Sunteți pe pagina 1din 10

MICROBIOLOGIE – CURS 3

Structuri bacteriene facultative: cili, pili, capsula, spori. Functia fiecarei structuri.

Taxonomie bacteriana. Principalele genuri bacteriene implicate in patologia umana.

1. Cilii (flagelii)

Sunt structuri filamentoase, fragile, subtiri, cu lungime variabila (intotdeauna mai mare decat corpul
celular), situati la suprafata bacteriilor Gram negative (bacili, vibrioni, spirili etc) si rar la bacteriile Gram pozitive.

Clasificarea bacteriilor dupa prezenta, numarul si dispozitia cililor pe suprafata celulei:

- Bacterii atriche: lipsite de cili (atriche – fara par)

- Bacterii monotriche: un singur cil polar (Vibrio spp.)

- Bacterii amphitriche: cate un cil la fiecare pol al celulei

- Bacterii lophotriche (lopho-smoc): smoc de cili la un pol sau la ambele poluri ale celulei (Pseudomonas
fluorescens)

- Bacterii peritriche: cili dispusi pe toata suprafata celulei (Bacillus cereus, Clostridium tetani, Proteus spp.)

Cilii sunt implicati in locomotie/mobilitate si chemotaxie, iar existenta lor este controlata genetic. De exemplu, la E.
coli, pentru sinteza cililor coopereaza aproximativ 30 de gene, a caror informatie este necesara pentru biosinteza
constituentilor structurali ai cilului si in asamblarea acestora.
Dispozitia si numarul cililor sunt caracteristice speciei.

In compozitia chimica a cililor intra o proteina contractila


denumita flagelina, (asemanatoare cu miozina din celula
musculara animala). In compozitia flagelinei a fost descris un
aminoacid caracteristic, N-metil-lizina, care apare in cursul
sintezei flagelului. Motilitatea cililor are loc prin eliberarea de
energie din legaturi macroergice prin descompunerea ATP-ului
in ADP + Pi (acceptor de radical fosforic este molecula de arginina - Arg). Cilii sunt vizibili la microscopia optica cu
fond intunecat sau dupa coloratii speciale. Structura intima a cililor bacterieni este furnizata insa de microscopia
electronica.

Componente morfologic distincte ale cilului:

A. Corp bazal

B. Carlig

C. Filament terminal/flagelar
A. Corpul bazal (complexul bazal)

Este o componenta cilului prin care cilul se ataseaza la corpul celulei bacteriene. Prezinta o structura complexa,
montata in intregime in peretele celular si membrana citoplasmatica, fiind constituit din patru discuri paralele,
dispuse sub forma a doua perechi pe o tija care trece prin centrul lor.

La bacteriile Gram negative (E. coli, Salmonella spp, Pseudomonas spp) se gasesc doua perechi de discuri:

- o pereche interna (inele M si S) localizata in membrana citoplasmatica

- o pereche externa situata spre carlig (inele L si P) in care discurile sunt mai distantate

Cele patru discuri au fost denumite M, S, P si L dupa presupusa lor atasare la nivelul membranei citoplasmatice,
spatiului periplasmatic, stratului de peptidoglican si respectiv stratului lipopolizaharidic.

La bacteriile Gram pozitive, corpusculul bazal este constituit dintr-o singura pereche de discuri , unite printr- o tija
centrala, discul intern fiind atasat de membrana citoplasmatica, iar discul extern la stratul de peptidoglican.

Motorul ciliar este reprezentat de proteina flagelara (flagelina), care determina cilul sa se invarteasca in sens orar
(rostogolirea bacteriei cu schimbarea directiei de miscare) sau antiorar (deplasarea bacteriei in linie dreapta). Tija
centrala care uneste discurile corpusculului bazal reprezinta componenta rigida a acestuia si realizeaza legatura cu
carligul, care se leaga prin capatul distal de filamentul flagelar. Tija centrala, carligul si filamentul formeaza o
structura tubulara continua.

B. Carligul cilului

Este o structura scurta, situata in afara corpului celulei bacteriene. Este un manson indoit in unghi drept si se
caracterizeaza prin natura antigenica si stabilitatea la agentii fizici si chimici.

C. Filamentul terminal (flagelar)

Este partea flexibila, spiralata a cilului, ce se leaga de capatul distal al carligului. La unele specii bacteriene,
filamentele flagelare sunt acoperite cu structuri distincte, numite teci.

Cilii (flagelii) - functie

Cilii sunt organe de locomotie pentru bacterii. Mobilitatea si directia miscarii cililor este asociata cu
proprietatea de chemotaxie (miscare dirijata inspre sau dinspre o substanta chimica). Chemotaxie pozitiva atrage
bacteriile (concentratie pozitiva a unei substante chimice precum zaharuri, aminoacizi), iar chemotaxia negativa
respinge bacteriile (fenolul, acizii, bazele). Cilii pot prezenta antigene flagelare (Ag “H”/ ex. Salmonella spp.).
Flagelii pot avea proteine cu rol de receptor pentru virusuri. De asemenea, cilii determina aderarea de epitelii (la
vibrionul holeric cilul intervine in aderarea de epiteliul intestinal). Mobilitatea bacteriilor se determina pe un
preparat nativ intre lama si lamela, prin insamantarea tulpinii pe un mediu semisolid care se face prin inteparea in
profunzime a mediului (bacterie imobila, mobila) (?).

2.Pilii (Fimbrii)

Sunt apendici filamentosi neflagelari, prezenti pe suprafata multor bacterii, cu originea la nivelul
membranei citoplasmatice. Spre deosebire de cili, nu poseda complex bazal. Pilii sunt prelungiri scurte, rigide si
groase evidentiate mai ales la speciile bacteriene Gram negative (Enterobacteriaceae, Neisseria gonorrhoeae), si
mai putin la bacteriile Gram pozitive (Streptococcus sanguis, Streptococcus salivarius, Corynebacterium renale). In
cadrul aceleiasi specii bacteriene putem gasi atat tulpini fimbriate, cat si tulpini nefimbriate. Fimbriile sunt
elemente mai rezistente decat flagelii, in numar de 100-500/celula, cu dispozitie peritriche, fiind evidentiate numai
prin microscopie electronica, unde au aspectul de structuri tubulare, uniforme, cu diametrul de 3- 10 nm si
lungimea de 0,2- 20 µm. Din punct de vedere chimic, pilii sunt polimeri proteici de pileina care rezista la tripsina,
pepsina, acizi si baze. Pilii(fimbriile) prezinta proprietati antigenice.

Functional, pilii se impart in doua categorii:

A. Pili comuni (somatici) sau pili de aderenta (fimbri).

Sinteza lor este controlata de gene cromozomiale si sunt in jur de 100-200 pe suprafata celulei. Au rol in aderare
prin proteine numite adezine, care initiaza procesul infectios. Pilii comuni constituie un factor important de
virulenta (de exemplu la gonococ) si prezinta proprietati antifagocitare.

B. Pilii “de sex” (sex pilii) sunt formatiuni putin mai lungi, flexibile, cu structura si forma diferita (sferica, forma de
cupa, de disc). Sunt in jur 1- 4 pe celula si sunt codificati de formatiunile genetice extracromosomiale numite
plasmide. Pilii de sex au importanta deosebita in transferul de material genetic intre bacterii, formand punti intre
celula donatoare si cea receptoare, in cursul procesului de conjugare.
Bacterial conjugation is the transfer of genetic material between bacterial cells by direct cell-to-cell contact or
by a bridge-like connection between two cells. This takes place through pilus (Pili in plural). It is a mechanism
of horizontal gene transfer as are transformation and transduction although these two other mechanisms do not
involve cell-to-cell contact. Bacterial conjugation is often regarded as the bacterial equivalent of sexual
reproduction or mating since it involves the exchange of genetic material. However, it is not sexual reproduction,
since no exchange of gamete occurs, and indeed no generation of a new organism : instead an existing organism
is transformed. During conjugation the donor cell provides a conjugative or mobilizable genetic element that is
most often a plasmid or transposon. Most conjugative plasmids have systems ensuring that the recipient cell does
not already contain a similar element. The genetic information transferred is often beneficial to the recipient.
Benefits may include antibiotic resistance, xenobiotic tolerance or the ability to use new metabolites. Such
beneficial plasmids may be considered bacterial endosymbionts. Other elements, however, may be viewed as
bacterial parasites and conjugation as a mechanism evolved by them to allow for their spread .
Pilii de sex sunt prezenti mai ales la bacteriile Gram negative (Enterobacteriaceae, Pseudomonas spp.).

Ambele categorii de pili prezinta antigene specifice piliare si pot prezenta receptori pentru bacteriofagi.

3. Glicocalixul

Glicocalixul bacterian este o structura de origine bacteriana,


care contine polizaharide. Este situat la exteriorul membranei
externe a bacteriilor Gram-negative sau la exteriorul
peptidoglicanului bacteriilor Gram-pozitive.

Sunt doua tipuri de glicocalix:

a) Glicocalix de suprafata → subunitati glicoproteice care se


asambleaza sub forma unor retele regulate pe intreaga
suprafata a peretelui celular.

b) Glicocalix capsular (capsula bacteriana).


Capsula bacteriana

1. In functie de raporturile cu suprafata celulei bacteriene, capsula poate fi:

-integrata → intim asociata cu suprafata bacteriei (Streptococcus pneumoniae, Klebsiella pneumoniae)

-periferica → desi poate fi asociata cu celula bacteriana, in general este eliberata in mediu (Pseudomonas
aeruginosa)

2. In functie de grosime, capsula mai poate fi:

-microcapsula → structura foarte subtire, intim atasata de peretele celular: Streptococcus pyogenes,
Staphylococcus aureus, Mycobacterium tuberculosis

-capsula obisnuita → contur delimitat, structura distincta, grosime mare: Klebsiella pneumoniae,
Streptococcus pneumoniae, Bacillus anthracis

-strat mucos → material capsular, fara structura distincta, care se elibereaza in mediu: Corynebacterium
diphtheriae, Pseudomonas aeruginosa

Capsula este de natura polizaharidica (Streptococcus


pneumoniae, Klebsiella, Haemophilus, Bordetella). Rar, capsula poate
fi de natura proteica (bacilul carbunos).

Se poate prezenta ca o:

- retea stransa peste peretele celular (Streptococcus


pneumoniae),

- structura lamelara (Klebsiella pneumoniae),

Majoritatea polizaharidelor sunt produse la nivelul membranei citoplasmatice si secretate la exteriorul


bacteriei. Cantitatea si compozitia chimica a acestor polizaharide sunt controlate de factori fiziologici, depinzand
de prezenta si concentratia anumitor dizaharide in mediu sau de concentratia unor ioni.

Functiile glicocalixului

In vitro, glicocalixul nu este o structura esentiala, iar pierderea lui nu duce la moarte celulara. In vivo, unde se
intalnesc factori nefavorabili sau substante antibacteriene, variatii de pH, ioni de metale grele, bacteriocine,
bacteriofagi, anticorpi, fagocite etc, glicocalixul este o structura multifunctionala, cu importanta in supravietuirea
bacteriei, deoarece reprezinta suprafata de contact a celulei bacteriene cu mediul inconjurator. Functia principala
a glicocalixului este de protectie a bacteriilor impotriva agentilor nefavorabili din mediu. Reteaua glicoproteica este
suficient de laxa pentru trecerea unor molecule mici (nutrienti), dar suficient de densa pentru a impiedica trecerea
unor molecule mari (enzime, plasmide).

Glicocalixul capsular (capsula bacteriana) este un promotor al aderentei, factor de colonizare pe suprafete inerte
(glicocalixul din structura biofilmului) si protector al celulelor bacteriene contra factorilor nefavorabili si agentilor
antibacterieni din mediu.
• Colonizarea (formare de biofilm) → bacteriile se ataseaza, adera de suprafete inerte (prin intermediul
pililor si fibrelor de glicocalix), se inconjoara apoi cu o mare cantitate de glicocalix capsular (deci de
capsula bacteriana), se multiplica in interiorul acestuia si formeaza microcolonii aderente. In interiorul
acestor microcolonii, celulele bacteriene sunt protejate impotriva actiunii toxice a unor substante din
mediu, a bacteriofagilor, impotriva mecanismelor imune de aparare antibacteriana. Glicocalixul confera
bacteriilor rezistenta la anticorpi si fagocitoza, iar proprietatea antifagocitara a glicocalixului capsular
(capsula bacteriana) confera virulenta crescuta bacteriilor capsulate, comparativ cu variantele
necapsulate, usor de fagocitat. Glicocalixul protejeaza bacteriile impotriva anticorpilor, prin mascarea
suprafetelor antigenice de la nivelul peretelui celular. Glicocalixul are proprietati antigenice (antigen K),
ceea ce permite diferentierea unor tipuri serologice in cadrul aceleiasi specii becteriene.

Alte functii ale glicocalixului capsular sunt:

- rol in rezistenta bacteriilor la antibiotice

- blocheaza receptori pentru bacteriofagi la nivelul peretelui celular

- glicocalixul are receptori pentru alte tipuri de bacteriofagi

- protejeaza impotriva desicarii (eliminarea apei din corp)

- induce producerea interferonului

- este un puternic adjuvant (=substanță care activează acțiunea unui medicament) al raspunsului imun umoral

- activator al complementului pe cale alternativa

4. Sporul bacterian

Sporii bacterieni sunt forme celulare care se formeaza in cursul procesului de sporulare, ca
structuri endocelulare, ce sunt ulterior eliberate prin liza celulei mama, in mediu. Sporularea este un
proces format dintr-o suita succesiva de evenimente citologice si biochimice, determinate genetic, care
apar numai in celulele vegetative ale unor specii bacteriene, in conditii de limitare a resurselor nutritive.
Sporul ramane in stare de repaus relativ (stare dormanta), cu activitate metabolic redusa, pentru o
lunga perioada de timp. Repus in conditii favorabile de mediu, el germineaza, si, prin alta succesiune de
evenimente, da nastere unei celule vegetative noi, identica cu cea din care s-a format.

Forma, dimensiunile si localizarea sporului sunt variabile de la specie la specie:

A. Spor deformant: diametrul lui este mai mare decat cel al celulei (Clostridium spp)

B. Spor nedeformant: diametrul sporului este mai mic decat grosimea bacteriei (Bacillus spp):

- situat la capatul celulei bacteriene → terminal (Clostridium tetani)

- situat subterminal (Bacillus cereus)


Structura sporului bacterian (de la interior
la exterior):

1. Partea centrala (samburele):

- ADN (informatia genetica sporala)

- constituenti citoplasmatici, necesari


dezvoltarii ulterioare a celulei vegetative

In starea dormanta, ADN-ul este intr-o stare avansata de deshidratere si nu contine ARNm. In aceasta
etapa, ADN-ul pierde capacitatea de transcriere a informatiei genetice.

- acidul dipicolinic. Dipicolinatul de calciu are rol in rezistenta la caldura, mentinerea starii
dormante si in procesul germinarii.

2. Membrana citoplasmatica,

Samburele impreuna cu membrana citoplasmatica formeaza protoplastul, care reprezinta 50- 70% din
greutatea uscata a celulei.

3. Perete celular primordial (cortex intern)

Este situat imediat la exteriorul membranei citoplasmatice si va da nastere peretelui celular al viitoarei
celule vegetative, in timpul germinarii. Este implicat in rezistenta sporului la caldura si in mentinerea
starii de deshidratare a samburelui.

4. Cortex

5. Membrane externa

Este in contact intim cu suprafata exterioara a cortexului. Are rol de protejare a cortexului.

6. Invelisuri sporale

Reprezinta toate straturile externe la nivelul carora se realizeaza primul contact cu mediul inconjurator.
Au rol in protejarea sporilor fata de factorii nefavorabili din mediu.

Ca semnificatie biologica, sporul bacterian este cea mai primitiva forma de diferentiere celulara,
sporularea fiind un proces in urma caruia rezulta un tip diferit de ,,celula“ bacteriana, care contine
intreaga informatie genetica a celulei din care s-a format, dar care se deosebeste de aceasta prin
structura, starea dormanta (criptobioza - Cryptobiosis is a metabolic state of life entered by an organism in
response to adverse environmental conditions such as desiccation, freezing, and oxygen deficiency. In the
cryptobiotic state, all measurable metabolic processes stop, preventing reproduction, development, and repair.
When environmental conditions return to being hospitable, the organism will return to its metabolic state of life as
it was prior to the cryptobiosis.) si rezistenta crescuta la agenti fizici si chimici.
Sensul biologic al sporilor este acela de a asigura supravietuirea in timp a speciilor (prin procesul de sporulare si
rezistenta crescuta a sporilor la conditii de mediu nefavorabile), cat si prin capacitatea de germinare conditionata
si neuniforma, ceea ce previne transformarea concomitenta a tuturor sporilor in noi celule vegetative, in conditii
de mediu care pot fi doar temporar favorabile (? intrebare cu tyndalizare).

Taxonomia si Clasificarea bacteriilor

Taxonomia este considerata a fi sinonima cu sistematizarea si clasificarea in grupe taxonomice (pe baza de
similaritate) a bacteriilor. Taxonomia include identificarea bacteriana si nomenclatura speciilor bacteriene. Prima
clasificare bacteriana s-a bazat pe caractere morfologice si criterii biochimice. Progresiv, s-au introdus criterii
chemotaxonomice si metode genotipice, odata cu dezvoltarea tehnologiei. Mult timp s-a considerat ca
apartenenta la clase taxonomice se face pe baza relatiilor filogenetice, codificate de macromolecule inalt
conservate, cum ar fi genele ce codofica ARNr 16S sau 23S.

In 1987, ,,Ad Hoc Committee on Reconciliation of Approaches to Bacterial Systematics” a decis ca


incadrarea taxonomica trebuie facuta pe criterii filogenetice, pe baza secventierii complete a genomului bacterian,
reprezentand procedura standard si cea mai aplicabila procedura. In prezent, taxonomia bacteriana se bazeaza pe
clasificarea propusa de Bergey`s Manual of Systematic Bacteriology, care nu este recunoscut ca document oficial
de catre ,,International Committee on Systematics of Procaryotes”. In acest manual, schemele de identificare si
nomenclatura sunt doar recomandari din partea autorilor.

Metode de clasificare si identificare bacteriana

Sunt tehnici genotipice si fenotipice care contribuie la obtinerea informatiilor filogenetice. Informatiile
genotipice deriva din studiul acizilor nucleici din celulele bacteriene, iar informatiile fenotipice provin din analiza
proteinelor si a functiilor lor, precum si din analiza markerilor chemotaxonomici.

1.Tehnici genotipice

A. Studii de hibridizare ADN-ADN → metoda recunoscuta ca fiind de referinta in stabilirea


relatiilor in interiorul si intre speciile bacteriene

B. Metode bazate pe secventierea genomului bacterian → asemanatoare, dar superioara, pentru


ca se aplica intregului genom, avand o rezolutie foarte buna privind deosebirea intre specii foarte
apropiate.

C. Studii ARNr → singura cea mai buna tinta pentru studii filogenetice, deoarece ARNr:

- este prezent in toata celula bacteriana

- constant functional

- alcatuit din domenii inalt conservate, dar si domenii variabile

- noi tehnologii prin care se exploreaza caracteristicile universale ale genelor rRNA:
pirosecventiere (pyrosequencing), HRM (high resolution melting) pentru caracterizarea
produsilor PCR, rezultati din 3 regiuni hipervariabile ale genei 16S rRNA, detectata la specii
patogene.
D. Secventierea genelor codante pentru proteine (macromolecule-rol de ceas microbiologic):
proteine ribozomale, chaperonin, ARN-polimeraza, RecA, superoxid dismutaza

2. Tehnici fenotipice si metode biochimice

A. Spectrometrie de masa (MALDI- TOF)

B. FTIR Spectroscopy (radiatii in infrarosu).

,,International Code of Nomenclature of Bacteria” include reguli de nomenclatura bacteriana, astfel ca de


pe 01.01.1980 → un nou start in nomenclatura bacteriana → Approved Lists of Bacterial Names, publicata in the
Judicial Commission of the International Committee on Systematic Bacteriology, azi – International Journal of
Systematic and Evolutionary Microbiology.

In prezent sunt descrise aproximativ 10 000 specii bacteriene, mai putin de 0,1% din diversitatea microbiana
existenta. Chiar daca s-a atins un progres remarcabil in descrierea de noi taxoni, iar identificarea poate fi
considerabil accelerata, provocarea de a descrie adecvat diversitatea procariotelor poate dura si cateva secole. O
intrebare cheie pentru comunitatea sistematizarii si taxonomiei bacteriene o reprezinta cum se poate continua
descrierea de noi taxoni de procariote, daca dorim sa acoperim putin mai mult decat varful iceberg-ului in
urmatoarele cateva decenii? In lumina unei vaste diversitati bacteriene subraportate, se pune intrebarea: cat de
multa caracterizare si incadrare taxonomica bacteriana este suficienta/ necesara?

Taxonomie: Supraregn - Regn - Încrengătură - Clasă - Ordin - Familie - Trib - Gen - Specie -
Subspecie (Rasă) - Formă

Domeniul (sau supraregn) este un grup taxonomic care reprezintă cel mai înalt nivel din clasificarea științifică.
Domeniul constă în unul sau mai multe regnuri. Termenul a fost propus în 1990 de către Carl Woese, care a
împărțit toate organismele vii în trei domenii. Se mai numesc imperii.

1. Bacteria (Eubacteria)
2. Archaea (Archaebacteria)
3. Eucariote (Eukarya)

Subspecia, în sistematica din biologie, este o subdiviziune a unei specii și este echivalentă cu rasa geografică.
Criteriul care face să fie considerați doi indivizi ca aparținân la două subspecii diferite și nu la două specii este
capacitatea acestora de a se încrucișa liber între ei și de a da descendenți fertili.
Forma este unitatea taxonomică cea mai mică în biologie, inferioară subspeciei și rasei. Această unitate
taxonomică se referă fie la un singur individ, cu caracterele sale morfologice și fiziologice fie la un grup de indivizi.
Unități sistematice în biologie inferioare formei nu sunt.

Taxonomia se ocupa cu studiul clasificarii, nomenclaturii si


identificarii organismelor vii.

CARL VON LINNE', un botanist suedez, a fost cel care si-a


dat seama de importanta existentei unui sistem de recunoastere si
definire a proprietatilor organismelor, stabilind reguli
fundamentale pentru categoriile taxonomice sau taxoni. Sistemul lui Linne' a servit cu succes la incadrarea in
categorii a celor peste doua milioane de tipuri diferite de organisme descoperite ulterior.

Clasificarea este aranjarea ordonata a organismelor in grupe, preferabil intr-un sistem bazat pe relatii
evolutive.

Nomenclatura este procesul de desemnare a numelor pentru diferitele ranguri taxonomice ale fiecarei
specii de microorganisme.

Identificarea este procesul de descoperire si inregistrare a trasaturilor organismelor, asfel incat ele sa poata
fi introduse intr-o schema taxonomica globala.

Toti acesti termeni se aplica in sistematica, ce reprezinta studiul diversitatii microorganismelor si al relatiilor
intre ele.

2.2 NIVELE DE CLASIFICARE

Taxonii principali intr-o schema de clasificare sunt organizati in 7 ranguri descendente, incepand cu
un regn, cel mai mare si cel mai general, si terminand cu o specie, cel mai mic si cel mai specific.

Toti membrii unui regn au in comun numai una sau cateva caracteristici generale, in timp ce membrii unei
specii au in comun majoritatea caracteristicilor lor, reprezentand toti acelasi fel de organism.

Intre nivelul superior si cel inferior, cei cinci taxoni in ordine descendenta sunt reprezentati
de:phylum (pentru animale si protozoare) sau diviziune (pentru bacterii, fungi, alge si plante), clasa, ordin,
familie si gen.

Bacteriile sunt studiate, cu rare exceptii, nu ca indivizi, ci ca populatii obtinute in laborator sub forma
de culturi pure. Culturile pure pot fi mentinute in stare viabila, subcultivate, supuse testelor experimentale si
transportate de la un laborator la altul.

Unitatea taxonomica fundamentala este specia bacteriana, care este definita dupa alte criterii decat la
organismele superioare. Pentru bacterii nu exista granite strict naturale ale speciilor, nici separare geografica. Sub
aspect practic specia bacteriana poate fi considerata ca o colectie de alte tulpini.

Tulpina reprezinta unitatea practica de lucru, fiind formata din descendentii unei singure izolari din mediu,
in cultura pura.

Colonia reprezinta o aglomerare macroscopica de celule, care apare pe o zona bine delimitata a suprafetei
mediului de cultura solid si provine din multiplicarea unei singure celule. Una dintre tulpinile speciei este
desemnata ca tulpina tip si serveste ca tulpina purtatoare de nume pentru specie. Tulpinile tip ale speciilor sunt
depozitate in asa numitele colectii de culturi (colectii de tulpini). De aici ele pot fi obtinute si utilizate ca tulpini de
referinta pentru compararea directa cu izolatele noi in vederea identificarii lor corecte.

Genul bacterian este un grup taxonomic bine definit, alcatuit din specii, in mod clar separate de alte genuri.

2.3 DESEMNAREA NUMELUI STIINTIFIC AL SPECIILOR

Pentru desemnarea numelui stiintific sau specific este utilizat sistemul binominal (cu doua nume) al
nomenclaturii. Numele stiintific este intotdeauna o combinatie a numelui de gen, urmat de numele de specie
(epitetul specific). Initiala genului din numele stiintific este scrisa intotdeauna cu litera mare, iar a speciei cu litera
mica. Ambele nume sunt scrise cu caractere italice sau subliniate. Epitetul specific se scrie cu initiala mica si nu se
prescurteaza. Pentru denumirile stiintifice se utilizeaza limba latina sau greaca. Numirea unui organism nou
descoperit este supervizata de un grup international de experti care verifica daca au fost urmate procedeele
standard si ca nu exista deja un nume dat anterior organismului sau un alt organism cu acelasi nume. Denumirea
unui numar de specii a fost data dupa numele unui microbiolog care a descoperit microorganismul respectiv sau a
adus contributii importante in domeniu. Alte nume provin de la o particularitate a microorganismului (forma,
culoare), locul unde poate fi gasit sau boala pe care o produce. Exemplificam cu cateva nume specifice:

· Pseudomonas tomato - Gr. pseudo = fals; monas = unitate; tomato = fruct. Deci o bacterie care infecteaza
tomatele.

· Lactobacillus sanfrancisco - L. lacto = lapte; bacillus = bastonas mic. O specie utilizata in asociere cu o drojdie
( Saccharomyces exiguus) pentru fabricarea unui tip de paine din San Francisco.

· Giardia lamblia - de la Alfred Giard, un microbiolog francez si Vilem Lambl, un medic din Boemia, ambii
cercetand micoorganismul, care determina o infectie intestinala severa.