Sunteți pe pagina 1din 16

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………3

Conferința de la Moscova……………………………………………………………………….4

Conferința de la Teheran………………………………………………………………………...6

Conferința de la Ialta…………………………………………………………………………….9

Conferința de la Potsdam………………………………………………………………………...13

Concluzie………………………………………………………………………………………...15

Bibliografie……………………………………………………………………………………....17

1
Introducere

Cel de-al Doilea Război Mondial a fost global atât în ceea ce privește domeniul de
activitate, cât și privind natura sa totală, pavându-se astfel drumul către unele schimbări
fundamentale în ceea ce privește politica mondială după 1945. Înainte de momentul 1939,
Europa se găsea în poziția de arbitru în domeniul afacerilor internaţionale, iar Uniunea Sovietică
și SUA au preferat să se axeze pe dezvoltarea internă în detrimentul unui rol global mai
important. Războiul îi ademenise pe sovietici și pe americani adânc în Europa ajutându-i să își
transforme relaţiile dintre ei. Transformarea a fost rapid observată și în afara Europei unde
existau deja diverse confruntări. La fel ca și al Doilea Război Mondial, Războiul Rece a izvorât
din Europa dar s-a răspândit rapid în toată lumea. Putem releva ideea confom căreia chiar și
țările care au ieşit învingătoare din cel de-al Doilea Război Mondial au avut de suferit, singurele
câștigătoare de după război fiind SUA și URSS. Ambele țări au devenit superputeri, combinând
obiectivele politice globale cu capabilități militare care includeau arme de distrugere în masă dar
și modalități de a le expedia pe distanțe intercontinentale. În Europa, implicarea militară a
superputerilor a luat rapid forma unor angajamente politice, intențiile americanilor de a se retrage
și a demobiliza trupele după 1945 fiind uitate. Începutul Războiului Rece a fost marcat de
colapsul alianței de pe timp de război dintre Marea Britanie, URSS și SUA.1

Conferinţa de la Moscova
1
Scott, Len, International History 1945-1990 apud Baylis, John & Steve Smith, The Globalization of World
Politics: An introduction to international relations, 2nd edition, Oxford University Press, Oxford, 2001, pp. 75-81.

2
Conferința de la Moscova s-a desfășurat între 19-30 octombrie 1943, avându-i drept
participanţi pe miniştrii afacerilor externe ai URSS, SUA şi Marea Britanie.
Această conferinţă a marcat un nou stadiu al relaţiilor dintre principalele puteri ale coaliţiei
antihitleriste. Conform acordului din august, în capitala URSS s-au întâlnit Eden, Hull şi
Molotov. Principala preocupare a delegatului sovietic era ca debarcarea în Franţa, promisă pentru
primăvara lui 1944, să nu mai fie amânată. De partea cealaltă, Churchill intenţiona mai degrabă o
debarcare în Mediterana orientală, însă susţinea propunerea URSS de atragere a Turciei în
conflict. Totuşi, reprezentanţii celor trei puteri au decis crearea Comisiei consultative europene
destinată a se reuni la Londra după căderea lui Hitler pentru a studia soluţiile ce urmau a fi luate
în problema germană. Tot atunci s-a hotărât ca cei trei lideri ai puterilor aliate să se întâlnească la
Teheran pentru o discuţie în problema războiului şi a gestionării păcii.
Pe ordinea de zi a conferinţei propusă de delegaţia sovietică figura: Examinarea măsurilor
privitoare la scurtarea duratei războiului împotriva Germaniei şi a aliaţilor ei în Europa, fiind
vorba de măsuri ce revin guvernelor M. Britanii şi SUA. Conform indicaţiilor primite din partea
lui Churchill, delegaţii britanici nu au făcut nici o precizare în legătură cu termenul deschiderii
celui de-al doilea front, insistând în mod deosebit asupra dificultăţii înfăptuirii planului Overlord.

3
Delegaţiile americană şi britanică au accentuat totuşi asupra dorinţei comune de a grăbi sfârşitul
războiului.
Criza coaliţiei fasciste şi destrămarea ei cerea din partea puterilor aliate măsuri coordonate
pt reglementarea situaţiei ţărilor care o părăseau. După numeroase discuţii s-a ajuns la decizia de
a crea o Comisie consultativă europeană cu sediul la Londra, compusă din reprezentanţii celor 3
mari puteri. Comisia avea sarcina de a studia problemele europene legate de terminarea
operaţiilor militare şi să facă recomandările corespunzătoare celor 3 guverne.
SUA şi Marea Britanie au prezentat proiecte de federalizare a ţărilor mici şi mijlocii din Europa
centrală şi de SE. Încercările de a obţine un acord al guvernului sovietic în acest sens au eşuat.
La propunerea delegaţiei sovietice, conferinţa a adoptat Declaraţia cu privire la Italia, în care se
preciza că politica puterilor aliate în Italia trebuie să ducă la deplina lichidare a fascismului şi la
instaurarea unui regim democratic.
Declaraţia cu privire la Austria stabilea că trebuie eliberată de sub dominaţie germană.
Anschluss-ul era declarat nul. Delegaţia engleză a supus conferinţei spre examinare un document
privitor la administrarea Franţei eliberate. Doc reflecta rezervele celor 2 guverne occidentale faţă
de Comitetul francez de eliberare naţională. El prevedea ca puterea supremă în Franţa eliberată
să aparţină comandantului suprem aliat. Administraţia civilă, încredinţată francezilor, era
obligată să acţioneze sub controlul comandantului suprem şi numai într-un cerc restrâns de
probleme. Comitetul francez de eliberare naţională era astfel exclus de la conducerea Franţei,
practic supusă unui regim de ocupaţie. Adoptarea Declaraţiei cu privire la răspunderea
hitleriştilor pentru atrocităţile comise care stabiliea judecarea şi pedepsirea tuturor naziştilor
vinovaţi de crime în ţările în care le-au comis. Această declaraţie avea să devină bază de drept
internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război.
Declaraţia celor 4 state cu privire la securitatea generală ( URSS, SUA, Marea Britanie,
China). Ea reflecta schimbările intervenite în situaţia internaţională în perioada ce a trecut de la
adoptarea Cartei Atlanticului în vara anului 1941. A fost un document de importanţă istorică
întrucât conţinea principiile de bază ale viitoarei organizaţii internaționale, ONU.
Conferinţa de la Moscova a însemnat începutul unei noi etape în relaţiile dintre principalele
puteri ale coaliţiei antihitleriste. Aceasta a demonstrat, aşadar că, în pofida deosebirilor existente
între ele, statele participante s-au putut înţelege, făcând un pas important pe calea consolidării
coaliţiei antihitleriste. Conferinţa s-a terminat la 3 noiembrie într-o notă mai relaxată, fără însă a
oferi o viziune coerentă asupra viitorului Europei după război.

4
Despre acordul de procentaj unii spun că Churchill ar fi vândut Europa de Est. Calvocoresi
susţine că prin acele cifre Churchill dorea ca Marea Britanie şi USA să aibă un cuvânt de spus în
ţările care intrau în sfera sovietică.
În întâlnirile de la Ialta și Teheran, Stalin s-a străduit cât a putut să le demonstreze lui
Churchill și lui Roosevelt că ei aveau mai multă nevoie decât el de întâlnire; până și locurile de
desfășurare aveau menirea să reducă încrederea anglo-americanilor în propriile puteri de a obține
concesii de la el. Teheranul era doar la câteva sute de kilometri de teritoriul sovietic, iar Ialta se
afla pe teritoriul sovietic. În ambele cazuri, conducătorii occidentali au fost nevoiți să
călătorească mii de kilometri, o condiție extrem de obositoare pentru un om cu handicapul lui
Roosevelt, chiar și la momentul întâlnirii de la Teheran. La momentul întâlnirii de la Ialta,
președintele era bolnav de moarte.2

Conferinţa de la Teheran

S-a desfășurat între 28 noiembrie-1 decembrie 1943 fiind prima întâlnire la vârf între
Churchill, Stalin şi Roosevelt, la care au mai participat cei trei şefi de guverne: Hopkins, Eden şi
Molotov. A avut pe ordinea de zi aproape numai probleme militare.
Roosevelt a distrus fundamentele Cartei Atlanticului, pe care tot el o clădise, la Teheran,
sacrificând Polonia pentru o relaţie bună cu URSS. Contrat prevederilor Cartei, graniţa de est a
Poloniei a fost decisă fără aprobarea polonezilor, pe linia Curzon. Stalin pleda pentru deplasarea

2
Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2008, pp. 400-405.

5
frontierelor polone spre vest, iar statele slave şi balcanice să fie ocupate la sfârşitul războiului de
trupele sovietice.
Atunci s-a confirmat debarcarea în Normandia la 1 mai 1944, debarcare la care trebuiau să
ia parte peste 1 milion de anglo-saxoni. Churchill nu şi-a ascuns intenţiile faţă de o operaţiune
simultană în Balcani, propunere care nu a primit, însă susţinerea celorlalţi doi lideri.
La Teheran, Roosevelt planuise inițial să stea la legația americană, la oarecare distanță de
ambasadele Marii Britanii și a Statelor Unite, care erau situate spate în spate. Era grija
permanentă ca, în drum spre o întâlnire la sediul ambasadei britanice sau sovietice, Roosevelt să
nu cadă cumva victimă atacului cu bombă al vreunui simpatizant al Axei. Prin urmare, cea dintâi
ședință plenară, care s-a ținut la ambasada americană, Roosevelt a acceptat invitația lui Stalin de
a se muta într-o vilă din cadrul complexului sovietic. Roosevelt nu ar fi putut oferi o mai bună
dovadă de încredere și bunăvoință decât acceptarea găzduirii sovietice găzduite de Stalin.
Problemele militare s-au impus pe primul plan al atenţiei participanţilor. Astfel, la Teheran,
problema deschiderii celui de al doilea front în Europa a venit în discuţie încă de la primele
contacte, guvernul sovietic insistând ca şi până atunci asupra necesităţii declanşării unor
operaţiuni de mare amploare în apusul Europei ca soluţie optimă pentru grăbirea înfrângerii
Germaniei şi scurtarea duratei războiului. Conferinţa a adoptat decizia cu privire la deschiderea
celui de-al doilea front în mai 1944. Pentru a uşura desfăşurarea acestei acţiuni şi a împiedica
transferarea de trupe germane de pe frontul de răsărit pe cel de apus, delegaţia sovietică a
declarat că forţele armate ale URSS vor declanşa concomitent o mare ofensivă pe frontul
sovieto-german.
Un alt subiect abordat în cadrul conferinţei se referea la statutul de după război al
Germaniei. În acest sens, în ultima zi a conferinţei, SUA a propus împărţirea Germaniei în 5 state
autonome: 1)Prusia micşorată şi slăbită, 2) Hanovra şi regiunile din parte de nord vest a
Germaniei, 3)Saxonia şi regiunea Leipzig, 4)Hessen, Darmstadt, Kassel şi regiunea de la sud de
Rin, 5)Bavaria, Baden, Wurttemberg, Hamburg, canalul Kiel, regiunile Ruhr şi Saar urmau să fie
supuse unui control internaţional. Rezervele delegaţiei sovietice l-au determinat pe preşedintele
Roosvelt să propună transmiterea acestei probleme Comisiei consultative europene de la Londra.
În aceeaşi şedinţă, Churchill a propus conferinţei să ia o hotărâre cu privire la viitoarele frontiere
ale Poloniei. Conform acestei propuneri, teritoriul Poloniei urma să fie cuprins între Oder şi aşa-

6
numita linie Curzon. Cu acest prilej, guvernul sovietic a revendicat porturile Konisgsberg şi
Memel.3
La Teheran au fost adoptate, de asemenea, unele hotărâri privind războiul împotriva
Japoniei. Răspunzând dorinţei guvernelor aliate, delegaţia sovietică a fost de acord ca după
terminarea războiului în Europa, URSS să intre în război împotriva Japoniei.
În Declaraţia cu privire la Iran, cele 3 puteri s-au angajat să acorde acestei ţări ajutor
economic pe durata războiului şi după terminarea lui, având în vedere contribuţia adusă cauzei
aliaţilor prin punerea la dispoziţie a teritoriului pt trecerea transporturilor spre URSS. Aliaţii se
obligau să respecte integritatea teritorială şi independenţa politică a Iranului.
Aşadar, conferinţa de la Teheran a marcat un moment de mare importanţă în istoria
relaţiilor dintre principalele ţări ale coaliţiei antihitleriste. Desfăşurându-se într-un moment în
care, după un şir de bătălii victorioase, aliaţii preluaseră definitiv iniţiativa strategică, în timpul
conferinţei adoptându-se hotărâri de importanţă majoră pt desfăşurarea ulterioară a războiului şi
organizarea postbelică a lumii. Conferinţa a spulberat speranţele diplomaţiei ţărilor fasciste cu
privire la o eventuală dezagregare a coaliţiei antihitleriste.

Conferinţa de la Ialta

3
Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria Relațiilor Internaționale, 1919-1947, Vol. I, Editura Științelor Sociale și Politice,
București, 2006, pp. 234-246.

7
S-a desfășurat între 4-11 februarie 1945 avându-i drept participanţi pe SUA (Roosevelt și
ministrul de externe Stettinius), URSS (Stalin și Molotov), Marea Britanie (Churchill și Eden).
Istoricii au scris cărți despre Ialta încă din timpul Războiului Rece şi au încercat să fie
imparţial, dar au tins mai tot timpul să reflecte atmosfera politică a zilei.
Crearea mitului Ialta a inceput chiar de atunci, prin imaginea celor trei aliaţi uniţi şi
puternici, care a făcut înconjurul lumii. Interesant este ca fotografia respectivă a fost realizată din
ordinul lui Roosevelt.
Contextul organizării conferinţei: ofensiva germanilor în vest, prin ofensiva din Ardeni, i-a
determinat pe aliaţii occidentali să ceară intervenţia în est a URSS, printr-o acţiune care să
reducă din presiunea germană. Răspunsul lui Stalin, la 7 ianuarie 1945 a provocat o mare uşurare
occidentalilor. Numai că la mijlocul lui ianuarie, după o puternică ofensivă, armatele sovietive au
înaintat aproape 500 de km ocupând aproape toată Europa centrală şi de est.
Ialta a dat naștere nemulțumirii privitoare la configurația lumii postbelice. Totuși, când a avut
loc întâlnirea, armatele sovietice își depășiseră deja toate frontierele din 1941 și se aflau în
situația de a impune unilateral controlul politic sovietic asupra restului Europei de Est. Dacă o
reglementare postbelică ar fi fost să fie negociată cândva în cadrul vreunei întâlniri la nivel înalt,
momentul potrivit ar fi fost la Teheran, cu cincisprezece luni în urmă. Înainte de acel moment,
Uniunea Sovietică se luptase să evite înfrângerea; la momentul Teheranului, Bătălia pentru
Stalingrad fusese câștigată, victoria era sigură și o înțelegere separată sovieto-nazistă era extrem
de improbabilă.

8
Problemele care s-au dezbătut la conferinţă au fost:
1. Viitorul regim al Germaniei înfrânte
2. Reparaţiile de război
3. Problema frontierelor şi a guvernului Poloniei
4. Problema iugoslavă
5. Constituirea ONU
6. Continuarea războiului împotriva Japoniei
Problema viitorului Germaniei a fost abordată chiar la a doua şedinţă. Mai întâi s-a precizat
încă o dată principiul capitulării necondiţionate (care înlătura riscul unei păci separate cu vreunul
dintre aliaţi şi al nerecunoaşterii guvernului hitlerist sau al oricărui alt guvern care l-ar înlocui pe
Hitler). În ceea ce priveşte soarta viitoare a statului german, toţi aliaţii au fost de acord în a
adopta asemenea măsuri încât Germania să rămână pentru mult timp în imposibilitatea de a mai
provoca, prin potenţialul ei economic şi militar noi războaie. O soluţie pe care o împărtăşeau toţi
aliaţii consta în împărţirea în zone de ocupaţie. S-a acceptat de asemenea ca Franţa să fie invitată
a face parte dintre puterile de ocupaţie în Germania. 4
În privinţa reparaţiilor, delegaţia sovietică a precizat că pentru URSS trebuie să se respecte
câteva principii: reparaţiile să fie percepute în natură, nu în bani (ca după Primul Război
Mondial); se vor realiza prin confiscări de maşini şi utilaje şi prin livrări anuale de mărfuri;
reparaţiile trebuie să ducă la preluarea a 80% din industria grea germană; termenul de achitare a
reparaţiilor va fi de 10 ani; pentru asigurarea reparaţiilor este necesar un control strict al
economiei germane de către aliaţi; URSS estimează cuantumul reparaţiilor revendicate la 10
miliarde de dolari. Aliaţii au fost de acord cu constituirea unei Comisii pt reparaţii, cu sediul la
Moscova. Volumul general al reparaţiilor se estima la 20 de miliarde de dolari, dintre care
jumătate se preconiza a fi repartizată Uniunii Sovietice pt pagubele uriaşe pricinuite pe teritoriul
său de fascişti.5
Una dintre cele mai controversate probleme de la conferinţă a fost problema poloneză,
dezbătută în 6 dintre cele 8 şedinţe. La Ialta, cei 3 delegaţi au dezbătut situaţia guvernului
polonez şi chestiunea frontierelor Poloniei. Atât Roosevelt cât şi Churchill au susţinut crearea în
Polonia a unui aşa-zis consiliu prezidenţial în locul guvernului provizoriu, consiliu din care
urmau să facă parte membri ai guvernului din străinătate. Invocând faptul că Rusia a fost atacată
de 2 ori în ultimii 30 de ani prin Polonia, Stalin a susţinut că problema Poloniei este o problemă

4
Țurcanu, Ion, Istoria relațiilor internaționale, Editura Litera, Chișinău, 2005, pp. 134-145.
5
Ibidem, p.147.

9
de viaţă şi de moarte pentru statul sovietic. A fost elaborat, astfel, un proiect de propuneri.
Proiectul renunţa la ideea consiliului prezidenţial, sugerând numai dorinţa ca guvernul provizoriu
polonez să fie completat cu câţiva conducători democraţi din străinătate. În ceea ce priveşte
frontierele, proiectul recomanda linia Curzon pentru răsărit, cu abateri de 5-6 km în favoarea
Poloniei.
Pe ordinea de zi a conferinţei a figurat şi problema iugoslavă. Existenţa regelui Petru şi a
unui guvern în exil, paralel cu puternicul Comitet naţional de eliberare naţională, condus de Tito
l-a determinat pe Churchill să încerce o consolidare a cercurilor politice iugoslave din străinătate.
La conferinţa de la Ialta a fost continuată discuţia începută la Dumberton Oaks (numai între SUA
şi Anglia) cu privire la înfiinţarea ONU. Iniţial, organizaţia urma să cuprindă numai ţările care
participau la războiul antihitlerist. Aliaţii au convenit încă de pe atunci ca în Consiliul de
Securitate, marile puteri să aibă drept de veto. Aliaţii au hotărât convocarea Conferinţei de
constituire a ONU pt 25 aprilie 1945 la San Francisco.
În timpul Conferinţei de la Ialta s-a ajuns în principiu la un acord în ceea ce priveşte
intrarea Uniunii Sovietice în războiul împotriva Japoniei la 2-3 luni după înfrângerea Germaniei.
URSS urma să primească insulele Kurile şi sudul insulei Sahalin.
Comunicatul final, anunţând în termeni generali rezultatele conferinţei, a dat ultima
lovitură speranţei lui Hitler într-o defecţiune a colaborării aliaţilor. Războiul a putut fi continuat
în înţelegere până la capitularea inamicului, în ciuda marilor contradicţii de interese dintre aliaţi.
După conferința de la Ialta toată lumea jubila. În raportul său către congres, Roosevelt a scos în
evidență înțelegerea realizată în privința Națiunilor Unite, dar nu și decizia asupra viitorului
politic al Europei sau al Asiei. Pentru a doua oară pe parcursul unei generații, un președinte
american se întorcea din Europa pentru a proclama sfârșitul istoriei. Conferința de la Ialta a
afirmat Roosevelt ar trebui să pronunțe sfârșitul sistemului acțiunilor unilaterale, al alianțelor
exclusive, al sferelor de influență, al echilibrului puterii și al tuturor celorlalte expediente care
au fost încercate vreme de secole - și au dat întotdeauna greș. Noi propunem să înlocuim toate
acestea printr-o organizație universală în care să aibă șansa de a se reuni, în sfârșit toate
națiunile iunitoare de pace. Sunt încrezător că Congresul și poporul american vor accepta
rezultatele acestei conferințe drept începuturile unei structuri permanente a păcii.6

6
Perkins, Francis, The Roosevelt I knew, Editura Vikins, New York, 1946, pp. 85-86 apud Kissinger, Henry,
Diplomația, Editura All, București, 2008, p. 402

10
Cu alte cuvinte, Roosevelt îi acordase lui Stalin o sferă de influență în China pentru a-l
încuraja să participe la o ordine mondială care avea să facă sferele de influență irelevante.
Însă la conferinţa din Ialta, Roosevelt s-a limitat doar la propunerea privind crearea ONU.
El a considerat prematur planul de dezarmare generală în condiţiile în care războiul continua.
Churchill, spre deosebire de Stalin, care a sprijinit ideea, a pus o serie de condiţii. Indignarea
deosebită a premierului britanic a fost declanşată de propunerea de a se institui tutela ONU
asupra teritoriilor coloniale. El a declarat că nu va permite implicarea în treburile Imperiului
Britanic. Condiţiile lui au fost acceptate de dragul menţinerii unităţii.
Deciziile luate la Conferinţa de la Ialta au definit în mare măsură ordinea postbelică în
Europa pentru următoarea jumătate de secol. Multe dintre ele au rămas doar pe hârtie, însă nu s-a
schimbat lucrul cel mai important: linia roşie peste care părţile n-au trecut până la destrămarea
sistemului socialist.7

Conferința de la Potsdam

7
http://romanian.ruvr.ru/2010/02/02/4082517.html, accesat, marți, 15 mai 2012, ora 19 45.

11
Scopul lui Lenin este de a salva lumea.Metoda lui este de a o arunca în aer.
Winston Churchill

S-a desfășurat între 17 iulie și 2 august, avându-i drept participanți pe Statele Unite ale
Americii, Uniunea Sovietică și Marea Britanie.
Conducătorii prezenți la Conferința de la Potsdam au căutat să evite problemele de
organizare care fuseseră o pacoste pentru Conferința de la Versailles. În loc să se împotmolească
în detalii și să lucreze sub presiunea timpului, Truman, Churchill și Stalin aveau să se limiteze la
principiile generale. Miniștrii lor de externe aveau să elaboreze apoi detaliile acordurilor de pace
cu puterile învinse ale Axei și cu aliații lor.
Chiar și cu aceste restricții, conferința a avut o ordine de zi imensă, care includea
reparațiile și viitorul Germaniei și statutul aliaților germani, precum Italia, Ungaria și România
sau al asociaților, precum Finlanda. Stalin a extins această listă prezentând catalogul cererilor pe
care Molotov i le înaintase lui Hitler în 1940 și le reiterase în fața lui Eden un an mai târziu.

12
Aceste cereri includeau condiții de tranzit îmbunătățite prin strâmtori, o bază militară sovietică în
Bosfor și o parte a coloniilor Italiei. O agendă cu o asemenea întindere nu ar fi putut fi
îndeplinită de șefii de guverne hărțuiți de multitudinea grijilor, într-o perioadă de două
săptămâni.
Conferința de la Potsdam s-a transformat rapid într-un dialog al surzilor, Stalin insistând în
vederea consolidării sferei sale de influență, în timp ce Truman și Churchill cereau recunoașterea
principiilor lor. Stalin a încercat să negocieze recunoașterea de către Occident a guvernelor
impuse de sovietici în Bulgaria și România contra recunoașterii de către Uniunea Sovietică a
Italiei. În același timp, Stalin rămânea surd la cererile democrațiilor de a organiza alegeri libere
în Europa de Est. În cele din urmă fiecare dintre părți pronunța veto de câte ori avea puterea să o
facă. Statele unite și Marea Britanie au refuzat cererile lui Stalin de a cere Germaniei 20 de
miliarde de dolari ca reparații, urmând ca jumătate din această sumă să se îndrepte către Uniunea
Sovietică sau să accepte disponibilitatea bunurilor din zona de ocupație. Pe de altă parte, Stalin
continua să întărească poziția partidelor comuniste din întreaga Europă de Est.
Stalin a folosit ambiguitatea acordurilor de la Ialta cu privire la râurile Odder și Niesse,
pentru extinderea granițelor vestice ale Poloniei spre vest. La Ialta se hotărâse ca râurile să
servească drept linie de demarcație între Polonia și Germania, deși se pare că nimeni nu
remarcase faptul că existau două râuri cu numele de Neisse. Churchill înțelesese ca granița să fie
pe cel dinspre est. Dar, la Potsdam, Stalin a dezvăluit că el atribuise Poloniei zona dintre Neisse,
de est și de vest. Stalin își făcuse deja socoteala că dușmănia dintre Polonia și Germania avea să
devină de necontrolat dacă Polonia obținea teritorii istorice germanice, inclusiv vechiul oraș
german Breslau și izgonea de pe teritoriul lor peste 5 milioane de germani. Conducătorii
americani și britanici au luat act de le fait accompli a lui Stalin cu condiția lipsită de orice sens ca
ei să-și rezerve poziția finală în chestiunea finală pentru conferința de pace. Acestă rezervă nu a
făcut decât să amplifice dependența Poloniei față de Uniunea Sovietică și a reprezentat puțin mai
mult decât o atitudine fără acoperire, de vreme ce privea teritorii germane din care populația
germană era în curs de evacuare. Churchill venise la Potsdam de pe o poziție nu din cale afară de
puternică pe plan intern, fiind înlocuit ulterior cu Clement Attlee. Potsdam-ul a rezolvat puține.
Multe dintre cererile lui Stalin au fost respinse: baza din Bosfor, apelul său ca sovieticii să devină
administratori ai unora dintre teritoriile africane ale Italiei, precum și dorința sa de instituire a

13
unui control exercitat de patru puteri asupra zonei Ruhrului și recunoașterea de către Occident a
guvernelor instalate de Moscova în România și Bulgaria.8
Cei trei șefi de stat au reușit totuși să elaboreze unele acorduri. A fost pus la punct un
mecanism format din patru puteri pentru a rezolva problemele Germaniei. Truman a reușit să-l
facă pe Stalin să accepte punctul său de vedere relativ la reparații: ca fiecare putere să-și ia
reparațiile din zona sa de ocupație din Germania. Chestiunea crucială asupra frontierei vestice a
Poloniei a fost pasată- SUA și Marea Britanie au luat la cunoștință linia Oder-Niesse a lui Stalin,
dar și-au luat dreptul de a lua în discuție o revizuire ulterioară. Stalin a promis să dea ajutor în
efortul de război împotriva Japoniei. Rezultatul practic de la Potsdam a fost începutul procesului
care a împărțit Europa în două sfere de influență, scenariu pe care conducătorii din vremea
războiului ai Americii erau hotărâți să il evite.
În Comunicatul dat publicității de Conferința de la Potsdam, a fost reluată problema
criminalilor de război: Criminalii de război, se spune în capitolul al III lea, Germania și indivizii
care au participat la planurile sau executarea de întreprinderi naziste, tinzând sau înfăptuind
atrocități sau crime de război, vor fi arestați și aduși în fața justiției. Șefii naziști, persoanele
influente ale partidului și înalții demnitari ai organizațiilor și instituțiilor naziste, precum și
orice alte persoane periculoase pentru ocupanții aliați sau pentru scopurile pe care ei și le
propun, vor fi arestate și internate. În acest scop, la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții
SUA, Marii Britanii, Franței și URSS au hotărât înființarea unui Tribunal Internațional pentru
judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război naziști.

Concluzie

Războiul Rece în care au fost angajate cele două superputeri postbelice nu a fost un
război tipic, cu un început și un sfârșit, cu învingători și cu învinși. Sintagma război rece a fost
inventată în încercarea de a defini o stare de fapt, caracterizată printr-un sentiment reciproc de
ostilitate. Se poate evidenția ideea conform căreia președintele american Franklin Roosevelt a
crezut sau poate doar a sperat că îl va putea convinge pe liderul rus Iosif Visarionovici Stalin să
nu creeze o sferă separată, de influență sovietică în Europa de est, ci mai bine să coopereze cu
Statele unite în vederea creării unei ordini economice globale bazată pe comerț liber și profitabil
8
Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2008, pp. 409-418.

14
pentru toți actorii implicați și nu în ultimul rând pentru URSS. Cei mai mulți americani vedeau în
URSS o forță pornită să subjuge Europa și lumea întreagă în favoarea ei și a comunismului, fiind
capabilă să ducă la bun sfârșit sau măcar să inițieze această acțiune distructivă cu ajutorul unei
forțe armate instigate prin subversiune. Se reitera ideea conform căreia Statele Unite se regăsea
într-o poziție de ripostă prin intermediul unei confruntări militare în alianță cu statele europene și
cu alte state amenințate de flagelul comunismului, avându-se în vedere și faptul că ostilitatea
comuniștilor se considera a fi pe moment greu de îndepărtat. Din perspectiva Moscovei, lumea
occidentală își fundamenta acțiunile pe valorile capitaliste care presupuneau distrugerea URSS,
precum și eradicarea comunismului prin intermediul oricăror mijloace posibile, dar mai ales prin
forță sau amenințarea cu folosirea forței.
Războiul Rece a reprezentat un scurt episod din istoria Europei, dar el a dobândit la
vremea respectivă un aspect de permanență datoritărăcelii și rigorii caracteristice modului n care
acest război a fost definit.9

Bibliografie

9
Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, București, 2000, pp. 2-21.

15
1. Baylis, John & Steve Smith, The Globalization of World Politics: An introduction to
international relations, 2nd edition, Oxford University Press, Oxford, 2001
2. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, București, 2000
3. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria Relațiilor Internaționale, 1919-1947, Vol. I, Editura Științelor
Sociale și Politice, București, 2006
4. Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2008.
5. Țurcanu, Ion, Istoria relațiilor internaționale, Editura Litera, Chișinău, 2005, pp. 134-145.
6. http://romanian.ruvr.ru/2010/02/02/4082517.html

16