Luther și reforma protestantă

9016 vizualizări

Martin Luther a fost una dintre cele mai importante și influente personalități istorice ale epocii
moderne timpurii. Profesorul de teologie, devenit figura centrală a reformei protestante, a influențat
radical - prin învățăturile sale - nu doar istoria Europei, ci și Biserica Catolică, ce a trebuit ea însăși să
recurgă la o reformă (Contrareforma) pentru a-și salva autoritatea. În plus, mișcarea protestantă
inițiată de Luther a contribuit enorm la declinul limbii latine ca limbă de cult în țările europene,
aceasta lăsând loc limbilor naționale.

Cele 95 de teze:
1. Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus „Pocăiţi-vă!” a vrut ca toată viaţa
credincioşilor să fie o căinţă.
2. Acest cuvânt [„căinţă”] nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei, şi anume ca
mărturisire şi iertare, aşa cum este ea administrată de preoţi.”
3. Totuşi, ea nu înseamnă doar căinţă interioară; o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la
mortificări exterioare ale cărnii.
4. Pedeapsa păcatului durează tot atât ura de sine (adică adevărata căinţă interioară), anume, până la
intrarea în regatul cerului.
5. Papa nici nu doreşte, nici nu poate ierta vreo pedeapsă, cu excepţia celor impuse prin propria-i
autoritate sau prin aceea a canoanelor.
6. Papa nu poate ierta nici o vină, decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu; sau,
mai sigur, prin iertarea culpei [doar] în cazurile rezervate judecăţii sale. Dacă dreptul său de a acorda
iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar rămâne, cu siguranţă, neiertată.
7. Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă, în acelaşi timp, îl smereşte în toate lucrurile şi îl face
supus vicarului, preotului. […]
20. Prin urmare, papa, atunci când foloseşte cuvintele „deplina iertare a tuturor pedepselor” nu iartă
cu adevărat „toate pedepsele,” ci doar pe cele impuse de el […]
21. Predicatorii indulgenţelor se înşeală când spun că prin indulgenţele papilor omul e dezlegat de
orice pedeapsă şi izbăvit.
27. Ei [preoţii] predică numai învăţături lumeşti, spunând, de îndată ce banii cad în cutie, că sufletul
zboară [din Purgatoriu] […]
32. Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi
pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor.
36. Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi a vinovăţiei,
chiar şi fără scrisori de iertare.
38. Totuşi, iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chiar[ ignorate, căci ele reprezintă,
după cum am spus, o proclamare a iertării divine […]
50. Creştinii trebuie învăţaţi că, dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful făcut de cei care predică
indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru să fie arsă din temelii, decât să fie
ridicată cu pielea, carnea şi oasele turmei sale […]
62. Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu […]
75. A socoti că iertările papale sunt atât de mari, încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin
absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o nebunie.
82. Papa este prea crud dacă având într-adevăr puterea de a elibera toate sufletele din Purgatoriu, nu
acordă gratis sufletelor în suferinţă ceea ce dă pe bani sufletelor privilegiate.Cele 95 de teze

De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes., Ed. Alexandru-Florin Platon si Laurenţiu Rădvan.
Iaşi: Ed. Polirom, 2005, p.463-464.

Refuzul lui Luther de a abjura la Dieta de la Worms

Dar dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct atunci răspunsul
meu lipsit de întorsături este următorul: Să fiu biruit prin mărturii ale Scripturii sau prin argumente
pertinente – căci eu nu dau crezare numai papei sau conciliile, fiind limpede că adeseori aceştia s-au
înşelat sau s-au contrazis –şi atunci, fiind eu biruit prin scrierile sfinte ce-mi sunt prezentate, conştiinţa
mea este prinsă de cuvântul Domnului. Fără de aceasta nici nu pot şi nici nu vreau să abjur nimic, fiind
anevoios, dăunător şi periculos să acţionezi contrar conştiinţei . Eu nu pot să fac altfel. Aici stau. Să-mi
ajute Dumnezeu! Amin
Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, 140

Idei de bază ale doctrinei luterane – predică rostită de Luther la Erfurt (1521)
[…] Adevărata pietate constă în două feluri de fapte: acelea făcute pentru alţii, care sunt cele corecte,
şi cele făcute pentru noi înşine, care sunt neimportante […] Cineva construieşte biserici, altcineva
merge în pelerinaj la Sfântul Iacob, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge în
picioarele goale sau face altceva de felul acesta. Asemenea fapte nu înseamnă totuşi nimic şi trebuie
cu totul desfiinţate. Reţineţi aceste cuvinte: nici una din faptele noastre nu are vreo putere. […]
Păcatele noastre îşi au obârşia în Adam, şi deoarece Adam a mâncat mărul, noi am moştenit păcatul de
la el. Dar Hristos a nimici moartea de dragul nostru, pentru ca noi să putem fi mântuiţi prin faptele
sale, care sunt străine nouă, şi nu prin ale noastre.
Dar stăpânirea papei ne-a tratat pe toţi împreună cu totul altfel. A făcut reguli despre postit,
rugăciune şi mâncatului untului, astfel încât, cine ţine poruncile papei va fi mântuit şi cine nu va fi al
diavolului. Acesta a fermecat poporul cu închipuirea că bunătatea şi mântuirea stau în propriile noastre
fapte. Dar eu vă spun că nimeni dintre sfinţi, oricât de sfinţi ar fi fost, nu şi-ar fi găsit mântuirea prin
propriile fapte […] De aceea, ascultaţi-mă bine: aceasta este pricina pentru care mântuirea nu stă în
propriile noastre fapte, de orice ar fi ele, şi nu poate fi atinsă fără credinţă. [….]
Dacă vrem să avem credinţă, trebuie să credem Evanghelia, pe Pavel, etc. şi nu scrisorile de autoritate
ale papei sau decretalele, ci mai degrabă să ne ferim de ele ca de foc. Pentru că orice vine de la papă
strigă: daţi, daţi şi dacă refuzaţi, atunci sunteţi ai diavolului […]
Pricina pentru care lumea este atât de stricată şi în greşeală este că de multă vreme n-au mai fost
adevăraţi predicatori. Sunt probabil trei mii de preoţi, printre care nu se pot găsi patru buni –
Dumnezeu să aibă milă de noi în această ruşine strigătoare la cer! Si atunci când găseşti un predicator
bun, el trece prin Evanghelie cu uşurinţă, şi o continuă cu o povestire, […] sau amestecă în ea ceva din
dascălii păgâni, Aristotel. Platon, Socrate şi alţii, care sunt toţi împotriva Evangheliei şi de asemenea
împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu au avut cunoştinţă de lumina pe care o avem noi. […]
Astfel încât copii cresc în rătăcire; ei merg la biserică gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post
şi ascultarea slujbei. Aceasta este greşeala predicatorilor. […]
Cineva ar putea să vină şi să întrebe: Nu trebuie să mai ţinem deloc legile făcute de oameni? Sau nu
putem să postim şi să ne rugăm, şi aşa mai departe, atâta timp cât ţinem drumul drept? Răspunsul meu
este că acolo unde se găsesc adevărata iubire creştină şi credinţa, orice ar face omul este meritoriu; şi
fiecare poate face ceea ce doreşte, atâta vreme cât nu caută fapte, care nu-l pot mântui.
Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, 141-142

Scrisoarea despre tălmăcirea Bibiliei

Ştiu foarte bine, şi papistaşii o ştiu mai puţin decât dobitocul morarului, de cât meşteşug, de câtă
sârguinţă, înţelepciune şi minte e nevoie ca să tălmăceşti bine; căci ei nici n-au încercat. Proverbul
spune: cine clădeşte la marginea drumului, găseşte mulţi sfătuitori. Aşa îmi merge şi mie. Aceia care
niciodată n-au putut vorbi cumsecade, cu atât mai puţin să tălmăcească, sunt cu toţii sfătuitorii mei,
iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor. Şi dacă i-aş fi întrebat cum s-ar tălmăci în nemţeşte primele
două cuvinte din Mat. 1 liber generationis, nici unul n-ar fi ştiut să spună nici pâs; şi viclenii de ei,
judecă chiar cartea în întregime. Aşa a păţit şi Sfântul Ieronim.
Şi ca să mă întorc la subiect, dacă papistaşul vostru vrea să pălăvrăgească de pomană, spuneţi-i pe
scurt aşa: Doctorul Martin Luther vrea să fie aşa, şi spune: Sic volo, sic jubeo, sit pro ratione
voluntas! Căci nu vrem să fim nici elevii, nici discipolii papistaşilor, ci stăpânii şi judecătorii lor, vrem
să ne grozăvim şi noi o dată; şi după cum Pavel se laudă faţă de sfinţii lui turbaţi, vreau şi eu să mă
laud faţă de aceştia. Sunt ei doctori? Eu de asemenea. Sunt învăţaţi? Şi eu. Sunt predicatori? Şi eu. Sunt
teologi? Şi eu. Sunt disputatores? Şi eu. Sunt filozofi? Şi eu. Sunt dialecticieni? Şi eu. Scriu cărţi? Şi eu.
Şi eu am să mă laud mai departe „Eu pot să interpretez psalmii şi profeţii. Ei nu pot. Eu pot tălmăci, ei
nu pot. Pot citi Biblia, ei asta nu pot; eu pot să mă rog, ei nu pot. Şi ca să intru în amănunte: Eu cunosc
dialectica şi filozofia lor mai bine decât ei toţi laolaltă. Şi ştiu cu adevărat că nici unul dintre ei nu-l
înţelege pe Aristotel. Şi de s-ar găsi unul dintre ei toţi, care să înţeleagă un cuvânt înainte sau un
capitol din Aristotel, îmi dau capul. Eu nu spun decât adevărul: căci am fost crescut din tinereţe în
învăţătura lor şi ştiu prea bine cât de adâncă şi cuprinzătoare este. Şi ei ştiu de asemenea, tot atât de
bine, că eu stăpânesc tot ceea ce ei cunosc; şi totuşi ei se poartă cu mine ca şi cum aş fi un oaspete în
arta lor, un oaspete, care s-ar fi pripăşit într-o bună zi la casa lor, şi care n-ar fi auzit nici ce învaţă ei
pe alţii, nici n-ar fi văzut ce ştiu eu. Atât de grozav se laudă cu meşteşugul lor şi mă învaţă lucruri pe
care eu le-am învăţat acum douăzeci de ani, când mi-am tocit tălpile ducându-mă la învăţătură încât
aş putea să le răspund la toate plângerile şi ţipetele lor cu cântecul acelei târfe: de şapte ani ştiu că
cuiele din potcoavă sunt de fier.
Acesta e răspunsul la prima voastră întrebare, şi vă rog să nu răspundeţi, ferească Dumnezeu, la
plângerile zadarnici ale acestor măgari decât atât: aşa vrea Luther, şi el zice că e un doctor, mai
presus decât toţidoctores din toate locurile unde stăpâneşte papa. Şi aşa să rămână. De-acum înainte
am să-i dispreţuiesc cum i-am şi dispreţuit, atâta vreme cât se vor purta cum se poartă.
Mi-am dat osteneala să tălmăcesc cât mai bine, curat şi lămurit în nemţeşte. Şi ni s-a întâmplat adesea
să căutăm un singur cuvânt 14 zile, chiar trei, patru săptămâni şi câteodată tot nu l-am găsit. La Iov am
lucrat, M. Philipp, Aurogallus şi eu, astfel încât uneori în patru zile n-am putut termina decât trei
rânduri. Mai bine aşa, căci acum e gata şi e tălmăcit, îl poate citi şi pricepe oricine, poate trece cu
privirea peste trei, patru pagini, fără măcar să se împiedice de vreo greutate. Dar nici nu-şi dă seama
ce pietroaie şi ce buturugi au fost aici, pe când acum treci peste ele ca pe o scândură dată la rindea. A
trebuit să asudăm şi să ne căznim mult pentru a înlătura din drum astfel de pietroaie şi de buturugi,
încât acum mergi uşor pe acel drum. E uşor să ari, după ce ogorul a fost curăţat. Dar să smulgă copacii
şi beţele din pământ şi să pregătească ogorul ,asta nu vrea nimeni. De altfel, să nu te aştepţi la vreo
mulţumire. Doar însuşi Dumnezeu, cu soarele lui, cu cerul şi pământul, ba chiar cu jertfirea fiului său,
n-a primit nici o mulţumire; aşa e şi aşa rămâne lumea, naiba s-o ia, că de schimbat nu vrea să se
schimbe.
Am vrut să vorbesc nemţeşte, nu latineşte, nici greceşte, pentru că mi-am pus în cap să tălmăcesc în
nemţeşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre
asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă, pe omul obişnuit din piaţă, uită-te la gura lor cum
vorbesc ei şi ia-te după dânşii ca să ştii cum să tălmăceşti, şi atunci au să vadă că le vobreşti nemţeşte.
Chiar Christos spune: ex abundentia cordis os loquitur, dacă m-aş lua după măgari, m-aş ţine de litere
şi aş tălmăci: din abundenţa inimii vorbeşte gura. Spune-mi, oare asta e nemţeşte? Care german
înţelege aşa ceva? Ce înseamnă pentru un german abundenţa inimii? Aşa nu vorbeşte nici un german,
fie că vrea să spună că cineva are o inimă prea largă, fie că are prea multă inimă. Dar chiar şi aşa şi tot
n-ar fi bine tălmăcit. Căci abundenţa inimii nu e nemţeşte, e tot atât de puţin cât şi abundenţa casei,
abundenţei sobei, abundenţa băncii: ci mama din casă şi omul obişnuit zic: cui îi e inima plină gura îi
vorbeşte. Asta înseamnă o germană bine vorbită; aşa m-am căznit eu să tălmăcesc, şi, din păcate, n-
am nimerit-o totdeauna.
Căci literele latineşti împiedică peste măsură să vorbeşti bine nemţeşte […]
Şi ce să mai lungesc vorba despre tălmăcire! Dacă ar fi să spun toate pricinile şi gândurile mele despre
fiece cuvânt, desigur aş avea de scris un an. Am aflat eu acum cât meşteşug, câtă osteneală şi trudă
cere tălmăcirea, de aceea nu rabd drept judecător şi dojenitor vreun măgar sau vreun catâr papistaş
care n-a încercat să tălmăcească nicicând. Cui nu-i place tălmăcirea mea, n-are decât s-o lase în plata
Domnului; naiba să-i mulţumească cui nu-i e pe plac şi care o schimbă fără ştirea şi voia mea. Dacă
trebui e schimbată, am s-o schimb eu însumi.
Ed. Cornelia Comorovski, Literatura Umanismului şi Renaşterii, vol. 2, p. 64-67.

Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1521 către Spalatin)

Pentru numele lui Dumnezeu, cei din Wittenberg vor da soţii până şi călugărilor! Mie, cel puţin,
niciodată!

Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1524 către Spalatin)

În dispoziţia în care m-am aflat până acum şi-n care mă aflu încă, nu-mi voi lua o soţie. Nu pentru că
nu mi-ar cere-o trupul şi sexul; nu sunt nici de lemn, nici de piatră; spiritul meu însă nu este îndreptat
spre căsătorie atâta timp cât zilnic aştept moartea şi supliciul destinat ereticilor.
Mă aflu în mâna lui Dumnezeu ca orice creatură căreia îi poate schimba şi reschimba pornirile inimii,
pe care o poate ucide sau o poate menţine în viaţă în orice oră şi-n orice minut […] Nu te mira că nu
mă însor, eu, îndrăgostitul pe care-l denigrează toţi!”

Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1526 către Schuldorp)

Şi eu m-am căsătorit, şi chiar cu o călugăriţă. Aş fi putut să mă abţin, căci nu aveam motive speciale ca
să mă hotărăsc. Am făcut-o ca să-l sfidez pe Diavol cu toţi solzii de pe el, pe cei care-mi făceau
dificultăţi, pe principii şi episcopii care-s destul de nebuni pentru a interzice clericilor să se
căsătorească. Şi aş fi foarte dispus să provoc un scandal şi mai mare dacă aş găsi ceva care să-i placă
foarte mult lui Dumnezeu, iar pe ei să-i scoată din sărite!

Luther despre păcat (scrisoarea către Melanchton din 1521)

Dacă o predici, nu predica o graţie fictivă, ci una reală. Dacă este reală, graţia trebuie să-ţi ia păcate
reale, căci dumnezeu nu salvează păcătoşi închipuiţi. Fii deci păcătos şi păcătuieşte tare! Dar şi mai
tare pune-ţi cu bucurie speranţa în Hristos, învingătorul păcatului şi al morţii!
Hai, acceptă! Fii păcătos! (Esto peccator!) Şi să nu păcătuieşti pe jumătate: păcătuieşte de-a dreptul,
până la capăt! (Pecca fortiter!) Păcate făcute pe jumătate? Nu; ci din cele adevărate, serioase, păcate
enorme!

Luther despre păcat (scrisoarea din 1530 către Weller)

Sunt momente când trebuie să bei un pahar în plus şi să te distrezi, pe scurt să comiţi vreun păcat din
ură şi dispreţ pentru diavol, ca să nu-i laşi destul loc pentru prostiile minuscule din care să facă un caz
de conştiinţă […] Deci, dacă diavolul vine în faţa ta şo-ţi spune: „Să nu bei!”: răspunde-i imediat: „Ba
chiar o să beau pentru că nu-mi dai voie, şi-o să beau zdravăn! Trebuie întotdeauna să faci ceea ce
Satana îţi interzice! Ce alt motiv crezi că am ca să beau din ce în ce mai mult din vinul meu curat, să
spun tot mai multe vorbe fără nici o reţinere şi să iau parte din ce în ce mai des la mese bogate? Ca să-
mi bat joc de diavol şi să-l supăr, aşa cum el îşi bătea joc de mine şi mă supăra odinioară! Oh! Dac-aş
putea în sfârşit să imaginez un păcat enorm ca să-l decepţionez pe diavol şi să înţeleagă odată că nu
recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează nici unul!

Luther despre principi (scrisoarea din 1521 către Spalatin)

Mai întâi, nu voi suporta ceea ce-mi spui, că principele [electorul Frederic] nu mai vrea să se scrie
contra celui din Mainz [Albrecht de Brandenburg] şi să fie tulburată pacea politică. Mai bine să vă pierd
pe toţi, pe tine, chiar pe Principe şi pe toată lumea! Am rezistat în faţa papei care l-a creat pe cel din
Mainz, şi acum să cedez în faţa creaturii sale? Vorbeşti despre aur: nu trebuie tulburată pacea publică;
dar suporţi ca el să tulbure pacea eternă a lui Dumnezeu prin faptele sale nelegiuite şi sacrilegiile care
duc la pierzanie? Încă o dată nu, Spalatin, încă o dată nu, Principe. În interesul turmei lui Hristos şi
pentru a servi de exemplu şi altora, să ne opunem din toate puterile acestui lup devorator.

Luther despe revolta ţăranilor (fragmente din corespondenţa sa din 1525)

Doar cel care a instituit-o cu mâinile sale poate să distrugă şi să ruineze Autoritatea; altfel, este
revoltă, este contra lui Dumnezeu.
Ce motive ar exista ca să li se arate ţăranilor o mare clemenţă? Dacă printre ei se află nevinovaţi,
Dumnezeu va şti să-i protejeze şi să-i salveze, aşa cum a făcut cu Lot şi cu Ieremia. […] Dacă Dumnezeu
nu-i salvează, înseamnă că-s criminali. Cea mai mică vină a lor a fost poate aceea de a consimţi, de a
tăcea, de a lăsa lucrurile în voia lor.
Sentimentul pe care-l am e clar, decât să moară principii şi magistraţii, mai bine să moară toţi ţăranii.
Cine l-a văzut pe Münzer poate foarte bine să spună că a văzut un diavol încarnat, unul cuprins de
turbare! Oh, Doamne Dumnezeule, dacă un astfel de spirit domneşte printre ţărani, e timpul să-i
măcelărim ca pe nişte câini turbaţi!
Un om care poate fi dovedit ca vinovat de crima de a se fi răzvrătit este respins de Dumnezeu şi de
Împărat; şi orice creştin poate şi trebuie să-l ucidă şi va proceda bine făcând-o!

Discuţie dintre Luther şi Melanchton consemnată de jurnalul lui Anton Lauterbach

(iunie 1538)
Lauterbach: Oare câţi dascăli vor fi urmaţi în secolul următor?
Luther: Confuzia va ajunge la culme. Nimeni nu va voi să se lase guvernat de opinia sau autoritatea
altcuiva. Fiecare va dori să fie propriul său rabin – vedeţi-i deja pe Osiander, Agricola…câte scandaluri
vor urma, câtă risipire! Cel mai bine ar fi ca principii, printr-un conciliu, să prevină o asemenea
nenorocire; dar papiştii n-ar fi de acord; se tem foarte tare de lumină!
Melanchton: Oh, să dea Domnul ca principii şi statele să se înţeleagă asupra unui conciliu şi a unei
formule de împăcare în privinţa doctrinei şi ceremonialului, interzicând fiecăruia să se îndepărteze de
ele fără o bază anume, scandalizându-l pe celălalt! Da, e de trei ori lamentabilă faţa Bisericii noastre,
mascată cu un asemenea strat de slăbiciuni şi scandaluri!
Fragmentele sunt preluate din Lucien Febvre, Martin Luther, un destin

BIBLIOGRAFIE
 Andrei Oţetea. Renaşterea şi Reforma. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1968. Capitolul VIII.
Reforma(p. 249-282)
 Lucien Febvre. Martin Luther, un destin. Bucureşti: Ed. Corint, 2001. Capitolul 3.
Retragerea în sine (p. 161-216)
 Erik. H. Erikson. Psihanaliză şi istorie. Tânărul Luther.Editura Trei, 2001. Capitolele VII şi
VIII Credinţă şi mânie şi Epilog 212-254.
 Keit Randell. Luther şi Reforma în Germania. Bucureşti: Ed. All, 2002.