Omul – fiinta sociala

In privinta atributului sociabilitatii, in gandirea filosofica s-au conturat doua tipuri de explicatii:

- teoria naturalista, care, prin Aristotel, sustinea ca instinctul pentru comunitate este inscris in insasi
natura omului

- teoria contractualista, care sustine ca sociabilitatea este dobandita ca urmare a acceptarii tacite
intre oameni a unui scop social.

I.Teoria naturalista:

- socialitatea este o insusire innascuta a omului (Aristotel)

- comunitatea precede individul social, deoarece statul poate trai fara oricare dintre membri sai, in
timp ce individul nu poate trai in afara societatii;

- individul trebuie sa se subordoneze statului.

II.Teoria contractualista:
 Statul este rezultatul unui acord tacit intre indivizi. Thomas Hobbes a plecat de la premisa ca, in
starea de natura, intre oameni exista o discordie generalizata,un razboi al tuturor contra tuturor (bellum
omnium contra omnes).Starea naturala a omului este una permanent conflictuala, omul fiind comparabil
cu un lup pentru ceilalti oameni (Thomas Hobbes) pentru ca oamenii nu tineau cont de interesele
celorlalti, fiindu-le astfel amenintate atat viata cat si bunurile. Din aceste motive devine necesara
incheierea unui pact mutual intre oameni care sa reglementeze conditiile vietii in grup.

Contractul social urmareste in principiu 3 obiective, in acord cu dreptul natural al oamenilor:

pacea, libertatea, si egalitatea. Ca urmare , regulile stabilite prin acesta pot fi clasificate in functie de
doua criterii:

A.Reguli referitoare la protectia individului in fata agresiunilor si in fata vatamarilor produse prin
forta sau inselaciune; ele indreptatesc indivizii sa se apere impotriva unor astfel de vatamari cu aceleasi
mijloace;

Legea libertatii prevede ca nici o vointa sa nu fie supusa alteia si sa nu supuna alta vointa.

B.Reguli referitoare la repartizarea bunurilor si indatoririlor, a avantajelor si dezavantajelor intre

oameni care traiesc impreuna; ele indreptatesc impunerea unui anumit fel de impartire a tot ceea ce
poate fi in societate dat si luat;

Hobbes afirma ca, tot prin contract mutual, oamenii dobandesc si proprietate.

Dat fiind ca legile contractului ar putea fi incalcate, Hobbes conchide ca este necesar ca statul (multimea
de oameni) sa acorde toata puterea de a veghea la respectarea lor „unui singur om sau unei adunari de
oameni”.
El va numi pe cel sau cei care intruchipeaza aceasta forta suveran, iar pe toti ceilalti supusi..

Legea proprietatii asigura fiecaruia proprietatea asupra a ceea ce ii este necesar si poate agonisi
prin munca proprie. Spre deosebire de Hobbes, Rousseau considera ca poporul sau suveranul stabileste
nu numai legile fundamentale ale pactului social, ci si toate celelalte legi generale. Chiar daca unele legi
sunt initiate de un anumit legislator, ele trebuie sa fie ratificate de catre popor prin liberul sau sufragiu.

- Se ajunge la intrebarea: Cum poate fi limitata puterea statului? – Problema impartirii puterilor in stat

In consecinta, Rousseau delimiteaza cel mai net puterea legislativa de puterea executiva si raportul
dintre ele. Potrivit lui, suveranul (puterea legislativa) insarcineaza un corp administrativ sau o
magistratura (ca putere executiva), care sa se ocupe de aplicarea si mentinerea legilor, precum si de
elaborarea de acte referitoare chestiuni de interes particular, acte care, desigur, trebuie sa corespunda
contractului social.

***OMUL – ANIMAL SOCIAL

Aristotel (sec. IV) – „Politica”

Aristotel are o viziune teleologica cu privire la om. Teleologismul ne spune ca natura nu creeaza nimic
fara un scop; asadar, existenta oricarui lucru se explica raportandu-l la un altul, care ii serveste drept
scop. De aici pornind, Aristotel ajunge la concluzia ca viata omului are un scop, acela de a trai laolalta cu
semenii sai in vederea unui vieti bune. Viata buna nu poate exista decat in cadrul unui stat. Prin urmare,
pentru a-si indeplini scopul existentei sale, omul trebuie sa convietuiasca in cadrul unui stat; omul este
un animal politic („zoon politikon”). Astfel se poate spune ca statul este anterior valoric (ca valoare)
omului. Este anterior valoric deoarece omul nu poate exista in absenta statului si doar in cadrul statului
existenta individului isi are implinirea, desavarsirea. Si asa cum un corp poate exista in absenta
membrelor, tot asa si statul poate exista in absenta indivizilor care nu au contribuit la indeplinirea
scopului propriu oricaruia; acestia nefiind astfel decat, fie fiare, fie supraoameni.

„Asadar, din natura exista in toti instinctul pentru asemenea comunitate; iar cel dintai care a oranduit-o a
fost autorul celor mai mari bunuri. Caci, dupa cum omul, in perfectiunea sa, este cea mai nobila dintre
fiinte, tot astfel, lipsit de lege si de dreptate, este cea mai rea dintre ele”.

NATURA SI RATIUNE

(BUNUL SALBATIC SI PERVETIREA SOCIETATII)

J.- J. Rousseau (sec. XVIII) – „Discurs asupra inegalitatii dintre oameni”

O data cu sfarsitul Evului Mediu, omul ca fiinta sociala este pus sub semnul intrebarii la modul cel mai
serios. Incepand cu Montaigne, o serie de alti filosofi incep sa afirme ca omul nu este o fiinta sociala.
Acelasi lucru se intampla si la Rousseau. El considera ca in cadrul societatii sufletul omului este
transformat, modelat. Asta ar trebui sa ne duca la intrebarea: este oare trecerea de la starea naturala un
fapt benefic pentru om?

Omul lui Rousseau este „bunul salbatic”, omul in starea primitiva, nepervertit de societate. Bunul salbatic
se conduce dupa doua principii: a) unul care ne face sa fim puternic interesati in bunastarea si
conservarea noastra si b) altul care ne inspira repulsie naturala in fata pieirii sau suferintei oamenilor.
Doar pe asemenea principii ar trebui sa se puna bazele unei societati. Din pacate, societatea are la bazele
sale dorinta de a detine tot ceea ce vine de la natura. De aici apar tot felul de inegalitati politice, tot felul
de diferente sociale.