Sunteți pe pagina 1din 4

Scenariul de viaţă – suport de curs

formator: Coralina Chiriac

traducere din: Life scripts- A transactional Analysis of Unconscious Relational


Patterns, edited by Richard G. Erskine, Karnac Books London 2010

Scenariile de viaţă sunt un set complex de tipare relaţionale inconştiente bazate pe


reacţii fiziologice de supravieţuire, concluzii experienţiale implicite, decizii explicite şi/sau
introiecţii de autoreglare, formate în condiţii de stres, la orice vârstă de dezvoltare, care inhibă
spontaneitatea şi limitează flexibilitatea în rezolvarea problemelor, menţinerea sănătăţii şi în
relaţia cu oamenii (Erskine, 1980).

Scenariile sunt create deseori de bebeluşi, copii mici, adolescenţi şi chiar adulţi ca
modalitate de a face faţă perturbărilor din relaţii de dependenţă însemnate care eşuează în
mod repetat în satisfacerea unor nevoi cruciale de dezvoltare. Cel mai probabil, aceste tipare
inconştiente ale scenariilor au fost formulate, întărite şi extinse pe parcursul mai multor vârste
de dezvoltare, ca urmare a rupturilor repetate survenite în relaţii cu persoane însemnate.
Scenariile de viaţă sunt un rezultat al eşecurilor cumulative din relaţii de dependenţă
însemnate! Aceste scenarii de viaţă sunt sisteme inconştiente de organizare şi autoreglare
psihică formate în principal din amintiri implicite (Erskine, 2008; Fosshage, 2005) şi
exprimate prin disconforturi fiziologice, intensificări sau minimizări ale afectului şi
transferurile care survin în viaţa de zi cu zi.

Aceste tipare relaţionale, scheme sau proiecte de viaţă influenţează reacţiile şi aşteptările
care definesc pentru noi genul de lume în care trăim, oamenii care suntem şi calitatea relaţiilor
interpersonale pe care le vom avea cu alţii. Codificate fiziologic în ţesuturi organice şi
evenimente biochimice, afectiv ca stimulare cerebrală subcorticală şi cognitiv sub forma
credinţelor, atitudinilor şi valorilor, aceste reacţii formează un prototip ce ghidează modul în
care ne trăim viaţa. Scenariile de acest fel implică o reţea complexă de căi neuronale formate
ca gânduri, afecte, reacţii biochimice şi fiziologice, fantezii, tipare relaţionale şi procesul
important al autoreglării homeostatice a organismului. Scenariile formate din reacţii
fiziologice de supravieţuire, concluzii experienţiale implicite, eşecuri relaţionale, dezacordaje
şi neglijări prelungite, precum şi din stări de şoc cronice şi traume acute necesită, toate, o
psihoterapie în care relaţia terapeutică este centrală şi se face vizibilă prin respectul şi

1
caracterul demn de încredere al unei persoane reale, implicate în mod grijuliu şi competente
(Erskine, 1993).

Scopul unei psihoterapii aprofundate serioase este rezolvarea inhibiţiilor sau


compulsiilor inconştiente, de scenariu, ale clientului în relaţiile cu oamenii, a inflexibilităţii
sale în rezolvarea problemelor şi a deficienţelor în îngrijirea sănătăţii. O astfel de „vindecare a
scenariului” presupune o reorganizare internă şi o nouă integrare a structurilor afective şi
cognitive, anularea retroflecţiilor fiziologice, scoaterea din uz a introiecţiilor şi alegerea
conştientă a unor comportamente semnificative şi corespunzătoare în relaţia sau sarcina
curentă, în locul comportamentelor determinate de compulsie sau frică ori al reacţiilor de
coping arhaice. Obiectivul unei psihoterapii aprofundate şi integrative este cel de a pune la
dispoziţie calitatea relaţiei terapeutice, înţelegerea şi competenţa care facilitează la client
conştientizarea a ceea ce era înainte inconştient, astfel încât să poată să ajungă la intimitate cu
alţii, să-şi menţină o stare de sănătate bună şi să se angajeze în sarcinile vieţii cotidiene fără
restricţii preformate.

Contrar la ceea ce se subliniază într-o mare parte a literaturii pe tema teoriei scenariului,
nu toate scenariile de viaţă au la bază injoncţiuni parentale sau decizii de scenariu. Concluziile
inconştiente bazate pe experienţe trăite justifică o parte majoră a scenariilor de viaţă.
Concluziile experienţiale implicite sunt alcătuite din afecte inconştiente, reacţii fizice şi
relaţionale din care lipsesc conceptele, limbajul, o înşiruire de evenimente şi gândirea
conştientă. Concluziile implicite de scenariu pot să reprezinte experienţe preverbale sau
neverbalizate vreodată din copilăria timpurie, experienţe care, din cauza lipsei relaţiilor,
conceptelor şi limbajului adecvat, rămân inconştiente (Erskine, 2008). Ulterior în viaţă, aceste
concluzii inconştiente sunt trăite şi exprimate printr-o senzaţie de tânjire neîmplinită sau
respingere şi afect neexprimat sau nediferenţiat. Ele pot fi percepute de asemenea ca şi
confuzie, gol interior, senzaţii corporale neplăcute şi/sau o cunoaştere procedurală de a face
uz de prudenţă în relaţii. Aceste senzaţii fiziologice sunt amintiri afective nonverbale
subsimbolice sau presimbolice.

Dezacordajele cumulative la exprimările emoţionale, nevoile de dezvoltare şi tiparele


relaţionale şi concluziile emergente ale copilului dăunează şansei acestuia de a se descoperi şi
crea pe sine ca individ unic şi sprijinit emoţional, aflat într-o matrice de relaţii sociale
(Trautmann şi Erskine, 1999).

„O consecinţă gravă a traumelor cumulative, spune Lourie (1996), este pierderea


încrederii în sine şi a cunoaşterii de sine ce rezultă din gama vastă a dezacordajelor parentale

2
[…] pe care le suportă copilul” (p. 277). Aceşti copii ar putea să tragă concluzia că, în miezul
fiinţei lor, sunt inadecvaţi şi imposibil de iubit; ei ascund de alţii – şi de ei înşişi – această
concluzie şi credinţa rezultantă, iar rezultatul poate fi o incapacitate de a lega o relaţie intimă
durabilă şi satisfăcătoare. Ei ar putea să se retragă din compania altora sau să se lege cu
lanţuri pe o bandă de alergare a activităţilor sociale nesfârşite şi superficiale; ar putea să ceară
constant atenţie şi îngrijire sau ar putea să-şi asume o responsabilitate excesivă pentru nevoile
celor din jurul lor. Ca urmare, există o pierdere a contactului intern şi a celui interpersonal
deopotrivă (Erskine şi Moursund, 1988; Perls, Hefferline şi Goodman, 1951). Persoana poate
să piardă contactul cu propriile senzaţii, sentimente, nevoi, gânduri sau amintiri şi, de
asemenea, să întrerupă contactul interpersonal cu alţii. Toate aceste manifestări cognitive
şi/sau comportamentale întrerupătoare de contact ale concluziilor experienţiale slujesc la a
distrage atenţia persoanei de la amintirea implicită a singurătăţii, golului interior şi
dezacordajului pe care se poate să le fi resimţit în mod real copilul. Aceste credinţe, fantezii şi
comportamente bazate pe scenariu nu satisfac nevoile relaţionale neîmplinite din copilărie (şi,
pe termen lung, împiedică de fapt împlinirea nevoilor relaţionale actuale), însă întreruperile
interne şi externe ale contactului distrag pentru o vreme atenţia de la conştiinţa acelor nevoi,
atenuând durerea şi asigurând o alinare temporară (Moursund şi Erskine, 2004).

Aceste manifestări ale scenariilor corporale sunt codificate sub formă de structuri
fiziologice şi psihice deopotrivă. Scenariile de viaţă care-şi au originea în traume acute sau
cronice sau chiar în neglijare cumulativă sunt aproape întotdeauna fiziologice – scenariul se
află în corp –, ca urmare a reacţiilor de supravieţuire de la nivelul axei cerebrale hipotalamus–
hipofiză–suprarenale şi a tensiunii musculare corespondente (Cozolino, 2006). Aceste reacţii
fiziologice de supravieţuire reapar adesea ca răspunsuri automate şi bruşte care angajează
diferite organe şi grupuri musculare sau chiar întregul organism, din cauza stimulării
creierului de către neurotransmiţători şi hormoni care afectează toate sistemele de organe (Van
der Kolk, 1994). Reactivarea bruscă a reacţiilor fiziologice de supravieţuire nu este conştientă
(decât după ce s-a produs), deoarece reţelele cerebrale asociative au devenit „condiţionate la
frică” şi sunt cuplate cu alte dinamici de scenariu cum ar fi credinţele-nucleu din scenariu,
tiparele comportamentale şi un conglomerat de amintiri emoţionale (LeDoux, 1994).

Introiecţia: al cui e scenariul? Introiecţia este o identificare autoprotectoare inconştientă


cu unele aspecte ale personalităţii oamenilor importanţi din viaţa persoanei, care survine în
lipsa contactului deplin, atunci când într-o relaţie de dependenţă n-au fost împlinite nevoi

3
cruciale. Introiecţia asigură o compensaţie psihologică pentru nevoile relaţionale nesatisfăcute
şi perturbările de la nivelul contactului interpersonal esenţial. Se evită un conflict relaţional
extern, însă conflictul este internalizat, în interior părând mai uşor de gestionat (Perls, 1978).
Ca urmare, introiecţia este însoţită deseori de reacţii fiziologice de supravieţuire şi de
retroflecţii (Perls, Hefferline şi Goodman, 1950).

S-ar putea să vă placă și