LIVIU REBREANU

ION
-roman modern, realist, obiectiv, din perioada interbelica, cu tema satului-

Creatorul romanului obiectiv romanesc, Liviu Rebreanu aduce literaturii romane o contributie
fundamentala, romanele sale, Ion, Rascoala, Padurea spanzuratilor sau Ciuleandra, ilustrand
conceptia sa despre arta, aceea ca literatura „inseamna nu numai o zugravire, ci si o
interpretare, deci intr-un fel o critica mai mult sau mai putin directa a lumii si a societatii in
care traieste scriitorul.”, în viziune rebreniană, formula romanului realist, prin obiectivitatea,
verosimilitatea sau veridicitatea sa, raspunzand cel mai bine nevoilor sale de a reflecta lumea.

Aparut in 1920, romanul Ion reflecta o viziune realist-obiectiva de tip modern,

sustinuta nu numai de respectarea principiilor estetice realiste, obiectivitatea, veridicitatea si
verosimilitatea, ci si de prezenta unor teme sociale, tema satului si a pamantului, conditia
femeii sau a intelectualitatii satului, sau de infatisarea monografica a satului ardelenesc de la
inceputul secolului trecut, personajele fiind definite de caracter exponential, evolutia lor stand
sub semnul determinismului social, romanul devenind oglinda unei lumi asa cum este ea, fara
inutile idilizari, demitizarea fiind definitorie pentru realism.

Titlul textului, alcatuit dintr-un substantiv propriu, anticipeaza tema satului, prin acest
nominal fiind sugerata o lume al carei personaj exponential este anuntat inaintea desfasurarii
epice a subiectului, prefigurand, in acelasi timp, pozitia centrala a personajului, in jurul caruia
se construiesc si graviteaza celelalte personaje.

Obiectivitatea romanului este evidentiata de utilizarea unei naratiuni heterodiegetice,

apartinand unui narator omniscient, omniprezent si omnipotent, realizata la persoana a III-a, o
naratiune nonfocalizata, cu perspectiva „dindarat”. Modernitatea este data insa de totala
detasare a naratorului, care construieste un univers in care faptele se inlantuie temporal si
cauzal si traseaza traiectoriile existentiale ale personajelor astfel incat lectorul traieste
sentimentul ca viata este lasata sa curga, fara interventia naratorului.
 Relatiile spatio-temporale sunt si ele specifice romanului realist-obiectiv,
caracterizandu-se prin precizia elementelor de identificare. Elementele de topos, multe
imprumutate din geografia reala (Jidovita, Bistrita, trecatoarea Bargaului, Bucovina etc),
reconstruiesc un spatiu fictiv, satul Pripas, care da insa mereu sentimentul existentei sale prin
raportare la indicii spatiali reali. Spre deosebire de relatiile spatiale, relatiile temporale intretin
„iluzia realitatii” nu prin utilizarea unor indici precisi, ci prin infatisarea unor elemente care
au ca efect individualizarea epocii in care sunt plasate evenimentele: contextul social,
economic, dar mai ales politico-istoric, ocupatia austro-ungara in Ardealul inceputului de
secol al XX-lea.

Roman realist, Ion are o constructie circulara, asemenea unui „corp sferoid”, asigurata
de simbolistica titlurilor alese pentru primul si ultimul capitol, Inceputul si Sfarsitul, cat si de
simetria incipitului cu finalul. Relatiile de simetrie sunt consecinta prezentei unui motiv
comun, motivul drumului, ca metafora a existentei umane asezata sub semnul destinului, sau a
motivului christic.

La nivel macrotextual, prin constructia sa, romanul dezvaluie simbolic chei de

interpretare, fiind alcatuit din doua parti aflate in raport de opzitie si de complementaritate,
titlul acestora anticipand nu doar conflictul interior al personajului central dintre „glasul
pamantului” si „glasul iubirii”, ci si temele fundamentale- problematica pamantului si iubirea.
Cele treisprezece capitole, numar fatidic, au titluri sugestive, prin intermediul lor fiind redat
simbolic cursul existentei umane, in momentele sale fundamentale: Inceputul, Zvarcolirea,
Iubirea, Rusinea, Nunta, Copilul, Sarutarea, Blestemul sau Sfarsitul etc.

Subiectul amplu, specific romanului, este desfasurat pe doua planuri si mai multe fire
narative, in incercarea de a reconstitui viata satului ardelenesc de la inceputul secolului al XX-
lea, o viata a carei desfasurare este guvernata de pamant. Cele doua planuri narative paralele,
unul surprinzand viata taranilor si celalalt pe cea a intelectualitatii satului, nu raman insa
separate, unitatea romanului fiind asigurata de trecerea, prin procedeul alternantei, dintr-unul
in celalalt sau prin prezenta unor personaje de legatura, cum este Titu Herdelea, care circula
intre cele doua spatii.

La nivelul fiecarui plan, evenimentele sunt redate cronologic, prin inlantuirea

episoadelor, abaterile de la cronologie, prin utilizarea prolepsei, mai ales de tip retrospectiva
rezumativa, avand rolul de a recupera biografia personajelor, oferind cititorului o imagine
completa si verosimila a evolutiei acestuia ( biografia lui Vasile Baciu sau a preotului, viata
anterioara a femiliei Pop- Glanetasu etc).

In centrul primului plan, cel al taranimii este plasata evolutia lui Ion, flacau fara
pamant care intelege, in urma eforturilor zadarnice de a-l obtine prin munca sa, ca singura
cale ramane casatoria cu fata lui Vasile Baciu, Ana, fata cu zestre.
Inca din prima scena, scena cu rol anticipativ, sunt sugerate principalele conflicte ale
romanului: conflictul interior al lui Ion intre pamant si iubire, conflictul exterior al acestuia cu
George, conflictul Anei intre datorie si pasiune sau conflictul dintre preot si invatator. Scena,
admirabil construita, reda o felie de viata din existenta satului, conturand, in acelasi timp,
relatiile sociale si umane ale unei colectivitati rurale, in care pamantul este valoarea care
ierarhizeaza indivizii.

Intre pamant si iubire Ion alege pamantul si, dupa ce o seduce pe Ana, lasand-o
insarcinata, iar Vasile Baciu se vede obligat sa accepte nunta, primeste pamanturile mult
dorite, chiar daca nu in totalitate, conflictul cu socrul sau ramanand aprins. Scena nuntii, o
scena de trecere, prefigureaza desfasurarea ulterioara a evenimentelor. Cu ochii doar la
Florica, Ion vede acum mai tare ca de femeia cu care se insoara nu-l leaga nimic. Si Ana vede
privirile lui Ion atintite asupra Floricai, dar fericirea casatoriei cu barbatul iubit ii intuneca
gandirea. Dupa nunta, desi traieste multumirea implinirii sociale, personajul masculin
retraieste, mai puternic, nevoia de iubire: „Ce folos de pamanturi, daca cine ti-e drag nu ti-e
aproape!”.

Pamanturile raman nelucrate, caci „glasul pamantului” nu mai razbate pana la el, iar
zvarcolirile sale nu mai sunt acum pentru acesta, iar după ce naște un copil, Ana se sinucide,
iar Ion se vede astfel eliberat. Va cauta acum drumul inapoi spre inima Floricai, a carei
casatorie cu George nu-i pare un impediment. Dar destinul, ironic, ii refuza ceea ce altadata ii
oferise. Surprins de George in incercarea de a se intalni cu femeia iubita, este omorat cu
lovituri de sapa, sugestie a unui implacabil destin, pe care personajul nu-l poate infrunta si cu
atat mai putin sa-l invinga.

Cel de-al doilea plan infatiseaza viata intelectualitatii satului, avand in centru viata
familiei Herdelea si pe a preotului Belciug, sporadic fiind redate aspecte si din viata altor
intelectuali, prin intermediul lui Titu cititorul patrunzand si in alte familii, Lang, Grofsoru s.a.
Dar acest plan are mai ales rolul de a reda fundalul social-politic al vremii, in care ocupatia
austro-ungara ocupa un rol central, caci satul ardelenesc devine astfel locul in care se
confrunta nevoia pastrarii identitatii nationale si posibilitatea de a raspunde cerintelor impuse
de autoritati.

Viziunea realista este reflectata si de constructia personajelor, autorul construind o

lume populata de tipuri umane, dar mai ales sociale. Lumea personajelor reconstituie
imaginea unei colectivitati rurale de la inceputul secolului trecut, in care ierarhizarea este
determinata de pamantul detinut iar relatiile sociale sau de familie poarta amprenta
conventiilor mostenite in timp. Tipologii sociale, personajele sunt produsul lumii in care
traiesc, stand sub semnul determinismului.

Personajul central, Ion, personaj eponim, personaj realist si complex, este tipul
taranului fara pamant care aspira la depasirea conditiei sale sociale. Harnic, muncitor,
inteligent, flacaul, al carui tata a risipit pamantul familiei, traieste umilinta statutului social si,
in ciuda eforturilor sale, ajunge la certitudinea ca numai zestrea unei fete bogate este sansa
spre a urca treptele ierarhiei sociale.

Dar Ion nu este numai fiinta sociala, el fiind simbolic definit de relatia cu pamantul-
stihie ca o fiinta care traieste evidenta propriei nimicnicii, „pamantul acesta mare” stapanindu-
l asemenea unei mume care nu vrea sa-si lase copilul sa plece. Fiinta telurica, taranul acesta se
lasa posedat de glasul pamantului, transformandu-l intr-o voce interioara.

Cele doua femei, Ana si Florica, sunt si ele ipostaze sociale, urmarind conturarea
conditiei femeii in societatea rurala ardeleneasca de la inceputul secolului al XX-lea, titlul
initial, „Zestrea”, accentuand si mai bine aceasta intentie realista. Aparent diferite, una bogata
si cealalta saraca, una urata si cealalta frumoasa, ele au insa un destin asemanator, fiind
obligate la casatorii cu barbati pe care nu ii iubesc.

Arta narativa reflecta si ea obiectivitatea si intentia verosimilitatii si a veridicitatii.

Relatarea aspra, colturoasa individualizeaza personajele si lumea acestora, absenta figurilor de
stil fiind consecinta nevoii de „iluzie a realitatii”. Lumea cenusie este construita printr-un stil
cenusiu, in care registrele regional sau popular ajuta la evocarea acestei lumi, iar exactitatea si
nevoia de infatisare obiectiva sunt rareori lasate de-o parte.

In opinia mea, viziunea lui Liviu Rebreanu, evidentiata nu doar in alegerea unei
naratiuni obiective sau in optiunea pentru o tematica sociala, este o viziune profund realista,
care vine din intreaga sa conceptie estetica. Autorul crede in proza realista, in capacitatea ei
de a fi creatoare de lumi, dar si in misiunea scriitorului care sa stie, prin felul in care isi scrie
romanele, sa „certe” lumea in care traieste. Lumea satului rebrenian este o lume care se
intipareste in mintea lectorului, iar daca acesta n-a cunoscut-o niciodata in realitatea poate
foarte usor sa o substituie. Caci adevarata arta de a scrie inseamna tocmai a putea sa creezi
lumi si personaje care sa poata oricand sa traiasca „adevarat”, asa cum o face lumea reala.