Sunteți pe pagina 1din 8

MICROBIOLOGIE – CURS 4

Fiziologie bacteriana. Cresterea, multiplicarea si moartea bacteriilor. Curba cresterii microbiene.


Factorii care influenteaza cresterea bacteriilor. Cultivarea bacteriilor.

Metabolismul bacterian. Respiratia bacteriana.

I. Cresterea, multiplicarea si moartea bacteriilor. Curba cresterii microbiene.

Creşterea bacteriana reprezintă mărirea coordonată, ireversibilă, a dimensiunilor unui organism. Cresterea bacteriana:

 este o consecinţă a sintezei specifice, coordonate, a compuşilor celulari noi pe baza substanţelor nutritive din mediu
 este coordonată genetic
 depinde de concentraţia, tipul şi accesibilitatea substanţelor nutritive, precum şi de sursa de energie

Pentru organismele monocelulare (cum sunt bacteriile) creşterea reprezintă marirea dimensiunilor celulei, ca rezultat al cresterii
tuturor elementelor celulare (creşterea masei bacteriene), precum şi sporirea numărului de celule din cultură (creşterea concentraţiei
celulelor). Creşterea bacteriilor are loc tridimensional, prin mărirea coordonată a celor trei dimensiuni: lungimea, lăţimea şi grosimea.
Deoarece creşterea biologică a bacteriei este urmată de diviziunea ei, cresterea numărului bacteriilor în cultură este rezultatul multipli-
cării (diviziunii) celulare.

Multiplicarea celulelor procariote


Multiplicarea bacteriilor este o urmare a cresterii dimensiunii celulei (cresterea dimensiunii celulei este urmata de diviziunea
celulara). Creşterea biologică a bacteriei nu este un proces infinit, dar se întrerupe la un anumit moment în care se iniţiază diviziunea
celulară. Mecanismul care determină finalizarea creşterii şi iniţierea diviziunii nu este in prezent stabilit. Multiplicarea celulei este
precedată de replicarea cromozomului şi multiplicarea tuturor constituenţilor celulari care sunt determinaţi de informaţia genetică a
acestuia.
Diviziunea bacteriilor se realizează prin cîteva mecanisme:
 diviziune directă, simplă sau binară;
 înmugurire şi ramificare;
 prin spori
1. Multiplicarea prin diviziune directă
Diviziunea directă este tipică bacteriilor care se află în condiţii optime de dezvoltare. In urma acestui mod de diviziune rezultă
două celule noi care pot fi de dimensiuni aproximativ egale (izomorfe) sau diferite (heteromorfe). Diviziunea are loc în functie de
numarul planurilor de diviziune. Cocilor le este caracteristic un plan de diviziune. Bastonaşele şi bacteriile spiralate se divid, de regulă,
într-un plan transversal, perpendicular pe axa mare.
Diviziunea binară la celulele procariote se produce în trei etape succesive:
1) Diviziunea în două părţi egale a citoplasmei prin intermediul unui sept membranar perpendicular sau paralel cu axul mare a
celulei.
2) Invaginarea peretelui celular în regiunea mediană a septului transversal. La finele acestei etape septul transversal este separat în
două foiţe de peretele celular, iar bacteriile formate posedă citoplasmă, nucleoid si membrană citoplasmatică proprie dar
peretele celular este comun.
3) Celulele se separă prin scindarea peretelui celular comun în două părţi egale. La unele bacterii peretele transversal nou
constituit nu este complet, iar septul membranar la finele diviziunii nu se separă în două părţi formînd o plasmadesmă, astfel
încat celulele nou formate răman legate.
2. Multiplicarea prin înmugurire şi ramificare
Mugurii şi ramificaţiile se formează în urma apariţiei unui apendice (umflătura) terminal în afara celulei. Apendicele creşte
devenind o celulă ovoidă care are un tub de conexiune cu celula mamă. La finele diviziunii în partea mediană a tubului apare un sept
transversal. Celulele generate prin înmugurire au tendinţa de a rămîne împreună şi de a forma ,,colonii” de celule care sunt unite prin
formaţiuni tubulare.

3. Multiplicarea prin spori


In anumite etape de dezvoltare, la extremităţile miceliului aerian are loc sporogeneza prin fragmentare sau segmentare. În cazul
sporogenezei prin fragmentare se produce concentrarea citoplasmei sporofitului astfel încat apar formaţiuni interne sferice care apoi sunt
,,îmbrăcate” în membrane. După maturizare sporii sunt puşi în libertate în urma ruperii membranei sporofitului. Sporogeneza prin
segmentare are loc prin apariţia septurilor transversale la extremităţile hifelor aeriene. Celulele nou formate se transformă în spori.

Dinamica creşterii numerice a procariotelor


Dinamica acumulării bacteriilor poate fi cu precizie stabilită pentru populaţiile aflate în condiţii stabile de laborator. O astfel de
informaţie este necesară pentru realizarea obiectivelor de cercetare a bacteriilor. În condiţii de laborator culturile bacteriene pot fi de
două tipuri:
 statice (discontinui) care reprezintă sisteme de tip închis  culturi care prezintă un volum limitat de mediu, care nu primesc şi
nu cedează materie şi energie mediului extern
 continui (de tip deschis)  culturi care cedează şi adiţionează din mediul extern materie şi energie

A. Faza de latenţă (eng. lag = a întarzia, a rămane în urmă)


Această fază începe în momentul introducerii bacteriilor în mediul de cultură (însămanţării) şi momentul iniţierii multiplicării
lor. Pe parcursul acestei faze numărul bacteriilor rămîne constant sau scade din cauza incapabilităţii unor bacterii de a suporta condiţiile
noi ale mediului. În această perioadă au loc procese de adaptare la condiţiile noi ale mediului.
Durata fazei de lag este diferită şi depinde de originea şi starea fiziologică a bacteriilor insămînţate, care pot fi colectate din:
 culturi vechi cu insuficienţă enzimatică;
 culturi tinere, în curs de multiplicare, din medii similare celor în care au fost însămînţate;
 culturi tinere, în curs de multiplicare, dar din medii diferite de cele în care au fost însămînţate.
În cursul acestei faze, bacteriile sunt active din punct de vedere metabolic, cresc în dimensiuni si îşi utilizează toate substanţele
nutritive de rezervă din citoplasmă.
Durata fazei de latenta difera în funcţie de specie, de condiţiile de mediu, de numărul de celule din inocul (1/2 h şi 3-4 h la
bacteriile sporulate).
Caracteristicile fazei de latenta:
 numărul bacteriilor este staţionar
 metabolismul este intens
 creşte volumul bacteriilor
 sensibilitate crescută la antibiotice
In faza de accelerare bacteriile încep să se înmulţească.

B. Faza iniţierii şi accelerării ritmului de creştere


În această fază începe multiplicarea bacteriilor cu scurtarea progresivă a timpului de generaţie pană la atingerea unei valori
constante tipice fazei ulterioare.

C. Faza de multiplicare exponenţială sau de creştere logaritmică


Evoluţia culturii bacteriene în această etapă de creştere se produce în progresie geometrică (se multiplică printr-un factor
constant la fiecare unitate de timp). În această perioadă celulele bacteriene au dimensiuni mai mari comparativ cu cele obişnuite, cu
forme constante, caracteristice speciei, cu citoplasma omogenă intens bazofilă, cu un conţinut sporit de ARN şi cu 2-4 molecule de
ADN, lipsită de substanţe de rezervă.
Astfel de celule sunt cele mai potrivite pentru studierea morfologiei, proprietăţilor fiziologice şi biochimice. Evoluţia acestei
faze are loc pană în momentul in care unul dintre componenţii nutritivi esenţiali ai mediului sunt consumaţi sau/şi în mediul de cultivare
se acumulează unul sau caţiva cataboliţi cu efect toxic asupra culturii.
Caracteristicile fazei exponentiale:
 bacteriile se înmulţesc în progresie logaritmică; intr-un grafic timp/nr. bacterii aceasta faza are un grafic liniar
 este posibilă doar in vitro
 durata (în general 2-3 ore în funcţie de TG – timp de generatie)
o Escherichia coli – TG 10 minute
o Mycobacterium tuberculosis – 25 ore
 bacteriile prezintă toate caracterele speciei
 sensibilitate mare la antibiotice
 compoziţia mediului se schimbă
 perioadă de încetinire
Indicii fazei exponenţiale sunt timpul de generaţie şi rata de creştere. Ei pot fi stabiliţi cunoscand concentraţiile bacteriene în
diferite momente.
Timpul de generaţie (g) reprezinta timpul de dublare a numărului de celule în cultură. Timpul de generaţie a unei populaţii de
bacterii în condiţii optime de cultivare este determinat genetic, deci are caracter specific. De exemplu, pentru Bacilllus megatherium este
9 min, pentru E.coli de 20 min iar pentru Mycobacterium tuberculosis de 27 ore.
Rata de creştere (r) reprezinta numărul de generaţii într-o anumită unitate de timp şi este o mărime inversă timpului de
generaţie. Rata de creştere a unei populaţii de bacterii variază în funcţie de condiţiile de mediu.

D. Faza staţionara
Dureaza câteva ore. Numărul de bacterii este constant (ele nu se înmulţesc, nu mor). Caracteristicile fazei stationare:
 sensibilitate scăzută la chimioterapice
 apar modificări ale morfologiei şi caracterelor tinctoriale
 se produc anumiţi metaboliţi secundari cu distribuţie taxonomică foarte riguroasă
o Antibiotice (Actinomyces)
o Colicine (Pseudomonas aeruginosa)
o Exotoxine (Corynebacterium diphtheriae Clostridium tetani etc.)
 se produce sporogeneza la bacteriile sporulate

E. Faza de încetenire a creşterii (faza creşterii negative). Faza de declin.


Factorul limitativ al mediului (nutritiv sau/şi cel cu efect toxic) determină reducerea vitezei de multiplicare a bacteriilor şi a
ratei de creştere. Apar celule moarte.
Caracteristicile fazei de declin:
 durata – zile
 numărul de bacterii scade constant (epuizarea substratului nutritiv şi acumularea de metaboliţi toxici)
 apar modificări morfologice
 autosterilizare sau sporulare completă

Fiziologia creşterii microorganismelor procariote


Procesul de creştere a microbilor este determinat de trei factori fiziologici esenţiali:
1. Prezenţa membranei biologice la suprafaţa celulei care prin proprietăţile sale de permeabilitate selectivă menţine în interiorul celulei
o mare concentraţie de molecule absolut necesare procesului de biosinteză şi permite totodata transportul substanţelor nutritive în celulă.
2. Sursa energetică: solară sau chimică.
3. Prezenţa şi activitatea enzimelor care catalizează procesele de transformare a substanţelor moleculare în constituenţi celulari noi.
Creşterea bacteriilor este controlată de condiţiile mediului extern: regimul termic, hidric, pH, presiunea osmotică etc. În
practica cultivării microorganismelor, creşterea bacteriilor (numerică şi a biomasei) are ca suport anumite principii specifice bazate
cerinţele nutritive, energetice, condiţiile de respiraţie etc.

Medii nutritive destinate cultivării microorganismelor


Fiecare organism primeşte din mediul extern substanţe nutritive (substanţe şi elemente chimice) necesare pentru biosinteza
celulară şi pentru obţinerea energiei. Microorganismele procariote care populează apele, solurile, aerul, organismele animale şi vegetale
obţin substanţele şi elementele chimice din mediul înconjurător. Procariotele cultivate în condiţii artificiale obţin substanţele nutritive
din mediile nutritive sintetice elaborate de om. Creşterea şi dezvoltarea microrganismelor este condiţionată de mediile nutritive. Acestea
reprezintă un amestec de substanţe chimice diferite ca natură chimică, complexitate, provenienţă si consistenţă, care asigură bacteriilor
substanţe nutritive şi energie (microorganismele chimiotrofe).
Primul mediu nutritiv utilizat în scopul cultivării microorganismelor a fost constituit din fragmente de cartofi sterilizate si a
fost propus de R. Koch în 1832. Ulterior savantul a propus utilizarea mediilor solidificate cu gelatină. Fannie Eilshemius Hesse în 1883 a
folosit agarul ca solidificant al mediilor nutritive.
Complexitatea chimică a mediilor nutritive utilizate pentru cultivarea microorganismelor depinde de capacităţile de biosinteză a
acestora, practic, de setul lor enzimatic (daca bacteriile pot sintetiza sau nu un compus; daca nu il pot sintetiza, il vom pune in mediu, iar
daca il pot sintetiza, nu este nevoie sa punem in mediu decat substratul necesar sintezei compusului respectiv). Clasificarea mediilor
nutritive este efectuată în baza a mai multor criterii. În acelaşi timp nu putem vorbi despre o clasificare absolută, suprapunerile fiind
foarte frecvente.
Clasificarea mediilor nutritive:

I. După provenienţă
1. Medii naturale care nu au o compoziţie chimică definită.
2. Medii artificiale care au o compoziţie chimică definită.
3. Medii seminaturale sau semiartificiale.

II. După scopul utilizării.


1. Medii uzuale utilizate pentru cultivarea unui mare număr de microorganisme (bulionul, apa peptonată, gelatina).
2. Medii speciale utilizate în scopuri bine determinate care permit creşterea preferenţială a anumitor specii de microorganisme si
evidenţierea anumitor caractere particulare de metabolism.
a) Medii selective  includ unul sau mai mulţi agenţi care inhibă sau limitează (bacteriostatice) creşterea şi dezvoltarea
anumitor specii de microorganisme şi creează condiţii de dezvoltare pentru alte specii. Astfel de inhibitori sunt: coloranţii, antibioticele,
sărurile biliare, sărurile metalelor grele etc.
b) Medii de îmbogăţire  nu conţin substanţe bacteriostatice, dar oferă prin compozitia lor preferinţe de creştere pentru
anumite specii de microorganisme care au o viteza mare de dezvoltare comparativ cu alte specii asociate lor. La prepararea acestor medii
se ţine cont de particularităţile fiziologice ale microorganismelor: temperatura optimă de dezvoltare (probele pentru izolare sunt tratate
termic pentru obţinerea formelor sporogene sau termorezistente), pH-ul mediului, toleranţa la inhibitori, necesităţi nutritive etc.
c) Medii elective  nu conţin inhibitori de creştere, dar prin componenţa lor satisfac necesităţile minime ale unor specii date.
De exemplu un mediu lipsit de azot este electiv pentru dezvoltarea azotfixatorilor.
d) Medii de diagnostic diferenţial  sunt acele medii care prin componenţa lor evidenţiază anumite particularităţi metabolice
ale microorganismelor care aparţin aceleiaşi specii. Astfel speciile hemolitice pot fi deosebite de cele nehemolitice prin examinarea
coloniilor crescute pe medii geloză-sange.

III. În funcţie de prezenţa sau lipsa oxigenului molecular se disting medii pentru aerobi şi medii pentru anaerobi. Mediile pentru
anaerobi se caracterizează prin adăugarea substanţelor chimice cu proprietăţi redox precum tioglicolat de sodiu, acid ascorbic, cisteina,
fragmente proaspete de organe vegetale sau animale.

IV. După consistenţă


Dupa consistenta, mediile pot fi:
- solide
- lichide
- semilichide
- granulate

CERINTELE UNUI MEDIU NUTRITIV


1. Să ofere gradul optim de umiditate pentru microorganisme.
2. Să ofere substanţele nutritive speciale (sursa de N, C, săruri minerale, factori de creştere).
3. Să asigure condiţii optime de aeraţie sau condiţii de anaerobioză pentru anaerobi.
4. Să fie sterile.
5. Să fie limpezi pentru a permite studierea proprietăţilor culturale ale microorganismelor.

Metabolismul bacterian
La bacterii principalele cai sau cicluri metabolice se intalnesc in forma identica sau foarte asemanatoare cu cele prezente in
organismele superioare.
Microorganismele prezinta o mare diversitate metabolica. In aceasta diversitate exista caracteristici care individualizeaza
metabolismul bacterian:
1. Este un metabolism unicelular care se desfasoara intr-o singura celula sau un singur tip de celula.
2. Este un metabolism necompartimentat (lipsa organitelor citoplasmatice).
3. Este un metabolism teleonomic - in timpul evolutiei au fost selectate acele cai metabolice si mecanisme de reglare care-i
asigura o eficienta maxima.
4. Este un metabolism de mare intensitate, ceea ce asigura o multiplicare rapida, cu timp de generatie de 20 min.

In complexitatea metabolica a lumii bacteriene actioneaza o restrictie genetica determinata de cantitatea de informatie. De
exemplu, cromozomul bacterian al E. coli codifica ~ 3000 tipuri de proteine. Dintre acestea, 2000 sunt enzme implicate in metabolismul
celular.

Diversitatea metabolica in raport cu factorii de mediu


I. Temperatura
Pentru dezvoltare este necesar un interval de temperatura: minima, optima si maxima. In raport cu temperatura optima de
dezvoltare se disting trei grupe principale:
a) Bacterii psihro- sau criofile  temperatura optima de 0º C, 15º C, 25- 30º C (ghetari, poli, ocean arctic)
b) Bacterii mezofile  temperatura optima de 30 - 45º C (bacterii cu habitat uman, temp. optima ~ 37ºC)
c) Bacterii termofile  temperatura optima de 55- 70º C (izvoare termale)
II. pH-ul
Este situat de obicei in zona neutralitatii. Exista specii bacteriene care se dezvolta la pH mai acid  bacterii acidofile
(Lactobacillus spp.). Vibrio cholerae se dezvolta la pH = 9 (bazic).

III. Osmolaritatea
Bacteriile sunt osmotolerante (se dezvolata intr-o paleta larga de osmolaritate). Exista specii bacteriene care traiesc in ape
marine, strict halofile (termenul de halofil face referire la organismele vii care pot trăi în mediul sărat adică în mediile în care
concentrația de sare este ridicată): Vibrio parahaemolyticus. Altele, halotolerante (Staphylococcus aureus) se dezvolta si in conditii
obisnuite, dar si la concentratii mari de NaCl (> 3,5%).

IV. Necesitati nutritive


Substante chimice existente in mediu, utilizate de bacterii pentru crestere si multiplicare. S-au descris tipuri principale de
nutritie, pe baza a doua criterii importante:
1. Sursa de energie:
a) Tip fototrof  care utilizeaza energia radianta luminoasa (intalnit la bacterii fotosintetice)
b) Tip chimiotrof  bacteriile obtin energia prin oxidare chimica.
b.1) tip chimiolitotrof  energia eliberata prin oxidarea substantelor anorganice (compusi anorganici de
sulf, ion amoniu, nitrat, hidrogen etc)
b.2) tip chimioorganotrof  energie obtinuta prin oxidarea substantelor organice
2. Sursa de carbon (C) utilizata de bacterii pentru sinteza componentelor celulare:
a) Bacterii autotrofe  se dezvolta in medii compuse exclusiv din substante anorganice, unica sursa de carbon fiind
CO2 dizolvat in mediu, traind independent de materialul organic.
b) Bacterii mixotrofe  pot utiliza atat substante organice, cat si CO2 ca sursa de carbon. Aceste specii bacteriene
sunt larg raspandite in natura, dar nu apartin microbiotei animale.
c) Bacterii heterotrofe  utilizeaza ca sursa de carbon substante organice. Aceasta categorie de bacterii utilizeaza, pe
langa sursa de carbon, si azot si factori de crestere (sursa de C + N + factori de crestere). Acestea sunt substante nesintetizate de
bacterii care trebuie adaugate in mediile de cultura pentru a asigura dezvoltarea acestora in afara organismului. Factorii de
crestere sunt: vitaminele B, K, vitamina C, vitamine liposolubile precum A, D, aminoacizi, baze purinice, pirimidinice,
nucleotide etc. Bacteriile din genul Haemophilus se dezvolta pe medii cu sange care contine doi factori de crestere
indispensabili: factorul ,,X” (hemina) si factorul ,,V” (NAD, NADP). Pentru bacteriile din genul Mycoplasma, factorul de
crestere este colesterolul. La Leptospira, acizii grasi joaca rol de factori de crestere.
d) Bacterii paratrofe  nu se dezvolta decat pe celule vii (paraziti obligatorii celulari): Rickettsia si Chlamydiaceae.

Bacteriile care paraziteaza omul si animalele se caracterizeaza astfel: bacterii heterotrofe, chimioorganotrofe, mezofile,
osmotolerante.

Metabolismul energetic
Oxido-reducerea
Bacteriile heterotrofe care paraziteaza omul obtin energia necesara vietii din energia chimica inmagazinata in substantele
organice. Eliberarea acestei energii se face prin reactii de oxido-reducere. Oxidarea inseamna cedarea de electroni de catre un substrat
donor de electroni unui substrat acceptor de electroni care va fi redus. In prima jumatate a reactiei are loc eliberarea de electroni, iar in a
doua acceptarea de electroni, rezultand reactii cuplate de oxido-reducere. In reactia de oxidare se elibereaza energia chimica
inmagazinata, donorul de electroni fiind sursa de energie. Pentru substantele chimioorganice donarea de electroni este insotita de donare
de hidrogen.
Transferul electronilor de pe substratul donor pe cel acceptor se face dependent de potentialul de oxido-reducere (potential redox).
Un cuplu redox este alcatuit dintr-o componenta redusa si o componenta in forma oxidata (ex. NAD+ - NADH, O2 - H2O  vezi
Lipincott).
Principalele tipuri de eliberare a energiei
I. Respiratia
Donorul de H+ este o substanta organica, iar acceptorul este O2, transferul de electroni facandu-se prin lantul respirator. Pentru
bacteriile chimioautotrofe donorul de hidrogen este reprezentat de o substanta anorganica.

II. Respiratia anaeroba


Donorul este reprezentat de substante chimice, iar acceptorul de o substanta anorganica, transferul de electroni facandu-se prin
lantul respirator.

III. Fermentatia
Procese de oxido-reducere care realizeaza o oxidare partiala a substratului, donorul si acceptorul fiind substante organice.

In functie de gradul de utilizare a acestor procese pentru obtinerea energiei si de relatia cu oxigenul din mediu, bacteriile se pot
grupa astfel:
1. Bacterii strict aerobe  necesita pentru dezvoltarea lor prezenta in mediu a O2 ca unic acceptor de hidrogen (proces de
respiratie). Ex: Mycobacterium tuberculosis, Bacillus anthracis, Pseudomonas aeruginosa etc.
2. Bacterii strict anaerobe  se dezvolta in medii lipsite de oxigen, prezenta acestuia avand efect bactericid (obtinerea
energiei numai prin procese de fermentatie). Ex.: Clostridium, Bacteroides, Fusobacterium etc.
3. Bacterii aerob-facultativ anaerobe  bacterii care se dezvolta mai bine in mediu cu O 2 (procese de respiratie), dar si in
lipsa O2, in conditii de anaerobioza (procese de fermentatie, pentru obtinerea de energie).
4. Bacterii microaerofile  pot folosi procese de respiratie sau fermentatie, dar cresc mai bine in conditiile in care mediul are
o tensiune scazuta de oxigen, realizata prin imbogatire cu 5-20% CO2 (Neisseria, Brucella).
5. Bacterii aerotolerante (Streptococcus)  obtin energia din procesele de fermentatie, fiind lipsite de lant respirator, dar se
dezvolta si in prezenta O2, care nu are efect nociv.

Inmagazinarea energiei
O parte din energia eliberata prin procesele de oxido-reducere se pierde sub forma de caldura sau este utilizata direct pentru
functii celulare (mobilitate, transport prin membrana). Pentru economia metabolica a celulei este important ca energia eliberata sa fie
captata. ATP-ul serveste in lumea vie ca principalul compus de inmagazinare si apoi de eliberare a energiei.
In procesele de fermentatie, fermentarea glucozei este modalitatea principala de sinteza a ATP-ului.

Fermentarea glucozei (glicoliza - calea Embden-Meyerhoff-Parnas) este modalitatea principala de sinteza a ATP. Rezulta ca produs
final, acidul piruvic. In bilantul energetic al glicolizei se sintetizeaza 2 molecule de ATP.
(Glucoza-gliceraldehida-piruvat- etanol + CO2)

Fosforilarea cuplata cu transportul de electroni. Fosforilarea oxidativa. Lantul respirator.


In respiratie, perechile de electroni, cedate de substratul oxidat sunt acceptate de NAD si transportate la acceptorul final (in
respiratie  O2) prin lantul respirator. La bacterii, acesta este constituit similar cu cel al mitocondriilor, cu particularitatea ca este
structurat in membrana citoplasmatica. Functiile acestui lant este de a transporta electronii de la substratul oxidat la acceptorul final (O2,
NO3, NO2, SO4) si de a elibera energie ce va fi captata in ATP. In lantul respirator se elibereaza energie si se formeaza o molecula de
ATP.
Prin cuplarea glicolizei cu ciclul acizilor tricarboxilici (CAT – Ciclul Krebs) si lantul respirator, o molecula de glucoza poate
genera 38 moli de ATP.

Metabolism intermediar
Metabolismul glucidelor
Polizaharidele utilizate de bacterii (celuloza, amidon, glicogen, pectina etc.) nu pot patrunde ca atare in celula. Ele sunt
degradate de doua categorii de enzime extracelulare:
a) Exohidrolaze  scindeaza unitatile monozaharidice din extremitatile lanturilor polizaharidice
b) Endohidrolaze  hidrolizeaza unitatile interne ale acestora
Metabolismul acizilor organici
Degradarea si sinteza principalilor acizi organici (C3-C6) se realizeaza prin ciclul acizilor tricarboxilici (CAT) sau ciclul Krebs.
Acesta permite utilizarea acizilor organici ca sursa de carbon si energie.
Metabolismul aminoacizilor
Degradarea aminoacizilor este initiata de indepartarea gruparii aminice prin urmatoarele reactii:
- Transaminare
- Dezaminare
Dupa indepartarea grupei aminice, scheletul de carbon intra in reactii degradative prin ciclul acizilor tricarboxilici.
Sinteza aminoacizilor este asigurata de o mare complexitate de reactii metabolice. Scheletul carbonic al principalilor aminoacizi provine
din caile metabolice: glicoliza, ciclul acizilor tricarboxilici. In aceasta sinteza intervin reactiile reversibile de transaminare,
dehidrogenazele, sintetazele. Pentru utilizarea NH3 se atribuie un rol major glutamat-dehidrogenazei (GDH), glutamat-sintetazei,
glutamin-sintetazei.
Metabolismul lipidic
Degradarea trigliceridelor se face cu lipaze extracelulare in glicerol si acizi grasi liberi. Fosfolipidele sunt degradate de mai
multe fosfolipaze. Acizii grasi sunt degradati preponderent prin procesul de β-oxidare: acidul gras este activat de CoA si apoi oxidat,
prin eliberare de acetil-CoA si formarea unui acid cu 2C in minus. Acizii grasi sunt surse foarte bune de energie (o molecula de acid
palmitic genereaza 129 moli ATP). Acizii grasi cu catena ramificata au rol major in mentinerea fluiditatii membranei citoplasmatice.

In viata celulei bacteriene nu se desfasoara separat un metabolism anabolic si un altul catabolic. Exista o retea interconectata de
reactii care furnizeaza pe de o parte energia, iar pe de alta parte, compusii chimici, de la cei mai simpli, pana la macromolecule, care sa
asigure cresterea si multiplicarea bacteriana. Bacteriile isi sintetizeaza intreg materialul celular pornind de la o substanta chimica simpla
(glucoza), azot anorganic, saruri minerale. Din substanta simpla se produc monomerii esentiali (aminoacizi, nucleotide, carbohidrati,
acizi grasi), din care rezulta, prin process de polimerizare, macromoleculele. Sinteza acestora se face in doua modalitati distincte: acizii
nucleici si proteinele se sintetizeaza pe matrita, iar celelalte macromolecule (lipide, polizaharide) prin polimerizare enzimatica. Din
macromolecule sunt asamblate structurile celulare.