Sunteți pe pagina 1din 8

„Crimă și pedeapsă” de F. M.

Dostoievski a fost publicat pentru prima dată în


ziarul intitulat „Mesagerul rus”, apoi, mai târziu, a fost publicat ca roman,
devenind o capodoperă a literaturii ruse și universale. Romanul este considerat ca
fiind unul dintre cele mai cunoscute și bune opere literare din toate timpurile.

„Crimă și pedeapsă” este, alături de „Idiotul” (recenzie: aici) și „Frații Karamazov”


(recenzie: aici), capodopera clasică și veșnic modernă a lui F. M. Dostoievski (1821-1881), care
este fără doar şi poate unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii ruse.

Deși, celebrele romane ale lui Dostoievski au fost scrise între anii 1866-1880, acestea nu sunt
depășite de timp, sunt încă de actualitate, și ne pun foarte tare pe gânduri atunci când le citim.

Personajul principal al cărții este Raskolnikov, un student care pune la cale uciderea și jefuirea
unei bătrâne cămătărese, pentru a-și rezolva problemele financiare. Viața mizeră în care trăia
tânărul student îl face să ucidă cu sânge rece, justificându-și această acțiune prin faptul că el o
vede pe bătrâna cămătăreasă ca un păduche al societății, care face mai mult rău decât bine. Motiv
pentru care, înfăptuirea acestei crime, consideră el, reprezintă un bine făcut umanității.

„Și sunt, sunt indiscutabil un păduche… pentru că eu sunt poate mai josnic și mai dezgustător
decât însuși păduchele ucis, și fiindcă am presimțit dinainte că am să mi-o spun după ce-am să
ucid! Oare se poate asemăna ceva cu groaza asta?! O, ticăloșie! […]

Am ucis pentru mine şi, în clipa aceea, desigur, îmi era indiferent dacă am să ajung binefăcătorul
omenirii sau am să fiu toată viaţa ca un păianjen care îşi prinde victimele în plasă şi le suge tot
sîngele! […]

Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu! […]

Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis … Acum pricepi?”

Cu toate acestea, însă, imediat după săvârșirea crimei, Raskolnikov se îmbolnăvește și are
remușcări cu privire la acțiunea lui. Dostoievski ne descrie din nou, într-un mod magistral, ca în
marea majoritate a romanelor sale, prin ceea ce trece un om pierdut, distrus, depășit de situație,
care nu mai găsește nici o cale de rezolvare în viața sa.

Prin descrierea detaliată a sentimentelor pe care le trăieşte Raskolnikov, autorul rus te face să
empatizezi cu acesta, să începi să-l înțelegi pe personajul principal al cărții, într-o oarecare
măsură, din ce cauză a realizat crima monstruoasă.

Să faci cititorul să înceapă să îndrăgească un criminal nu este un lucru tocmai la îndemâna oricui,
iar tocmai prin acest lucru Dostoievski este fascinant.
„Vezi tu, mă întrebam atunci: de ce sunt atât de prost, de ce, dacă ceilalți sunt proști și eu știu
sigur că sunt proști, nu caut să fiu mai deștept decât ei? Mai târziu, Sonia, am înțeles că, dacă
aștepți ca toată lumea să ajungă să fie deșteaptă, ar trebui să aștepți un timp nesfârșit…

Apoi am mai înțeles că asta nu se va întâmpla niciodată, că oamenii nu se vor schimba, că nimeni
nu va putea să-i transforme și că degeaba ți-ai pierde timpul, încercând acest lucru! Da, așa este!
Asta este legea lor… Sonia! Știam că acela care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela
domnește peste ceilalți! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă și îi
disprețuiește, acela ajunge la ei legiuitor, și cu cât cutează mai mult, cu atât e mai respectat. Așa a
fost totdeauna și așa va fi mereu! Trebuie să fii orb ca să nu vezi asta! […]

Atunci, Sonia, am înțeles, urmă el, exaltat, că puterea nu se dă decât aceluia care îndrăznește să
se aplece și să o ridice. Asta este totul: e de ajuns să cutezi! Mi-a venit atunci în minte o idee,
pentru prima oară în viața mea, o idee pe care n-o mai întâlnisem niciodată la nimeni înainte! La
nimeni! Din ziua când mi-am dat seama de acest adevăr, limpede ca lumina zilei, m-am mirat
cum nu îndrăznesc oamenii să treacă peste unele piedici absurde, să le apuce pur și simplu de
coadă și să le dea deoparte!”

Dostoievski ne prezintă în mod constant în romanul său dorința crescândă a lui Raskolnikov de a
se confesa, dar și dragostea lui neașteptată pentru o tânără prostituată, Sonia Marmeladova, în
dorința de a scăpa de remușcări și a se mântui prin ispășire.

Sonia, cu sprijinul dragostei ce i-o poartă lui Raskolnikov, găsește energia necesară pentru a-l
călăuzi și a-l susține, acordându-i șansa de a-și ispăși vina și de a-și accepta pedeapsa.

Romanul ilustrează tema obținerii salvării prin suferință, o trăsătură des întâlnită în operele lui
Dostoevski, autorul rus susține ideea că mântuirea este o opțiune posibilă pentru toți oamenii,
chiar și pentru cei cu păcate grave.

Un altfel de rezumat

Pentru cei care nu au citit inca Crima si pedeapsa, situatia mea este una putin ridicola, pentru ca
cele mai bine fundamentate argumente pentru a lectura o asemenea carte apartin de fapt fiecaruia
dintre cititorii ei si sunt cam nepotrivit de exprimat intr-un text de natura celui de fata. Dar,
intrucat am auzit ca umbla prin cultura noastra cate unii care vor sa-l dea jos de pe soclu pe
Dostoievski (probabil ca sa se suie ei in locul lui) si sa-l "demitizeze", am sa insir - cu senzatia
ciudata ca demonstrez axiome - cateva motive pentru pus mana pe carte, urmand ca cei mai
rabdatori dintre cititori sa suporte ulterior cateva note personale asupra lui Raskolnikov, asupra
crimei, pedepsei, devenirii si salvarii lui.

Primul motiv care imi vine in minte - acela ca este imposibil sa nu fii capturat de lectura cartii:
Dostoievski nu are spatii goale in arhitectonica romanului. Nu exista pagini de "umplutura". Si
mai fascinante decat episoadele in sine mi se par uneori intermezzo-urile cu care autorul le
imbina. Din acest punct de vedere, Dostoievski este inimitabil : are o tehnica a dozarii misterului,
a investirii detaliului cu energie premonitorie, a desenarii in crochiu a unui personaj in absenta
lui pentru a-i crea o intrare fulminanta in scena, pe care nu cred se mai poate regasi mânuita cu
atata precizie la vreun alt scriitor. Ar mai fi capacitatea lui de a contracta si dilata timpul si
spatiul in functie de intensitatea si imensitatea scenelor. Ar mai fi si senzatia sincera de nu-mai-
pot pe care ti-o induce de la primele capitole. Si faptul ca te pune in situatia de a gandi si a simti
concomitent (o raritate printre romane). Si faptul ca vizavi de Dostoievski nu poti fi neutru. Si
alte cateva sute de motive pe care nu le mai insir, pentru a nu leza prea mult bunul-simt critic"

Dincolo de aceste detalii tehnice, "De ce a ucis Raskolnikov?" este cea mai fireasca si mai
însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului. La un nivel minim, se poate aduce o
simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o
alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul "aerului inchis" din
camera). La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista :
Raskolnikov e o bruta innascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material
uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski. Apoi
vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion
Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima
vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade
precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele
solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta
Soniei Marmeladova:

"- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din
pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva
enigmatic, as fi fost" fericit acum!" .

Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand
- paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu - la
inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda
numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de "om superior". Deci,
Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-
numita : "Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!" , "Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea
am ucis" Acum pricepi?" .

Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud
neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste,
am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov.
Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat
de "ascutita" cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa
drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire
mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii - "Si sunt, sunt indiscutabil un
paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si
fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana
ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! ". Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima
unui irationalism încâlcit si devastator :

"Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim
pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din
turla bisericii", ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate,
cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâşiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care
constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a
responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)

Raskolnikov mi se pare in aceasta lumina nu un ucigas, ci un sinucigas. Un sinucigas in doze


mici:

"Am ucis pentru mine şi, în clipa aceea, desigur, îmi era indiferent dacă am să ajung
binefăcătorul omenirii sau am să fiu toată viaţa ca un păianjen care îşi prinde victimele în plasă şi
le suge tot sîngele!... N-a fost banul motivul principal când am ucis. Sonia, altceva m-a
îndemnat... " . Profetica in simplitatea ei este in acest sens replica Soniei : "Te-ai departat de
Dumnezeu si Dumnezeu te-a lovit, te-a lasat pe mana diavolului! " - ce poate fi mai crunt decat
iesirea lui Dumnezeu din peisajul constiintei? Din cauza aceasta, pedeapsa incepe pentru el mult
inainte de a comite crima, si se incheie inainte de ispasirea ei.

Parasit de sine, Raskolnikov este existentialism. Lupta lui este inauntru, in van, etansa si
sufocanta. Este "L"™enfer c"™est les autres". Pana la Sonia, Raskolnikov nu are "nimic sfânt"
(in sensul apocaliptic pe care-l reda Al. Paleologu acestei sintagme). Nici nu este de mirare ca
problema expresa a prezentei lui Dumnezeu se pune pentru prima oara foarte tarziu si fara
pregnanta (in partea a IV-a, capitolul al III-lea) si va pastra un caracter marginal pana aproape de
final. Intuiesc aici un mare paradox: acela ca trebuie ca Imparatia Cezarului sa-l otraveasca pana
la capat pe Raskolnikov pentru ca acesta sa poata renaste - si aceasta in ciuda faptului ca,
demascand-o, Rodion este deasupra ei (chiar daca este deasupra ei, nu poate evada, cerul fiind
inca inchis).

Deosebit de interesant pentru descoperirea identitatii sufletesti a lui Raskolnikov mi se pare


faptul ca pe cat de "meschin", acid si imprevizibil reactioneaza in situatiile in care se simte
haituit, pe atat de ferm ia atitudine in scenele in care victima e altcineva, mai "umilit" si mai
"obidit" decat el. Este peste orice indoiala ca Raskolnikov are experienta daruirii - si banuiesc ca
doar aceasta, potentata de harul Soniei, l-au facut sa evite soarta lui Svidrigailov (sunt in
totalitate de acord cu ideea d-lui Ion Ianosi, conform careia "Svidrigailov este un ultra-
Raskolnikov"). Se stie ca daruieste fara calcule prealabile douazeci de ruble pentru
inmormantarea lui Semion Marmeladov (daca am sesizat bine, aici este primul semn de speranta
- cam pe la finele primei treimi din naratiune) si este invaluit de senzatia "ca este viu, ca traieste
si ca simte cu putere". Parca s-ar spovedi atunci cand ii spune Polecikăi (câţi copii-mântuitori la
Dostoievski!) : "eu ma numesc Rodion ; roaga-te uneori si pentru mine" spune : "iarta si pe robul
tau Rodion", mai mult nimic". Le apara cu patima pe Sonia si Katerina Ivanovna de manevrele
lui Lujin. Si mai aflam la finele romanului ca Raskolnikov salvase inainte de crima doi copilasi
de la un incendiu, ca a intretinut aproape jumatate de an pe un coleg de facultate sarac si bolnav
de tuberculoza, si apoi chiar pe tatal acestuia pana cand a murit si el... Cred ca Raskolnikov
trebuie crezut doar in acest gen de situatii-limita, in care nu mai gandeste ca gandeste, in acest tip
de evenimente a caror viteza si tensiune ii depasesc ratiunea, il fac sa reactioneze a-logic, cu
esenta firii lui, si in care "inima i se moaie, in sfarsit".

Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi
facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in
vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov
va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui
iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan
mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea, cum spuneam mai sus,
experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de
paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.

Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva
crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea
mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si
continuand cu " epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate,
parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul
ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din
vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu
greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia. Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion
Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in
care, in sfarsit, "viata inlocuieste judecata".

Crima si pedeapsa - Citate

„Totul, totul e în mâinile omului și el lasă totul să-i scape numai și numai din pricina lașităţii …
asta este o axiomă… Sunt curios să știu: de ce anume se tem mai tare oamenii? Să facă un pas
nou, să rostească un cuvânt nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare!”
„Oamenii se împart în „obișnuiți” și „deosebiți”. Oamenii obişnuiţi trebuie să se supună legilor şi
nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi dumneavoastră, ei sunt oameni obişnuiţi. Iar cei
„deosebiți” au dreptul să comită crime şi să calce orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni
„deosebiți”. Oamenii din prima categorie sunt totdeauna stăpânii prezentului, cei din a doua –
stăpânii viitorului. Cei dintâi conserva lumea și o înmulțesc numeric; cei din a doua categorie o
împing înainte şi o duc spre un țel.”

„Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în
sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e
bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată
fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere.”

„Caută să ajungi un soare şi atunci are să te vadă toată lumea!”

„Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul
suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate…”

“Şi daca un astfel de om, pentru ideea lui, ar trebui să verse sînge, să treacă peste cadavre,
conştiinţa lui, după părerea mea, ar trebui să-i poată permite s-o facă, proporţional, fireşte, cu
ideea, cu amploarea ei. O greşeală originală valorează poate mai mult decât un adevăr banal. Ce
rost ar avea să mă predau când spui că acolo, la închisoare, am să fiu la odihnă?”

Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă.
După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ... Crima este protestul
individului impotriva unei proaste oranduiri sociale

Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu! De unde ştim, poate că ne păstrează pentru un scop
anume! Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu
preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate...

Să minţi este aproape mai bine decât să copiezi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om,
în al doilea - papagal. Hai, loviţi-mă, dar nu vă mai jucaţi cu mine ca pisica cu şoarecele!

Natura o poţi corecta şi îndrepta, altfel ne-am îneca în prejudecăţi.


Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin
minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint.

Pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta
împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel.

Ticălosul de om se obişnuieşte cu toate.

Cât de ticălos poate fi omul! Şi cât de ticălos cel care-l numeşte ticălos!Cât de ticălos poate fi
omul! Şi cât de ticălos cel care-l numeşte ticălos!

N-am ucis un om, am ucis un principiu.

Pentru a cunoaşte un om trebuie să te apropii de el treptat şi cu băgare de seamă. Caută să ajungi


un soare şi atunci are să te vadă toată lumea!

Amănuntele!... Ele te dau întotdeauna de gol şi strică totul.

Oameni perfect sănătoşi, întru totul armonioşi, aproape că nu există.

Nu contează unde te afli numai să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să
trăieşti!

Si suferinta e buna la ceva! Natura e oglinda cea mai limpede, e destul să priveşti în ea! Puterea
nu se dă decât aceluia care îndrăzneşte să se aplece s-o ridice. Nu există pe lume ceva mai greu
decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Nu este un prost, dar, ca să te porţi cu
înţelepciune, nu ajunge numai să fii deştept. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor
înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată! Sunt om fiindcă ştiu să mint.
Oamenii obişnuiţi trebuie să se supună legilor şi nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi
dumneavoastră, ei sunt oameni obişnuiţi. Iar cei "deosebiţi" au dreptul să comită crime şi să calce
orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni "deosebiţi".

Iubeste-te in primul rand pe tine,caci totul in lumea asta se bizuie pe interesul personal Cel care
are putere, care are mintea şi sufletul tare, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela
are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă şi îi dispreţuieşte, acela ajunge la ei legiuitor şi cu cât
cuteaşă mai mult, cu atât e mai respectat. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi mereu. Omul care se
îneacă se agaţă şi de un pai.

Avem de asemenea şi o anume vocaţie a binelui, e drept, cam infantilă. Să minţi cu originalitate
este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul. I se păru că în clipa aceea tăiase
trecutul cu foarfeca, despărţind propria lui existenţă de toţi şi de toate.

E inca bine ca ai omorat-o numai pe baba aceea... daca ai fi savarsit ceva de o suta de milioane
de ori mai oribil?

Într-un fel, suntem cu toţii, şi destul de frecvent, nişte nebuni, cu singura deosebire că "bolnavii"
sunt ceva mai într-o doagă ca noi.

E de ajuns să-ţi păstrezi prezenţa de spirit şi întreaga putere de voinţă, şi obstacolele vor fi
învinse la timpul lor, pe măsură ce le voi studia mai multe amănunte.

S-ar putea să vă placă și