarea cauzelor ce
duc la neînțelegerile sau nemulțumirile respective și găsirea unor metode potrivite de rezolvare.

În cadrul ședințelor de consiliere parentală, psihologul care vă va consilia nu va încerca să

vă judece și nici să găsească vinovați. Rolul sau este de a va înțelege problema și de a vă ajuta să
găsiți dumneavoastră soluțiile cele mai bune.

Consilierea parentală a devenit extraordinar de importantă în societatea curentă, asta având

în vedere faptul că în sânul familiilor apar tot mai multe neînțelegeri la nivelul părinte-copil.

4
 Caracteristicile esenţiale ale consilierii parentale

1. Activităţile de consilierii parentale au la bază relaţia specifică dintre psiholog şi

părinte/părinţi, în cadrul căreia, psihologul acordă sprijin şi îndrumare acestuia/acestora,
pentru ca el să se adapteze la solicitările în ceea ce priveşte educaţia, comunicarea şi
relaţionarea cu copilul în cadrul familiei.
2. Consilierea parentală este un proces de învăţare de către adulţi a unor atitudini şi
comportamente adecvate şi eficiente, învăţare realizată prin intervenţia şi cu sprijinul,
ajutorul şi îndrumarea psihologului.
3. Rezultatul activităţilor de consiliere parentală îl constituie dobândirea de către părinţi a
unor competenţe, deprinderi şi moduri/strategii procedurale necesare luării-executării
unor decizii optime în situaţiile dificile de educaţie familială; comunicare şi relaţionare.
4. Consilierea parentală ajută părinţii să adopte un model/stil de viaţă sănătos şi demn, care
le-ar oferi in echilibru psihoemoţional optim, confort psihologic şi moral, sentimentul
autorealizării, fericirii şi al împlinirii personale.

Obiectivele consilierii parentale

Obiectivele consilierii parentale sunt diferenţiate în funcţie de situaţia familială concretă, de

particularităţile de vârstă, gen, personalitate a părinţilor; de problemele acestora, care, la rândul
lor, diferă în funcţie de tipul familiei şi specificul dificultăţilor. În cazul adulţilor, modalitatea
principală de consiliere este şedinţa de consiliere, iar metodele ţin mai mult de discuţie,
conversaţie, în cadrul cărora este sfătuit, ajutat, sprijinit şi îndrumat părintele pentru a-şi
conştientiza problemele, este încurajat să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea propriilor
schimbări, la nivelul cogniţiilor, al emoţiilor şi al comportamentelor.

Scopurile fundamentale sunt acele scopuri ce se proiectează şi se valorifică în majoritatea

activităţilor de consiliere şi cu referire la majoritatea părinţilor. Pentru soluţionarea scopurilor
fundamentale, consilierea se focalizează pe sprijinul, ajutorul şi îndrumarea părinţilor pentru a-i
învăţa pe adulţi: să atingă un nivel optim de corelare a gândurilor, emoţiilor şi a
comportamentelor; să se accepte aşa cum sunt, conştientizându-şi capacităţile şi potenţialul şi
limitele sale; să se simtă bine, confortabil cu sine însuşi, să fie sigur în forţele proprii, să fie
optimişti şi să gândească pozitiv; să creadă în posibilitatea schimbării sale evolutive, în
necesitatea şi oportunitatea parcurgerii unor programe educative de formare şi dezvoltare a
personalităţii sale, să dirijeze starea emoţională, să fie capabili a depăşi momentele şi stările de
criză; să-şi modifice atitudinile şi conduitele dezadaptative în direcţia autodezvoltării şi
autorealizării personale optime; să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile sale;
să-şi exprime opţiunile şi să ia decizii privind educaţia, comunicarea/relaţionarea cu copiii; să
adopte un stil de viaţă sănătos, care le va asigura bunăstarea psihologică şi funcţionalitatea
optimă fiecărui membru al familiei (copil şi adult).

5
 3. CÂND PUTEM APELA LA CONSILIEREA PARENTALĂ?
Putem apela la consilierea prenatală pentru abordarea unor situații cum ar fi: divorțul, pierderea
unui membru al familiei, apariția unui frățior sau surioare, sentimentele de izolare și singurătate
ale copilului, frica și anxietatea, dificultatea copilului în a se desprinde de părinte, stil parental
hiperprotectiv, stare conflictuala în familie, agresivitate si violenta;

3.1.Divorțul

Majoritatea părinţilor responsabili care ajung în situaţie de divorţ se întreabă care este abordarea
cea mai potrivită în raport cu această situaţie. Acomodarea copilului la divorţul părinţilor poate
constitui o dificultate. Explicaţia este foarte simplă: în cele mai multe cazuri copilul se
autoculpabilizează pentru separarea acestora. De asemenea, de multe ori se confruntă cu teama
că ar putea pierde dragostea părintelui absent. Într-o astfel de situaţie, părinţii trebuie să fie
pregătiţi să reacţioneze corespunzător, pentru a putea reduce impactul negativ al divorţului
asupra copilului.

Procesul de divorț este un proces care solicită foarte mult resursele tuturor persoanelor implicate,
atât adulţi, cât şi copii. Deoarece nu întotdeauna părinţii găsesc soluţiile optime pentru de a
gestiona criza, este indicat, în anumite situaţii, să se apeleze la ajutor de specialitate. Intervenţia
unui specialist poate facilita parcurgerea acestui proces dificil prin restabilirea unui echilibru
funcţional la nivelul structurii familiale.

3.2. Pierderea unui părinte

Reacţia părinţilor rămaşi alături de copii influenţează foarte puternic capacitatea copilului de a-şi
reveni, iar relaţia bună şi legătura strânsă îi ajută şi îi suţin în recuperarea emoţională.

Ascultaţi-i pe copii cu atenţie şi acceptare, răspundeţi la întrebările lor cu sinceritate şi arătaţi-vă

vulnerabilitatea, fiţi sinceri şi deschişi, oferiţi-le sprijin de câte ori vi-l solicită şi urmăriţi-le cu
atenţie reacţiile pentru că ei nu întodeauna ştiu să se exprime, sunt mici şi speriaţi.

Şi nu uitaţi să îi spuneţi zilnic TE IUBESC. SUNT AICI LÂNGĂ TINE.

3.3.Apariția unui frățior sau surioare

Cei mai mulți dintre noi căutăm primele semne de invidie față de noul-născut și, în curând,
găsim ceea ce căutăm! Efortul nostru de a înlătura acest sentiment neplăcut din mintea unui copil
îl ajută pe el să descopere cât de util poate fi. Fără să ne dăm seama, îl învățăm să fie gelos!
Atâta vreme cât suntem impresionați de gelozie, copilul o va găsi utilă. Cea mai bună apărare
față de această emoție amară este să ne purtăm firesc și să evităm mila. Putem să credem în ideea
că un copil învață să ia chiar și din situațiile neplăcute ceea ce îi este de folos. Tot aici este firesc
ca mama să nu aibă la fel de mult timp de petrecut excusiv cu el după apariția bebelușului. Dar el
se va adapta noului rol, dacă mama se abține să îi pară rău și nu încearcă să se revanșeze față de

6
ce a pierdut el. E posibil ca în anumite moemnte unii copii să se bucure de mai multe avantaje
decât alții, dar și atsa e parte a vieții și trebuie acceptata fără a face mare caz. Copilul va folosi
gelozia doar dacă merită.

„Două dintre prietene mamei au venit în vizită. Irina, 4 ani, îl urmărea pe George, 8 luni, cum se juca pe jos.
Mama și prietene îl admirau și îi apreciau inteligența. Irina a intervenit și l-a mușcat pe George de mână.
Mama a sărit, a apucat-o pe fetiță și a plesnit-o: „De ce îți muști frățiorul? Du-te în camera ta până câns ai de
gând să te porți frumos!” Plesniind-o din nou, mama a dat-o afară pe Irina si l-a liniștit pe Gerge!”

Comentariu: Irina era geloasă pe fratele ei, și se răzbună pe mama. Mama se răzbună pe ea.
Mușcatura s-a produs. Nu se mai poate face nimic acum. Orice acțiune a mamei îi întărește
feti ideea că trebuie să se răzbune pentru toată atenția primită de frate. Mama poate face
neașteptatul și o poate îmbrățișa pe Irina. „Îmi pare rău, draga mea, că te simți neglijată!”

3.4.Sentimentele de izolare și singurătate ale copilului

Copiii sunt extem de sesibili la atitudinile adultului, chiar când nu sunt exprimate dechis.
Dacă îi plângem de milă unui copil va crede că și el trebuie să își plângă de milă. Suferința
lui devine și mai intensă când îi e milă de propria persoană. În loc să învețe să facă ceva, el se
bazează mai mult pe mila altora, aștepând ca ei să-l consoleze în acest procespierde tot mai
mult curajul și dorința de a acepta realitatea. O asfel de atitudine poate să se păstreze întreaga
viață.

„De câte ori Mihai, 6 ani, era supărat sau frustrat, se legăna în fotoliul din living sugându-și degetul.
Mama era îngrijorată în legătură cu baceastă problemă de mai bine de 5 ani. Încercase să-i pună ceva amar pe
deget, să-i pună adeziv sau să-l plesnească. Dinții din față arătau deja semnele suptului îndelungat. De fiecare
dată când mama îl vedea așa se simțea îngrozitor, pentru că știa că el este nefericit. „Ce s-a întâplat, Mihai?”,
întreba ea cu mila în glas. „Nu-ți mai suge degetul. Chiar nu ajută. Acum spune-mi ce te face nefericit”.
Câteodată, Mihai răspundea, câteodată nu, doar continua să își sugă degetul, până ce ea i-l scotea din gură.
Apoi se bosumfla refuzând să răspundă. Ea îl ruga să-i spună ce s-a întâplat. Dacă băiatul răspundea, mama
făcea toate eforturile să rezolve.”

Comentariu: Mihai caută să obțină confortul și plăcerea ușor. Mai mult, își folosește
nefericirea pentru a o face pe mamă să se simtă groaznic – să o pedepsească. Ea cade în capcana
milei și încearcă să aranjeze viața astfel încât să-și păstreze fiul fericit. Ea ar trebui să îi ignore
suptul degetului și să fie sincer neimpresionată atunci când Mihai stă bosumflat în scaun. Într-un
moment când Mihai este fericit, mama ar trebui să stea de vorbă cu el despre ce nu-i place. Prin
încurajare, ea poate să-l ajute să aibă un comportament activ și util.

3.5.Frica de eșec și anxietatea

Petrecem prea mult timp cu copiii noștri urmărind ce greșeli fac și arătându-le imediat
asta. Sistemul nostru de educare a copiilor pare să se bazeze pe ideea că trebuie să tranformăm
greșelile în virtuți. Totuși, oricine s-ar opri un moment să se gândească, ar vedea că de fapt ne
folosim nasul. Dacă nasul nostru simte greșeli, ne dcem imediat acolo. Dacă reușim să

7
concentrăm atenția copiilor pe ce au făcut bine, ne exprimăm încrederea în abilitatea lor și îi
încurajăm; greșelile pot muri, pentru că nu mai sunt hrănite.

„Matei, în vârstă de 8 ani, tocmai a terminat scrisoarea către bunica lui.Mama i-a cerut să o vadă. Băiatul i-a
împins-o în silă: „Of, Matei, uite ce caligrafie groaznică. Și de ce nu poți face rândurile drepte? Ai trei cuvinte
scrise greșit. Uite! Copiaz-o, nu poți trimite așa ceva bunicii.” Mama a scris peste cuvintele lui forma corectă și
Matei a luat-o de la capăt. A conotinuat să facă din ce în ce mai multe greșeli, aruncând foaie după foaie, până
când a izbugnit în lacrimi de furie și a arunca stiloul. „Nu pot scrie bine!”, a țipat el. ”E de ajuns acum, poți face
altceva pentru jumătate de roă și apoi revi la asta.”.

Comentariu: Concentrarea noastră pe greșeli este dezastruoasă. Matei era încântat de

scrisoarea lui, iar bunicii i-ar fi plăcut cu tot cu greșeli. Acum, el urăște scrisoarea și chinul pe
care i l-a cauzat. Câmd mama iși concentrează atenția pe greșelile lui, direcționează atenția
băiatului de la pozitiv spre negativ. Îi este frică să facă greșeli. Frica l-a afectat atât de tare, încât
face și mai multe greșeli. Acum este cu adevărat descurajat. Și aici este dezastrul. Când acordăm
prea mare atenție greșelilor, ne descurajăm copiii. Nu putem cinstrui pe slăbiciuni, ci numai pe
puncte forte. Cât ar fi câștigat Matei dacă mama ar fi comentata despre grija lui de a-i scrie
bunicii! Aceasta ar fi pus accentul pe pozitiv și i-ar fi făcut plăcere. Ar fi fost înclinat să facă mai
multe lucruri cu grijă.

3.6 Stil parental hiperprotectiv și dificultatea copilului în a se despinde de părinți

Sub pretextul protejării stării lor de bine, ne ținem copiii neajutorați și dependenți și, în felul
acesta părem mai puternici, protectori în ochii noștri și ai lor. Ne păstrează într-o poziție
superioară, dominantă și pe cei mici supuși. Totuși, copiii de azi nu vor tolera un astfel de efort.
Se vor revolta. Alt motiv din spatele eforturilor noastre supraprotectoare este îndoiala că avem
abilitatea de a aborda problemele și, astfel, avem mult mai puțină încredere în abilitățile unui
copil de a-și rezolva problemele.

Modalitatea în care un copil face față unui parinte supraprotector depinde de scopurile lui.
Cel mai periculor raspuns este – neajutorarea/inadegvarea. Complet descurajat, copilul poate să
renunțe și să aștepte ca întotdeauna alții să-l protejeze de dificultățile vieții.

„Bună, mamă. Putem merge la magazin să facem cumpărături? Vrem să facem un stand cu limonadă”. „Nu,
Ionuț, nu pot să te las să mergi singur la magazin.”. „Haide, mamă, e foarte aproape, te rog!”, a insistat Ionuț. „Te
rog, mama, te rog, e o zi fierbinte și am putea vinde mult!”, a adăugat Bogdan, de 5 ani și jumătate. „Nu pot să vă
duc acum, iar voi sunteți prea mici să mergeți singuri. Și, pe deasupra, trebuie să cumpărați atâtea lucruri: pahare,
lămâi, altele. Și unde vă faceți standul?”. „În față., mulți oameni vor cumpăra.”. „Nu, nu cred”, si le-a scos
băieților ideea din cap. Când a ieșit din casă, Ionuț a spus zeflemitor:„Of, e doar speriată!”. Bogdan a reținut.”

Comentariu: Mama lor este „speriată”. Îi este teamă ca li s-ar putea întâpla cev băieților dacă
îi lasă să se îndepărteze. Încearcă să îi pritejeze de rău, ceea ce este natural și normal. Dar
exagerează. Ea vede un pericol potențial peste tot. Este supraprotectoare. Nu ne putem proteja
copiii de viață. Și nici nu ar trebui să vrem. Trebuie să îi educăm să aibă curaj și putere în fața
vieții. Dorința mamei de a-și proteja băieții față de un posibil rău are un efect descurajator. Îi

8
poate menține neajutorați și dependenți de ea. Și aici este un semn al atitudinii greșite a mamei.
De data asta, Ionuț si Bogdan au acceptat hotărârea mamei, dar au arătat dispreț. Ei au fost
supărați pe frica ei.

3.7. Agresivitatea și violența

Pentru a-i ajuta pe copiii, trebuie să eliminăm metoda autocrată de a cere supunere și să ne
îndreptăm către o nouă ordine, care presupune libertate și responsabilitate. Micuții noștri nu mai
pot fi forțați să se conformeze, ei trebuie să fie stimulați și încurajați în a lua parte voluntar la
menținerea ordinii.

„Filip, în vârstă de 6 ani, stătea la masă și se juca cu creioanele, în timp ce mama lui planifica meniul
săptamânii. El a început să bată cu piciorul în podea. „Înceteaza, Filip”, i-a spus mama, supărată. Filip și-a orpit
piciorul în aer, dar imediat a reînceput. „Filip ți-am zis să încetezi cu zgomotul!”. Filip s-a oprit din nou, dar după
un timp a reînceput să bată cu piciorul. Mama lui și-a lăsat pixul, s-a repezit la el și l-a plesnit țipând:„Ți-am zis
încetează! De ce continui să faci ceva ce mă enervează? De ce nu poți sta liniștit?”

Comentariu: Filip nu știe de ce continuă să bată din picior. Nu poate să îi răspundă mamei.
Dar există un motiv. Și există un mod de a face față situației fără ca mama și copilul să
perpetueze un conflict care e supărător pentru amândoi. Totuși, pentru a-i stimula pe copii să
funcționeze într-un mod util și cooperant, trebuie să știm ceva despre mecanismele psihologice
implicate. Așa cum vedem noi lucrurile, toate comportamentele omului au un scop și reprezintă
mișcare către acest scop. Uneori știm care este scopul acțiunii, alteori nu. Întrebarea noastră este
justificată. Am acționat pentru un motiv de care nue ram conștienți. Același lucru este valabil și
pentru copiii noștri. Dacă vrem să ajutăm un copil să își schimbe direcția, trebuie să înțelegem ce
il face să se miște. Dacă nu suntem conștienți de ce este în spatele comportamentului, nu vom fi
capabili să îl schimbam. Putem să îl facem să se poarte diferit doar dacă schimbăm motivația.
Uneori putem descoperi scopul comportamentului unui copil examinând rezultatul pe care îl
obține prin el. În exeplul de mai sus, mama s-a enervat. Filip, neconștient desigur, a vrut să o
enerveze. Și a avut un motiv ascuns pentru a-și dori asta. Țipând la el și plesnindu-l, a fost o
victorie pe care Filip a obținut-o pentru că a reușit să îi capteze complet atenția mamei. De ce ar
trebui să se oprească? Uite ce rezultat magnific a obținut. El poate menține atenția mamei numai
asupra lui. Aceasta este cheia catre scopul ascuns a lui Filip. Când mama răspunde în modul în
care a raspuns, îi întărește lui Filip scopul ascuns. Dacă el ar ști ca nu ar mai avea rezultate cu
comportamentul lui, dacă bătutul din picior nu ar mai enerva-o, ce sens al mai avea să îl facă? Ar
renunța rapid. Și dacă momentele lui tăcute, când se joacă într-un mod constructiv, i-ar aduce un
zâmbet cald din partea mamei, un cuvânt de apreciere sau o îmbrățișare, el ar fi mult mai puțin
înclinat să îi obțină atenția printr-un comportament nedorit.

9
 4. ABORDAREA UNUI STIL PARENTAL CORESPUNZATOR
Stiluri parentale

Stilul parental reprezintă climatul emoțional din casă. Baumrind a identificat trei stiluri parentale
– democrat, autoritar și permisiv – ulterior, fiind adăugat un al patrulea stil parental – cel
neimplicat. Aceste patru stiluri parentale implică, pe de o parte, acceptare și responsivitate, iar,
pe de altă parte, cerințe și control.

Stilul democrat – descris de Baumrind ca fiind cel mai potrivit, îmbinând armonios un nivel
mediu al cerințelor față de copil cu un nivel mediu al responsivității părinților; în acest caz,
părinții se bazează mai degrabă pe întărirea pozitivă a unui comportament dezirabil decât pe
pedepsirea unuia indezirabil. Părinții sunt conștienți de sentimentele și abilitățile copilului,
sprijinind creșterea autonomiei copilului, în limite rezonabile. Atmosfera este una de schimb
reciproc echitabil în privința comunicării părinte-copil, controlul și suportul fiind echilibrate.
Conform cercetărilor realizate, acest stil parental aduce mai multe beneficii, față de cel autoritar
sau permisiv.

Stilul autoritar – părinții autoritari sunt foarte rigizi și stricți; ei au cerințe ridicate față de copil,
fără însă a fi responsivi nevoilor acestuia; atunci când regulile rigide impuse nu sunt respectate
de către copil, aceștia recurg la pedeapsă, pentru a evita ca acest lucru să se repete. Copilului nu i
se spune de ce anume a fost pedepsit, ci doar că a primit ceea ce a meritat; ,,Pentru că așa am
spus eu!” este o replică frecventă dată de părinții autoritari copilului. Baumrind (1983) a
descoperit, în urma unei cercetări, că acești copii erau mai puțin veseli decât ceilalți și mai
vulnerabili la stres; în majoritatea cazurilor, copiii au demonstrat o agresivitate pasivă.

Stilul permisiv – în cadrul căruia libertatea și autonomia copilului sunt valorizate, părinții având
tendința de a se baza pe oferirea unor motive și explicații copilului; părinții nu au cerințe de la
copil, nu stabilesc reguli pe care acesta să le urmeze și nu îl pedepsesc. Acești părinți tind să fie
responsivi la ceea ce dorește copilul să obțină pe moment, considerând, de asemenea, că acesta
este liber de constrângerile exterioare. Copiii cu părinți permisivi sunt, în general, fericiți, însă,
în anumite momente, demonstrează niveluri scăzute ale controlului de sine și a încrederii în
forțele proprii, datorită lipsei mediului structurat de acasă.

Stilul neimplicat – părinții neimplicați sunt adesea absenți emoțional iar, uneori, chiar fizic.
Aceștia au foarte puține expectații față de copil și, de obicei, nu există comunicare; de asemenea,
acești părinți nu sunt responsivi la nevoile copilului. Dacă sunt prezenți, aceștia vor oferi
copilului ceea ce are nevoie pentru a supraviețui, angajamentul față de acesta fiind minim. Copiii
care comunică foarte puțin sau chiar deloc cu părinții lor riscă să devină victimele
comportamentului deviant al unui alt copil, putând fi ei înșiși implicați în anumite
comportamente deviante. Copiii cu părinți neimplicați au de suferit în privința competenței
sociale, performanței academice, dezvoltării psiho-sociale, prezentând, de asemenea,
comportamente problematice.

10
 5. ÎNCHEIERE
ODATĂ PĂRINTE, PENRU TOTDEAUNA PĂRINTE

Ei bine, am ajuns la final. O sută de reguli. Și ultima regulă îți spune că de fapt nu o să
ajungi niciodată la final. Ca părinte, ai construit o relație incredibilă cu o personă extraordinară.
O relație care nu seamănă cu niciun alt tip de relație și care vă va aduce amândurora bucurie si
confort pentru tot restul vieților voastre. Aceasta este recompensa, după toți acei ani de muncă
grea, scutece urât mirositoare, certuri, dezordine, scandal adolescentin, nopțt nedormite și toate
celelalte. Dar îți promit că o să merite cu prisosință efortul.

Vei descoperi de odată că ai copii maturi care vor să își petreacă timpul cu tine, care se
simt bine în compania ta, care vor să îți audă opinia. Încă îți mai caută, în secret, aprobarea, deși
nu vor sfaturi nesolicitate. Dar asta este în regulă, căci tu vei fi oricum căzut în admirație față de
felul in care își trăiesc viețile. Cei mai buni părinți de copii adulți pe care îi cunosc petrec destul
timp vorbind despre calitățile pe care le admira la copiii lor și despre cât de bine ar fi fost dacă ar
fi avut la fel de multă încredere în sine sau dacă ar fi fost la fel de organizați sau la fel de calmi
sau dacă ar fi gandit la fel de limpede la vârsta lor. Și întotdeauna lucrurile astea sunt spuse fără
cea mai mică urmă de invidie sau de gelozie. Părinții spun aceste lucruri numai cu mândrie în
glas.

Ei bine, când ajungi în această etapă și te surprinzi gândindu-te ce oameni uluitori,

incredibili, minunați sunt copiii tăi, nu uita să te bați prietenește pe umăr. N-ar fi ajuns astfel fără
tine.

Unul dintre deliciile artei de a fi părinte este acela că copilul tău te va iubi întotdeauna,
iar tu vei ști întotdeauna acest lucru fără dubiu. Și când va veni vremea ca tu să trebuiască să te
bazezi pe altcineva, ei bine, iată-i pe copiii tăi dornici să îți întoarcă dragostea pe care le-ai
dăruit-o de-a lungul anilor. Nu pentru că așa trebuie, nu pentru că ți-o datorează, nu pentru că le-
o ceri, nu pentru că se gândesc că așa ar trebui să procedeze, ci pur și simplu pentru că așa
doresc.

COPILUL TĂU TE VA IUBI ÎNTOTDEAUNA, IAR TU VEI ȘTI

ÎNTOTDEAUNA ACEST LUCRU.

11
 BIBLIOGRAFIE
1. „Cele 100 de reguli ale educării copilului” – Richard Templar, Editura
RENTROP&STRATON
2. „Familia de azi. O perspectivă sociopedagogica” – Adina Bălan-Pescaru, Editura-
Aramis, Ediția XXI
3. „Adolescenți scăpați de sub control" Ghidul părintelui: redobândirea autorității și a iubirii
pierdute-Dr.Scott P. Sells, Editura- Humanitas, București
4. „Ce avem de știut/ Ce avem de făcut pentru Sănătatea mintală a copilului nostru”-
Dr.P.Penciu, Dr.Al.Em.Gheroghiu, Editura Didactică și pedagogică, București, 1973
5. „Efectul psihopatogen al divorțului asupra copilului și adolescentului”- Dr Șuiu- Apostol
Mihai, București, 2011
6. Larisa Cuznețov – Consilierea Parentală- Ghid metodologic.

12