Sunteți pe pagina 1din 5

INTRODUCERE

Oamenii au fost preocupați încă din cele mai vechi timpuri de problemele legate de limbă și
limbaj. Fie că și-au pus întrebări cu privire la originile limbajului, fie cu privire la funcționalitatea și
finalitatea acestuia, trestiile gânditoare au încercat să afle răspunsuri legate de cea mai caracteristică și
definitoare dintre facultățile umane. Teoriile asupra originii şi caracteristicilor limbii s-au succedat, ele
însele dezvoltându-se o dată cu societatea. Secole de-a rândul, până în secolul al XIX-lea, nimeni nu a
putut contesta teoria originii divine a limbii. În 1650, James Usher (1581-1656), arhiepiscop din
Armagh, dezvăluia, în urma unor studii asupra Vechiului Testament, chiar şi anul în care a avut loc
Crearea omului: 4004 a.C. Preluând datele sale, cărturarii au stabilit până şi data exactă: 23 octombrie,
ora 9 a.m.
Neîndrăznind să combată dogma religioasă, dar dornici de aflarea adevărului şi în mod deosebit
interesaţi de cercetare şi de tot ceea ce însemna ştiinţă, naturaliştii pun bazele a ceea ce avea să devină,
mai târziu, evoluţionismul.
În 1758, Karl von Linné (1707-1787) întocmeşte, în Systema Naturae, o clasificare a regnului
botanic şi animal, în care include, pentru prima dată, şi omul. Acesta face parte din ordinul primatelor
şi se numeşte homo sapiens.
Naturalistul francez George de Buffon (1707-1788) cercetează, în Istoria naturală, relaţiile
dintre specii şi trage concluzia că acestea, toate, au un strămoş comun. Calculând timpul care trebuie să
se scurs până ca omul să ajungă la stadiul actual, Buffon stabileşte o vârstă a pământului de 80.000 de
ani.
Erasmus Darwin (1731-1802) este cel care precizează că animalele se deosebesc, se transformă
şi evoluează prin comportament, acesta fiind la rândul său influenţat şi determinat de necesităţi.
Jean-Baptiste de Lamarck (1744-1829), naturalist şi el, propunea, la începutul secolului al XIX-
lea, prima teorie a evoluţiei. El afirma că şi în zilele noastre, oricând, o specie de patruped ce îşi pierde
abilitatea de a a se căţăra în copaci poate, prin adaptare, de-a lungul mai multor generaţii, să se
transforme în biped şi ar fi fost posibil ca aceasta să corespundă evoluţiei speciei umane..., dacă acesteia
nu i s-ar cunoaşte, prea bine, originea.
Charles Darwin (1809-1882), nepot al lui Erasmus Darwin, pornea, la 27 decembrie 1831, pe
Beagle, într-un voiaj în jurul lumii, care avea să dureze cinci ani. Studiind diferenţele dintre speciile de
piţigoi din Insulele Galapagos, el a observat că toate trebuie să fi avut un strămoş comun, iar apoi, fiecare
s-a dezvoltat adaptându-se la mediul în care a vieţuit. După douăzeci de ani de cercetări, Darwin publică
în 1859 Originea speciilor pe baza selecţiei naturale. Omul este, în concepţia lui Darwin, cel mai
avansat produs al adaptării la mediu a speciei sale.
Odată cu activitatea comparatiștilor și a lui Ferdinand de Saussure, procupările cu privire la
limbă și limbaj au intrat pe un nou făgaș.
1

OBIECTUL LINGVISTICII

Termenul de lingvistică se presupune că ar fi fost întrebuinţat mai întâi de Wilhelm von Humboldt
(1767-1835), apoi de A. Schleicher și de D. Pezzi, care îl condamnaseră inițial ca barbarism. „Société
de Linguistique”, înfiinţată în 1866 la Paris, preia acest termen și îl consacră.
De-a lungul timpului au mai apărut denumiri precum glottologie, glotică (termen propus de A.
Schleicher) sau linguatică (în accepțiunea lui F. Bergmann).
În cultura română, se impun termeni precum ştiinţa limbii (sintagmă utilizată de Al. Philippide) sau
limbistică (Al. Philippide), în lucrările lui B. P. Hasdeu apărând sub denumirea latinistă de linguistică.
În structura termenului lingvistică identificăm radicalul latinesc lingua (= limbă) şi sufixul grecesc
ιςτής (> ί), semnificând „cineva care se ocupă de ceva”. Prin urmare, lingvistică înseamnă „cercetarea
limbii”.
Cunoscută îndeosebi prin fr. linguistique sau science du langage, ital. linguistica sau glottologia,
germ. Sprachwissenschaft, engl. linguistics sau rus. iazîkoznanie,

lingvistica este, așadar, ştiinţa care studiază limbajul uman articulat în general și în special, din
toate punctele de vedere, structura şi legile lui de dezvoltare, mecanismul de funcţionare, fiind
considerat în sine precum şi în raporturile sale complexe,

„adică în actele lingvistice şi în sistemele de izoglose care, tradiţional sau convenţional, se numesc
limbi”1.
În procesul delimitării obiectului şi al elaborării metodelor şi metodelor proprii de cercetare, teoria
limbii a parcurs mai multe etape de-a lungul cărora s-a confundat sau a fost subordonată, când filologiei,
când filosofiei, când psihologiei.
Filosofia (limbajului) nu studiază însă limbajul în sine şi pentru sine, ci în raport cu alte activităţi
umane - în primul rând în relaţie cu gândirea (ocupându-se în mod special de semantică) - încercând să
stabilească esenţa şi locul limbajului între fenomenele care exprimă esenţa omului. Problema
fundamentală a filosofiei limbajului este să răspundă la întrebarea „ce este limbajul?”, pe când
lingvistica cercetează modul cum se manifestă limbajul în formele sale istorice, care sunt limbile.
Lingvistica nu trebuie confundată cu întrebuințarea practică a limbilor. Lingvistul studiază limbile
nu pentru a le învăţa, el le abordează ştiinţific: ca fenomene, nu ca instrumente. Este posibil ca o persoană
să ştie o singură limbă şi să fie lingvist, în timp ce alţii pot să ştie foarte multe limbi şi să nu fie decât
poligloţi. Lingvistul nu este obligat să ştie vorbi limba pe care o studiază. El o va aborda științific, va
putea emite teorii cu privire la ea, îi va putea explica mecanismul, fără a se folosi propriu-zis de ea.

1
E. Coșeriu, Intoducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999, p. 10.
2

De asemenea, este necesar să deosebim lingvistica de filologie. „Limba nu este unicul obiect al
filologiei, care urmărește, înainte de toate, să fixeze, să interpreteze și să comenteze textele; acest prim
scop al ei o face să se ocupe și de istoria literară, de obiceiuri, de instituții etc.; peste tot ea folosește
metoda sa proprie care este critica. Când abordează problemele lingvisitice, o face mai ales pentru a
compara texte din diferite epoci, pentru a determina limba specifică fiecărui autor, pentru a descifra și a
explica inscripții redactate într-o limbă arhaică sau obscură.”2. În sensul întrebuințat în zilele noastre,
filologul va urmări toate particularitățile de natură extralingvistică ale unui text: informaţii referitoare la
viaţa, cultura, relaţiile sociale şi familiale, economice, politice şi religioase ș.a., (filologia este, așadar o
ştiinţă a tuturor informaţiilor care se deduc din texte), în timp ce lingvistul va analiza elementele ce țin
strict de limbă: particularități fonologice, morfologice, lexicale etc. Lingvistul consideră în general
textele fapte lingvistice, fenomene de limbaj, pe filolog textele îl interesează ca documente de cultură şi
istorie. În acest sens, filologia este o ştiinţă auxiliară a istoriei şi a istoriei literare. „Dar filologia este şi
o ştiinţă auxiliară a lingvisticii, deoarece îi furnizează acesteia toate acele informaţii care nu pot fi deduse
exclusiv din aspectul lingvistic al textelor, dar care, în schimb, sunt indispensabile pentru interpretarea
exactă a acestui aspect. De exemplu, dacă se descoperă un text inedit, filologul îi va determina data, se
va pronunţa asupra autenticităţii lui, îi va analiza eventualele variante etc. şi, dacă este cazul, va deduce
din el informaţii despre istoria grupului uman în care a fost produs textul sau la care acelaşi text se
referă, în timp ce lingvistul, luând în considerare aspectul pur lingvistic şi nu pe cel informativ sau
documentar al textului şi ţinând seama de datele pe care i le-a furnizat filologul, va aborda textul în
cadrul istoriei limbii în care acesta este scris şi, eventual, în cadrul general al limbajului sau, cel puţin,
în cadrul „familiei lingvistice” căreia îi aparţine limba textului”.3

Filologia, se ocupă, în general, de fapte de istorie, în special socială şi culturală (literară), în timp
ce lingvistica studiază fapte de limbă sau, mai exact, de limbaj.

Ce este limbajul? „Se numeşte limbaj orice sistem de semne simbolice folosite pentru
intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei
şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei”4. Lingvistica ar putea fi înțeleasă ca o știință a oricărui
limbaj posibil. Dar nu aceasta este lingvistica propriu-zisă: ea ar fi mai degrabă ştiinţa pe care Ferdinand
de Saussure a numit-o semiologie, adică ştiinţa generală a semnelor sau a tuturor limbajelor simbolice,
din care lingvistica ar constitui numai o parte.

Lingvistica se ocupă numai de studierea acelui limbaj în care „semnele” sunt cuvinte alcătuite din
sunete, adică aparţin limbajului articulat.

2
F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, Iași, Editura Polirom, 1998, p.29.
3
E. Coșeriu, Intoducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999, p. 13.
4
E. Coșeriu, Intoducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999, p. 14.
3

„Ceea ce înţelegem de obicei prin semn este un „instrument” care serveşte la redarea unei idei, a
unui concept sau a unui sentiment, cu care semnul însuşi nu coincide: instrument care evocă un concept
în virtutea unei „convenţii” şi în conformitate cu o tradiţie determinată, însă care nu are cu conceptul
evocat nicio relaţie necesară de tip cauză-efect ori invers”5.

Semnele limbajului uman au întotdeauna valoare simbolică, adică o valoare care nu rezidă în
semnele materiale ca atare, valoare la care acestea doar se referă.

„Pe lângă limbajul articulat, pot fi considerate ca „limbaje” toate sistemele de semnalizare (cu
fanioane, cu semnale luminoase etc.) şi orice alt sistem care exprimă sau comunică ceva în mod simbolic
şi convenţional. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu arta sub toate aspectele sale, de la muzică până la dans,
cu gesturile, cu scrierea şi cu alte limbaje simbolice convenţionale, de la cel „al florilor” sau cel al
cărţilor de joc, până la semnalele rutiere. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că multe din aceste
limbaje sunt „traductibile” în limbajul articulat: adică semnele lor pot fi traduse exact prin intermediul
cuvintelor, sau, pur şi simplu, reprezintă cuvinte sau fraze. Astfel, scrierea, în aspectele sale cele mai
comune, nu este altceva decât un sistem de semne simbolice paralel cu limbajul articulat, deoarece îl
reproduce pe acesta cu ajutorul altor semne. Nu orice scriere, fireşte, deoarece scrierea pictografică,
folosită de multe popoare „primitive”, nu traduce în mod paralel fraze şi cuvinte; şi nici scrierea
ideografică nu face acest lucru, de exemplu, scrierea chinezilor, care nu reprezintă cuvinte fonice, ci
idei, concepte şi constituie prin urmare un sistem în mare parte autonom, care poate fi citit „fără cuvinte”
şi s-ar putea interpreta nu numai în chineză, ci şi în oricare altă limbă”6.

Lingvistica nu este ştiinţa generală a „limbajelor”, ci se ocupă în mod exclusiv, în primul rând, de
limbajul articulat şi, în al doilea rând, de celelalte sisteme care îl reproduc pe acesta.

În limbajul articulat distingem două realităţi de bază: actul lingvistic (numit de F. de Saussure
„parole”, adică vorbirea) şi limba (cunoscută în teoria lui Saussure drept „langue”) sau sistemul căruia
actul lingvistic îi corespunde. Limbajul articulat este considerat ca sistem unic de semne numai la modul
ideal, întrucât în realitate există enorm de multe sisteme de semne (limbi), corespunzătoare diferitelor
ţări şi comunităţi sociale sau altor grupuri de vorbitori.

5
E. Coșeriu, Intoducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999, p. 19.
6
E. Coșeriu, Intoducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999, p. 22.
4

Realitatea concretă a limbajului este actul lingvistic, act de creație eminamente individual
(determinat însă social din nevoia de a comunica), adică actul de a întrebuinţa pentru comunicare unul
sau mai multe semne ale limbajului articulat (un cuvânt, o sintagmă, o frază efectiv rostite).

„Actele lingvistice nu sunt niciodată cu totul identice, ci variază de la individ la individ,


diferenţiindu-se chiar şi la acelaşi individ, în funcţie de circumstanţe, atât în ceea ce priveşte forma lor
materială, cât şi în ceea ce priveşte semnificaţia sau, mai bine zis, «conţinutul» lor. Cu toate acestea,
pentru a fi posibilă comunicarea, care reprezintă finalitatea limbajului, este necesar ca semnele sau
simbolurile unei anumite comunităţi lingvistice să aibă mai mult sau mai puţin aceeaşi formă şi mai mult
sau mai puţin acelaşi semnificat. De aceea, cu o anumită aproximare şi cu un notabil grad de
abstractizare, se poate vorbi despre „identitatea” semnelor pe care le întâlnim în actele lingvistice ale
unei comunităţi, acte considerate în spaţiu (sub aspect geografic) sau în timp (sub aspect istoric) sau, de
asemenea, în stratificarea lor socială şi culturală. Tocmai această abstractizare, care nu este excesivă -
dat fiind că actele lingvistice, chiar dacă nu sunt identice, sunt cel puţin foarte asemănătoare în cadrul
aceleiaşi comunităţi şi într-un moment dat - este cea care ne permite să definim limba ca „ansamblul
actelor lingvistice comune (izoglose) ale unei comunităţi de indivizi vorbitori”, adică ansamblul actelor
lingvistice, suficient de asemănătoare pentru a fi considerate identice, care se atestă în expresiile unui
anumit număr de indivizi. Termenul izoglosă, introdus în ştiinţa limbajului de geografia lingvistică,
desemnează în primul rând linia ideală care delimitează actele lingvistice comune unui anumit teritoriu,
însă acelaşi concept poate fi considerat în mod abstract, adică şi în timp, ca linie ideală care să cuprindă
actele lingvistice comune dintr-o anumită epocă ori din două sau mai multe epoci şi, de asemenea, în
afara unui spaţiu determinat geografic, ori ca linie ideală care să înglobeze aspectele comune ale actelor
lingvistice individuale”7.

Limba este, aşadar, un sistem de izoglose constatat într-o comunitate de vorbitori.

„Un astfel de sistem nu există doar în mod concret, ca sistem de acte lingvistice comune efectiv
înregistrate, ci şi în mod virtual, în conştiinţa vorbitorilor care aparţin unei comunităţi, ca memorie a
unor acte lingvistice precedente şi ca posibilitate de a produce, conform modelului acestora, noi acte
lingvistice mai mult sau mai puţin „identice” ori inteligibile în interiorul aceleiaşi comunităţi”8.

7
E. Coșeriu, Intoducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999, p. 16.
8
E. Coșeriu, Intoducere în lingvistică, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1999, p. 17.

S-ar putea să vă placă și